Calatoriile Misionare ale Lui Iisus Christos

CUPRINS

Sigle și abrevieri

Lista de ilustrații

INTRODUCERE

1.1. Prefață

1.2. Izvoare necreștine ce vorbesc de Isus și primii creștini

1.3. Surse creștine

1.3.1. Izvoare dinainte de Noul Testament

1.3.2. Noul Testament

1.3.3. Izvoare apocrife

1.3.4. Izvoare patristice

1.4. Stadiul cercetărilor și cunoștințelor

1.5. Metoda de lucru

CAP.I. SITUAȚIA ECONOMICĂ, SOCIALĂ ȘI POLITICĂ A PALESTINEI IN

SEC. I d.C

I.1. Situația politică

I.2. Situația economică

I.3. Populația, societatea și problemele sociale

I.3.1. Lumea evreiască

I.3.2. Lumea greacă

I.3.2. Lumea romană

I.4. Situația religioasă

I.4.1. Cultul și Legea

I.4.2. Situația socială

CAP.II. TERITORIUL UNDE S-A ÎNFIINȚAT BISERICA

II.1. Teritoriile palestiniene

II.2. Principalele orașe și rolul lor

II.3. Teritoriile transiordaniene și transpalestiniene

II.4. Orașe importante din afara Palestinei

CAP.III. ACTIVITATEA DE ORGANIZATOR A LUI ISUS CHRISTOS

III.1. Personalitatea lui Isus

III.2. Botezul

III.3. Predicile și conținutul lor

III.4. Principiile etice creștine elaborate de Isus Christos

III.5. Învățătura și pildele

III.6. Minunile

III.7. Întemeierea Euharistiei. Cina cea de Taină

III.8. „ Hirotoniri

III.9. Formarea grupului de apostoli

III.10. Cultul public al lui Isus

III.10.1. Cultul practicat de Isus cu apostolii

III.10.2. Rugăciunea privată a lui Isus

CAP.IV. VIAȚA PRIMILOR CREȘTINI

IV.1. Participarea la „ Liturghie

IV.2. Rugăciunile

IV.3. Botezul

IV.4. Căsătoria

IV.5. Rituri și ritualuri

IV.6. Cimitirul și înmormântarea

IV.7. Conducerea Bisericii

CAP.V. STRUCTURA ETNICĂ ȘI SOCIALĂ A SOCIETĂȚII CREȘTINE

PRIMARE

V.1. Evreii

V.2. Celelalte populații din Palestina

V.3. Sclavi, oamenii liberi, cetățeni și militari

V.4. Evoluția Bisericii din cadru închis a societății iudaice la Biserica neamurilor

CAP. VI. CĂLĂTORIILE MISIONARE ALE LUI ISUS CHRISTOS

VI.1. Despre călătoriile misionare ale lui Isus

VI.2. Galileea

VI.3. Samaria

VI.4. Iudeea

VI.5. Decapoli

VI.6. Pereea

VI.7. Modul de acțiune. Participanți și rezultate

VI.7.1. Isus își pregătește activitatea publică

VI.7.2. Isus și mulțimile în călătoriile sale

VI.7.3. Situația Bisericii la moartea lui Isus în Ierusalim

CONCLUZII

1. Rezultatele activității Bisericii în perioada studiată

2. Importanța Bisericii pentru societate

3. Perspective

BIBLIOGRAFIE

Sigle și abrevieri

1.Cărțile biblice

Gen Cartea Genezei

Num Cartea Numerilor

1Rg Cartea întâi a Regilor

2Rg Cartea a doua a Regilor

Esd Cartea lui Esdra

Is Cartea profetului Isaia

Ier Cartea profetului Ieremia

Mt Evanghelia după sfântul Matei

Mc Evanghelia după sfântul Marcu

Lc Evanghelia după sfântul Luca

In Evanghelia dupã sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul cãtre Romani

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul cãtre Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul cãtre Corinteni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul cãtre Galateni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul cãtre Efeseni

Fil Scrisoarea sfântului apostol Paul cãtre Filipeni

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul cãtre Coloseni

Evr Scrisoarea cãtre Evrei

1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

2Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

Ap Apocalipsul sfântului apostol Ioan

2. Alte abrevieri

ap. apostol

cf. vezi

î.C. înainte de Christos

d.C. după Christos

ed. editură

ep. episcop

etc. etcaetera

ev. evanghelist

Idem același autor

înv. învățător al Bisericii

LISTA DE ILUSTRAȚII

Planșa 1 fig.1. Orientul Imperiului Roman

Planșa 2 fig.2. Schimbul de mărfuri în bazinul Mării Mediterane

Planșa 3 fig.3. Îîmprejurimile Mării Galileei

Planșa 4 fig.4. Călătoria lui Isus în ținuturile Tirului și Sidonului

fig.5. Călătoria lui Isus în ținuturile Ierusalimului

Planșa 5 fig.6. Ierusalimul în timpul lui Isus

fig.7. Începutul activității lui Isus

fig.8. Palestina în timpul lui Isus

fig.9. Isus participă la primul Paște

Planșa 6 fig.10. Călătoriile Sfintei Familii

fig.11. Călătoria Mariei în Iudeea

fig.12. A doua călătorie la Ierusalim și în Galileea (I)

fig.13. A doua călătorie la Ierusalim și în Galileea (II)

Planșa 7 fig.14. Activitatea lui Isus în Galileea (I)

fig.15. Activitatea lui Isus în Galileea (II)

fig.16. Activitatea lui Isus în Galileea (III)

fig.17. Activitatea lui Isus în Galileea (IV)

Planșa 8 fig.18. Activitatea lui Isus în Galileea (V)

fig.19. Activitatea lui Isus în Galileea (VI)

fig.20. Activitatea lui Isus în Galileea (VII)

fig.21. Activitatea lui Isus în Galileea (VIII)

Planșa 9 fig.22. Activitatea lui Isus în Galileea (IX)

fig.23. Activitatea lui Isus în Galileea (X)

fig.24. Activitatea lui Isus în Galileea (XI)

fig.25. Activitatea lui Isus în Galileea (XII)

Planșa 10 fig.26. Activitatea lui Isus în Galileea (XIII)

fig.27. Slujirea lui Isus în Pereea (I)

fig.28. Activitatea lui Isus în Pereea și Iudeea (I)

fig.29. Slujirea lui Isus în Pereea (II)

Planșa 11 fig.30. Activitatea lui Isus în Pereea și Iudeea (II)

fig.31. Duminica Floriilor (I)

fig.32. Duminica Floriilor (II)

fig.33. Isus către Ierusalim

Planșa 12 fig.34. Lunea Sfântă

fig.35. Marțea Sfântă

fig.36. Miercurea și Joia Sfântă (I)

fig.37. Miercurea și Joia Sfântă (II)

Planșa 13 fig.38. După Înviere (I)

fig.39. Joia, Vinerea și Sâmbăta Sfântă

fig.40. După Înviere (II)

fig.41. După Înviere (III)

Planșa 14 fig.42. Diaspora evreiască

Planșa 15 fig.43. Biserica în sec.I d.C.

fig.44. Răspândirea creștinismului în sec. I d.C.

INTRODUCERE

1.1. Prefață: înțelesul termenilor “ Biserică” și “Biserica în vremea lui lsus”

Termenul “biserică”

Cuvântul biserică își are etimologia în limba latină, termenul basilica însemnând clădirea destinată celebrării unui cult creștin.

Cuvântul are în limba română, două înțelesuri, unul material și unul spiritual. Cel material se referă la locașul de rugăciune, la locul unde creștinii se închină lui Dumnezeu; cel spiritual definește “comunitatea celor chemați la mântuire, și care constituie poporul lui Dumnezeu”. În viziunea autorilor creștini „biserica este o societate umană care dispune de enorme puteri dumnezeiești’'.

Ekklesia este cuvântul din NT care înseamnă “biserică”, de aceea este unul dintre cele mai importante cuvinte din NT. Acest termen are două fonduri:

fondul grecesc – în care „era adunarea întrunită a poporului”. Aceasta era alcătuită din toți cetățenii orașului care nu-și pierduseră drepturile civile. Această adunare trebuia să ia decizii conforme cu legile statului.

fondul ebraic – „în Septuaginta înțelesul lui ekklesia se redă prin cuvântul ebraic qudal. Atât primul cât și celălalt termen însemnând o grupare de oameni care au fost convocați, punându-se accent pe acțiunea lui Dumnezeu”.

(iiii) Sf. Pavel unul dintre autorii NT, definește Biserica ca fiind temelia adevărului (1Tim.3, 15). Viziunea acestui apostol asupra Bisericii, dă dreptul acesteia a trăi veșnic în adevăr.

Termenul „biserică în vremea lui lsus”

Azi, prin cuvântul biserică înțelegem instituția care: „trăiește potrivit învățăturii date de întemeietorul ei prin apostoli, începând de la Rusalii și până astăzi”. Acest lucru este întărit de Evanghelia Sf. Matei, care aduce mărturie că: Isus îl numește pe apostolul Petru ca fiind “piatră” (Mt.16, 18) de zidire a Bisericii, adică a Bisericii – Instituție, întemeiată de Sf. Petru la Rusalii.

Analizând mai atent termenul biserică, expus la punctele ii), iii) cu paragraful de mai sus, am putea defini Biserica ca fiind:

– o comunitate religioasă de oameni ce practică același cult, chemați (convocați) de Dumnezeu, care alcătuiesc Biserica lui Isus Christos fondată pe Apostolul Petru la Rusalii și este singura Biserică adevărată (conf. pct. iii).

Reflectând atent la ceea ce se cunoaște din Biblie, despre metoda folosită de Isus în vestirea Evangheliei, observăm că Isus a alcătuit o comunitate religioasă ce i-a urmat învățătura.

Tocmai de aceea mi se pare potrivit, a se utiliza termenul de biserică și în cazul comunității formate înainte de Rusalii, adică Biserica în vremea lui Isus.

1.2. Izvoare necreștine ce vorbesc de Isus și primii creștini

Scriitorii evrei nu se pot reține să nu dea mărturii, desigur în felul lor, despre Isus și ucenicii lui. Chiar dacă nu se arată în mod explicit existența Bisericii, totuși indirect în explicațiile lor fac trimitere grupul de adepți ai lui Isus.

Cărțile Talmudului cu mărturii pline de ură, “mărturisesc existența lui Isus care s-a înconjurat de câțiva ucenici și nu i-a fost greu să seducă mulțimile prin minuni”. Deși veștile ne vin destul de deformate, totuși atestă existența lui Isus și a grupului său. O serie de pasaje obscure din Talmud, despre care se poate doar specula că se referă la Isus, nu adaugă nici un detaliu istoric clar, în afară de afirmația că a fost atârnat pe cruce în ajunul Paștilor iudaice. Prin urmare, dovezile necreștine confirmă existența istorică a lui Isus, faptul că a fost urmat de popor, execuția sa și data aproximativă (Pilat a domnit în Iudeea între 26 – 36 d.C.).

S-au păstrat foarte puține scrieri referitoare la Isus care să poată fi considerate independente de sursele creștine. Singura menționare directă de către un istoric roman este relatarea simplă a execuției sale din ordinul lui Pontius Pilat în Iudeea, în timpul domniei lui Tiberius (Tacitus, Anale). Alte scrieri romane se referă la creștini și nu se referă la Isus ca personaj istoric.

Josephus Flavius, istoriograf evreu renumit, în opera sa cu titlul “Istoria evreilor” scrie despre Isus: “în acel timp a apărut Isus, acest om înțelept. A înfăptuit lucruri minunate, i-a învățat pe oameni… și a câștigat mulți evrei și greci. Și cu toate că, la denunțarea de către conducătorii poporului nostru, Pilat L-a răstignit pe cruce, cei care L- au iubit, i-au rămas fideli… Chiar și azi există secta creștinilor, care a preluat numele Lui ". Tot el amintește despre executarea “apostolului Iacob, fratele lui Isus” (Fapte 12, 2) și executarea Sfântului Ioan Botezătorul.

Același scriitor în opera sa “Acta Pilati”, amintește de o scrisoare pe care Ponțiu Pilat, guvernator în Iudeea, o trimite împăratului Claudiu. Aici Isus apare ca un personaj adevărat: „de curând s-a petrecut ceva ce eu însumi am descoperit (Mt. 14, 3), …și a făcut multe minuni și de aceia poporul iudeilor îi spunea aceluia Fiul lui Dumnezeu “.

Scriitorii păgâni aduc în discuțiile vremii, o anumită atitudine față de Biserica lui Isus. Cu toate că aceste documente ne dau informații exprese despre Biserica secolelor I și II d.C., pentru lucrarea de față menționarea lor reprezintă dovada legăturii strânse a realității prezenței lui Isus în Biserica epocii sale.

O asemenea mărturie păstrată până la noi, o scrisoare pe care Pliniu cel Tânăr, proconsulul Bithiniei, o scrie împăratului Traian. în textul scrisorii se vorbește despre: „creștinii din provincia sa, nespunând nimic rău de ei, ci numai că ei îl adoră pe Isus Christos”. Era modul faptic al trăirii învățăturii pe care au primit-o de la Isus: „Săraci fiind, pe mulți îmbogățesc; ocărâți fiind, ei binecuvântează; prigoniți fiind, ei iubesc pe toată lumea”(1 Cor 5, 10-13).

Tacitus, cea mai mare personalitate a istoriografiei romane, amintește în a XV-a carte a “Analelor” că Nero a incendiat Roma, apoi “ca să termine cu pălăvrăgelile, a aruncat vina, acuzând pe cei, pe care masele îi urau pentru faptul că nu-i respectau pe zei, și pe care îi numeau “creștini”. Pe Christos, purtătorul acestui nume, l-a executat Ponțiu Pilat, pe vremea domniei lui Tiberius”.

Suetoniu, în cartea sa despre viețile cezarilor, amintește că cezarul Claudius, în anul 50 după Christos, “i-a alungat din Roma pe evreii, care incitați de Cretos, se agitau permanent”(Fap, 18, 2). În legătură cu Nero, Suetoniu scrie în anul 64 “i-a supus pedepsei cu moartea pe creștini, acest popor păgubos, care a adus o nouă superstiție”.

Epistola învățatului sirian Mara către fiul său Serapion – scrisoare datată încă înainte de anul 100 d.C. – socotește distrugerea statului iudaic de către romani, drept o pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că iudeii au cutezat să-l ucidă pe Isus. Textul scrisorii a fost păstrat de istoricul Eusebiu din Cezareea.

Printre documente amintim și două scrisori, scrise în jurul anului 60-62 d.C., una a medicului roman Esculapus Cultellus, iar cealaltă a nepotului său Claudius Ensa, ofițer în cohorta a 7-a de infanterie galică, în Siria. Cei doi au o corespondență în care amintesc de unele răscoale ce ar fi avut loc la Ierusalim, din pricina lui Isus. Probabil mici proteste ale adepților lui Isus ca nemulțumire la judecarea și moartea lui.

1.3. Surse creștine

1.3.1. Izvoare dinainte de N. T.

Isus nu a scris nimic, El a vorbit, a trăit, și la temelia Evangheliei a existat El, persoana sa. Dar ucenicii au fost impresionați de persoana lui Isus, de felul său de viață, de cuvintele și faptele sale.

După înființarea primelor comunități creștine formate din evreii deveniți creștini și altele din foști păgâni, se conturează necesitatea unor texte sacre. Dealtfel, ucenicii de la început își proclamă credința sub forma unor fraze simple care rezumă esența Evangheliei. Ei adună de asemenea diferite fraze rostite de Isus pentru a proclama Vestea Bună; se reiau și parabolele cu ajutorul unor povestiri scrise.

Pregătirea noilor botezați din comunitățile în formare, cerea de asemenea transmiterea Cuvântului prin mesaje scrise.

1.3.2. Noul Testament

Sf. Scriptură este o dovadă incontestabilă a realității lui Isus în Biserica Sa. Textele scripturistice, deși uneori înclinate a relata evenimentele din ipostaza credinței, rămân totuși izvoare istorice elocvente.

Noul Testament se compune din 27 de scrieri: patru Evanghelii, douăzeci și una de scrisori, o operă istorică și una apocaliptică. Toate cuprind o perioadă de un secol; de la nașterea lui Isus din Nazaret, până la moartea evanghelistului Ioan (către anul 100 d.C.).

Scrierile au ajuns până la noi în limba greacă, limbă în care au fost scrise originalele, excepție face Evanghelia lui Matei. Greaca era nu numai limba cea mai cultă a vremii, dar și cea mai răspândită și ca atare cea mai aptă la propagarea noii învățături.

Lucrările se deosebesc între ele prin conținut, dimensiuni, aspect literar și ca oricare altă scriere, poartă pecetea personalității autorilor lor. Din ele se pot desprinde de asemenea împrejurările de timp și loc ce le-au prilejuit și motivările redactării lor.

Conținutul, scopul, forma și stilul lor, sunt bineînțeles pătrunse de la un capăt la altul de spiritul religios și moral care stă la baza lor. Dar ele pot fi cercetate cu folos și în lumina altei orientări decât acea religioasă și teologică. În mod indirect sunt ecoul unei epoci, iar informațiile ce ni le dau pot contribui la cunoașterea trăsăturilor sociale, politice, economice ale Palestinei vechi. Dealtfel, cunoașterea acestor realități extra-religioase este indispensabilă chiar celui ce se ocupă cu studiile biblice, dacă vrea să pătrundă în adâncime anumite fenomene de ordin spiritual.

Evanghelia după Sf. Marcu pune în scris, în jurul anului 70 d.C., propovăduirea lui Petru la Roma. Ea caută să arate că Isus este Christos, Fiul lui Dumnezeu, mai ales din faptele lui și în special din minunile lui.

Evanghelia după Luca a fost scrisă în jurul anilor 80 – 90 d.C., pentru comunitățile formate în special din păgânii convertiți. Ea arată cum, în Isus, Dumnezeu însuși își cercetează poporul și vine să-i arate iubirea sa.

Tot Luca este și autorul unei alte scrieri, este vorba de Faptele Apostolilor, în care arată felul în care cuvântul Evangheliei, purtat de apostolii însuflețiți de Spiritul Sfânt, va cuprinde întreaga lume.

Evanghelia după Sf. Matei a fost redactată în aceiași perioadă cu a Sf. Luca, într-o comunitate de foști evrei deveniți creștini. Matei polemizează adesea cu fariseii din Iamnia și arată în ce fel Isus împlinește Scripturile.

Atât Matei, cât și Luca, în căutarea lor asupra misterului lui Isus, se întorc în timp până la copilăria lui, înfațișându-o în lumina vieții și învierii lui.

Evanghelia lui Ioan este o meditație foarte profundă asupra lui Isus Cuvântul lui Dumnezeu. Scrierea a fost redactată în jurul anilor 95 – 100 d.C., ea arată felul în care Isus este viu și astăzi și ne dă Spirit Său.

Cam, în aceiași perioadă istorică și apostolii Ioan, Petru, Iacob, Iuda precum și alți ucenici scriau scrisori altor comunități; scrisori care vor întregi scrierile Noului Testament.

Noul Testament cuprinde și Scrisorile Sf. Pavel. Timp de 15 ani, între anii 36 și 50 d.C., Pavel predică, întemeiază comunități, cărora le va scrie scrisori care uneori sunt veritabile tratate de teologie.

1.3.3. Izvoare apocrife

În afara NT există numeroase relatări ale vieții și învățăturii lui Isus în scrierile primare (Apocrifele Noului Testament). Unele scrieri sunt în mod clar legende, având ca scop să umple golurile din narațiunile evangheliilor canonice sau să accentueze elementul miraculos. Altele se pare că au fost scrise pentru a propaga concepțiile gnostice sau alte erezii. Deși este clar că unele dintre aceste lucrări sunt vechi (începutul sec. II d.C.), cea mai mare parte a materialului istoric credibil este bazat pe Evangheliile canonice; se pare că numai Evanghelia după Toma s-ar putea să păstreze o tradiție independentă și autentică, deși multe dintre afirmațiile ei sunt influențate de gnosticism, iar o bună parte din celelalte au paralele în Evangheliile sinoptice.

1.3.4. Izvoare patristice.

Din secolul al II-lea d.C. apare literatura apologetică a creștinismului. Septimius Florens Tertullianus, născut în anul 160 d.C., este unul dintre cei mai vechi apărători literari ai creștinismului. În lucrarea sa Apologeticus (Apologie) face procesul păgânismului, demonstrând răul produs de acesta.

Eusebiu din Caesareea, născut în anul 260, realizează în Cronica sa prima istorie universală în viziunea unui creștin. Cartea cuprinde două părți istorice:

– istoria lumii de la Abraham până în anul 325;

– cronologia comparată a istoriei iudeo-creștine și a antichității.

În Istoria ecclesiastică se prezintă pentru prima oară o istorie a creștinismului.

Sfântul Augustin, născut în anul 354 Ia Thagaste, în Africa de Nord, își sfârșește zilele în anul 430 la Hippona, în timp ce cetatea era asediată de vandali. Bazele lumii romane vor fi minate din interior de mistica orientală, dar mai ales de creștinism.

Greutatea considerabilă exercitată de filozofia lui Platon asupra gândirii sale se remarcă în Cartea a V-a a Confesiunilor. Sub influența Sf.Ambrosius (339—398), care de altfel îl va și boteza în anul 387, când Sf. Augustin abandonează filozofia păgână. Devenit episcop, el va reclama independența Bisericii în raport cu Statul.

În opera sa Confesiunile, Sf. Augustin vede adevăratul drum pe care Biserica lui Christos îl are de străbătut; el descrie drumul pe care l-a parcurs de la păcat la Iertare, ca apoi în lucrarea Cetatea lui Dumnezeu, să enunțe noțiunile de providență, liber arbitru, eternitate, voința divină. El propune două cetăți, una a lui Dumnezeu și alta a Demonului, amândouă fiind amestecate până în ziua Judecății de Apoi.

