Caracterul Simbolic Si Sacramental al Liturghiei Credinciosilor

CARACTERUL SIMBOLIC ȘI SACRAMENTAL AL LITURGHIEI CREDINCIOȘILOR

LUCRARE DE LICENȚĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

1. Cultul divin ortodox – aspecte generale

2. Sfânta Liturghie ca formă de cult și centru al cultului divin ortodox

3. Considerații generale privind aspectul simbolic și sacramental al Liturghiei credincioșilor

Capitolul I

PREGĂTIREA SLUJITORILOR ȘI A CREDICIOȘILOR PENTRU SFÂNTA ȘI ÎNFRICOȘĂTOAREA JERTFĂ

1. Însemnătatea rugăciunilor, a actelor și imnelor liturgice pentru îndeplinirea scopului imanent și transcendent al Liturghiei credincioșilor

2. Ecteniile și rugăciunile pentru credincioși – trepte de pregătire spirituală pentru aducerea și prefacerea darurilor credincioșilor în jertfa nesângeroasă

3. Vohodul mare, moment central din ciclul pregătirii slujitorilor și a credincioșilor pentru Sfânta Jertfă

a) Semnificația simbolico-mistică a imnului heruvic

b) Rugăciunea tainică a preotului din timpul imnului heruvimic și rolul ei în procesul de pregătire pentru aducerea și sfințirea cinstitelor daruri

c) Simbolismul intrării cu cinstitele daruri

4. Rugăciunea – virtutea iubirii creștine și mărturisirea credinței – mijoace de înălțare duhovnicească în vederea pregătirii pentru prefacerea darurilor în Trupul și Sângele Domnului

a) Ectenia și rugăciunea punerii înainte a darurilor

b) „Să ne iubim unii pe alții

c) Mărturisirea credinței

Capitolul II

SĂVÂRȘIREA SFINTEI JERTFE EUHARISTICE ȘI MISTERUL EI

1. Introducerea în ritualul Sfințirii Darurilor

a) Anunțarea Sfintei Jertfe

b) Dialogul dinaintea Anaforalei euharistice

2. Anafora sau Rugăciunea Sfintei Jertfe

2.1. Marea rugăciune euharistică

a) Rugăciunea teologică

b) Trisaghionul sau imnul serafimic

c) Rugăciunea hristologică

2.2. Anamneza

2.3. Epicleza euharistică. Sfințirea și prefacerea darurilor

2.4. Dipticele

3. Misterul euharistic

a) Aspectul de jertfă al Sfintei Euharistii

b) Prezența reală a Trupului și Sângelui Domnului în Sfânta Euharistie

c) Sfânta Euharistie, taina comuniunii și simbol al unității Bisericii

Capitolul III

ÎMPĂRTĂȘIREA SLUJITORILOR ȘI A CREDINCIOȘILOR CU SFINTELE TAINE. SFÂRȘITUL LITURGHIEI

1. Pregătirea comunității liturgice pentru primirea Sfintei Împărtășanii

2. Administrarea Tainei Sfintei Împărtășanii și efectele ei

a) Pregătirea Sfintelor pentru Sfânta Împărtășanie și simbolismul actelor liturgice care se îndeplinesc în cadrul ei

b) Împărtășirea slujitorilor și credincioșilor

c) Roadele Sfintei Împărtășanii

3. Rugăciunile de mulțumire după Sfânta Împărtășanie

4. Apolisul Liturghiei

a) Rugăciunea Amvonului

b) Otpustul

c) Ultimile acte din rânduiala apolisului

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

A.B. – Altarul Banatului

B.O.R. – Biserica Ortodoxă Română

E.I.B.M.B.O.R – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

G.B. – Glasul Bisericii

M.A.- Mitropolia Ardealului

M.B.- Mitropolia Banatului.

M.M.S. – Mitropolia Moldovei și Sucevei.

P.S.B. – Părinți și Scriitori Bisericești.

Ort. – Ortodoxia

S.T. – Studii Teologice

R.T. – Revista Teologică

T.V. – Teologie și Viață.

INTRODUCERE

1. Cultul divin ortodox – aspecte generale

În istoria omenirii este dovedit că orice fenomen religios are la bază sentimentul de inferioritate și al legăturii omului cu absolututul dar și impulsul ființial de a comunica cu divinul prin intermediul anumitor acte sau forme externe pe care fiecare persoană umană a căutat să-l exteriorizeze într-o formă vizibilă de manifestare, realizând în acest fel un mijloc de comuniune cu divinitatea și în același timp cu semenii săi.

Modul de exprimare a sentimentelor religioase față de divinitate a purtat denumirea de cult religios și care în antichitatea păgână era cunoscut ca „cinstirea care se dădea zeităților adorate, adică atât teama și respectul față de zei, cât și ceremoniile religioase prin care aceștia erau cinstiți sau adorați și prin care adoratorii credeau că se pun în contact cu divinitățile respective“.

În creștinism, cultul a fost întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos având temei în revelația divină și reprezentând „totalitatea formelor instituite de Hristos și de Biserica Lui, prin care, cu mijlocirea organelor îndreptățite ale Bisericii, se realizează în om mântuirea adusă de Hristos și roadele ei, sfințirea omului și unirea lui cu Dumnezeu și se manifestă în exterior pietatea interioară, adică cinstirea și adorarea internă a lui Dumnezeu din partea comunităților, a membrilor lor, precum și a Bisericii întregi“.

Forma embrionară a cultului era bazată pe simțirea religioasă interioară, pe fondul sufletesc al omului și care constituie cultul intern, subiectiv sau teologic.

Dar omul nefiind o ființă pur spirituală, cultul nu poate fi limitat doar la stare lăuntrică și invizibilă. Din aceast motiv cultul intern caută să se obiectiveze în exterior în mod simțual și vizibil, devenind astfel cult extern. Prin cultul extern înțelegem manifestarea vizibilă a celui intern, prin mijocirea unor semne și lucrări văzute (acte religioase, rituri, simboluri etc.) iar prin conlucrarea, după modelul ființei dihotomice care caută să exprime în exterior ceea ce simte în interior cultul este complet și integral, angajând astfel întreaga persoană umană în integritatea și deplinătatea naturii ei.

Cu alte cuvinte putem spune că săvârșim acte de cult extern atunci „când credința odrăslește fapte, nădejdea pleacă genunchii și înalță rugăciuni, iar iubirea se revarsă în binefaceri”.

Aceste acte de adorare a lui Dumnezeu pot fi îndeplinite în mod personal de fiecare credincios ceea ce se numește cult particular dar, săvârșite în comunitate prin legătura dragostei, prin identitatea credinței și simțirii religioase și prin unitatea formelor de cult acestea au o valoare și o importanță covârșitoare pentru viața creștină și pentru mântuire.

Față de cultul păgânilor care era doar „o sforțare a omului spre a se ridica la Dumnezeu”, Biserica realizează prin cultul său oficial „experiența prezenței lui Hristos cel înviat și a comuniunii spirituale cu El, până la sfârșitul veacurilor” conform spuselor Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei XVIII, 20).

Pentru a realiza legătura directă cu Dumnezeu, cultul divin propovăduiește cuvenitul prinos de laudă și mulțumire al Bisericii către Dumnezeu (funcția lăuntrică), împărtășește credincioșilor harul sfinților al lui Dumnezeu necesar pentru propășirea vieții duhovnicești (funcție sacramentală sau harismatică).

Cultul ortodox are ca notă fundamentală funcția sacramentală care este bine observată de un teolog răsăritean care zice: „toate slujbele, toate ceremoniile n-au rost, n-au valoare decât ca purtătoare ale Duhului. Prin ele, marele torent al Duhului lucrează asupra credinciosului pe care Duhul trebuie să-și pună pecetea Sa'' .

2. Sfânta Liturghie ca formă de cult și centru al cultului divin ortodox

Prin cultul divin public al Bisericii Ortodoxe care este „cerul pe pământ“ și „pământul înălțat la cer” se crează atmosfera înălțătoare în care lucrează Duhul Sfânt pentru sfințirea vieții credincioșilor și a cărui acțiunea sfințitoare este simțită și trăită în mod deosebit în Sfânta Liturghie care este „încoronarea și desăvârșirea tuturor slujbelor sfinte” și centrul întregii vieți religioase.

„Sfânta Liturghie este viață, acțiune prin care trăiește, luptă și biruie în suflet Hristos, căpetenia întregului trup tainic“ și reprezintă inima cultului divin public, „artera principală prin care se comunică vieții însuși Hristos” izvorul binefacerilor darurilor duhovnicești necesare dobândirii mântuirii.

Sfânta Liturghie (lucrare publică) este slujba de obște săvârșită în comunitatea credincioșilor, care, uniți în duh de jertfă și comuniune, își înalță sufletele la Dumnezeu „invocând harul Sfântului Duh, spre a fi transformați prin puterea cuvântului lui Dumnezeu și prin Taina împărtășirii cu însuși Trupul și Sângele lui Hristos”.

Sfânta Liturghie este forma cea mai mai desăvârșită și cea mai expresivă a prezenței reale și substanțiale a lui Hristos și a lucrării Sale în lume.

În Liturghie este reprodusă întreaga operă mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, ea fiind o „recapitulare a întregii iconomii a mântuirii“. Această recapitulare a operei mântuitoarea este înfățișată credincioșilor în forme intuitive și perceptibile, prin ceremonii și acte simbolice. Activitatea răscumpărătoare a Domnului nostru Iisus Hristos a fost încununată de jertfa Sa de pe Sfânta Cruce iată că și partea centrală și esențială a Sfintei Liturghii reprezintă actualizarea și prelungirea peste veacuri în formă sacramentală și nesângeroasă a acestei jertfe, precum și împărtășirea din darurile și roadele ei. Ea este, după afirmația unui teolog apusean: „Crucea lui Hristos pusă la dispoziția sufletelor din toate țările și de-a lungul veacurilor“.

În Sfânta Liturghie, credincioșii trăiesc în mod deplin prezența și unirea cu Hristos euharistic care preface darurile lor în Trupul și Sângele Său „unindu-i cu Sine în Sfânta Euharistie, pentru a-i prezenta ca fii plini de Duhul Sfânt Tatălui”. Acest mod de prezentă tainică și spirituală în Biserica Sa l-a ales Mântuitorul, când luând pâinea, mulțumind și frângând, a dat-o Sfinților Săi Ucenici și Apostoli, spunând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu“, apoi luând paharul și mulțumind l-a dat lor, zicând: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei XXVI, 26-28; Marcu XIV, 22-24; Luca XXII, 19-20; I Corinteni XI, 23-25), anticipând și instituind prin aceasta Jertfa cea Nouă care avea să se aducă pe cruce ca preț de răscumpărare pentru păcatele noastre și pe care Biserica o înnoiește continuu prin Slujba Sfintei Liturghii.

Deci, Sfânta Liturghie este un oficiu divin întemeiat de Mântuitorul care „aduce și poartă peste vremi și spații pe Hristos în inima credincioșilor” și care are în centrul lucrării ei Jertfa Mântuitorului. Sfânta Liturghie este nucleul întregului cult divin, în jurul căruia gravitează toate slujbele religioase și aceasta pentru că Sfânta Jertfă este izvorul din care se revarsă cu îmbelșugare harul dumnezeiesc prin celelalte mijloace de sfințire a vieții: taine și ierurgii. Sfânta Liturghie este forma de cult cea mai desâvârșită deoarece pe langă rugăciunea de laudă, de mulțumire sau de cerere, aducem jertfa – ca formă supremă de exprimare a cultului de latrie, căci „nu este cu putință de închipuit o adorare mai vrednică de Dumnezeu, un omagiu mai profund și o venerare mai mare ca Jertfa lui lisus Hristos care se aduce pe altar Celui prea înalt”.

Jertfa liturgică este cel mai desăvârșit mod de adorare a lui Dumnezeu pentru că aducem cel mai de preț dar pe care îl oferim lui Dumnezeu și anume însuși Trupul și Sângele Fiului Său care se jertfește necontenit pe sfintele altare, pentru mântuirea noastră. La această jertfă participă activ întreaga comunitate ca împreună-jertfitoare și împreună-jertfită în, și cu Hristos, prin lucrarea preotului liturghisitor, care liturghisește în chip văzut acest oficiu public. Mântuitorul Hristos preface darurile noastre în însuși Trupul și Sângele Său, prezentându-se Tatălui ca jertfă „pentru a mulțumi în locul nostru și a compensa imperfecțiunile noastre”.

Iată așadar pentru care motive Sfânta Liturghie este considerată cea mai desăvârșită formă de cult și centru al cultului divin public ortodox dar și cea mai sublimă jertfă de laudă, de mulțumire și de cerere pe care o putem aduce lui Dumnezeu în care Mântuitorul se roagă pentru împlinirea cererilor și dorințelor noastre.

3. Considerații generale privind aspectul simbolic și sacramental al Liturghiei credincioșilor

Rugăciunea liturgică a Bisericii care are în centrul ei Sfânta Liturghie care este slujba în care divinul se împletește cu umanul, liturghisitorul se află în duh de rugăciune și de slujire atât cu Biserica triumfătoare cât și cu cea sta toți, acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei XXVI, 26-28; Marcu XIV, 22-24; Luca XXII, 19-20; I Corinteni XI, 23-25), anticipând și instituind prin aceasta Jertfa cea Nouă care avea să se aducă pe cruce ca preț de răscumpărare pentru păcatele noastre și pe care Biserica o înnoiește continuu prin Slujba Sfintei Liturghii.

Deci, Sfânta Liturghie este un oficiu divin întemeiat de Mântuitorul care „aduce și poartă peste vremi și spații pe Hristos în inima credincioșilor” și care are în centrul lucrării ei Jertfa Mântuitorului. Sfânta Liturghie este nucleul întregului cult divin, în jurul căruia gravitează toate slujbele religioase și aceasta pentru că Sfânta Jertfă este izvorul din care se revarsă cu îmbelșugare harul dumnezeiesc prin celelalte mijloace de sfințire a vieții: taine și ierurgii. Sfânta Liturghie este forma de cult cea mai desâvârșită deoarece pe langă rugăciunea de laudă, de mulțumire sau de cerere, aducem jertfa – ca formă supremă de exprimare a cultului de latrie, căci „nu este cu putință de închipuit o adorare mai vrednică de Dumnezeu, un omagiu mai profund și o venerare mai mare ca Jertfa lui lisus Hristos care se aduce pe altar Celui prea înalt”.

Jertfa liturgică este cel mai desăvârșit mod de adorare a lui Dumnezeu pentru că aducem cel mai de preț dar pe care îl oferim lui Dumnezeu și anume însuși Trupul și Sângele Fiului Său care se jertfește necontenit pe sfintele altare, pentru mântuirea noastră. La această jertfă participă activ întreaga comunitate ca împreună-jertfitoare și împreună-jertfită în, și cu Hristos, prin lucrarea preotului liturghisitor, care liturghisește în chip văzut acest oficiu public. Mântuitorul Hristos preface darurile noastre în însuși Trupul și Sângele Său, prezentându-se Tatălui ca jertfă „pentru a mulțumi în locul nostru și a compensa imperfecțiunile noastre”.

Iată așadar pentru care motive Sfânta Liturghie este considerată cea mai desăvârșită formă de cult și centru al cultului divin public ortodox dar și cea mai sublimă jertfă de laudă, de mulțumire și de cerere pe care o putem aduce lui Dumnezeu în care Mântuitorul se roagă pentru împlinirea cererilor și dorințelor noastre.

3. Considerații generale privind aspectul simbolic și sacramental al Liturghiei credincioșilor

Rugăciunea liturgică a Bisericii care are în centrul ei Sfânta Liturghie care este slujba în care divinul se împletește cu umanul, liturghisitorul se află în duh de rugăciune și de slujire atât cu Biserica triumfătoare cât și cu cea luptătoare: „Acum puterile cerești împreună cu noi slujesc…“. Cu aceste fericite puteri și noi, iubitorule de oameni, strigăm…“.

În cadrul Sfintei Liturghii credincioșii sunt în comuniune cu Dumnezeu, realizată prin lucrările și actele cultice reprezentate în formă simbolică și sacramentală unde se arată întreaga lucrare de mântuire a oamenilor îndeplinită de Domnul nostru Iisus Hristos. Evenimentele mai importante legate de istoria mântuirii neamului omenesc sunt reproduse în mod cronologic, așa cum s-au succedat ele în decursul vieții Mântuitorului.

Prin structura ei Sfânta Liturghie se prezintă, ca o „trilogie dramatică“ , alcătuită din trei părți distincte dar unite jurul aceluiași nucleu: jertfa liturgică. Actele acestei trilogii sunt: Proscomidia în care comemorăm în chip simbolic Întruparea Mântuitorului, Nașterea Sa supranaturală și copilăria Sa învăluită de mister, Liturghia catehumenilor care reprezintă în ansamblu viața publică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în special activitatea Sa învățătorească și Liturghia credincioșilor care actualizează momentul suprem al operei răscumpărătoare a Domnului nostru Iisus Hristos, și anume Jertfa Sa de pe Golgota și celelalte episoade care au urmat până la Înălțarea Sa la cer.

Prin structura sa Sfânta Liturghie este un mijloc de sfințire al vieții credincioșilor dar ea reprezintă în chip simbolic iconomia mântuirii noastre în mod vizibil și simțual, accesibil nivelului de percepere și înțelegere al omului.

Sub aceste acte simbolice exterioare se ascunde esența dumnezeiescă nevăzută ochilor minții, pe care o concepe numai credința, singura care transcende sensibilul. Aceasta este lucrarea sfințitoare a harului dumnezeiesc pe care o operează Duhul Sfânt în Biserică și în sufletele credincioșilor pe care îi unește cu Dumnezeu făcându-i părtași vieții harice.

Cele două aspecte ale Sfintei Liturghii, cel simbolic și cel sacramental sunt principii fundamentale ale cultului creștin pe care le găsim conturându-se ca entități distincte și inseparabile mai ales în Liturghia credincioșilor.

Importanța, valoarea și sublimitatea acestei părți a Sfintei Liturghii o constituie faptul că, în cuprinsul ei, în timpul rostirii rugăciunii de invocare a Sfântului Duh are loc minunea cea mare a prefacerii cinstitelor daruri în Trupul și Sângele Mântuitorului.

Denumire de Liturghia credincioșilor vine de la faptul în vechime participau numai cei credincioși sau cei botezați, pentru că „slujba era socotită prea solemnă, momentele prea înălțătoare și lucrarea prefacerii prea sfântă ca ele să fie stingherite, coborâte și umbrite de prezența în Biserică a celor nebotezați“ și pentru că în cadrul ei avea loc împărtășirea celor credincioși cu trupul și Sângele Domnului de unde i se mai dă și numirea de Liturghie euharistică.

Prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos „ajungem hristofori, adică purtători de Hristos” ceea ce constituie taina prin care credincioșii trăiesc cu Hristos și în Hristos și prin care se reconstituie Biserica ca Trup tainic al Domnului nostru Iisus Hristos.

În concluzie, „taina sau sacramentul este unirea lui Dumnezeu cu realitatea văzută și în primul rând cu realitatea umană” prin prezența reală și lucrarea continuă în Biserică și în noi în special prin Sfânta Liturghie și prin Taina Sfintei Euharistii, a Fiului lui Dumnezeu întrupat care ni se comunică realmente și ființial încorporându-ne astfel pe toți în Sine, devenind al nostru și noi ai Lui și petrecând împreună cu noi, precum s-a făgăduit nouă: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Matei XXVIII, 20).

Pentru a fi trăită în modul cel mai concret, Liturghia credincioșilor întrebuințează sensurile simbolico-mistice ale ritualului pentru ca misterul patimii și morții Mântuitorului să fie concretizat „într-un chip cât mai viu cu putință și să-l facă oarecum din nou prezent în fața ochilor noștri, pentru a deștepta astfel în suflet emoțiile, sentimentele și gândurile corespunzătoare diferitelor episoade ale iconomiei mântuirii”.

Întrebuințarea formelor și a actelor simbolice au rolul de a reda ideile religioase într-un mod cât mai accesibil comunității. Actele simbolice sunt „reprezentarea sensibilă a adevărurilor și sentimentelor religioase în forme determinate de Biserică” și totodată constituie și mediul de manifestare și de recepetare a lucrării harului divin, căci „prin dumnezeieștile simboluri activează harul mântuirii, conducându-l pe fiecare după o ordine de la cele mai apropiate până la capătul final al tuturor”.

În Liturghia euharistică, credincioșii prezenți retrăiesc tragedia patimilor, a răstignirii și morții Mântuitorului dar totodată retrăiesc și bucuria învierii Lui din morți, împărtășindu-se în același timp și de roadele și efectele binefăcătoare ale Sfintei Jertfe.

Nicolae Cabasila observă că „toate cele ce se săvârșesc în slujba Sfintei Liturghii ne sfințesc prin aceea că ele închipuiesc pe Hristos, lucrarea și patimile Lui pentru noi” de unde înțelegem că sensul simbolic al Liturghiei credincioșilor este întrepătruns de lucrarea harismatică astfel încât să conducă la unirea cu Hristos euharistic și sfințirea credincioșilor ca efect imediat al acestei uniri, ceea ce constituie scopul principal al Sfintei Liturghii.

Capitolul I

PREGĂTIREA SLUJITORILOR ȘI A CREDICIOȘILOR PENTRU SFÂNTA ȘI ÎNFRICOȘĂTOAREA JERTFĂ

1. Însemnătatea rugăciunilor, a actelor și imnelor liturgice pentru îndeplinirea scopului imanent și transcendent al Liturghiei credincioșilor

Pentru a ne face mai accesibilă împărtășirea din viața Sa dumnezeiască și din puterea Sa mântuitoare, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a pus la dispoziție rugăciunile, actele sacramentale și imnele liturgice pentru ca prin ele să simțim prezența Sa și să o trăim într-un mod cât mai autentic iar misterul patimii, morții și învierii Sale să fie concretizat „într-un chip cât mai viu cu putință și să-l facă oarecum prezent în fața ochilor noștri, pentru a deștepta în suflet emoțiile, sentimentele și gândurile corespunzătoare diferitelor episoade ale ico- nomiei mântuirii”.

Rugăciunile, actele sacramentale și imnele liturgice, în cadrul slujbelor, întăresc și înviorează ideile și sentimentele religioase iar pe de altă parte servesc drept mijloace sfințitoare, de transmitere a harului dumnezeiesc. Dumnezeu însuși S-a folosit de semne văzute pentru a ne face părtași darurilor Sale. Astfel, Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinții Apostoli în chip de limbi de foc în urma unui vuiet „ca de suflare de vânt ce vine repede” (Fapte II, 2), Mântuitorul a folosit la Cina cea de Taină pâine și vin pentru a institui Sfânta Euharistie, iar în timpul activității Sale mesianice a transmis harul tămăduitor celor bolnavi prin anumite acte de cult: S-a atins de soacra lui Petru și au lăsat-o pe ea frigurile (Matei VIII, 15), S-a atins de ochii orbilor și i-a vindecat (Matei IX, 29), Și-a pus mâinile peste cei bolnavi și i-a tămăduit (Matei XIV, 36; Marcu VI, 56; VII, 32-33), a scos duhurile cu cuvântul gurii Sale din cei demonizați (Matei VIII, 16) și a uns cu tină ochii orbului din naștere (Ioan IX, 6). Aceeași putere a dăruit-o și Apostolilor Săi când i-a trimis la propovăduire, zicându-le: „În numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma; peste bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși” (Marcu XVI, 17-18).

Mântuitorul întrebuința simbolul și în vorbirea Sa curentă. Astfel, El spune despre Sine: „Eu sunt vița iar voi mlădițele” (Ioan XV, 5); „Eu sunt păstorul cel bun”, „Eu sunt ușa…”, „Eu sunt lumina lumii…” (Ioan X, 11,9, VIII, 12).

Prin simbol se înțelege orice act liturgică care face ca ideea religioasă să fie accesibilă privirii sensibile. Simbolul poate lua forma unul act liturgic sau unei materii cultice, în care prin analogie, ni se fac înțelese anumite adevăruri religioase sau daruri spirituale nevăzute. El este întruchiparea supranaturalului în formă văzută. Din punct de vedere religios simbolul, include toată gama actelor externe din cadrul serviciului divin. Astfel, în timpul oficierii slujbei, preotul închipuie pe Mântuitorul, pâinea și vinul mai înainte de a fi sfințite prefigurează Trupul și Sângele Domnului, tămâia este simbolul rugăciunii iar Sfânta Masă simbolizează mormântul Domnului.

Simbolul ritual este reprezentarea sensibilă a adevărurilor și sentimentelor religioase în forme determinate de Biserică, cum ar fi: semnul Sfintei Cruci, metaniile, aprinderea lumânărilor, căci așa cum trupul servește sufletului pentru îndeplinirea acțiunilor sale, tot așa și simbolurile în cult sunt mijloacele simțuale de exprimare a sentimentelor religioase ale pietății și adorării față de Dumnezeu.

Actele simbolice ne îndreaptă gândul către lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos, pe care ne-o aduce înaintea ochilor duhovnicești, ca să ne sfințească sufletele și să devenim apți pentru primirea dumnezeieștilor daruri. În acest sens Nicolae Cabasila spunea: „…Trebuia să se înfățișeze în rânduiala Sfintei Liturghii o astfel de contemplație, care să poată să sădească în noi aceste simțiri, încât să ne facă nu numai să ne închipuim cu mintea, ci să vedem oarecum cu ochii sărăcia Celui ce stăpânește, pribegia pe pământ a Celui ce este în tot locul, ocările îndurate de Cel binecuvântat, patimile Celui fără de patimă; să vedem cât de mult ne-a iubit Cel ce a fost răsplătit cu atâta ură, cât S-a smerit pe Sine Cei ce este necuprins de fire, câte a pătimit și câte a făcut pentru ca să ne pregătească nouă Masa Dumnezeieștilor Daruri. Și astfel, cutremurați de măreția mântuirii noastre, pătrunși de marea îndurare a lui Dumnezeu față de noi, să venerăm pe Cel ce S-a milostivit și ne-a mântuit în acest chip, să-I încredințăm sufletele, să-I dăruim viața și să ne înflăcărăm inimile cu focul iubirii Lui. Și pregătiți astfel, să ne apropiem cu credință și cu dragoste de focul Sfintelor Taine”.

Actele de cult simbolice servesc drept mediu de manifestare a lucrării harice „căci toate câte s-au săvârșit atunci: patima, îngroparea și învierea, se săvârșesc și acum prin simboluri, pentru cei ce cred”.

În acest context, actele simbolice nu mai sunt simple prefigurări ci conțin efectiv realitatea nevăzută, dumnezeiască, îngăduită de Dumnezeu printr-un act de condescendență față de om și corespunzător întru totul structurii ființiale a omului. Aceasta înseamnă că, în mod inițial, actele de cult simbolice conțin două realități: văzută și nevăzută. O realitate descoperă pe alta, însă, în măsura în care însuși simbolul este părtaș realității spirituale și este capabil să o întrupeze.

În actele de cult simbolul reprezintă și reproduce realitatea supranaturală. Astfel, la Sfânta Liturghie, Anamneza este strâns unită cu Epicleza adică comemorarea cu prezența reală. Comunitatea credincioșilor retrăiește de fiecare dată drama mântuirii, tragedia a patimilor, a răstignirii și a morții Mântuitorului, dar trăiesc și nespusa bucurie a învierii Lui din morți și se împărtășesc în același timp și de roadele Sfintei Jertfe: Trupul și Sângele Domnului în cadrul slujbei Sfintei Liturghii. În acest sens Nicolae Cabasila zice: „toate cele ce se săvârșesc în slujba Sfintei Liturghii ne sfințesc prin aceea că în ele noi vedem cu închipuirea pe Hristos, lucrarea și patimile Lui pentru noi” și astfel „cu sufletele pline de aceste gânduri și având amintirea vie (a faptelor Mântuitorului), să ne împărtășim cu Sfintele Taine, adăugând sfințirea Tainelor la cea dobândită prin contemplație și preschimbându-ne din slavă în slavă… (II Corinteni III, 18), adică dintr-una mai mică în cea mai mare decât toate”.

În concluzie, putem afirma că rugăciunile, actele de cult simbolice și imnele liturgice fac ca acțiunea simbolică și cea sacramentală să se împletească în ritualul Sfintei Liturghii conducându-ne la înfăptuirea scopului principal al acestui oficiu divin și anume, unirea cu Hristos euharistic și sfințirea credincioșilor ca efect al acestei uniri.

2. Ecteniile și rugăciunile pentru credincioși – trepte de pregătire spirituală pentru aducerea și prefacerea darurilor credincioșilor în jertfa nesângeroasă

În Biserica primară, după ieșirea catehumeniior, în sfântul locaș rămâneau numai cei botezați sau credincioșii. De aici provine și numele acestei părți a Sfintei Liturghii. Ieșirea din Biserică a catehumenilor nu întrerupea serviciul divin, ci el continua prin citirea rugăciunilor pentru credincioși.

