Carpatii Orientali Loc Duhovnicesc

Zonă strategică pentru oricare timp sau vremuire, Carpații Orientali au reprezentat întotdeauna loc duhovnicesc, adăpost pentru haiduci, scut in fața năvălirilor barbare, graniță si miză supremă pentru marile puteri expansioniste. De aceea și vița locuitorilor a fost – și, din păcate, continuă sa fie – vitregită de liniștea inspirată de munții străvechi Dacia, de sfințenia altarelor din pustietatea lor sau de peșterile-paraclis ale schimnicilor rugători.

O scurtă incursiune în timp atestă străvechimea locuitorilor din zona Carpaților Orientali, mărturie de netăgăduit fiind Ceahlăul, asociat Kogaiono-ului marelui preot Zamolxis , muntele sfânt in vecinătatea căruia apele Bistriței îi oglindeau vârfurile înălbite de omăturile iernilor trufașe.

Documentele care atestă ca Valea Bicazului a fost locuită din cele mai vechi timpuri fac referire la moșii, întăriri de danii, acte de vânzare , hotărnicii de braniște și, mult mai târziu , la așezări. Înaintea documentelor, însă, concluziile cercetătorilor arheologice vin să demonstreze că întreg spațiul din jurul Ceahlăului a fost locuit din preistorie, în ciuda condițiilor aspre ale naturii montane. Cert este că descoperirile arheologice din acest areal sunt dovezi de netăgăduit că, la începuturi, spațiul a fost cel de procurare a hranei – și de aici și îndeletnicirile ulterioare : vânătoare, pescuit, păstorit etc. Inevitabil, aceste ocupații au condus la apariția primelor așezări de sezon care, în timp datorită condițiilor pe care le ofereau locurile alese, au devenit așezări permanente izolate, apoi adunate in cătune, sate etc.

Dacă Valea Bistriței este mult mai bine demonstrată de documente, nu același lucru se poate spune despre Văile Dămucului și Bicazului care au constituit un punct nevralgic al disputelor istorice, marile puteri expansioniste sfârtecând cu sălbăticie și cruzime orice mugur de românism al așezărilor din această zonă, stabilind hotare și mutându-le mai apoi, ori de câte ori era nevoie pentru propriile interese.

Din fericire, românii au rezistat până astăzi în lupta lor de păstrare a identități și a moșiei, numai că locuitorii celor trei comune din vestul județului Neamț – Dămuc, Bicaz Chei și Bicazu Ardelean – resimt și astăzi nedreptatea și obida la care au fost supuși secole la rând de istoria propriului neam. Și, ceea ce doare și mai mult , nimeni nu le-a mai făcut dreptate nici după 1989. Dimpotrivă urmașii invadatorilor asupritori continuă să le năpădească existența și să-i deposedeze barbar de bunurile care li se cuvin de drept.

Izvoarele de informație determinante pentru epoca străveche de pe teritoriul țării noastre sunt cercetările și descoperirile arheologice. Nu există scrieri antice privind epoca pietrei sau epoca bronzului 1, primele referiri apărând abia in sec. V|-V î.e.n. de la scriitori greci : Herodot – care amintește de geții dobrogeni și sciți de pe râul Mariș ( Mureș), apo Hecateu care îi menționează pe trizi și crobizi; Sufocle, într-o tragedie, vorbește despre un anumit "Charnbon care domnește peste geți". Ulterior, geții apar in mai multe scrieri: Arrian grecul vorbește despre expediția lui Alexandru Macedon în țara geților, apoi Diodor Sicilianul și Pausanias amintesc despre luptele lui Dromochaites cu Lisimah, toate aceste documente fiind traduse in volumul "Izvoare privind istoria României"2

Dovezi ale existenței umane din perioada preistorică din zonele dimprejurul Ceahlăului au fost scoase la iveală atât de cercetători abilitați , cât și de localnici. Astfel, pe terasele cursului superior al Bistriței , la Ceahlău, Grințieș, Hangu, au fost descoperite artefacte din aurignacian, cultură de la începutul paleoliticului superior ( aproximativ 35.000-25.000 de ani), a cărei denumire a fost dată după peștera Aurignac din Franța.

Trebuie amintit faptul că, din această perioadă peștera, datează scheletul omului de Cro-Magnon aparținând speciei Homo-Sapiens . Dicționarul de istorie veche a României3 atribuie dovezile aurignacianului mijlociu perioadei in care s-au realizat progrese spectaculoase în tehnica prelucrării uneltelor de piatră cioplită, s-a perfecționat debitajul lamelor și au fost create noi tipuri de unelte și arme.

Și mai relevante,însă, sunt descoperirile de tip swiderian, perioadă specifică paleoliticului timpuriu, a cărui evoluție se caracterizează prin prezența vârfurilor de săgetă penduculată din perioada de început a postglaciarului. Astfel de dovezi, identificate într-un areal destul de extins, Polonia și părțile occidentale ale fostei URSS, au fost descoperite în poienile înalte ale Carpaților Orientali, anume la Scaune-Ceahlău și la Curmătura Bardosu-Bicaz-Chei4 . De remarcat că, până acum , în România, au fost identificate doar aceste două așezări de tip swiderian.

Firește , un rol deosebit de important îl constituie dovezile de pe Valea Bicazului , cu precădere cele identificate pe platoul de la confluența râurilor Bicaz și Bistrița, care certifică că cetele vânătorești au pătruns pe văile celor două râuri . Acestor mărturii li se adaugă cele două peșteri Toșorog, din comuna Bicazu Ardelean, și peștera din muntele Munticel , ambele cu dovezi de locuire străveche în aceste locuri.

Geto-dacii vorbesc aceeași limbă

Purtătorii culturii Latene pe teritoriul țării noastre sunt daco-geții , ramură nordică a neamurilor trace4. Dacă în izvoarele grecești sunt numiți geți și în cele romane daci, in realitate este vorba despre același popor, cultura materială și spirituală demonstrată arheologic fiind unitară. Edificator pentru acest aspect este prima remarcă despre geto-daci a geografului Strabo vorbesc aceeași limbă. Continuitatea lingvistică a dacilor este încă o dovadă a existenței lor în acest spațiu, fiind păstrate până în prezent mai multe cuvinte ; amurg, aprig, brad, brânză , copil, gorun, mazăre, vatră, zăr, zestre etc. Și elementele portului strămoșilor s-au păstrat până astăzi, rămânând înscrise în istoria umanității pe celebra Columna Trăiană , evident , și ca o recunoaștere a culturii unui popor demn și viteaz. Numeroasele așezări și cimitire daco-getice din perioada hallstattiană – prima epoca a fierului în Europa5 – reflectă o dezvoltare economică rapidă. Epoca bronzului și-a impus prezența în istoria locurilor fortificații , Bâtca Doamnei sau Cetățuia Hangu unde se mai păstrează încă relicvele unei dave, precum și arme și monede din timpul împăratului roman Constantinius6.

Burebista , sau Spaima Romanilor cum îl caracterizează Strabo, cu ajutorul marelui preot Deceneu, ajunge să stăpânească peste toată Dacia , să unească triburile din zona intracarpatică , din câmpia munteană , Oltenia și Moldova. Sunt asociate acestei perioade mai multe fortificații intre care și cea de la Bâtca Doamnei . Atât șa răsărit, cât și la apus de Carpații Orientali, continuitatea daco-romană este asigurată de vestigiile arheologice care atestă cu certitudine prezența populației băștinașe și după retragerea lui Aurelian, perioadă care probează totodată și urme ale vieții creștine. Nu poate fi ignorată nici toponimia care certifică prezența romano-slavă în aceste vetre de locuire. Numele localităților munților , dealurilor , culmilor și apelor nefiind de origine maghiară , arată că au fost locuite, în continuare , de români chiar și după venirea secuilor in Harghita,Covasna,Mureș etc.

Continuarea locuirii ținuturilor de munte pe teritoriul cuprins între Carpați și Nistru de către numeroase triburi geto-dace , cu precădere de carpi, este demonstrată din timpul perioadei statului dac, precum și al stăpânirii romane7, civilizația strămoșilor daci fiind reflectată și în descoperirile de la Bâtca Doamnei, Cozla, Dochia, Hangu etc.