1.4. Stadiul cercetărilor și cunoștințelor

Mai avem încă multe elemente necunoscute în ceea ce privește originile și modul în care s-a propagat creștinismul. Ceea ce s-a petrecut în biserica timpului, unde este granița dintre miracolul credinței și realitatea faptelor istorice, reprezintă încă o temă de îndelungă cercetare.

Cunoaștem multe aspecte ce țin de începutul Bisericii, de formarea și desăvârșirea ei, dar cu toate aceste cunoștințe mai avem încă multe elemente necunoscute. Părerile sunt împărțite într-o problematică diversă, de la întrebări de tipul: creștinismul este un esenianism târziu? sau: Biserica s-a născut la Rusalii, sau mai în timpul vieții lui Isus?

Istoricul francez Ernest Renan, un orientalist de seamă, care a făcut săpături arheologice în Siria și Liban, are următoarea frază: “le christianisme est un essenismequi a largementreussi”. Un răspuns pe această problemă vine imediat din partea prof. S.I. Kovalev ce afirmă: “Ce-i drept, la unele secte iudaice, de exemplu la esenieni, a existat un comunism, dar nu avem nici un temei să-i considerăm pe esenienii drept precursori direcți ai creștinilor”.

Evanghelia dă mărturie despre rolul Apostolului Petru ca fondator și cap al Bisericii (Mt. 16, 18-19), lucru întărit în ziua de Rusalii (Fap. 2, 37-38), ori deja putem spune că exista o primă comunitate ce funcționa ca biserică.

De multe ori în interpretările teologice se insistă pe înființarea Bisericii în ziua Rusaliilor; ori cred că e mai corect a spune că la Rusalii s-a fondat Biserica ca Instituție, ca și comunitate religioasă instituționalizată, ca și comunitate spirituală exista deja.

1.5. Metoda de lucru

Metoda de lucru folosită în alcătuirea lucrării este compilația. Am consultat materialul necesar întocmirii acestei lucrări, fie sub formă de lectură din care am extras materialul necesar, fie că am recurs la micile notițe sub forma unor fișe din tipăriturile consultate în anii trecuți.

Materialul citat în lucrare a apărut în editurile religioase, catolice sau necatolice, tipărit în special după anii ’ 90 în limba română.

Toate aceste tipărituri nu au fost sortate după apartenența religioasă a autorului, ci am încercat să așez informația într-un mod cronologic. Succesiunea evenimentelor din viața lui Isus a reprezentat singurul mijloc de etichetare a materialului cules.

Am dorit a prezenta faptele, locurile sau persoanele citate, într-o manieră care să asigure o reprezentare firească a lor în raport cu noile interpretări ce s-au născut în timpurile prezente. Nu am neglijat importanța datelor scrise în Biblie căutând să situez Cartea Sfântă ca izvor principal al lucrării.

Unele părți din lucrările studiate, considerate importante, am căutat să le citez direct sub formă de op. cit. Alte părți demne de a fi amintite, chiar dacă nu le-am citat expres, totuși în text ele se amintesc în ideea dezbătută.

CAP.I. SITUAȚIA ECONOMICĂ, SOCIALĂ ȘI POLITICĂ A PALESTINEI ÎN SEC. I d.C.

I.1. Situația politică

În Epistola către Galateni (4,4), Sf. Pavel ne atrage atenția asupra epocii istorice de pregătire (providențială) care a precedat venirea lui Christos pe pământ în trup omenesc. Atunci „când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…” (Mc.l, 15). Analiza evenimentelor determină pe orice istoric să recunoască ca și adevărate cuvintele Sf. Pavel.

În anul 63 î.C. Pompei cucerește Ierusalimul și Iudeea trece sub dominația romanilor. Pentru a exersa puterea romanii l-au numit rege pe Antipatras și după moartea lui, pe fiul său Irod cel Mare (37-4 î.C.), care a fost un prieten bun la Romei și care a domnit fără probleme în Iudeea, Samaria, Galileea și Transiordania (fig.l). Chiar dacă pentru a guverna a folosit metode crude, Iudeea a cunoscut în timpul acestui rege o anumită bunăstare și o dezvoltare culturală și economică importantă.

După moartea lui Irod a început neliniștea. Romanii au împărțit regatul între fiii săi. Astfel, Irod Antipa (4 î.C. – 39 d.C.) a primit Galileea și Pereea, în timp ce Arhelau primește Iudeea, Samaria și Idumeea. Dar Arhelau va domni numai din anul 4 î.C. până la anul 6 d.C., când romanii îi vor lua domnia datorită cruzimii sale. Iudeea și Samaria vor fi de atunci procură romană. Al cincilea procurator roman Ponțiu Pilat, un om inflexibil și dur, care își începe misiunea în anul 26 d.C. și va fi suspendat în anul 36 d.C.

Poporul evreu nu a fost prea bucuros cu această domnie străină. Când Iudeea era pe drumul de a fi transformată în procură romană, Iuda Galileeanul a creat partidul zeloților care se va răscula împotriva Romei și va produce mare zarvă și confruntări constante și violente.

În anul 66 d.C. a început războiul eliberării care va avea succes și se va sfârși în anul 70 cu înconjurarea Ierusalimului de către Vespasian, apoi cu cucerirea orașului și a templului de către Tit.

Această pregătire religioasă de venire a lui Christos a fost realizată, deopotrivă prin contribuția a trei elemente: mediul evreiesc, lumea politică romană și gândirea greacă.

Personalitatea Bisericii ne apare în izvoarele istorice a vremii, ca fiind foarte apropiată de personalitatea întemeietorului Ei.

Isus nu predică o pietate sau religie individuală, ci un mesaj de mântuire care-i unește pe cei cel primesc. El însuși numește această comunitate Biserica sa, revendicându-i și fondarea ei.

În acest fel, noua comunitate a lui Isus pregătită înainte de Paștele său, “se articulează și în exterior, iar de acum înainte se va dezvolta în spațiu și timp ca un organism unitar în varietatea sa, conform legilor de creștere împlântate în el de fondator”.

Nu este de neglijat nici faptul că Palestina era atunci o provincie neînsemnată la periferia Imperiului Roman, lucru ce explică oarecum lipsa unor consemnări despre Isus, venite din partea Romei

Teritorial populația vechii Palestinei trăia în trei provincii (fig. 5):

Iudeea, locuită exclusiv de evrei.

Galileea, ținut în care s-au amestecat elemente străine cu populația evreiască.

Samaria, zonă ai cărei locuitori erau considerați de evrei ca apostați și păgâni. Această populație de samariteni erau numai pe jumătate izraeliți prin rasă și religie. După captivitatea babilonică ei nu au fost admiși la construirea templului de la Ierusalim. Din acest motiv ei și-au ridicat templu pe muntele Garazim.

Din punct de vedere politic epoca în care începe biserica lui Isus își începe activitatea, Iudeea, Samaria și Idumeea alcătuiau provincia romană Iudeea care avea ca și guvernator pe Ponțiu Pilat, în timp ce Galileea era guvernată de tetrarhul Irod Antipa (fig. 5).

I.2. Situația economică

Situația economică a Palestinei și a teritoriilor vecine era extrem de complexă. Ruptură socială în societatea iudaică s-a produs mai ales din motive religioase, ceea ce a condus la o situație economică grea.

Geografic ținuturile Țării Sfinte fac posibilă viața. Putem localiza aici câmpiile fertile (Israel, Saron, Șefela), platourile din Galileea și Samaria – Iudeea unde este cultivat, uneori în terase un sol pietros, valea Iordanului cu oaza răcoroasă a Ierihonului. Ploile abundente, cad numai din octombrie până în martie și apa trebuie păstrată cu grijă în vase de ceramică.

Agricultura este resursa principală. Grâul – baza alimentației și orzul se cultivă pretutindeni. Măslinul, este cultivat pentru ulei, evreii exportând ulei în Egipt și Siria. Se exportă și smochine, mai ales la Roma. Vița de vie este cultivată mai ales în Iudeea.

Alături de fructele și legumele obișnuite (linte, năut, salată) se află și alte produse, precum rodiile și curmalele de Ierihon sau Galileea, trufele de Iudeea, trandafirii, din care se prepară o esență parfumată, mai ales balsamul de Iudeea, care este scump și este de trafic intens.

Creșterea animalelor este prezentă pe întregul teritoriu. Oile și caprele sunt crescute pentru carne, lapte, piei și lână. La munci agricole sunt folosiți: măgarii, cămilele și caii.

Industria cunoaște câteva sectoare prospere, ca: pescuitul, practicat în râuri și mai ales în lacul Tiberiadei; de aici se comercializează în toată țara pește afumat sau uscat.

Construcțiile, reprezintă un domeniu larg. între anii 20 î.C. și 64 d.C. se fac lucrări mari de înfrumusețare în Templu, lucrări la care sunt angajați peste 18.000 de muncitori. Irod Antipa construiește Tiberiada și fortifică Seforis și Iulias. Agrippa construiește un zid în partea nordică a Ierusalimului, iar Pontius Pilat un nou apeduct.

Casele evreiești aveau o urbanistică rudimentară. Existau diferențe semnificative între orașe și sate; satele erau mult mai mici ca arie de răspândire, iar țărani trăiau în condiții foarte grele.

Multe din locuințele vremii erau săpate în dealurile calcaroase, utilizate atât ca adăpost pentru animale cât și pentru locuit. Casele construite din pământ sau piatră erau adăposturi simple, de o singură cameră în care jumătate era ocupat de animale. Deasupra casei exista o terasă numită și „camera de sus”, care în tip s-a transformat într-un etaj.

Casele aveau mai rar anexe. La Ierusalim, de pildă., existau grădini sau mici curți împrejmuite de pereți din piatră.

În case găsim un mobilier sărac, confecționat pentru a satisface nevoile practice de trai. Se foloseau mici scaune, o „catedră” utilizată ca masă și cufere mici pentru păstrarea obiectelor casnice. Hrana se prepara în oale și farfurii din argilă arsă sau uscată la soare. Pentru luminatul încăperilor erau folosite lămpi din lut ars (tipic orientale).

Meșteșugurile răspund nevoilor vieții zilnice, precum fabricarea îmbrăcămintei, a veselei sau a bijuteriilor. În general, îmbrăcămintea era confecționată mai ales din cânepă și piei de animale.

Comerțul interior se realizează mai ales prin schimbul în natură. În ce privește comerțul exterior, se importă în special produse de lux: cedru din Liban, tămâie, aromate, aur, fier și aramă din Arabia, mirodenii și țesături din India. Se exportă alimente (fructe, ulei, vin, pește), parfumuri, piei și smoală de la Marea Moartă. Comerțul este în mâna negustorilor.

Schimburile și comerțul nu ocupă un loc important în NT. Coasta Palestinei este lipsită de porturi și bântuită de valuri mari și nici un port natural nu a constituit un centru comercial. Rutele de caravane converg în mod natural în Palestina și NT menționează activitatea comercianților.

Principalele activități în domeniul schimburilor comerciale din perioada NT au fost în mâinile romanilor. Comerțul extern al Imperiului Roman era vast și variat.

I.3. Populația, societatea și problemele sociale

I.3.1. Lumea evreiască

Este lumea în sânul căruia s-a născut Fiul lui Dumnezeu, Isus Christos. Înainte de venirea lui Isus, existau două feluri de evrei:

– evreii palestinieni, erau evreii care nu și-au părăsit niciodată patria mamă, care au venit aici după captivitatea lor babiloniană;

– evreii din diaspora, erau acei evrei care s-au stabilit în străinătate.

Numeroși evrei s-au împrăștiat în toate regiunile lumii după terminarea

captivității îndurate de poporul lui Israel, fie din partea asirienilor sau babilonienilor, fie de cuceririle Romei. Au fost duși în sclavie, iar după eliberare numai o parte dintre ei s-au întors în patrie. Mulți s-au stabilit în alte regiuni. După istoricul Josephus Flavius, aproape că nu era țară în care să nu se fi stabilit evreii. Oricât de exagerată ar fi această afirmație, știm că în toate cetățile mai importante din lumea greco-romană se găseau coloniști evrei. Chiar și la Roma se înfiripase o comunitate de evrei.

In diaspora evreii nu au părăsit tradițiile lor naționale și anume credința națională. Aveau sinagogile lor în care se reuneau să se roage în comun și să asculte comentariul Sf. Scripturi. Țineau legătura cu evreii din țară prin acțiunile templului, vizitând în pelerinaje țara mamă.

În structura socială a Palestinei observăm o varietate de poziții sociale:

Bogații – o minoritate ce duce o viață adesea fastuoasă: suveranul și curtea, dar și aristocrația sacerdotală a Ierusalimului, marii negustori, șefii perceptorilor de impozite, proprietarii funciari, etc.

Clasa de mijloc este formată din meșteșugari și preoții de țară; micii fermieri, adesea datornici, sunt mai aproape de săraci.

Clasa defavorizaților reprezentată de lucrătorii și zilierii, șomerii, cărora nu le rămânea adesea alt mijloc de trai decât cerșitul, și bineînțeles, sclavii.

Bolnavii (boli de piele, 'lepra') și infirmii trăiesc din pomeni.

Hoții, foarte numeroși, formează o categorie aparte.

I.3.2. Lumea greacă

Filozofia greacă a pregătit apariția creștinismului prin faptul că a distrus religiile vechi. Filozofia greacă a dovedit iraționalitatea cultului politeist, paralel cu aceasta nu a reușit să satisfacă nevoile spirituale ale omului. În acest vid creat a venit Isus care întărea monoteismul ca o motivație reală a Divinului, întărindu-1 cu atributele căutării umane: Adevăr, Dreptate și Frumos.

Curentele filozofice grecești de tipul stoicist sau panteist au readus supranaturalul în mentalitatea vremii. De pildă, stoicismul “propaga calitatea de tată a lui Dumnezeu și frăția oamenilor și susținea un cod etic foarte dorit, această filozofie l-a lăsat pe om în situația ca, prin procese raționale, să își rezolve singur ascultarea de legile naturale pe care urma să le descopere cu rațiunea lui neuitată de nimeni”. Acest lucru a făcut ca mediul în care Isus a început a-și predica ideologia să fie propice dezvoltării ei.

I.3.3. Lumea romană

Contribuția politică la istoria de dinainte de venirea lui Christos a fost în esență opera romanilor.

Romanii au dat omului un profund sentiment de unitate sub o lege universală. Acest sentiment al solidarității omului a “creat în cadrul imperiului un mediu favorabil pentru faptul că primirea Evangheliei care proclama unitatea rasei umane prin faptul că toți oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului și că tuturor li se oferă o salvare care îi face să fie parte dintr-un organism universal, Biserica lui Christos, trupul lui Christos”.

Mișcarea liberă în lumea Mării Mediterane. Imperiul roman a creat un mediu propice misiuni de predicare. Isus s-a mișcat liber pe teritoriile Țării Sfinte, drept oferit de ocupanții romani. Sistemul de drumuri din imperiu, a creat pentru urmașii lui Isus un mediu excelent de evanghelizare.

Cuceririle romane au dus la pierderea credinței multor popoare în proprii lor zei, pentru că zeii lor nu au fost capabili să-i ajute să nu fie înfrânți de romani. în cazul multor oameni s-a produs un gol de încredere în zeitățile cunoscute. Acest lucru a făcut ca Isus să aducă din nou încrederea în sufletul lor. Chiar și persoane venite din lumea romană au renăscut spiritual prin Isus – modelul centurionului (Mt. 8, 5- 13).

I.4. Situația religioasă

I.4.1. Cultul și Legea

Pentru iudei mult mai importantă decât situația politică era situația religioasă. După întoarcerea din robie au fost două evenimente importante în evoluția religiei: reconstruirea templului din Ierusalim (reorganizarea cultului) și angajarea poporului în a împlini din nou Legea lui Moise. Cultul și Legea sunt coloanele pe care se bazează religia și societatea.

Cultul era concentrat în Ierusalim, centrul iudaismului universal, orașul sfânt, locul prezenței lui Iahve. Acolo se duceau pelerinii pentru a oferi jertfe, acolo locuia ierarhia preoțească cu Marele Preot (șef oficial al poporului, chiar dacă în timpul romanilor preoții pierd o mare parte din puterea politică) și acolo se întâlnea sinedriul. Templul era centrul religios, politic și economic al iudeilor.

Celălalt stâlp al vieții era dreptatea legii. Majoritatea dintre iudei locuiau în afara Ierusalimului. De aceea Legea avea o importanță deosebită pentru ei. A fi iudeu însemna a trăi după Torah, după Lege.

Pentru a cunoaște bine Legea trebuia un studiu intens. Acela care nu cunoștea bine Legea (muncitorii, poporul simplu) era marginalizat. Sinagoga era locul de rugăciune dar și școala Legii. Sinedriul, compus din 70 de membri, era organismul care interpreta Legea, chiar dacă în timpul procurorilor deciziile politice și judiciare erau în mâinile guvernatorilor.

Pe vremea lui Isus aristocrația preoțească a saduceilor și cărturarii farisei formau cele două orientări din Sinedriu.

Dumnezeul lui Israel. Departe de concepțiile religioase ale popoarelor din jur, Israel are un singur Dumnezeu, Iahve, care este creator, judecător, eliberator…. Este un Dumnezeu fără imagini care l-a ales pe Israel ca popor al său.

Alegerea și Alianța, Legea și Făgăduința determină, după experiența trăită în pustiu, existența și istoria acestui popor.

Existența lui Israel depinde totalmente de acest Dumnezeu suprem care îi conduce și salvează. Chiar dacă cu trecerea timpului religiozitatea și cultul pierd vitalitate și suferă un proces de fosilizare, Iahve și Israel vor fi legați întotdeauna printr-o Alianță care este mândria și slava poporului, care îi dă conștiința de sine ca popor.

Un popor care speră totul de la Dumnezeu. Israel este un popor care trăiește în speranță. Exilat, visează momentul întoarcerii; când păcătuiește speră iertare; când se amestecă cu păgâni plânge pentru a-1 regăsi pe singurul său Dumnezeu; și întotdeauna așteaptă îndeplinirea făgăduințelor făcute lui David și urmașilor săi.

Dar aceste speranțe politice pământești nu sunt de ajuns. În timpul lui Isus se așteaptă venirea și revelația împărăției lui Dumnezeu și mântuirea lui Israel. Era așteptat Mesia. Unii visau un Mesia – Rege cu o armată invincibilă; alții așteptau un Mesia – Preot de prestigiu. Erau și câțiva (puțini) care se gândeau la un Mesia – Om simplu, profet.

I.4.2. Situația socială

În Iudaismul de la începutul erei noastre găsim grupuri cu tendințe diferite. Aceste grupuri pot fi reduse la patru mai importante: fariseii, saduceii, esenienii și zeloții.

1. Fariseii. Chiar dacă erau numai vreo 6.000 de farisei, totuși este grupul cu cea mai mare influență, după cum ne arată Evangheliile. Începe ca grup în timpul Macabeilor cu numele de „cei evlavioși” (hassidim), și se îndepărtează de aristocrația preoțească pentru că aceasta s-a dat după lume.

Programa lor este îndeplinirea riguroasă și fără compromisuri a Legii (Torah) în toate domeniile și în toate circumstanțele vieții zilnice. Numele („cei separați”) arată voința lor de a se distinge de cei care s-au dat după lume ca și de cei nepricepuți față de Lege.

Fariseii constituie o mișcare laică, trăiesc în comunitate și interpretează Legea pentru întâlnirea săptămânală din Sinagogă. Serviciul religios în Sinagogă era o lectură și un comentariu al Scripturii după care se făcea mărturia de credință în Dumnezeu și o rugăciune.

Fariseii împreună cu cărturarii interpretau Legea și o adaptau cazurilor concrete. Interpretările lor erau la fel de obligatorii ca însăși Legea.

Din punct de vedere politic erau mai puțin moderați din cauza respectului față de Lege. După stilul lor de viață erau un model de evlavie; prestigiul lor în popor era mare. Credeau în învierea morților și așteptau pe Mesia.

După distrugerea Ierusalimului au avut un rol istoric extraordinar. Au luat conducerea poporului și au reușit cu ajutorul Legii să consolideze iudaismul până astăzi.

Saduceii erau o adevărată castă. Majoritatea aparțineau familiilor preoțești din Ierusalim. Strâns legați de Templul și de tradițiile lui, nu aveau o influență prea mare în popor. Respingeau “tradiția cărturarilor” și noile concepții ca de exemplu, învierea morților.

Duceau o „existență ecleziastică” fără viață. Era de ajuns pentru ei poziția moștenită și o activitate pur liturgică slabă și plină de compromisuri cu puterea. Împreună cu fariseii și cu aristocrația laică a “bătrânilor” poporului formau (sub conducerea Marelui Preot în funcție) senatul Ierusalimului (Marele Consiliu, Sinedriul) – autoritate supremă la nivel religios și juridic care s-a bucurat de o putere disciplinară pană la căderea orașului din anul 70. În maniere saducheii erau foarte grosolani, chiar obraznici cu colegii și cu străinii de altfel, considerând că este o virtute să se contrazică cu proprii lor dascăli.

Influența lor politică era mare. Se înțelegeau bine cu romanii și erau opuși oricărei mișcări politice revoluționare. Nu se bucurau de simpatie din partea poporului și de aceea, mai târziu n-au putut face nimic pentru a evita ridicarea împotriva Romei.

Esenienii. Printre mișcările care s-au îndepărtat de iudaismul oficial se găsesc și esenienii. Până în anul 1947 se știa numai de existența lor, dar atunci au fost descoperite multe scrieri din secolul I î.Ch. și care aparțineau comunității esenienilor din Qumram, lângă Marea Moartă.

