Caile de Cunoastere a Lui Dumnezeu
Caile de cunoastere a lui Dumnezeu
CUPRINS
INTRODUCERE
I. CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU –ÎNTRE IZVOARE SI ACTUALITATE
II. INSTRUMENTELE CUNOAȘTERII. CREDINȚA SAU CUNOȘTINȚA.
III. CELE ȘAPTE CĂI DE CUNOAȘTERE A LUI DUMNEZEU
III.I. Calea inimii
III.II. Cunoașterea existențială
III.II.I. Generalități
III.II.II Sensul suferinței în cunoașterea existențială
III.III. Cunoașterea naturală
III.III.I. Importanța cunoașterii naturale
III.III.II. Însușirile cunoașterii naturale
III.IV. Cunoașterea supranaturală
III.V. Cunoașterea catafatică și cunoașterea apofatică
III.V.I. Complementaritatea celor două cunoașteri
III.V.II. Deosebirea dintre cele două cunoașteri
III.V.III. Transparența oricărui concept despre Dumnezeu
III.VI. Cunoașterea mistică
III.VI.I. Preliminarii
III.VI.II. Țelul cunoașterii mistice: îndumnezeirea omului
CONCLUZII
ANEXE
ANEXA 1
ANEXA 2
BIBLIOGRAFIE
DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE ȘI ORIGNALITATE
INTRODUCERE
În adâncul misterios al cunoașterii noastre ard tot felul de dorințe, dar una singură se pare că le acoperă pe toate: fericirea.Întreaga noastră viață este o alergare după fericire. Așa după cum cerbul caută izvorul cristalin al apelor, tot așa noi, oamenii, muncim și ne zbuciumăm în speranța că mâine vom fi mai fericiți decât astăzi, mâine și iar mâine, până când ne trezim că am ajuns la ușa mormântului cu dorința nestinsă.
Astăzi, în aceste vremuri în care ateismul atacă dezlănțuit duhul familiilor creștine, nu doar că omul nu mai este interesat de existența sau cunoașterea lui Dumnezeu, ci mai grav, preferă să trăiască în absența și în lipsa Lui. Astăzi, omul modern nu mai este nici pentru Dumnezeu, nici împotriva Lui, ci este în afară lui Dumnezeu. Este evident că se încearcă o desacralizare a lucrurilor care, pentru bătrânii noștri, nu doar că erau importante, ci reprezantau fundamentul vieții religioase a omului.
Toate viețuitoarele naturii își împlinesc rostul și destinul lor în lume: se hrănesc, se înmulțesc și dorm liniștite, fără gândul la ziua de mâine, fără aspirații, fără dorul fericirii și al desăvârșirii. Numai omul este chinuit de gândul zilei de mâine și mistuit de dorul iubirii și al desăvârșirii veșnice; numai el nu doarme împăcat cu gândul morții eterne. Asta pentru că el este cuprins de aspirații nestinse și de doruri neîmplinite. El are, prin suflet, un destin nemuritor. Inima îl încredințează că viața continuă și dincolo de mormânt, iubitoare și nemuritoare. „A crede în fața unui mormânt că totul este aici, totul întreg și pentru totdeauna, tata, mama, copilul, ființa scumpă, femeia iubită, aceasta îmi pare un fel de monstruozitate”.
Nu știm daca există un motiv precis pentru care am ales această temă, sau unul care sa elimine alte posibile motive, dar cu siguranță putem să ne oprim asupra unuia. Nu de puține ori ni s-a pus în față problema: „Mie imi place la biserică și eu aș crede cu drag în Dumnezeu, dar problema este că niciodată nu L-am întâlnit, niciodată nu am avut posibilitatea de a-L cunoaște. Dacă El chiar există, de ce nu ni se arată?”. Poate că uneori am rămas fără răspuns, poate că alteori am încercat să improvizăm ceva, dar prin intermediul acestei lucrări vrem să demonstrăm faptul că, indiferent despre cine vorbim, avem certitudinea că, cel puțin o dată-n viață, L-a întâlnit pe Dumnezeu, chiar dacă cel în cauză nu a fost conștient de acest fapt.
Despre tema cunoașterii lui Dumnezeu avem însemnate scrieri la Sfinții: Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Grigorie de Nyssa, Ioan Damaschin, Simeon Noul Teolog. De asemenea, din era contemporană, ne-am folosit îndelung de scrierile părintelui Dumitru Stăniloae, părintelui George Remete sau domnului Nicolae Chițescu.
Sufletul fiecărui om simte poruncitor nevoia de a trăi o viață fără margini, o viață împlinită. De aceea, întreaga lui viață, omul se luptă să dobândească o conștiință deplină asupra lumii, să știe, să cunoască, să pătrundă în toate misterele și să dezlege toate enigmele. El simte că este creat pentru veșnicie; de când deschide ochii întâia oară spre cer, cade în robia sacră a acestui gând, vrea să contemple fericit pe Creatorul său, vrea să trăiască în lumină și căldura iubirii Lui, vrea să asculte satisfăcut și fericit cântarea veșniciei.