În completarea dovezilor istorice , vin legendele locurilor și folclorul , elemente care îmbină realitatea cu ficțiunea, dar și mitul așezărilor dimprejurul muntelui Ceahlău. Din acest context, nu pot fi omise legenda Dochiei ( culeasă de A.Russo )și stâncile albe de sub vârful Toaca – Stâna Dochiei sau legenda Corbiței, legenda din Valea Dragă, toate transmise prin viu grai, ca un testament spiritual pentru posteritatea acestor locuri.

În timpul stăpânirii romane, această zonă a rămas în afara provinciei romane Dacia(106-271/274) ca și Miercurea Ciuc , Gheorgheni și Toplița – Continuând să fie locuită de daci liberi, aceștia fortificându-și cetăți și așezări ca fiind numai ale lor. În spațiul dintre Carpați și Nistru, însă, nu se poate vorbi despre o populație uniformă, numărul locuitorilor fiind determinat mai ales de existența văilor, de altfel o marcă a construirii așezărilor dace8. Referitor la acest aspect, istoricii N.Zaharia M. Petrescu-Dâmbovița și Em.Zaharia9 consideră că dacii aveau autoritate și asupra ținuturilor situate în zonele mai înalte, cu susțineri date de descoperirile arheologice din perioada neoliticului în arealul Bicaz-Chei, Dămuc , apoi cele de la Bicaz , continuând roata in jurul Ceahlăului și în masiv, apoi pe axa Piatra Neamț, în sudul și estul Neamț.

După A.D. Xenopol, deși șesurile Moldovei și Munteniei Mari au fost lăsate dacilor, au fost descoperite în timp urme de tabere militare romane, stații militare, rezultând , prin urmare, că românii nu s-au limitat doar la sudul Moldovei, ci au continuat să avanseze înspre Nord. Drept mărturii în acest sens sunt resturile de amfore romane datând din timpul Provinciei Dacia descoperite pe teritoriul Daciei libere, de netăgăduit fiind și amforele întregi descoperite la Pângarați.10 La Tulgheș, pe Valea Bistricioarei , au fost găsite arme și monede din timpul romanilor, fapt care întărește aspectul privind legătura populației autohtone cu lumea romană, prin intermediul negustorilor și al militarilor, și care vine in sprijinul teoriei istoricului A.D. Xenopol.

Continuitatea viețuirii geto-dacilor în acest spațiu și participarea lor la etnogeneza românilor se reflectă atât în cultura materială , cât și cea spirituală. De asemenea, un factor de influență care permite preluarea din cultura romanică a unor elemente definitorii de cultură și civilizație se datorează după D.M. Pippidi11, continuității mobile, care aparține prin excelență păstorilor . Aceștia aduceau elemente noi populației sedentare, adică în satele unde trăiau familiile lor – agricultori, viticultori etc. Prezența Petrodavei in zona noastră , identificată la acea vreme de Ptolomeu în nordul Moldovei, denotă existența intensă a dacilor în acest areal, ca de altfel și în celelalte așezări dacice descoperite în timp la Piatra Șoimului, Costișa, Poiana-Dulcești , Zănești, Smirodava etc.

In montibus confinii

Dacă prima etapă a etnogenezei românilor (sec |-V||) constat în romanizarea daco-moeso-geților, în formarea unei populații și a unei limbi romanice, cea de a doua etapă, slavo-romană, este consacrată desăvârșirii formării poporului român și a limbii sale, proces care durează până la sfârșitul sec al |X-lea, când asimilarea slavilor se apropie de sfârșit și când românii încep sa fie sub numele de vlahi sau blachi în izvoare externe. Astfel , primele mențiunii scrise privind originea romană a valahilor aparțin scriitorului latin Kekavemnos, in sec. al X|-lea, apoi în secolul al X||-lea cronicarului bizantin Cinnamus. Mai mult, notarul anonim al regelui ungar Bella consemna că , în momentul instalării ungurului în șesul Tisei și Dunării mijlocii, populația găsită era alcătuită din slavi și blachi pe care îi numește Pastores Romanorum, populație organizată în mai mult formațiuni și voievodate.12

Tot cronicile ungurești dau mai multe nume ale unor voivozi, duci (duces-lat.) – Menomourul, Glad, Gelou – acesta din urmă cu voivodatul pe Someș. Cronicarii kievieni(Nestor) îi menționează pe volochi și pe slavi în teritoriul ocupat de unguri la sfârșitul sec al |X-lea.13 Simon de Keza, care și-a scris cronica sa prin anii 1282-1283, pe baza unor izvoare narative mai vechi nota, ca fapt de netăgăduit, despre așezarea secuilor (zakuli) între români (blackis) în munții de la marginea (in montibus confinii) ,cu care s-au amestecat(unde Blackis commixti)14

Istoricul Teodor Chindea susține că ,,Ungurii au dat peste un popor românesc creștin de veacuri și, pentru ca să-l poată stăpâni, au făcut colonizări de secui și sași în părțile unde se găsesc și astăzi,,. Și Papa Grigorie al |X-lea, în anul 1234, scrie regelui Bela al |V-lea al Ungariei că, sub influența românilor,,părăsesc mulți unguri și nemți pe episcopul catolic și asculta de niște <<pseudo-episcopi<< și se fac <<un popor cu românii<< .15

Problema continuității a fost studiată foarte mult , concluziile fiind că procesul de asimilare a durat câteva secole și poate fi socotit încheiat la sfârșitul sec. al |X-lea și începutul sec. al X-lea. Cu excepția slavilor care practicau agricultura, populația autohtonă, popoarele migratoare n-au ocupat niciodată întreg teritoriul Daciei și nici nu au determinat modificări majore ale structurii etnice datorită viețuirii lor în cete militare, gata de atacuri furibunde asupra autohtonilor. Astfel, barbarii n-au ocupat decât zone periferice ale Daciei, iar goții, hunii, avarii etc nu s-au amestecat niciodată cu populația sedentară. Hunii s-au instalat în șesul Tisei și Dunării mijlocii, de unde porneau atacuri fulgerătoare, iar în urma cercetărilor arheologice nu s-au găsit cimitire hunice pe teritoriul vechii Dacii, altfel o condiție elementară de stabilitate a oricărei populații într-un anumit spațiu geografic.

Perioadei de trecere la feudalism îi sunt specifice așezări, descoperite la Vânători-Neamț, Hangu, Văleni, Țubucani, precum și cele din sudul și estul județului Neamț, care au avut așezări stabile, populație densa și o înflorire maximă în sec.X-X||. Până la invazia mongolă, teritoriul Moldovei era locuit de o populație statornică, sedentară, cu obiceiuri și tradiții vechi,cu îndeletniciri agro-pastorale moștenite de veacuri și cu o limbă formată. Pe lângă izvoarele arheologice , izvoarele etnografice și folclorice aduc și acestea o multitudine de elemente doveditoare privind viața materială și spirituală a vechii Dacii , ulterior adăugându-se și cele documentare, diplomatice sau narative, toate oferind informații prețioase și dovezi ale identității românilor în spațiul carpato-dunărean.

Moldova, poartă a migrației

Repertoriile arheologice indică o realitate demografică diversă pentru secolele V||-X, după care urmează etapa pătrunderii ungurilor și așezării secuilor aici. Astfel, în județul Covasna. Au fost indicate circa 20 de puncte arheologice(așezări, cimitire, fortificații), care datează din secolele V||-X|, anterior cuceririi maghiare și venirii secuilor în zonă. Semnificativ este următorul aspect ; din acestea , doar 5(din care 4 din secolele X-X|) sunt atribuite unor microgrupuri de populații migratoare ajunse regiune. În majoritate, așezările medievale timpurii din Covasna, din secolele V||-X|, sunt amplasate în perimetrul său și se suprapun peste vetrele unor mai vechi așezări dacice, unele dintre aceste având și material arheologic roman.

Asemenea așezări medievale timpurii au fost identificate arheologic și la Sfântu Gheorghe, Turia,Angheluș, așezări din secolele V||-X, situate pe terase care, la fel au mult material arheologic anterior, dacic și roman , peste care se așază cele din evul mediu timpurii, anterioare pătrunderii ungurilor.