Originea esenienilor trebuie căutată tot în timpul Macabeilor. Preoția și ierarhia erau caracteristicile unei organizații rigide, unui legalism dur, unei speranțe apocaliptice și pretenției de a fi reprezentanții adevăratului popor a lui Dumnezeu; în care revelarea era numai pentru grupul de inițiați. Admit principiul dualist, Binele și Rău, între care este un război continuu.

Admit predestinarea, după ei Dumnezeu îi alege pe unii, iar pe alții îi respinge. Recompensele și mesianismul privite în legea eseniană, accentuează venirea unui Mesia – Rege, Mesia – Preot, care va instaura o împărăție tipic interesului iudaic.

Foloseau ca ritual al purificării, o spălare cu apă împlinind anumite uzanțe rituale, urmată de o masă rituală. Esenienii aplicau femeii un tratament de izolare față de bărbat.

În mai multe aspecte semănau cu fariseii, dar aveau particularități proprii: ruptura totală cu iudaismul oficial, izolarea sectantă și anumite tradiții preoțești.

Ca și ordin monahal, trăiau în comunitate aveau toate în comun, condiții de admitere stricte, un noviciat și o ierarhie a funcțiilor bine stabilită.

Disciplina lor era serioasă cu un meticulos ritual al purificării și mese comunitare sacre. Se considerau “copiii luminii” în fața “copiilor întunericului”.

Datorită izolării nu reprezentau nici un pericol pentru iudaismul oficial și erau văzuți ca un model de evlavie.

Zeloții. Partidul zeloților (“geloși după cele ale lui Dumnezeu”) se naște când procurorii romani iau puterea în anul 6 d.Ch. Dreptatea Legii, speranța apocaliptică iminentă și opoziția radicală dominației romane se amestecau într-o alianță tragică. Pornind de la ideea singurei dominații a lui Dumnezeu asupra Israelului nu acceptau nici un fel de putere străină. Iubirea lor față de libertate și recunoașterea lui Dumnezeu ca singurul lor rege erau particularitățile lor mai subliniate.

Problema taxelor pentru Roma era una de credință politico-religioasă. În plus, credeau că trebuie luptat pentru venirea împărăției lui Dumnezeu chiar în mod violent. Erau extrem de sensibili față de speranțele și mișcările mesianice care deveneau destul de violente. Totuși, aceste speranțe nu aveau un caracter unitar în iudaism. Rigorism în materie de observanțe religioase, problema Sabatului și a purității rituale, i-au făcut pe unii să-i considere ca pe o fracțiune extremistă desprinsă din grupul fariseilor”.

Alte grupuri – Samaritenii. Rupți de iudaismul oficial, samaritenii erau considerați o grupare eretică. Opoziția iudeo-samariteană era în același timp națională și religioasă.

Pentru iudei samaritenii sunt necurați în sens ritual pentru că se căsătoreau cu păgâni dar și pentm că erau considerați adepți ai unei erezii diabolice (In 8, 48).

Cartea lor sfântă este numai Pentateuhul și locul pentru a-1 cinsti pe Dumnezeu este în inima țării lor, pe muntele Garizim, sfințit de vechea tradiție a Patriarhilor (Io 4, 20- 21; Lc 9,51-53).

Pe vremea lui Isus vitalitatea lor religioasă era sfârșită și templul de pe muntele lor sfânt fusese distrus cu mult timp în urmă (128 î.C.), chiar dacă păstra cultul propriu.

Țara și poporul din Samaria erau urâți și iudeii încercau să nu aibă nici un amestec și nici o legătură cu dânșii. Astfel, samaritenii duceau o existență separată, ca o sectă; astăzi au mai rămas niște urmași complet dispersați.

Galileenii. În Galileea, țara lui Isus, trăia o populație amestecată, dar grupul de care aparținea familia lui Isus era iudeu. Nu știm mare lucru despre obiceiurile religioase ale galileenilor. Sinagoga era centru comunității pentru că Templu era departe.

Mișcările religioase populare se puteau dezvolta mai liber într-o țară separată de Iudeea prin Samaria, care nu avea o faimă prea mare și care, în plus, avea o constituție proprie.

CAP.II. TERITORIUL UNDE S-A ÎNFIINȚAT BISERICA

II.1. Teritoriile palestiniene

Iuda, la sud de Hebron. Mai târziu, pe măsură ce diferite grupuri arabe, în special nabataenii, au exercitat presiuni asupra vechiului Edom, tot mai mulți emigranți s-au stabilit în Iuda și regiunea ocupată de ei a ajuns să fie cunoscută ca Idumeea (1 Mac 4, 29). Iuda Macabeul a dus câteva campanii reușite împotriva acestor locuitori și Ioan Hyrcanus i-a supus (126 î.C.) sub conducerea lui Antipater (bunicul lui Irod cel Mare) care i-a obligat să fie tăiați împrejur. Textul NT de la Marcu (3, 8) este singurul care amintește de această provincie.

Samaria (fig.7) se găsește în partea centrală a Palestinei. O expediție a Universității Harward întreprinsă prin anii 1930, găsește ruinele Palatului lui Omri și casa de fildeș a lui Ahab, precum și farfurioarele cosmetice ale Izabelei.

Vizita lui Filip in Samaria (Fap.8, 5-25) a adus Evanghelia unui popor care nu era din sânge pur evreiesc. Samaritenii erau descendenții acelora dintre cele zece triburi care nu au fost duși în Asiria după uciderea Samariei și care s-au amestecat cu locuitorii pe care asirienii i-au adus acolo din alte părți ale imperiului lor în anul 721 î.C. Evreii și samaritenii au devenit dușmanii cei mai înfocați din acel timp.

Samaritenii au învățat legea exilului și se caracterizau printr-o aderență strictă la Tora, inclusiv acele aspecte ale legii care erau considerate că disting poporul Legii de toate celelalte grupări. Ridicarea evreilor ca poporul Legii în sensul cel mai strict al cuvântului este asociată mai presus de orice cu lucrarea profetului Esra, sub conducerea căruia legea din Pentateuh a devenit constituția recunoscută a statului-templu iudeu, supusă autorității mai mari a curții Persiei. Lucrarea lui Esra a însemnat că probabilitatea remedierii dintre samariteni și iudei s-a redus mai mult ca oricând. Cu puțin timp înainte de anul 400 î.C. un descendent din familia marelui preot de la Ierusalim, Manase, s-a căsătorit cu fiica lui Sanbalat și a fost instalat de socrul său ca mare preot în vechiul loc sfânt de pe Muntele Garizim, în apropiere de Suihem, unde a fost construit un templu cu permisiunea regală. Cultul rival înființat în felul acesta a supraviețuit până în ziua de azi și este bazat pe aceiași carte a Legii care este recunoscută și de evrei.

Petru și Ioan au fost chemați să vină în Samaria ca să-l ajute pe Filip, când lucrarea crescuse atât de rapid încât Filip s-a văzut neputincios să facă față tuturor cerințelor. Această trezire spirituală a fost prima breșă în bariera naționalistă care stătea în calea răspândirii Evangheliei. După încheierea lucrării sale în Samaria, Filip a fost călăuzit de Sf. Spirit să predice Evanghelia unui famen etiopian, care deținea o funcție înaltă în guvernul Etiopiei.

Petru, care fusese primul vestitor al Evangheliei la evrei, a fost de asemenea primul care a dus Evanghelia în mod oficial la neevrei. După o vedenie, în care i s-a arătat clar că și neevrei aveau dreptul la Evanghelie. S-a dus la casa lui Comeliu, centurionul roman, unde a fost uimit văzând în casa lui petrecându-se aceleași lucruri ca și în ziua de Rusalii (Fap.10, 11). Din acel moment, Petru a fost de acord să răspândească și printre neevrei Cuvântul harului; famenul etiopian și Corneliu au fost primii neevrei.

Evanghelia după Marcu a dat vieții lui Isus un cadru foarte simplu. După botezul în Iordan, Isus predică în Galileea, urcă la Ierusalim, predică și moare la Ierusalim; îngerul învierii vestește reîntâlnirea în Galileea.

La Marcu, Galileea se opune Ierusalimului. Galileea neamurilor sau a păgânilor, cum era numită pe atunci, cunoscuse multe invazii, și în ochii conducătorilor religioși, credința nu era foarte pură acolo; de acolo nu putea ieși nimic bun (cf. In. 1,46).

Profetul Isaia (8, 23) vestise că într-o zi Dumnezeu se va arăta acolo păgânilor: deci, ea era simbol de speranță și deschidere. Or, Isus tocmai acolo copilărește, trăiește își începe predicarea, iar mulțimile îl primesc cu entuziasm.

Această regiune este deschisă (fig.4); de acolo merge Isus la păgâni, în Tir și în Sidon.

Trei cetăți, la capătul de nord al Mării Galileei sunt numite ca fiind scena principală a minunilor lui Isus. Capernaum, Betsaida și Horazim sunt cele mai favorizate orașe în opera lui Isus (fig.5). Pronunțarea judecății și pierzarea pe care le-o prezice Isus, arată cât demult a considerat El minunile drept dovadă a prezenței Fiului lui Dumnezeu între oameni.

II.2. Principalele orașe și rolul lor

În urbanismul orașelor palestiniene există o mare diferență între ceea ce știm azi despre orașele palestiniene și ceea ce era în timpul lui Isus. în timpul evanghelizări lui Isus Capemaum, Nain sau Nazaret erau orașe, iar Bethlem și Emaus erau sate.

Ierusalimul se află în partea centrală a jumătății de sud a țării Canaanului, la cumpăna apelor dintre Iordan și Marea Mediterană, la o distanță aproximativ 34 km de Iordan, respectiv 65 km de Marea Mediterană, într-o regiune apărată la vest de munți, la sud de deșert, iar la răsărit de Cheile Iordanului (fig. 18).

David a făcut din Ierusalim capitala Israelului în anul 1000 î.C.; în anul 586 î.C. orașul este distrus de către babilonieni. În zilele lui Isus Ierusalimul și-a recâștigat splendoarea, dar l-a "omorât" tocmai pe Acela pe care avea meritul să-l aducă pe lume încă de când a fost întemeiat.

Ierusalimul apare ca un oraș închis în sine, adăpostul oamenilor de bine, siguri că dețin adevărul și care nu admit ca cineva să-l conteste. De la începutul activității lui Isus în Galileea cele mai înverșunate atacuri vin din Ierusalim. Cu toate acestea călătoriile lui Isus își au finalitatea la Ierusalim.

Ierusalimul este locul unde Isus își împlinește misiunea divină; locul împlinirii jertfei supreme și a învierii. Tot aici Isus proclamă autoritatea Bisericii sale prin Petru.

In cartea Faptele Apostolilor Luca atribuie Ierusalimului un loc deosebit în misiunea de evanghelizare, locul unde a avut loc primele apariții a Celui înviat. Dealtfel, comunitatea din Ierusalim este punctul de referință constant pentru toată expansiunea creștinismului (Fap. 1-7).

Comunitatea primară din Ierusalim era constituită dintr-un grup de 120 de credincioși ce completau grupul celor 12 apostoli în fruntea căruia era Petru. Tânăra comunitate va crește la Rusalii la 3000 de iudei, iar nu peste mult timp membri comunității ajung la 5000.

Biserica evreiască din Ierusalim, și-a pierdut curând locul de conducere în creștinism, acesta fiind luat de alte biserici. Hotărârea luată la Conciliul de la Ierusalim de a nu-i obliga pe neevrei să se supună Legii a deschis calea pentru emanciparea spirituală a bisericilor neevreiești de sub controlul evreiesc. În timpul asediului Ierusalimului de către armata lui Titus, în anul 69, membrii bisericii au fost siliți să fugă din Ierusalim la Pella, peste Iordan. Ierusalimul n-a mai fost considerat centrul creștinismului după distrugerea Templului și după fuga de acolo a bisericii evreiești, iar conducerea spirituală a Bisericii creștine a fost centralizată în alte orașe, ca de exemplu în Antiohia. Acest fapt a îndepărtat posibilitatea pericolului ca creștinismul să rămână în lumea iudaismului.

Ierusalimul joacă un rol teologic important în ambele Testamente; în această privință nu poate fi distins cu ușurință de perspectiva mai largă care include toată țara. Sunt două motive dominante: Ierusalimul este în același timp locul infidelității și neascultării evreilor, cât și locul alegerii și prezenței lui Dumnezeu, locul protecției și gloriei lui Dumnezeu.

Betleem, locul de naștere a lui Isus (fig.6), a fost centrul unor asociații istorice. Cetatea lui David. Locul de îngropare a Rahelei. Căminul lui Rut. La 22 de kilometri în sud era Hebronul, casa lui Avraam, Isaac și Iacob. La 16 kilometri nord-est era Ghibeon unde Iosua oprise soarele în loc. La 20 de kilometri spre vest era Socot, unde David ucisese pe Goliat. La 9 kilometri spre nord era Ierusalimul, unde David a plătit zeciuială lui Melchisedec minunata capitală a lui David și a lui Solomon, scena lucrării lui Isaia și Ieremia, centrul eforturilor de veacuri ale lui Dumnezeu de a se descoperi pe Sine omenirii.

Tot aici se găsește biserica Nativității din Betleem, cea mai veche clădire din toată creștinătatea, a fost zidită inițial de Elena, mama lui Constantin, primul împărat creștin al Imperiului Roman, în anul 330. Există o cameră asemenea unei peșteri din biserică, unde se spune că ar fi ieslea în care s-a născut Isus. O tradiție spune că această încăpere a făcut parte din căminul ancestral al Iui David, Boaz, și Rut. în această cameră Sf. Ieronim a stat 30 ani, timp în care a tradus biblia în limba latină.

Betania (fig.25) se află la vreo 3 km de Ierusalim, pe versantul de răsărit al Muntelui Măslinilor. A fost locul de ședere a lui Isus când era în vizită la Ierusalim. De pe dealurile Betaniei Isus s-a suit la cer.

Betania era un sat la poalele Muntelui Măslinilor pe drumul către Ierihon. Este menționat pentru prima oară în Evanghelii, mai ales ca locul unde trăiau prietenii iubiți a lui Isus: Marta, Maria și Lazăr.

Cana (fig.7) este o așezare galileană ce se află la vreo 7 km nord-est de Nazaret. Natanael era din Cana. Aici la Cana s-a petrecut prima minune publică a lui Isus.

La sosirea sa în Galileea, după o absență de 8 luni la începutul lucrării Sale în Iudeea (In.2, 13 – 4,43), Isus a venit la Cana unde, cu un an înainte prefăcuse apa în vin. Apoi, după ce a vindecat pe fiul nobilului, s-a dus la Nazaret unde locuitorii acelui oraș 1- au respins, de aceea s-a stabilit la Capemaum, facându-și sediul lucrării de propovăduire și vindecare acolo.

Capernaumul (fig.16) (în ebraică Kefar-Nahum = orașul lui Naum) era în timpul lui Isus o prosperă localitate de pescari. Populația eterogenă stabilită aici cu mulți ani înainte depindea de Marea Galileei.

În prezent din excavațiile recente rezultă că orașul a fost situat fără îndoială la Teii Hum și a fost locuit în mod continuu din sec. I î.C. până în sec. VII d.C. Evangheliile ne spun că orașul este situat pe malul Mării Galileei, în apropierea unei granițe politice (vamă).

In anul 1905 o expediție germană a descoperit podeaua sinagogii în care a învățat Isus. Aici s-au întâmplat mai multe minuni prin care Isus și-a dovedit mesianicitatea.

Hebron (fig.5) este situat în Palestina aflat la o înălțime de 927 m deasupra nivelului mării, la 30 km de Ierusalim. Avraam a locuit în apropierea orașului o perioada mare de timp, unde de fapt a și fost îngropat

Hebron este una dintre cele patru cetăți menționate pe sigiliile de pe mânerele ulcioarelor de la Lachis, fapt ce indică importanța lui ca centru administrativ major în Iudeea, în timpul domniei lui Ezechia. După robia babilonică a fost ocupat de idumei, de la care a fost cucerit de Iuda Macabeul. în timpul războiului din anii 66 -70 d.C. a fost ars și cucerit de romani.

Ierihon (fig.13) din NT este reprezentat de movilele de la Tulul Abu el-Alayig, la 16 km nord-vest de gura de vărsare a Iordanului în Marea Moartă. Orașul are o istorie străveche înainte de domnia lui Iosua, cea 1200 î.C. Irod cel Marea avea construit aici un frumos palat de iarnă cu grădini ornamentale alimentate cu apă printr-un apeduct.

Împrejurimile Ierihonului au fost martore la vindecarea unor orbi de către Isus, între care și Bartimeu (Lc.18, 35). Zaheu nu a fost singurul evreu bogat care să-și aibă casa în acest district elegant. Povestea nemuritoare a Samarineanului milostiv este plasată pe drumul îngust, înțesat de tâlhari, care cobora de la Ierusalim la Ierihon (Lc.10, 30-37) (fig. 14).

Orașul Nazaret (fig. 8) pe vremea când Iosif și Maria au crescut pe copilul Isus avea case rudimentare. Case cu pereți groși în formă cubică, iar pe una din laturi avea o deschizătură folosită ca porțiune de acces. Interiorul era și el sărac, jumătate era folosit pentru vite.

Sunt cunoscute și astăzi locuințele săpate în terenul calcaros din împrejurimile Nazaretului în care se adăposteau atât oamenii cât și animalele. în casele oamenilor înstăriți exista o încăpere specială pentru preparatul și servitul mesei, în timp ce în locuințele săracilor erau adăposturi simple în care o cameră era folosită atât ca bucătărie cât și ca dormitor.

II.3. Teritoriile transiordaniene și transpalestiniene

Decapole (Decapolis) (fig.13) este un teritoriu întins la sud de Marea Galileei, în principal la est de Iordan, incluzând însă și Bet-Șean la vest. Grecii au ocupat orașe cum sunt Gadara și Filadelfia deja prin anul 200 î.C. În anul 63 î.C. Pompei a eliberat Hippos, Scythopolis și Pella de sub stăpânirea evreilor . El a anexat cetățile la provincia Siria, dar le-a acordat autonomie de municipii. în jurul anul 1 d.C. ele au format o ligă de comerț și de apărare mutuală împotriva triburilor semitice. Prin secolul II d.C. Ptolemeu a inclus și alte orașe de la sud de Damasc.

Fenicia este un teritoriu pe coasta de est a Mării Mediterane care se întinde vreo 240 km între râurile Litani și Arvad (azi, Liban și Latakia de Sud), precum și locuitorii acelui ținut.

Fenicia este numită astfel în NT, ca un loc de refugiu pentru creștinii care au fugit din calea persecuției care a urmat după moartea lui Ștefan (Fap.11, 19). Pavel și Sila au călătorit prin acest ținut în dmmul lor de la Samaria spre Antiohia (Fap.15, 3). Mai târziu Pavel a debarcat pe coasta Feniciei în apropiere de Tir, în drum spre Ierusalim (Fap. 21, 3). În timpul lui Christos Fenicia era numită „coasta mării și ținutul Tirului și a Sidonului” (Mt.15, 21), iar locuitorii, inclusiv grecii, erau considerați „siro-fenicieni” (Mc.7, 26).

În VT teritoriul ocupat de fenicieni a fost numit de evrei „Canaan” (Is 23, 11), iar numele de „canaanit” (negustor) probabil că era dat locuitorilor ținutului. Totuși, în toate perioadele s-a obișnuit ca Fenicia să fie indicată prin numele cetăților sale principale: Tir și Sidon, întrucât a existat prea puțină coeziune politică între ele, cu excepția unor perioade cum a fost domnia lui Hiram I. Alte localități au fost: Arvad, Simyra, Ghebal, Beirut și Sarepta. Religia idolatră a fenicinienilor a fost condamnată de profetul Ilie și de profeții de mai târziu.

Pereea este o regiune din Transiordania care corespunde cu aproximație Galaadului din VT. Nu este niciodată menționată în NT. Josephus o menționează de mai multe ori ca fiind amintită în NT, cum ar fi (Mt.19, 1). Numele de Pereea a început să fie folosit după perioada exilului și s-a referit la o regiune la est de Iordan, lată de cca 16 km, care se întinde de la râul Amon în sud până undeva între Iaboc și Yarmuk în nor. În esență, această regiune cuprinde extremitatea unei pante foarte abructe, înaltă de 1.000 m, care se întinde dincolo de Iordan împreună cu orașele ei, fiind astfel o regiune înaltă cu precipitații abundente, ale cărei zone înalte era acoperită de copaci. În porțiunile cu înălțime mijlocie erau măslini și vii, iar apoi înspre est erau lanuri de grâu, iar mai departe pășunile de invidiat în timpurile VT, căci după ce au văzut această regiune semințiile lui Gad și a lui Ruben (Num 32, 15) nu au mai fost interesate să treacă Iordanul împreună cu turmele lor.

Trahonita. Singura referință biblică este în Luca (3,1), împreună cu Itureea este menționată în tetrarhia lui Filip. Trahonita probabil că a fost districtul din jurul regiunii Trahon (Josephus a folosit ambele nume); Trahon corespunde cu regiunea modernă al-Lasa, o formațiune vulcanică stâncoasă în formă de pară, cu o suprafață de 900 km pătrați, la est de Galileea și la sud de Damasc. în general este o regiune extrem de neproductivă, dar ici și acolo sunt petece de pământ fertil cu un izvor sau două. Terenul stâncos și accidentat a făcut să fie un loc ideal pentru hoți. Mai târziu romanii au construit drumuri prin zonă.

II.4. Orașe importante din afara Palestinei

Antiohia, așezat în partea de nord-est a Mării Mediterane; în anul 1910 s-a găsit "Cupa de la Antiohia", care se pare că este cupa folosită de Isus la Cina de Taină.

Betsaida (fig.10) este un oraș pe țărmul de nord al Mării Galileeii în apropiere de Iordan. Tetrarhul Filip l-a reconstruit și l-a numit Iulias, în cinstea fiicei sale Iulia.