Omul este o ființă aprioric orientată spre Dumnezeu. Nici crinii câmpului cu toată splendoarea veșmântului lor împărătesc, nici animalele cu toată puritatea lor inițială, nu au privirea omului, în care se oglindesc adâncimile limpezi ale spiritului. Poziția verticală o omului îi permite să-și ridice privirea deasupra munților și s-o îndrepte spre bolta cerului. În această poziție, omul se definește ca un căutător de Dumnezeu: caută fața Creatorului său, este stăpânit de dorul Lui, simte și presimte că nu este din lumea aceasta, își caută obârșia, casa părintească; glasul inimii îi șoptește că are un Dumnezeu, un Tată creator, protector și iubitor. Așadar, așa cum florile își deschid potirul lor spre soare și focul flăcărilor spre slăvi – niciodată spre pământ, ci totdeauna spre cer – așa și sufletul lui tinde mereu mai sus și mai departe, pentru a-L găsi și a-L cunoaște pe Ziditorul său, cu care să trăiască de-a pururi.
Alexandru Mironescu numește cunoașterea „o viziune de ansamblu, un act de totalitate, prin care ni se dezvăluie mai ales rețeaua nevăzută a firelor și a relațiilor acestei lumi, a acestui univers, țesătură în care lucrurile și evenimentele imediate, cunoscute de noi în mod obișnuit, capătă o semnificație permanentă, inatacabilă, mai presus de modă, de mentalitate sau de simplu punct de vedere”.
Omul nu poate trăi fără gândul eternității, el este angajat în lupta de cucerire a vieții celei veșnice. Și care este, oare, viața veșnică?
Cea mai bună și cea mai frumoasă definiție a vieții celei veșnice o găsim în cartea cum alta n-a mai scris nimeni, niciodată, cartea cea mai răspândită printre oameni: Sfânta Scriptură, mărturia vieții nemuritoare, cartea ale cărei pagini, învățături și îndemnuri sunt închinate nemuririi, ale cărei probleme sunt privite și dezlegate în lumina veșniciei, cartea care ne învață că nu moartea, ci viața are ultimul cuvânt de spus.
Dintotdeauna, omul credincios și-a pus o serie de întrebări și de probleme legate de Dumnezeu. O problemă deosebit de importantă este legată de cunoașterea Lui Dumnezeu, aceasta ocupând locul central în învățătura ortodoxă despre El. Acestei chestiuni, creștinul a încercat să-i dea un răspuns atât pe cale rațională, cât și pe cale revelaționala, pe baza descoperirii dumnezeiești cuprinse în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție.
Înainte de a-Și începe patimile, Iisus merge acolo, în Grădina Ghetsimani – loc preferat pentru reculegerea Sa sufletească – și se roagă Părintelui ceresc așa cum nimeni nu s-a rugat vreodată. Ramurile copacilor din Ghetsimani au prins în foșnetul lor acel suspin de rugăciune; de pe sfintele Sale buze s-au ridicat și cuvintele: „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Iată care este viața cea veșnică !
Pe de altă parte, însă, tot Sfânta Scriptură și Tradiția creștină învață că Dumnezeu, în altă privință, este inaccesibil, invizibil și neîmpărtășibil. Unele texte scripturistice, la prima vedere, par a se contrazice. Este vorba de unele expresii biblice, care, pe de o parte, afirmă că „Dumnezeu singur are nemurire și locuiește întru lumina neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16), iar pe de altă parte, „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui” (Ioan 1, 14).
Unele texte bilbice afirmă posibilitatea vederii lui Dumnezeu, iar altele o neagă.
Afirmă această posibilitate textele:
Facere 32, 30: „Și a pus Iacov locului aceluia numele Peniel, adică fața lui Dumnezeu, căci și-a zis: «Am văzut pe Dumnezeu în față și mântuit a fost sufletul meu! »”
Ieșire 24, 10: „Și au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era ceva, ce semăna cu un lucru de safir, curat și limpede ca seninul cerului.”
Matei 5, 8: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”
Apocalipsa 22, 4: „Și vor vedea fața Lui și numele Lui va fi pe frunțile lor.”
Neagă această posibilitate textele:
I Tim 6, 16: „Cel ce singur are nemurire și locuiește întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă. ”
Ieșire 33, 20: „Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască.”
Ioan 1, 18: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”.
Cunoașterea lui Dumnezeu este așadar prima cerință și necesitate primordială a religiei. Căci religia aceasta este: raportul dintre om și Divinitate. Oricare altă concepție sau definiție a religiei este fără obiect, deși nu lipsesc teoriile care, inversând raporturile, cred că ideea de Dumnezeu este ulterioară celei de religie și deci o creație a acesteia.
În acest raport al omului față de Dumnezeu, sunt angajate toate stările lui sufletești: intelect, voință și sentiment. Dumnezeu trebuie cunoscut, sentimentul de filială dependență față de El trebuie simțit și voia Lui trebuie împlinită.
Desigur, în prezenta lucrare nu urmărim să dovedim existența Ființei divine (pentru că în sufletul nostru se află acel apriorism logic, psihologic, religios; ideea de Dumnezeu nu se produce, nici nu se inventează, ci este sădită în noi), ci modalitățile de cunoaștere ale acestei existențe.
Cel care patrunde in lumina slavei divine necreate are constiinta ca Dumnezeu, dupa esenta, este dincolo de aceasta vedere sau traire, caci Persoana este cu totul apofatica si nu poate fi definita prin ratiune. Ridicarea peste lucrurile lumii nu inseamna disparitia acestora, ci o ridicare prin ele dincolo de ele, in Dumnezeu ca Persoana Care nu poate fi definita. Acesta este motivul principal pentru care apofatismul nu exclude o cunoastere rationala a lui Dumnezeu, ci se completeaza reciproc.