În concluzie , toate descoperirile și informațiile oferite de izvoarele narative confirmă că primele grupuri de războinici unguri au pătruns în estul Transilvaniei în secolul al X|-lea, după întemeierea regatului Ungariei și începutul extensiunii acestuia spre răsărit. Regalitatea maghiară , însă, se va folosi de alte elemente etnice pentru a se înstăpâni în regiune, de pecenegi și , îndeosebi , de secui, pe care îi așază aici în secolele X||-X||.

Primele scaune secuiești , și totodată cel mai bine organizate, sunt cele ale Odorheiului și Mureșului, situate în vestul teritoriului locuit de secui (denumit generic Secuime), arătând clar direcția dinspre care secuii pătrund în părțile de răsărit ale Transilvaniei 16, observație reflectată și în Cronica Pictata de la Viena – de la mijlocul secolului al X|V-lea, considerată firește, pe deplin întemeiată.

Potrivit opinie istoricului Nicolae Iorga, teutonii veniți în Ardeal pe la 1211 au beneficiat de privilegiul de a se întinde spre vadurile moldovenești pentru a le apăra de invaziile migratoare, la 1241 închizând, împreună cu secuii ( Olaci et Siculi ), pasurile din Munții Carpați , încercând, astfel, oprirea înaintării tătaro-mongolilor în timpul marii năvălirii înspre Centrul Europei.17

Moldova de la cumpăna apelor….

Carpații Orientali au reprezentat dintotdeauna un zid de apărare pentru Moldova cea întinsă de la izvoarele Ceremușului și până la Oituz. Potrivit lui C.C Giurescu18, Moldova avea în stăpânire tot versantul estic al Carpaților ca marcă de apărare, fiind ilogic să stăpânească doar trecătoarea nordica de la Câmpulung-Vatra Dornei și Rodnei, iar pasurile Bicazului, Ghimeșului și Oituzului să le lase descoperite altfel ca tătarii să acceadă cu ușurință în Transilvania. Cu frumuseți remarcabile și bogății imense, acești munți nu puteau trece neobservați în decursul vremurilor ca parte al unui întreg ce se dorea acaparat cu orice preț. Prima dovadă despre importanța acordată arealului muntelui Ceahlău , ca zonă strategică de apărare în Moldova, aparține tradiției orale și se înscrie în sfera așezămintelor religioase, considerate de altfel păstrătoarele de veacuri ale dovezilor care atestă existența noastră pe teritoriul Daciei. Potrivit tradiției locurilor, voievodul Dragoș(1352-1353) a ajung până la Izvoru Alb, dovadă fiind o străveche sihăstrie care a rezistat până în sec. al XV|||-lea. Locul, cunoscut și astăzi sub denumire de Sihăstria lui Dragoș, este relevant pentru poziția strategică a așezământului,altfel, deosebit de util în luptele împotriva tătarilor pe toată perioada în care a condus statul din NV Moldovei(1352-1354).19

Bogdan |, primul domn de sine stătător al Moldovei(1359-1365), fost voievod al Maramureșului, aflat în conflict încă din 1343 cu Ludovic | de Anjou, regele Ungariei, ia încă decizia în 1359 să treacă munții în Moldova, unde tocmai murise Sas, fiul lui Dragoș. Ungurii l-au numit ,,infidel,,, însă acest lucru nu l-a împiedicat să-i înlăture pe supușii regelui-pe Dragosești – și să fie recunoscut dom al țării. Obține neatârnare statului prin lupte, regele Ungariei Ludovic cel Mare nu reușește să-l supună și Bogdan se menține ca domn independent. De la el s-a păstrat și prima moneda moldovenească, cu inscripția ; ,,Moneda Moldaviae-Bogdab Waiwo(da) ,,

Ulterior, cu acordul reginei mamă, Ludovic | de Anjou acordă fiilor lui Sas, respectiv , Balc, Drag,Dragomir și Ștefan, drept compensație pentru bunurile pierdute în Moldova și răsplata pentru eforturile depuse în lupta prin care se urmărea recucerirea Moldovei, averile confiscate în Maramureș ce aparținuseră lui Bogdan | și fiilor săi, adică jumătate din domeniul Cuhea cu satele Ieud, Bocicoel, amândouă Visaele , Moisei, Borșa,Săliești și Săcel. Actul confirmă incapacitate regelui Ungariei de a cuceri Moldova și implicit, independența noului stat.

Potrivit opinie istoricului Constantin Giurescu, Bogdan | a luat întreaga moștenire de la strămoșii săi, teritoriu pe care aveau să-l consolideze ulterior Petru | și Ștefan cel Mare.

În ciuda sărăciei documentelor scrise cu referință la zona din jurul Masivului Ceahlău, cercetătorii au identificat însă prima mențiune documentară care constituie dovada de netăgăduit că această zonă a fost una strategică pentru granița dintre cele două ținuturi – Moldova și Transilvania. Este vorba despre Pentru Vodă Mușat(1375-1391), primul domnitor care vorbește despre Cetatea Neamț într-un omagiu adresat regelui polon, în anul 1367.

Petru , fiul Mușatei și al lui Costea, este primul domn al Moldovei care își apără și consolidează granițele țării. Potrivit istoricului Tiberiu Ciobanu, ,,Abil diplomat, fiul Mușatei – Margareta a promovat o politică externă cu viza, cu prioritate, o alianță cu cel mai puternic dintre vecinii săi, Polonia. Această orientare avea menirea de a contracara tendințele expansioniste ale Ungariei și Hordei de Aur. ,,Sub Petru Mușat s-au bătut primele monede de argint, cu capul de bour, stema Moldovei, tot el stabilind capitala la Suceava, fără a neglija Siretul. Construiește prima catedrala pentru Mitropolia Moldovei – Biserica Mirăuților și Mănăstirea Neamțului.21

Anul 1395 avea să marcheze istoria locurilor prin prima menționare documentară a luptei trupelor domnești ale lui Ștefan | Mușat împotriva regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, monarhul suferind o înfrângere rușinoasă la Hindău – actuala Ghindăoani, din județul Neamț, în încercare sa de a supune Moldova.22 Piatra de pe mormântul său de la Mănăstirea Rădăuți , pe care avea să o pună Ștefan cel Mare în 1488, va fi nu doar însemnul de recunoaștere de către urmași a unei glorii renumite, ci și un testament al integrității Moldovei de la acea vreme ; ,, Binecredinciosul și iubitorul de Hristos, lo Ștefan Vodă, domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumusețat acest mormânt al străbunicului său Ioan Ștefan Voievod cel Bătrân, care a bătut pe unguri la Hindău (…) ,,

Voievodul moldovean Alexandru cel Bun(1400-1432) consolidează statul Moldovei și reușește să mențină echilibrul între Ungaria și Polonia. Recunoaște suzeranitatea lui Vladislav Jagello și încheie cu acesta tratate de pace în 1402,1404,1407,1411 și 1415, pentru intimidarea Ungariei în orice încercare de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei , prin Moldova, de gurile Dunării, respectiv cetățile Chilia și Cetatea Albă.

Moldova însă a continuat să fie ținta intereselor expansioniste ale ungurilor și Sigismund de Luxemburg – cel mai important monarh al Europei dar înfrânt la Hindău (1395) și zdrobit de Baiazid la Nicopole(1396) în cruciada antiotomană – Încheie în anul 1412 un trata cu Polonia , a cărui anexă secretă prevedea împărțirea Moldovei lui Alexandru cel Bun. Cu toate că l-a ajutat încă o dată pe regele Poloniei în 1422- Bătălia de la Marienburg , la sfârșitul domniei sale s-a aliat cu Ungaria și cu Ordinul Teutonic împotriva Poloniei ca să pună stăpânire pe ținutul Pocuției, dat amanet de regele Poloniei unui predecesor de a lui Alexandru , în schimbul unui împrumut de 3 000 de ruble de argint, niciodată restituit. Această nefericită ,, afacere ,, va strica periodic relațiile polono-moldovene timp de o sută de ani. 23

În afară de consolidarea Mitropoliei Moldovei, Alexandru cel bun a întemeiat Mănăstirile Moldovița și Bistrița – unde a fost de altfel și înmormântat și a înzestrat mânăstirile cu proprietăți considerabile.