Evanghelia lui Marcu ne spune că ucenicii au fost trimiși de la est de Iordan la Betsaida, către Capernaum (Mc.6, 45), de aceea s-a constat existența unui alt oraș Betsaida la vest de Iordan, localizat se pare la Aynal-Tabigha.

Gadara (fig.4). Singura referire biblică la regiunea Gadarei este întâmpinarea cu îndrăcitul și turma de porci. Termenul de „gadareni” este întâlnit în mai multe texte precum (Mt.8,28) sau (Mc.5,1).

Unele izvoare istorice dă trecut acestei așezări ca fiind din perioada VT, din sec.III î.Ch, ca fiind una din cetățile Decapole.

Gerasa (fig.4) este situată în Transiordania la jumătatea drumului între Marea Moartă și Marea Galileei și la vreo 30 km est de Iordan. Este menționat numai indirect în Biblie prin vizita lui Isus la est de Marea Galileei, în teritoriul care este descris ca „ținutul gherghesenilor ” (Lc.8, 26).

Orașul este situat într-o vale udată de apele unui râu care curgea prin mijlocul ei și bogăția orașului probabil că a derivat de la cultivarea pământurilor fertile din partea de est.

Apoi Izreel, unde infama Izabela și-a sfârșit viața. Cu muntele Ghilboa, unde regele Saul a fost ucis de filisteni. Endor, unde vrăjitoarea a rechemat duhul lui Samuel. Râul Chison, unde Debora și Barac i-au supus pe cananiți. Toate acestea se vedeau pe vârful unui deal din Nazaret.

Nazaretul (fig.19) este situat intr-un fel de bazin, în partea de sud a unui deal de 370 m deasupra nivelului mării. De pe culmea dealului, după un urcuș de 10 minute, în fața ochilor se deschide o priveliște de o frumusețe neasemuită asupra Galileei. La nord e panorama minunată a unor dealuri fertile și a unor văi mănoase, presărate cu cetăți prospere; apoi, în depărtare se zărește muntele Hermon, cu vârfurile acoperite de zăpadă. In apropiere, la 5 km se află Gat-Efer, căminul strămoșesc a lui Iona. La sud, câmpia Esdraelon, care se întinde de la râul Iordan până la M. Mediterană, scena principală a luptei seculare a Israelului pentm existență.

La 16 km spre vest de la Nazaret se vedea foarte bine muntele Cârmei, unde Ilie, în lupta sa cu Baal, a chemat foc din cer. Spre sud-vest, cam la aceeași distanță, se găsea trecătoarea Armaghedon, faimosul câmp de bătălie al națiunilor, care i-a sugerat lui Isus numele marii bătălii finale a tuturor veacurilor, în care El însuși îi va conduce pe ai Săi la bimință.

La sud de Nazaret, la numai 14 kilometri, se află Sunem (fig.5), unde Elisei înviase pe fiul Sunamitei. în apropiere, e izvorul Harod, unde Ghedeon împreună cu cei 300 de viteji ai săi au pus pe fugă pe madianiți.

Sihem-ul (fig.4) se găsește la 8 km sud-est de Samaria. Descoperirile arheologice arată că orașul exista și pe vremea lui Avraam din anul 2000 î.C.

Cercetătoml englez Sellin în primele decenii ale secolului XX, a găsit inscripții ale perioadei pre-israelite, ce indicau faptul că scrisul a consemnat nimicirea Sihemului de către Abimelec și minele templului lui Baal.

CAP. III. ACTIVITATEA DE ORGANIZATOR A LUI ISUS CHRISTOS

III.1. Personalitatea lui Isus

Isus este iudeu: totuși ascendența lui este din Galileea, în nordul Palestinei, regiunea disprețuită de către iudei. Mama lui este Maria de la care, probabil, a învățat limba aramaică.

Unele studii recente arată: „este adevărat că toată lumea este de acord în a afirma că primele decenii din viața lui Isus au fost cât se poate de banale”.

Stilul, limbajul său este simplu, concret, acut, inconfundabil. Folosește pilde din observarea vieții și a naturii.

Isus este un personaj inclasificabil. Pe vremea lui Isus erau diferite grupuri, dar Isus nu poate fi încadrat în nici unul. Erau și două puteri: cea politică și cea religioasă, Isus nu aparținea de nici una.

Nu este preot evreu. Nu face parte din înalta clasă și nici din tribul lui Levi. Era un laic în mijlocul societății iudeilor (Evr.7, 13-14). Totuși, critică pe preoți care îi exploatează pe pelerini (Mc. 11, 15-19) și care nu încearcă să răspundă nevoilor adevărate ale oamenilor (Lc 10, 30-37).

Nu este un saduceu. Nu avea legătură cu aristocrația la care aparțineau saduceii. Originea lui este simplă, saracă; umblă prin întreaga Palestina fără nici un ban. Astfel, Isus are libertatea de a acuza autoritățile de la Roma de acțiunile lor nedrepte (Lc.13, 31-33). Pe de altă parte este împotriva doctrinei tradiționale a saduceilor (Mt.22, 23-33).

Nu este fariseu, ci unul care se confruntă cu fariseii. El a acceptat un alt stil de viață; se mișcă cu toată libertatea printre păcătoși, vameși, hoți și oameni nu prea bine văzuți.

Isus condamnă pe farisei acuzându-i de mândrie și că se credeau întotdeauna siguri în fața lui Dumnezeu și deasupra celorlalți oameni (Lc 18,9-14): critică viziunea lor legalistă despre viață și îl pune pe om nu în fața Legii, ci în fața lui Dumnezeu Tatăl (Mt.5, 20-48). Nu acceptă răceala și nici fățărnicia lor când reduc religia la acte externe, fără legătură cu viața adevărată, fără dreptate și fără iubire (Mt.23).

Nu este un rabi, învățător care repeta și interpreta legea lui Moise în școala lui pentru a o aplica diferitelor circumstanțe ale vieții. Isus nu avea un loc fix. îi plăcea să fie înconjurat de oameni simpli, păcătoși, femei, copii. Nu avea nevoie de învățători din trecut. Vorbește cu autoritate proprie și oamenii sunt conștienți de acest fapt (Mc. 1,22).

Nu face compromisuri cu romani. Îndeplinește datoria lui de cetățean, plătește taxele, dar nimic în plus. Nu atacă puterea de stat și nici n-o sprijină. Este deasupra puterii dar niciodată legat. Este acuzat că e împotriva lui Cezar; nu dă nici o importanță lui Pilat (Mt 27,14); pe Irod îl numește vulpoi (Lc 13.32). Această atitudine de libertate va face să fie persecutat.

Nu este un revoluționar zelot. Isus a trăit lângă acești oameni dar nu a încercat niciodată să participe la rezistența armată împotriva Romei. Nu pretinde puterea politico-militară și nici un regat mesianic cucerit cu arme. Pretenția și mesajul său merg dincolo de idealurile zeloților. Totuși este acuzat de a fi revoluționar pentru că activează cu libertate și adresează autorităților mai multe critici (Lc.13, 32; 20, 25); la fel celor bogați și puternici (Lc 6,24-25; 16, 19-31). Aceasta merge împreună cu o interpretare greșită a împărăției lui Dumnezeu pe care El voia s-o instaureze ca un schimb radical al situației.

Isus critică dezechilibrările sociale, abuzurile legale, setea după bogăție, duritatea inimii și vorbește tare în favoarea celor săraci, asupriți, persecutați, uitați. Predică un Dumnezeu al eliberării și al răscumpărării. Totuși plătește taxele, nu predică un război de eliberare națională, nu cere luptă și nici folosirea armelor. în plus, acceptă să fie invitat de colaboraționiști (Matei), merge la petreceri, la sărbători, la banchete, dar întotdeauna ajută, vindecă și salvează.

Nu este un monah esenian; nu evadează, nu fuge de la realitate. Esenienii, evlavioși radicali, trăiau departe de societate. Nu doreau nici să facă compromisuri cu puterea și nici să folosească armele pentru a lupta împotriva asupritorilor. Credeau că puritatea credinței lor putea fi păstrată numai prin izolare.

Isus nu este de acord. Trăiește cu poporul în mijlocul vieții reale. Nu vrea să facă o lume separată pentru cei buni; nu vrea o elită, niște aleși. Pentru El nu există buni și răi; se amestecă cu păcătoși și oameni prost văzuți (Mt.9,10-13; Lc.5, 32). Mesajul său este adresat tuturor și în special păcătoșilor. Dar toți sunt chemați la convertire.

Isus iubește viața, bucuria, fericirea. Spune că a început deja sărbătoarea ultimelor timpuri (Mc.2,18-19). Nu este un ascet. Dimpotrivă, este acuzat că este mâncăcios și băutor. Nici ucenicii lui nu practică postul (Mc.2,1 8); așa este viața și aici vrea să trăiască și să propovăduiască Veste cea Bună, nu departe de realitate.

Chiar dacă viața monahilor din Qumram seamănă cu viața primelor comunități creștine, atitudinea lui Isus față de Lege, importanța acordată iubirii in mesajul său, apropierea de cei păcătoși și concepția sa în legătură cu împărăția lui Dumnezeu înseamnă o diferență adâncă față de mentalitatea care se respira în Qumram.

Nu este sclav al nimănui și nici nu se lasă făcut sclav. Îndeplinește legea, nu se luptă, dar zice că omul trebuie sa fie măsura legii, nu sclavul ei (Mc. 2,27). Nici ritul nu este ceva sacru. Interesează mai mult curățenia inimii decât purificarea rituală (Mt.5,17).

Atitudinea Iui Isus era scandaloasă. împărăția propovăduită este lucrarea lui Dumnezeu, nu una pe care omul o instaurează prin observarea strictă a Legii.

Este considerat profet (Mt.21,11; 21,46; Lc 7,16) pentru că vorbea într-un stil profetic, așa cum făcuseră profeții în numele lui Iahve. Dar Isus nu este unul mai mult dintre profeți. N-are nevoie să legitimeze predica lui vorbind despre o chemare specială primită de la Dumnezeu cum făceau profeții iudei care începeau cu “așa vorbește Iahve”. Isus folosește o formulă proprie, necunoscută până atunci: „adevărat vă spun…”. Nu se mișcă în cadrul vechii Alianțe ci anunță ceva complet nou: împărăția lui Dumnezeu care începe să fie realitate.

III.2. Botezul

Isus Christos s-a născut în Nazaretul Galileei la începutul acestei ere. Evanghelia și Tradiția ne spun că a fost răstignit în primăvara anului 33. Scrierile evanghelice ne descriu apariția lui ca Mesia.

Nașterea lui Isus a avut loc înainte de moartea lui Irod cel Mare (Mt.2, 1), deci nu mai târziu de anul 4 d.C. Conform textului de la Luca (2, 17), Isus s-a născut pe vremea unei înscrieri făcute pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Quirinius nu poate să fie guvernator al Siriei decât după ce i-a expirat mandatul de consul în anul 12 d.C. și în scrierile lui Josephus sau ale istoricilor romani nu ni se spune să fi făcut lucrul acesta în perioada 11-4 î.C. El a fost guvernator al Siriei în anul 6-7 d.C. și a făcut atunci o înscriere în Iudeea cu ocazia căreia a avut loc revolta lui Iuda Galileanul.

Unii autori leagă determinarea anului nașterii lui Isus de apariția cometei Halley (anul 12 d.Ch), observând aspectul că la nașterea lui Isus magii au văzut o stea.

Între nașterea lui Isus și începutul propovăduirii Sale a fost o perioadă de „aproape 30 de ani” (Lc.3, 23). Isus și-a început propovăduirea după ce Ioan Botezătorul o începuse pe a sa, deci nu înainte de anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberius (Lc.3,1).

Sursele istorice ale timpului ne dau puține informații despre El. Astfel, că “deși acceptată astăzi, existența lui Isus continuă să se lovească de numeroase probleme istorice”.

Botezul lui Isus este menționat foarte pe scurt în Noul Testament. Matei și Luca îl menționează într-un întreg pasaj, iar Ioan nici nu-1 amintește.

La vârsta de 30 de ani a primit chemarea. Națiunea care gemea sub cruzimea asupririi romane a fost captivată de auzul vocii impunătoare a lui Ioan Botezătorul, care striga pe malurile Iordanului, spunând tuturor că Izbăvitorul promis cu atâta timp în urmă este aproape. Locul propovăduirii sale era în regiunea inferioară a Iordanului, față în față cu Ierihon, la una din principalele răscruci de drumuri din țară și poarta principală spre Ierusalim. Accentul strigătului său era concentrat în cuvântul "pocăiți-vă".

Mulțimi mari de oameni au venit la botezul lui (Mt.3, 5). Până și Irod a auzit de el cu bucurie (Mc.6,20). Josephus spune că el a avut o mare influență asupra poporului, a oamenilor simpli, care păreau gata să facă orice îi sfătuia el să facă.

In culmea prosperității sale, Ioan l-a botezat pe Isus și l-a proclamat ca Mesia. Apoi, misiunea lui fiind îndeplinită, el iese din scenă. Trezise națiunea, îl prezentase pe Fiul lui Dumnezeu. Acum lucrarea lui era isprăvită.

Isus Christos apare în “mărturiile evreilor sau ale păgânilor ca un mit, o legendă sau o fantezie a adoratorilor Săi”, dar cu toate acestea Isus este o realitate. Timpul vorbește despre această realitate, iar Istoria confirmă ceea ce a mărturisit Biserica. Deschiderea cerurilor este o temă legată de timpul venirii lui Mesia; nu mai există profeți, ca Spiritul să coboare călăuzind poporul, istoria este deci închisă. Redeschiderea cerului se va petrece la sfârșitul timpului. Porumbelul venirea Spiritului asupra lui Isus, ar însemna începutul noului popor a lui Israel.

III.3. Predicile și conținutul lor

Doctrina formulată de Isus, rezumată în Evanghelii prin "Predica de pe Munte" este noua versiune a Legii. Drumul indicat de Isus oamenilor spre regatul cerurilor se bazează pe dragoste, bunătate și austeritate. Doctrina sa se rezumă prin două puncte precise: filiația sa divină și misiunea mesianică. Diferitele miracole pe care le înfăptuiește vor determina creșterea numărului de adepți, dar și a numărului celor care se simt amenințați (doctori ai legii, pontifi).

În Galileea, Isus predică venirea apropiată a împărăției lui Dumnezeu. Mulțimile îl urmează cu entuziasm, îl recunosc drept profet și, poate, drept Mesia. Dar așteptarea lor este atât de ambiguă, încărcată de iluzii naționaliste, încât Isus le dezamăgește. Treptat, mulțimile îl părăsesc. Presiunile adversarilor devin mai dure. Isus intuiește că a continua pe această linie înseamnă a accepta o posibilă moarte violentă.

Predica lui Isus este Cuvântul lui Dumnezeu în care strălucește mesajul de întâmpinare trimis de Creator omului. În ciuda diversității timpurilor, a locurilor și a auditorilor, predica lui Isus oferă aceiași schemă și aceiași orientare: chemarea la convertire și vestirea unui eveniment.

Chemarea la convertire. Isus cere din partea celor care îl ascultă schimbarea vieții. El cere convertire și pocăință.

Proclamarea unui eveniment. Predicarea pretinde convertire, dar nu în virtutea unui îndemn moralizator, ci pentru că vestește evenimentul mântuirii. "împărăția cerurilor este aproape" (Mt.4,17), proclamă Isus, iar ucenicii vor face același lucru.

Prezentarea evenimentului. Predicarea face cunoscut evenimentul răscumpărător pe care îl aduce Isus, fiind un moment inteligibil, ba chiar aduce argumente necesare prezentării evenimentului.

De la predicare la învățătură. Pentru ca Credința să fie înțeleasă bine, predicare devine învățătură. Isus a procedat astfel atunci când a predicat pe munte sau în sinagogi.

În Ierusalim Isus atacă în predicile sale sistemul religios al cărui punct central este Templu, ceea ce a atrage mânia adversarilor săi.

III.4. Principiile etice creștine elaborate de Isus Christos

Felul său de a se purta cu păcătoșii, cu poporul necunoscător al Legii, cu femeile, maniera sa foarte liberă de a interpreta Legea cu autoritate pentru a o readuce la puritatea ei inițială, de exemplu referitor la sabat, provoacă respingere.

Există apropierii doctrinare între principiile instaurate de Isus în Biserica sa și tematica doctrinară a diverselor secte ebraice, tocmai din Legea lor comună, reciproc acceptată -V.T. Mesajul lui Isus era clar: “să nu socotiți că am venit să stric Legea sau pe profeți; n-am venit să stric ci să împlinesc” (Mt.5,17). Ca și profeții, el exaltă curățenia inimii împotriva formalismului ritual. Principii doctrinare de tip: escatologic, principiile Binelui și a Răului, mesianismul etc., întăresc adevărul că Isus este un plinitor a Legii Vechi.

Iată câteva exemple:

și pentru Isus, Israel rămâne poporul ales a lui Dumnezeu. El pentru oile pierdute ale lui Israel a fost trimis (Mt. 15,24), dar și celelalte neamuri sunt acceptate în planul Noii împărății.

expresie a evlaviei ebraice este rugăciunea Tatăl nostru, care are un conținut derivat din rugăciunea Kaddisch a vechii sinagogi.

dar orice rugăciune trebuie să fie pătrunsă de credința adevărată, adică credința mărturisită de Avraam. în virtutea credinței avramice, modul de a fi a omului decăzut trebuie schimbat din rădăcină. “Toate cele ce le veți cere rugându-vă, credeți și se va da vouă” (Mc. 11,24), cu alte cuvinte Noul Israel se naște prin credința tainică avramică.

ritualul Cinei de Taină face parte din profunzimea credinței ebraice. Modul în care: “luând paharul, mulțumind, le-a dat și au băut din el toți” (Mc. 14, 22-24), respectă ritualul evreiesc de Paști cu vin și pâine.

se mai pot aminti aici unele practici tipice esenienilor cum ar fi: ritualul spălării cu apă, ospețele rituale sau chiar locul femeii în cult. Chestiuni păstrate sau transformate după cerințele noii învățături.

Isus se prezintă poporului său sub trăsăturile unui rabbi care își educă ucenicii ca pe fii săi, și prin el, Dumnezeu însuși revelează împlinirea planului său.

În ciuda faptului că Isus a crescut în „clasa de mijloc”, El a ales un stil de viață lipsit de orice siguranță financiară. El și ucenicii au trăit din contribuțiile și ospitalitatea celor care au sprijinit misiunea lui (Mt.10, 8-11). El i-a învățat să creadă în Dumnezeu pentru satisfacerea tuturor nevoilor materiale, să renunțe la averi, etc. Fiind necăsătorit, fără o casă stabilă sau alte legături materiale, El a fost liber să călătorească prin Palestina predicând și făcând vindecări.

III.5. Învățătura și pildele

O acțiune notabilă de la începutul Bisericii a fost momentul reprezentat de “Predica de pe munte”. Această mulțime de oameni ia contact cu Cuvântul adevăratei împărății mesianice, simt Iubirea din Adevăr, unind Trăirea cu mesajele lui Mesia. Diferitele miracole înfăptuite de Isus vor determina creșterea numărului de adepți, dar și a celor care se simt amenințați (doctorii VT) de noua Biserică.

Lucrarea lui Christos, Biserica lui, s-a desfășurat de obicei în centrele evreiești ale vremii. Vizitele lui Isus făcute la Ierusalim, în satele din Galileea și Samaria, dovedesc că lucrarea lui Isus nu a fost oprită de bariere teritoriale.

Respins din Nazaret, Isus alege Capemaumul ca centru a misiunii sale în Galileea; de unde a făcut câteva călătorii, urmate de scurte retrageri. Lucrarea din Galileea a fost urmată de o scurtă lucrare la Ierusalim la Sărbătoarea Corturilor, în timpul căruia s-a confruntat cu opoziția liderilor religioși de aici. Isus înainte de a reveni pentru ultima oară la Ierusalim, a făcut o lucrare la răsărit de Iordan, la Pereea, după care va urma aceea săptămână dureroasă.

Isus nu se mulțumește numai să spună ce este de făcut; fiind un educatorul perfect, El a dat exemplu. Astfel, El a dat exemplu de sărăcie, ne având unde să-și plece capul (Mt.8, 20); de fidelitate fașă de misiune, care îl face să se ridice împotriva iudeilor și a conducătorilor lor, ca de pildă atunci când alungă vânzătorii din templu, zel care îl va duce la moarte (In. 2,17); exemplu de iubire frățească, spălând picioarele ucenicilor El însuși (In. 13, 14).

Din dorința de a învăță prin pilda vieții sale, Isus se identifică cu cei pe care trebuie să-i educe, luând asupra sa "pedeapsa" ce apasă asupra lor, luând asupra sa neputințele lor (Mt.8, 17), El înlătură păcatul lumii (In.l, 29).

În NT cuvântul „pildă” este folosit cu mai multe înțelesuri și se referă la aproape orice fel de zicală. Unele pilde pot fi asemuite cu o ghicitoare (Mt.15, 15), unele exprimă lucruri evidente: ex. simpla ilustrație care spune că frunzele de pe copaci sunt un semn că se apropie vara (Mc.l3, 28), interpretări alegorice – Pilda semănătorului și a neghinei (Mt.13, 18-23), etc.

Uneori Isus a ales ilustrațiile din pildele lui din natură, ca de exemplu în diversele pilde despre semințe și creșterea lor (Mt.13, 24-30; Mc.4, 1-9); uneori s-a folosit de obiceiuri și aspecte familiare din viața de toate zilele, așa cum este cazul în Pilda aluatului ( Mt.13,33 ); Isus se folosește de evenimente recente (Lc.19, 14) iar alteori din ceea ce poate fi considerat ca fiind întâmplări ocazionale sau împrejurări probabile, cum este Pilda judecătorului nedrept (Lc.18, 2-8).