Numirea celor două rugăciuni ale credinicioșilor sau pentru credincioși, este justificată numai prin faptul că ele se citesc în cursul Liturghiei cu acest nume, pentru că în conținutul lor se fac referiri nu numai la credincioși ci chiar la preot ca slujitor al jertfei.

În prima rugăciune, liturghisitorul mulțumește lui Dumnezeu pentru că le-a ajutat să aducă și acum sfânta jertfă pentru păcatele lor și ale credincioșilor, cerând în același timp să le asculte rugăciunile și să le ajute să săvârșească această lucrare în stare de vrednicie, „întru mărturia curată a cugetului”, căci potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur „sufletul și mâna celui care va atinge Trupul prea curat al lui Hristos, Dumnezeul nostru, trebuie să fie mai curată decât razele soarelui”.

În cea de a doua rugăciune, liturghisitorii stăruiesc din nou în cererea lor către Dumnezeu ca în prima rugăciune dar se roagă în același timp să se dăruiască și credincioșilor desăvârșirea spirituală, spre împărtășirea cu vrednicie din Sfânta Jertfă.

De altfel, toate celelalte rugăciuni recitate tainic în cursul Liturghiei, ca și aceste două de la începutul Liturghiei credincioșilor, sunt încărcate de sentimentul și mărturisirea insuficienței spirituale a slujitorilor și a celorlalți participanți la această mare slujbă a Bisericii.

În consecință, liturghisitorii imploră mila și harul dumnezeiesc ca să fie „păziți sub stăpânirea Ta” ferindu-i de tulburarea simțurilor și de orice faptă rea, căci numai astfel pot aduce cu vrednicie slavă lui Dumnezeu.

Așadar Sfânta Liturghie este cea mai mare rugăciune a Bisericii, care ni se înfățișează ca un urcuș spiritual, ca o scară a sfințeniei, care, printr-o continuă și progresivă smerire și pocăință, manifestată în cursul rugăciunilor tainice, duce la unirea deplină cu Dumnezeu prin Fiul Său.

3. Vohodul mare, moment central din ciclul pregătirii slujitorilor și a credincioșilor pentru Sfânta Jertfă

a) Semnificația simbolico-mistică a imnului heruvic

Intonarea imnului heruvimic începe din clipa când preotul a rostit ecfonisul: „Ca sub stăpânirea Ta…“ și se continuă concomitent cu rugăciunea „Nimeni din cei legați cu poftele…“ pe care o citește preotul în taină.

Heruvicul este introducerea în partea cea mai sublimă a Liturghiei. Imnul heruvic are rolul de a-i îndemna pe credincioși la meditație și contemplare adâncă asupra acțiunii liturgice ce se va desfășura în momentele următoarea care va „transpune cugetarea, simțirea religioasă și pietatea pe un plan superior, suprasimțual am putea spune“.

Heruvicul, ca moment pregătitor al Sfintei Jertfe, este folosit ca mijloc de deșteptare și sensibilizare a sufletelor credincioșilor, pentru ca înălțându-se pe noi trepte spirituală și în mod tainic împreună cu heruvimii să întâmpine cu vrednicie pe „împăratul tuturor, cel nevăzut înconjurat de cetele îngerești“ anticipând astfel încă de pe pământ împărăția cerurilor.

Sursa de inspirație a imnografilor în alcătuirea imnului heruvimic îl constituie evenimentul biblic al intrării Domnului în Ierusalim, când „o mulțime numeroasă și pruncii evreilor îi cântau în chip simțual imnul ca unui împărat și biruitor al morții, iar îngerii în chip spiritual cu heruvimii I-au adus cântarea cea întreit sfântă“. Această scenă biblică ne prezintă pe Iisus ca om dar și ca Fiu al lui Dumnezeu prin laudele care I se aduceau atât de către popor dar și de către îngeri care în chip nevăzut îl înconjurau și ale căror imne se sincronizau cu cântecele și strigătele înflăcărate ale poporului. Având înaintea ochilor duhovnicești această scenă credincioșii sunt chemați să lepede toată grija cea lumească și împreună cu îngerii să aducă slavă Împăratului Hristos căci „numai printr-o astfel de spiritualitate a simțirii, se pot face vrednici credincioșii în timpul liturghiei de un serviciu atât de dumnezeiesc de a-și uni slujba lor cu a sfinților, care stau da față“, „căci acum puterile cerești împreună cu noi nevăzut slujesc…“.

Deci, din clipa de față, noi închipuim tainic pe heruvimi cu care împreună înălțăm cântarea întreit sfântă și întâmpinăm duhovnicește pe Domnul cel ce merge spre junghiere pentru noi și să se dea mâncare credincioșilor faptă pentru care este lăudată Sfânta Treime atât de heruvimi, cât și de poporul credincios care-i închipuiește.

Pentru ca împreună lucrarea îngerilor cu a oamenilor să fie desăvârșită este absolul necesar pentru credincioși să-și însușească starea heruvimilor care au însușirea „de a cunoaște și intui pe Dumnezeu, de a primi lumina cea înaltă și de a intui frumusețea divină în puterea ei cea de obârșie“ care sunt într-o stare de inocență asemănătoare cu a pruncilor.

Așadar pentru a ajunge la contemplare misterului Liturghiei, este necesar mai întâi „să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească“ căci după cuvântul Sfântului Gherman al Constantinopolului suntem îndemnați ca „de acum și până la sfârșitul Liturghiei, lăsând toată grija de aici, să primească pe Marele împărat prin împărtășire“.

b) Rugăciunea tainică a preotului din timpul imnului heruvimic și rolul ei în procesul de pregătire pentru aducerea și sfințirea cinstitelor daruri.

În cadrul Sfintei Liturghii, rugăciunile, ecteniile și actele liturgice sunt adevărate trepte ale sfințeniei care au rolul de a accentua și de a intensifica nota de mister și de sfințenie a slujbei, pregătind în mod progresiv sfințirea subiectivă a liturghisitorilor și a credincioșilor și care ne conduc la unirea cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii.

În timpul intonării imnul heruvimic, preotul citește în taină o mișcătoare și grăitoare rugăciune al cărei conținut copleșește prin măreția și frumusețea adevărurilor dumnezeiești ce sunt cuprinse în ea: „Nimeni din cei legați cu pofte și de desfătări trupești nu este vrednic să vină să se apropie sau să slujească Ție, Împărate al slavei, că a sluji Ție este lucru mare și înfricoșat chiar pentru puterile cele cerești, dar totuși pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită și nemăsurată, fără mutare și fără schimbare te-ai făcut om, și Arhiereu al nostru Te-ai făcut, și ca stăpân în toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice și fără de sânge; căci Tu singur, Doamne Dumnezeul nostru stăpânești cele cerești și cele pământești, Care Te porți pe scaunul heruvimilor, Domn serafimilor și împăratul lui Israel, Cel ce singur ești sfânt și întru sfinți Te odihnești".

Sfântul Ioan Gură de Aur interpretând primele cuvinte din rugăciunea aceasta spune: „Nimenea din cei nevrednici de a mânca din masa cea dumnezeiască, nimenea din cei ce nu pot să primească sângele cel ceresc vărsat pentru iertarea păcatelor, nimenea din ce ce nu sunt vrednici de jertfa cea vie, nimenea din cei ce nu cunosc tainele credinței, nimenea din cei ce au buze întinate să nu îndrăznească a sta în față! Masa întinsă aici este dumnezeiască la ea servesc îngerii și însuși împăratul stă de față. Îndrăzni-vei tu să stai cu nepăsare? De aceea, dacă ai mânie asupra vreunui dușman arunc-o și leapădă dușmănia, ca să primești de la dumezeiască masă lecuirea rănilor inimii tale”.

Pătruns de sentimentul nevredniciei și al insuficienței sale spirituale, dar în același timp conștient de măreția slujbei, preotul se roagă lui Dumnezeu să-i curățească sufletul și inima de cugete viclene și să-l îndestuleze cu puterea Sfântului Duh, ca fără de prihană să stea înaintea Sfintei Mese și să jertfească Sfântul și prea curatul Trup și Sânge al Domnului. Cu cât își dă seama mai bine de lipsurile și imperfecțiunile sale spirituale, cu atât mai mult persistă în rugăciune cerând lui Dumnezeu cu umilință să-i ajute să săvârșească cu vrednicie Sfânta Jertfă. În perspectiva pregătirii sale spirituale pentru aducerea jertfei, preotul mărturisește cu smerenie condiția sa de instrument și organ văzut al lucrării dumnezeiești, recunoscând faptul că în acest oficiu divin însuși Hristos este adevăratul preot care își actualizează propria și unica Sa jertfă de pe Golgota în mod nesângeros căci după cuvintele rugăciunii: „Tu ești Cel ce aduci (jertfești) și Cel ce Te aduci (Te jertfești), Cel ce primești și Cel ce Te împărți, Hristoase Dumnezeul nostru și Ție slavă înălțăm împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte și cu Prea Sfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor“.

Oricât de înaintat și îmbunătățit în viața duhovnicească ar fi preotul niciodată nu ar fi în stare să aducă cu vrednicie acest oficiu care „este lucru mare și înfricoșător pentru Puterile cerești“, căci după cuvintele Sfântul Ioan Gură de Aur: „O, ce taină mare este aceasta, ce lucru înfricoșat! Să naști pe Mântuitorul Hristos la proscomidie și să-l aduci cu mâinile tale jertfă lui Dumnezeu! De câtă curăție sufletească ai nevoie în asemenea clipe! Trebuie să ai o curăție asemănătoare cu a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria. Căci atunci când preotul cheamă pe Sfântul Duh și săvârșește cea mai înfricoșată jertfă, când fără încetare cheamă pe Stăpânul tuturor, spune-mi în ce treaptă îl așezăm noi? Câtă smerenie, curăție sufletească și câtă evlavie îi trebuie! Ce mâini curate și neîntinate trebuie să aibă! Ce limbă ca să rostească acele cuvinte și ce suflet ca să primească pe Sfântul Duh!”.

În concluzie, această rugăciune tainică din timpul cântării heruvicului reprezintă „un scurt, dar concentrat exercițiu spiritual, menit să purifice sufletul liturghisitorului și să-l promoveze cel puțin pe o primă treaptă a urcușului spiritual corespunzător clipelor de mister ale Liturghiei credincioșilor, iar ca o întregire a acestui exercițiu, liturghisitorii încearcă o nouă înălțare într-un zbor iute al gândului, recitând și el de trei ori în taină și cu pătrundere imnul heruvimic” : „Care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit sfântă cântare aducem: toată grija cea lumească acum să o lepădăm“, urmat de partea a doua: „ca pe împăratul tuturor“….

Ridicarea mâinilor în semn de invocare în acest moment liturgic închipuie înălțarea inimilor de la cele vremelnice la cele veșnice.

c) Simbolismul intrării cu cinstitele daruri

În timpul cântării heruvicului, preotul rostește Psalmul 50, în timp ce cădește altarul și biserica deschizând astfel calea Marelui împărat Hristos, care vine să se jertfească „contemplat mintal în foc și tămâie și în atmosfera de fum înmiresmat, fiindcă focul ne arată dumnezeirea, iar atmosfera cea binemirositoare a fumului (ne arată) prezența Celui care a venit în mod văzut (acum) și ne-a umplut de mireasma duhovnicească prin jertfa dătătoare de viață și prin cultul de adorare nesângeros și prin arderea de tot“.

După terminarea cădirii, preotul ajunge în fața Sfintei Mese unde săvârșește rânduiala închinării de trei ori, rostind de fiecare dată „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul, și mă miluiește“ iar apoi sărută Sfântul Antimis, Sfânta Masă, și Sfânta Cruce apoi se întoarce cu fața către credincioși, îi binecuvântează, făcând în același timp și o plecăciune, ca semn al iertăciunii, potrivit îndemnului scripturistic: „Când îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului și mergi întâi și te împacă cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău“ (Matei V, 23). După aceasta, preotul merge la proscomidiar, unde se află pregătite și acoperite cinstitele daruri ca simboluri ale Trupului Domnului. Actul acoperirii darurilor simbolizează slava Fiului lui Dumnezeu, care nu s-a dezvăluit oamenilor.

Acoperământul cel mare pe care îl poartă preotul în timpul strămutării sfintelor daruri semnifică natura omenească asumată ipostasului Său divin.

Preotul ținând mâna stângă sfântul disc iar cu dreapta Sfântul Potir, iese din sfântul altar pe ușa de miazănoapte, însoțit de un purtător de lumină și mergând către mijlocul bisericii, rostește formulele de pomenire, pomenind pe întâiul stătător al Bisericii, pe conducătorii țării, pe cinul preoțesc, pe ctitorii și binefăcătorii bisericii, „pe cei ce au adus aceste sfinte daruri și pe cei pentru care s-au adus, vii sau adormiți“, încheind cu pomenirea credincioșilor participanți: „Și pe voi, pe toți drept măritorilor creștini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor“.

Conținutul acestor pomeniri reflectă caracterul sobornicesc al Bisericii și adeziunea ei la actul de jertfă. Biserica împreună cu întreaga comunitate este orientată spre starea de jertfă, pentru ca, inclusă în jertfa lui Hristos, să între și în posesia roadelor ei: unirea cu Hristos și moștenirea împărăției cerurilor.

Încheind pomenirile respective, preotul revine în sfântul altar și depune sfântul disc și sfântul potir pe sfințitul antimis de pe sfânta masă, însoțind această acțiune cu rostirea celor trei tropare din Liturghier („Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând prea curat Trupul Tău…“, „În mormânt cu trupul și în iad cu sufletul…“ și „Ca purtător de viață…“), iar în acest timp, comunitatea credincioșilor cântă partea a doua a imnului heruvimic („Ca pre împăratul…“), intonând de trei ori cântarea de laudă „Aliluia“.

Imnul „Ca pe împăratul tuturor…” ilustrează demnitatea împărătească a Mântuitorului Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Pentru aceea îl numesc împărat, pentru că îl văd răstignit“ iar a te jertfi pentru cei supuși este fapta unui împărat iar un împărat bun își pune sufletul lui pentru cei conduși după cuvântul Mântuitorul care spune: „Păstorul cel bun sufletul își pune pentru oi“ (Ioan X, 11).

După ce a așezat sfintele vase după rânduială (sfântul disc în stânga și sfântul potir în dreapta), preotul ia acoperămintele de pe ele, le pune separat pe sfânta masă și luând aerul îl apropie de fumul cădelniței și acoperă cu el sfintele, după care le tămâiază rostind cuvintele psalmistulul David: „Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului să se zidească zidurile Ierusalimului…“ ceea ce simbolizează că la temelia noului Sion, care este Biserica, stă jertfa Mântuitorului, iar pe de altă parte faptul că pentru a participa cum se cuvine la aducerea jertfei se cere o anumită pregătire sufletească, încât este nevoie să solicităm ajutorul lui Dumnezeu în privința aceasta, „căci atâta vreme cât Dumnezeu însuși nu înalță sufletele noastre, adică nu le înconjoară ca pe zidurile Ierusalimului, pentru a le pune la adăpost de orice pătrundere a poftelor trupești, noi nu suntem în stare să-i oferim nici jertfă, nici ardere de tot și flacăra rugăciunii spirituale nu se va înălța, fiind împrăștiată de gânduri străine, de năvala patimilor și de vârtejul revoltelor lăuntrice“.

Actele liturgice componente ale ritualului intrării cu sfintele daruri fac referire la ultimele evenimente din viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și anume la patimile, jertfa, moartea Sa de pe cruce și depunerea în mormânt.

Tâlcuitorii cei mai autorizați ai Liturghiei arată că procesiunea în care are loc transportarea cinstitelor daruri de la proscomidiar la sfânta masă simbolizează ultimul drum parcurs de Mântuitorul de la Betania la Ierusalim, unde merge să suporte patima sa cea de bună voie.

Vohodul mare în tâlcuirea Sfântului Simeon al Tesalonicului, „arată a doua venire cu slavă a lui Hristos din cer. Pentru aceea, se face acest vohod cu multă ceată preoțească, pentru lumina acelei slave a Domnului, cu care va veni atunci“dar după alți interpreți, înseamnă alaiul funebru de la răstignirea Domnului, adică aducerea Sfântului Său Trup de la locul răstignirii (Golgota), la locul unde era săpat mormântul.

Depunerera darurilor pe sfânta masă închipuie punerea Trupului Domnului în mormânt, iar „sfânta masă este antitipul acelui mormânt, jertfelnicul și, desigur, depozitul în care a fost așezat Sfântul și Prea curatul Trup“. Preotul care poartă cinstitele daruri simbolizează pe Iosif din Arimateea care a coborât Trupul Domnului de pe Cruce, l-a înfășurat în giulgiu și l-a pus în mormânt.

Când se întâmplă să se oficieze Liturghia în sobor, preoții care însoțesc pe protos poartă în mâini uneltele de tortură ale Patimilor: crucea, copia, lingurița, buretele etc. închipuind prin aceasta că îl însoțesc pe Domnul pe drumul Pătimirilor. Altarul închipuie grădina în care a fost săpat mormântul Domnului, iar sfântul antimis însuși mormântul în care va fi depus Trupul cel „purtător de viață“.

Troparele („Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând prea curat Trupul Tău…“, „În mormânt cu trupul și în iad cu sufletul…“ și „Ca purtător de viață…“) ne duc cu gândul la ființa nemărginită a Mântuitorului Hristos nedespărțit de Dumnezeire și ne descoperă și slava negrăită cu care va fi înconjurat acest mormânt, căci din el va străluci lumina învierii.

Acoperămintele de pe sfintele vase simbolizează mahrama și giulgiurile cu care a fost înfășurat trupul Domnului, iar acoperământul mare (aerul) închipuie piatra de la ușa mormântului. Cădirea darurilor amintește de aromatele cu care a fost uns Trupul Domnului. Steluța închipuie pecetea pusă pe piatra mormântului, iar închiderea ușilor împărătești și tragerea dverei simbolizează pogorârea Domnului la iad, cu sufletul și paza mormântului cu strajă.

După încheiere vieții și activității pământești a Mântuitorului nu înseamnă că prezența și lucrarea Sa în lume a luat sfârșit ci ca Dumnezeu adevărat El rămâne permanent în mijlocul nostru, comunicându-ne viața Sa dumnezeiască. Deși se afla cu trupul în mormânt cu sufletul ca un Dumnezeu a pătruns „în iadul extremei puținătăți de viață, ducând în el viața și lumina pe care a împărtășit-o tuturor celor ce au crezut în timpul vieții pământești în făgăduința dumnezeiască a venirii Lui în trup“.

Prin moarte Sa, Mântuitorul s-a prezentat Tatălui în stare de jertfă și ca om și trupul Lui, „chiar dacă este în mormânt, el reînvie readucând în el nu numai viața dinainte, ci o viață omenească copleșită în mod desăvârșit de viața dumnezeiască. De aceea, mormântul lui Hristos e mormânt nou în sensul eminent, pentru că și Trupul Lui omenesc așezat în el e trup nou. Mormântul Lui era palatul lui Dumnezeu. De aceea era și este izvor de viață și de aceea între calitatea de tron, de palat și de mormânt al Sfintei Mese nu este o contrazicere".

Aceeași semnificație o au și cuvintele: „Atunci bine vei voi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot, atunci vor pune pe altarul Tău viței“, pe care le rostește preotul după acoperirea darurilor care vor să exprime faptul că jertfele de viței au prefigurat jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu. „Jertfa aceasta s-a adus când s-a zidit Sionul sau s-a rezidit trupul omenesc fără de păcat, așa cum a fost la început prin faptul că a fost asumat de Fiul lui Dumnezeu și prin aceasta s-a zidit Biserica constituită din trupurile celor ce se alipesc de Hristos“.

4. Rugăciunea – virtutea iubirii creștine și mărturisirea credinței – mijoace de înălțare duhovnicească în vederea pregătirii pentru prefacerea darurilor în Trupul și Sângele Domnului

a) Ectenia și rugăciunea punerii înainte a darurilor

Pe măsură ce înaintăm în miezul Liturghiei euharistice, misterul este accentuat iar momentele liturgice devin tot mai importante și semnificative, iar sufletele se înalță pe treptele rugăciunii tot mai aproape de Dumnezeu. Rugăciunea comună credincioșilor îi adună într-o deplină unitate de cuget și simțire în jurul aceluiași altar, pentru ca toți „cu o gură și cu o inimă“ să slăvească pe Dumnezeu și înfrățiți în duhul comuniunii liturgice, să guste din masa dumnezeiască care este Sfânta Euharistie.

Așa cum se exprima un mare teolog român, „rugăciunea proprie prinde putere din rugăciunea altora. Dacă credința mea se întâlnește cu credința altuia, cu atât mai mult iau putere spre rugăciune, spre acest act plenar al credinței din rugăciunea altuia. Sporindu-se de la unul la altul, ca o comunicare de ființă ce vine dintr-un izvor mai presus de cei ce se roagă, rugăciunea profundă în comun e o mare, e o uriașă certitudine, care se înalță din toată comunitatea ca un dar al lui Dumnezeu în același timp și ca un semn al prezenței Lui intens, apropiate de părinte care îmbrățișează pe toți fiii Săi“.

Ectenia care urmează îndată după așezarea cinstitelor daruri pe sfânta masă arată că reciprocitatea rugăciunii este susținută și promovată de formulele de plural a mai tuturor rugăciunilor liturgice.

Această ectenie are rolul de pregătire a dispoziției sufletești a credincioșilor în vederea aducerii sfintei jertfei. În cadrul ei „ne rugăm pentru cinstitele daruri ce sunt puse înainte“, pentru ca Domnul să le facă bineprimte și vrednice de a fi pefăcute în trupul și Sângele Lui. Dar aceasta se împlinește numai în măsura în care reflectă zestrea noastră sufletească interioară: inima curată, credința, evlavia, buna cucernicie și frica de Dumnezeu. Următoarele șapte cereri ale ecteniei fac referire la o serie de bunuri necesare propășirii vieții noastre duhovnicești și prin care cerem ca ziua întreagă să viețuim fără de păcat, înger de pace călăuzitor și păzitor al sufletului și al trupului nostru, milă și iertare de păcate; cele bune și de folos sufletelor și pace lumii, petrecerea vieții întregi în pace și în pocăință.

Toate aceste daruri le cerem în perspectiva eshatologică deoarece au ca scop final dobândirea unui bun veșnic și nepieritor concretizat într-un „sfârșit creștinesc, fără de patimă, nerușinat cu pace și răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos“.

Această cerere crează senzația că ne aflăm în fața Dreptului Judecător, și ne cere socoteală de faptele noastre. Deci, „Liturghia nu e o simplă anunțare a eshatologicului, ci în ea eshatologicul e trăit anticipat ca normativ pentru întreaga viață de aici“. Cererile ecteniei se încheie cu pomenirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, solitoarea rugăciunilor noastre și cu făgăduința creștinilor de a se dărui reciproc în slujba promovării binelui moral, pentru a realiza unirea cu Hristos.

Cererile acestei ectenii le adresăm numai încredințați fiind de mila și îndurarările lui Dumnezeu, lucru evidențiat și de ecfonisul de încheiere al ecteniei: „Cu îndurările Unuia Născut Fiului Tău, cu Care ești binecuvântat, împreună cu Prea Sfântul și Bunul și de viață Făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin“.

Înainte de rostirea ecfonisului, preotul citește rugăciunea „punerii înainte“, în care se roagă să fie învrednicit el, dar și credincioșii să afle har înaintea lui Dumnezeu, pentru ca darurile aduse acum de ei să fie bine primite, iar la timpul cuvenit să se pogoare Duhul Sfânt peste ele, ceea ce se constituie într-o anticipare și o pregătire a epiclezei și a prefacerii darurilor în trupul și Sângele Domnului.

În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, preotul se roagă astfel: „Primește-ne pe noi care ne apropiem de sfântul Tău jertfelnic, prin multă mila Ta, să fim vrednici a-Ți aduce Ție această jertfă cuvântătoare și fără de sânge, pentru păcatele noastre și pentru cele din neștiință ale poporului; pe care primind-o în sfântul cel mai presus de ceruri și înțelegătorul Tău jertfelnic întru miros de bună mireasmă, trimite-ne nouă darul Sfântului Tău Duh“.

În concluzie, rugăciunea „punerii înainte“ constituie o formă de mijlocire pentru primirea darurilor, ce se aduc prin liturghisitori: „Precum ai primit de la Sfinții Tăi Apostoli această slujbă adevărată, așa primește și din mâinile noastre ale păcătoșilor aceste daruri, întru bunătatea Ta, Doamne“ (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare) sau: „Și ne învrednicește să aflăm har înaintea Ta, ca să fie bine primită jertfa noastră" (Liturghia Sfântului loan Gură de Aur).

b) „Să ne iubim unii pe alții”

Această rugăciune constituie o strânsă legătură între actul aducerii jertfelor noastre de către Hristos și actul aducerii jerfei lui Hristos de către noi prin preot căci „Hristos adaugă la jertfa Sa jertfele noastre“ de unde reiese participarea activă și integrală a credincioșilor la ea, prin înseși jertfele noastre, care ne reprezintă pe noi și prin care ne oferim pe noi înșine.

Dar „jertfa este mișcarea firească a iubirii, care este dăruirea de sine pentru celălalt. Când iubesc pe cineva, viața mea este în cel pe care-l iubesc, îi dau viața mea liber, de bunăvoie, cu bucurie – și această dăruire devine sensul vieții mele“. La această iubire jertfelnică ne cheamă îndemnul: „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim“.

Prin formula „Pace tuturor!” rostită mai înainte de îndemnul la iubirea jertfelnică pereotul caută să nască în sufletele credincioșilor dorința de rugăciune, cât și dorința de împăcare cu toată lumea în duhul adevărului, realizând în acest fel atmosfera duhovnicească, în care comunitatea liturgică devine un singur trup.

A trăi pentru alții însemnă a te jertfi, iar jertfa este expresia cea mai completă a iubirii și atributul ființial al lui Dumnezeu care s-a descoperit în stare de jertfă și ca iubire absolută, la care este chemat și omul ca și chip al lui Dumnezeu să se împlinească pe sine tot în starea de jertfă, printr-o deschidere continuă către Dumnezeu și către semeni, prin iubire sinceră și curată.

Iubirea umană își află adevărata împlinire dincolo de sine, în altul, „căci cu cât ne unim mai mult cu aproapele, cu atât ne unim mai mult și cu Dumnezeu".

Comunitatea liturgică este întreținută de iubirea pe care Dumnezeu o arată permanent prin jertfa Fiului Său și a iubirii întreolaltă, la care ne îndeamnă rugăciunile din cuprinsul ei.

Euharistia este taina iubirii lui Dumnezeu și comuniunea în iubire jerfelnică a credincioșilor. Prin iubirea euharistică i-a naștere comuniunea credincioșilor care conduce pe treptele desăvârșirii dar numai într-un cadru propriu manifestării altruismului moral creștin pentru a ajunge la comuniunea de viață și de trăire religioasă constituit în cadrul Liturghiei euharistice pentru că numai „în Liturghie nu devenim invidioși și încrezuți în prerogativele ce le avem: inteligență sau chiar virtuți, pentru că nimic nu este al nostru, ci toate ne sunt date în dar pentru zidirea trupului lui Hristos și toți ne străduim să devenim Trupul lui Hristos“.

Din punct de vedere al iubirii jerfelnice am putea defini Liturghia ca pe „un imn de preamărire a iubirii lui Dumenzeu, Care ni se dăruiește mereu spre mântuire și care ne cheamă să trăim în comuniune cu alții prin iubire“ astfel numai prin razele de lumină și căldură ale iubirii îl putem vedea și simți pe Hristos cel înviat și ne putem apropia de El prin primirea Sfintei Împărtășanii. Dar unitatea și comuniunea în iubire euharistice este și unitate și comuniune în credință. Iubirea jerfelnică este cea care ne deschide calea către înțelegerea tainelor credinței iar iubirii noastre este în primul rând Dumnezeu, „izvorul a toată iubirea și deci și al iubirii noastre față de El și al iubirii noastre dintre noi. Mărturisind pe Dumnezeu, cel în Treime, noi lăudăm și slăvim iubirea din interiorul Lui și iradierea ei în noi ca făpturi ale Sale“.

Modelul vieții noastre este cel al „Treimii celei de o ființă și nedespărțită“ în cadrul căreia comuniunea de Persoane are în esența sa iubirea. Cuvintele Psalmului XVII, 1: „Iubite-voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu“, pe care le rostește preotul în acest moment exprimă mărturisirea prin cuvânt și prin faptă a iubirii față de Dumnezeu.

Aceasta este exprimată și prin actele executate de preot în această clipă și anume: sărutarea sfântului disc, a sfântului potir și a marginii sfintei mese, prin care se arată că „că iubește pe Dumnezeu care a dat pe Fiul Său pentru noi, deci îl mărturisește ca Dumnezeu al iubirii“.