În privilegiul de la 11 iulie 1428, el supune Mânăstirii Bistrița 50 de biserici din diferite sate boierești, dintre care cele mai multe erau cu proprietății private, astfel ; ,,Biserica lui Petru Bârgău a lui Porcu, a lui Gociman,, , ,,Acestea toate sa fie uric mânăstirii mai sus zise cu tot venitul și sfințirea preoților,,24 Această strategie poate fi integrată în primele acțiuni de unificare a autorității centrale de stat în Moldova și care explică înzestrarea mânăstirilor și bisericilor în timpul său atât de generos, danii ce aveau sa fie respectate și continuate de domnii, ce îl vor urma la tronul Moldovei.

Trebuie remarcat faptul că , în timpul lui Alexandru cel bun, începe dezvoltarea sistemului de beneficii , iar în daniile sau actele de înzestrare a mânăstirilor domnitorul folosește prezentul la verbele a dărui, a înzestra , a milui etc, iar acolo unde proprietățile erau căpătate anterior domniei sale , apare verbul a întări. Tot în documentele de cancelarie din timpul lui Alexandru cel Bun , la daniile inițiale apare stereotipa ,, unde-i casa,, care devine ,,unde a fost casa,, în cazul întăririlor de proprietate.

Cu toate strădaniile domnitorilor, însă, hotarele Moldovei au oscilat, după cum avea să consemneze Dimitrie Cantemir în ,,Descrierea Moldovei,, , ,,după starea de înălțare sau de cădere a țării, însă cea mai înfloritoare perioadă de dezvoltare a cunoscut-o în timpul celei mai lungii domnii din toată istoria neamului , a voivodului Ștefan Cel Mare (1457-1504) care ,, a pus-o în hotarele pe care le avem astăzi,,

Cu pedanța unui excelent cronicar, Dimitrie Cantemir scrie că vecinii de dincolo de munți erau ,, spre apus, transilvănenii și valahii, spre miazănoapte leșii , iar spre răsărit și miazăzi, turcii. Cu toți aceștia, moldovenii au avut mult de furcă, apărându-și libertate, lucru despre care un scriitor leah, vrednic de crezare scrie(Orichovius,Annal, 5 ad annum 1552) , <<Aceștia (moldoveniii) nu sunt cu mult deosebiți de italieni, prin limbă și obiceiuri ; sunt oamenii sălbatici și foarte viteji, cu toate că stăpânesc o țară foarte mică, nu se află alt neam care să arate atâta vitejie și cinste în războaie, să înfrunte și să bată mai mulți vrăjmași dimprejur sau să se apere mai bine când este atacat<< și el spune mai departe <<Sunt atât de viteji, încât s-au războit și au învins dușmani din toate părțile, care îi atacau în același timp. Căci Ștefan care a domni în Dacia în vremea strămoșilor noștri, a biruit aproape în aceeași vară , într-un război greu , pe Baiazid al turcilor, pe Matei al ungurilor și pe Ioan Albert al leșilor,,.25

Atât de persistentă a fost intenția de acaparare a ținuturilor Moldave, încât s-a perpetuat în timp ca o molimă, din domn în domn, așa că nici regele Matei Corvin nu putea să se dezică de politica înaintașilor săi. Altfel, la fel de trufaș ca și predecesorii săi aflați la cârma Ungariei, în preajma Crăciunul din anul 1467 trece munții și atacă Orașul Baia. Ștefan cel Mare, înfrânge armat maghiara, Matei Corvin – lovit de o arbaletă – fuge pe calea cea mai scurtă spre Transilvania, peste dealul Petru Vodă.26 Peste doar trei ani, în 1470 , Matei Corvin reiterează drumul de cuceriri Moldovei, la cererea dar și cu sprijinul lui Petru Aron. Și de această dată, Ștefan cel Mare obține o victorie strălucită, la Orbic-Buhuși , iar Petru Aron, fratele ucigaș al lui Bogdan al ||-lea (tatăl lui Ștefan cel Mare), este decapitat.

După această victorie, hotarul vestic este asigurat. A urmat victoria creștinătății față de păgâni din anul 1475, după care Ștefan cel Mare a fost elogiat de marile curți ale Europei. Iată câteva dintre acestea care fac referiri atât la victoria împotriva turcilor, cât și cele împotriva ungurilor și , implict, la granițele independente ale Moldovei;

Jan Dlugosz(1415-1480) cunoscut mai ales pentru cronica sa, în care prezintă evenimente, mai ales, din Europa Răsăriteană , din anul 965 până în 1480. Historia Polonica( Cronica poloneză) ; ,, El alungase din Moldova pe regele unguresc Matia, bătut în orașul Baia și lovit el însuși de trei locuri la spate. Tot el – minunată faptă – înfrânse cu o mână de oamenii și alunga cu rușine pe sultanul Mahomed , care avea 120.000 de ostași. Tot el , cu arma în mână, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert, călcând învoiala prin care i-a fost asigurată de mai înainte libera ieșire a acestuia din țară. Tot el zdrobi, mai de multe ori, și respinse pe tătarii de dincolo de Volga și pe cei Din Crâm. O , bărbat triumfal și victorios, care biruiși pe toți regii învecinați! O, om fericit care te bucurași de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă, unii înțelepți și vicleni , alții viteji și drept, alții iarăși cu nor împotriva dușmanilor. Tu singur le avuși hărăzite toate laolaltă ; drept-prevăzător, isteț, biruitor al tuturor dușmanilor!

Jean Molinet (1435-1507), Cronica franceză ; ,, De asemenea, voievodul Moldovei, numit Ștefan, voievod, ceea ce vrea să însemne un soi de guvernator , căci el are în mână toată Moldova, toată Moldova , toată Valahia, atât cea de jos, cât și cea de sus. Acest voievod nu a vrut niciodată să facă jurământ , nici să se spună regelui Matias, ci s-a războit mereu cu el.(…)Acest voievod s-a luptat într-o singur zi cu două oști , a zisului rege Matias și a turcior , și a câștigat bătăliile.,,

Maciej Stryjkowsky (1457-1593) , Kronika polska ( Cronica poloneză) ; << Aceasta , de asemenea , a alungat pe Matias, regele Ungariei cel viteaz, din țara Moldoveiși din cea secuiască, nimicind cu dânsul o mare oaste de unguri și rănind pe regele însuși cu trei săgeți, în dreptul orașului Baia, după care izbânda i-a luat și țara secuiască.(….) Ștefan voievod a bătut pe turci, a bătut pe tătari , a bătut pe unguri, pe ruși și pe poloni.,,

Revenind la Dimitrie Cantemir care amintește că granița de apus a Moldovei în timpul lui Ștefan Cel Mare cuprindea printre altele și ,,teritoriul până la Pricica Mare –Dealul Ditrăului, Jolotea,Dealul Borsecului,Bilbor,, , iar de aici se făcea joncțiunea cu granița de nord a țării, rezultă că aceste că aceste comune de pe Valea Bicazului și Dămucului – Bicazu Ardelean, Bicaz Chei, Dămuc, precum și Tulgheș, Bilbor și Corbu făceau parte din Moldova. Mai mult, așa cum consemna Jean Molinet, Ștefan cel Mare s-a războit mereu cu Matei Corvin, după care i-a luat și Țara Secuiască.