Tratând o temă ce face parte din domeniul știintelor dogmatice, prezenta lucrare va avea greutăți în a atinge un punct înalt al gradulului de noutate al temei. Cu toate acestea, părerile și opiniile personale avute, fiind predispuse greșelilor, vor fi trecute în notele de subsol. Se va folosi o metodologie descriptivă, iar lucrarea va conține trei mari capitole, dintre care, desigur, cel mai important este cel legat de cele șapte căi de cunoaștere a lui Dumnezeu. În primul capitol vom vorbi despre izvoarele cunoașterii lui Dumnezeu, punând accent pe Revelația naturală, respectiv Revelația supranaturală. În al doilea capitol vom trata o dezbatere legată de avantajele credinței față de cunoștință. Nu în ultimul rând, în al treilea capitol vom trata pe larg toate cele șapte căi de cunoaștere ale lui Dumnezeu, în ordine: calea inimii, cunoașterea existențială, cunoașterea naturală, cunoașterea supranaturală, cunoașterea catafatică și apofatică, și cunoașterea mistică. Toate acestea nu sunt șapte variante, la alegere, ci șapte trepte sau nivele, cea mai simpla fiind cunoașterea existențială iar cea mai înaltă, cunoașterea mistică.
I. CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU –ÎNTRE IZVOARE SI ACTUALITATE
Dintru început trebuie spus că prin nicio demonstratie științifică nu se poate descoperi, dovedi sau inventa ideea de Dumnezeu. Aceasta se găsește în sufletul nostru, ca un dar al grației divine. Conștiința existenței lui Dumnezeu este sădită în chip natural în noi.
Este evident că Dumnezeu este necorporal. Dar El, fiind Duh sau Spirit absolut, nu înseamnă că nu există, că nu poate fi cunoscut și văzut (firește, cu alți ochi, și nu cu cei trupești). Afirmația că ceea ce nu se vede nici nu există este neștiințifică, fiindcă atâtea lucruri nu se văd și totuși, ele există. Spre exemplu: iubirea, forța sau durerea au fost văzute vreodată de cineva? Evident că nu. Oricâte operații s-ar face omului, oricât de disecat ar fi trupul acestuia, nicăieri nu pot fi găsite lucrurile mai sus enumerate. Dar asta înseamnă oare că ele nu există? Nicidecum. Și cu toate acestea, nu se văd.
Prin analogie, putem spune la fel despre Dumnezeu. Însă la cunoașterea lui Dumnezeu ca persoană absolută mai presus de lume, nu vom putea ajunge numai pe calea Revelației, Revelația fiind actul prin care Dumnezeu se face cunoscut omului. Dumnezeu, fiind persoană spirituală, dacă nu ni S-ar descoperi prin cuvânt și prin lucrările Sale, nu L-am putea cunoaște, n-am putea ști cine este și ce vrea de la noi.
Dumnezeu nu este o putere inpersonala, lipsită de viață și de iubire. „El nu este niciodată prea sus sau prea departe, pentru că El sălășluiește și în inimile noastre”. „Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28). Fără un Dumnezeu care să se descopere, religia nu ar fi cu putință și nu ar avea vreun sens, vreun scop.
„Revelația este actul prin care Dumnezeu Se descoperă atât pe Sine nouă , oamenilor, cât și conținului acestei descoperiri, adică ce anume ne-a descoperit Dumnezeu (adevărul, voia, poruncile). Potrivit învățăturii dreptei noastre credințe, Descoperirea sau Revelația este comoară de învățături, de adevăruri pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor, pentru ca aceștia, cunoscându-L pe El, cunoscând voia și lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-i împlinească voia și prin aceasta să se mântuiască”.
Prin Revelatie se intelege actiunea prin care Dumnezeu impartaseste omului tot ceea ce este necesar pentru mantuirea lui. Din punct de vedere al continutului, Revelatia dumnezeiasca cuprinde totalitatea evenimentelor siadevarurilor de credintaprin care Dumnezeu Si-a descoperit voia Sa oamenilor, ca acestia sa-L cunoasca si sa-L preamareasca si, prin aceasta, sa dobandeasca desavarsirea lor si comuniunea cu Creatorul lor.
Desigur, Dumnezeu, ieșind din lumina Sa cea neapropiată întru care locuiește (I. Timotei 6, 16), ni se descoperă atât cât este posibil și cât este necesar, pentru realizarea mântuirii și desăvârșirii noastre. De asemenea, prin descoperirea divină nu trebuie să se înțeleagă doar o comunicare de învățături și adevăruri, detașate de Dumnezeu. Descoperindu-ni-Se, Dumezeu dorește să intre în comuniune cu noi și să stabilească această comuniune prin însăși această descoperire. Dar, ca să intrăm și să stabilim această comuniune cu Dumnezeu, trebuie să-L cunoaștem. Cunoașterea lui Dumnezeu este cerința fundamentală a religiei.
Cunoașterea lui Dumnezeu este un lucru mare și deloc ușor. Căci a vorbi despre Dumnezeu, despre misterul adânc și de nepătruns al Ființei Sale, a vorbi despre Cel „spre care nu cutează a căuta (nici) oștirile îngerești” (cum spune o cântare din slujba noastră de înmormântare); a vorbi despre atotputernicia Celui Căruia se cuvine a-I sluji cu frică și cu cutremur; a vorbi despre Cel care privind spre pământ „îl face pe el de se cutremură” (Psalmi 103, 33); a vorbi despre Acela în fața Căruia limbile arhanghelilor stau mute și luminile îngerilor pălesc; a vorbi despre toate acestea este doar un cuvânt omenesc. Dar a-L cunoaște pe Dumnezeu? Cum vom putea cunoaște pe Cel ce este mai presus de ființă și de existență? Totuși, oricât de inaccesibil este adâncul Ființei divine prin descoperire divină, ni s-a dat posibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu, atât cât este îngăduit și posibil, în manifestările Sale, în lucrările Sale, și această cunoaștere cuprinde în sine tot ceea ce este necesar pentru înțelegerea noastră și mai ales pentru mântuirea noastră. Există, evident, două feluri de Revelație divină: naturală și supranaturală. Aceastea se propun reciproc și nu se pot despărți.