Împlinind cuvântul Sfântului Apostol Pavel „îmbrățișați-vă unii pe alții cu sărutare-sfântă“ (Romani XV, 16) în acest moment creștinii primelor veacuri se îmbrățișau cu gând curat și simțiri nevinovate, ca expresie externă a iubirii reciproce nutrită în sufletele lor. Astăzi, acest gest s-a rezervat numai slujitorilor sfântului altar. Sărutarea aceasta este „un semn al împăcării și al unirii sufletelor unele cu altele“.

c) Mărturisirea credinței

Mărturisirea credinței este o dovadă grăitoare a manifestării iubirii creștinilor față de Dumnezeu.

Mărturisirea se face prin rostirea Crezului afirmând astfel unitatea în dreapta credință a comunității liturgice, care se pregătește să intre și în unitatea mistică a Trupului lui Hristos prin împărtășire.

Momentul solemn al rostirii Simbolului de credință este anunțat de preot prin strigarea: „Ușile, ușile! Cu înțelepciune să luăm aminte!“.

Această strigare pătrunzând până în adâncul conștiinței, „ne îndemnă să închidem ușile sufletului, adică ochii, urechile, gura, simțurile și inima pentru toată lumea pământească și pentru tot ceea ce ne-ar putea face nevrednici de jertfa Mântuitorului”.

Dacă în primele veacuri creștine, la rostirea acestor cuvinte diaconii și ostiarii păzeau ușile Bisericii și nimeni din cei nepermiși nu mai erau lăsați să intre în Biserică, astăzi, ecoul acestor cuvinte se adresează în chip simbolic ușilor sufletului nostru, adică simțurilor, învățându-ne „să înălțăm gândurile minților noastre de la poftele și gândurile pământești“ și să le îndreptăm către înțelepciunea dumnezeiască descoperită de adevărurile mântuitoare cuprinse în Simbolul de credință.

În viața liturgică simbolul de credință reprezintă dreptarul și farul călăuzitor în cuprinsul căruia sunt sintetizate toate adevărurile dumnezeiești fundamentale ale credinței noastre și a fost rânduit în cadrul Sfintei Liturghii pentru a ne face mai accesibilă însemnătatea acestor adevăruri pentru viața și mântuirea noastră și să ni le însușim mai ușor.

Așezarea lui în momentul liturgic care precede ritualul săvârșirii Sfintei Jertfe, are scopul de a arăta că Cel ce merge să se jertfească este „Unul din SfântaTreime, Fiul și Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte de început, care s-a făcut om pentru mântuirea noastră, întrupându-Se din Sfânta Fecioară, răstignindu-Se, Îngropându-Se și înviind“.

Prin rostirea Simbolului de credință se realizează și mărturisirea unității și comuniunii credincioșilor care are temei în mărturisirea dragostei și a dreptei credințe și prin prin credincioșii se pregătesc să întâmpine pe Hristos și să se unească cu El prin Sfânta împărtășanie așa cum se pregătesc prin rostirea aceluiași Crez să primească Taina Botezului.

Actele săvârșite în Sfântul altar în timpul rostirii Simbolului de credință, simbolizează faptele și întâmplările ce au urmat după moartea Domnului. Astfel, ridicare aerului de pe sfintele daruri și clatinare deasupra lor semnifică cutremurul care s-a produs la învierea Domnului. Din acest motiv la rostirea articolului „Și a înviat din morți a treia zi…“, liturghisitorul încetează clătinarea aerului și întocmindu-l îl așază deoparte, așa cum a procedat îngerul când a răstrunat piatra. Deschiderea dverei înainte de rostirea Crezului ne oferă posibilitatea privirii actelor cultice săvârșite în sfântul altar, pentru ca, întărindu-ne în credință, să o putem mărturisi chiar înaintea tronului dumnezeiesc.

Clătinarea aerului deasupra sfintelor vase închipuie și „umbrirea sfintelor daruri: cu puterea și cu darul Sfântului Duh, care la plinirea Sfintelor Taine este de față și se arată printr-o lucrare mai accentuată, întocmai ca la Cincizecime: „Ca o suflare de vifor ce vine repede“ (Fapte II,2). De acum înainte, Sfintele daruri rămân descoperite act ce simbolizează că prin jertfa și moartea sa, Hristos a depășit sfera vieții terestre, desprinzându-se din „condițiile de viață din chipul actual al cosmosului. Momentul supremei chenoze (moartea) este totodată și momentul ieșirii din chenoză. Prin moarte calcă moartea, prin moarte trece la înviere și la o revelație a dumnezeirii care ni se face evidentă prin Duhul Sfânt la un nivel superior“.

Prin mărturisirea credinței în această viață, mărturisim și iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu care s-a revărsat asupra noastră prin jertfa Fiului Său iar această iubire noi o mărturisim și în finalul simbolului de credință unde nădăjduim dobândirea vieții veșnice în care iubirea lui Dumnezeu se va arăta în toată deplinătatea ei.

Prin simbolul de credință sufletele credincioșilor se umplu de sentimentul smereniei sincer și sunt predispuse la meditație și reflecție mai ales asupra lucrării mântuirii noastre îndeplinită de Domnul nostru Iisus Hristos și actualizată în Jertfa euharistică.

Capitolul II

SĂVÂRȘIREA SFINTEI JERTFE EUHARISTICE ȘI MISTERUL EI

1. Introducerea în ritualul Sfințirii Darurilor.

a) Anunțarea Sfintei Jertfe

Prin recitarea simbolului de credință prima parte a Liturghiei credincioșilor ia sfârșit și începe a doua parte a acestei Liturghii care este constituită din ritualul pentru aducerea Sfintei Jertfe euharistice sau anaforaua liturgică.

Ea reprezintă punctul culminant al Liturghiei creștine deoarece în această parte are loc „prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup și Sânge” , realizându-se astfel și scopul Liturghiei, care este „slăvirea lui Dumnezeu” și „sfințirea credincioșilor”.

Sosirea momentului aducerii Sfintei Jertfe este semnalat de diacon sau de preot imediat după simbolul credinței, prin formula liturgică „Să stăm bine, să stăm cu frică; să luăm aminte: Sfânta Jertfă în pace a o aduce!”.

Prin aceasă formulă, se recomandă participanților la Sfânta Liturghie să se concentreze cu toată ființa asupra momentului celui mai sublim, reprezentat de aducerea Jertfei euharistice. „Momentul este grav și solemn”, zicea Sf. Ioan Gură de Aur. „Iată deci pentru ce ni se cere să stăm bine”, adică frumos sau plini de cuviință, „precum se cuvine oamenilor să stea înaintea lui Dumnezeu, cu teamă și cu cutremur”, adică stăpâniți de o emoție sfântă; „cu minte trează și cu luare aminte”, iar nu cu gândurile risipite la cele ale vieții de aici, ori angajați în conversații. Jertfa adevărată este aceea care se aduce de un suflet pe deplin pacificat prin înăbușirea vieții inferioare și pământești a simțurilor, căci numai astfel „putem înfățișa lui Dumnezeu suflete pure și drepte”, precum sublinia: acest Sfânt Păinte. „Acesta este”, zice el, „sensul adevărat al acestei strigări în slujba bisericească. Nu este vorba de corp, ci de suflet: acesta trebuie să se înalțe”.

Prin cuvintele „Să luăm aminte la Sfânta Anaforă (Jertfă)”, diaconul cere, adunării credincioșilor, să aducă și să înfățișeze o subiectivitate religioasă pregătită prin reprezentarea și contemplarea în minte a Jertfei de pe Cruce. „Cutremurați și vărsând lacrimi, ca și cum am vedea pe Dumnezeu-Omul pătimind, așa să stăm cu atenție și cu liniște desăvârșită”, zice Teodor al Andidei, „pentru ca, în pace și fără nici o tulburare cu gânduri pământești, aceste (stări sufletești) aducându-le sau înălțându-le ca jertfă, să ne învrednicim a vedea dumnezeiasca Lui Înviere și printr-însa de bucurie să ne umplem; dar mai vârtos cei care, găsindu-se în stare de vrednicie în acest dumnezeiesc moment, se împărtășesc cu Trupul (Domnului); căci aceștia și pătimesc împreună cu El și împreună cu El fiind îngropați, Înviază împreună cu El”. Comentând această formulă liturgică Anastasie Sinaitul spune: „Stați cu frică în înfricoșătorul ceas al Anaforei (Jertfei), căci cu acea dispoziție și cu acet cuget, cu care se înfățișează fiecare din voi în acel ceas, cu același și jertfește Stăpânului”.

Răspunsul poporului „Mila păcii, jertfa laudei” îl găsim subliniat în chip expres în comentariul liturgic al lui Teodor, episcopul Andidei (sec. al XII-lea) unde zice: „Arhiereul, îi sfătuiește (pe credincioși) să aibă sus inimile și tot cugetul. Iar credincioșii, după ce zic acestea, făgăduiesc să aducă mai întâi milă, apoi pace, ca jertfă de laudă". Interpretând aceeași formulă Nicolae Cabasila (sec. XIV) zice: „Credincioșii răspund: aducem… pacea însăși ca dar…; …milă aducem. Dar aducem și jertfă de laudă”.

Prin termenii acestui răspuns, credincioșii își determină competența lor liturgică în legătură cu anafora, corespunzător locului sau treptei lor în Biserica lui Hristos. Ei mărturisesc astfel că ceea ce este în căderea lor să aducă în acest moment pentru Sfințita Jertfă, este mila de aproapele și pacea cu el sau într-un cuvânt, „îmblânzirea inimilor”, care sunt toate roade ale iubirii, și se poate chiar zice forme ale ei. Ele sunt jertfe în sens figurat și anume jertfe spirituale, căci se nasc în inimi prin nimicirea patimilor (ura, invidia etc.), și lasă să se dezvolte în noi viața cerească, prin lucrarea harului divin.

Caracterul de jertfă subiectivă este confirmat mai ales de a doua parte a răspunsului din partea credincioșilor: „aducem jertfă de laudă”, sub forma imnelor pe care le vor intona spre slava lui Dumnezeu, în timp ce preotul va înălța rugăciunea Sfintei Jertfe. Imnele și rugăciunile, ca omagii ale unei pietăți adânci și sincere, deci revărsate din inimi sub formă de „roadă a buzelor care prosăvesc numele lui Hristos” (Evrei XIII, 15), sunt sacrificii spirituale, întrucât ele sunt fundamentate pe înfrângerea de sine și în recunoașterea nimicniciei noastre, în comparație cu perfecțiunea absolută a lui Dumnezeu și cu dependența noastră de El.

b) Dialogul dinaintea Anaforalei euharistice

Rugăciunea anaforalei nu începe direct, ci este precedată de un dialog introductiv, întreținut într-o formă strânsă cu credincioșii de preotul liturghisitor.

Impresionat de spiritualitatea răspunsului („Aducem) milă, pace, jertfă de laudă”dat de credinciosi, preotul îi întâmpină din sfintele uși cu salutarea Sfântului Apostol Pavel: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu- Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (II Corint. XIII, 13), binecuvântându-i în același timp cu Sfânta Cruce.

Dar binecuvântarea dată de preot poporului este în același timp și o rugăciune deoarece liturghisitorul ar vrea să spună: „pentru mărturisirea pe care o faceți că veniți cu jertfe spirituale, mă rog ca să fie neîntrerupt cu voi „harul Domnului nostru Iisus Hristos”, care s-a jertfit în dar sau gratuit pentru mântuirea noastră; mă rog să vă bucurați întotdeauna de „dragostea lui Dumnezeu-Tatăl”, Cel ce din nespusa Lui iubire de oameni s-a împăcat cu noi, primindu-ne iarăși în dragostea Lui, pentru pătimirile Fiului Său; mă rog în sfârșit să vi se dăruiască „împărtășirea Sfântului Duh”, prin care se săvârșește sau ne împărtășim de binefacerile ce ni s-au adus prin Jertfa de pe Golgota.

Credincioșii, răspunzând „Și cu Duhul Tău”, se roagă și ei la rândul lor pentru preot, ca și el să fie părtaș împreună cu ei la aceleași daruri ale Prea Sfintei Treimi.

Preotul, cu fața spre credincioși, arătând în sus cu Sfânta Cruce rostește „Sus să avem inimile!” prin care îndeamnă ca „în acest ceas înfricoșător să fim cu gândurile concentrate spre Dumnezeu, iar nu îndreptate spre lucrurile pământești”.

Cu alte cuvinte în acest moment se impune mai mult ca oricând să ne smulgem din toate preocupările vremelnice și să ne îndreptăm gândurile și sentimentele spre cer, unde stă de-a dreapta lui Dumnezeu Fiul Său, marele nostru Arhiereu, Care s-a jertfit pentru noi și prin Care se aduc și se fac bine primite jertfele noastre.

Credincioșii prin răspunsul lor „(Le) avem către Domnul” dau mărturie că inimile noastre sunt înălțate către El, că suntem cu gândul și cu inima, la tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mântuirea noastră, și suntem covârșiți de tot ceea ce a suferit Fiul Său, până și de chinurile Răstignirii. După cuvântul Sfântului Chiril al Ierusalimului „Nimeni, să nu stea în biserică în așa chip încât gura să spună „Le avem către Domnul”, iar cu mintea să se gândească la grijile cele lumești. Totdeauna trebuie să ne gândim la Dumnezeu. Dacă lucrul acesta nu este cu putință să-l facem în tot timpul, din pricina slăbiciunii noastre omenești, cel puțin în ceasul acela să ne dăm silința să-l împlinim”.

Întorcându-se cu fața spre răsărit și înclinându-se spre icoana Mântuitorului, preotul îndeamnă: „Să mulțumim Domnului”. Prin acest îndemn preotul ca mijlocitor prin Iisus Hristos, al credincioșilor față de Dumnezeu, credincioșii sunt chemați să-și unească cu liturghisitorul mulțumirile lor către Dumnezeu Cel adorat în Treime. Căci după cuvintele Sfântului Apostol Pavel „Suntem, într-adevăr, datori să-I mulțumim, pentru că ne-a chemat la un har atât de mare, deși eram nevrednici, pentru că s-a împăcat cu noi, deși eram vrăjmași” (Rom. VI, 10), „pentru că am fost învredniciți de înfierea Duhului” (Rom. VIII, 15). Credincioșii răspund cântând: „Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh: Treimii Celei de o ființă și nedespărțite”, prin care mărturisesc că „e un lucru just și se cuvine să mulțumim, de vreme ce, precum zicea Sf. Chiril al Ierusalimului „Dumnezeu n-a făcut numai ceea ce era drept, ci ceva mai presus de dreptate, când ne-a făcut atâta bine și ne-a învrednicit de atâtea bunătăți”.

Prin acest dialog, preotul urmărește să angajeze pe credincioși într-o unitate sufletească cât mai desăvârșită cu sine, la înălțarea rugăciunii Sfintei Jertfe. Ruăpciunea Sfintei Jertfe nu este numai a preotului, ci și a credincioșilor, ei luând parte la serviciul anaforalei, precum reiese din dialogul preanaforal ținut cu liturghisitorii.

Îndemnurile adresate de liturghisitor către credincioși au rolul de a-i pregăti duhovnicește și de a-i ține atenți și alături de ei pe parcursul anaforalei euharistice, când liturghisitorii înșiși aduc rugăciuni de laudă și mulțumire la persoana întâia plural, făcând sub această formă și adunarea părtașă la aducerea jertfei. Descriind participare credincioșilor la serviciul Sfintei Euharistii Sfântul Ioan Hrisostom spune: „…În timpul preaînfricoșătoarelor Taine, preotul se roagă pentru credincioși și credincioșii pentru preot; căci acel răspuns „Și cu Duhul Tău” nu înseamnă altceva decât aceasta. Tot așa cele ale rugăciunii Euharistiei sunt comune; căci nu numai preotul mulțumește, ci și toți credincioșii. Pentru că numai după ce a primit mai întâi răspunsul lor și după ce s-au învoit că este vrednic și drept lucru să facă aceasta, atunci începe preotul rugăciunea de mulțumire”.

O dată cu intonarea de către comunitate a imnului „Cu vrednicie și cu dreptate…”, preotul începe rostirea în taină a rugăciunii anaforalei care diferă în cele două Liturghii bizantine, atât din punct de vedere verbal, cât și ca întindere.

2. Anafora sau Rugăciunea Sfintei Jertfe

Rugăciune Sfintei Jerfe din liturghiile ortodoxe are la baza ei o adâncă meditație asupra ființei lui Dumnezeu, asupra atotputerniciei și bunătății Sale. Prin intermediul ei sunt exprimate sentimentele de admirație și laudă, de recunoștință și de mulțumire ale Bisericii și care au fost întocmite sub forma unei cuvântări solemne și a unei expuneri publice despre slava lui Dumnezeu și despre opera Lui mântuitoare.

Privită în originea și în structura ei, rugăciunea anaforei este, prin urmare, o singură rugăciune de la început până la sfârșit. Așa zisele ecfonise („Cântarea de biruință…”, „Luați, mâncați…”, „Ale Tale dintru ale Tale…”,”Mai ales pentru Prea Sfânta, Curata…” ș.a.) nu sunt de fapt decât pasaje din cuprinsul ei, rostite tare, pentru a orienta cântarea ce se execută paraleș de către credincioși. Deci numai o privire superficială în Liturghie ar putea lăsa impresia că anafora este compusă din mai multe rugăciuni deosebite, așa cum se obișnuiește a se vorbi și în știința liturgică, pentru considerații de metodă.

În ceea ce privește pe preot, rugăciunea anaforei nu este întreruptă nici astăzi, ci numai rostirea ei alternează când în auz, când în taină. Ecfonisele nu o divizează, deci, ci numai delimitează momentele ei principale, care sunt:

a) Mare rugăciunea euharistică ( rugăciunea teologică, trisaghionul sau imnul serafimic și rugăciunea hristologică);

b) Anamnesa;

c) Epicleza;

d) Rugăciunile de mijlocire (dipticele) și de mulțumire de la sfârșitul ei.

Rugăciune anaforalei se încheie cu ecfonisul: „Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a slăvi și a cânta prea cinstit și de mare cuviință numele Tău: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.

2.1. Marea rugăciune euharistică

a) Rugăciunea teologică

Prin conținutul ei, rugăciunea anaforalei constituie o expresie a laudei și a mulțumirilor, pe care preotul le aduce lui Dumnezeu în numele Bisericii. Mai exact, anaforaua este o rugăciune de laudă, „a cărei notă dominantă este mulțumirea”.

Caracterul de mulțumire îi este imprimat prin recomandația preotului: „Să mulțumim Domnului”, să oferim, să aducem ca dar mulțumirile ce se cuvin Domnului din partea noastră. Răspunsul credincioșilor, „Cu vrednicie și cu dreptate”, nu vine decât să arate că „se cuvine și este drept să mulțumim”. De aceea, întreaga rugăciune este cunoscută sub numele de euharistie, adică rugăciune euharistică sau de mulțumire. Ea este o rugăciune, în care se angajează toate puterile noastre sufletești.

În actul de adorație, primul loc îl ocupă lauda și slăvirea, care au ca obiect atotputernicia lui Dumnezeu și perfecțiunile Sale și din care derivă bunătatea Lui, căreia se adresează de obicei mulțumirile și cererile noastre.

Această ordine este urmată și în rânduiala rugăciunii anaforalei, care încă de la început, subliniază faptul că se cuvine mai întâi să cântăm, să lăudăm și să binecuvântăm pe Dumnezeu, și apoi să-I mulțumim. Din această cauză primul fragment din rugăciunii euharistică este consacrată laudei și slăvirii lui Dumnezeu, acte prin care sunt exprimate ofrandele minții și voinței noastre.

În Liturghia Sf. Vasile cel Mare, prima rugăciune a anaforei este consacrată exclusiv elementului de laudă și de doxologie. În ambele anaforale liturgice ale liturghiilor bizantine grăirea măririlor lui Dumnezeu are ca bază expunerea atributelor puterii și perfecțiunii dumnezeiești: „Cel ce ești fără de început, nevăzut, neajuns, necuprins, neschimbat…” (Sfântul Vasile cel Mare, rugăciunea I). Prin aceste elemente eulogice capătă o formă desăvârșită caracterul prin excelență teocentric al anaforei din cele două Liturghii principale ale Bisericii Ortodoxe. Lauda și adorația sunt adresate lui Dumnezeu ca „unica și prima realitate…, existența veșnică și creatorul transcendent al cosmosului”. Această idee aparecu un caracter accentuat în anaforua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare: „Cela ce ești (exiști), Stăpâne, Doamne Dumnezeule…, Cela ce singur ești Dumnezeu cu adevărat…, Stăpâne al tuturor, Doamne al cerului și al pământului și a toată făptura văzută și nevăzută, Cel ce șezi pe scaunul slavei și privești adâncurile…, Tatăl Demnului nostru Iisus Hristos, al marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru…” (rugăciunea I, Sfântul Vasile cel Mare,). Dumnezeu este proslăvit și pentru că Duhul Lui este imanent în creație, acționând în toate : „Că nu Te-ai întors cu totul de la zidirea Ta, pe care ai făcut-o, Bunule, nici n-ai uitat opera mâinilor Tale, ci în multe chipuri ne-ai cercetat pentru îndurările milei Tale; prooroci ai trimis, minuni ai făcut prin sfinții Tăi, care Ți-au bineplăcut Ție, din fiecare neam; grăitu-ne-ai nouă prim gura proorocilor Tăi, slujitorii Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea ce avea să fie” (rugăciunea a II-a Sfântul Vasile cel Mare).

Toate aceste acte sunt săvârșite numai prin Logosul întrupat, Fiul lui Dumnezeu, în care vedem pe Tatăl și care este unicul mijlocitor între El și om: „Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin însuși Fiul Tău, prin Care și veacurile le-ai făcut. Care fiind strălucirea slavei Tale și chipul ipostasului Tău”(rugăciunea a II-a Sfântul Vasile cel Mare), „pecete asemenea chipului, care întru Sine Te arată pe Tine, Tată, Cuvânt viu, Dumnezeu adevărat…, lumina cea adevărată prin care s-a arătat Sfântul Duh, Duhul Adevărului, darul înfierii…, puterea cea făcătoare de viață, izvorul sfințeniei…” (rugăciunea I, Sfântul Vasile cel Mare). „Și viețuind El în lumea aceasta, dându-ne porunci mântuitoare….., ne-a adus la cunoașterea Ta, a adevăratului Dumnezeu și Tată…, și curățindu-ne prin apă și sfințindu-ne cu Duhul Sfânt, s-a dat pe sine schimb morții, întru care eram ținuți fiind vânduți sub păcat. Și pogorându-se prin Cruce în iad…, a nimicit durerile morții. Și înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți…, s-a făcut începătură celor adormiți, întâi născut din morți, ca să fie însuși începătorul tuturor întru toate. Și suindu-se la ceruri, a șezut de-a dreapta slavei Tale, întru înălțime. Care iarăși va să vină, ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale” (rugăciunea II, Sfântul Vasile cel Mare).

Deci, rugăciune anaforalei pe lângă caracterul de laudă și de doxologie este în același timp și o rugăciune hristocentrică, în deplin acord cu teologia Bisericii primare.

În rugăciunea corespondentă din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, expunerea însușirilor divine se face în cuprinsul unei simple fraze: „Că Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind și același fiind, Tu și Duhul Tău cel Sfânt”. În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur euharistia capătă expresie în formule directe. Actele bunătății divine sunt expuse de Sfântul Ioan într-o formă generală: „Tu din neființă întru ființă ne-ai adus și, căzând noi, iarăși ne-ai ridicat și nu Te-ai depărtat, toate făcându-le până ce ne-ai suit la cer și ne-ai dăruit împărăția Ta, care va să fie” iar mulțumirea este exprimată printr-o formulă sintetică și concisă: „Pentru toate acestea, mulțumim Ție și Unuia Născut Fiului Tău și Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm, pentru binefacerile Tale cele arătate și cele nearătate ce s-au făcut nouă”.

Astfel după cum observăm din structura acestor doxologii, ele sunt adresate lui Dumnezeu, expunând însă, atributele privitoare la toate persoanele dumnezeiești care ne duce cu gândul la existența unei euharistii trinitare în ambele Liturghii bizantine.

În anaforaua din Liturghiile Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, lauda ocupă primul loc, dezvoltându-se sub forma unei expuneri ale atributelor Ființei dumnezeiești, iar după cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului ale unei adevărate De aceea, prima parte a marii rugăciunii euharistice este cunoscută în teologia liturgică și sub numele de „rugăciune teologică” .

b) Trisaghionul sau imnul serafimică

Trisaghionul sau imnul serafimic este a doua componentă a rugăciunii euharistice. Este imnul cu care mulțimile l-au întâmpinat pe Domnul Hristos la intrarea în Ierusalim, unde avea să pironească pe cruce păcatele omenirii. Sfințenia este unul dintre atributele fundamentale ale lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin prezența Sa în chip nevăzut în lume, umple cerul și pământul de existența Sa. De trei ori zicem Sfânt pentru că trei Persoane sunt sfinte în Sfânta Treime, și acestea sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cel ce vine întru numele Domnului în lume pentru mântuirea omului este Însuși Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Venirea Lui în lume este binecuvântată, dar este și El binecuvântat, fiindcă este Fiul Celui Prea Înalt. Venirea Sa în lume din sânul Treimii are ca urmare eliberarea oamenilor din moarte și păcat, căci transformarea morții din pedeapsă pentru păcat în mijloc de trecere la viața în Dumnezeu a făcut-o Hristos prin faptul că, fiind Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om din Fecioara, ca să Se aducă jertfă pentru oameni. Dacă n-ar fi fost făcut fără unirea bărbatului cu femeia, ar fi moștenit păcatul strămoșilor și, ca atare, ar fi suportat moartea ca urmare necesară a păcatului moștenit, deci pentru păcatul propriu, nu pentru păcatul oamenilor, ba chiar n-ar fi fost nașterea ca om al lui Dumnezeu. Din Revelație cunoaștem că Nașterea Domnului Hristos a avut loc ca om din Fecioara Maria și a fost un act al lui Dumnezeu izvorât din iubire liberă și în același timp jertfelnică pentru omul aflat în păcat, creat după chipul Creatorului și menit la asemănarea cu El. Așadar, Întruparea, Nașterea, Jertfa pe Cruce, Învierea și Înălțarea, toate sunt acte mântuitoare care manifestă puterea și iubirea lui Dumnezeu. Trisaghionul afirmă că Dumnezeu este lumina care umple universul de prezența Sa. Părintele Stăniloae afirmă: dacă Dumnezeu este lumina în care nu e nicio umbră de întuneric, această lumină nu poate fi un haos, un indefinit total, ci armonia mai presus de orice armonie a tuturor sensurilor pozitive, a puterilor de viață, a simțurilor iubitoare. Sfântul Apostol Ioan îl definește pe Dumnezeu ca fiind iubire și lumină, fiind așadar adânc de lumină iubitoare sau iubire care odată ajunsă să fie trăită și experiată pe propriul tău trup și suflet, ajunge să fie lumină, ea însăși luminându-ți calea și umplându-te de iubire.

Tâlcuind imnul serafimic, Sfântul Gherman I al Constantinopolului spune: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, adică Cel de trei ori sfânt și Unul Dumnezeu al Puterilor. Osana întru cei de sus, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului” Mai departe același Sfânt Părinte spune: “Sfânt este Tatăl, Sfânt și Fericit în mod special, căci numai acea natură a lui Dumnezeu este fericită. Sfânt este și Fiul, ca Cuvânt al lui Dumnezeu și întipărire a Persoanei Sale și imagine a Prototipului și pecete neclintită și natură neschimbată; ca Fiu din El, adică din Tatăl, născut, nepătimitor, Cuvânt din Rațiune și ca Cel prin Care S-au făcut toate și cele văzute și cele nevăzute… Sfânt este și Duhul, Carele de la Tatăl purcede și se odihnește în Fiul și sfințește toate și desăvârșitor fiind, nu este desăvârșit de altcineva, sfințitor, iar nu sfinți”. Sfântul Gherman I face o comparație între soare și acțiunea Tatălui, când zice că: “soarele este izvor și cauză a razei și a strălucirii acesteia, dar prin intermediul razei nu ne este împărtășită nouă lumina, strălucirea sau căldura, pentru că chiar aceată rază ea însăși este cea care ne luminează pe noi și sub care noi ne simțim atât de bine, la fel cum Părintele Ceresc, Dumnezeu Tatăl, este izvorul și cauza Fiului și a Sfântului Duh. Chiar și diaconii în timpul Liturghiei când flutură cu ripidele, reprezintă, potrivit tâlcuirii liturgice, serafimii cei cu câte șase aripi și chipul cu ochi mulți al heruvimilor: astfel, cele pământești imită rânduiala spirituală și supralumească a celor cerești și supralumești. Chiar și animalele cele în patru forme, întâmpinându-se unele pe altele cu cântări antifonice, strigă: cel dintâi animal, după asemănarea leului, răcnește: Sfânt, cel de al doilea, cu înfățișarea unui vițel, zbiară: Sfânt, cel de al treilea, cu asemănarea de vultur, țipă: Sfânt, cel de al patrulea, cu chip de om, strigă: Domnul Savaot”.