,,Și nu voi da-o nimănui,,

Secolul al XV-lea a constituit unul de luptă a creștinătății moldovene împotriva turcilor, pe de o parte, iar pe de alta – împotriva ungurilor. În secolul următor, însă, schimbările de pe scena marilor puteri aveau să modifice dezastruos traiectoria Moldovei împlinite de Ștefan. Astfel, Ungaria ajunge sub stăpânire turcească în urma luptei de la Mohaci (1526) , își pierde regele și dispare din concernul statelor naționale europene; devine provincie turcească, partea de vest intră sub domnia casei de Habsburg(Austria) iar estul – Transilvania – devine principat autonom sub suzeranitate turcească, stare care va avea să se mențină până în sec. al XV||-lea.20

Mai trebuie spus că două personalități istorice și-au legat numele de pasul Bicazului ; Matei Corvin, învins în lupta de la Baia(1467), se retrage în secuime prin pasul Bistrița-Bicaz-Lăzarea, iar Petru Rareș ia ca ajutor în cucerirea secuimii localnici din zona Bistrița-Straja, Valea Bicazului, Pasul Tulgheș. În luptele care au urmat pentru tronul Ungariei, implică pentru a cuceri cât mai mult ținuturi din Ardeal. Expedițiile de cucerire au adus aproape toată Transilvania sub ascultarea lui ; ,, În una din acestea, oastea moldovenească a trecut munții prin două pasuri diferite – Tulgheș și Oituz și în șase zile toată Țara Secuilor a fost făcută scrum cum spune un document – una cu pământul,,30 După Țara Secuilor, au urmat mai multe părți din Ardeal pe care le considera ale Moldovei, scriind brașovenilor ; ,, Pentru Țara Ardealului, voi știți că am dobândit-o cu sabia și nu voiu da-o nimănui , la nici un rege, nici lui Ferdinand craiul,, . 31

Despre granițele Moldovei trasate de vitejia lui Ștefan cel Mare, Dimitrie Cantemir avea să consemneze32 mai târziu; ,, (…) Prin vitejia acestui voievod, Matei regele Ungariei a fost biruit de mai multe ori (…) aceștia au fost nevoiți astfel să-și cate în învoielile scăparea de pagube și mai grele. După condițiile de pace scrise de învoieli, ungurii au dat toți munții prin care sunt despărțite cele două provincii și au poruncit acestor ținuturi, așezate între râurile ce se varsă în apa Moldovei, să se supună stăpânirii moldovenești. De aceea s-a tras o linie de la izvoarele Ceremușului spre izvoarele Sucevei, Moldovei, Bistriței și Trotușului până la Milcov și prin aceasta s-a făcut hotarul între cele două țării,,. Mai mult, și harta întocmită de el indică hotarul între Moldova și Transilvania la cumpăna apelor dintre bazinul Bistriței și al Mureșului. În dovedirea acestei realități, vine și harta lui Lakatos din 1702, hotarul fiind marcat de linia de despărțire dintre bazinul Mureșului cu al Bistricioarei și Bicazului ,,.33

Este neîndoielnic faptul că acestea au fost hotarele bine întemeiatei Moldova și atunci de ce înverșunarea seculară a ungurilor pentru a cuceri acest ținut?

Secolul al XV|-lea avea să aducă mari schimbări în istoria țării, Moldova și Țara Românească fiind obligate să accepte controlul Imperiului Otoman, în sensul că trebuia să plătească Turciei un tribut anual în schimbul dreptului de a-și păstra identitatea, legile proprii , structurile administrative, politice și militare.

Chiar dacă pentru puțin timp , Mihai Viteazul reușește , la 1600 , unire celor trei state românești – Moldova, Țara Românească și Transilvania, in sec. al XV|||-lea , secolul rășluirii, Moldova este marcată de începutul declinului Imperiului Otoman și ascensiunea Imperiilor Habsburgic și Rusesc. În jurul anului 1711, oamenii instaurează Regimul Fanarioților, care înlocuiește domnia prinților moldoveni la tronul Moldovei, determinând totodată o creștere semnificativă a influenței grecești în religia și cultura Moldovei.

Văile Bicazului și Dămucului – proprietate mânăstirească

Văile Bicazului și Dămucului au aparținut de domeniile mânăstirilor Bistrița și Bisericani potrivit hrisoavelor de danie și întărire ale proprietăților semnate de cancelariile mai multor domnitori moldoveni. Primele referiri despre această zonă sunt consemnate în privilegiul domnesc al lui Alexandru cel Bun din 1412, apoi în privilegiul lui Aron Vodă din 29 Iulie 1593, Vasile Lupu din 17 august 1642 și al lui Nicolae Mavrocordat din 24 Iunie 1712. 1

În anul 1611, Mânăstirea Bisericani primește carte de întăritură de la voievodul Constantin Movilă al Moldovei pentru moșiile pe care le avea în proprietate de o parte și de alta a văii Bicazului, adică munți și ape, poieni și braniști. Iată Hrisovul lui Constantin Movilă de la 1611, care atestă că văile Bicazului și Dămucului – teritoriul actualelor comune Dămuc , Bicaz Chei și Bicazu Ardelean – au aparținut de moșia mânăstirească Bisericani. Redăm conținutul hrisovului aflat în Arhivele Statului București ; ,,Hrisov

Io Constantin Moghilă voevod, din mila lui Dumnezeu , domn al țării Moldovei. Iată au venit înaintea domniei mele și înaintea întregului sfat al domniei mele rugători noștri călugări de la sfântul schit numit Besericani și au arătat zapiș de întărire de la unchiul domniei <<mele<< pe această poiană de sub Ceahlău, unde e sfânta biserică întemeiată de unchiul domniei mele, arhiepiscopul Gheorghie, care acea poiană a fost dreaptă și domnească și părintele domniei mele a dat-o mai înainte și a miluit cu această poiană sfântă mănăstirea Besericani, ca să-i facă pomenire mare din an în an, cat va sta sfânta mănăstire.

De aceea, domnia mea, dacă am văzut acele zapise de danie și de miluire ale acelei sfinte mănăstiri de la sfântrăposatul părinte al domniei mele , am socotit după legea țării și am întrebat de acele locuri și m-am sfătuit domnia mea cu toți credincioșii boieri și cu părintele nostru, arhiepiscopul Anastasie , și astfel am orânduit pentru ca pomenirea părinților domniei mele să nu se strice. Am dat sfintei mănăstirii Besericani, în locul acelei poieni , trei poieni și locul din jurul lor de braniște , care poieni se numesc Cârnul , Bicazul și Biserica lui Iov, pe râul Bistrița și locul în jurul poienilor, mai din sus de capul Poienii Bisericii, de la râul Bistrița , peste Culmea Boului, pe izvorul Hălm, apoi în sus pe niște cărări , pe culmea Dealului Simei, pe la obârșia Hămzoaei, apoi pe culmea Piciorului Ungurului, până la râul Bicaz și în sus la Jidan și la vale până la Bistrița, pe ambele părți și dealul ce se numește Măgura tot, pe amândouă părțile și râul Bistrița în sus , până la Biserică.

Aceste poieni mai sus scrise le-am dat domnia mea sfintei mănăstirii Beserecani pentru aceea,pe care a dat-o părintele domniei mele. Pentru aceea rugătorii noștri de la sfânta mănăstire Besericani să aibă a face pomenire părintelui și unchiului domniei mele atât timp cât va sta sfânta mănăstire, din an în an, iar rugătorii de la biserica noastră să nu aibă treabă a stăpânii acele poieni și locuri. De aceea, am dat și am întărit rugătorilor noștri de la sfântul schit, ca să le fie și de la noi ocina cu tot venitul. Și altul să nu se amestece înaintea acestei cărți a noastre, Scris la Iași în anul 7199 <<1611<< August 12. Însuși domnul a zis. Constantin voievod <<m.p<< Pătrașco mare logofăt a îvățat și iscălit <<m.p<< Vasilie <<a scris<< ,, 2.

În hrisov, cancelaria Domnitorului Constantin Movilă consemnează faptul că rugătorii de la schitul Bisericanii ,, au arătat zapis de danie și de miluire de la părintele domniei mele ,, adică de la Ieremia Movilă care a avut doua domnii; 1596-1600 și 1600-1606, din mai și până în septembrie 1600 domnind Mihai Viteazul. Cea dea a doua precizare semnificativă a hrisovului se referă la zapisul de întărire ,, de la unchiul domniei mele ,, adică Simion Movilă(1606-1607). Atât dania, cât și miluirea lui Ieremia Movilă au avut loc la venirea sa pe tronul Moldovei, știut faptul că , potrivit legilor țării, hrisoavele de proprietate trebuia reînnoite , confirmate la fiecare schimbare de domnie. Călugării păstrau documentele prin care dovedeau drepturile lor, altfel, bunurile neconfirmate de noul domn puteau fi retractate și date altcuiva.3

În ceea ce privește zapisul de întărire dat de Simion Movilă, acest se încadrează in aceeași lege a hrisoavelor adică la schimbarea domniei și în baza documentelor de la domnii anteriori. Multe din toponimele Hrisovului de la 1611 se regăsesc atât la ispisoacele anterioare, cât și în cele ulterioare, păstrate până în zilele noastre ; Bicaz, Măgura, Pârâul Jidanului,Bistra,Sima,Hamzoaia etc.