Parabolele (pildele) predicate de Isus le putem împărți în:

parabole ale împărăției : aluatul (Mt.13, 33), comoara ascunsă (Mt.13, 44), grăuntele de muștar (Mc.4, 31), mărgăritarul de preț (Mt.13, 44), neghina (Mt.13, 24), năvodul aruncat în mare (Mt.13, 47), semănătorul (Mc.4, 30), vinul nou în burdufuri vechi (Mc.2, 22).

parabole morale: alegerea oaspeților (Mt.22, 2), administratorul necredincios și slujitorul necredincios (Mt.24, 45), casa pe stâncă și casa pe nisip (Mt.7, 24), oaia rătăcită (Mt.18, 12), slujitorul nemilos (Mt.18,23), viticultorii ucigași (Mt.21, 33).

parabole despre sfârșitul lumii: fecioarele înțelepte și fecioarele nechibzuite (Mt.25, 1), fiul ascultător și fiul neascultător (Mt.21, 28), haina de nuntă (Mt.22, 12), lucrătorii din ceasul al unsprezecelea (Mt.20, 1), nunta fiului de rege (Mt.22, 1), slujitorul credincios și slujitorul rău (Mt.24, 45), smochinul înverzit (Mt.24, 32), talanții (Mt.25, 14), viticultorii ucigași (Mc. 12, 1).

asemănări evanghelice: cămila prin urechile acului (Mc. 10, 25), copiii (Mc. 10, 13), doctorul (Mc.2, 17), împărăția dezbinată (Mc.3, 24), muntele care se mută din loc (Mc.9, 29), prietenii mirelui (Mc 2, 19), sarea pământului (Mc.9, 50), smochinul care înfrunzește (Mc. 13, 28).

alte parabole: duhurile rele (Mt.12, 43)

interpretate de Isus: neghina (Mt.13, 24), semănătorul (Mt.13, 3).

Isus a folosit pildele cu scopul „de a împietri inima celui necredincios”. Adevărul e că pildele lui Isus sunt unice.

III.6. Minunile

Înconjurat de primii săi ucenici, Isus predica și învăța în sinagogi și în aer liber, adresându-se mai ales, celor umili și dezmoșteniți. El întrebuința mijloace didactice tradiționale, raportându-se la istoria sfântă și la personajele biblice cele mai cunoscute, întrebuințând mai ales limbajul figurat al parabolelor.

Împărăția lui Dumnezeu propovăduită de Isus a atras multe persoane. în acest anturaj al evenimentelor, în care elementul central era persoana lui Isus, se desăvârșește Noua Lege, Evanghelia în fața mulțimilor adunate în jurul său.

Minunile sunt săvârșite în numele lui Isus (Mt.28, 19) și sunt menite să suscite convertirea și căința (Mt. 11, 20). Aceste lucrări divine pot fi clasificate în:

minuni amintite colectiv (mulțimile): Isus vindecă mulți bolnavi accentuează textul biblic din Evanghelia Sf. Marcu (Mc.l, 34) sau Isus vindecă pe toți (Mt.8, 16), fie că sunt îndrăciți, epileptici, paralitici (Mt.4, 24), El vindeca orice bolnav (Mt.19, 2) șchiopii, orbi, ciungi, muți însănătoșiți.

minuni asupra naturii: Isus liniștește furtuna (Mc.4, 35); în fața oamenilor înmulțește pâinile de mai multe ori (Mt.14, 13; 15, 32); umblă pe apă (Mc.6, 47); banul dării din gura peștelui (Mt.17, 27); uscă smochinul (Mc. 11, 12).

Vindecări: soacra lui Petru lovită de febră mare (Mt.8, 14), leprosul (Mt.8, 2), doi orbi (Mt.9, 27); orbii din Ierihon (Mt.20, 29), paraliticul din Capernaum (Mc.2, 1), omul cu mâna paralizată (Mc.3, 1), femeia cu scurgere de sânge (Mc.5, 25), surdo-mutul (Mc.7, 31), orbul din Betsaida (Mc.8, 22).

eliberare de diavol (și de infirmități) : îndrăcitul orb și mut (Mt.12, 22); îndrăcitul mut (Mt.9, 32); fiica îndrăcită a cananeencei (Mt.15, 21), îndrăcitul furios din Capernaum (Mc.l, 23), îndrăcitul furios din Gerasa (Mc.5, 1), îndrăcitul epileptic (Mc.9, 17), exorcismul (Mc.6,13)

învieri: fiica lui Iair (Mc.5, 22)

minuni amintite în general: izbăvire de diavol și de diferite boli (Mc.l, 32 – 39), bolnavii care se atingeau de Isus se vindecau (Mc.6, 56), credința face minuni (Mc.5, 27; 9,23), cei răi nu înțeleg minunile (Mc.6, 47).

semne în legătură cu Isus însuși: la Botezul său (Mt.3, 13), schimbarea la față (Mc.9, 2) la Moartea sa (Mt.27 ,51), la învierea sa (Mt.28, 2).

Minunile lui Christos au fost numeroase și au constituit o parte importantă a lucrării Lui. Ele au avut ca scop să reveleze gloria lui Dumnezeu și să arate că Christos este Fiul lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să creadă și Dumnezeu să fie glorificat. Ele sunt numite diferit – putere, lucrări, minuni sau semne. Raționaliști și empiriști au negat posibilitatea lor, încercând să le explice prin legi naturale sau să le desființezecalificându- le drept mituri. Această ultimă teorie implică în mod necesar o negare a istoricității documentelor. Minunile se pot fi definite ca fenomene inexplicabile prin legile cunoscute ale naturii, făcute cu scopuri morale printr-o intervenție specială a Divinității.

Posibilitatea și probabilitatea minunilor este demonstrată de supranaturalul, creativul Christos și de existența documentelor istorice care relatează aceste minuni ca fapte istorice. Persoana și lucrarea lui Christos au fost considerate autentice de mulți din timpul Său datorită minunilor făcute de El.

Minunile lui Isus apar ca împlinirea VT (Mt. 11, 5-6). Isus duce VT la capăt:

Minunile semne pentru credință. Minunile și credința merg strâns legate, de tipul: „Credința ta te-a mântuit” (Mc.5, 34; 10, 52; Mt.9, 22; Lc.17, 19).

Credința ne ajută să recunoaștem minunile. Isus răspunde cu minuni omului credincios care cere cu încredere. Credinciosul își pune încrederea în Isus, nu în sine însuși: „Cred, Doamne, dar ajută necredinței mele” (Mc.9, 24-26); datorită deschideri la credință, este capabil să primească minunea.

Minunile înfăptuite de apostoli și de alți lideri ai Bisericii din perioada NT au la bază solidaritatea lui Christos cu poporul său. Acestea sunt lucrări făcute în numele lui, ca o continuare a tot ceea ce a început Isus să facă și să-i învețe pe oameni prin puterea Spiritul Sfânt.

III.7. Întemeierea Euharistiei. Cina cea de Taină

Ritualul de rămas bun este binecunoscut în practica cultului evreiesc (Gen.49, 1 Rg 2, Tobit 4, 14). Uneori acest ritual era asociat cu o masă comună, în care într-o iubire frățească aveau loc discuții. Cina cea de Taină este amintită ca masa de pe urmă a lui Isus; aici într-o iubire frățească El își prevestește viitorul: își afirmă încrederea în Dumnezeu; dincolo de moarte, e sigur că va intra în împărăția lui Dumnezeu, și vestește viitorul comunității sale. Modul în care Isus rămâne prezent în lume este comunitatea formată din cei care își împart pâinea sa și care trăiesc ca atare.

Istorisită de evangheliști (Mt.26,17-29, Mc.14,12-25; Lc.22, 7-38; In.13 și 14, scena ultimei cine s-a petrecut în noaptea dinaintea morți Sale. Au fost două cine: Cina de la Paște și Cina Domnului. Cina Domnului a fost instituită la încheierea cinei de Paște. Luca menționează două cupe (22:17-20). Matei, Marcu și Luca amintesc de ambele cine. Ioan nu amintește decât de Cina Paștilor.

Timp de 14 secole, Paștele fusese un indicator menit să îndrepte privirile tuturor spre venirea Mielului Pascal. Isus a mâncat paștele, apoi le-a înlocuit cu Cina Sa proprie, ca apoi să se sacrifice El însuși ca Mielul Pascal. Isus și-a dat sufletul pe cruce în aceeași zi în care se înjunghiau mieii pascali în Templu.

Paștele își împlinise scopul și acum a dat locul unei Jertfe, Noului Legământ care urma să se țină în amintirea dulce a lui Isus până la venirea Sa în mărire (1 Cor. 11,26).

Ordinea incidentelor la Cină este oarecum confuză. Matei și Marcu par să plaseze Cina Domnului după ieșirea lui Iuda. Luca pare să spună că Iuda se mai afla acolo. Ioan dă controversa ucenicilor mai întâi. Luca o plasează după Cină. în mod evident scriitorii s-au ghidat după alte considerente decât ordinea în care s-au petrecut lucrurile. Iată ordinea evenimentelor după toate probabilitățile:

Controversa lor. Isus le spală picioarele.

Isus anunță vânzarea Sa. Toți răspund: “Eu sunt acela?”

Iuda primește bucata de pâine muiată în sos. El spune: “Eu sunt acela?” și

iese.

Se instituie Cina Domnului – Sf. Euharistie.

“Porunca Nouă” și duioasele cuvinte din Ioan (14.)

Această „cină de rămas bun” a fost aranjată de dinainte și a fost un act deliberat, La această masă Isus a dat învățături vitale celor mai apropiați dintre ucenici, având în vedere plecarea lui iminentă. împărțirea pâinii și a vinului a facut-o ca un simbol pentru moartea sa, ce avea să fie pentru binele ucenicilor.

III.8. “Hirotoniri”

Biserica primitivă este înainte de toate Ecclesia, adică adunarea fidelilor. Ea este condusă de un grup de preoți, presbiteroi, care cu timpul se grupează în scopul adunării fidelilor. Pentru a-i ajuta pe preoți în îndeplinirea sarcinilor, un anumit număr de laici iau parte la viața comună a grupului religios. Tânăra biserică se organizează rapid la Roma în jurul lui Petru, până la moartea sa în anul 64, apoi ea va migra în Orient, iar mai târziu va reveni în Occident.

Prima mare creștere a comunității se verifică la Ierusalim. După predica lui Petru, la Rusalii, 3.000 de persoane se botează și se pare că dintre acestea multe erau din Ierusalim. Puțin timp după aceea, comunitatea număra 5.000 de bărbați. Apostolii vor fi repede suprasolicitați în activitatea lor, ceea ce-i va determina să-și aleagă persoane care să-i ajute. Astfel de ajutoare. De un grad inferior, se pot întrevedea deja în acei "tineri" care i-au înmormântat pe Anania și Safira. Aceștia corespund probabil viitorilor ușieri sau gropari. Mai mult, apostolii, prin impunerea mâinilor, au sfințit diaconi, cărora le încredințează misiunea de a-i asista pe săraci. în același timp, însă, îi vedem activând ca predicatori sau catehiști.

III.9. Formarea grupului de apostoli

Sub aspect istoric se poate spune că înființarea Bisericii a avut mai multe etape.

– Biserica începe atunci când Isus își cheamă apostolii;

– Când îl instituie pe Petru ca și piatră de temelie a Bisericii;

– Atunci când întemeiază Sf. Sacramente;

– Pentru a se completa atunci după înviere, când își vor începe apostolii exercitarea misiunii, încredințate lor de învățătorul divin.

De departe se poate observa că Isus este personalitatea cea mai importantă a Bisericii. Isus Christos este piatra unghiulară a Bisericii, iar apostolii sunt temelia (Ef.2, 20). Isus este capul Bisericii, care este corpul său tainic (1 Cor.l, 18-24), care este supusă Lui (Ef.5, 24). Acest corp tainic are anumite mădulare cu atribuții diferite (Ef.4, 11).

După Isus o importanță deosebită o au discipolii lui. Fiecare discipol are de îndeplinit mai multe cerințe, acte ce-i dau calitatea aceasta:

– au misiunea de a anunța venirea împărăției lui Dumnezeu și de a contribuii la înfăptuirea ei (Mt.10,1-14);

– trebuie să fie gata de a părăsi orice alte preocupări ale vieți (Mt.4,20-22);

– să rupă orice legătură afectivă cu lumea (Lc.9, 59-62);

– să renunțe la toate și să-și ia crucea ( Mt. 10,38 )

Trăsătura de recunoaștere a discipolilor este dragostea frățească (Fap.4, 32), modalitate realistă de respect a legii lui Isus. Ei sunt prietenii intimi a lui Isus, dar trebuie să facă pe servitorii aproapelui (Mc. 10, 43-45). Pentru tot acest rol important vor fi răsplătiți însutit, vor avea viață veșnică (Lc.22, 28-30).

Dintre acești discipoli, apostolul Petru va avea un rol important, fiind numit temelia și căpetenia Bisericii (Mt.16, 18).

Conducerea Bisericii era asigurată de Isus Christos. Ca Fiu a lui Dumnezeu făcea voia Tatălui. Planul său despre împărăția lui Dumnezeu pe pământ era clar încă de la început și orice pas succesiv nu făcea altceva decât să dezvolte același plan inițial.

Nu întâmplător membrii Bisericii l-au numit Învățător (Mt.5, 20 – 6,18), un titlu ce se potrivea perfect cu misiunea Lui de a învăța, de a pregăti pe cei ce vor desăvârși la Rusalii, Biserica Creștină.

Apostolii se găseau în preajma lui Isus, locul lor era acela de a pregăti misiunea Bisericii de mai târziu. Ei știau că atâta timp cât învățătorul este în mijlocul lor, misiunea locul lor în Biserică este aceea de pregătire, ca ei să continue scopul pentru care au fost aleși. Fiecare dintre ei voiau ca să-și asigure un loc mai însemnat Biserică (episodul biblic cu Ioan și Iacob fiii lui Zebedeu).

Mântuitorul nu uită nici realitatea faptică cu care Biserica se va întâlni după retragerea Sa. Maniera în care îl numește pe apostolul Petm ca descendent a Lui, întărește importanța existenței unui cap vizibil care să conducă Biserica după înălțarea Sa la cer.

III. 10. Cultul public al lui Isus

III.10.1. Cultul practicat de Isus cu apostolii

Din cele ce ne relatează Sf. Evanghelii în numeroase locuri, rezultă că îndatoririle cu privire la cult făceau parte dintre preocupările cele dintâi ale Mântuitomlui, observând-le cu toată atenția. Astfel, în timpul activității sale, luase parte împreună cu ucenicii la actele cultului public mozaic, atât în templu din Ierusalim, cât și în sinagogile din provincie, încât a putut să impute celor ce l-au prins: „în fiecare zi ședeam în templu și învățam” (Mt.26, 55). în același timp s-a arătat plin de râvnă pentru prestigiul locașului de cult, când a alungat din templu din Ierusalim.

Nu este un simplu practicant al cultului, ci se afirmă și ca un purificator și reformator al acestuia, pentru că El a dat și precepte pentru spiritualizarea rugăciunii, în convorbirea cu samarineana la puțul lui Iacob (Mt.6, 5-7), precum și cu prilejul scrutării moravurilor fariseice legate de cult; El a dat și modelul rugăciunii, în care preocupările spirituale se găsesc într-o ideală proporționalitate față de nevoile temporale legate de natura omului.

Fundamentul unui cult nou, „Legea Noua", L-a instituit numai cu puțin timp înainte de sfârșitul vieții Sale pământești, precum ne informează evangheliști sinoptici. Substanța acestui cult o anunțase însă de mai demult, spre scandalizarea nu numai a evreilor, dar chiar a ucenicilor.

Organizarea Bisericii era condiționată în mod expres de planul lui Isus. Isus nu a fixat un loc precis de cult în jurul căruia să se organizeze Biserica, așa cum era organizat cultul mozaic, cu templu din Ierusalim ca centru religios și diferitele sinagogi locale. Isus a dorit ca prin cei 70 de ucenici (discipoli) să pună bazele instituției sale. Din cei 70 “de aleși”, un grup de 12 ucenici, numiți apostoli (trimiși), au primit o atenție deosebită din partea învățătorului lor, în a fi educați pentru o misiune viitoare.

III.10.2. Rugăciunea privată a lui Isus

Putem spune că viața lui Isus era mereu într-o rugăciune. A petrecut nopți în rugăciune, singur, a recomandat rugăciunea privată (Mt.6, 6), dar același lucru îl face și pentru rugăciunea publică și în comun.

Menționez că, Isus obișnuia ca după fiecare minune să se retragă pentru rugăciune. Adesea se retrăgea din mijlocul mulțimilor, căutând un loc singuratic unde să păstreze legătura cu Dumnezeu.

Isus a pus un mare accent pe rugăciunea făcută în taină (Mt.6, 6). Aceasta nu excludea participarea la rugăciunea publică.

Isus, ca și profeții, manifestă cel mai profund respect față de Templu (Templu vechi în special). Aproba practicile de cult, deși condamnă formalismul ce riscă să le vicieze (Mt.5, 23; 12, 3-7). Pentru El, Templu este casa lui Dumnezeu, casă de rugăciune, casa Tatălui său, și este indignat de transformarea lui într-un loc de tranzacții negustorești; de aceea, cu un gest profetic, îi alungă pe vânzătorii de porumbei, pentru a-1 purifica (Mt.21, 12-17).

În timpul perioadei care a urmat Rusaliilor, Apostolii și cei care au crezut Cuvântul au continuat să frecventeze Templul de la Ierusalim (Fap.2, 46). Atâta timp cât iudaismul, prin conducătorii lui și în întreaga masă, nu respingeau Evanghelia, vechiul loc de rugăciune (cult) nu și-a pierdut total legătura cu noul cult inaugurat de Isus.

CAP.IV. VIAȚA PRIMILOR CREȘTINI

IV.1. Participarea la “Liturghie”

Citind Cartea Sf. Ioan – Apocalipsa (cap. 4 și 5) – observăm că liturghia creștină reia cultul iudaic. Creștinii și-au creat propriile rugăciuni, citesc psalmii în lumina lui Isus sau chiar citează rugăciunea Lui (Tatăl nostru).

În opinia unor autori se susține ideea că apostolii ar fi început celebrarea Sf. Euharistii îndată după înviere, iar alți autori se silesc a vedea în frângerea pâinii la Emaus prin Luca și Cleopa (Lc.26, 30-31) o săvârșire a Sf Euharistii de către Mântuitorul însuși.

În timpul perioadei care a urmat Rusaliilor, Apostolii și cei care au crezut Cuvântul au continuat să frecventeze Templul de la Ierusalim (Fap.2, 46). Totuși, se observă anumite simptoame de ruptură. Ștefan, în apologia pe care o face cultului spiritual, lasă să se întrevadă decăderea sanctuarului făcut de mână de om (Fap.7, 48).

Date istorice destul de credibile ne face să credem că manifestările creștine fixate în jurul Sf. Liturghii se referă la două medii deosebite: în cel iudaic din Ierusalim, și în cel din afară de Palestina, în mediul elenistic.

Prima comunitate de creștini din Ierusalim ducea o viață de obște; ea mergea la templu, dar în case particulare se instmia prin predica apostolilor și frângerea pâinea. Rugăciunea fiind nota și elementul esențial al cultului, se înțelege că viața celei dintâi comunități creștine se concentra în cult, iar „frângerea pâinii caracteriza acest cult”.

Patru texte din NT relatează instituirea Euharistiei: Mt.26, 26 – 29; Mc. 14, 22-25; Lc.22,15-12; 1 Cor.11, 23. Ceea ce Pavel transmite după ce a primit, pare a fi tradiție liturgică; trebuie să spunem același lucm despre textele sinoptice, a căror concizie se distinge în raport cu contextul: prețioase reflectări ale modului în care primele Biserici celebrau Cina Domnului. Asemănările și diferențele dintre ele se explică prin această origine. Redactarea foarte aramaizantă a lui Marcu reproduce probabil tradiția palestiniană, în timp ce aceea a lui Pavel, ceva mai grecizată, ar putea să o reflecte pe cea a Bisericilor din Antiohia sau din Asia Mică. Matei reprezintă fără îndoială aceeași tradiție ca Marcu, cu câteva variante sau adăugiri care și ele pot fi de origine liturgică. În ce privește pe Luca, el pune unele probleme delicate și rezolvate în mod diferit: verset. 15-18 pot reprezenta a tradiție arhaică, foarte diferită de celelalte, sau, mai probabil, o amplificare datorată lui Luca însuși a textului din Mc 14,25; în privința verset. 19-20, care trebuie considerate autentice în ciuda mărturiilor ce omit 19b-20, se vede totuși aici fie a combinație între Mc și 1 Cor făcută de Lc însuși, fie a altă formă a tradiției Bisericilor elenistice, care ar constitui deci o a treia mărturie liturgică, alături de Mc, Mt și de 1 Cor. Variațiile între aceste texte diferite sunt, de altfel, de mică importanță, cu excepția poruncii de repetare, omise de Mc. / Mt, dar pe care atestarea la 1 Cor. / Lc și coerența internă a fac să fie considerată primară.

O altă problemă de care depinde interpretarea acestor texte este cadrul lor istoric. Pentru Sinoptici, a fost cu siguranță un ospăț pascal (Mc. 14,12-16); dar după (In. 18, 28; 19, 14-31), Paștele nu a fost celebrat decât a doua zi, în seara zilei de vineri.