Așadar, din exegeza Patriarhului Gherman vedem că întreaga creație îi cântă lui Dumnezeu împreună cu puterile de sus acest imn atât de frumos și încărcat cu atâta teologie. Domnul Hristos acceptă să vină în lume ca subiect, făcându-Se El Însuși în același timp jertfă și jertfitor, Arhiereu care pe altarul Golgotei prin moartea Sa pe Cruce pironește păcatul și redă omului eliberarea din tirania morții și a păcatului, dându-i în același timp calitatea de fiu al lui Dumnezeu, de frate al Domnului Hristos.

Creștinismul se distinge de orice religie și filosofie prin faptul că e religia dragostei. Acest lucru l-a adus Hristos prin venirea Sa în lume acum două milenii, Biserica l-a preluat ca instituție întemeiată de Domnul Hristos, al cărui Cap este El Însuși. Dealtminteri, vorbind de iubire și propovâduind iubirea și înfrățirea tuturor, acest sentiment l-au experiat Apostolii prin moartea lor mucenicească, ucenicii lor și apoi sutele de mii de creștini care L-au mărturisit în fața persecutorilor prin viața lor. Dar mai presus de orice, dragostea a trăit-o Domnul Hristos pentru mântuirea lumii din cauza „iubirii nebune” cu care Dumnezeu ne-a iubit pe noi când Și-a dat duhul pe Crucea Golgotei. Acest sentiment îl trăim și noi, creștinii de azi, în fiecare Sfântă Liturghie și odată cu fiecare Dumnezeiască Împărtășanie. Dar ce înseamnă cu adevărat această dragoste ? La această întrebare ilustrul teolog răspunde: “dar dragostea înseamnă afirmarea eternității persoanei și credința în ea. Și numai aceasta proiectează lumina sensului peste existență. Această lumină o trăim în cel mai înalt grad în Liturghie, proiectându-se din Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru veci. In Sfânta Liturghie fiecare persoană e luminată ca taină de valoarea inepuizabilă a existenței. Și tocmai prin faptul că e izvor de lumină inepuizabilă, persoana e totodată cea mai mare taină, însetată de eternitate și capabilă să dea altor persoane bucurii eterne, de care acelea nu se satură niciodată”.

Într-adevăr, persoana umană este cea mai mare taină. Te naști într-un mod miraculos în urma unei conceperi miraculoase, îți duci existența într-o lume tumultuoasă și mori când te aștepți mai puțin. Fiecare făptuire a ta este marcată de succese sau insuccese, viața întreagă este marcată de o puternică luptă, zbucium și neliniști, dar mai presus de orice este însetată de eternitate. Încă de la facerea lumii, oamenii au fost interesați să definească persoana, să-i afirme țelurile, visele pe care le are. Dar nimeni nu poate arăta cu adevărat ce este persoana, decât numai în raport cu Sfânta Treime. Persoana este capabilă și este chemată la a făptui lucruri mărețe, la a iubi într-un cuvânt, și nu la ură, la a aduce bucurii și nu tristeți, la a împrăștia fumul iubirii și jertfelniciei și nu spinii dezbinării, ai uitării și ai delăsării. Numai persoana este capabilă de a iubi și de a fi iubită de altă persoană. Dacă există o persoană care iubește cu adevărat altă persoană, cere să fie iubită de ea cu aceeași intensitate și nu doar pentru moment, ci pentru veșnicie, într-o unire tot mai adâncă, căci dacă nu e persoană, nu e dragoste.

c) Rugăciunea hristologică

Partea a treia din Rugăciunea euharistică este Rugăciunea hristologică, pe care preotul o reostește în taină. În Biserica primară, pe baza documentelor ce le avem, întreaga Anafora se citea cu voce tare, spre deosebire de azi, când se rostește cu voce înceată, și atunci forma un tot unitar, nefiind întreruptă de răspunsuri, ca în practica actuală. Rugăciunea hristologică din Liturghia zisă a Sfântului Ioan Gură de Aur este mai scurtă, față de versiunea vasiliană care este de mai mare întindere. În versiunea hrisostomiană citim: “Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul-Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt…. încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Insul să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Prin jertfa de pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu a întemeiat în chip nevăzut Biserica Sa, al cărei Cap și este, dându-Se pe Sine Însuși ca hrană, sub chipul pâinii și vinului, Bisericii Sale. De aceea, Părintele Profesor Boris Bobrinskoy afirmă: “putem spune că atunci când Biserica săvârșește Euharistia, ea își descoperă și își realizează adevărata identitate. Astfel, experiența prezenței lui Hristos în synaxa duminicală, pe care o avea Biserica apostolică, este inseparabilă de celebrarea euharistică”. Așadar, Biserica apare ca Trup căruia Hristos îi este Cap și Conducător, spre țintă, care este unirea deplină cu Dumnezeu-Treimea în Împărăția Sa a tuturor membrilor Bisericii. Dealtminteri, ea apare și ca un complex de membre grefate Trupului, Trup care este tot Domnul Hristos, și astfel putându-se realiza în El unitatea Bisericii.

Nu în cele din urmă, Biserica apare după tabloul nupțial oferit de Scriptură ca Mireasa neprihănită și preaslăvită în întâlnirea față către față cu Mirele său, Domnul Hristos, care o ia în brațe și o conduce la locul odihnei. Pentru Biserică, prezența reală a lui Hristos în Euharistie este fundamentală, deoarece noi mărturisim că prezența euharistică a lui Hristos în împărtășirea din Pâine și din Sfântul Potir este o prezență de plenitudine în slujba comunității eclesiale.

Mai departe în rugăciunea versiunii hrisostomiene citim că Domnul în acea noapte în care a fost vândut a săvârșit, mulțumind, binecuvântând, sfințind și frângând, prima Euharistie, pe care a dat-o Apostolilor ca merinde pentru zilele în care El va fi judecat, batjocorit, întins pe lemn, mort și așezat în mormânt cu trupul ca un Dumnezeu ce este, după cum frumos afirmă rugăciunea liturgică rostită de preot în fața sfintei Mese după Vohodul Mare, când așează Sfintele pe Sfânta Masă.

Care este temeiul pentru care noi săvârșim această Sfântă Taină și credem în efectele ei ? Răspunsul ni-l oferă Sfântul Nicolae Cabasile, atunci când spune: “ că Însuși Domnul a spus: Acesta este Trupul Meu… Aceste este Sângele Meu…”(Mt. 27,1-24). Apoi El Însuși “a poruncit Sfinților Apostoli, iar prin ei, Bisericii întregi, să săvârșesască această Taină, zicând: Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”. Și nu le-ar fi poruncit acest lucru dacă nu le-ar fi dat și puterea de a-l face. Din citirea Sfintei Scripturi, a mărturiei Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, a tradiției canonice a Bisericii, precum și a documentelor păstrate din epoca apostolică și postapostolică, Biserica încă de la începuturi a săvârșit Sfânta Euharistie.

În cartea Faptele Apostolilor citim că toți creștinii stăruiau în frângerea pâinii, în ascultarea cuvântului, adică în ascultarea, spunem noi astăzi, a predicii sau a omiliei pe care Sfinții Apostoli și apoi preoții și episcopii cetăților rânduiți de aceștia o săvârșeau, și mai stăruiau în rugăciuni. Acea „frângere a pâinii”, acel gest sumar de la începutul creștinismului nu era altceva decât săvârșirea Euharistiei. Pentru creștinii din acele timpuri săvârșirea Liturghiei cuprindea acest rit, dar ei, spre deosebire de noi, îl trăiau cu o intensitate duhovnicească maximă.

Nicolae Cabasila afirmă că Domnul Hristos a dat și puterea ca Apostolii și urmașii lor să săvârșească această Taină. Dar ce este această putere ? “Această putere e Sfântul Duh, puterea care a înarmat de sus pe Apostoli, precum le făgăduise Domnul … Prefacerea Darurilor este lucrarea acelei pogorâri a Duhului Sfânt. Căci Mângâietorul nu S-a pogorât o dată, pentru ca după aceea să ne părăsească, ci este și va fi cu noi până la sfârșit, deoarece Mântuitorul L-a trimis ca să rămână cu noi în veci". Vorbind despre acțiunea Duhului Sfânt și a Fiului în cadrul rugăciunii euharistice știm că “Mângâietorul stă însă de față în chip nevăzut, pentru că El nu S-a întrupat, pe când Mântuitorul Se vede și poate fi pipăit, în înfricoșătoarele și Sfintele Taine, ca Unul Care a luat firea noastră și o poartă în veci”. Aceasta înseamnă așadar că Domnul Hristos este Arhiereul, Preotul prin excelență al jertfei noastre. El prin Duhul Sfânt săvârșește Tainele prin intermediul preoților, care sunt instrumentele văzute ale preoției Sale nevăzute în Biserică. Astfel, toate „actele sacramentale se săvârșesc de către Biserică și în Biserică, ea fiind adunarea poporului lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Tainele sunt date și actele sacramentale se săvârșesc în adunarea bisericească prin rugăciunea poporului lui Dumnezeu, care îi înclude atât pe laici cât și ierarhia. Fiecare laic celebrează Liturghia, dar neapărat împreună cu întregul popor al lui Dumnezeu și laolaltă cu întâistătătorii lor”. Euharistia ca Taină a Bisericii, ce se săvârșește în Biserică, este Taina iubirii, care arată la modul plenar iubirea lui Dumnezeu fără margini pentru natura întreagă în general și pentru om în special. „Dumnezeu-Omul Hrisos Cel Mort și Înviat”, căci El “ni Se dăruiește, învățându-ne iubirea, și ne cheamă la participarea la jertfa Sa prin Dumnezeiasca Euharistie. Așteaptă și se bucură când vede pe poporul Său, pe care El Însuși cu scump Sângele Său l-a restaurat, celebrând împreună în dragoste frățească în Biserica Sa, căci El, Domnul Hristos ni Se dăruiește nu în mod simplu, ci cu sângele Lui cel vărsat pe Golgota pentru noi, cu sângele care păstrează în el dispoziția în care S-a predat pe cruce Tatălui pentru noi. Căci dăruindu-Se atunci pentru noi, a făcut ca să ne dăruim și noi împreună cu El Tatălui, dar noi încă nu ne-am deschis ca să-L primim” , după cum frumos afirmă Părintele Stăniloae în meditația sa. Cu fiecare Dumnezeiască Liturghie, Domnul Hristos Se Întrupează pentru noi, pătimește, moare și înviază, înălțându-se la cer de-a dreapta Tatălui, pentru mântuirea noastră. Dar noi încă ezităm, noi încă nu ieșim în întâmpinarea Mirelui, cerându-i să intre sub acoperișul sufletului nostru, ba mai mul,t noi îl tot îndepărtăm prin faptele rușinoase pe care le facem.

Când stă la ușa inimilor noastre și bate, ca să-i deschidem, noi râdem de El ca de un smintit și din nou Domnul Hristos Se reîntoarce și așteaptă să-i deschidem, ca Dumnezeu să poată intra în sufletele noastre și astfel să-Și facă biserică sau locaș veșnic de sălășluire a Sa în inimile noastre. Părintele Dumitru Stăniloae a înțeles acest lucru și afirmă: astfel, persoana umană are datoria de a face și din casa sa un locaș al lui Dumnezeu, prin care să înainteze spre unirea cu Hrisos, într-o slujire sau într-o liturghie care să-l aducă cât mai aproape de El. Creștinul, văzând iubirea lui Dumnezeu pentru om, trebuie să-și deschidă sufletul și inima și să-L primească pe Hristos Domnul în sine, pentru ca astfel casa și întreaga lui viață să fie transfigurată de prezența Mântuitorului Hristos.

Odată cu Întruparea Domnului Hristos, lumea nu mai e aceeași. Noi într-adevăr nu cunoaștem lumea de până la Hristos. Iar când ne gândim că lumea noastră este înfricoșătoare, că oamenii petrec în singurătate și că întreaga omenire e singuratică în acest univers imens, trebuie să ne amintim că oamenii au trăit milenii întregi într-o lume în care încă nu pășise Domnul prin Întruparea Sa. Au fost așadar în istoria omenirii timpuri în care eram într-atât de orfani, încât nici nu ne putem imagina. Dar azi trăim într-o lume de după Întrupare, într-o lume în care sângele Domnului Hristos brăzdează, udă și vivifică pământul. Trăim așadar într-o lume înrudită cu Dumnezeu prin Întruparea Fiului Său. Dumnezeu așadar a devenit Unul dintre noi, iar noi în Hristos și Duhul Sfânt am devenit copii ai lui Dumnezeu, toți suntem fiii și fiice ai lui Dumnezeu. Dumnezeu, în urma Întrupării Fiului Său, ne-a devenit tată în mod direct și deplin al cuvântului, întrucât prin asumarea firii umane în Ipostasul Său cel veșnic, noi oamenii am devenit frați și surori ai Domnului Hristos. Într-un cuvânt suntem ai lui Dumnezeu. Așadar, ceea ce se petrece între om și Dumnezeu în urma Întrupării este de nedescris. Părintele Stăniloae surprinde acest lucru atunci când zice: relația de eu-Tu între mine și Dumnezeu, care poate fi totodată sau poate deveni imediat și relație de Eu-tu între “Dumnezeu și mine, legătura dintre mine și Dumnezeu este atât de intimă, că ea se poate numi și o „perihoreză” între mine și El, o înterioritate reciprocă, un du-te vino între Dumnezeu și mine, fiecare fiind în același timp dătător și primitor de iubire, desigur, Dumnezeu fiind primul izvor al acestui schimb reciproc”.

Relația dintre om și Dumnezeu este atât de strânsă încât dacă omul ar conștientiza acest fapt, toți ne-am întoarce spre Dumnezeu și nu L-am mai alunga din inimile noastre. Dar această unire se realizează în Biserică și printr-o legătură directă cu o persoană și această Persoană este Însuși Domnul Hristos în Euharistie, căci prezența cu Trupul și cu Sângele Său sub chipul pâinii și vinului e o prezență în care Hristos e de fapt modul cel mai accentuat ca Persoană, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru că ne dă nu numai o lucrare prin trupul Său, ci însuși Trupul Său jertfit și înviat, pentru că așa e cerut acum. Împărtășirea noastră cu Hristos Cel mort și Înviat nu este așadar o împărtășire cu o nălucă, ci împărtășirea cu o Persoană într-o permanentă stare de jertfă pentru noi înaintea Părintelui Ceresc, prin care noi intrăm la Tatăl și dobândim mântuirea. Oferirea Domnului Hristos întreg și plenar prin pâine și vin transformate prin acțiunea Duhului Sfânt arată actul suprem al iubirii divine față de om.

Rugăciunea hristologică cuprinde un pronunțat caracter mulțumitor pentru toate binefacerile pe care Domnul Hristos le-a arătat față de noi, în ambele versiuni ale rugăciunii. Noi creștinii, și în esență sacerdotul, face acest lucru nu fiindcă așa este rânduiala, ci pentru că, în esență, Însuși Domnul la Cina cea de Taină S-ar rugat, a frânt și a mulțumit Părintelui Ceresc pentru toate. Din această rugăciune rostită de preot înaintea prestolului observăm un fapt simplu, și anume că noi nu săvârșim nimic străin de ce a lăsat Domnul Hristos, ba mai mult, cu gura noastră păcătoasă, în rugăciunile particulare, cântecele de stea, colindele și cântările bisericești, sau în rugăciunile cultului divin-public folosim expresii și rostiri pe care Domnul Hristos Însuși le-a folosit și pe care le aflăm în Sfânta Scriptură. Și Sfântul Nicolae Cabasila, referindu-se la această rugăciune de mulțumire tâlcuiește astfel: “preotul aduce mulțumire lui Dumnezeu, slăvindu-L, lăudându-L cu îngerii, mărturisind darurile tuturor bunătăților pe care ni le-a dat nouă de la începutul veacului, amintind în cele din urmă despre însăși negrăita și cea mai presus de cuvânt iconomie a Mântuitorului Hristos”. Sfânta Liturghie este un urcuș de la Proscomidie până la Împărtășanie, este un itinerariu pe care îl facem împreună cu Hristos de fiecare dată când participăm și celebrăm împreună în dragoste frățească Taina lui Dumnezeu, a Logosului lui Dumnezeu. Prin rugăciunea hristologică noi pătrundem mai adânc în taina ce s-a lucrat cu noi odată cu venirea Fiului lui Dumnzeu în lume, tot înaintând până la unirea deplină, desăvârșită cu Dumnezeu în Împărăția Sa.

2.2. Anamneza

Nedând uitării porunca Mântuitorului, Biserica aduce Jertfa euharistică pentru pomenirea sau amintirea evenimentelor înfăptuite de Hristos pentru mântuirea lumii. De aceea acest fragment al anaforalei poartă numele de anamnesă ( – amintire, pomenire).

Motivând aducerea Jertfei liturgice de către Biserică fragmentul anamnetic din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur începe astfel: „Aducându-ne aminte, deci, de această poruncă mântuitoare și de toale cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi…”. iar în corespondentul din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, textul anamnesei începe chiar cu porunca Mântuitorului: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”.

Așezându-și deci mâinile cruciș, dreapta peste stânga, preotul ia vasele cu sfintele daruri și rostește formula „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate” iar la cuvintele „…Ție îți aducem de toate și pentru toate”, le înalță și face cu ele semnul crucii deasupra sfântului antimis gest care simbolizează oferirea sfintelor daruri lui Dumnezeu, după exemplul Mântuitorului, Care, la cina cea de taină „Luând pâine în sfintele și prea curatele Sale mâini, arătând-o Ție, lui Dumnezeu-Tatăl…”.

Preotul mărturisește în acest ecfonis, că noi nu avem nimic propriu care să fie un dar vrednic de Dumnezeu, ci îi oferim din cele ce sunt de fapt ale Lui și anume pâine și vin căci după cuvântul lui pseudo-Gherman al Constantinopolului, „îți aducem pentru mântuirea noastră, ceea ce este chipul Trupului și Sângelui Celui Care a zis: Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea, adică acelea pe care ni le-ai lăsat prin Sfinții Tăi Apostoli”.

Darurile noastre aduse în vederea jertfei liturgice sunt oferite „ de toate cele ce s-au făcut pentru noi” adică de toate momentele ce au constituit jertfa Mântuitorului și pentru toate binefacerile și pe care le știm, precum și pentru toate „cele nearătate” și pe care „nu le știm”.

Scopul final al rugăciunii anaforalei liturgice constă în actul oferirii și sfințirii darurilor adică al Sfintei Jertfe iar desăvârșirea acestei rugăciuni se realizează în ultimile două momente adică în rugăciunea epiclesei și în rugăciunea dipticelor, când se realizează jertfa iar efectele ei mântuitoare sunt aplicate.

2.3. Epicleza euharistică. Sfințirea și prefacerea darurilor

Punctul culminant al anaforalei liturgice este atins prin rugăciunea de invocare a Sfântului Duh asupra darurilor, pentru a fi transformate în Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos.

Studiind apariția acestei rugăciuni de invocare a Sfântului Duh peste cinstitele daruri, vom vedea că ea este primitivă. Oricât am căuta, vom observa că nu vom găsi documente din primii ani de viață ai comunităților creștine care să conțină în ele date cu privire la existența unei asemenea rugăciuni. Dar avem mărturii scrise din secolele al II-lea și al III-lea, care atestă faptul că această rugăciune de invocare a venirii Duhului Sfânt peste daruri pentru a fi transformate în Trupul și Sângele Domnului era folosită în cultul Bisericii. Într-adevăr, aceste referiri nu conțin textul epiclezei originare, dar cert este că practicarea ei se utiliza. Astfel, aluzie la epicleză găsim în scrierile Sfântului Justin Martirul și Filosoful, Sfântului Irineu de Lyon, ale lui Origen, și ce este mai important este că scrierea lui Ipolit Romanul (†cca. 235) conține o formulă de epicleză, însă de o întindere redusă. De observat este că: “din Anaforaua lui Serapion de Thmuis pare a rezulta că, în Biserica primară, epicleza avea caracterul unei epicleze sau invocări a Logosului pentru sfințirea darurilor”.

În literatura secolului al IV-lea, a secolului de aur al Bisericii, cum mai este numit, se vede clar caracterul acestei rugăciuni, ca epicleză a Duhului Sfânt. Acest lucru este mărturisit de textul ambelor versiuni ale Anaforalei, atât cea hrisostomiană cât și cea vasiliană, când preotul zice: “Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte și fă adică Pâinea Aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în Potirul Acesta cinstit Sângele Hristosului Tău. Și acum vine partea cea mai importantă: Prefăcându-le pe ele cu Duhul Tău Cel Sfânt”.

Așadar, la Părinții veacului al IV-lea, cu privire la epicleză exista convingerea că este foarte veche, într-un cuvânt, a fost practicată de comunitățile euharistice dintru început. O mărturie despre folosirea epiclezei în Liturghia Bisericii primare “îl constituie însuși faptul că ea se găsește în rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob și a tuturor Liturghiilor orientale, precum și în cea a vechiului rit galican din Apus”.

Textul rugăciunii de invocare a Sfântului Duh este diferit în cea mai mare parte în cele două Liturghii principale ale ritului bizantin și se înfățișează ca o reluare a cursului rugăciunii anaforalei euharistice, și anume în continuarea ecfonisului anamnesei „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”.

Privind textul epiclezei observăm că formularul din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este mai simplificat în decât cel din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, dar se găsesc într-o analogie foarte apropiată în ceea ce privește formulele, pentru binecuvântarea darurilor euharistice, devenind identice la formula finală: “prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt”.

Actul prefacerii cinstitelor daruri în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos este rodul invocării și al lucrării Sfântului Duh, Care, prin puterea Sa dumnezeiască, preface aceste daruri.

Liturghisitorul, prin rostirea rugăciunii Epiclezei, invocă pe Duhul Sfânt, care este chemat să se pogoare peste Cinstitele Daruri și să le sfințească: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte. Și fă, adică pâinea aceasta Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin.”

“Nu L-am chema dacă nu ne-ar da puterea să-L chemăm” iar această putere a fost transmisă de Mântuitorul Sfinților Săi Apostoli și prin succesiune apostolică urmașilor acestora, episcopii și preoții. (Ioan XX, 21-22).

Rugăciunea de sfințire și de prefacere a darurilor dobândește putere și eficacitate în virtutea harului preoției căci „în preot nu lucrează omul ci harul dintr-însul, adică Hristos însuși, Care este izvorul și puterea preoției”.

Înainte de a chema Duhul Sfânt peste daruri preotul îl cheamă pe Duhul peste sine și peste comunitatea bisericească prezentă căci „nu ne bizuim pe puterea omenească ci pe puterea lui Dumnezeu”. În acest sens Sfântul Ioan Damaschin spune: „După cum toate câte a făcut Dumnezeu le-a făcut cu energia Sfântului Duh, tot astfel și acum, energia Duhului lucrează cele mai presus de fire, pe care nu le poate cuprinde nimic altceva decât credința. „Cum îmi va fi mie aceasta – zice Sfânta Fecioară – pentru că eu nu cunosc bărbat?” (Luca I, 34). Iar Arhanghelul Gavriil îi răspunde: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca I, 35). Și acum mă întrebi cum pâinea se face Trupul lui Hristos și vinul și apa Sângele lui Hristos? Ți-o voi spune eu. Duhul Sfânt se pogoară peste ele și face pe acelea ce sunt, mai presus de cuvânt și cuget”.

Momentul epiclezei este cel mai sublim moment din cadrul Sfintei Liturghii prin puterea Duhului Sfânt și de aceea impune liturghisitorilor ca organe ale harului divin, să se găsească într-o stare de vrednicie și de sfințenie corespunzătoare acestui moment.

Înainte de rostirea rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt, preotul face trei închinăciuni în fața Cinstitelor Daruri, cu rugăciunea “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”, care “nu are caracterul de închinare înaintea Darurilor care nu au fost încă sfințite, ci constituie o practică a zdrobirii inimii preotului”. După acest gest preotul, cu mâinile ridicate, rostește troparul ceasului al III-lea: “Doamne, Cela ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe Acela Bunule nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă celor ce ne rugăm Ție” intercalat de două stihuri din Psalmul L: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele” și „Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”.

Acest tropar este un imperativ al conștiinței religioase și un mijloc de exprimare a evlaviei cu care trebuie să întâmpine preotul slujitor venirea Sfântului Duh iar repetarea lui de trei ori “reprezintă infinitatea cererii și infinitatea darului, ca un număr desăvârșit ce este, prin faptul că reprezintă Sfânta Treime, ca fecunditate ce nu anulează unitatea”.

Liturghisitorul, în cadrul troparul ceasului al III-lea se roagă ca “Duhul Sfânt nu numai să nu le fie retras și să nu fie lipsiți de El, sau să lise suspende ori să li se suprime asistența Lui ci, totodată, să le fie restaurat, adică să le fie reînsuflețit suflul Lui într- înșii, investindu-i cu puterea Sa, ca oarecând pe Sfinții Apostoli în ziua Cincizecimii”.

Întărit în convingerea sa lăuntrică, cu privirea rugătoare și cu spiritul încordat și pătruns de fior sfânt, preotul slujitor își fixează o poziție corespunzătoare stării de jertfa și de invocare și înălțând ambele mâini în sus, rostește cu evlavie rugăciunea Epiclezei: „încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare…”.

Epicleza este rugăciunea adresată Tatălui sau, mai exact, lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit, privit în unitatea ființei Sale, așa cum rezultă din finalul ei, atât în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur: „Și fă adică pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău…”, “Iar ceea ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău” cât și în liturghia Sfântului Vasile cel Mare: „Stăpâne Preasfinte…, Ție ne rugăm și de la Tine cerem, Sfinte al sfinților…, să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste Darurile acestea ce sunt puse înainte și să le binecuvinteze pe dânsele și să le sfințească și să Le arate: pâinea aceasta, adică însuși Cinstitul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar ceea ce este în potirul acesta însuși cinstitul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului Iisus Hristos, care s-a vărsat pentru viața lumii”.

Părintele Stăniloae dorind să evidențieze faptul că rugăciunea epiclezei este adresată lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit, amintește aici și de “Anaforaua lui Serapion de Thmuis, a cărui rugăciune de epicleză este adresată Fiului. Această rugăciune nu trebuie să ne mire, fiindcă creștinii încă aveau bine impregnate în memorie evenimentele descrise în Evanghelie la Cina cea de Taină și rugau astfel pe Fiul să transforme darurile lor de pâine și vin în Trupul și Sângele Său. Această credință, o găsim și la Sfântul Justin Martirul și Filosoful, cât și la Sfântul Irineu. Desigur că ei practicând această rugăciune de epicleză nu greșeau cu nimic, fiindcă Logosul lui Dumnezeu Însuși Se dă ca hrană pentru viața lumii. Ceea ce s-a întâmplat putem deduce din istoria bisericească și din dezbaterile teologice. Astfel observăm, că “în școala alexandrină s-a pus accentul pe rolul Cuvântului în Euharistie, până la Chiril al Alexandriei inclusiv, pentru că această școală a făcut și din aceasta un mijloc de apărare a dumnezeirii Cuvântului, câtă vreme școala antiohiană vedea pe omul Hristos adus ca jertfă întrucâtva despărțit de Cuvântul, fiind făcut jertfit prin Duhul”. Vedem cum Biserica din acele timpuri, prin intermediul cultului, a păstrat și propovăduit lumii credința primită de la înaintașii ei. Dacă în școala alexandrină s-a pus așadar accentul pe rolul Cuvântului în Euharistie până la Sfântul Chiril, asta nu înseamnă că Duhul Sfânt era exclus și lucrarea Sa de transformare a Darurilor era contestată sau nerecunoscută. Acest lucru îl știm că se schimbă odată cu clarificarea dogmatică de la sinodul II Ecumenic cu privire la deoființimea Duhului cu Tatăul și cu Fiul, producându-se așadar această îmbinare a rugăciunilor adresate Fiului și Duhului Sfânt în Euharistie după cum reiese din textul Anaforalei Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Ioan Hrisostom, pe care astăzi le utilizăm în cultul ortodox.

Astfel, întărind cele spuse, Sfântul Nicolae Cabasila își pune întrebarea „De ce preotul liturghisitor nu invocă pe Fiul, Care este preotul și sfințitorul Jertfei, ca să sfințească darurile, ci pe Tatăl?” și tot el răspunde zicând „Pentru că Mântuitorul are puterea de a sfinți nu ca om ci ca Dumnezeu. El sfințește, adică prin puterea dumnezeiască pe care o are comună cu Tatăl”.

Deci, atunci când preotul binecuvintează darurile, însuși Hristos este Cel ce lucrează prin preot, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh pentru că momentul epiclezei căci „prefacerea se face cu voia Tatălui, prin Cuvântul și prin Duhul”.

Prin rostirea rugăciunii epiclezei „întreaga slujba și-a atins punctul culminant și s-a desăvârșit: darurile s-au sfințit și jertfa s-a săvârșit, marea Victimă, adică Mielul Cel junghiat pentru mântuirea lumii se vede așezat pe Sfânta Masă”.

În fiecare Sfântă Euharistie, indiferent de locul sau timpul săvârșirii marii taine a prefacerii cinstitelor daruri, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se aduce pe Sine Tatălui jertfa pentru oameni, ca să-i atragă cu puterea ei în această stare a Sa pe toți.