În anul 1458, Ștefan cel Mare întărește proprietățiile Mănăstirii Bistrița, edificator fiind faptul că in proprietate acestei mănăstiri intră și ceahlăul cu o parte din împrejurările sale , multe din toponime regăsindu-se ulterior la patrimoniul altor așezăminte religioase – Tazlău, Pângărați, Bisericani, Tarcău etc. Trebuie remarcat că și acest hrisov reprezintă o întărire a ,,braniștei vechi,, a Mânăstirii Bistrița, adică de la domnii de dinainte lui. Așadar ;

,,1458 Octombrie 10. Piatra lui Crăciun. Ștefan v.v. Moldovei întărește Mânăstirii Bistrița , unde este egumen chir eromonah Eustație, braniște veche a mânăstrii cu hotarele ; Pângărați, Păducelu Mare, Bistrița, Olhu Mare, Gura Saratei, Doamna, apa Gârcinei, Sacul, Cozla, Hitioana, Pentenul, Mânăstirea Tazlău, Răchitiș, Piscul Baliții, Tarcău, râul Oanțului, Grohotiș, Baicul, Ceahlău, Pârâul Alb, Giurc, Giurcoaia, muntele Ciocanul, Coajdul, Măgura, Roșcani, Oprișan, Meftod, Pângărăciorul, Tartracea. Celor care vor paște oi, prinde pești, tăia lemne sau nuiele din pădure, vor aduna nuci sau orice fără voia călugărului, li se va putea lua tot ce au asupra lor.

Obiceiul braniștei. Sfat domnesc. Pan Dobrul logofăt.

Scrie Toma,, . 4

Prima menționare documentară externă a acestei zone apare în lista orașelor moldovenești (,,orașele volohe,,) din vechile cronici rusești care specificau clar ; ,, în Munți, Piatra lui Crăciun5. Anterior, Piatra lui Crăciun este amintită la 30 Ianuarie 1395, într-un document emis de Cancelaria lui Sigismund de Luxemburg care, ajuns pe teritoriul actualului oraș Piatra Neamț, a emis o serie de privilegii. Cel din 30 Ianuarie, păstrat sub forma unui regest, a fost nominalizat în lucrarea lui Malyusz E., intitulată ,, Privilegiile lui Sigismund,,

În sursele interne, prima referire documentară despre Piatra lui Crăciun este cunoscută în anul 1431, dintr-un înscris al lui Alexandru cel Bun6, când domnitorul înzestrează ctitoria de la Bistrița cu două prisăci , pe Lopatna și Ițchil, scutindu-le de desetină, precum și cu Casa lui Crăciun de la Piatra ; ,, Și am dat mânăstirii mai înainte zise Casa lui Crăciun de la Piatra. A scris Neagoe logofăt , la Bistrița, în anul 6939(1431) , Iulie 31 ,, . Corelate, documentele conduc la concluzia că, în 1458, Ștefan cel Mare întărește moșiile Mânăstirii Bistrița primite ca danie de la Alexandru cel Bun cu mult înainte de 1431, când miluiește ctitoria cu cele două prisăci de la Lopatna și Ițchil. Începuturile vieții Monahale la Bistrița sunt plasate la începutul sec. al X|V-lea, când doi ucenici ai Sf. Nicodim de la Tismana, călugării Pafnutie și Leonti7 construiesc o bisericuță care rezistă până în 1359, când voievodul Bogdan ridică în locul acesteia o nouă biserica din lemn. Aceasta va dăinui până la ctitorirea bisericii de zid de către Alexandru cel Bun, în anul 1400. Se știe că Alexandru cel Bun este care desăvârșește organizarea politică și administrativă a Moldovei, înzestrează mânăstirile și schiturile vechi, ridică alte așezăminte, întărește proprietatea mânăstirea iar Patriarhia din Constantinopol recunoaște Mitropolia de la Suceava. Astfel , la 1428, Alexandru cel bun miluiește Mânăstirea Bistrița cu 52 de biserici cu tot venitul 8, între acestea și schitul Bisericani.

În baza unor noi documente, autorii istoricului Protopopiatului Piatra Neamț acreditează ideea că Mânăstirea Bisericani datează din timpul lui Alexandru Cel Bun. Dacă, șa domeniile Mânăstirii Bistrița, în 1611 Bisericanii erau cei care ajungeau cu moșiile până la Jidanu ( actuala comună Bicazu Ardeleanu) și Bistra, ceea ce conduce la ipoteza că văile Dămucului și Bicazului au fost dăruite Bisericanilor, de aici opoziția călugărilor de la Bistrița.

Prima biserică de la Bisericani a fost ridicată în 1492, de ieroschimonahul Iosif – plecat o vreme de la Mânăstirea Bistrița în Țara Sfântă. La întoarcere , împreună cu câțiva ucenici, a ridicat o bisericuță din lemn, unde se adunau la slujbă sâmbăta și duminica, în timpul săptămânii rugându-se prin peșteri. Era singurul schit unde Cuviosul Iosif a organizat rânduiala slujbei achimite (neîntreruptă),după modelul Mânăstirii Sutdion din Constantinopol. În anul 1476, după pierderea bătăliei de la Războieni de către Ștefan cel Mare, biserica a fost jefuită și incendiată, iar în 1498 a fost incendiată din nou, de către tătari9. Rămași fără biserică , viețuitorii de la Blagoveștenie(Bisericani) au vrut să plece la Muntele Athos dar ,, au fost opriți de un eveniment miraculos, prin arătarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu într-un stejar aflat la 700 m de biserica arsă care le-a spus ;<<Nu plecați! Și aceasta este grădina mea ! << Cuviosul Iosif a pus în acel loc o icoană a Maicii Domnului, de atunci păstrându-se toponimul ,,La iconiță,,. În această conjunctură, călugării cer în 1499 încuviințarea domnului pentru a ridica o nouă biserică în locul celei vechi. Auzind de minunea săvârșită, Ștefan cel Mare încuviințează ridicarea unei mânăstiri din piatră. 10 Adevăratul ctitor al Mânăstirii Bisericani avea să fie, însă, Ștefăniță Voievod (1517-1527) , nepotul lui Ștefan cel Mare, care, în ciuda protestelor venite din partea Mânăstirii Bistrița, înzestrează așezământul cu moșii, Mânăstirea Bisericani devenind astfel autonomă și rivalizând în timp ca bogăție cu Mânăstirea Bistrița.

Chiar dacă actul inițial nu mai există, dania este confirmată tocmai prin hrisoavele de întărire ulterioare care n-ar fi fost emise dacă n-ar fi existat documente de la domnii dinainte vreme. După formarea statului feudal , veniturile statului se confundau cu veniturile personale ale domniei și teritoriul statului cu domeniul privat al ocârmuitorului. În concepția medievală , pământul întreg al țării aparține ( ca un drept superior) domniei iar domnul este suzeranul suprem al pământului țării, denumit de izvoarele vremii ca ,,ocina,, sau moșia sa.11 Având această calitate, de stăpân suprem asupra întregului pământ al țării, numai domnul putea să facă danii de pământ și sate și să emită acte de confirmare. Același lucru va fi confirmat și la începutul secolului al XV|||-lea, de Dimitrie Cantemir; ,,Toată Moldova de odinioară (….) a fost patrimoniul unui singur domn și letopisețele și actele vechilor domni arată destul și prea destul,, . Același lucru este relevat și în răspunsurile date de către divanul Moldovei generalului Entzinberg, în 1782, în care se spune ; ,, Tot locul țării Moldovei, dintr-un început loc domnesc au fost (….) mai pe urma stăpânitorii domni au dat danie cui au vrut (…) după slujba și cinstea fieștecăruia.,, 13

Așadar, Mânăstirea Bisericani a început să-și sporească moșiile, ajungând să rivalizeze cu Mânăstirea Bistrița care avea domenii vaste, prin miluire de la Alexandru Cel Bun și de la domnitorii următori. În istoricul Protopopiatului Piatra Neamț, se acreditează ideea că , potrivit ultimelor documente descoperite, Mânăstirea Bisericani datează din timpul lui Alexandru cel Bun. Dacă ținem cont de împotrivirea viețuitorilor de la Mânăstirea Bistrița față de autonomia Mânăstirii Bisericani care era sub ascultarea acesteia, concluzia este că întreaga vale a Bicazului a fost luată de la Bistrița și dată Bisericanilor. Ipoteza este susținută de cele doua hrisoave, ambele de întărire ; in cel de la 10 Octombrie 1458, Măgura făcea parte din domeniul Bistriței, iar la 1611 Măgura era în patrimoniul Bisericanilor. Acesta a fost cu siguranță motivul de supărare al călugărilor de la Bistrița, pentru că veniturile lor au fost împuținate prin miluirea Bisericanilor cu moșiile de pe văile Bicazului și Dămucului.