Revelația naturală
Revelația naturală este actul prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor prin mijloace naturale, care pot fi înțelese cu ajutorul minții. Astfel din contemplarea firii înconjurătoare, unde totul se desfășoară în armonie, după anumite legi, în vederea unui scop, a unei finalități, din mersul istoriei omenești, din studierea sufletului omenesc care lucrează, după anumite legi și principii, se pot stabili unele concluzii cu privire la atotputernicia, înțelepciunea și iubirea lui Dumnezeu.
Psalmistul proclamă: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știința” (Psalmi 18. 1-2); iar Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel constată: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa că ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani 1, 20).
„Revelația naturală înseamnă evidențierea unor ordini, a unei rațiuni în cosmosul material. Ea se impune omului prin două realități: rațiunea proprie și raționalitatea existentă în toată lumea. Omul se constată pe sine ca pe o ființă care are rațiune, deci și sens, pe care însă nu le-a creat el. El constată apoi că și în lume există o raționalitate, că lumea, prin tot ceea ce conține și funcționează este expresia unei raționalități, este impregnată de raționalitate, chiar dacă se constată și iraționalitate și dizarmonie. În același timp, deși cu rost și logică, lumea nu are conștiința de sine iar omul are. Deci omul, fiind singura ființă din lume conștientă de sine, este într-un fel conștiința lumii. Rațiunea lui se dovedește conformă cu raționalitatea lumii, deci existența conștiinței umane este dovada că omul dă sens, că este sensul existenței lumii care se împlinește în această realitate superioară din om. Totodată, nefiind nici autorul raționalității lumii și nici al rațiunii și conștiinței sale, pe care le percepe ca date, devine limpede pentru om că există o Rațiune și Conștiință superioară, supremă, care a creat această raționalitate și conștiință umană și care explică conformitatea intențională cu raționalitatea lumii. Revelația naturală constă în sensurile divine imprimate de Dumnezeu în tot universul, prin însuși actul creării lui. Actul creator nu înseamnă numai o simplă raționalitate, ci energia divină ca forță susținătoare a lumii. De aceea, raționalitatea lumii este vizibilă și experimentabilă de către om, care este el însuși și parte a raționalității din lume dar și depășire a ei, întrucât este conștiința care se constată pe sine și conformitatea cu raționalitatea lumii, în perspectiva veșniciei”.
Trebuie precizat însă faptul că prin Revelația naturală ne ridicăm doar la adevărul că există Dumnezeu și la câteva dintre însușirile Lui. Deci, această descoperire este una indirectă și incompletă. Prin ea, omul, ființă aprioric orientată spre Dumnezeu, ființă creată după „Chipul lui Dumnezeu”, mistuit de dorul fierbinte după Creator, strigă împreună cu psalmistul: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu? Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua și noaptea, când mi se zicea mie în toate zilele: «Unde este Dumnezeul tău?»” (Psalmi 41, 1-3).
Îndreptățit, așadar, la cinstea descoperirilor de sus, omului i s-a dat o descoperire supranaturală. Această descoperire are darul de a deschide și de a lărgi sfere și orizonturi mai înalte ochilor sufletești ai omului, pentru ca, astfel să se ajungă la o relație personală cu Dumnezeu.
Revelația Supranaturală
Revelația supranaturală s-a făcut treptat, potrivit gradului de înțelegere și pricepere religioasă morală a omului, mai întâi în Vechiul Testament (patriarhi, prooroci, profeți) unde, prin legămintele încheiate, faptele, semnele, viziunile și proorociile făcute, lumea a fost condusă spre Hristos, în care a culminat descoperirea lui Dumnezeu: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile; Care, fiind strălucirea slavei și chipul ființei Lui și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale” (Evrei 1, 1-3).
La „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), „Dumnezeu s-a arătat în trup” (I Timotei 3, 16) și S-a descoperit în persoana Fiului Său, în care, așa cum a scris Sfântul Apostol Pavel colosenilor, „locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).
„Ca și Revelația naturală, nici Revelația supranaturală nu e cauzată de o mai mare experiență religioasă, nu este determinată de o înțelegere omenească mai mare. Trecerea de la Revelația naturală la cea supranaturală nu e determinată de o experiență religioasă, de puteri omenești mai mari. Ea nu e condiționată de date omenești. Dumnezeu activează Revelația Sa supranaturală acolo unde există, poate, o experiență religioasă și condiții de receptare mai bune, dar acestea n-o determină deloc ci înseamnă numai că Dumnezeu se folosește în modul cel mai potrivit, mai înțelept și mai eficient de cele existente în scopul Său bun, dar nu că ar depinde sau ar avea nevoie de ajutorul cuiva. Atât Revelația naturală cât și cea supranaturală rămân inițiativa lui Dumnezeu, absolut supremă, necondiționată, independentă de orice determinare. Revelația supranaturală s-a făcut în etape, progresiv”.