Această cuprindere a noastră în El este o consecință firească a stării Sale de jertfa pe care și-o retrăiește permanent pentru noi în cadrul Sfintei Liturghii, de aceea preotul în cadrul rugăciunii Epiclezei, cere coborârea Duhului Sfânt atât peste „cinstitele Daruri ce sunt puse înainte” cât și „peste noi”, pentru ca și noi să ne prefacem, cu puterea Sfântului Duh în jertfe vii, roditoare și bineplăcute lui Dumnezeu.

În acest sens Sfântul Ioan Damaschin spune: “Dacă cerul și pământul prin Cuvântul Domnului s-au întemeiat, oare nu poate El să facă pâinea Trupul Său și vinul și apa Sângele Tău? A zis Dumnezeu la facerea lumii: Să răsară pământul iarbă verde și până acum, ploaie căzând, rodește sămânța Sa, de dumnezeiască poruncă mișcându-se și întărindu-se. A zis Dumnezeu: Acesta este Trupul Meu… și cu porunca Lui cea atotputernică până ce va veni se săvârșește că precum toate câte a făcut Dumnezeu cu energia Sfântului Duh le-a făcut, tot așa și acum, energia Sfântului Duh lucrează pe cele ce sunt mai presus de fire pe care nu le poate cuprinde nimic altceva decât credința.”

Așadar în acest moment ceea ce se află pe Sfânta Masă nu mai sunt simple daruri de pâine și vin și nici simboluri ale Trupului și Sângelui lui Hristos Domnul ci este Însuși Trupul și Sângele Lui.

Cât privește durata prefacerii Darurilor, aceasta începe din clipa rostirii cuvintelor de invocare a Sfântului Duh. „De aceea, se poate spune că darurile se află de la primele cuvinte ale chemării Duhului Sfânt rostite de preot, în faza de trecere de la pâine și vin la Trupul și Sângele Domnului”.

Nu toată pâine ce se află pe Sfântul Disc se preface în Sfântul Trup, ci numai Sfântul Agneț, iar restul părticelelor se împărtășesc de sfințenia pe care o primesc de la Sfântul Trup.

Sfântul Nicolae Cabasila spune că actul transformării “elementelor naturale în daruri dumnezeiești, nu constituie rezultatul unui act de distrugere, ci este efectul lucrării mai presus de fire a Sfântului Duh”. De aceea jertfa euharistică este numită “slujbă cuvântătoare” și la care comunitatea liturgică participă fiind implicată în spiritul de jertfă fapt reliefat prin imnul „Pre Tine Te lăudăm…”.

Din această clipă Liturghia începe să-și îndeplinească funcția ei harismatică. Din acest momentul „centrul de greutate al anaforalei începe să se deplaseze de pe terenul latreutico-euharistic propriu-zis pe cel al cererii”, căci epicleza face trecerea de la rugăciunea de adorație și mulțumire la cea de cerere, adică la următorul moment al Anaforalei liturgice și anume Dipticele.

2.4. Dipticele

Rugăciunea de mijlocire sau rugăciunea dipticelor de la Sfânta Liturghie începe imediat după rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt și prefacerea Darurilor în Trupul și Sângele Domnului Hristos, în timp ce preotul, îngenuncheat fiind în fața Domnului, rostește în taină: “pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși spre iertarea păcatelor, spre trezirea sufletului, spre împărtășirea Sfântului Tău Duh, spre plinirea împărăției Cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”. Această rugăciune Părintele Stăniloae în comentariul său liturgic o tâlcuiește astfel: “din punerea în legătură a iertării păcatelor cu trezirea sufletului se vede că nu e vorba de păcatele determinate. Ci e vorba de unele greșeli și gânduri fugitive, care scapă putinței noastre de sesizare și de exprimare și de reținere în minte în mod distinct…”. Urcușul nostru duhovnicesc nu este împiedicat doar de păcatele mari, strigătoare la cer, cum se numesc, ci este marcat tot timpul de obstacole, de uitarea unor păcate la spovedanie, de săvârșirea altora mai mici. Este vorba în urcușul nostru spre Dumnezeu de o stare de veghe permanentă: “nu este vorba de trezirea sufletului dintr-o adormire a nepăsării, ci de o stare de veghe continuă… pentru a nu fi furați de gânduri, de griji, de pofte ispititoare”. Cu privire la aceată stare de veghe Sfântul Apostol Petru face următoarea referință: “Fiți treji și privegheați, potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită” (1 Ptr. 5,8). În această rugăciune ce o rostește preotul, se mai afirmă dorința de împărtășire cu Sfântul Duh, precum și “plinirea Împărăției Cerurilor”, care este o Împărăție a iubirii depline, după cum și Domnul Cel în Treime preaslăvit este Iubire (1 In. 4,8). La final se cere îndrăznirea către Dumnezeu. Tâlcuind ce este această îndrăznire, Părintele Stăniloae afirmă: “de îndrăznirea aceasta vorbește Sfântul Apostol Pavel (Ef. 3,12) și ea este o stare de suflet a sfinților, care îndrăznesc cât sunt pe pământ să se apropie de Dumenzeu ca niște copii de tatăl lor și să-i ceară toate cele de trebuință pentru ei și pentru alții, cu deplină încredere că le vor lua”. Odată uniți cu Dumnezeu, ne-am făcut fii după har, și rămânând uniți cu Dumnezeu și prin deschiderea inimii noastre față de El, Domnul Hristos vine în noi și trăiește în noi. Sfântul Apostol Ioan afirmă foarte frumos: “Tot cel ce rămâne întru El, nu păcătuiește, tot cel ce păcătuiește nu L-a văzut și nici nu L-a cunoscut” (1 In. 3,6).

Tot cu voce înceată, preotul rostește că el împreună cu comunitatea aduce „slujbă duhovnicească” sau jertfă cuvântătoare pentru toți cei adormiți în credință într-o ordine firească, am putea spune, în funcție de rolul lor în istoria mântuirii: strămoși, moși, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evangheliști, mucenici, mărturisitori, pustnici, și pentru toți cu sufletul curat, care au trăit în viață curată. Apoi cu voce tare preotul, pentru ca tot poporul să audă și să laude, zice: “Mai ales pentru Prea Sfânta, Curata, Prea Binecuvântata, Slăvita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria”, la care poporul răspunde cu “Cuvine-se cu adevărat” sau cu o altă cântare, în funcție de perioada liturgică în care ne aflăm. Pomenirea sfinților ce vor urma se încheie, după cum citim, cu cuvintele: “cu ale lor sfinte rugăciuni cercetează-ne pe noi”. Părintele Stăniloae afirmă faptul că jertfa euharistică nu are menirea de a le aduce lor trezvie, iertarea păcatelor și Împărăția Cerurilor, fiindcă acestea ei le au. Dar aici e vorba de altceva, și anume că “la fiecare jertfă nouă euharistică primesc un spor de slavă, și de aceea ni se dă și nouă o încredere și mai mare în rugăciunile lor pentru noi…. Datorită jertfei lui Hristos, întărindu-și credința și trasmițând-o altor generații împreună cu înfrânările și ostenelile pentru Hristos, au asigurat eficiența lucrării mântuitoare a lui Hristos prin jertfa euharistică până azi”

Prin încrederea sfinților și prin actul jertfitor al lor lucrarea mântuitoare a Domnului a continuat în lume și va continua până la sfârșitul veacurilor, fiindcă Duhul Sfânt este cel ce face posibilă această lucrare. Ei au crezut în lucrarea Domnului Hristos și n-au ezitat în a-L mărturisi până la mucenicie, dacă a fost cazul, luând exemplul jertfei lui Hristos. În lumea de azi singurul model demn de urmat pentru noi creștinii este modelul dat de sfinții care au însușit prin faptele lor starea de jertfă a lui Hristos. Noi toți care urmăm exemplul sfinților în credință în viața de aici vom lua desăvârșirea în viața veșnică. Sfinții au o lucrare comună a lor pentru mântuirea lumii, prin rugăciunea lor din milă față de noi, cei de pe pământ. De aceea este firesc ca sfinții în Împărăția Tatălui Ceresc să se bucure de cei ce urmează urcușul duhovnicesc prin jertfa lui Hristos, fiindcă așa se apropie ei înșiși de fericirea veșnică și deplină a lor prin iubirea pe care o au față de cei de pe pământ. În virtutea acestei iubiri a sfinților față de noi cei vii și a rugăciunii lor comune înaintea Tronului Treimii pentru noi, sunt numiți de Dumnezeu în Sfânta Scriptură “prieteni ai lui Dumnezeu” (In. 15,14) și “casnici ai lui Dumnezeu” (Ef. 2,19). Tâlcuind mai departe această parte a Anaforalei Părintele Stăniloae afirmă: “cerul întreg se roagă pentru noi, adăugându-și jettfa rugăciunii sale la jertfa lui Hristos, care polarizează în jurul ei și în ea rugăciunea lor ca un magnet spiritual… Iar Maica Domnului e încadrată de corul tuturor sfinților, e în centrul lor, lângă Hristos”.

Legătura organică dintre Biserica mărturisitoare și Biserica triumfătoare se realizează și se afirmă în gradul cel mai deplin cu putință în Dumnezeiasca Liturghie. Preotul face pomenirea cuvioșilor, a strămoșilor și tuturor drepților, iar ei în Liturghia cerească fac același lucru, pomenindu-ne pe noi sub forma unei rugăciuni stăruitoare pentru mântuirea noastră. Despre rugăciunea dipticelor putem spune pe baza textelor că este veche, primitivă, dovadă în acest sens fiind documentele vechi păstrate și în care această rugăciune a Bisericii pentru credincioșii săi este prezentă. Părintele Petre Vintilescu, cercetând scrierile, afirmă următoarele: “rugăciunea dipticelor este primitivă sau constitutivă, am putea spune, în Anaforaua Liturghiei creștine”.

După ce a terminat de pomenit pe sfinți, în vederea cererii ajutorului duhovnicesc oferit de aceștia, preotul îi pomenește pe cei ce au adormit în “nădejdea învierii și a vieții de veci”, ca Dumnezeu să-i pomenească și să-i odihnească acolo unde strălucește lumina feței Sale: “Și pomenește, Doamne, pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții de veci, și îi odihnește pe dânșii, Dumnezeul nostru, acolo unde strălucește lumina feței Tale”. Tâlcuind această formulă liturgică, Părintele Stăniloae afirmă: “însăși pomenirea lor de către Dumnezeu e o odihnă a lor în atenția sau în lumina feței lui Hristos, Care-i scapă de chinul întunericului sau al non-sensului unei existențe nefericite și golite de substanță prin uitarea lor de către toți”. Biserica îi pomenește pe toți cei adormiți, prin aceasta și Domnul Hristos Se comunică celor nedesăvârșiți, dar care au părăsit, cum am spus, lumea aceasta. De la bun început trebuie să precizăm că Domnul Hristos, după cum din iubire a venit în lume, tot din iubire se dăruiește tuturor celor ce voiesc să-L primească. Mai departe în diptice preotul se roagă pentru toți episcopii ortodocși care învață drept cuvântul lui Dumnezeu, pomenește toată preoțimea, diaconimea și tot cinul preoțesc și monahicesc, fiindcă ei sunt cei care prin lucrarea lor liturgică, ca dar al lui Dumnezeu, fac să dăinuie Biserica și va dăinui până la sfârșitul veacurilor. Tâlcuind aceste cereri, același teolog afirmă: “din oferirea reluată a jertfei lui Hristos Biserica ia putere să se roage pentru existența ei însăși. Ea există prin jertfa lui Hristos, care este înnoită mereu datorită existenței preoților și episcopilor. Dar există și prin voința ei de a valorifica puterea ce iradiază din jertfa mereu activă a lui Hristos. Viața Bisericii… se susține printr-un dialog al jertfei, ca formă a dragostei între Dumnezeu și comunitatea umană”.

În urcușul nostru totul este jertfă, fiindcă Însuși Domnul Hristos a impregnat făpturii umane caracterul de jertfă. Mai departe, preotul aduce această jertfă duhovnicească pentru întreaga lume, dealtminteri pentru întreaga Biserică, și pentru cei ce duc o viață în curăție și cinste. Toate rugăciunile rostite de preot pentru pomenirea celor vii și a celor morți au la bază oferirea Domnului Hristos ca jertfă în Sfânta Liturghie. Mai departe, preotul rugându-se afirmă că aduce acestă jertfă cuvântătoare și pentru cârmuitorii țării. Se roagă ca Dumnezeu să le dea o cârmuire ușoară, fără evenimente care să tulbure viața și liniștea unui popor, pentru ca „întru liniștea lor” și noi să putem trăi în pace unii cu alții și în același timp cu vecinii noștri. Dar rugăciunea preotului nu se oprește aici, el continuă să arate prin rugăciunea ce urmează că aduce aceeași jertfă cuvântătoare pentru „mântuirea și iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu (N)”. Aici el pomenește pe cei vii și continuă rugăciunea pentru pomenirea celor adormiți: “pentru iertarea păcatelor și odihna sufletelor robilor… în loc luminat..”, repetând cuvintele de la rugăciunea obișnuită pentru cei adormiți. Aceste rugăciuni de pomenire se spun în șoaptă, de către preot în Altar, în timp ce la strană se cântă Axionul, adică imnul de slavă cântat în cinstea Fecioarei Maria, căci: “din Ea se întinde ca o undă, ca un omofor, rugăciunea alăturată la rugăciunea preotului pentru cei pomeniți”. Apoi cu voce tare preotul pomenește pe Arhiereul locului, la care poporul răspunde “pe toți și pe toate”. În tâlcuirea sa Părintele Stăniloae afirmă: “după Liturghierul grec, cuvintele acestea le spune cu voce tare diaconul dinaintea ușilor împărătești, întregite astfel: Și pe toți pe care fiecare îi are în cuget, pe toți și pe toate”. În acest timp, preotul în Altar cu voce înceată pomenește toate categoriile de credincioși aflați în diferite situații, încheind cu cuvintele: “Și trimite peste noi toți milele Tale”. Așa să fie, deoarece din mila lui Dumnezeu ni s-a dat nouă toată bucuria duhovnicească și putința de a ne mântui. Dipticele preotul le încheie cu voce tare prin ecfonisul: “Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a slăvi și a cânta prea cinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. Preotul se roagă ca Dumnezeu să facă ca toți credincioșii într-un singur gând și cuget, cu o singură inimă și gură să cânte și să slăvească numele lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat. Deși sunt și ei mai multe persoane, așa cum Dumnezeu fiind Trei Persoane, are doar un singur nume, la fel și creștinii trebuie să ajungă la o unitate duhovnicească în gândire, în simțire și făptuire, având ca model așadar Sfânta Treime. Reflecțiile Părintelui Stăniloae sunt adânci în acest sens: “ei doresc să fie între ei o unitate care să se asemene prin iubire cu unitatea celor trei Persoane dumnezeiești. Așa cum Dumnezeu deși întreit în Persoane are un singur nume, la fel se cuvine să ajungem și noi la o singură inimă și la o singură gură, la o singură simțire, exprimată în aceleași cuvinte de laudă. Unitatea neconfundată a Treimii e modelul căruia trebuie să-i corespundă unitatea neconfundată a credincioșilor sau a Bisericii în care credincioșii sunt o unitate multiplă”.

3. Misterul euharistic

a) Aspectul de jertfă al Sfintei Euharistii

Sfânta Euharistie este taina în care sub forma pâinii și a vinului ni se oferă ca merinde de viață veșnică și ca dar divin Trupul și Sângele Domnului având în același și aspectul de jertfă, în care actul jertfelnic de pe Sfânta Cruce este reînnoit permanent și continuu.

Evidențiind caracterul permanent și continuu al jertfei hristice Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „jertfa pe care o săvârșesc azi preoții în Sfânta Liturghie, este aceeași pe care a dat-o odinioară Hristos ucenicilor Săi. Cea de acum nu este întru nimic mai prejos decât cea de atunci, deoarece nu oamenii o sfințesc, ci chiar Acela care a sfințit-o și pe cea dintâi. Darul de jertfă este același. Deci, Trupul Iui Iisus este aici precum era și acolo”.

În terminologia bisericească speciile de pâine și vin pe care le oferă ca ofrandă comunitatea credincioșilor lui Dumnezeu în timpul Sfintei Liturghii poartă numele de daruri iar „Trupul și Sângele Domnului în care aceste daruri se prefac și harul care ni se dă printr-însele, constituie un contradar”.

Ca act material jertfa este într-adevăr un dar, însă darul autentic este dăruirea personală așa cum Domnul nostru Iisus Hristos este„Paștile nostru care S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni V,7) Tatălui, pentru a răscumpăra lumea din robia păcatului și a morții în care avem ființa și revelația jerfei depline, pentru că El este în același timp și dar și preot și jertfă adică este prototipul desăvârșit al preoției și al jertfei.

Mântuitorul Hristos se oferă pe Sine permanent în Sfânta Euharistie ca Jertfă înaintea Tatălui pentru oameni, ca „să-i atragă cu puterea ei în această stare a Sa pe toți”. Odată cu săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii, este jertfit în mod nesângeros însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Actul de jertfă are loc în momentul când „ prin lucrarea suprafirească a Sfântului Duh, Trupul Domnului este prezent pe Sfânta Masă (taina euharistică) chiar din aceeași clipă el este prezent și ca trup jertfit (jertfa euharistică)”.

Taina euharistică este în același timp și jertfă euharistică, amândouă formând în timpul epiclezei o unitate indestructibilă neputând coexista una fără de alta de accea „jertfa înseamnă oferirea darurilor, înălțarea lor lui Dumnezeu, iar Taina, sfințirea, coborârea harului, a iubirii dumnezeiești asupra lor prin Sfântul Duh și darurile devin Trup și Sânge dumnezeiesc al lui Hristos. Aici se descoperă ființa însăși a jertfei și unitatea dintre jertfă și taină”.

În cadrul jerfei liturgice Mântuitorul Iisus Hristos este arhiereul și mijlocitorul nostru care jertfește, se jertfește și se împarte: „Că Tu ești cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce te împărți Hristoase Dumnezeul nostru…”.

În actul sfințirii darurilor arhieria Mântuitorului este activă, pentru că El însuși sfințește Darurile ca Dumnezeu prin trimiterea Duhului Sfânt.

În tâlcuirea lui Nicolae Cabasila, sfințirea înseamnă primirea lor de către Mântuitorul: „Și cum primește Hristos darurile noastre? Sfințindu-le, prefăcându-le în Trupul și Sângele Său, căci a primi înseamnă a-și însuși (a-și impropria)” adică „le încorporează și le asimilează la sfânta Sa umanitate cu care S-a jertfit și a pătimit pentru lume”.

Jertfa adusă în cadrul Sfintei Liturghii are același caracter universal ca și Jertfa de pe Golgota între ele există o identitate de realitate mistică intrinsecă pentru că „ ceea ce se aduce ca jertfă nu e pâinea, ci însuși Trupul Iui Hristos, că pâinea nu se preface într-un simbol ci chiar în obiectul junghierii, adică în însuși Trupul cel jertfit al Domnului”. Însușirea comuă a jerfei din cadrul Sfintei Liturghii și cea de pe Golgota o constituie prefacerea, astfel în cazul jertfei de pe Cruce, prefacerea a făcut ca împreună cu Hristos să jerfească și Biserica, adică obștea credincioșilor aducâd ca dar de jertfă lor: mila și iubirea adevărată, rugăciunea smerită și cântările înălțătoare aduse uneori în mod direct, alteori prin mijlocirea preotului care este reprezentantul legiuit al obștei credincioșilor și totodată organul lor sfințitor.

Privitor la modul aducerii acestor jertfe știm că pe Cruce Hristos Domnul S-a adus ca jertfă sângeroasă, pe când în Sfânta Liturghie sub chipul pâinii și al vinului El Se adduce ca jertfă nesângeroasă. Dacă pe Cruce El însuși a săvârșit jertfa de iertare a păcatelor prin aducerea de Sine ca Jertfa și în cadrul Sfintei Liturghii tot El este Cel care săvârșește jertfa, însă în mod nevăzut, prin mijlocirea liturghisitorilor.

Jerfa Mântuitorului de pe Sfânta Cruce are calitatea de a fi unică adică a fost săvârșită pentru tot neamul omenesc numai o singură dată, pe când Jertfa euharistică se aduce permanent în sfintele locașuri. Privind legătura dintre cele două sacrificii putem spune că „putem vedea în primul rădăcina sau sămânța iar în cel de-al doilea arborele provenit din sămânță, nutrit cu sucurile înviorătoare și producând astfel fructele mântuitoare vieții”.

Așadar, Jertfa euharistică a lui Hristos este prelungirea în timp și spațiu a jertfei de pe Sfânta Cruce și actualizarea și perpetuarea în mijlocul nostru a prezenței hristice până la sfârșitul veacurilor.

b) Prezența reală a Trupului și Sângelui Domnului în Sfânta Euharistie

Sfânta Euharistie, înțeleasă ca taină și jertfă deplină, în care Mântuitorul Iisus Hristos este o prezență absolut reală prin prefacerea darurilor, ocupă o poziție centrală în viața și lucrarea Bisericii. Prezența reală a lui Hristos în Euharistie, nedespărțit de Duhul Sfânt este fundamentul Bisericii, în care Hristos, ca Persoană Dumnezeiască, una cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, adună pe oameni în comuniunea Trupului Său extins în lume – Biserica – împărășindu-le viață Dumnezeiască – trupul euharistic al lui Hristos în Biserica Sa. Încă de la început, în Biserica Ortodoxă doctrina euharistiei a fost exprimată într-o formă foarte realistă și se credea pe deplin că pâinea și vinul sunt cu adevărat Trupul și Sângele Mântuitorului și erau numite și tratate astfel.

În modul cel mai tainic, dar real, dovadă supremă a dragostei ce o nutrește pentru Biserica Sa, Hristos este prezent în Euharistie „cu trupul său luat din Fecioara Maria, răstignit pe cruce, înviat, înălțat la cer și tronând de-a dreapta Tatălui”. Această „prezență reală, substanțială, dar nevăzută a trupului și sângelui Domnului sub chipul elementelor euharistice, imprimă Euharistiei, un profund caracter de taină”.

Fiind încorporare desăvârșită în Hristos a tuturor celor se ce împărtășesc de ea și prin ea de roadele ei, Sfânta Euharistie este cununa tuturor tainelor. Astfel, spre deosebire de celelalte sfinte taine ale Bisericii, în care într-o formă vizibilă Hristos ne împărtășește în Duhul Sfânt harul Său, în Sfânta Euharistie El ni se oferă, chiar cu Trupul Său, sub chipul pâinii și a vinului, care prin acțiunea Duhului Sfânt încetează a mai fi doar pâine și vin, ci sunt de aici înainte Cinstitul Trup și Sânge al Mântuitorului, în starea de jertfă și de înviere și de aceea Euharistia este culminarea celorlalte taine. Sub acțiunea Duhului Sfânt, elementelor euharistice li se imprimă o nouă identitate, ca rezultat al unei schimbări concrete ce are loc în ele. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Catehezele mistagogice, cap. 22-25, subliniază cu atenție că elementele euharistice rămân pâine și vin sensibile percepției noastre vizibile și olfactive, iar prezența reală este produsă de o schimbare, o transformare substanțială a elementelor, astfel încât: „Trupul vă este dat sub figura pâinii, iar Sângele vă este dat sub figura vinului”. Toate vechile liturghii ale Bisericii, mărturisesc credința în prezența reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie. Întradevăr, pâinea și vinul sunt scoase din articulația lor firească și destinate unei noi funcționalități, cea a sacrului, prin invocarea și venirea Sfântului Duh, care le preface și le sfințește, însă această perfacere a rămas fundamental o mare taină, o minune. Fiind deci taină prin excelență, Euharistia trebuie primită ca hrană și băutură, iar nu pentru a fi văzută cu ochii pământești, menținându-se și accentuându-se misterul și caracterul ascuns al lucrării liturgice centrale a Bisericii. Ea reprezintă minunea față de substanță, pentru că înainte de sfințirea lor, cele puse înainte au substanța pâinii și a vinului, iar după sfințire devin Trupul și Sângele Mîntuitorului. Este minunea față de cantitate, pentru că Hristos este prezent cu trupul întreg și se regăseșe astfel în fiecare părticică de pâine și vin. Este minunea față de activitate, pentru că lucrează material, dar face miracole în mod spiritual. Este minunea față de suferință, pentru că în Euharistie, Hristos se jertfește fără durere și fără sfârșit. Este minunea față de loc, pentru că același Hristos ipostatic din potir, este Hristos cel înălțat și cel de pe toate altarele ortodoxe. Este minunea față de posesiune pentru că în Hristosul euharistic găsim Trupul și Sângele Său real, care are ca îmbrăcăminte exterioară, formele pâinii și a vinului. Dumnezeiasca Euharistie depășește toate hotarele, toate modurile de existență ale lucrărilor naturale, de aceea este cea mai mare minune a puterilor dumnezeiești și gustarea ei cucernică este echivalentul unei escaladări duhovnicești, a ceea ce Galaction numea cu profundă inspirație teologică „Taborul euharistic”. Ea atrage Biserica – viața, simțirea și cugetarea ei, din ce în ce mai mult în profunzimile tainice și infinite ale Mântuitorului Hristos.

Prin euharistie, Biserica se unește din ce în ce mai mult cu Hristos și progresează continuu în simțirea Lui. Euharistia, este „ centrul dinamic, sufletul și nervul Bisericii. Prin pnevmatizarea în ea a jerftei și a prezenței tainice ale lui Hristos, ea se face centru de reflex permanent al dragostei lui Dumnezeu față de hristocentrismul euharistic spre care sunt atrași prin împărtășire credincioșii, ca principiu integrator perihoretic, atrage viața umană a credincioșilor în viața divină a lui Hristos și prin El, în sânul comunității treimice. Euharistia formează comunitatea Trupului Tainic al lui Hristos”. Prin mâncarea Trupului și consumarea Sângelui Său, se obține și se trăiește acea comuniune dinamică cu Hristos, care corespunde unității Fiului cu Tatăl ( adică unitatea desăvârșită) și iubirii Tatălui pentru lume, prin care El o mărturisește prin dăruirea Fiului Său. Prin această comuniune se realizează transfigurarea credincioșilor, care devine astfel „hristofori” și „concorporali” (Efeseni 3, 6) cu El. Taina Euharistiei constituie culmea relației omului cu Dumnezeu în Hristos, fiindcă prin ea Mântuitorul este plenar în noi și noi suntem în El. Prin Euharistie se realizeată o comuniune deplină a credincioșilor cu Hristos, o încorporare desăvârșită a acestora în El, făcându-i membri deplini ai Trupului Său și realizând unitatea tuturor creștinilor în Hristos și întreolaltă. Aici, în Euharistie, „trup se unește cu trup, sânge cu sânge și suflet cu suflet – și drept urmare – gândirea lui Hristos se face una cu gândirea noastră,voia lui una cu voia noastră, Trupul și Sângele lui una cu trupul și sângele nostru”.

Prezența reală a Mântuitorului Hristos în Euharistie are un scop nobil, acela de a face părtași pe credincioși la roadele a ceea ce s-au făcut în Trupul Său, căci „ în Hristos este aducerea noastră și prin El, ne apropiem noi cei întinați. Dar ne îndreptăm prin credință și ne oferim Tatălui spre miros de bună mireasmă, nemaiavându-ne pe noi înșine, ci pe Hristos în noi, bună mireasmă duhovnicească”. Numai în acest fel omul participă la umanitatea slăvită a lui Hristos, umanitate consubsanțiabilă omului și compatibilă lui ca mâncare și băutură, căci „așa cum pâinea și vinul constituie hrana esențială pentru trupul omenesc, fiind transformată oarecum în însăși ființa omului, tot așa pâinii și vinului euharistic i se dă o finalitate și un sens nou prin prefacerea de către Duhul Sfânt, devenind tip al umanității viitoare, unite deplin cu Hristos și transfigurate, Taină în care umanitatea îndumnezeită a lui Hristos devine a noastră”. Prezența Lui reală în Euharistie „ ne face parte de toate cele ce s-au făcut în Trupul Său, de urmarea lor până astăzi și în vecii vecilor, comunicându-ni-le acum în mod actual în măsura în care putem să le primim în acest veac, dar în această comunicare actuală, aflându-se virtual tot ceea ce vom putea primi în veacul viitor.”

Prin aceasta, Mântuitorul se dăruiește pe Sine Însuși, personalității noastre religioase, cu scopul de a ne comunica viața sa eternă, pentru a ne introduce în comuniune cu Tatăl. Sfânta Euharistie este deci, unul din mijloacele de obținere sau mai bine spus de asimilare a nemuririi. Din această rațiune noi mâncăm hrana prea sfântă a Împărtășaniei, pentru ca astfel să ne împărtășim cu însăși Trupul și Sângele pe care Mântuitorul le-a luat asupra Sa și astfel noi „ne facem una cu Cel ce s-a întrupat și îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi ”. Însă noi nu ne-am putea face părtași vieții veșnice fără o unire totală cu izvorul ei care este Hristos și nici nu am fi putut să ne unim cu El, dacă El nu s-ar fi făcut asemenea nouă, dacă elementul nostru muritor, n-ar fi absorbit de nemurirea Sa.