Mânăstirea Bistrița a fost înzestrată și miluită cu moșii ce ajungeau până la poalele Ceahlăului , dar și peste munte, învecinându-se la vremurile acelea cu celelalte domenii mânăstirești, respectiv , Neamț, Hangu, Pângărați etc. Din înscrisurile păstrate , reiese că nu erau probleme cu vecinătate, hotărniciile fiind bine stabilite prin hrisoave. Astfel, potrivit unui hrisov din 17 Martie 1496, Mânăstirea Neamț , ajungea cu hotarul până la Hurduga, deal care aparține de Grințieș ; ,,(…) și hotarul ei am început să-l alegem; de la Izvorul Muștei, mai sus de Cetatea Neamțului și de acolo mai sus de obrejie, la Gura Carpenului, apoi pârâul Neamțului până la gura Peperigului, apoi drept la Slatină , apoi obcina dintre obârșiile Largului și a Farcașei, drept la Piatra Cornului și izvorul până la vârful Vârsatului , apoi obcina până la obârșia Dreptului și Țibeșului, și de acolo drept în jos, la Bușmei, până la gura Farcașei și râul Farcașa, până la obârșie în munți….,, 14

Muntele Suhard era proprietatea Mânăstirii Moldovița, mențiune făcută în Privilegiul domnesc de la 1412, al lui Alexandru cel Bun 15. Mai târziu, hotarele ,, Mânăstirii din Hang, disputate și de călugării de la Bistrița, sunt stabilite de ctitorul mânăstirii Miron Barnovski, în Ianuarie 1629. Prin danii succesive, acest domnitor miluiește așezământul și aflăm că ,, această moșie începe din pietriș și merge până la prisacă, lovește în vârful muntelui celui mare și merge până pe obcină până la sihlă, și din sihlă lovește zăvoaiele cele largi și de acolo merge tocmai în dealul Muntele Doamnei …,, 16

Deci, de jur împrejurul său, Ceahlăul cu braniștile și poienile sale erau împărțite mânăstirilor, iar în partea dinspre Transilvania întregul culoar al Bicazului aparține de Mânăstirea Bisericani. Așadar, moșiile Mânăstirii Bisericani nu se suprapuneau cu ale altor mânăstiri, dovadă că, pe de o parte, călugării s-au îngrijit de înscrisurile lor, iar pe de altă parte de obținerea a noi danii, ceea ce confirmă aprecierea că ,,biserica a fost cel mai bun gospodar din toate țările din Europa și Bizanț,,.17

Moșiile Schitului Bisericani

Valea Bicazului a fost numai moșie mânăstirească. Hrisoavele păstrate arată acest lucru și, totodată, exclud varianta ca în această zonă să fi fost împroprietăriți anumiți boieri de către domnii Moldovei. În această privință, după cercetarea documentelor, M.Costăchescu conchide că moșiile se dădeau ,,pentru dreaptă și credincioasă credință,, la boieri,slugi și mânăstiri, formularea întrebuințată în hrisoave fiind aceeași; ,,aceasta să-i fie uric cu tot venitul în vecii vecilor….,, . Dacă, și în cazul boierilor și slugilor formularea era completă de precizarea ,,… în vecii vecilor, acestuia și copiilor …. Și nepoților … și strănepoților …. Și răstrănepoților,, , în cazul mânăstirilor se stipula ; ,, Acestea(sate, moșii – n.n.) să-i fie mai înainte zisei mânăstiri uric cu tot venitul în vecii vecilor ,, .18

În cazul proprietăților Mânăstirii Bisericani, situate de o parte și de alta a Bicazului, nu apar în hrisoavele păstrate danii către ,,boieri,, sau ,,slugi credincioase,, , ceea ce demonstrează că zona era bine valorizată și exploatată de călugări, de fapt care aducea avantaje consistente domniei. În satele mânăstirești, nu puteau să intre niciodată dregătorii de ținut, iar unele mânăstiri , cum erau Bistrița și Neamț, aveau drepturi de jurisdicțiune asupra satelor și moșilor aflate sub ascultarea lor, aceasta în detrimentul pârcălabilor, judecătorilor, globnicilor, cărora li s-a interzis să-i judece pe oamenii mânăstirii ; ,,Nici gloabă să nu ia de la dânșii , nici pentru dușegubină mare, nici pentru urmărire, nici pentru tâlhărire , nici pentru furt, nici pentru răpire de fecioară, nici pentru rană sângerândă, nici pentru lovituri cu vânătăi și nici pentru altceva (…) să nu îndrăznească să-i judece pe acești oameni ai mânăstirii și nici să nu-i turbure , nici să ia de la dânșii , nici preț de-un groș, ci călugării noștri de la Bistrița să judece ei singuri pe oamenii și gloaba s-o ia de la oamenii lor egumenul și cu călugării,,.19

Mânăstirea Bistrița are cel mai mare latifundiar din zonă și, în 1499, când Ștefan cel Mare încuviințează ridicare bisericii de zid de la Bisericani și o înzestrează , așa cum avea să reiasă din hrisoavele ulterioare, călugării de la Bistrița nu sunt de acord cu autonomia Bisericanilor , opoziția fiind pe deplin justificată de ruperea moșiilor pe care la aveau în stăpânire. La acea vreme, Mânăstirea Bistrița se bucura de cele mai mari privilegii față de celelalte mânăstiri, cvasiepiscopale asupra preoților din cele peste 50 de sate și aduna darea cuvenită episcopilor. Mai mult, fiecare Mănăstire avea în stăpânire un munte ; de exemplu, Bistrița avea muntele Doamna, Mânăstirea Neamț stăpânea Muntele Neamțu, Mânăstirea Moldovița avea în proprietate muntele Suhard prin uricul de la 1412 al lui Alexandru cel Bun , de unde reiese și vecinătatea văii Bicazului cu ținutul Sucevei. În ciuda faptului că stăpâneau sate, prisăci, mori, vârfuri de munte, prin înzestrarea Bisericanilor călugării de la Bistrița pierdeau din braniștea și curăturile din apusul muntelui cu poieni, arșițe și prisăci, unde , după Dimitrie Cantemir, viețuiau peste 200 de pustnici și schimnici rugători. Nu puteau renunța atât de ușor la câștigurile obținute din poienile de sub Ceahlău, care constituiau veritabile surse de venit pentru sporirea averii mânăstirești, iar pe partea Ceahlăului dinspre Bistrița nu aveau acces pentru că acolo se întindeau moșiile mânăstirilor Hangu și Neamț.

Un alt argument care susține dreptul de proprietate al Mânăstirii Bisericani pe întreaga vale a Bicazului este faptul că, în demersurile de reînnoire a hrisoavelor sau de rezolvare a conflictelor cu alte mânăstiri, călugării de la Bisericani nu s-au folosit niciodată de martori pentru reconstituirea actelor , ci doar de actul inițial de danie și de hrisoavele de întărire . Concluzia este foarte clară ; au păstrat toate ispisoacele , de altfel, o condiție esențială pentru deținerea în continuare a moșiilor de sub Ceahlău. După V.Costachel20 , reconstituirea actelor pierdute se făcea în prezența fie a vecinilor de moșie fie a martorilor, după cum reiese dintr-o întăritură de sate făcută de Ștefan cel Mare; în prezența megieșilor dimprejurul moșiei , cărora li s-a pus în vedere ,,să spună tot ce știu și să mărturisească,, , voievodul îi întărește lui Negrilă câteva sate pentru că actul asupra acestor întăriri a fost ,, pierdut , când au venit turcii asupra țării noastre , la Valea Albă,,.