Textelor instituirii Euharistiei le pare subiacentă o perspectivă pascală, mult mai mult decât perspectiva vreunui ospăț iudaic solemn, sau chiar a unui ospăț esenian, prin care i s-a căutat o explicație. Secvența imediată pâine și vin, la Cina de pe Urmă ca și la ospețele de la Qumran, este un contact superficial și fără urmări, căci ea poate rezulta din textele evanghelice dintr-un rezumat liturgic în care nu s-ar fi păstrat decât cele două elemente importante ale ultimei cine a lui Isus, pâinea la început și cel de-al treilea potir la sfârșit, suprimându-se întregul interval; avem, de altfel, un indiciu revelator al acestui interval in cuvintele de după cină care, în (1 Cor. 11, 25), preced potirul.

Într-adevăr, n-ar trebui să identificăm de fiecare dată Euharistia în acele mese zilnice pe care primii frați de la Ierusalim le luau cu bucurie frângând pâinea prin case (Fap.2, 42-46). Această frângere a pâinii poate să nu fie decât o masă obișnuită, religioasă desigur, ca orice masă semitică, centrată aici asupra amintirii și a așteptării învățătorului înviat, și la care se adăuga Euharistia propriu-zisă, atunci când se reînnoiau cuvintele și gesturile Domnului pentru împărtășirea cu prezența lui tainică prin pâine și vin, preschimbând astfel a masă obișnuită în Cina Domnului (1 Cor 11,20-34).

Profesorul Vintilescu citând la rândul său pe P. Lebedev în lucrarea sa Liturgica afirmă că: „nu este deloc exclus ca celebrarea Sfintei Euharistii să fi început în puterea nopții, ba chiar în a doua parte a ei”.

Este de presupus că îndeplinirea Sfintei Euharistii noaptea a înlesnit un proces de tranziția naturală de la sâmbăta la duminică. Adunările creștine pentru cult se făceau sâmbăta seara, ca în sinagogă, începând cu rugăciuni de pregătire, după care venea „frângerea pâinii”, după care rugăciunea continua până dimineața în „ziua cea dintâi a săptămânii” – Duminica.

Prin urmare, la prima comunitate creștină din Ierusalim întâlnim mai mult un cult „iudeo-creștin”, în care s-ar cultul se practica în templu și apoi prin case. Ca o consecință a mecanismului celui dintâi, la Ierusalim, Euharistia creștină, cunoscută sub numele de „frângerea pâinii” se celebra zilnic. În diaspora din afara Ierusalimului, dar din Palestina, creștinii veniți aici din Ierusalim au implantat credința nouă într-un mediu diferit de cel avut înainte. Templul, absent în noul mediu, nu mai putea exercita nici autoritatea tradițională pentru îndeplinirea ritualului său și nu mai putea nici să susțină în concepția creștinilor uzul pietății ierusalimitene de a se celebra zilnic Euharistia.

Liturghia creștină și-a modificat în timp unele dintre rațiunile ei fundamentale privitoare la locul, timpul și modul slujirii ei. Astfel, Faptele Apostolilor ne prezintă celebrarea „frângerii pâinii” din Troia ca facându-se„în ziua cea întâi a săptămânii, adică în ziua în care înviase Domnul (Fap.20, 7).

IV.2. Rugăciunile

Isus era Fiul lui Dumnezeu și era una cu Tatăl, totuși, în zilele cât a stat în trup pe pământ pare să se fi simțit cu totul dependent de o Putere mai înaltă decât El însuși; și Isus s-a rugat foarte mult. Iată câteva din ocaziile în care ni se spune că Isus s-a rugat: la Botezul Lui (Lc.3, 21), în loc singuratic (Mc.l, 35), în pustie (Lc.5, 16), pe cruce (Lc.23, 34), etc., și mai ales a spus să fim stăruitori în rugăciune (Lc.18, 1-8), fapt care primi creștini l-au respectat.

Această comunitate a primilor creștini care au ascultat chemarea lui Dumnezeu și se adună în numele lui Isus pentru a se ruga; după relatările Sf. Luca, apostolii își petreceau timpul exclusiv în rugăciune.

Creștinii din Ierusalim frecventează adunările creștine paralel cu prezența în templu iudaic; ei nu renunțaseră cu desăvârșire la cultul național strămoșesc și se socoteau îndreptățiți la aceasta de însuși pilda vieții Mântuitorului. De aceea, își petreceau mai întâi timpul orelor de rugăciune după tipicul iudaic de atunci, în templu, după care activau în comunitatea creștină. De remarcat însă că, chiar în templul din Ierusalim, primii creștini formau o grupare aparte, care se aduna de preferință chiar în pridvorul lui Solomon, în timpul de rugăciune după ritul iudaic.

H. Leclerq crede că la rugăciunile ritualului templului se vor fi făcut adaosuri de către creștini, cu invocarea numelui lui Isus.

În Noul Testament ni s-au păstrat un număr mare de rugăciuni, exemple: Magnificat (Lc.l, 46-55), Benedictus (Lc.1, 68-72), Nune dimittis (Lc.2, 29-32), rugăciunea comunitară (Fap.4, 23 – 31), imnuri compuse de Pavel sau culese de el (Fil.2, 10-11, Col 1, 12-20, etc.), numeroase aclamații din Apocalips, etc.

"Tatăl nostru" este centrul acestei învățături (Lc.l, 2; Mt.6, 9-13). Din invocarea lui Dumnezeu ca Tată care prelungește intimitatea psalmilor, depășind-o, decurge întreaga atitudine a celui ce se roagă. Această invocare este un act de credință și deja o dăruire de sine ce introduce în circuitul iubirii. De aici rezultă că, aflat în întregime pe axa rugăciunii biblice, el pune înainte de toate preocuparea pentru planul lui Dumnezeu; pentru numele lui, pentru înfăptuirea voinței lui (cf. Mt.9, 38), pentru înfăptuirea voinței lui. Dar cere și pâinea (Euharistia), apoi iertarea, după ce se va fi împăcat cu fiii aceluiași Tată. Însă intransigența credinței primilor creștini față de Dumnezeul lor, afirmarea monoteismului lor, refuzul de a-i adora pe zeii păgâni, de a depune jurământ în fața împăratului și de a participa la manifestările specifice cultului imperial, toate acestea i-au făcut să pară cu atât mai suspecți, cu cât prozelitismul lor difuz amenința unitatea imperiului.

Profesorul Vintilescu în lucrarea sa Istoria Liturghiei în primele trei veacuri citează pe domnul Doellinger în a arăta rugăciunea primilor creștini: „primii creștini erau înainte de price un popor al rugăciunii”. Chiar în timpul orelor de rugăciune iudaice, creștinii cei dintâi practicau modelul rugăciunii lui Isus: Sf. Petru se suie în „camere de sus” pentru rugăciune la vremea ceasului al șaselea (Fap.l0, 9). Sf. Pavel recomanda creștinilor din Efees, ca și acelora din Colose, psalmii, laudele și cântările spirituale (Ef.5,19).

Tot în lucrarea profesorului Vintilescu găsim că: „fără îndoială, cultul din astfel de adunări va fi fost cu elemente din Vechiul Testament, în spirit creștin, cum se vede din enumerarea făcută de Apostol, dar rămâne stabilit că nu toate adunările creștinilor din această vreme erau propriu-zis euharistice, adică unite cu serviciul Sfintei Euharistii, căruia i-a rămas consacrată, de regulă, Duminica”.

IV.3. Botezul

Din Scrisorile Sf. Pavel și din Evanghelii se conturează o doctrină comună: "uniți cu Isus prin credință și botez, devenim ființe noi".

Oricare ar fi originea precisă a lui, botezul a fost parte integrantă a creștinismului încă de la început. Cei „dintâi convertiți au fost botezați” (Fap.2, 38-41), la fel ca în botezul lui Ioan și botezul primilor creștini era o expresie a pocăinței și credinței în numele lui Isus. Prin urmare este clar că încă de la început botezul a funcționat ca ritual de intrare în comunitatea primilor creștini.

Se pare că botezul a fost însoțit, foarte de timpuriu, de o cateheză, de instrucțiuni care îi dezvoltă consecințele pentru viața de fiecare zi (purtare frumoasă printre păgâni, atitudinea față de autorități, slujitorii față de stăpâni, etc.).

La începuturile Bisericii, creștinii se adună în case particulare. Aceasta presupune locuințe destul de spațioase. În Orient, creștinii folosesc odaia de sub acoperiș, încăperea cea mai liniștită și mai discretă (Fap.20, 7-11). Îîn Occident, locul de adunare poate fi sala de ospețe a casei romane, aparținând unui creștin înstărit. Camera de baie sau piscina slujește pentru botez. La origine, cuvântul baptisteriu înseamnă piscină, iar botez înseamnă cufundare în apă.

Pe timp frumos, creștinii se pot aduna sub cerul liber într-un loc împrejmuit, grădină sau cimitir. Din secolul al II-lea, creștinii fac donații de case, menite să slujească exclusiv cultului. Bisericile propriu-zise sunt ridicate începând cu secolul II. Cel mai vechi edificiu creștin cunoscut este casa-biserică de la Dura Europos, pe fluviul Eufrat (în jurul anului 250 d.C.). Edificiile religioase creștine sunt deja numeroase pe timpul lui Dioclețian, care la începutul prigoanei, poruncește să fie dărâmate.

Didache, o carte datată undeva la începutul sec. II în Siria, prezintă o cateheză morală pe tema celor două drumuri, precum și norme liturgice și pastorale, cap. VII: “cât despre botez, trebuie să-l dați în felul următor: după ce i-ați învățat toate cele de mai sus, «botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh» (Mt.29, 19) cu apă curgătoare. Dacă nu există apă curgătoare, să se boteze (cufunde) în altă apă; și dacă nu există apă rece, în apă caldă. Dacă nu ai de nici una, toarnă apă pe cap de trei ori [în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh]. Înainte de botez, cel ce botează și cel ce se botează precum și alții să postească; cel puțin, poruncește celui ce primește botezul să postească o zi sau două înainte”.

IV.4. Căsătoria

Concepția despre căsătorie în NT este dominată de paradoxul vieții lui Isus "născut din femeie" (Gal.4, 4; cf. Lc.1, 27), El consacră prin viața sa la Nazaret (Lc.2, 51) familia așa cum fusese pregătită de întreg VT. însă născut din fecioară și trăind El însuși în feciorie, dă mărturie unei valori care este superioară căsătoriei.

Isus afirmă caracterul absolut al căsătoriei și indisolubilitatea ei (Mt 19,1-9). Dumnezeu însuși i-a unit pe bărbat și femeie, dând liberei lor alegeri o consacrare care îi depășește. Ei sunt, în fața lui, un singur trup. Exceptarea cazului de desfrânare (Mt.19, 9) nu constituie, de bună seamă, o justificare a divorțului (cf. Mc. 10, 11). Se referă probabil la alungarea unei soții nelegitime sau la o despărțire care nu mai poate fi urmată de o altă căsătorie. Aceasta explică descumpănirea ucenicilor în fața rigorii noii legi.

Această exigență de principiu nu exclude îndurarea față de cei păcătoși: De mai multe ori, Isus se întâlnește cu oameni care nu sunt credincioși idealului iubirii (Lc.1, 3-7;

In.4,18). El îi primește, nu pentru a le aproba purtarea, ci pentru a le aduce o convertire și o iertare care accentuează valoarea idealului trădat (In.8, 11).

Isus nu se mulțumește să readucă instituția căsătoriei la perfecțiunea inițială pe care păcatul omenesc o întunecase. El îi dă un nou fundament care îi conferă semnificație religioasă în împărăția lui Dumnezeu. Prin Noul Legământ pe care îl întemeiază în propriul său sânge (Mt.26, 28), Isus devine El însuși Mirele Bisericii. De aceea, pentru creștini, care sunt temple ale Sf. Spirit de la botezul lor (1 Cor.6, 19), căsătoria este "o taină mare, raportată la Christos și Biserica Sa" (Ef.5, 32). Sexualitatea umană, ale cărei exigențe normale trebuie apreciate cu chibzuință (1 Cor.7, 1-6), este asumată acum într-o realitate sacră care o transfigurează.

Isus insistă asupra căsătoriei monogame, și primii creștini o știu, ca o reconstituire a unirii depline dintre Adam și Eva. Printr-una dintre puținele sale devieri de la obiceiurile evreiești, el ajungea până la excluderea divorțului ca posibilitate. Cuvintele lui Isus erau destinate ascultătorilor obișnuiți cu predicile evreiești: bărbați căsătoriți, buni evrei și capi de familie respectabili, care își dădeau toate silințele să umble cu o inimă nedezbinată: „Dar vă spun că oricine se uită la o femeie, ca să o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui” (Mt.5, 28).

Isus a prezentat primilor creștini „religia lui” drept o religie diferită de toate celelalte prin strictețea normelor sexuale respectate de către credincioșii căsătoriți, ba: „mulți dintre ei, atât bărbați cât și femei de șaizeci sau șaptezeci de ani, care au fost ucenicii lui Isus Christos din tinerețe, își păstrează puritatea imaculată încă de atunci…(Iustin, Apologia)”.

Biserica primilor creștini era văzută de păgâni ca o religie renumită pentru strânsa asociere cu femeile. Autorul lucrării Trupul și societatea, Peter Brown, citează pe Minucius Felix un autor antic, în exprimarea păgânilor fața de relațiile creștinilor: „ ei se recunosc unii pe alții prin semnele pe care le fac sau le au desenate într-ascuns; se îndrăgostesc unii cu alții aproape înainte de a face cunoștință; peste tot ei introduc un fel de poftă religioasă a unora după trupul celorlalți, o comunitate promiscuă de ,frați’ și ,surori".

Convingerea păgână că creștinii se întâlneau pentru a întreține relații sexuale promiscue s-a stins foarte greu. Acest lucru nu e deloc de mirare, fiindcă, până la anul 200, fiecare grup de creștini își acuzase propriii rivali creștini de practici sexuale bizare.

Un aspect foarte important întâlnit în comunitățile primilor este acela al celibatului. Faptul că însuși Isus nu se căsătorise până la vârsta de 30 de ani era un lucru care a dat naștere la comentarii. A trebuit să treacă aproape un secol până ce vreunul dintre discipolii săi să susțină că își bazează celibatul pe exemplul său.

Acelei mici grupări anume, Isus nu-i predicase să aibă o inimă dezbinată în cadrul vieții de familie. El le spuse să- L urmeze, lăsând la o parte formele normale de viață așezată. Chiar și cele mai strânse legături de pietate ale evreilor au fost înlăturate: fiii nu trebuiau să mai zăbovească să-și îngroape tatăl (Lc.9, 59), cei căsătoriți „puteau să lase totul” (Lc.18, 28) și unii tineri care „iată, s-au făcut eunuci de dragul împărăției Cerurilor” (Mt.19, 12).

Însemnătatea misiunii lor îi făcea nepotriviți pentru căsătorie, astfel de oameni fuseseră trimiși în toate părțile, ca să meargă pe drumurile Galileei și ale Iudeii. „Pe la anul 70 d.C. existau preoți rătăcitori care își îndeplineau slujba pentru grupurile de creștini răspândiți într-un arc cuprinzând Ierusalimul și Iudeea, trecând prin Siria și ajungând în Antiohia”.

IV.5. Rituri și ritualuri

Actele de cult ale comunității lui Isus erau săvârșite nu numai în casă, ci și în templu. Deși aveau loc laolaltă, în comun, întrucât ucenicii erau stăpâniți de același spirit și de aspirații identice, aveau totuși un caracter privat. Apoi, că aceste ritualuri se desfășurau în cadrul ritualului iudaic, cu formulele pe care acesta le punea la îndemână, însă cu speranțe și într-un spirit nou.

Binecuvântarea în iudaism ocupă un loc important în viața fiecărui evreu. Fiecare acțiune este sfințită prin una din cele "o sută de binecuvântări" (scurte fraze construite după același model). Astfel, întreaga viață cotidiană, chiar în aspectele ei cele mai modeste, este trăită ca o aducere de mulțumire, ori tocmai acest lucru, îl preiau creștinii.

Mesele, cele de sărbători mai ales, sunt acte religioase, tatăl familiei sau cel care prezidează spune binecuvântarea, frânge pâinea, o împarte. A spune binecuvântarea nu înseamnă a binecuvânta pâinea, ci a reașeza în curentul vital ce vine de la Dumnezeu: Dumnezeu este viața; prin binecuvântare, te atașezi de această viață. Pâinea astfel, încărcată cu viață divină este ruptă și împărțită comesenilor care, mâncându-o, sunt antrenați în acest curent de viață divină. Acestei binecuvântări, dar al vieții lui Dumnezeu, îi răspunde, din partea omului, euharistia, aducerea de mulțumire: el recunoaște, cu bucurie și admirație, că orice dar, începând cu cel al vieții, îi vine de la Dumnezeu.

După cum am văzut mai sus, cultul Bisericii creștine cuprindea în rânduiala sa aceleași elemente ca și ritualul sinagogii, deși în alte forme și în alt spirit. Aceste elemente le-am putea grupa în patru puncte: Citiri, Predică, Cântări în general (psalmi, imnuri) și Rugăciuni, la care s-ar putea adăuga coletele pentru săraci.

IV.6. Cimitirul și înmormântarea

În evanghelii, contemporanii lui Isus păstrează datinile din VT în privința înmormântării (Mc.5,38; In. 11, 38-44).

Isus nu blamează aceste practici, nici când declară că chemarea de a-1 urma pe El este mai presus de datoria sacră de înmormântare a părinților (Mt.8, 21). El resimte anticipat înjosirea morții sale de osândit lipsit de onorurile funerare (Mc. 14, 8). De fapt, aceste onoruri îi vor fi aduse de Iosif din Arimateea, în grabă, datorită apropierii sărbătorii ( Mc.15,46 ).Dar, femeile vor veni în dimineața Paștilor să completeze cu o "ungere de parfumuri această îngropare grăbită", (trupul lui Isus a fost deja uns în seara morții lui), îl vor auzi pe înger zicând: "A înviat, nu este aici".

Practica tradițională a înmormântării creștine a defuncților în catacombe și cimitire ("dormitoare" cf. 1Tes. 4, 13) își are originea în aceste relatări. Ea este inspirată de cinstirea acordată trupului consacrat prin acțiunea Sf. Spirit și, încă mai mult, de speranța inaugurată în ziua de Paști.

Moartea trupească dobândește pentru creștini un sens nou. Ea nu mai este doar un destin inevitabil în fața căruia să se resemneze, o hotărâre divină pe care să o accepte, o condamnare venită ca o consecință a păcatului. Creștinul "moare pentru Domnul" după cum a trăit pentru El (Rom. 14, 7). Și, dacă moare ca martir al lui Christos, vărsându-și sângele drept mărturie, moartea sa este o libație cu valoare de jertfă, în ochii lui Dumnezeu (Fil. 2, 17).

Cei care jeleau la casa lui Iair „plângeau și boceau”(Mc.5, 38), au atras o gloată mare (Mt. 9,23) și făceau mult zgomot; probabil că își băteau pieptul de durere (Lc.18, 13). De asemenea, când a fost înmormântat Ștefan a fost „jale mare” (Fap.8, 2). Iair a angajat cântăreți din fluier pentru a boci (Mt.9, 23), probabil pentm a acompania cântecul funebru; Josephus afirmă că în anul 67 d.Ch în Ierusalim „mulți au angajat cântăreți din fluier”.

Morții erau transportați în procesiuni pe catafalc, pilda învierii tânărului din Nain, după ce oamenii așteptau 4 zile să simtă mirosul descompunerii (In. 11, 39). Mormintele cele mai des întâlnite (kok), erau tunele de îngropare săpate vertical în peretele camerei, ca un cuptor adânc amplasat deasupra unor lespezi de piatră ieșite din pereții camerei mortuare, care lăsau o groapă alungită în centrul camerei cât să poată sta un om în picioare. Sarcofagul (rar), lespezile de piatră ieșite în afară și kok sunt singurele locuri de odihnă posibile pentru trupuri în morminte mai mici și mai puțin costisitoare săpate în stâncă.

Speranța nemuririi și a învierii, care-și făcea apariția în VT, și-a găsit acum, în misterul lui Christos, o bază solidă. Căci unirea noastră cu moartea lui nu numai că ne face să trăim "o viață nouă", ci ne asigură că "cel care l-a înviat pe Isus din morți va da viață și trupurilor noastre muritoare" (Rom.8, 11).

IV.7. Conducerea Bisericii

NT nu dă un cod detailat de reguli pentru conducerea bisericii și însăși ideea unui asemenea cod ar putea părea incompatibilă cu libertatea dispensației Evangheliei; dar Isus a lăsat în urmă un grup de lideri în persoana apostolilor pe care El însuși i-a ales și le-a dat câteva principii generale pentru exercitarea funcției lor de conducere.

Cei doisprezece au fost aleși ca să fie cu Christos (Mc.3, 14) și această asociere personală i-a învrednicit să fie martori ai Lui (Fap.l, 8); de la început ei au fost înzestrați cu puteri spirituale: asupra duhurilor necurate (Mt.10, 1), au primit Sf. Spirit (Lc.24, 49), au primit misiunea de a predica (Mc.3, 14) și să învețe popoarele (Mt.28, 19). în felul acesta au primit autoritatea lui Christos de a evangheliza în toată lumea.

În această activitate li s-a promis și calitatea de judecători și conducători ai popomlui lui Dumnezeu (Mt.19, 28), având puterea să lege și să dezlege (Mt.18, 18), să ierte și să rețină păcatele (In.20, 23).

Petru a fost cel dintâi care a primit aceste puteri (Mt.16, 18) și el a primit de asemenea însărcinarea pastorală de a hrăni spiritual turma lui Christos (In.21, 15).

CAP.V. STRUCTURA ETNICĂ ȘI SOCIALĂ A SOCIETĂȚII CREȘTINE PRIMARE

V.1. Evreii

Evreii beneficiază în Imperiu de un statut special: scutire de serviciul militar, respectarea sabatului, posibilitatea de a plăti un impozit anual la Templu. Ei depind astfel, din punct de vedere oficial de două jurisdicții: a împăratului și a Sinedriului din Ierusalim.