„Dovada că Iisus a adus lumii descoperirea deplină este și învățătura Lui neîntrecută, în care se dovedește un deplin cunoscător al vieții și al inimii omenești, ca unul ce le-a creat pe amândouă”. „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotință, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ – toate întru El” (Efeseni 1, 9-10).
Punctul culminant al Revelației supranaturale a fost atins în Noul Testament, în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, prin care omenirea a primit nu numai adevărul desăvârșit și complet despre Dumnezeu, ci a și experimentat organic și esențial maxima apropiere și comunicare cu Dumnezeu.
Prin Iisus Hristos ni s-au descoperit cele mai adânci și cele mai prețioase învățături și îndemnuri: despre Dumnezeu, despre om, lume, viață, suflet, nemurire; adevăruri tainice, profunde și eterne, pe care omul, cu facultățile sale de cunoaștere, în veci nu le-ar fi putut pătrunde și cunoaște: „Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înțelepciunii și al descoperirii, spre deplina Lui cunoaștere, Și să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeți care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăția slavei moștenirii Lui, în cei sfinți, Și cât de covârșitoare este mărimea puterii Lui față de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morți și așezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri” (Efeseni 1, 17-20).
Omenirea nu a putut cunoaște pe Dumnezeu nici prin știință, nici prin filosofie: „Căci scris este: «Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați voi nimici-o.» Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii” (I Corinteni 1, 19-21).
„Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni; Căci «Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L învețe pe El? ». Noi însă avem gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 14-16).
II. INSTRUMENTELE CUNOAȘTERII. CREDINȚA SAU CUNOȘTINȚA.
„Calea credinței este calea cea mai scurtă și mai dreaptă, calea cea mai lăudată și binecuvântată pentru ajungerea la Dumnezeu”.
Prin credință, nu numai că ajungem la Dumnezeu, dar ne și întâlnim cu El și trăim, tainic, în El. Credința nu îl calcă și mai degrabă îl vede pe Dumnezeu, oarecum îl experimentează și se bucură de El ca de cea mai scumpă comoară.
Din totdeauna, omul și-a pus problema puterilor și a mijloacelor prin care să ajungă la cunoașterea adevărurilor veșnice. Însă, oricât ar căuta, însetat și neliniștit, cunoștințe sigure și complete, oricât s-ar zbuciuma să dezvăluie adevărul suprem, absolut și etern, cele trei funcțiuni ale vieții sale sufletești – rațiunea, voința și sentimentul – se dovedesc a fi neputincioase, pentru că au o putere de cunoaștere limitată, foarte limitată în raport cu enigmele existenței și cu misterele care ne învăluiesc și ne copleșesc din toate părțile.
Aceste puteri se întregesc cu al patrulea element, cu o putere mult mai mare, credința, care este o sferă și o putere de cunoaștere nelimitată; ea este forța care dinamizează și influențează hotărâtor celelalte puteri sufletești, și se produc astfel posibilități de cunoaștere extraordinar de mari.
„Ce este Dumnezeu și cum se manifestă El în lime, pentru mântuirea noastră, acestea sunt descoperirile speciale ale Revelației divine, către care ne ridicăm pe căile și cu armele credinței care este, ea însăși, un dar al grației divine”.
Credința este forța care biruiește lumea (I Ioan 5, 4) și pătrunde acolo unde rațiunea nu poate să pătrundă. Rațiunea ne conduce doar la hotarele credinței, dar puterea credinței este cea care revarsă în sufletul nostru, prin revelație, lumina din lumină lui Dumnezeu și astfel ne lărgește până la infinit orizontul cunoașterii.
„Credința în Dumnezeu este puterea sufletească cu care ne-a înzestrat Dumnezeu ca să putem fi mereu în legătură cu El. Ea este o conductă care leagă cerul cu pământul prin care primim adevărurile religioase descoperite de Dumnezeu și ne ajută să deschidem sufletul pentru primirea harului dumnezeiesc. Ea ne așează în brațele lui Dumnezeu și ne încredințează că nu suntem singuri”.
Dacă cercetăm originea credinței, în sens orizontal, istoric, din om în om (deoarece credință se propagă din om în om), ajungem la protopărinți, patriarhi și profeți, prin care Dunezeu a coborât în lume Revelația. Dacă o căutăm vertical, tot la Dumnezeu ajungem dar prin Iisus Hristos care ne-a lăsat ultima și deplina revelație, pe care ne-a transmis-o prin Sfinții Apostoli și urmașii acestora.
Oricum am căuta-o, ea este o putere dumnezeiască, o forță care luminează și renaște: deschide în noi ochii sufletului că să vedem pe Dumnezeu, ne convingem să credem și să ne încredem în El, ne descoperă lumea supranaturală, pentru că este un dar a lui Dumnezeu. „Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8).
„Credința este organul prin care respirăm parfumul veșniciei”, spunea Schubert, iar Pestalozzi definește credința că fiind o încredere firească a omenirii în dragostea părintească a lui Dumnezeu. Convins de rolul mult mai important al credinței față de rațiune în procesul cunoașterii, la un moment dat Kant a spus: „a trebuit să înlătur știința, pentru a dobândi loc și pentru credință”. Vestitul Ampere, adresându-se unui tânăr printr-o scrisoare, i-a dat următoarele povețe: „ferește-te de a te ocupa exclusiv cu știința, cum ai făcut-o până acum. Studiază, scrutează ce este pe pământ; dorința aceasta o are fiecare bărbat de știință. Dar privește numai cu un ochi la lumina celor văzute, iar cu celălalt privește neîntrerupt la lumina cea veșnică. Cu o mână examinează natura, cu cealaltă însă te ține de colțul hainei lui Dumnezeu, întocmai cum se ține pruncul de haina tatălui său.”