Pentru învățătura Ortodoxă, „Euharistia este o reîntrupare tainică, totdeauna prezentă și continuă a Logosului” spune Nicolae Cabasila și ca urmare, în momentul în care Hristos „conduce sufletul spre Sfânta Masă, și îi dă să mănânce propriul Său Trup, îl transformă pe acesta” iar când Mântuitorul „se răspândește în sufletul nostru și se unește cu noi, devemin asimilați lui, ca o mică picătură de apă, într-un imens ocean de parfum”.

Noi primim pe Hristos în Euharistie într-o intimitate care ne cutremură, pentru că acest Hristos cu care ne unim, este nimeni altul decât ”Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat”. Întîlnirea cu Hristos în Euharistie este o întâlnire intimă, interioară, unde Hristos este prezent real, dar fără înfățișare vizibilă sau mai bine-zis, înfățișarea Sa este aceea a unor lucruri care de obicei nu sunt El: pâinea și vinul. Și nu întâmplător a ales Mântuitorul Hristos modul acesta de a ni se comunica, pentru că „după cum pâinea constând din multe boabe este astfel închegată, încât, boabele nu se mai văd nicăieri, deși există, tot așa și noi ne unim unii cu alții și cu Hristos”, iar această înfățișare exprimă „chenoza slavei Sale, adresată credinței noastre” și de aceea spunea Sfântul Chiril al Ierusalimului, referitor la prefacere „nu te uita la pâine și vin ca la pâine și vin obișnuit -căci ele- potrivit hotărârii Stăpânului, sunt Trup și Sânge ale lui Hritos. Chiar dacă simțirea-ți bagă vreun gând de acest fel. Totuși credința să-ți dea certitudinea faptului.”

Și pentru a întări realitatea prezenței Mântuitorului, în mod tainic în Euharistie și pentru a spulbera orice îndoială care ar putea să macine mintea sau inima, Sfântul Chiril al Ierusalimului spunea: „Să nu judeci Taina după gustare, ci neîndoielnic încredințează-te prin credință că ai fost învrednicit de Trupul și Sângele lui Hristos”, pentru că însuși Mântuitorul îi spune Apostolului Toma „Fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut”, iar fericirea noastră izvorăște din intimitatea adâncă a împărtășirii cu Hristos, chiar și în austeritatea unei prezențe tainice. Acesta este adevărul Scripturii și al Tradiției Bisericești; Hristos este pâinea vieții ( Ioan 6, 35), adevăr și realitate mărturisită de Biserică peste veacuri până în momentul de față. De aceea Sfântul Chiril al Ierusalimului continuă, zicând că: „în chipul pâinii ți se dă Trupul, iar în chipul vinului ți se dă Sângele, ca să ajungi prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos unit într-un singur Trup și Sânge cu El” , iar Sfântul Ioan Damaschin afirmă că ”pâinea și vinul sunt în chip real Trupul unit cu Dumnezeirea….căci însăși pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului, prin Duhul Sfânt”.

Mărturisirea lui Dositei, în definiția a XVII-a, rezumă cele referitoare la prezența reală a Mântuitorului în Euharistie, în următoarele cuvinte: „La sâvărșirea Euharistiei, credem că Domnul Iisus Hristos, este prezent nu în sens tipic, nici figurativ, nici printr-un har excepțional, ca în celelate Taine, nici prin singura prezență cum au spus unii Sfinți Părinți , nici prin pătrunderea pâinii, încât să se unească Dumnezeirea Cuvântului cu pâinea euharistică, pusă înainte în mod ipostatic, cum învață lutheranii, cu multă neștiință și în chip greșit, ci cu adevărat și în mod real, încât, după sfințirea pâinii și a vinului, pâinea se schimbă, se preface, se transformă, în însăși adevăratul Trup al Domnului, care s-a născut în Betleem din Pururea Fecioara, s-a botezat în Iordan, a pătimit, a fost îngropat, a înviat, S-a înălțat și șade de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatăl, va veni pe norii cerului ; iar vinul se preface în însăși adevăratul Sânge al Domului, care s-a vărsat epntru viața lumii, când El era răstignit pe Cruce” .

c) Sfânta Euharistie, taina comuniunii și simbol al unității Bisericii

În momentul Epiclezei liturghisitorul invocă pogorârea Sfântului Duh nu numai peste Sfintele Daruri, ci și peste noi oamenii pentru a ne preface prin împărtășirea cu Hristos euharistic prin care „El operează extinderea mântuirii a cărei sursă s-a făcut prin faptul că a luat un trup ca al nostru. Euharistia ne unește cu Hristos, făcându-ne asemenea Lui și imprimând în noi starea capabilă de jertfă, puterea învierii și a slavei veșnice”.

Sfânta Euharistie este taina unirii și creșterii noastre în Hristos, care prin împărtășire, ne încorporează pe toți în Sine, înăltându-ne în starea de jertfa și de sfințenie care „ va curăți cugetul nostru de faptele cele moarte, ca să slujim Dumnezeului celui viu“.

Unitatea deplină a Bisericii realizată prin această Sfântă Taină are o dublu sens și anume: crearea unui raport de comuniune cu semenii prin participarea lor la Jertfa euharistică și realizarea încorporării și creșterii în Hristos Domnul.

Ceea ce se înfăptuiește în Sfânta Euharistie și anume faptul că dintr-o singură pâine, noi cei mulți ne împărtășim din aceasta formând în acest fel un singur trup ceea ce face ca Sfânta Euharistie să devină punctul de legătură al comuniunii și centrul unității Bisericii.

Sfântul Ioan Gură de Aur întrebându-se „Ce devin cei ce se împărtășesc?” zice că devin „Trupul lui Hristos. Nu multe trupuri ci un singur trup. Căci după cum pâinea este unirea mai multor boabe adunate, așa încât să nu se arate grăunțele ci ca să fie acele grăunțe fără ca în unire să fie vădită deosebirea dintre ele, tot astfel și noi ne unim unii cu alții și cu Hristos. Căci tu nu te hrănești dintr-un trup, iar acela din altul, ci toți din același”.

Pâinea și vinul folosite ca materie la Sfânta Euharistie semnifică unitatea și comuniunea cu Hristos și între cele două elementele. Astfel, cum pâinea este alcătuită din mai multe boabe de grâu iar vinul este rodul mai multor boabe de struguri, tot după același structură și credincioșii care se împărtășesc dintr-unul și același potir, se constituie într-o unitate indisolubilă și care formeză Biserica, așa cum menționează și Didahia: „După cum această pâine este răspândită pe munți și adunată a devenit una, astfel să fie și Biserica Ta de la marginile pământului în împărăția Ta”.

Acest simbolismul format prin analogie este evocat și de Fericitul Augustin: „Fraților, amintiți-vă cum se face vinul. Multe boabe atârnă de ciorchine, dar mustul din boabe se confundă în unitate. În acest fel Domnul ne-a înfățișat și pe noi înșine în El, a voit ca noi să-I aparținem și a consfințit pe altarul Său taina păcii noastre”.

Nicolae Cabasila spune „Prin Euharistie, noi ne facem una cu Cel ce S-a întrupat și îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi” de unde reiese că Sfânta Euharistie este taina unirii noastre cu Dumnezeu, Taina comuniunii și a refacerii unității Bisericii.

Unirea și includerea noastră în Hristos ca mădulare ale trupului Său este o consecință firească a jertfei Sale dar aceasta este la modul obiectiv pentru că sfințirea și prefacerea credincioșilor în Hristos prin Duhul Sfânt se realizează în măsura în care fiecare persoană se predă pe sine și aduce jertfă lui Dumnezeu prin gândirea, prin lucrarea și prin voința sa de aceea numai „Adunați în Hristos, noi ne însușim iubirea lui față de Tatăl, biruind egoismul nostru, înfruntând afectele noastre și atașamentul la lume, umplându-ne de viața dumnezeiască în comuniune cu Fiul și cu Tatăl, simțindu-ne uniți prin compătimire cu semenii noștri, datorită puterii de compătimire primită de la Fiul“.

Sfânta Euharistia revelează forța spirituală de dăruire și de comuniune a dragostei care izvorăște din jertfa lui Hristos. De aceea prin împărtășirea cu Hristos ne facem părtași la Jertfa Lui și ne silim să ne ducem viața într-o stare de jertfa curată și implicit de sfințenie, căci „nimeni nu-i vrednic de marele Dumnezeu, de jertfă, de arhiereu, dacă nu s-a adus mai întâi pe el lui Dumnezeu jertfă vie și sfântă, dacă n-a arătat slujbă cuvântătoare, bine plăcută lui Dumnezeu, dacă n-a jertfit lui Dumnezeu jertfa de laudă și duh umilit, singura jertfă pe care o cere de la noi, Cel ce dă toate“.

Însă la jertfa personală se adaugă Jertfa lui Hristos care prin împărtășire ne încorporează pe toți în Trupul Său, sfințindu-ne în același timp „prin harul Duhului Sfânt, Care este pururea prezent în mod nevăzut, dar în mod special în timpul Sfintei Liturghii. Acest har preface și schimbă pe fiecare dintre cei ce se află de față, rezidindu-i în chip dumnezeiesc, mai potrivit cu însușirile lui…, chiar dacă acela nu simte, fiind încă prunc în Hristos și nu poate vedea adâncul celor ce se săvârșesc”.

Prin încorporarea în Hristos cel euharistic adâncul ființei noastre se umple de viața Sa dumnezeiască, astfel încât „cugetul Lui se face una cu cugetul nostru, voia Lui una cu voia noastră, Trupul și Sângele Lui una cu trupul și sângele nostru…”.

Dar jertfa hristică reprezintă și „ridicarea la viața de comuniune cu semenii, viață care se hrănește din viața de comuniune cu Hristos Care a murit din compătimire pentru oameni, pentru a-I ridica din egoismul lor purtător de moarte”.

Prin împărtășirea cu Hristos jertfit, „luăm și noi putere să ne comunicăm unul altuia, uitându-ne pe noi înșine sau jertfindu-ne unul altuia și prin aceasta umanizându-ne și devenind transparenți pentru Hristos“ adică luăm putere de a suferi împreună cu El pentru semeni și de a participa la viața lor, așa cum El însuși ne-a povățuit: „întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, Mie mi-ați făcut…” (Matei XXV, 40).

“Prin împărtășirea cu Sfintele Taine, credincioșii dobândesc sfințenia deplină și definitivă” adică iertarea păcatelor, așa cum a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Acesta este Trupul Meu…, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor…”.

Biserica Călăuzită de Duhul Sfânt, a dezvoltat și a împodobit momentul principal al Liturghiei, făcând din acesta o adevărată celebrare a mântuirii noastre. De aceea pentru a arăta efectul Tainei Euharistiei la împărtășirea fiecărui credincios preotul rostește formula: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (X)…, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”, evidențiind prin aceasta sfințirea credincioșilor prin unirea lor intimă cu Hristos Iisus, Cel ce i-a recapitulat în Sine prin Jertfa Sa de pe Golgota.

Sfințirea se realizează prin jertfa euharistică adică prin prefacerea darurilor care sunt primite în corpul mistic al lui Hristos și prin aducerea Darurilor, care sfințesc pe cei care le aduc și pe cei pentru care se aduc, ceea ce constituie „ o sfințire prin mediație, de care se împărtășesc și cei morți și cei vii, iar rugăciunile servesc ca mijloc pentru atingerea scopului sfințirii”.

Capitolul III

ÎMPĂRTĂȘIREA SLUJITORILOR ȘI A CREDINCIOȘILOR CU SFINTELE TAINE. SFÂRȘITUL LITURGHIEI

1. Pregătirea comunității liturgice pentru primirea Sfintei Împărtășanii

Un aspect al însușirii mântuirii subiective care„aduce multă roadă” (Ioan XV, 5) îl constituie împărtășirea cu Sfintele și Prea Curatele Taine care impune din partea noastră o anumită dispoziție și pregătire sufletească. Pentru a ne împărtăși cu vrednicie, se cere din partea noastră „curățire sufletească, iubire de Dumnezeu, credință, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a ne împărtăși cu dânsele, zel fierbinte, alergarea cu sete către Hristos, căci acestea sunt virtuți care ne aduc sfințenia și cu acestea trebuie să se apropie cei ce vor să fie părtași lui Hristos”.

Cei ce se apropie de Sfintele Taine trebuie să fie conștienți că „Trupul unit cu Dumnezeirea, arde ca un cărbune aprins toată materia fărădelegilor și luminează inimile celor ce se apropie cu credință iar dumnezeiescul și cinstitul sânge spală și curățește toată pata și întinăciunea celor ce îndrăznesc să se apropie de cele Sfinte cât pot de curați”.

În actul sfințiirii noastre lucrate de harul dumnezeiesc prin darurile sfințite invocăm și ajutorul sfinților căci „A-i pomeni pe sfinți, înseamnă a-i chema, a-i ruga” să-și unească rugăciunile lor cu ale noastre pentru „ca Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Cel ce a primit darurile noastre în sfântul cel mai presus de ceruri întru miros de bună mireasmă duhovnicească” să ne trimită în schimbul lor „Dumnezeiescul har și darul Sfântului Duh” care să lucreze asupra noastră și să nu ni se ia puterea harului.

„Jertfelnicul cel mai presus de ceruri” simbolizează pe însuși Hristos: „căci Acest jertfelnic înțelegător nu este altul decât Hristos. El este Arhiereul și jertfa și Altarul. El este sângele spre iertarea păcatelor”.

Hristos este Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni și în virtutea mijlocirii Lui în stare de jertfă în fața Tatălui îndrăznim să ne apropiem și să luăm parte la nunta Fiului de împărat unde să ne împărtășim din roadele Jertfei euharistice.

Preotul liturghisitor se roagă pentru unitatea credinței dar în același timp cere și împărtășirea Sfântului Duh ca mijloc de înaintare în viața duhovnicească și de slujire atât lui Hristos cât și semenilor. Fundamentul legăturii de unitate spirituală și forța care dă tărie și unitate credinței este iubirea jerfelnică pentru că „unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh nu se pot armoniza decât în cei ce se străduiesc să se dăruiască pe ei înșiși și unii pe alții Lui Hristos”.

Prin credința izvorâtoare de fapte bune, noi ne sârguim să fim bineplăcuți și să sfințim numele Său printre oameni, căci pentru aceasta ne rugăm zicând „Sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta…”, cerând să se arate încă de aici de pe pământ, împărăția teandrică a lui Dumnezeu, care este „dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani, XIV, 17).

Rugăciunea Domnească este modelul desăvârșit de rugăciune, căci ea ne este lăsată de Domnul nostru Iisus Hristos iar noi credincioșii îi simțim binefacerile și darurile ce se revarsă din ea numai prin faptul că în cuprinsul ei ne rugăm în numele lui Iisus Hristos dar ne rugăm și cu însăși cuvintele Mântuitorului, căci numai „Dumnezeu singur și numai El putea să ne învețe cum vrea El să fie rugat”.

În Rugăciune Domnească sunt sintetizate toate învățăturile Bisericii care împlinite fiind duc la scopul final al fiecărui creștin autentic și anume dobândirea sfințeniei și implicit împărăției harului și dreptății.

Conform cuvintelor Mântuitorul Iisus Hristos: „Oricâte veți cere de la Tatăl în numele Meu, vi se va da vouă” (Ioan XVI, 23) El ne-a lăsat Rugăciunea Domnească în cuprinsul sunt reliefate toate aspectele vieții spirituale și materiale ale omului făcând referire expresă la toate problemele arzătoare ale lui. Ea este cea mai cuprinzătoare rugăciune a comunității liturgice din tot cultul divin al Bisericii.

Încadrarea Rugăciunii Domnești în acest moment liturgic al Sfintei Liturghii are ca scop pregătire duhovnicească a comunității pentru primirea Sfintei Euharistii deoarece în cadrul ei credincioșii, cer în numele Domnului nostru Iisus Hristos „pâinea cea vie”, adică Cinstitul Trup și Sânge al Său, știind că „cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan VI,51).

Împărășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos este taina renașterii noastre spirituale căci hrănindu-ne din ea în fiecare clipă a vieții, ne prefacem și ne rezidim duhovnicește, după chipul Lui, căci „a bea Sângele lui Hristos Iisus înseamnă a te împărtăși cu nemurirea Domnului. Duhul este tăria Cuvântului, precum sângele este tăria trupului, în chip analog, vinul se amestecă cu apa, iar duhul cu omul; unul, amestecul de vin cu apă, hrănește spre credință, celălalt, Duhul, conduce spre nemurire și iarăși, amestecul celor două, a băuturii și a Cuvântului se cheamă Euharistie; har lăudat și frumos; iar cei care se împărtășesc cu credință își sfințesc și trupul și sufletul, pentru că voia Tatălui amestecă în chip tainic cu Duhul și cu Cuvântul acest amestec dumnezeiesc care este omul. Și într-adevăr Duhul S-a unit cu sufletul purtat de El, iar trupul s-a unit cu Cuvântul; că din pricina trupului Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan 1,14).

2. Administrarea Tainei Sfintei Împărtășanii și efectele ei

a) Pregătirea Sfintelor pentru Sfânta Împărtășanie și simbolismul actelor liturgice care se îndeplinesc în cadrul ei

Împărtășirea cu Sfintele Taine din cadrul Sfintei Liturghii este precedată de câteva acte sacre, care arată ideea de jertfă și de unitate a jertfei între elementele materiale de pâine și vinul, ca bază ale Sfintei Euharistii. Înainte de a săvârși aceste acte liturgice, preotul se roagă lui Dumnezeu să fie curățit prin harul Sfântului Duh, ca să se poată atinge cu vrednicie de Sfântul Trup și Sânge, de aceea face trei închinăciuni în fața Sfintei Mese, rostind de fiecare dată cuvintele: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul…”. Apoi preotul ia Sfântul Trup cu ambele mâini și înălțându-l face cu el semnul Sfintei Cruci deasupra Sfântului Disc și rostește: „Să luăm aminte! Sfintele Sfinților!”.

Prin rostirea cuvintelor „Să luăm aminte!” credincioșii sunt îndemnați să fie atenți și cu minte concentrată, îndreptându-și gândurile către lucrarea dumnezeiacă, ce se săvârșește în chip tainic în Sfântul Altar căci aceasta are o însemnătate egală cu actele săvârșite pe Golgola. Înălțarea Sfântului Trup, simbolizează înălțarea Mântuitorului pe Cruce, moarte pe ea și învierea însăși, iar sfântul potir ne amintește de Sângele cel izbăvitor, care a curs din coasta Lui. Prin cuvintele „Sfintele Sfinților!” suntem atenționați că darurile ce se înalță sunt sfinte și ele se dau celor sfinți, adică credincioșilor care prin spovedanie și pocăință sinceră, fac eforturi susținute pentru a se învrednici să primească Sfințenia însăși și darurile dumnezeiești.

În continuare comunitatea răspunde la îndemnul preotului răspunde cu imnul: „Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl” căci „Cu adevărat unul este sfânt, Cel care prin fire este sfânt, iar noi suntem sfinți dar nu prin fire ci prin participare, prin nevoință și prin rugăciune”.

În timpul intonării imnului „Unul sfânt…”, preotul despică Sfântul Agneț în patru părți, rostind formula: „Se sfărâmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce sfărâmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește și pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”. Părticelele ce rezultă din Sfântul Agneț sunt așezate în formă de cruce și anume: părticica IS în partea de sus, părticica HR în partea de jos, NI în partea de miazănoapte și KA în partea de miazăzi, ceea ce simbolizează caracterul universal al Jertfei Mântuitorului.

Părintele Stăniloae vorbind despre frângerea Sfântului Agneț spune că „arătarea despărțită a Mielului înjunghiat sau a trupului lui Hristos redă mai accentuat faptul că crucea imprimată în trup produce în el canale prin care se revarsă viață dumnezeiască ascunsă în el și prin ele ni se dă această viață și nouă”.

Frângerea Sfântului Agneț mai amintește și de frângerea pâinii pe care a făcut-o Mântuitorul la Cina cea de Taină, închipuind prin aceasta patimile Domnului, despărțirea sufletului de trup și moartea Sa pe Cruce, pentru că așezarea Sfântului Agneț în formă de Cruce, redă imaginea lui Hristos cel răstignit. Deși se sfărâmă și se împarte Trupul lui Hristos rămâne unul și nedespărțit. Actul sfărâmării privește numai materia adică pâinea fără a afecta însă cu nimic unitatea Trupului Domnului, care rămâne întreg în fiecare părticică.

Frângerea Sfântului Agneț se face din rațiuni practice și „ca toți să ne împărtășim Lui și nedespărțit fiind, pentru noi se desparte unindu-ne pe noi cu Sine și făcându-ne una precum s-a făgăduit”.

După sfărâmarea Sfântului Agneț, preotul ia părticica IS și face cu ea semnul Sfintei Cruci deasupra sfântului potir și o introduce într-însul rostind: „Plinirea potirului credinței Sfântului Duh”. Această amestecare simbolizează unitatea și indivizibilitatea Trupului și Sângelui lui Hristos, care sunt nedespărțite, păstrându-și integritatea lor, chiar dacă în forma elementelor sfintei jertfe euharistice ele apar separate. Despărțirea Sfântului Trup și a Sfântului Sânge simbolizează suferințele și moartea Mântuitorului, iar amestecarea lor în sfântul potir închipuie învierea Sa.

După aceea preotul, primind căldura (apa caldă) într-un vas special pentru această întrebuințare, o binecuvintează rostind: „Binecuvântată este căldura sfinților Tăi, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor” apoi o toarnă în potir în chipul Crucii zicând: „Căldura credinței plină de Duhul Sfânt”. După interpretarea pe care o dă Nicolae Cabasila, acest act liturgic amintește și simbolizează evenimentul Pogorârii Sfântului Duh: „Odinioară, după înălțarea lui Hristos la ceruri, Biserica a primit pe Duhul Sfânt, iar acum după ce Sfintele Daruri au fost primite în altarul cel mai presus de ceruri, ea primește darul Sfântului Duh pe care Dumnezeu ni-1 trimite în schimbul Darurilor, căci această apă închipuie pe Sfântul Duh care S-a arătat în chip de limbi de foc atunci când S-a revărsat peste Sfinții Apostoli. Atunci S-a pogorât după ce se împliniseră toate cele privitoare la Hristos, iar acum apa aceasta se adaugă după ce Darurile s-au desăvârșit…”.

Însă majoritatea exegeților cred că apa caldă turnată în Sfântul Potir ar simboliza apa care a curs din coasta cea împunsă a Mântuitorului, „că precum din coasta cea vie și sfântă au purces ambele (apă și sânge) pline de căldură, tot așa și apa foarte fierbinte, turnându-se în momentul împărtășirii suplinește chipul desăvârșit al misterului”.

Apa caldă mai închipuie și căldura de viață dătătoare a Duhului Sfânt după cum spune Psalmistul: „Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului…” (Psalmul CIII,31). Formula „căldura credinței” se referă la credința și dragostea de care trebuie să fie aprinse inimile și sufletele credincioșilor atunci când se apropie de Sfânta Împărtășanie.

Dar căldura credinței și a dragostei este un rod al conlucrării noastre cu harul Duhului Sfânt pe care În cadrul Epiclezei preotul L-a chemat pe Duhul Sfânt nu numai peste cinstitele daruri ci și peste noi ceea ce reprezintă conlucrarea noastră cu El și din care rezultă căldura credinței cu care trebuie să ne apropiem și noi de Sfântul Potir ca să ne unim cu Izvorul vieții și al nemuririi.

Așa cum am mai amintit Sfânta Euharistie are două aspecte: unul de Taină și altul de Jertfă care nu pot fi despărțite, însă în timp, ele sunt deosebite ca momente și lucrări.

Astfel putem spune că Taina și Jertfa s-au petrecut deodată în momentul sfințirii Darurilor însă administrarea Tainei are loc acum în clipa împărtășirii credincioșilor prin li se comunică acestora roadele jertfei, căci jertfa pentru a-și împlini scopul trebuie consumată prin împărtășire.

b) Împărtășirea slujitorilor și credincioșilor

Rânduielile canonice cu privire la împărtășirea în cadrul Sfintei Liturghii prevăd ca mai întâi să împărtășescă liturghisitorii din ziua respectivă, iar dacă se va săvârși Sfânta Liturghie arhierească, însuși arhiereul îi împărtășește pe ceilalți slujitori în ordine ierarhică. Arhiereul care este și protos, închipuie pe Hristos care însuși a dat Trupul Său Sfinților Săi ucenici și Apostoli ca jertfă nesângeroasă.

Pentru împărtășirea clericilor este folosită părticica HR iar pentru credincioși celelalte două, NI și KA. Prin împărtășirea preotului cu părticica HR „se arată nu numai că el se împărtășește cu Hristos coborât la lucrare în Biserică, ci și trimiterea lui de către Hristos, la împlinirea văzută a misiunii, în slujba lui Hristos, în timp ce prin împărtășirea mirenilor din NI și KA se arată împărtășirea lor de lucrarea biruitoare a lui Hristos asupra păcatului și morții propriei lor persoane, dar și de puterea lui Hristos de a-i face biruitori în lume”.

După ce a pregătit Sfintele Daruri, preotul ia în palma dreaptă părticica HR rostește: „Cinstitul și prea Sfântul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos se dă mie preotului (X) spre iertarea păcatelor mele și spre viața de veci”. Iar de slujește și diaconul, îi dă și acestuia o parte spunând: „Cinstitul și prea Sfântul Trup… se dă ție diaconului (X)…”.

Specificarea numelui în acest moment are scopul de a sublinia valoarea și identitatea în Hristos a fiecărei persoane ca membru al Trupului tainic al Domnului. Prin împărtășirea cu Sfintele Taine omul este încorporat în Hristos constituind astfel Biserica, iar specificarea numelui arată că cei ce se unesc cu Hristos, nu se confundă cu El, ci își păstrează fiecare unitatea sa.

Înainte de actul împătășirii, preotul rostește rugăciunile “Cred Doamne și mărturisesc”, “Cinei Tale celei de Taină” și “Nu spre judecată sau spre osândă…” în care preotul cere să se actualizeze conținutul Cinei celei de Taină și să i se dea spre mâncare „pâinea cea cerească” de care s-au împărtășit Apostolii atunci.

Rolul acestor rugăciuni este de a arăta că împărtășirea cu vrednicie din Sfintele Taine trebuie precedată de o pocăință sinceră și curată, însoțită de o smerită cugetare și umilință căci aceste rugăciuni trezesc în om conștiința păcătoșeniei și a nevredniciei îndemnând sufletul la smerenie adâncă și umilință.

După ce a consumat Sfântul Trup, preotul ia cu amândouă mâinile și cu un acoperământ Sfântul Potir și se împărtășește de trei ori din conținutul acestuia, zicând: „Mă împărtășesc eu robul lui Dumnezeu preotul (X), cu cinstitul și Sfântul Sânge al Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Împărtășindu-se și cu Sfântul Sânge, preotul zice: „Iată, s-au atins de buzele mele și va șterge fărădelegile mele și păcatele mele le va curăți…”.

După împărtășire, preotul citește în taină rugăciunea de mulțumire („Mulțumim Ție Stăpâne…”), în care cere ca prin rugăciunile și mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților, să ne întărească în virtute ca „să ne curățim de toată spurcăciunea trupului și a duhului, desăvârșind sfințenie întru frica lui Dumnezeu” (II Corinteni VII, 1) și să ne ocrotească în viață, îndrumându-ne pașii spre tot lucrul bun.

După acesta preotul pregătește Sfintele Daruri pentru împărtășirea credincioșilor. Trupul Domnului a rămas reprezentat acum pe sfântul disc numai de fragmentele NI și KA, care sunt rezervate pentru împărtășirea credincioșilor. Fragmentele NI și KA au și ele o semnificație simbolică ce reiese din așezarea lor pe sfântul disc în poziție orizontală ceea ce închipuie brațele Domnului întinse pe Sfânta Cruce cu care îmbrățișează El lumea, unind în Sine pe unii cu alții.

Punerea lor în sfântul potir simbolizează învierea Domnului, de aceea preotul, având mintea înălțată la evenimentului învierii rostește în taină „Învierea lui Hristos”. Din acest moment Cina euharistică este pregătită dar „ospățul unirii Fiului de împărat continuă în Biserică și credincioșii intră în încăperea strălucitoare a ospățului de nuntă a lui Hristos”.

Preotul ia sfântul potir și înălțându-1 în fața comunității, îi invită să participe la ospățul stăpânului: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”.

Sfântul Ioan Damaschin vorbind despre apropierea de Sfintele Taine ne spune: „Să pășim cu frică, cu cuget curat și cu credință tare și în acest chip toate bunătățile ne vor fi date nouă” , iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Când vei vedea ușile altarului deschizându-se, socotește atunci că se deschid porțile cerului și grăbește-te a te sui acolo, unindu-te cu Stăpânul prin împărtășire”.