Evreii erau împrăștiați printre toate popoarele iar apostolii, până când i-a scos Dumnezeu din mijlocul neamului lor, e posibil să fi crezut că misiunea lor se adresează în exclusivitate evreilor; o vreme ei n-au predicat decât evreilor (Fap.l 1, 19).

Când Pavel spune "evreu, fiu de evrei" (2 Cor. 11, 22), o face pentru a sublinia originea sa palestiniană și limba ebraică a familiei sale. Aceleiași criterii îi disting, la iudeo-creștini, pe evrei de eleniști. Dar la In. 19, 13-17 vedem că "evreiește" poate însemna și "limba aramaică". în aceste cazuri cuvântul este lipsit de conotație religioasă directă.

Una dintre problemele creștinismului a fost aceea că era confundat cu iudaismul: „aceasta a fost dilema autorităților romane din primul secol, care-i considerau pe adepții lui Christos ca fiind o sectă zelotă”.

Cartea Faptele apostolilor ne relatează cum "în zilele acelea, înmulțindu-se ucenicii, eleniștii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea de fiecare zi" (Fap.6, 1). Cele două denumiri aici menționate sunt introduse intenționat, fără nici o explicație. Ele ar desemna, probabil, după toate aparențele, prima – ucenicii palestinieni de limbă ebraică sau aramaică, iar a doua – ucenicii originari din diaspora și rămași fideli, deși domiciliau în Ierusalim, folosirii limbii grecești. Diferențele lingvistice care separau cele două grupuri erau dublate de unele practici rituale care îi deosebeau și mai mult. Totuși, din aceste două grupuri de evrei proveneau și ceilalți evrei care au împânzit M. Mediterană (fig. 1), și care au propulsat creștinismul într-o lume departe de granițele Palestinei.

Dar, după ce Iudeea, Samaria și Galileea fuseseră evanghelizate, a venit vremea ca Evanghelia să fie oferită în dar neamurilor, care de fapt s-a făcut tot prin diaspora evreiască deja existentă în bazinul mediteranean (fig. 1).

V.2. Celelalte populații din Palestina

Primele persecuții au dus la risipirea Bisericii. La Ierusalim biserica devenise o mișcare de o amploare formidabilă, aflată în continuă creștere. Ultima poruncă a lui Isus pentru ucenici a fost să vestească Evanghelia la toată lumea (Mt.28, 19; Fap.l, 8). Prigoana Bisericii a generat lucrarea misionară a ei. Ei ascultaseră pe apostoli suficient timp ca să învețe întreaga viață a lui Isus, a morții și învierii Sale, și oriunde mergeau ei, duceau această nouă învățătură.

Apostolii erau însă prea cunoscuți și prea puternici ca să fie persecutați, de aceea au rămas temporar la Ierusalim, să aibă grijă de sediul Bisericii; mai târziu vor călători și ei.

Corneliu a fost primul dintre neamuri care a devenit creștin. Până acum Evanghelia nu fusese predicată decât evreilor și prozeliților evrei, precum și samaritenilor care țineau Legea lui Moise (Fap.10).

Apostoli erau înclinați în a crede că neamurile trebuiesc tăiate mai întâi împrejur, să devină prozeliți evrei, să păzească Legea lui Moise, și numai după aceea să fie primiți în Casa lui Dumnezeu în calitate de creștini.

V.3. Sclavi, oamenii liberi, cetățeni și militari

Pe treapta de sus a societății stăteau saduceii, categorie legată de aristocrația clerului, oameni bogați cărora le plăcea ordinea. Era greu de pătruns în casta aceasta, mai ales dacă nu aveai avere.

Oamenii simpli și micii meseriași sunt mai degrabă atrași de fariseism, dacă nu se alătură zeloților, considerați extremiști ai insurecției armate împotriva romanilor.

Pe de altă parte exista o categorie destul de mare de marginali: cerșetori (adesea infirmi) și prostituate. Un loc deosebit în societate îl aveau vameșii (agenții fiscali), care se ocupau cu încasarea impozitelor pentru autoritatea romană. Acești vameși erau urâți de conaționalii lor, fiind considerați drept paraziți.

Episodul cu "copilașii", parabola cu "tânărul bogat", precum și pilda "lucrătorilor din vie", pare să ne învețe că în Cer nu vor exista răsplătiți. Pilda talanților pare să ne învețe că vor exista răsplătiți, iar Pavel a afirmat și el acest lucru (1 Cor.3, 14- 15). Isus a vrut să spună aici doar un singur lucru: că unii care cred primii în lumea aceasta se vor trezi că sunt ultimi în cer. Isus a spus aceasta de mai multe ori (Mt.19, 30; Mc. 10, 31; Lc.13, 30). Normele cerești și normele pământești de apreciere sunt total diferite, așa încât mulți dintre creștini cei umili, sclavi și robi vor ocupa locurile cele mai înalte în cer, în vreme ce mulți oameni sus-puși aici, conducători mari chiar, vor fi mai prejos decât cei care le-au fost într-un fel aici pe pământ.

V.4. Evoluția Bisericii din cadru închis a societății iudaice la Biserica neamurilor

Înconjurat de primii săi ucenici, Isus predică și învăță în sinagogi și în aer liber, în fața unui auditoriu venit în special din lumea iudaică. în mijlocul mulțimii Isus era deopotrivă taumaturg sau medic, exorcist sau profet, făcând ca mulțimile să trăiască mesajul său. Acest mod de a primi mesajul lui Dumnezeu a adus necesitatea de trăire în comunitate, reprezentat în ecclesia.

El însuși numește această comunitate Biserica sa, numindu-o Biserica mea (Mt.16,18). Chiar dacă auditoriul crește numeric, totuși puțini sunt cei care îl urmează ca fideli. Calitatea de fideli o au apropiați lui, martori vii ai misiunii sale.

Ucenicii lui Isus – care nu-și vor lua numele de creștini decât la câțiva ani după

înviere, la Antiohia – se înfățișează ca o grupare în sânul iudaismului: Petru și Ioan merg să se roage la Templu; Pavel predică în sinagogi, merge la Templu pentru a împlini o făgăduință. între ei există divergențe de doctrină, dar practica este aceeași.

Respingerea lor va începe atunci când eleniștii – evrei din diaspora stabiliți la Ierusalim și vorbitori de limba greacă, pun în discuție unele practici precum: venerarea Templului, jertfele sau primirea păgânilor în Biserică (Fap. 1; 21).

Josephus Flavius, un istoric evreu care a murit la Roma în jurai anului 98, în cartea sa Antiquitates Judaice vorbește despre Isus ca fiind: "a fost un om înțelept, numit Isus, care se purta frumos; virtuțile sale au fost recunoscute. Mulți iudei și oameni de alte neamuri au devenit ucenicii lui. Dar cei care i-au devenit ucenici au predicat învățătura lui. Poate că era Mesia despre care profeții spuseseră lucruri miraculoase".

În jurul anului 110 d.C., Pliniu cel Tânăr, proconsul în Asia Mică, scrie prietenului său, împăratul Traian, pentru a-i prezenta conduita sa față de creștini, al căror număr crește atât de "unii afirmau că încetaseră de a fi creștini. Afirmau că toată vina sau toată greșeala lor se mărginise la a se aduna în mod obișnuit într-o zi anumită, înainte de răsăritul soarelui, ca să cânte alternativ un imn lui Christos ca unui zeu și ca să se angajeze prin jurământ, nu să săvârșească vreo nelegiuire, ci să nu săvârșească nici furt, nici tâlhărie, nici adulter, să nu-și calce cuvântul dat, să nu refuze să înapoieze o sumă încredințată când li se cere. După care, obișnuiau să se despartă și apoi să se adune din nou ca să ia o masă, o mâncare foarte obișnuită și nevinovată".

Amenințările conducătorilor nu au impresionat Biserica. Ea continua să crească în spiritul ei frățesc, înmulțindu-se încontinuu. În momentul Înălțării, comunitatea depășea 500 de persoane, acesta era și numărul celor prezenți la aparițiile Mânuitorului în Galileea. Numai o parte dintre aceștia locuiau în Ierusalim sau îi urmau pe apostoli în această localitate, deoarece în cenacol găsim adunați un număr de 120. Prima mare creștere a comunității se verifică la Ierusalim, la Rusalii 3.000 în prima zi (Fap.2, 41), apoi 5.000 de bărbați (Fap.4, 4). Apoi mulțimi mari de bărbați și femei (Fap.5, 14), în continuare ni se spune că se înmulțeau tot mai mult, și un mare număr de preoți se adăuga credincioșilor (Fap.6, 7), deci și din rândurile opozanților.

Este clar că începuturile Bisericii au fost destul de modeste; comunitățile erau foarte mici, chiar Ierusalimul nu putea număra mai mult de 10.000 de creștini la o populație de 50.000 de locuitori.

CAP.VI. CĂLĂTORIILE MISIONARE ALE LUI ISUS CHRISTOS

VI.1. Despre călătoriile misionare ale lui Isus

Practic lucrarea publică a lui Isus a avut loc în Palestina. Sunt menționate numai câteva călătorii în afara Palestinei, de ex. Fenicia și Decapolis (Mc.7, 24) și la Cezareea lui Filip pe povârnișurile Muntelui Hermon (Mc.8, 27). După întâlnirea cu Ioan Botezătorul sunt menționate câteva lucrări în zona aceea și în Iudeea (In.l, 28-42) datate înainte de întemnițarea lui Ioan după care lucrarea a început din Galileea (Mc.l, 14). După care scena propovăduirii a fost Galileea, dar Isus a mai făcut vizite și la Ierusalim, menționate de Ioan în legătură cu sărbătorile, până la vizita de la ultimul Paște (fig.25).

Lucrarea publică a lui Isus a început și s-a desfășurat în valea Iordanului, concentrându-se asupra unui botez paralel cu cel al lui Ioan (In.3, 22). Isus a fost privit de mulți ca un al doilea Botezător și între cele două grupuri de ucenici s-a iscat oarecare rivalitate, deși Ioan a refuzat să o permită. Arestarea lui Ioan Botezătorul de către Irod Antipa a făcut ca autoritatea să recunoască popularitatea crescândă a lui Isus. în această situație Isus s-a retras în regiunea sa natală Galileea, iar stilul său de lucrare a fost schimbat în acela de predicator itinerant și vindecător.

Isus în misiunea sa a dorit să propovăduiască Vestea Bună a împărăției lui Dumnezeu. Mesajul său se adresează tuturor oamenilor indiferent de neam și stare socială. Tocmai de aceea, acest mesaj a pătruns pretutindeni. Mai întâi în toate satele din Galileea, la Capemaum, Magdala, Betsaida, Horazim, apoi același mesaj pătrunde la greci și romani.

Vești despre Isus ajung și în mediile evreiești din Iudeea precum și în regiunile din Iudeea, în Fenicia la Tyr și Sidon, etc.

Paragrafe din discursurile lui Isus sau din evenimentele petrecute ajung să circule și în zone mai îndepărtate. în contact cu Isus vin „mulțimile”, vameșii și oameni din administrația civilă sau militară, reprezentați ai cultului mozaic și al unor secte iudaice, într-un cuvânt Isus este întâmpinat pretutindeni.

Predicile și minunile, parabolele și sfaturile sale atrage „mulțimea” oriunde merge. Auditoriu prezent la întâlnirea cu Isus este impresionat, astfel că „mulți oameni” îl urmează. Retragerile lui Isus din mijlocul mulțimilor pentru rugăciune (în singurătate sau munte) face ca mulțimile să-l urmeze.

Activitatea Bisericii Primare ne este relatată de Sf. Luca până la sfârșitul capitolului 7 din Faptele apostolilor. Centrul interesului se lărgește pentru a include Iudeea și Samaria în capitolele de la 8 la 12. Creștinismul era dus la oamenii de alte rase. Adevăratul creștinism a fost întotdeauna orientat spre misiuni.

Lacul Tiberiadei (fig.3) nu este nici el neutru: țărmul de vest este evreiesc, țărmul de est e păgân. Neîncetat, și în ciuda furtunii, Isus îi atrage pe ucenici către țărmul păgân, pregătindu-i astfel pentru o misiune pe care le va fi greu s-o înțeleagă.

Se cunosc 5 vizite ale lui Isus la Ierusalim. S-a retras pentru a evita publicitatea: o dată în regiunea Tirului și a Sidonului; apoi la Cezareea lui Filip și în pustiul lui Efraim, în așteptarea morții sale tainice.

VI.2. Galileea

Textul biblic din Evanghelia după Marcu (1, 1-8, 26) ne descrie Galileea ca fiind „centru într-o serie de peregrinări”.

Evanghelia de la Matei prezintă începutul lucrării lui Isus în Galileea (fig.7) după momentul Botezului și ispitirii din pustiu. După o scurtă vizită la Cana unde realizează prima minune, transformând apa în vin, Isus „a venit să locuiască în Capernaum în hotarele lui Zabulon și Neftali ”.

S-a întors în Galileea prin Samaria, unde s-a întâlnit cu femeia samariteană (In.4,1-12) dovedind că lucrarea lui nu cunoaște bariere naționale sau sexuale.

După ce Isus a fost respins în Nazaret, Christos a făcut din Capernaum centru lucrării lui în Galileea (Mt. 4- 9). De aici a întreprins 3 călătorii mari în Galileea:

– prima în răsăritul Galileei unde a vindecat un paralitic, un olog și a mai multor altora, cât și învierea fiului văduvei din Nain și de terminarea lucrării de alegere a ucenicilor Săi (Mt.8-9);

– a doua în sudul Galileei unde punctul culminant a fost vorbirea în pilde (Mt. 13). Tot aici a săvârșit o serie de alte minuni ca: vindecarea gadareanului demonizat, învierea fiicei lui Iair, au demonstrat puterea Lui de a-și susține cuvintele cu faptele;

– a treia a fost o continuare a acestei lucrări de învățare, predicare și vindecare (Mt.14).

Toate cele trei călătorii din Galileea au fost urmate de perioade scurte de retragere, în timpul cărora Isus a pus accent pe instruirea apostolilor (fig.8-14; 19-23).

După înviere, Galileea devine, așa cum vestea Isaia (Mt.4, 14-16), țara deschiderii spre lume. Acolo, și nu la Ierusalim, Isus se arată ucenicilor săi și îi trimite să predice în lumea întreagă evrei.

VI.3. Samaria

Lucrarea lui Isus în zona Iordanului inferior s-a petrecut în regiunea unde fusese botezat. între timp Ioan plecase mai spre nord, cam la 70 de km, într-o localitate numită Aenon. Ambii bărbați predicau același lucru: de mult prezisă împărăție a cerurilor s-a apropiat. Curând după Isus au început să vină mai mulți oameni decât după Ioan, datorită minunilor Sale și fiindcă El era Mesia pe care îl vestea Ioan; de asemenea și din pricina personalității Sale impunătoare. După 8 luni, Ioan a fost întemnițat (Mt.4,12); conducătorii de la Ierusalim au început să observe ce se întâmplă (In.4,l); începea să apară că va fi primejdios ca Isus să mai continue în regiunea aceea; și, ca nu cumva să fie tăiat înainte de vreme, până a nu-și fi sfârșit lucrarea, Isus s-a retras in Galileea. Faptul că a fost o perioadă de 8 luni este indicat prin următoarele: a început cam pe la Paște (aprilie – In. 2,13; 3,22); s-a încheiat “patru luni până la seceriș” în decembrie. (In. 4,35).

Isus s-a întors din Galileea prin Samaria, în loc să o ia pe drumul mai obișnuit ce urma valea Iordanului, probabil din motive de precauție. Samaria se afla în afara jurisdicției lui Irod, care tocmai aruncase pe Ioan în închisoare. Isus nu era decât în trecere. Conversația sa cu femeia samariteană nu a fost decât întâmplătoare. Este unul din cele mai frumoase momente din viața lui Isus.

Samaritenii erau o rasă străină care fuseseră sădiți acolo de asirieni, cu 700 de ani mai înainte (2 Rg 17, 6; 26, 29; Esd 5, 1; 9, 10) și acceptaseră Pentateuhul. Ei se așteptau ca Isus să-și așeze scaunul de domnie în Samaria și nu la Ierusalim.

Isus era privit cu suspiciune de conducătorii propriei națiuni. Dar iată, că aici acești samariteni disprețuiți l-au primit cu bucurie. Unul din contrastele care se repetă mereu în evanghelii este repudierea lui Isus de către conducătorii religioși ai națiunii și primirea Sa de către cei lepădați, de către oamenii de rând.

Fântâna lui Iacob se mai află și acum acolo, având o adâncime de treizeci de metri și trei metri în diametru. Este imul din puținele locuri având legătură directă cu viața lui Isus care se poate identifica cu precizie.

“Ceasul al șaselea” după ora romană, la fel ca timpul nostru, începe vizita lui Isus acolo, când a pus bazele primirii Evangheliei de către samariteni cu toată inima la câțiva ani după aceea. (Fap 8, 4-8).

VI.4. Iudeea

Iudaismul înseamnă înainte de toate Ierusalimul, centrul religiei oficiale din jurul Templului, fiind răspândit în "pământul lui Israel", Iudeea, cum se numea atunci (după 135 se va numi Palestina), număra cam o jumătate de milion de evrei.

Evanghelistul Luca în versetele (4, 44) și (7, 17) menționează Iudeea ca teatru al activității lui Isus, în sens larg ca teritoriu locuit de iudei, dar în același timp, Isus nu iese din acest cadru.

În Evanghelia Sf. Marcu (Mc.3, 15-21) se afirmă că mulțimile, pe lângă cele venite din Galileea, proveneau din Iudeea, Ierusalim, Idumeea și de dincolo de Iordan, apoi din regiunea Tirului și a Sidonului. Așadar, pe o rază de vreo 400 de km, într-o vreme când oamenii se deplasau cel mai adesea pe jos, mulțimi mari de oameni au auzit de minunile Sale, și au venit la El, aducându-și bolnavii să fie vindecați iar El i-a vindecat pe toți.

VI.5. Decapoli

Regiunea Decapoli era o zonă geografică mai mult grecească decât evreiască (fig.6), de la est de lacul Tiberiada, reconstituită în monarhie vasală, vor forma după moartea lui Irod Agrippa alături de Galileea, Samaria și Pereea, adevărata Palestină.

În acest ținut, la Gherasa, localitate ce a fost identificată prin ruinele "Kerza"; se află la vreo 8 km de la intrarea Iordanului. Chiar la sudul ei, este singurul loc unde dealurile abrupte se apropie de apă (Mt.8, 32). Aici Matei spune că au fost doi îndrăciți, Marcu și Luca vorbesc de unul, sigur se poate spune că erau foarte periculoși. Isus alungă demoni din îndrăciți într-o turmă de porci, fapt ce face ca locuitorii acelui ținut să-i ceară lui Isus să părăsească acele locuri, deși îi vindecase pe nebuni care le dăduseră mult de furcă. Isus i-a spus omului să se ducă, dar să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

Motivul acestui incident ține de faptul că la Gherasa Isus nu era atât de bine cunoscut, pe când în Galileea de pildă, El avea deja un renume printre locuitorii acelui ținut.

Locuitorii din Decapolis s-au alăturat s-au alăturat mulțimilor mari care l-au urmat pe Isus (Mt.4, 25). El a debarcat în acest ținut la Geresa (Mc.5, 1); Origene redă aici Gerasa o localitate de pe țărmul stâncos. Prezența unui număr atât de mare de porci dă notă că locuitorii erau în majoritatea dintre „neamuri” care în urma pierderii financiare, suferite datorită minunii, i-au cerut lui Isus să plece de la ei, în ciuda mărturiei demonizatului. Christos a vizitat iarăși Decapole atunci când a făcut un ocol neobișnuit prin regiunea Hippos în drum de la Sidon spre țărmul de est al Galileei (Mc.7, 31).

VI.6. Pereea

În timpul lui Isus, Pereea a fost ocupată de evrei și condusă de Irod Antipa. Iudeii considerau că această provincie avea statut egal cu Iudeea sau Galileea. Întrucât se învecina cu ambele regiuni situate dincolo de Iordan, este posibil ca traversând lungimea ei să folosim un traseu exclusiv de evrei care făceau legătura între Galileea și Iudeea și care ocolea ținutul samaritenilor.

Isus merge pentru o scurtă vizită la Ierusalim de Sărbătoarea Corturilor. Moment în care Isus a avut de înfruntat mentalitățile conducătorilor religioși de acolo, fariseii și saducheii. (In.7, 11-18).

Din cauza acestei opoziții Isus se întoarce la răsărit de Iordan, la Pereea. Aici învață poporul și face mai multe minuni (In. 8-9). Pereea se află la răsărit de Iordan, pe acele timpuri sub jurisdicția lui Irod.

Lucrarea din Pereea are loc (Mt., cap. 19-20) într-o perioadă intensă de predicare. Nu întâmplătoare sunt întrebările la care Isus trebuie să răspundă. întrebări legate de divorț, găsesc răspuns în unitatea căsătoriei în jurul lui Dumnezeu, un bărbat și o femeie sunt căsătoriți pentru o viață, Christos pare să nu îngăduie divorțul.

Tot în această regiune Isus rostește frumoasa pildă despre lucrătorii din vie sau pilda talanților. Cererea lui Iacob și a lui Ioan de a fi în gloria Tatălui în imediata apropiere, consemnează o amărăciune în Isus (Lc.9,46-48).

Isus se întoarce la Ierusalim pentru a petrece ultima săptămână aici. Opoziția tot mai mare a conducătorilor religioși naționaliști, face ca să se apropie planul pasiv pentru care a fost trimis (In. 12-19).