Desigur, nu trebuie să se intealeaga greșit și să se afirme că în cunoașterea lui Dumnezeu, rațiunea nu își are rost și că este deci, vrednică de disprețuiri. Dimpotrivă, rațiunea are un rol pregătitor pentru vederile cele mai înalte, care nu sunt iraționale, ci suprarationale.
Prin rațiune, omul luptă împotriva patimilor și dobândește bunele deprinderi, căci zic Sfinții Părinți: „A deveni virtuos înseamnă a deveni rațional”, ceea ce înseamnă a reveni la viața cea după fire, desigur cu ajutorul harului divin. Rațiunea astfel luminată și întărită, eliberată de sub dominația patimilor poate contempla just sensurile lucrurilor și poate cunoaște prin ele pe Dumnezeu. Numai cine își curăță astfel rațiunea, împreună cu celelalte puteri ale sufletului poate urca pe treptele cunoașterii lui Dumnezeu: „Cel ce simte nevoia cunoștinței lui Dumnezeu, va trebui să se elibereze de patimi; numai astfel să primească cunoștința lui Dumnezeu”. Vorbind așadar despre rolul și puterea credinței în cunoașterea lui Dumnezeu, nu călcăm în picioare rațiunea.
Revenind la cele spuse despre credință, mai adăugăm că ea este, după cum zice Sfântul Isaas Sirul: „[…]ușa tainelor. Căci ceea ce sunt ochii trupești pentru lucrurile supuse simțurilor, așa e și credința, cu ochii ei înțelegători, pentru visteriile ascunse. Avem, cum zic părinții, doi ochi sufletești, precum îi avem pe cei doi ochi ai trupului. Și nu facem aceeași întrebuințare de fiecare, în vedere. Cu un ochi privim cele ascunse ale slavei lui Dumnezeu, cele ascunse în lucruri, adică puterea și înțelepciunea Lui și pronia Lui împreună-veșnică față de noi, cea cunoscută din măreția chivernisirii Lui. La fel privim cu acest ochi cetele cerești, cele împreună-slujitoare cu noi. Iar cu celălalt ochi privim slava firii Lui celei sfinte, când va binevoi să ne conducă în lăuntrul tainelor celor duhovnicești și ne va deschide marea credinței în cugetarea noastră”.
Sfântul Isaac Sirul vorbește despre o cunoștință care premerge credinței și care constă în deosebirea binelui și răului, și nu există om care să nu dețină această cunoștință. Pe cei ce au pierdut această cunoaștere, prin care deosebesc binele de rău, îi osândește proorocul zicând: „omul în cinste fiind, n-a priceput, s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor. Acestei cunoștințe naturale, zice Sfântul Isaac, îi urmează o împunsătură continuă a conștiinței, o aducere aminte neîncetată de moarte, o grijă care ne chinuiește până la ieșirea din această viață. După aceasta vine întristarea, frica de Dumnezeu, părerea de rău pentru păcatele cele mai dinainte, străduința pentru faptele cuvenite, aducerea aminte de drumul cel de obște și grija pentru merindea de drum și cererea îndreptată spre Dumnezeu cu plâns, ca să intrăm prin poarta aceasta, care este trecerea peste toată firea, disprețuirea lumii și multă luptă pentru virtute. Toate acestea se află în cunoștință naturală”.
Cunoștința este, așadar, o treaptă prin care urcă cineva la înălțimea credinței; când cineva, prin cunoștință, ajunge la credință, nu mai are nevoie de cunoștință. Cunoștința se desăvârșește în credință. Sfântul Isaac a precizat însă deosebirea dintre cunoștință și credință: cunoștința se câștigă prin metode de cercetare, iar credința se dobândește prin încrederea simplă a inimii curate în Dumnezeu. El pune credința mai presus de cunoștință. De pildă, și elinii (filosofii stoici, în special) aveau virtuți. Credința este însă mai mare decât ele, pentru că este din har.E adevărat că aceste virtuți ale omului sunt, în general, manifestări ale dreptății, dar nu sunt străbătute de credință.
Virtuțile care sunt străbătute de credință, sunt superioare celorlalte, pentru că sufletul, în timpul săvârșirii virtuților, se odihnește de efort, adică pur și simplu ele iradiază din om, fără ca acesta să facă vreun efort. Este exact ceea ce se înțelege și în cazul iubirii. Cel care iubește pe cineva sincer, îi face un bine acestei persoane fără a depunde vreun efort.
Cunoștința adevărată are trei etape principale: cea a naturii, care premerge credinței și duce la ea; cea care sporește împreună cu credința și cea mai presus de cunoștință cât și de credință. Cu alte cuvinte, avem trei feluri de cunoștință:
1. Cunoștința în trup, în care omul ascultă de poftele acestuia. Despre o astfel de cunoștință se spune că ea îngâmfă (I Corinteni 8, 1), este cunoștința celor care sunt răpiți de păcatul mândriei, cei care își potrivesc trăirea lor cu cele dorite de trup;
2. Cunostina în suflet, care este a celor care părăsesc prima treaptă: renunță la cele dorite de trup și se întorc spre cugetările și dorințele sufletului;
3. Cunoștința în duh. Când cunoașterea se înaltă de la cele pământești și începe să aibă cercarea înțelegerii celor dinlăuntru, ascunse ochilor și să disprețuiască într-un fel oarecare lucrurile, din care se nasc patimile cele ce strâmbă sufletul și se întinde pe sine însuși; când urmează credinței, în grijă de veacul viitor și în dorința după cele făgăduite nouă și în cercetarea tainelor ascunse, atunci credința înghite cunoștința și se întoarce și o naște pe ea de la început, ca să se facă acea cunoștință că cea de la început și să se facă cu totul duh”.