Deci în acest moment se cade „să ne apropiem cu fior sfânt de Sfintele Taine” cu sufletul impregnat de frica adusă de conștiința nevredniciei dar și dorința fierbinte a unirii cu Hristos “căci prin ele vine și se unește Cel prea bun cu cel slab, adică Dumnezeu cu credinciosul, Cel neîntinat cu cel spurcat, Cel smerit cu cel mândru, Cel prea blând cu cel mânios, Cel fără de păcat cu cel vrednic de toată osânda și vinovat păcatului”. De aceea credincioșii se apropie cu sfială de Sfintele Taine, purtând în mână o lumânare ca simbol al purității interioare și al conștiinței curate.

Apoi preotul îi împărtășește pe toți după rânduială însă „nu toți primesc cu vrednicie și cu folos, ci numai aceia cărora le dă însuși Hristos. Preotul împărtășește pe toți, Hristos numai pe cei vrednici”.

De aceea, cel ce se împărtășește cu vrednicie devenine hristofor adică purtător de Hristos și părtaș al dumnezeieștii firi (II Petru I, 4) iar cel ce își continuă viața în păcatele sale este ars împreună acesta căci dumnezeiasca Euharistie „este foc care arde pe cei nevrednici”.

Prin Sfânta Împărtășanie se produce în noi o transformare, căci „nu numai Hristos intră prin ea în adâncimile noastre, umplându-ne de delicatețea dragostei și bunătății Sale, ci și noi intrăm la ospățul din cămara Sa de nuntă în calda intimitate cu El; sufletul a ajuns la starea de mireasă și de nuntaș, precum Hristos este trăit și ca mire și cămară și ca amfitrion care ospătează cu dulceața propriului Său Trup ființa credinciosului ca într-o intimă și iubitoare perihoreză”.

c) Roadele Sfintei Împărtășanii

Eficacitatea și roadele Sfintei Euharistii sunt lucrătoare în persoana credinciosului numai în conformitate cu pregătirea și starea sufletească a fiecăruia. Toți credincioșii se împărtășesc de efectele Tainei însă pentru cei vrednici este „izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (Ioan IV, 14), iar pentru cei nevrednici, osândă de moarte.

Primul efect pe care îl produce în persoana creștinului Sfânta Euharistie este curățirea păcatelor și unirea cu Hristos care nu este o simplă legătură simbolică, ci este o unire reală și substanțială cu Hristos a fiecărui credincios în parte și a tuturor credincioșilor laolaltă formând astfel Trupul Lui Hristos.

Prin împărtășirea cu Sfintele Taine, noi primim în trupul nostru umanitatea îndumnezeită și slăvită a Mântuitorului dimpreună cu darurile divine, pe care Acesta ni le comunică.

Prin unirea cu Hristos euharistic credincioșii devin „hristofori (purtători de Hristos) pentru că Trupul și Sângele Lui se împărtășește în membrele noastre” iar „sufletul, trupul și toate puterile noastre se înduhovnicesc, pentru că se unește suflet cu suflet, trup cu trup și sânge cu sânge”.

Unirea cu Hristos reprezintă „ținta vieții noastre” și scopul final al mântuirii iar Sfânta Euharistie „nu este o simplă consumare a darurilor perisabile ale lui Dumnezeu, ci participarea la viața veșnică în Dumnezeu, la viața lui Hristos înviat”.

Credincioșii care se cuminecă cu Sfintele Taine, sunt încredințați că ele sunt „izvorâtoare de viață veșnică” că sunt „leac mântuitor al rănilor și bogăție neîmpuținată pricinuitoare a împărăției cerurilor” care ni se dă „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci” deoarece izvorăsc din jertfa lui Hristos și din biruința Lui asupra păcatului și a morții.

Un alt efect acestei ce se revarsă din împărtășirea cu Hristos euharistic este și sfințirea, care constă și în iertarea păcatelor cum putem concluziona din însăși cuvintele instituirii: „Luați, mâncați… Beți dintru acesta toți… care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”.

De aceste roade sfințitoare ale Jertfei hristice, se îndulcesc nu numai cei vii ci și cei răposați, „care n-au atins desăvârșirea pe pământ și au încă nevoie de sfințire”.

Roadele Sfintei Jertfei sunt comune atât celor vii cât și celor adormiți, deoarece ele sunt aplicate prin mijlocirea slujitorilor dar sunt în același timp și proprii celor vii pentru că ele se aplică prin împărtășire. Acest fapt nu creează celor adormiți o stare de inferioritate în fața celor vii pentru că „Hristos se împarte și celor morți într-un chip pe care numai El îl știe”.

Așadar, împărtășirea sacramentală reprezintă o condiție esențială pentru moștenirea Împărăției Cerurilor și care ne este oferită în cadrul Sfintei Liturghii prin Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos care este „rădăcina dătătoare de viață prin care toate Tainele Bisericii își trag din Crucea Domnului puterea de a împărtăși tot felul de daruri divine”.

3. Rugăciunile de mulțumire după Sfânta Împărtășanie

După binecuvântarea „Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău…” urmeză momentul liturgic a cărui temă principală o constituie rugăciunile publice de mulțumire după împărtășire. Rămânând cu potirul în sfintele uși, după chemarea credincioșilor la împărtășire și după îndeplinirea acestui act, preotul se găsește încă în continuarea momentului arătării potirului cu Sfintele Taine în fața poporului. Prima arătare simbolizează arătarea Domnului îndată după înviere către femeile mironosițe și cărora le-a zis: „Bucurați-vă!” (Mt. XXVIII, 9). Formula de binecuvântare de mai sus acum constituie pentru comunitatea liturgică și o scurtă rugăciune, prin care se cere Domnului să le dăruiască mântuirea și toate harurile ce decurg din primirea Sfintelor Taine, căci ea reprezintă moștenirea pe care El a răscumpărat-o cu prețul Sângelui Său. Prin răspunsul liturgic corespondent formulei de binecuvântare „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi” credincioșii aduc laudă și mulțumire Sfintei Treimi pentru binefacerile enumărate în acest răspuns, primite prin actul mântuirii.

În timp ce se intonează imnul liturgic „Am văzut lumina cea adevărată” preotul vine cu potirul în sfântul altar pe care îl așează sfântul antimins după care diaconul sau preotul după caz trage de pe sfântul disc în potir părticelele lăsate neturnate înainte de împărtășirea credincioșilor. După ce îl acoperă, preotul tămâiază de trei ori sfântul potir zicând în taină „Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul, să strălucească slava Ta”, text care îndeplinește funcția unui motto, în care se exprimă în rezumat semnificația acțiunilor liturgice care urmează.

După ce a terminat de cădit preotul dă diaconului cădelnița, cu care a tămâiat sfântul potir și punând pe capul lui discul cu cele de pe el îl arată poporului dintre sfintele uși, după care ocolește sfânta masă prin părțile de miazăzi și răsărit, până ce ajunge la proscomidiar, unde îl depune dare dacă nu este diacon, însuși preotul se închină de trei ori în fața sfintei mese după care i-a sfântul potir în mâna dreaptă, iar în stânga sfântul disc și ținând sfântul potir deasupra acestuia, peste acoperămintele de pe el, zice în taină: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”. Când la strană s-a terminat cântarea „Văzut-am lumina cea adevărată…”, preotul se întoarce cu fața către popor și zice cu glas tare, din sfintele uși, în timp ce ține sfântul potir ridicat în mâini peste sfântul disc: „Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor”. Această a doua arătare a sfântului potir închipuiește înălțarea Mântuitorului la cer, de pe muntele Măslinilor, în fața Apostolilor Săi (F. Ap., I, 9).

Prima parte a formulei „Binecuvîntat este Dumnezeul nostru” are aici sensul de formulă liturgică în care se exprimă slăvirea lui Dumnezeu, prezent în Sfintele Taine afirmație ce se întemeiază și pe faptul că în trecut acestă formulă era completată și cu textul: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, Cel ce luminează și sfințește, totdeauna…”

Expresia „Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor”, simbolizează după unele interpretări, asigurarea dată de Mântuitorul că „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. XXVIII, 20) și este necesar să fie amintită în acest moment în care actul liturgic simbolizează înălțărea Domnului Hristos care va rămâne cu Biserica Sa „totdeauna, acum și pururea…”.

Alte interpretări lasă să se înțeleagă însă că ambele părți ale formulei liturgice în cauză nu sunt decât membre ale uneia și aceleiași binecuvântări, pe care o dă preotul, înainte de rostirea rugăciunii de mulțumire după împărtășire.

La strană se continuă cu recitarea imnului „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta, că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtășim… întărește-ne pe noi întru sfințenia Ta, toată ziua să ne învățăm dreptatea Ta. Aliluia atribuit diaconului Gheoghe Pisidul (sec. VII) și introdus în Liturghie de patriarhul Sergiu, în anul 624. Prin acest imn, credincioșii se roagă ca să li se dea putere de la Dumnezeu spre a mulțumi după cuviință pentru dumnezeieștile daruri cu care s-au împărtășit și totdeauna să-i întărească cu harul Său pentru a se putea menține în sfințenia dobândită, precum și pe calea poruncilor divine. În acest timp, preotul duce la proscomidiar sfântul potir cu sfântul disc, dacă n-a avut diacon, și așezându-le acolo, închipuiește prin aceasta șederea Fiului la dreapta Tatălui, după înălțarea la cer; din această clipă, „sfânta masă rămâne ca tron al lui Dumnezeu-Tatăl, iar proscomidiarul ca scaunul cel de-a dreapta măririi celei de sus” Tămâiază apoi Sfintele de trei ori, însemnând prin aceasta „harul Sfântului Duh, care s-a dat apostolilor, prin insuflare, după înviere”.

Mai apoi preotul merge la sfânta masă unde întocmește antimisul așa cum a fost înainte de ectenia pentru catehumeni, în timp diaconul sau după caz preotul rostește ectenia finală de mulțumire obștească pentru împărtășire: „Drepți! Primind dumnezeieștile, sfintele, prea curatele, nemuritoarele, cereștile și de viață făcătoarele ale lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulțumim Domnului”. Drepți, adică în picioare, plini de cuviință pentru ca prin cugetul înălțat să ne exprimăm mulțumirea și recunoștința pentru sfintele și dumnezeieștile daruri ce ni s-au împărtășit prin cereștile și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos. Pe de altă parte, Liturghia fiind în punctul încheierii oficiul său, și ca atare, noi având să ne întoarcem la ocupațiile comune ale vieții, suntem îndemnați la sfârșit să ne rugăm ca să ni se acorde harul lui Dumnezeu pentru a avea o viață „desăvârșită, sfântă, în pace și fără de păcat” și pentru ca viața noastră întreagă să se prezinte ca o „jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu, ca un cult al nostru spiritual” , adus neîntrerupt lui Dumnezeu (Rom. XII, 1).

Această ectenie se constituie ca un epilog al actului împărtășirii, fiind una din părțile componente ale ritualului împărtășirii credincioșilor ea încheindu-se cu ecfonisul: „Că Tu ești sfințirea noastră și Ție slavă înălțăm…”, în timpul căruia preotul face semnul Sfintei Cruci cu Sfânta Evanghelie peste antimins, așezând-o apoi peste dânsul.

Propriu vorbind, Liturghia a luat sfârșit, întrucât și-a ajuns scopul, deoarece „darurile s-au sfințit, iar printr-însele s-au sfințit atât preotul cu toată ceata slujitorilor, cât și poporul dreptcredincios”.

Încheierea formală a oficiului se face însă cu un ceremonial special, numit apolis.

4. Apolisul Liturghiei

a) Rugăciunea Amvonului

O dată cu ectenia de mulțumire după împărtășire am putea spune că Sfânta Liturghie a luat sfârșit, întrucât și-a ajuns scopul și anume sfințirea darurilor și prin ele a liturghisitorilor și a întregii comunități, însă totuși încheierea formală a oficiului se face cu un ceremonial special numit apolis.

Termenu apolis derivă din limba greacă și înseamnă liberare, plecare, învoire pentru plecare. În sens larg termenul de apolis este definit ca fiind un complex de rugăciuni și acțiunii liturgice din cadrul slujbelor bisericești, în care se încadrează și permisiunea dată credincioșilor de a ieși din biserică, după încheierea serviciului divin, iar în sens restrâns prin apolis se înțelege de regulă formula rugăciunii finale, cu care se încheie orice oficiu religios. De aceea termenul de apolis a căpătat sensul derivat de „sfârșit”, „încheiere” a slujbelor bisericești.

În cadrul Sfintei Liturghii, sfârșitul oficiului și concedierea credincioșilor este introdusă de preot prin formula „în pace să ieșim” rostit cu sensul de a ieși din biserică în ordine și în liniște dar și „în pace” adică cu sufletul transfigurat și plin de mireasma harului de care ne-am împărtășit în timpul sfintei slujbe dar și cu hotărârea fermă de a ne conduce de acum înainte după poruncile evanghelice și a propovădui dragostea creștină în relațiile cu semenii noștri.

Răspunsul liturgic „întru numele Domnului” constituie un angajament al credincioșilor prin care ar vrea sa spună că plecăm din biserică în numele Domnului și supuși poruncilor Lui.

Până litughisitorul s-a rugat în altar și în taină, cu cugetul înălțat la Dumnezeul îndurărilor, iar acum coboară în mijlocul oamenilor din înălțimea la care se aflase și astfel iese prin sfintele uși și vine în naos pentru a rosti „rugăciunea amvonului”.

Dintre toate rugăciunile liturghiei credincioșilor, rugăciunea amvonului este singura, care se rostește în auzire credincioșilor celelate toate fiind spuse în taină de liturghisitori. De aceea, s-a rânduit ca acum, la sfârșitul oficiului, să se rostească în auzul credincioșilor și în mijlocul lor această rugăciune, prin care se recapitulează în rezumat principalele cereri ce s-au făcut mai înainte în toate rugăciunile liturghiei. Pentru acest motiv, Gherman I al Constantinopolului o numește „pecetea tuturor cererilor și recapitularea în ordine… a celor cerute prin rugăciuni”. Anume, preotul se roagă: „Cel ce binecuvântezi… Doamne, și sfințești pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mântuiește poporul tău și binecuvântează moștenirea Ta. Biserica Ta păstrează-o întreagă, sfințește pe cei ce iubesc podoaba casei Tale, Tu pe aceștia îi proslăvește cu dumnezeiasca Ta putere și nu ne lăsa pe noi cei ce nădăjduim întru tine. Pace lumii Tale dăruiește… Că toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor…”.

Această rugăciune provine din textul liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, aflat în codicele Barberini, și este comună celor două formulare principale ale liturghiei bizantine. Rugăciunea amvonului indicată sub numele Sfântului Ioan Gură de Aur în manuscrisul menționat, a ieșit din întrebuințare. Liturghia darurilor mai înainte sfințite are o rugăciune proprie, corespunzătoare caracterului acestui oficiu „Stăpâne, atotțiitorule, Cel ce… ne-ai adus pe noi întru aceste prea cinstite zile, spre curățirea sufletelor și a trupurilor, spre înfrânarea poftelor…”.

După rostirea rugăciunii amvonului, „credincioșii slăvesc pe pricinuitorul și dătătorul acestor bunuri”, prin imnul liturgic: „Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac”, intonat în accente de bucurie duhovnicească, îndată după ce s-a terminat ecfonisul rugăciunii.

În acest timp, preotul intră în altar , prin sfintele uși, iar diaconul prin ușa laterală dinspre miazănoapte, mergând amândoi la proscomidiar, unde se află depus ceea ce a mai rămas în potir din Sfintele Taine, după împărtășirea credincioșilor. Cu capul plecat, preotul citește aici în taină rugăciunea la potrivirea Sfintelor Daruri: „Plinirea legii și a proorocilor Tu însuți fiind Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce ai împlinit toată rânduiala părintească, umple de bucurie și de veselie inimile noastre…”. Aflat în punctul de a se socoti descărcat de săvârșirea oficiului adus lui Dumnezeu prin Fiul Său, în Care s-au împlinit prezicerile Legii vechi și ale profeților și Care a împlinit El însuși opera mântuirii destinată de Tatăl Său, preotul se înfățișează înaintea Domnului euharistic, prezent prin Sfintele Taine aflate în potir, motivând astfel ieșirea din oficiu.

În această rugăciune preotul vrea să spună: „Tu, Cel ce ești modelul desăvârșit al împlinirii voii Tatălui ceresc, , acordă-mi harul bucuriei pentru împlinirea oficiului, mie, slujitorului Tău, pe care ai binevoit să-l rânduiești la săvârșirea Sfintelor Tale Taine”.

Sugestive în acest sens sunt motivările din rugăciunea corespondentă din cadrul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare: „Plinitu-s-a și s-a săvârșit, pe cât a fost întru a noastră putere, Hristoase Dumnezeul nostru, Taina rânduelii Tale…”, referindu-se mai apoi la actele prin care s-a făcut amintire în serviciul liturghiei, de moartea și învierea Domnului, precum și la împărtășirea de „hrana cea neîmpuținată”. Prezentându-se înaintea Domnului, preotul dă seama că a terminat serviciul liturghiei, pe care s-a silit să-l săvârșească în măsura puterilor lui omenești, adăugind lămuriri de amănunt și anume că în acest oficiu s-a făcut pomenirea morții și a învierii Sale, și că „ne-am umplut de viața Ta cea nesfârșită, îndulcitu-ne-am de hrana Ta cea neîmpuținată”, prin împărtășirea de roadele jertfei sfinte.

Codicele Barberini nu cuprinde decât rugăciunile menționate, din cele două formulare ale liturghiei, nefigurând nici una pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, care are însă astăzi o rugăciune aparte la potrivirea Sfintei Euharistii.

b) Otpustul

În acest moment credincioșii se găsesc deja ajunși în momentul de a se pregăti de plecare, preveniți fiind prin cuvintele preotului „în pace să ieșim”, dar cum este firesc înainte de orice despărțire este adresat un salut ieratic. De aceea după rugăciunea rostită la proscomidiar pentru potrivirea Sfintelor preotul vine între sfintele uși și cu fața către credincioși, îi binecuvintează cu mâna dreaptă, în timp ce rostește formula: „Binecuvântavea Domnului peste voi cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor”. Această binecuvântare, trebuia să aibă loc după împărțirea anaforei care potrivit Constituției lui Filotei era săvârșită îndată după citirea rugăciunii „împlinirea legii și a proorocilor…” și care din motive de ordin practic este amânată pentru finalul oficiului divin.

Răspunsul liturgic „amin”, care urmează formulei „Binecuvântavea Domnului…” este actul prin care credincioșii arată în ca au primit și au acceptat binecuvântarea preotului.

Dar întrucât se cuvine ca pentru orice lucru înfăptuit cu bine să se aducă mulțumire și laudă lui Dumnezeu, preotul, stând cu fața spre credincioșii, se înclină închinându-se spre icoana Mântuitorului, rostind formula doxologică: „Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ție”, la care credincioșii răspund cu doxologia mică și încheind cu solicitarea către preot: „Binecuvintează”. Preotul rostește ultima rugăciune din rânduiala apolisului adresată lui „Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru”, căruia se roagă „să ne miluiască și să ne mântuiască, ca un bun și iubitor de oameni, pentru rugăciunile tuturor sfinților”, dintre care Sfânta Sa maică, Sfântul al cărui hram îl poartă locașul bisericii, Sfântul autor al formularului liturghiei care s-a săvârșit și Sfântul sau Sfinții prăznuiți în ziua respectivă.

Formula apolisului variază în funcție ziua săptămânii și de sărbătorile în care se oficiază seviciul liturgic, variante care se găsesc în liturghier. Formula de apolis întrebuințată întrebuințează la sfârșitul Sfintei Liturghii poartă numele de „apolis mare” spre deosebire de formulele simplificate folosite la încheierea altor slujbe bisericești din cadrul cultului divin.

Rugăciunea apolisului mai sus menționată este completată în sfârșit cu formula generală folosită la încheierea tuturor slujbelor bisericești: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi”, pe care preotul o rostește întorcându-se cu fața spre icoana Mântuitorulut, după care intră în altar, închizând sfintele uși și trăgând dvera. Iese apoi la proschinitar, unde miruiește și împarte credincioșilor anafora înainte de a pleca.

Această rânduială a sfârșitului liturghiei se găsea deja în practica Bisericii, înainte de veacul al XII-lea, când manuscrisele încep să dea instrucții asupra ei.

c) Ultimile acte din rânduiala apolisului

Dacă la săvârșirea Sfintei Liturghii a luat parte și diaconul, acesta, după ce preotul a citit rugăciunea „Plinirea Legii și a proorocilor…” ori corespondența ei din celelalte liturghii, pentru „potrivirea rămășițelor din Sfintele Taine”, rămâne la proscomidiar și consumă ce se mai găsește în potir după împărtășirea clericilor și a credincioșilor.

Astfel, ajutându-se de linguriță, strânge laolaltă toate resturile în fundul potirului și le consumă cu evlavie, cu frică și cu toată paza, ca nu cumva vreo fărâmitură sau picătură cât de mică să cadă sau să rămână în sfântul potir. În acest scop, îl clătește de mai multe ori cu vin amestecat cu apă înainte de a le bea, ștergând după aceea pe dinăuntru potirul cu buretele și apoi cu un ștergărel anume rânduite pentru aceasta. Terminând această operație, așează sfintele vase cu acoperămintele lor, la locul cuvenit, își spală mîinile și așteaptă întoarcerea preotului în altar, spre a citi împreună, rugăciunile de mulțumire după Sfânta împărtășire, înscrise spre finele liturghierului.

Codicele Barberini ne dă informația că potrivirea Sfintelor era îndeplinită de preot în acea epocă. În cele din urmă s-a stabilit însă definitiv că sarcina de a potrivi Sfintele, după slujbă, revine diaconului, atunci când este. Când liturghia s-a săvârșit fără diacon, de un sobor de preoți, această obligație este împlinită de unul dintre preoții coliturghisitori, de regulă de cel care a proscomidit sau a fost de rând. În cazul când liturghia a fost oficiată de un singur preot, el însuși face potrivirea, însă nu acum, ci, din motive practice, după apolisul cel mare și împărțirea anaforei. El își încheie astfel definitiv oficiul cu citirea rugăciunilor de mulțumire și a celor pe care liturghierul le prevede la dezbrăcarea sfintelor veșminte.

După ce, în cursul oficiului, liturghisitorul a avut în fața ochilor săi spirituali orizonturile adânci și cutremurătoare ale transcendenței, după ce în acțiunea liturgică a petrecut în intimitatea Mântuitorului Iisus Hristos , pe care L-a reprezentat și la al Cărui sacerdoțiu a fost făcut părtaș, este firesc ca, la ieșirea lui din oficiu, să apară în relațiile din viața obișnuită, încă pătruns de acest misterul euharistic. Senzația unui suflet transfigurat și plutind într-o stare de beatitudine, după Sfânta Liturghie, o poate încerca și manifesta însă numai acel liturghisitor, care s-a silit să nu fie un simplu oficiant rutinat al serviciului divin, ci l-a simțit, l-a trăit și l-a îndeplinit pătruns de credință și convins de chemarea și de rolul ia care a fost angajat de Providență, în planul ei divin pentru împărtășirea credincioșilor de binefacerile mântuinii câștigată prin Jertfa Fiului lui Dumnezu.

CONCLUZII

Sfânta Liturghie este Taina cea mai adâncă și de nepătruns în înțelesul și modul de înfăptuire al ei. Ea este Taina care „preface pământul în cer”, pentru că toate actele și formele de cult ce sunt săvârșite în cadrul oficiului divin constituie trepte pregătitoare și călăuzitoare către piscul cel mai înalt al vieții și spiritualității creștine: unirea cu Hristos, Cel ce ne sfințește și ne face părtași vieții Sale harice și moștenitori al împărăției lui Dumnezeu.

Sfânta Liturghie „propriu-zisă și completă, cele două scopuri – adică sfințirea darurilor și sfințirea credincioșilor – sunt inseparabile și se completează în chip logic și firesc unul pe altul” iar toate rugăciunile, imnele și actele liturgice duc către atingerea acestor două obiective și scopuri fundamentale ale slujbei.

În Sfânta Liturghie, harul Sfântului Duh „preface și schimbă pe fiecare dintre cei ce se află de față, rezidindu-l în chip mai dumnezeiesc, potrivit cu însușirile lui, și înălțăndu-1 spre ceea ce se indică prin tainele ce se săvârșesc, chiar dacă acela nu simte, în cazul că e încă dintre copii în cele după Hristos și nu poate vedea în adâncul celor ce se petrec”.

Scopul Sfintei Liturghii nu se încheie odată cu otpustul ei, pentru că “Sfânta Liturghie se prelungește în existența cotidiană. Fără această continuare, Sfânta Liturghie este pe jumătate moartă…”. Trebuie așadar “să purtăm plenitudinea vieții în Hristos în noi când ieșim din biserică în lume și în timpul săptămânii întregi” și în fiecare zi din viața noastră, până la apusul ei, ca să putem glasul ca și Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine’’ (Galateni 2, 20).

Potrivit îndemnului “Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim…” este absolut necesar și ideal ca Jertfa Euharistică să se concretizeze în spiritul comuniunii și al solidarității din Liturghie și să se multiplice în jertfele noastre personale, în iubirea jertfelnică pusă în slujba aproapelui, în promovarea binelui și ajutorarea semenilor pentru care S-a jertfit Hristos. Numai în acest fel, împărtășirea noastră cu Hristos euharistic devine roditoare, înnoitoare și creatoare de valori morale. Numai arătând iubire frațească și jerfelnică pentru semeni și răspunzând nevoilor și lipsurilor lor, facem din viața noastră o „Liturghie după Liturghie", o dăruire altruistă în slujba obștească a binelui moral, căci acesta este darul cel mai de preț al Liturghiei: prefacerea sufletelor noastre în jertfe vii și arzătoare pe altarul binelui obștesc, al păcii și al înfrățirii.

Din acest punct de vedere, am putea socoti Sfânta Liturghie o adevărată școală a virtuților și a desăvârșirii creștine, în ea învățăm să fim mai buni, mai generoși, mai iertători, mai iubitori de pace. Pulsează în viața noastră acest duh înnoitor de purificare și regenerare spirituală, care nu este altceva decât mărturia prezenței și lucrării lui Hristos în sufletele și viața oamenilor.

Din buchetul de daruri și bucurii duhovnicești ce izvorăsc din jertfa euharistică a Sfintei Liturghii, se împărtășește întreaga creație aflată în drumul ei spre desăvârșire, căci atunci. „când slujește Liturghia, preotul cinstește pe Dumnezeu, veselește pe îngeri, zidește Biserica, mijlocește ajutor viilor, odihnă morților, iar pe sine se face părtaș tuturor bunătăților”.

Aceasta este Sfânta Liturghie: culmea lucrării sacramentale de sfințire și înnoire a oamenilor, coborârea lui Dumnezeu la noi și înălțarea omului la Dumnezeu, Izvorul vieții harice și îndumnezeirea lumii în Hristos prin Duhul Sfânt.

Sfânta Liturghie este piscul cel mai înalt al vieții și al spiritualității creștine, muntele cel mai înalt și sfânt în care ne aflăm în comuniune de viață și de iubire cu Dumnezeu și cu întreaga făptură umană. Ea luminează viața noastră creștină ca un pisc fericit încununat cu evlavia desăvârșitei noastre credințe ortodoxe în prezența de-a pururi a Mântuitorului în lume, după însăși cuvintele Lui: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”.(Matei XXVIII,20).

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură,tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., București, 1993.

Noul Testament (cu comentarii de I.P.S. Bartolomeu Anania), E.I.B.M.B.O.R., București, 1993.

II. OPERE PATRISTICE

Cabasila Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. în rom. și studiu introductiv de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, București, 1989.

Cabasila Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. în rom. de Diacon Dr. Ene Braniște, București, 1946.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., București, 1945.

Clement Alexandrinul, Pedagogul, cartea a doua, trad.în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în col. P.S.B. , vol. IV, București, 1982.

Sf. Gherman, Arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, (IV Liturghia credincioșilor), trad. în rom. și note de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în M.O., XXVII(1975), nr. 7-8, p. 554-558; XXVIII (1976), nr. 1-2, p. 64-72; XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 199-206.

Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, trad. de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Ed. Arhiepiscopiei Olteniei, Craiova, 2005.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga din Pont sau Despre Preoție, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, București, 1987.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, ed. a III-a, București, 1993.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, trad. de trad. în rom. de Arhiereul Teodosie Athanasiu (Ploieșteanul), București, 1910.

Idem, Comentariile sau explicarea Epistolelor I și II Timotei, trad. în rom. de Arhiereu Theodosie Athanasiu (Ploieșteanu), București, 1910.

Idem, Cuvântări la praznice împărătești, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, București, 1942.

Idem, Despre preoție, cartea a VI-a, cap. IV, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în B.O.R., LXXV (1957), nr. 10.

Învățătură celor doisprezece Apostoli, cap. IX, trad. de Pr. Dumitru Fecioru în col. P.S.B., vol. I (Scrierile Părinților Apostolici), București, 1979.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, trad. în rom. de Pr. Dumitru Stăniloae, în R.T., XXXIV(1944), nr. 7-8.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe după adevăratele principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos, trad. în rom. de Toma Teodorescu, București, 1865.

Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, Comentariu liturgic, trad. de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în M.O., XVI (1964), nr. 5-6, p. 351-372.

Teodor, episcop de Andida, Comentariu liturgic, trad. de Pr. Prof. Nicolae Petrecu, în B.O.R., LXXXIX (1971), nr.3-4, p.300-323.

Sfântul Teodor Studitul, Cuvinte duhovnicești, trad. de Arhim. Athanasie Dincă, ediția a II-a, Alba Iulia, 1994.

Teognost, Despre făptuire, contemplație și preoție, trad. în rom. de Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. IV, Sibiu, 1948.

Tertulian, Despre rugăciune, trad. în rom. de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu. în col. P.S.B. vol. III (Apologeți de limbă latină), București, 1981.

III. CĂRȚI, STUDII, ARTICOLE

Afanasiev, Nikolai, Biserica Duhului Sfânt, vol. I, trad de Elena Dorevici, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008.

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad de Iustin Moisescu, Craiova, 1955.

Arseniev ,Nicolae, Biserica răsăriteană, trad. de Mitropolitul Tit Simedrea, București, 1929.

Basarab, Pr.prof.dr. Mircea, Biblia în Liturghia și viața spirituală ortodoxă, în M.B., XXIX (1979), nr. 1-3, p. 31-42.

Idem, Scriptură și liturghie, în M.B., XXXI (1981), nr. 7-9, p. 462-484.

Bălăceanu, Pr.drd. Ion, Rugăciunea Sfintei Jertfe din Liturghiile ortodoxe și canonul euharistic din Missa romano-catolică – studiu comparativ, în G.B. XXXVII (1978), nr. 1-2, p. 105-125.

Bârlănescu, Pr. Ioan, Semnul cosmic al Liturghiei ortodoxe și al locașului de cult, în A.B., XLII (1992), nr. 4-6, p. 41-46.

Bel, Doctorand Valer, Biserică și Euharistie, în S.T., XXXIV(1982), nr. 3-4, p. 230-242.

Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Taina Bisericii, trad. de Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002.

Braniște, Diacon Dr. Ene, Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie, în G.B. nr. 4-5 (1951), p. 20-23.

Idem, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, teză de doctorat, București, 1943.

Idem, Însemnătatea Sfintei Liturghii în viața creștină, în G.B., X (1951), nr. 1-3, p.33-36.

Idem, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, manual pentru Institutele Teologice, București, 1985.

Idem, Liturgica specială, București, 1980.

Idem, Participarea la Sfânta Liturghie și metode pentru realizarea ei, în S.T., nr.7-8 (1949), p. 567-637.

Idem, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în M.B., XIV(1964), nr. 4-6, p. 260-269.

Bria, Magistrand Ioan, Aspectul dogmatic al Sfintei Liturghii, în Ort. IX (1957), nr. 3, p. 406-429.

Idem, Biserica și Liturghia, în Ort., XXXIV (1982), nr. 4, p. 481-491.

Buzescu, Pr. Prof. Dr. Nicoale, Liturghia – centrul cultului ortodox, în Ort. XXXIII (1981), nr. 1, p.41-57.

Ciobotea, Ps. Dr. Daniel, Liturghia ortodoxă: viziune de viață cuprinzătoare, în M.B. I (1990), nr. 1-2, p. 25-28.

Cândea, Pr. Dr. Spiridon, Liturghiile Bisericii Ortodoxe sau Liturghiile Bizantine, în M.A., IV (1959), nr. 3-4, p. 255-262.

Idem, Modul și timpul prefacerii cinstitelor daruri în trupul și sângele Mântuitorului, în M.A., nr. 1-3 (1956), p. 103-123.

Idem, Părțile Liturghiei bizantine, în M.A., IV (1959), nr. 5-6, p. 402-410.

Idem, Sfânta Liturghie, în M.A., III (1958), nr. 11-12, p.869-877.

Coman, Episcop Vasile, Coordonate ale vieții creștine în Sfânta Liturghie, în M.B., XVIII (1968), nr. 1-3, p. 30-39.

Idem, Cuvântări liturgice, Oradea, 1976.

Idem, Însemnătatea Sfintei Liturghii în viața credincioșilor, în M.O., XXVIII (1976), nr.3-4, p. 175-185.

Idem, Lucrarea Sfântului Duh în Liturghie, în M.A., XXVI (1981), nr. 4-6, p. 257-277.

Idem, Scrieri de Teologie Liturgică și Pastorală, Oradea, 1983.

Cristescu, Conf. Vasile, Rolul și importanța Sfintei Liturghii în viața credincioșilor, în T.V., nr. 1-6 (2000), p. 85-98.

Dură, Pr. asist. Nicolae, Dispoziții canonice privind săvârșirea Sfintei Liturghii, în Ort. XXXIII (1981), nr. 1, p.73-94.

Firca, Prot. Iova, Când și cum se împărtășesc credincioșii, în M.B., XIV (1964), nr. 11-12, p.751-758.

Foundoulis, Prof. Dr. Ioannis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la probleme liturgice, vol. I, trad. de Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, București, 2008.

Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie, în Ort., XXXIII (1981), nr.l, p.23-40.

Idem, Jertfă și răscumpărare, teză de doctorat, Editura Harisma, București, 1991.

Ghenadie, fost episcop al Argeșului, Liturgica sau explicația serviciului divin, București, 1877.

Gogol, Nicolae, Dumnezeiasca Liturghie meditată, trad. în rom. de Marin Dumitrescu, București, 1937.

Gomboș, Doctorand Stelian, Valoarea pastorală și duhovnicească a Sfintei Euharistii – Temelie a Bisericii, a unității ei și a mântuirii omului 
în Iisus Hristos, în Ort., LIX (2008), nr. 1-2, p. 183.

Joița, Pr. Drd. Alexandru, Sfânta Taină a Euharistiei – taina iubirii jertfelnice, în S.T., XXVII ( 1975), nr. 9-10, p. 737-741.

Mehedințiu, Doctorand Viorel, Dogma euharistică în Sfânta Liturghie, în S.T., XIX (1967), nr. 5-7, p. 276-289.

Mensbrugghe, Alexis Van Der, Teologia jerfei euharistice în lumina Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, trad. de Paraschiv V. Ion, în M.O., XX (1968), nr. 7-8, p. 573-597.

Miron, Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile, Explicarea Sfintei Liturghii pe înțelesul tuturor (partea I), în Ort., IV(2012), nr.2, p.41-60.

Idem, Explicarea Sfintei Liturghii pe înțelesul tuturor (partea a II-a), în Ort., IV(2012), nr.3, p.82-95.

Idem, Rugăciunea punerii înainte, virtutea iubirii creștine și mărturisirea credinței – mijloace de întărire duhovnicească, în vederea pregătirii pentru momentul prefacerii darurilor în Trupul și Sângele Domnului, în rev. Sfântul Apostol Andrei, V (2001), nr.8, p.145-150.

Idem, Rugăciunea punerii înainte, virtutea iubirii creștine și mărturisirea credinței – mijoace de înălțare duhovnicească în vederea pregătirii pentru prefacerea darurilor în Trupul și Sângele Domnului, în vol. Scrieri de teologie liturgică și pastoral – misionară, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002, p.67-74.

Idem, Sfânta Liturghie ca formă de cult și centru al cultului divin ortodox, în rev. Sfântul Apostol Andrei, V (2001), nr.8, p.104-110.

Idem, Sfânta Liturghie ca formă de cult și centru al cultului divin ortodox, în vol. Scrieri de teologie……, p.48-57.

Idem, Sfânta Liturghie – Taina comuniunii și sfințirii vieții credincioșilor, în vol. Semnificația și importanța religios – morală a cultului divin public ortodox, E.I.B.M.B.O.R., București, 2003, p.138-230.

Idem, Sfânta Liturghie – Taina comuniunii și zidirii sufletești a credincioșilor, în T.V., LXXI (1995), p.13-40.

Idem, Vohodul mare, moment central din ciclul pregătirii slujitorilor și a credincioșilor pentru Sfânta Jertfă, în vol. Scrieri de teologie……, p.57-67.

Idem, Vohodul mare, moment central din ciclul pregătirii slujitorilor și a credincioșilor pentru Sfânta Jertfă, în rev. Sfântul Apostol Andrei, V (2001), nr.8, p.120-127.

Mitrofanovici, Dr. Vasile, Prelegeri academice despre Liturghia Bisericii dreptcredincioase răsăritene, prelucrate, completate și editate de Prof. Dr. Teodor Tamavshi, Cernăuți, 1909.

Idem, Liturgica Bisericii Ortodoxe, cursuri universitare, prelucrate completate și editate de Prof. Dr. Teodor Tarnavschi și Mitropolit Dr. Nectarie Cotlarciuc, Cernăuți, 1929.

Moisiu, Pr. Constantin, Să stăm bine, să stăm cu frică, povățuitor liturgic, București, 1941.

Nicolaescu, Diacon Prof. N., Cuvânt pentru tâlcuirea Liturghiei credincioșilor (Partea întâi), în G.B., VIII (1949), nr. 11-12, p. 49-57.

Petraru, Pr. Prof. Gheorghe, Euharistia – Taina unității Bisericii și a mântuirii în Hristos, în M.M.S., LIX (1983), nr.10-12, p. 627-642.

Popescu, Pr. Ioan Ștefan, Noțiuni liturgice sau explicarea pe scurt a serviciului divin al Bisericii Ortodoxe Române, Iași, 1922.

Popovici, Diacon Nicolae, Epicleza Euharistică, teză de doctorat, Sibiu, 1933.

Radu, Pr. Aurel, Jertfa liturgică, în M.A., VI (1961), nr.4-6, p.309-312.

Idem, Sfânta Liturghie, cerul pe pământ, în M.A., XV(1970), nr.4-6, p.335-337.

Răduleanu, Pr. Boris, Jertfa Crucii în Liturghie și Apocalipsă, București, 1994.

Schmemann Alexandre, Euharistia Taina împărăției, trad. în rom. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, București, 1990.

Stancovici, Pr. Branislav, Rugăciunile Sfintei Liturghii ca izvor al predicii, în A.B, nr. 7-9 (1994), p.61-74.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Din aspectul sacramental al Bisericii, în S.T., XVIII (1966), nr.9-10, p.531-563.

Idem, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, București, 1993.

Idem, Jertfa lui Hristos și spiritualizarea noastră prin împărtășirea de ea în Sfânta Liturghie, în Ort., XXXV (1983), nr. 1, 104-118.

Idem, Liturghia, urcuș spre Dumnezeu și poartă a cerului, în M.B., nr. 1-3 (1981), p. 41-56.

Idem, Liturghia comunității și jerfa interioară în viziunea filocalică, în Ort. XXX (1978), nr. 1-2, p.389-399.

Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986.

Idem, Teologia Euharistiei, în Ort., XXI(1969), nr. 3, p.343-363.

Todoran, Drd. Simion, Sfânta Euharistie (studiu exegetic), în B.O.R., C (1963), nr. 1-2, p. 834-843.

Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, trad. în rom. de G. Munteanu, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1996.

Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Anafora sau ritualul Sfintei Jertfe Euharistice, în B.O.R., LXXIX(1961), nr. 7-8, p.733-754.

Idem, Capitolul Împărtășirii în cadrul Sfintei Liturghii, în B.O.R., LXXXI(1963), nr. 3-4, p.265-296.

Idem, Dumnezeiasca Liturghie comentată în oficiul ei, în B.O.R., LXXVII (1959), nr. 11-12, p. 1073-1099.

Idem, Două imne îngerești în Liturghie (imnul heruvimic și serafimic), Pitești, 1927.

Idem, Epiclesa, în B.O.R., LXXX(1962), nr. 1-2, p.87-104.

Idem, Funcțiunea eclesiologică sau comunitară a Liturghiei, în B.O.R., LXIV (1946), nr. 1-3, p. 1-28.

Idem, Împărtășirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualității creștine, în B.O.R., LXXXI(1963), nr. 9-10, p.962-976.

Idem, Liturghierul explicat, București, 1998.

Idem, Liturghia credincioșilor. Riturile din prima parte a Liturghiei credincioșilor, în B.O.R., LXXVIII(1960), nr.11-12, p. 1030-1053.

Idem, Liturgica – Principiile și ființa cultului creștin ortodox, Curs litografiat, București, 1928-1929.

Idem, Liturghiile bizantine privite istoric în structura și rânduiala lor. Liturghia credincioșilor privită istoric în structura și rânduiala ei, în B.O.R., nr. 1-3 (1943), p. 33-85.

Idem, Oficiul Sfintei Liturghii după dipticele de la finele anaforei euharistice și până la înălțarea Sfântului Agneț, în B.O.R.,LXXXI (1963), nr. 1-2, p. 111-130.

Idem, Rugăciunea Dipticelor sau a pomenirilor de la Sf. Jertfă Euharistică, în B.O.R., LXXX(1962), nr. 7-8, p.659-672.

Idem, Rugăciunile apolisului Liturghiei, în B.O.R., LXXXII(1964), nr. 1-3, p.276-283.

Idem, Sacrificiul religios ca principiu al Liturghiei (studiu dogmatico-liturgic),București, 1927.

Idem, Trupul și Sângele Domului din Sfânta Împătășanie, București, 1937.

Zarea, A., Jerfa Euharistică – centru al Sfintei Liturghii, în G.B., XXII (1963), nr. 1-2, p. 35-37.

Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Împărtășirea credincioșilor la Sfânta Liturghie, în M.B., nr. l-3 (1969), p. 72-84.

Idem, Pâinea și vinul liturgic, în M.B., XIV(1964), nr. 4-6, p. 270-274.

Idem, Sfânta Liturghie privită sub aspect istoric, în M.M.S., nr. 1-2 (1964), p.24-42.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură,tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., București, 1993.

Noul Testament (cu comentarii de I.P.S. Bartolomeu Anania), E.I.B.M.B.O.R., București, 1993.

II. OPERE PATRISTICE

Cabasila Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. în rom. și studiu introductiv de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, București, 1989.

Cabasila Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. în rom. de Diacon Dr. Ene Braniște, București, 1946.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., București, 1945.

Clement Alexandrinul, Pedagogul, cartea a doua, trad.în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în col. P.S.B. , vol. IV, București, 1982.

Sf. Gherman, Arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, (IV Liturghia credincioșilor), trad. în rom. și note de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în M.O., XXVII(1975), nr. 7-8, p. 554-558; XXVIII (1976), nr. 1-2, p. 64-72; XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 199-206.

Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, trad. de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Ed. Arhiepiscopiei Olteniei, Craiova, 2005.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga din Pont sau Despre Preoție, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, București, 1987.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, ed. a III-a, București, 1993.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, trad. de trad. în rom. de Arhiereul Teodosie Athanasiu (Ploieșteanul), București, 1910.

Idem, Comentariile sau explicarea Epistolelor I și II Timotei, trad. în rom. de Arhiereu Theodosie Athanasiu (Ploieșteanu), București, 1910.

Idem, Cuvântări la praznice împărătești, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, București, 1942.

Idem, Despre preoție, cartea a VI-a, cap. IV, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în B.O.R., LXXV (1957), nr. 10.

Învățătură celor doisprezece Apostoli, cap. IX, trad. de Pr. Dumitru Fecioru în col. P.S.B., vol. I (Scrierile Părinților Apostolici), București, 1979.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, trad. în rom. de Pr. Dumitru Stăniloae, în R.T., XXXIV(1944), nr. 7-8.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe după adevăratele principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos, trad. în rom. de Toma Teodorescu, București, 1865.

Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, Comentariu liturgic, trad. de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în M.O., XVI (1964), nr. 5-6, p. 351-372.

Teodor, episcop de Andida, Comentariu liturgic, trad. de Pr. Prof. Nicolae Petrecu, în B.O.R., LXXXIX (1971), nr.3-4, p.300-323.

Sfântul Teodor Studitul, Cuvinte duhovnicești, trad. de Arhim. Athanasie Dincă, ediția a II-a, Alba Iulia, 1994.

Teognost, Despre făptuire, contemplație și preoție, trad. în rom. de Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. IV, Sibiu, 1948.

Tertulian, Despre rugăciune, trad. în rom. de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu. în col. P.S.B. vol. III (Apologeți de limbă latină), București, 1981.

III. CĂRȚI, STUDII, ARTICOLE

Afanasiev, Nikolai, Biserica Duhului Sfânt, vol. I, trad de Elena Dorevici, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008.

Andrutsos, Hristu, Simbolica, trad de Iustin Moisescu, Craiova, 1955.

Arseniev ,Nicolae, Biserica răsăriteană, trad. de Mitropolitul Tit Simedrea, București, 1929.

Basarab, Pr.prof.dr. Mircea, Biblia în Liturghia și viața spirituală ortodoxă, în M.B., XXIX (1979), nr. 1-3, p. 31-42.

Idem, Scriptură și liturghie, în M.B., XXXI (1981), nr. 7-9, p. 462-484.

Bălăceanu, Pr.drd. Ion, Rugăciunea Sfintei Jertfe din Liturghiile ortodoxe și canonul euharistic din Missa romano-catolică – studiu comparativ, în G.B. XXXVII (1978), nr. 1-2, p. 105-125.

Bârlănescu, Pr. Ioan, Semnul cosmic al Liturghiei ortodoxe și al locașului de cult, în A.B., XLII (1992), nr. 4-6, p. 41-46.

Bel, Doctorand Valer, Biserică și Euharistie, în S.T., XXXIV(1982), nr. 3-4, p. 230-242.

Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Taina Bisericii, trad. de Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002.

Braniște, Diacon Dr. Ene, Cum trebuie să luăm parte la Sfânta Liturghie, în G.B. nr. 4-5 (1951), p. 20-23.

Idem, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, teză de doctorat, București, 1943.

Idem, Însemnătatea Sfintei Liturghii în viața creștină, în G.B., X (1951), nr. 1-3, p.33-36.

Idem, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, manual pentru Institutele Teologice, București, 1985.

Idem, Liturgica specială, București, 1980.

Idem, Participarea la Sfânta Liturghie și metode pentru realizarea ei, în S.T., nr.7-8 (1949), p. 567-637.

Idem, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în M.B., XIV(1964), nr. 4-6, p. 260-269.

Bria, Magistrand Ioan, Aspectul dogmatic al Sfintei Liturghii, în Ort. IX (1957), nr. 3, p. 406-429.

Idem, Biserica și Liturghia, în Ort., XXXIV (1982), nr. 4, p. 481-491.

Buzescu, Pr. Prof. Dr. Nicoale, Liturghia – centrul cultului ortodox, în Ort. XXXIII (1981), nr. 1, p.41-57.

Ciobotea, Ps. Dr. Daniel, Liturghia ortodoxă: viziune de viață cuprinzătoare, în M.B. I (1990), nr. 1-2, p. 25-28.

Cândea, Pr. Dr. Spiridon, Liturghiile Bisericii Ortodoxe sau Liturghiile Bizantine, în M.A., IV (1959), nr. 3-4, p. 255-262.

Idem, Modul și timpul prefacerii cinstitelor daruri în trupul și sângele Mântuitorului, în M.A., nr. 1-3 (1956), p. 103-123.

Idem, Părțile Liturghiei bizantine, în M.A., IV (1959), nr. 5-6, p. 402-410.

Idem, Sfânta Liturghie, în M.A., III (1958), nr. 11-12, p.869-877.

Coman, Episcop Vasile, Coordonate ale vieții creștine în Sfânta Liturghie, în M.B., XVIII (1968), nr. 1-3, p. 30-39.

Idem, Cuvântări liturgice, Oradea, 1976.

Idem, Însemnătatea Sfintei Liturghii în viața credincioșilor, în M.O., XXVIII (1976), nr.3-4, p. 175-185.

Idem, Lucrarea Sfântului Duh în Liturghie, în M.A., XXVI (1981), nr. 4-6, p. 257-277.

Idem, Scrieri de Teologie Liturgică și Pastorală, Oradea, 1983.

Cristescu, Conf. Vasile, Rolul și importanța Sfintei Liturghii în viața credincioșilor, în T.V., nr. 1-6 (2000), p. 85-98.

Dură, Pr. asist. Nicolae, Dispoziții canonice privind săvârșirea Sfintei Liturghii, în Ort. XXXIII (1981), nr. 1, p.73-94.

Firca, Prot. Iova, Când și cum se împărtășesc credincioșii, în M.B., XIV (1964), nr. 11-12, p.751-758.

Foundoulis, Prof. Dr. Ioannis, Dialoguri liturgice. Răspunsuri la probleme liturgice, vol. I, trad. de Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, București, 2008.

Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie, în Ort., XXXIII (1981), nr.l, p.23-40.

Idem, Jertfă și răscumpărare, teză de doctorat, Editura Harisma, București, 1991.

Ghenadie, fost episcop al Argeșului, Liturgica sau explicația serviciului divin, București, 1877.

Gogol, Nicolae, Dumnezeiasca Liturghie meditată, trad. în rom. de Marin Dumitrescu, București, 1937.

Gomboș, Doctorand Stelian, Valoarea pastorală și duhovnicească a Sfintei Euharistii – Temelie a Bisericii, a unității ei și a mântuirii omului 
în Iisus Hristos, în Ort., LIX (2008), nr. 1-2, p. 183.

Joița, Pr. Drd. Alexandru, Sfânta Taină a Euharistiei – taina iubirii jertfelnice, în S.T., XXVII ( 1975), nr. 9-10, p. 737-741.

Mehedințiu, Doctorand Viorel, Dogma euharistică în Sfânta Liturghie, în S.T., XIX (1967), nr. 5-7, p. 276-289.

Mensbrugghe, Alexis Van Der, Teologia jerfei euharistice în lumina Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, trad. de Paraschiv V. Ion, în M.O., XX (1968), nr. 7-8, p. 573-597.

Miron, Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile, Explicarea Sfintei Liturghii pe înțelesul tuturor (partea I), în Ort., IV(2012), nr.2, p.41-60.

Idem, Explicarea Sfintei Liturghii pe înțelesul tuturor (partea a II-a), în Ort., IV(2012), nr.3, p.82-95.

Idem, Rugăciunea punerii înainte, virtutea iubirii creștine și mărturisirea credinței – mijloace de întărire duhovnicească, în vederea pregătirii pentru momentul prefacerii darurilor în Trupul și Sângele Domnului, în rev. Sfântul Apostol Andrei, V (2001), nr.8, p.145-150.

Idem, Rugăciunea punerii înainte, virtutea iubirii creștine și mărturisirea credinței – mijoace de înălțare duhovnicească în vederea pregătirii pentru prefacerea darurilor în Trupul și Sângele Domnului, în vol. Scrieri de teologie liturgică și pastoral – misionară, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002, p.67-74.

Idem, Sfânta Liturghie ca formă de cult și centru al cultului divin ortodox, în rev. Sfântul Apostol Andrei, V (2001), nr.8, p.104-110.

Idem, Sfânta Liturghie ca formă de cult și centru al cultului divin ortodox, în vol. Scrieri de teologie……, p.48-57.

Idem, Sfânta Liturghie – Taina comuniunii și sfințirii vieții credincioșilor, în vol. Semnificația și importanța religios – morală a cultului divin public ortodox, E.I.B.M.B.O.R., București, 2003, p.138-230.

Idem, Sfânta Liturghie – Taina comuniunii și zidirii sufletești a credincioșilor, în T.V., LXXI (1995), p.13-40.

Idem, Vohodul mare, moment central din ciclul pregătirii slujitorilor și a credincioșilor pentru Sfânta Jertfă, în vol. Scrieri de teologie……, p.57-67.

Idem, Vohodul mare, moment central din ciclul pregătirii slujitorilor și a credincioșilor pentru Sfânta Jertfă, în rev. Sfântul Apostol Andrei, V (2001), nr.8, p.120-127.

Mitrofanovici, Dr. Vasile, Prelegeri academice despre Liturghia Bisericii dreptcredincioase răsăritene, prelucrate, completate și editate de Prof. Dr. Teodor Tamavshi, Cernăuți, 1909.

Idem, Liturgica Bisericii Ortodoxe, cursuri universitare, prelucrate completate și editate de Prof. Dr. Teodor Tarnavschi și Mitropolit Dr. Nectarie Cotlarciuc, Cernăuți, 1929.

Moisiu, Pr. Constantin, Să stăm bine, să stăm cu frică, povățuitor liturgic, București, 1941.

Nicolaescu, Diacon Prof. N., Cuvânt pentru tâlcuirea Liturghiei credincioșilor (Partea întâi), în G.B., VIII (1949), nr. 11-12, p. 49-57.

Petraru, Pr. Prof. Gheorghe, Euharistia – Taina unității Bisericii și a mântuirii în Hristos, în M.M.S., LIX (1983), nr.10-12, p. 627-642.

Popescu, Pr. Ioan Ștefan, Noțiuni liturgice sau explicarea pe scurt a serviciului divin al Bisericii Ortodoxe Române, Iași, 1922.

Popovici, Diacon Nicolae, Epicleza Euharistică, teză de doctorat, Sibiu, 1933.

Radu, Pr. Aurel, Jertfa liturgică, în M.A., VI (1961), nr.4-6, p.309-312.

Idem, Sfânta Liturghie, cerul pe pământ, în M.A., XV(1970), nr.4-6, p.335-337.

Răduleanu, Pr. Boris, Jertfa Crucii în Liturghie și Apocalipsă, București, 1994.

Schmemann Alexandre, Euharistia Taina împărăției, trad. în rom. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, București, 1990.

Stancovici, Pr. Branislav, Rugăciunile Sfintei Liturghii ca izvor al predicii, în A.B, nr. 7-9 (1994), p.61-74.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Din aspectul sacramental al Bisericii, în S.T., XVIII (1966), nr.9-10, p.531-563.

Idem, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, București, 1993.

Idem, Jertfa lui Hristos și spiritualizarea noastră prin împărtășirea de ea în Sfânta Liturghie, în Ort., XXXV (1983), nr. 1, 104-118.

Idem, Liturghia, urcuș spre Dumnezeu și poartă a cerului, în M.B., nr. 1-3 (1981), p. 41-56.

Idem, Liturghia comunității și jerfa interioară în viziunea filocalică, în Ort. XXX (1978), nr. 1-2, p.389-399.

Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986.

Idem, Teologia Euharistiei, în Ort., XXI(1969), nr. 3, p.343-363.

Todoran, Drd. Simion, Sfânta Euharistie (studiu exegetic), în B.O.R., C (1963), nr. 1-2, p. 834-843.

Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, trad. în rom. de G. Munteanu, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1996.

Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Anafora sau ritualul Sfintei Jertfe Euharistice, în B.O.R., LXXIX(1961), nr. 7-8, p.733-754.

Idem, Capitolul Împărtășirii în cadrul Sfintei Liturghii, în B.O.R., LXXXI(1963), nr. 3-4, p.265-296.

Idem, Dumnezeiasca Liturghie comentată în oficiul ei, în B.O.R., LXXVII (1959), nr. 11-12, p. 1073-1099.

Idem, Două imne îngerești în Liturghie (imnul heruvimic și serafimic), Pitești, 1927.

Idem, Epiclesa, în B.O.R., LXXX(1962), nr. 1-2, p.87-104.

Idem, Funcțiunea eclesiologică sau comunitară a Liturghiei, în B.O.R., LXIV (1946), nr. 1-3, p. 1-28.

Idem, Împărtășirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualității creștine, în B.O.R., LXXXI(1963), nr. 9-10, p.962-976.

Idem, Liturghierul explicat, București, 1998.

Idem, Liturghia credincioșilor. Riturile din prima parte a Liturghiei credincioșilor, în B.O.R., LXXVIII(1960), nr.11-12, p. 1030-1053.

Idem, Liturgica – Principiile și ființa cultului creștin ortodox, Curs litografiat, București, 1928-1929.

Idem, Liturghiile bizantine privite istoric în structura și rânduiala lor. Liturghia credincioșilor privită istoric în structura și rânduiala ei, în B.O.R., nr. 1-3 (1943), p. 33-85.

Idem, Oficiul Sfintei Liturghii după dipticele de la finele anaforei euharistice și până la înălțarea Sfântului Agneț, în B.O.R.,LXXXI (1963), nr. 1-2, p. 111-130.

Idem, Rugăciunea Dipticelor sau a pomenirilor de la Sf. Jertfă Euharistică, în B.O.R., LXXX(1962), nr. 7-8, p.659-672.

Idem, Rugăciunile apolisului Liturghiei, în B.O.R., LXXXII(1964), nr. 1-3, p.276-283.

Idem, Sacrificiul religios ca principiu al Liturghiei (studiu dogmatico-liturgic),București, 1927.

Idem, Trupul și Sângele Domului din Sfânta Împătășanie, București, 1937.

Zarea, A., Jerfa Euharistică – centru al Sfintei Liturghii, în G.B., XXII (1963), nr. 1-2, p. 35-37.

Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Împărtășirea credincioșilor la Sfânta Liturghie, în M.B., nr. l-3 (1969), p. 72-84.

Idem, Pâinea și vinul liturgic, în M.B., XIV(1964), nr. 4-6, p. 270-274.

Idem, Sfânta Liturghie privită sub aspect istoric, în M.M.S., nr. 1-2 (1964), p.24-42.