VI.7. Modul de acțiune. Participanți și rezultate

În misiunea lui de trimis a lui Dumnezeu se observă două faze istorice a lucrării sale:

– o lucrare activă în timpul celor 3 ani de căutare profundă a dreptății cerute de lege. Isus realizează misiunea de Fiu a lui Dumnezeu care aduce în fața lumii dorința expresă a Tatălui de a ierta păcatele celorlalți fii pierduți în păcat;

– o lucrare pasivă dovedită de moartea lui voluntară pe cruce, ca împlinitor al voinței Tatălui.

Pornind de la cadrul geografic în care își desfășoară activitatea Isus; acțiunea începe în Galileea și în împrejurimi, apoi la Ierusalim, unde ajunge străbătând teritoriul aflat la est de Iordan și Ierihon și privind aspectul teologic prin care Biserica a fost înființată în Vinerea Sfântă, zi în care a împlinit planul Tatălui de răscumpărare a lumii prin moartea sa pe cruce. Din punct de vedere istoric se poate spune că înființarea a avut diferite faze. Ea începe atunci când Isus își cheamă apostolii, atunci când înființează sacramentele, „pentru a se completa atunci când după înviere apostolii își vor începe exercitarea misiunii încredințate lor de învățătorul divin”.

VI.7.1.. Isus își pregătește activitatea publică

Cu excepția unor mici relatări evanghelice, de tipul celui relatat de Sf. Luca (Lc.2, 52), avem totuși puține date, care să facă referiri la modul de pregătire social, intelectual și spiritual a lui Isus.

Activitatea publică a lui Isus începe în Evangheliile din NT, abia după botezarea lui de către Ioan Botezătorul. Botezul de la râul Iordan i-a revelat măreția mesianică, acest lucru îi dă credibilitate în fața acelora care vor asculta mesajul Lui.

Marcu ne spune că activitatea lui Isus începe după arestarea lui Ioan Botezătorul (Mc.l, 14). Isus și-a axat misiunea în marile centre a lumii evreiești de atunci. Aceasta pare să fie în concordanță cu propria Sa afirmația că a venit să ajute “oile pierdute a casei lui Israel” (Mt.15, 24).

După ispitirea întreită din pustiu, Isus și-a ales ucenicii, care după o pregătire de trei ani, vor fi continuatorii Lui.

Misiunea de evanghelizare este susținută de mai multe călătorii în ținuturile sfinte. Isus nu a părăsit Țara Sfântă în timpul vieții, lăsând în seama ucenicilor lui să predice într-o lume providențial pregătită de Dumnezeu.

Perioada “activă a lucrării lui Isus, care a durat 3 ani, a fost doar pregătirea pentru perioada pasivă a lucrării Sale”, suferința pe cruce.

Suferința și Moartea oferite lumii ca jertfă de ispășire, a fost misiunea încredințată de Tatăl. Eliberarea de păcat (Gal.3, 10-13) a celor care îl acceptă și își însușesc lucrarea spirituală a Lui de pe Cruce (Ef.1, 19-23), Isus le promite împărăția cerurilor. Acesta este mesajul primordial al omului care caută ca viața să și-o conformeze cu dorința Tatălui.

VI.7.2. Isus și mulțimile în călătoriile sale

După botez Isus însuși e cuprins de certitudinea misiunii sale: cea a Slujitorului, instrument a lui Dumnezeu prin Sf. Spirit.

Biserica afirmă că Isus în cei trei ani de predicare, a cunoscut o evoluție evidentă, dealtfel multele pasaje scripturistice întărind acest adevăr: „și o mulțime numeroasă din Galileea îl urma, și din Iudeea și din Ierusalim, și din Idumeea, și de dincolo de Iordan, și din părțile Tirului și ale Sidonului” (Mc.3, 8) (fig.17). Pentru a-și extinde acțiunea la mulțimile care sporeau mereu, Isus cere ajutor. Astfel, călătorind pe lângă Marea Galileei a chemat primii apostoli (Petru și Andrei) și apoi pe ceilalți apostoli (fig.4), alcătuind grupul apostolic. Grupul gata constituit „au cutreierat toată Galileea” (Mt.4, 23), mergând după El „mulțimi mari”(Mt.4,25) – actul prin care se pun bazele formării „bisericii lui Isus”.

Isus pleacă de la Capernaum prin Cana spre Nain (fig.9), moment în care are loc „Predica de pe munte”, și unde mulțimile l-au ascultat și urmat (Mt.5, 1-16), ocazie în care primesc multe învățături ce privesc aspectele etice ale împărăției lui Dumnezeu prezentate prin porunci și pilde (fig.20) (Mt.5, 1-7, 29).

Isus coboară de pe munte urmat de „mulțimi mari” (Mt.8, 1), ocazie în care își arată puterea pe care o are asupra bolilor, a diavolului și asupra naturii (Mt.8, 1-9, 34). La aceste minuni participă ucenicii lui și „mulți stăpâniți de diavoli” (Lc.4, 40) și „mulțimea din jurul său” (Mt.8, 18) (fig.8). Vindecarea bolnavilor și alungarea duhurilor rele dau mărturia despre ceea ce Isus a venit să facă pentru oameni. El aduce ceea ce Legea nu poate oferi – mântuirea, mai întâi pentru cei din jurul său, apoi pentru toată lumea.

Isus străbate alături de mulțimi întreg ținutul palestinian. Călătorii lungi de tipul celui prezentate în fîg.24, ce pornește din împrejurimile Nazaret -ului (Galileea), coboară prin Samaria, trece prin Iudeea, traversează Iordanul în Pereea și urcă spre Decopole ajungând la malul Lacului Tiberiadei, zugrăvește un tablou al acțiunii lui Isus ce atestă prin fapte și gesturi amploarea acțiunii sale (fig 11).

Relația lui Isus cu mulțimea ce-l însoțea (ucenici, bolnavi, păcătoși, etc) era una deschisă: Isus mânca cu păcătoșii (Mt.9, 11), participă la ceremoniile lor de doliu (Mc.5, 21 – 43), etc (fig. 10). Mulțimea adunată să-l audă creștea numeric : „și s-au adunat mulțimi mari, încât s-a suit și s-a așezat într-o barcă ”(Mt.13, 2).

Învățătura nouă a lui Isus a fost atât de fascinantă încât mulțimile îl urmau oriunde (fig. 12). Episodul cu înmulțirea pâinilor (Lc.9, 11) dovedește creșterea auditoriului, implicit a numărului de adepți, adică a Bisericii. Numărul de 5.000 de persoane (Lc. 9, 10) sau a peste 4.000 de oameni (Mc. 8, 8-9) întărește nuanța predicației pentru împărăția lui Dumnezeu clădită pe Isus.

Curând Isus va fi aclamat de popor ca rege-profet (In 6,15), așteptat cu nerăbdare; care avea să mântuiască pe Israel. Intrarea solemnă în Ierusalim, argumentează faima Bisericii prin mentorul: Isus Christos. Isus din Evanghelia după Marcu nu poate fi redus la un portret facil. Nu vrea ca oamenii să înțeleagă greșit misiunea lui Mesia, să facă din el un erou popular care place o clipă. Misterul său se va dezvălui în ansamblul lucrării, morții și învierii sale; Christos nu se lasă anexat de vreo cauză trecătoare.

Ba mai mult, la țărmul Genezaret-ului mulțimea se grăbește în întâmpinarea lui Isus, unde oamenii locului aduc mulți bolnavi (Mc.6, 53 – 56) (fig.21).

În episodul cu „a doua înmulțire a pâinilor” (Mc.7, 31), (fig.22) Isus venit la Marea Galileei avea adunate în jurul său „mulțimi numeroase având cu el șchiopi, orbi, ciungi, muți și pe mulți alți”(Mt,15, 30).

Prin gesturile și cuvintele sale, Isus șochează prejudecățile oamenilor religioși, ale fariseilor. Fie în Galileea, Iudeea sau Pereea (fig. 13) întâlnirea cu membri grupurilor rivale nu este una singulară, uni farisei și saduchei au curajul să-l provoace pe Isus în fața mulțimilor (Mt.19, 9-15). Totuși, unii dintre membri părți rivale au curajul de a recunoaște autoritatea lui Isus; în timpul căruia a curățit templu Isus a avut o primă întâlnire cu Nicodim (In. 3, 3).

Isus se desparte de radicalismul iudaic, pentru El timpurile vechilor rituri de pocăință și de jale s-a sfârșit. Mesele luate împreună cu ucenicii sunt semn că vremurile cele noi au sosit. A fi cu Isus, a trăi pentru împărăție schimbă profund existența omului. Atunci el se desprinde și de legăturile legitime ale oricărei vieți omenești: bunuri, poziție, familie. Dar aceasta înseamnă a și fi împreună cu Isus atunci când îi va aduna pe toți oamenii laolaltă, așa cum se exprimă în primul rând în imaginile tradiționale ce vorbesc în primul rând la o restaurare națională. Cel din urmă credincios din această lume, cel mai sărac și mai smerit a destinat locului celui dintâi în împărăția cerurilor, ceea ce Evanghelia încă o dată răstoarnă judecata omenească. Cu toate acestea „plecând ei din Ierihon, o mulțime numeroasă venea în urma lor ” (Mc. 10,46 – 52) (fig.14).

În timp ce numărul „mulțimilor” creștea Isus le dă o însărcinare celor 12 apostoli și îi trimite ca propovăduitori (fig. 21) (Mt.9, 35 – 10, 42). Ei au îndatorirea de a extinde și a continua însăși minunile lui Isus. Ei trebuie să se dăruiască acestei însărcinări cu hotărâre fermă.

Isus îi cheamă pe ucenici să-l urmeze și le definește spiritul împărăției pe care o va instaura; îi făgăduiește lui Petru primatul, iar prin evenimentul petrecut pe Muntele Tabor, ucenicii sunt introduși în misterul persoanei lui (fig.23) (Mc.9, 2 – 29).

Episoadele petrecute cu puțin timp înainte de ultimul său drum la Ierusalim (fig.26) justifică importanța încrederii depline și cu inimă total dezinteresată în Dumnezeu. Recunoscut drept Mesia de către ucenicii săi pe drum, Isus deschide o nouă etapă în revelarea misterului său: calea ce pe care pornește (fig. 15) duce nu numai la Ierusalim, ci și la moarte.

În Evanghelia după Luca călătoria spre Ierusalim este marcată de creșterea intensității dramatice. Potrivnicii devin tot mai necruțători: samaritenii refuză să-l primească, fariseii își înmulțesc polemicile, iar Irod vrea să-l omoare. Între timp, Isus devine tot mai aspru și mai pretențios: îi mustră pe evreii necredincioși, pe cei din Ierusalim, pe farisei de lăcomie bani; vorbește despre condițiile impuse Apostolilor, despre trimiterea celor 72 de ucenici în a răspândi în popor „noua religie”.

În jurul lui Isus, până în ajunul pătimirii sale, oamenii visează încă un prestigiu social și glorie politică, ceea ce face ca ultima călătorie a Lui în Ierusalim (fig.25) să aducă mulțimi numeroase și să fie aclamat ca un mare împărat. Isus fuge de orice umbră de prestigiu; se află în mijlocul oamenilor încălecând, ca un sărac, pe un măgar, făcând astfel legătura cu tradiția davidică.

De data aceasta, Isus aruncă o provocare preoțimii bine instalate la templu, care exploata pietatea oamenilor, gestul lui e proclamarea unei religii noi, autentice. Cei care au făcut din religie o sursă de afaceri sau de profit au de suferit din cauza „noii adunări” a mulțimii de orbi, șchiopi, săraci, care fuseseră excluși ca și cum prezența lor ar fi putut pângării templul. Această comunitate închegată în jurul lui Isus este de fapt adevărata biserică a lui Dumnezeu, formată în cursul celor 3 ani de activitate în ținuturile palestiniene și prin împrejurimi.

Chiar dacă mulțimea orbită își asumă responsabilitatea de a-l da la moarte pe Cel nevinovat, pe care îl osândește în locul unui criminal, Isus nu refuză nici unul din titlurile mesianice. în realitate Isus este respins în privința misiunii sale de Mesia.

VI.7.3. Situația Bisericii la moartea lui Isus în Ierusalim

Sfârșitul tragic a lui Isus a provocat, la început, derută printre ucenicii săi, care-1 însoțiseră la Ierusalim cu speranța de a vedea instaurată aici regalitatea sa mesianică. Sunt unele motive care ne îndreptățesc să credem că cei mai mulți dintre ei nici n-au mai așteptat sfârșitul procesului, pentru a se risipi și a se reîntoarce în Galileea lor natală. Cuvinte pline de dezamăgire pe care Luca le atribuie ucenicilor care mergeau spre Emaus reflectă oarecum, starea de spirit a micii comunități a doua zi după moartea lui Isus.

Putem spune că textele evanghelice sunt destul de rezervate față de slăbiciunile de care au dat dovadă ucenicii și nu este ușor de restabilit realitatea faptelor dincolo de aspectele propuse de tradiția evanghelică. Se pot considera adevărate primele apariții care au avut loc în Galileea (Mc. 16, 7), ce au avut ca urmare întoarcerea ucenicilor la Ierusalim. În cuvintele atribuite în Fapte lui Petru, și care au toate șansele de a traduce destul de fidel modul de gândire al Bisericii din Ierusalim, acest mesaj este exprimat astfel: „Pe Isus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni și prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, voi l-ați luat,… voi l-ați omorât… ”(Fap.2, 22-24). Se observă de acum o altă atitudine în fața societății, un nou spirit de exprimare a credinței, atitudine ce va duce la răspândirea cultului creștin.

CONCLUZII

1. Rezultatele activității Bisericii în perioada studiată

O examinarea atentă a acestei perioade din Istoria Bisericii, scoate în evidență câteva aspecte importante:

Isus Christos a venit la momentul pregătit de o serie de aspecte istorice. Fondul evreiesc și lumea greco-romană au contribuit la planul acțiunii divine, ca Fiul să vină “la plinirea vremii” (Mc.l, 15).

Ceea ce a realizat Isus cu mulțimile a avut în vedere planul activ al mântuirii, așezând în realitatea Bisericii planul pasiv, plan în care Isus s-a identificat cu Biserica sa.

Viața “mulțimilor” alături de Isus – Capul, devine model comunitar de trăire pentru Biserica Creștină.

2. Importanța Bisericii pentru societate

Isus a construit Biserica într-o lume, lumea antică, aflată în căutarea spiritualității adevărate. Cultul politeist nu a reușit să justifice pe deplin unele realităților ale vieții. Atât lumea gândirii grecești, cât și lumea romană nu au satisfăcut îndeajuns dorința către Divin a omului. Mediul evreiesc a fost depozitarul adevăratei învățături, dar lipsea partea pragmatică a credinței.

Într-o societate evreiască aflată în declin, pe fondul unei dispute eclesiale și a unei crize politice, Biserica lui Isus a redeșteptat în mintea evreilor credința către Yahve. Isus a readus valoarea cuvântului scripturistic din VT în mintea evreilor și l-a transpus în fața unei societăți cu probleme sociale deosebite, schimbând mentalitățile a readus în trăire adevărata față a iubirii divine. Societatea a avut de învățat că adevărata împărăție a cerurilor este cea clădită în suflete, nu de oamenii puterii pământești.

Biserica a dovedit slăbiciunile lumii iudaice, fixistă în respectarea literei Legii și neatentă la spiritul uman. Biserica a împlinit promisiunea mesianică în fața poporului ales, lucru certificat de evenimentele istorice de mai târziu (ex. căderea Ierusalimului).

Nu numai societatea evreiască a beneficiat de noul mod de trăire spirituală. Evanghelia a scos în evidență scadențele întregului sistem statal politeist. Atingând chiar latura economică a vieții sociale, ca de pildă comerțul cu obiecte sacre.

Isus și Biserica a schimbat viziunea lumii asupra condiției sociale a familiei. Familia trebuie văzută ca o componentă de bază a societății. Locul femeii în societate apare consolidat de egalitatea ei cu bărbatul.

Biserica lui Isus a cerut revizuirea relațiilor sociale, ca de exemplu relația stăpân-sclav. Proprietatea în viața omului are ca scop final nu îmbogățirea materială, ci un mijloc de a aduna virtuți pentru împărăția Cerurilor.

3. Perspective

Biserica este un mister. Ea este o realitate tainică și complexă. Această instituție, divino-umană: pe de-o parte este o comunitate umană vizibilă, organizată, pe de altă parte, în realitatea ei divină, este invizibilă și supranaturală.

Sf. Scriptură încearcă să exprime, să definească esența Bisericii folosind nenumărate denumiri. Cele mai însemnate dintre ele sunt: Corpul Mistic al lui Christos (1 Cor.12, 12), Poporul lui Dumnezeu (2 Pt.9-10) și Mireasa lui Christos (Ap.19. 7-8). Toate trei prezintă și subliniază câte o trăsătură importantă a Bisericii.

Isus rămâne cu noi până la sfârșitul lumii: în frații noștri, în Cuvântul său, în sufletul nostru prin harul Său, sub chipul pâinii în Euharistie (Lc.11, 20). Dar Isus mai rămâne în lume și într-un mod specific: în comunitatea celor fideli Lui, în Biserica lui. Biserica este comunitatea acelor oameni, care, urmând chemarea lui Isus prin Spiritul Sfânt au înțeles că atunci se vor regăsi pe sine în modul cel mai deplin, atunci vor face cel mai mult pentru omenire, când își predau sufletul lui Isus, și prin El devin membri comunității Lui trinitare.

Bibliografie

1. Documente magisteriale

Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, București,1993

Concililu Vatican II, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, București,1993

2. Izvoare

Biblia sau Sfinta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

Biblioteca Scripturii Evanghelia după Matei Arhiepiscopia Romano-Catolică București, 1996

Biblioteca Scripturii Evanghelia după Marcu Arhiepiscopia Romano-Catolică București, 1996

Scrierile părinților apostolici, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995

3. Dicționare, atlase și enciclopedii

Dicționar de Teologie Ortodoxă, A-Z, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

Ioan G. Coman, Patrologie, Sf. Mănăstire Dervent, 1999

Femand Comte, Dicționar de creștinism, Noțiuni fundamentale ale creștinismului, Ed. Niculescu, București, 1998

F.Cabrol-H.Leclercq, Dictionnaire d’archeologie chretienne et de liturgie, Paris

John Douglas, Dicționar Biblic, Societatea Misionară Română, Ed. „Cartea creștină” Oradea, 1995

Martin Bocian, Ursula Braut, Iris Lenz, Dicționar Enciclopedic de personaje biblice, Ed. Enciclopedică, București, 1996

Mircea Eliade, Ioan Culianu, Dicționar al religiilor, Ed. Humanitas, București, 1993

Florence Braunstein —Silvestre, Jean-Francois Pepin, Ghid de cultură generală, Ed. Orizonturi, București, 1991

Tertulian Langa, Credo – Dicționar teologic creștin din perspectiva ecumenismului catolic, Ed. Dacia, Cluj, 1997

Xavier Leon Dufour, Vocabular de Teologie biblică, Ed. Arhiepiscopiei Romano-catolice București, 2001
OdileWattel, Mic dicționar al Antichității romane, traducere din limba franceză de Gina Vasiliu, Ed. Polirom, 2002

4. Lucrări generale de Istorie

Emil Dumea, Istoria Bisericii – Teme, Editată de Institutul Romano-catolic Iași, Iași, 1999

Jean Comby, Să citim Istoria Bisericii, Ed. Arhiepiscopiei Romano-catolice de București, București, 1999

Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor, Publicată de Societatea Misionară Română, Dallas, 1992

LudwingHertling S.J. Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iași, 1998

5. Literatură ce tratează Istoria religiei

Emanuel Copăcianu, Fiul lui Dumnezeu, Ed. Porto-Franco, Galați, 1991

Mircea Eliade, Istoria credințelor și idealurilor religioase, vol. II, Ed. Științifică, București, 1991

Tomka Ferenc, Întâlnire cu creștinismul, Ed. Episcopia Romano-Catolică Timișoara, 1999

Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi
grecești și latine, De la Apostolul Pavel la Constantin cel Mare, Ed.
Polirom, 2001

Miguel de Unamuno, Agonia creștinismului,Institutul European, Iași, 1993

Rudolf Steiner, Creștinismul ca fapt mistic și misteriile Antichității, Ed. Humanitas, București, 1993

6. Lucrări speciale pentru epoca respectivă

Jean-Pierre Bagot, Jean-Claude Dubs, Cum să citim Biblia, Ed. Arhiepiscopiei Romano-catolice de București, 1994
FemandComte, Cărțile Sfinte, Ed. Enciclopedică, București, 1996
Etienne Charpentier, Să citim Noul Testament, Ed. Arhiepiscopiei Romano-catolice de București,1999

E. M. Laperrousaz, Manuscrisele de la Marea Moartă, Ed. Meridiane, București, 1997

Ioan Micle, Existența istorică a lui Isus Hristos, Ed. Viața Creștină, Cluj, 1995

Athanasie Negoință, Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă, Ed. Științifică, București, 1993

Jean Mărie Onfroy, Vestea Cea Bună, Ed. Viața Creștină, Cluj, 1995
William Riley, Două testamente – Cum citim Scriptura, Ed. Episcopiei Romano – Catolice București, 1992
Daniel Rops, Histoiresainte – Jesus en son temps, Librairie Artheme Fayard, Paris, 1960

Daniel Rops, La vie quatidienne en Palestine du temps de Jesus, Librairie Hachette, Paris, 1961

Marcel Simon, Primii creștini, Ed. Polimark, București, 1993
Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Ed. Nemira, București, 2001

7. Lucrări auxiliare

William Barclay,Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, 1992
Peter Brown, Trupul și societatea, Ed. Rao, București, 2000
Henry H. Halley, Manual Biblic, Ed. "Door of Hope", tipărită la Oradea, 1995