Când cunoștința ajunge să se facă cu totul duh, înseamnă că mintea este copleșită de prezența divină și sufletul se trezește la simțirea smereniei sale, asemenea profetului Isaia: „Și am zis: «Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!»” (Isaia 6, 5).
Când cunoștința ajunge să se facă cu totul duh, în trupul acesta, omul nu poate stărui conținu, pentru că atâta timp cât petrece în firea trupului, nu are puterea s-o părăsească pe deplin.
Părerea părintelui Stăniloae este că omul, actualizând virtuțile a căror potență e pusă în firea lui, sufletul în acest fel se îmbogățește și se găsește, în cea mai mare parte din timp, în starea de mijloc, deci nu în cea a odihnei depline în Dumnezeu, dar nici în cea a vieții de păcat, pentru că aceasta nu este lipsită cu totul de har.
III. CELE ȘAPTE CĂI DE CUNOAȘTERE A LUI DUMNEZEU
III.I. Calea inimii
În predica de pe Munte, Mântuitorul Hristos învățând mulțimile a spus: „Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), făcând astfel din curăția inimii calea, mijlocul de legătură a creatorilor cu Creatorul.
Sfinții Părinți învață că după curăția inimii urmează și vederea lui Dumnezeu; adică, o curăție a inimii și vedere a lui Dumnezeu se produc aici, cât suntem viețuitori în trup. Nu se poate spune că vederea lui Dumnezeu se va produce după trecerea din viața aceasta, fiindcă dacă vom pune curăția inimii după moarte, în acest caz s-ar putea întâmpla ca niciodată Dumnezeu să nu fie văzut, căci după moarte nu mai există o lucrare prin care să se dobândească curăția inimii.
La întrebarea dacă arătarea lui Dumnezeu va fi sau nu în viitor, Sfântul Simeon Noul Teolog răspunde: „Evident că aici. Căci acolo unde este păzirea întocmai a poruncilor acolo este și arătarea Mântuitorului, și după arătare vine și iubirea desăvârșită. Fiindcă dacă nu vine aceasta, nu putem nici crede în El, nici să-L iubim așa cum trebuie; căci scris este: "Cine nu iubește pe fratele său pe care-l vede, cum Îl poate iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vede?" (1 Ioan 4, 20).
Curăția inimii este deci calea sau mijlocul de legătură directă a creaturilor cu Creatorul. Inima curată se înălța la Dumnezeu, este o intrare a noastră în prezența lui Dumnezeu. Sau invers: o coborâre a lui Dumnezeu în prezentul credinciosului. „Cu cât ți-ai curățit mai mult inima, cu atât îl cunoști mai mult pe Dumnezeu: Cel cu inima curată de patimă, privește în propria sa frumusețe, chipul naturii divine. Privind curățenia sa proprie vede în chip, arhetipul”.
„Inima în tradiția Răsăritului nu este exclusiv sediul vieții afective, cum a devenit în Occident, în ciuda învățăturii Fericitului Augustin și a Sfântului Casian, ci este sediul înțelegerii, o înțelegere însă care presupune și simțire; ea este centrul omului integral, este locul spiritului și prin urmare, rădăcina voinței, a simțirii și a cunoștinței”.
Atât Sfânta Scriptură, cât și Tradiția creștină învață că mântuirea omului stă în unirea acestuia cu Dumnezeu, în iubire, că suntem destinați și devenim „părtași dumnezeieștii firi” (II Petru 1, 4). Mântuitorul spune: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14, 23) și că, „cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Aceste cuvinte nu pot fi considerate simple metafore fiindcă ar însemna că Revelația să se golească de sens.
Curăția inimii înseamnă păzirea poruncilor lui Dumnezeu iar a păzi poruncile lui Dumnezeu înseamnă a-L iubi pe El: „Cel ce mă iubește pe Mine va păzi poruncile Mele și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui” (În. 14, 21)
„Această cunoaștere a fost denumită ca fiind «revelarea lui Dumnezeu în inima omului». Omul are un organ special de receptare a lui Dumnezeu, pe care însă noi obișnuim să-l închidem, în loc să-l lăsăm deschis, iar adevărul divin, cunoașterea lui Dumnezeu nu pretinde stări exaltate de conștiință, ci numai o inimă plină de iubire, «înfrântă și smerită» (Ps. 50, 7) prin suferință.Printr-o astfel de inimă, orice om ajunge, de fapt, în mod firesc la cunoașterea lui Dumnezeu”.
Curăția, puritatea inimii este o imagine prin care comparăm inima cu marea, pentru că marea este profundă doar atunci când este pură și este pură atunci când este transparentă. De îndată ce-i tulburată, ea nu mai este adâncă și nici transparentă. Precum marea oglindește bolta cerului în puritatea adâncimii sale, la fel inima, atunci când este curată, răsfrânge în puritatea adâncimii sale sublimul ceresc. „Ne-ai făcut pentru Tine și neliniștită este inima noastră până ce se va odihni întru Tine!” (Fericitul Augustin).
Numai cu o inimă curată se poate vedea Dumnezeu. Numai într-o inimă curată se poate sălășlui El: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el.” (Ioan 14, 25).