Singurele conflicte pe care le-a avut Mânăstirea Bisericani au fost cele de la încălcarea moșiilor. Astfel , la 1615 , domnul Mihnea Radu amintește de Poiana Bicazului ca motiv de ceartă între mânăstirile Bisericani și Ceahlău.21

În anul 1616, același Radu Mihnea pomenește din nou ,, Poiana de la Gura Bicazului,, cu precizarea că aceasta intră în proprietatea Mânăstirii Bisericani , ceea ce arată că între timp s-a împărțit dreptatea , iar conflictul a fost stins. Că Mânăstirea Ceahlău a fost cea care a încălcat hotarul de stăpânire a Bisericanilor, o dovedește alt hrisov, din 1618, emis tot de cancelaria voievodului Radu Mihnea ;

,,1618 Martie 14. Iași – Radu Mihnea, v.v. Moldovei, întărește Mânăstirii Bisericani, zidită de bătrânul Ștefan v.v. și Petru v.v. locul mănăstirii de la gura Scărișoarei până la obârșie , satul Troița,care a fost ascultător de ocolul târgului Piatrei , dăruit de Ștefan Tomșa v.v. cu două vaduri de mori pe Cracău, din care unul dăruit de Ieremia v.v jumătate din jumătatea de sus a satului Orbic, cu vaduri de moară pe Bistrița și pe Orbic în ținutul Neamț, dăruite de Ciolpan sulițașul – în monarhie hariton , trei poiene, Biserica lui Iov, Poiana Cârnul și Bicazul de la Podișoare, pe Bistrița, până la Tarcău, la obârșiile Aței , muntele Sima, Măgura și Piciorul Ungurului, poieni dăruite mânăstirii de Petru v.v. , o prisacă în curătură, în hotarul satul Popceștilor , dăruită mânăstirii de Grigorie și soția sa Ioana.

Hotarele satului Troița, stabilite de Vasile Buciulescu spătar, din malul Cracăului, Ivăneștii peste Bahnă , din Berești în hotarul Iucașului, Jideștilor puțul lui Lazăr , podul lui Nechifor către Rusciori, în sus de Țigănești la hotarul Dăneștilor.

Credința voivodului și a fiului său Alexandru v.v Sfat domnesc, Ionașcu Gheorghe mare logofăt. Scrie Nebojatco,,.22

Mențiuni documentară ale Bisericanilor mai apar în acte de întăritură , danii și cumpărare de moșii. Astfel, în 1622 la 18 iunie , ,,Ionașcu Deuga din Dărmănești vinde Mânăstirii Bisericani o curătura aproape de pârâul Bicaz (…) să le fie dreaptă ocină de acum în veci,,.23 Moise Movilă voievod, în 1631, ,,întărește Mânăstirii Bisericani Poiana Bicazul,, , iar în 1637 tot Moise Movilă întărește proprietățile de pe Valea Bicazului. Tot în anul 1637, din porunca lui Vasile Lupu voievod, Gheorghe Arapul, fost sluger, și Marcu Șoimaru măsoară hotarele unui loc de munte al Mânăstirii Bisericani ,,pentru care aveau pâră cu Dărmăneștii,,. Hotarele muntelui erau date de toponime care s-au păstrat până astăzi ; ,,Potoci, Bistrița, Poiana lui Iov, vârful Boului, Horștiure, culmea Simei, Piciorul Săcuiului, Gura Negrii , apa Bicazului, pârâul Jidanului, Bistra , izvorul Ivaneșului , obârșiile Aței, muntele Lungu, obcina Toroglejului, gura Tarcăului, Scaunul Grohotișului, poiana Cârnului, Cojușna,,

Confirmarea deplină și de netăgăduit a faptului că munții situați de o parte și de alta a văilor Dămucului și Bicazului au fost în proprietatea Mânăstirii Bisericani o găsim într-un alt hrisov, dat la Iași în 25 Mai 1632, de cancelaria lui Alexandru Iliaș, prin care voivodul scrie pârcălabilor din Neamț să apere hotarele Mânăstirii Bisericani de încălcările păstorilor secui din Țara Ungurească. Mai trebuie precizat faptul cp manuscrisul original (32,6/20,1 cm) are pecete aplicată și este păstrat în Arhivele Statului din București ;

,,7140(1632) Mai 25 , Iași

Dămu-va știre că domniei mele s-au jeluit rugătorii noștri , egumenul și tot soborul de la svânta mănăstire Besericani, intr-aceasta chip dzicându înaintea domniei mele, cum îmblă oi și alte dobitoace de calcă hotarul și ocina sventei mânăstiri și strică fânețele și săcui din Țara Ungurească și alți oameni streini de într-aceia țari, de calcă hotarul țării domniei mele și-și țin bucatele pre locul sventei mânăstiri , fără știrea săborului, cum nu se cade și nu iaste învățătura domniei mele.

Pentru aceea, deacă veți vedea cartea domniei mele,iar voi să aveți a socoti acesta lucru și cine vă vor da știre, egumenul și tot săborul de întru svânta mănăstire ce mai sus scriem, că îmblă de calcă hotarul svintei mânăstiri cu dobitoacele lor sau cu alte lucruri, sau îmblă vândându fieri, ori oameni de țara domniei mele , ori de Țara Ungurească, acelora să aveți a le da certare după deala lor și a-i goni de pre locul sventei mânăstiri. De aceasta mai multă jalobă să nu vie la domnia mea,,.24

*

Evident, Mânăstirea Bisericani și-a sporit proprietățile la fiecare domnie, perioada maximă de înflorire fiind în sec al XV|||-lea . O particularitate a actelor vechi asupra pământurilor o reprezintă denumirile care indică modul de transformare a ,,locului pustiu,, obținut ca danie de la domnie. Astfel, termenul de braniște reprezintă suprafețe întinse de păduri rezervate domnilor, boierilor și mânăstirilor pentru vânătoare ; ,, braniștea cea veche, de la (…) Biserica lui Iosif, până la (…) gura Jidanului, și pe Jidan în sus, până la gura Bistrei,, ; arșița – loc obținut prin desțelenire prin arderea vegetației – Arșița Ungurenilor, Vf.Arșița, Arșița Pinteculului ; curătură – locul de pe care au fost scoși copacii pentru a fi transformat în pășune; curmătură – un loc bun de trecere peste munte, peste obcină – Dealul Crumătura, Curmătura Lutu Roșu, Curmătura La Scaune; obcină – culme muntoasă prelungită pe care ridică din loc în loc vârfuri nu prea înalte – Obcina Târșoasei, Obcina Chiliei, Obcina Lacurilor, Obcina Tablei; picior – culmea din partea de jos a unui deal și terenul din jurul acestuia; Piciorul dintre Bistre, Piciorul Păltinișului, Piciorul Furcituri, Piciorul Scurt; jgheab – drum adâncos între două dealuri, săpat de ape; locul pe care se dă drumul lemnelor să alunece din pădure; Jgheabul Jidanului, Jgheabul lui Vodă; prelucă – suprafață de fânaț, poieni, pădure – Preluca Urșilor; gură – punctul de confluența a pârâurilor – Gura Dămucului, Gura Bistrei , Gura Bicazului. În timp , toate atributele care arătau modul de transformare a terenurilor au intrat în fondul toponimic al zonei.25

La Bisericani, au făcut îmbunătățiri și au dăruit odoare scumpe logofătul Pătrașcu, Bașotă și soția sa, Grozava, în 1627, Toma Postelnicul și soția , Iftimia, Dumitrașcu Ștefan, marele logofăt și soția sa Maria în 1631, ca și Dumitrașcu Buhuși cu Ileana și Dumitrașcu Șoldan. Înflorirea la care a ajuns schitul în sec. al XV||-lea a fost determinantă în căpătarea statutului de mănăstire dar declinul avea să înceapă odată cu venirea fanarioților, apoi cu secularizarea averilor , iar în 1790 întregul ținut de pe văile Dămucului și Bicazului avea să fie răpit de imperiul habsburgic.