Și atunci putem spune ca odinioară psalmistul: „Că în El se va veseli inima noastră și în numele cel sfânt al Lui am nădăjduit.” (Psalmi 32, 20) sau ca proorocul: „în ce chip se însorește flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit Se va însoți cu tine, și în ce chip mirele se veselește de mireasă, așa Se va veseli de tine Dumnezeul tău!” (Isaia 62, 5).
Dar până atunci? Până atunci (am precizat că acest atunci poate fi aici în viața pământească) trebuie să curățim inima, s-o curățim de păcate, să ardem toate relele din ea atât cât putem, căci: „Cine poate spune: Curățit-am inima mea; sunt curat de păcat?” (Pilde 20, 9). Dar „dacă inima noastră nu ne osândește, avem îndrăznire către Dumnezeu” (I Ioan 3, 21) ca Unul care „ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvună Duhului, în inimile noastre.” (II Corinteni 1, 22)
Ajutați prin har, ne putem purifica inima, căci inima curată înseamnă „inimă înfrântă și smerită (pe care) Dumnezeu nu o va urgisi.” (Psalmi 50, 18) pentru ca astfel, să putem face din inimă ceea ce trebuie să fie ea: „primul altar și primul ton al Dumnezeirii”.
A fi curat cu inima înseamnă a face din ea tron al împăratului cerurilor, înseamnă a-ți dărui toată viața lui Dumnezeu: „Spre Tine m-am aruncat de la naștere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu ești Tu.” (Psalmi 21, 10). A fi curat cu inima înseamnă a te lepăda de orice egoism, fiindcă „Aproape este Domnul de cei umiliți la inimă și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui.” (Psalmi 33, 17). A fi curat cu inima înseamnă a-ți da seama că trebuie să te ridici la vrednicia de a fi membru al împărăției cerurilor, „Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17, 21) înseamnă a redeveni iarăși copil: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor.” (Matei 18, 3).
Așadar, este necesară o reîntinerire prin credință. Pe acest plan al vieții religioase, copilăria recâștigată devine sora sfințeniei. Nu vedem noi oare în pruncii nostri, în candoarea ființei lor, în simplitatea spiritului lor, în neprihania inimii lor și în toată preacurata lor făptură ceva din frumusețea fără asemănare a raiului și a cerului cu îngeri ?
A fi curat cu inima înseamnă a avea cămașa sufletului țesută din toate virtuțile. Despre inima curată, Sfântul Simeon Noul Teolog zice că „nu o poate făptui nicio virtute, nici două, nici zece, ci toate împreună fiind, așa-zicând, ca una singură și dusă până la capătul din urmă. Dar nici acestea nu pot face singure inima curată, fără venirea și lucrarea Duhului”.
Când vom oferi lui Dumnezeu toate virtuțile, Îl vom ruga „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule” (Psalmi 50, 18), iar mai târziu vom striga: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Cânta-voi și voi lăuda slava Ta” (Psalmi 56, 10), pentru ca ea să fie locaș și tron al dumnezeirii, iar noi să putem rămâne în comuniune cu Dumnezeu de-a pururi.
Când omul trăiește evenimente sufletești deosebite, inima acestuia recepționează în mod firesc și necesar atât adevărul lui Dumnezeu cât și faptul că El este prezent în mod real în viața lui. De unde și diferențierea clară față de cunoașterea prin diferitele împrejurări ale vieții, căi ce au fost considerate de unii ca fiind identice. Totuși, față de calea existențială, în care experiențele sunt externe iar omul se află în calitate de participant, calea inimii e specifică prin experiențele interne și intime ale omului. „Măsura cunoașterii lui Dumnezeu …este în tine”, zice Sfântul Grigorie de Nyssa. În același sens vorbește și Ion Minulescu, în superba poezie numită Drum crucial:
„Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –
Eu coboram mâhnit din conștiința mea,
Iar El urca surâzător spre ea!…
Și ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucișându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgețile perechilor de ochi, ca de-obicei –
Ah! ochii Lui cum semănau cu ochii mei!
Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –
El cobora solemn din conștiința mea
Iar Eu urcam surâzător spre ea!…”.
Paul Evdokimov, citându-l pe Sfântul Grigorie de Nyssa, spune: „Este adevărat, deopotrivă, și că inima curată vede pe Dumnezeu, și că nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Și, cu adevărat, Cel nevăzut prin fire se face văzut prin energiile Sale, apărând în cele dimprejurul firii Sale”.
III.II. Cunoașterea existențială
III.II.I. Generalități
Există o cale accesibilă și imperativă tuturor oamenilor, în care pe Dumnezeu îl putem cunoaște prin diferite împrejurări ale vieții. Acolo unde alții nu văd decât întâmplarea, foarte mulți văd mâna și lucrarea lui Dumnezeu.
Dumnezeu ni se face cunoscut în atâtea situații și forme: în necazurile și dificultățile pe care le întâlnim, determinându-ne să vedem greșelile care stau la bază, în insuccesele de tot felul de care avem parte, în bolile care se cuibăresc în trupurile noastre și care uneori ne pun răbdarea la grele încercări și de care nu vrem să recunoaștem că pot fi mijloace de desăvârșire morală sau de întărire spirituală, sau pedepse ale unor multe păcate. Îl putem cunoaște pe Dumnezeu în mustrările conștiinței pentru păcatele pe care le-am făcut (conștiința fiind glasul lui Dumnezeu în om).
Dumnezeu ne oferă prilejul de a-L cunoaște, dacă vedem în fiecare apropiat al nostru, pe Hristos, prezent în persoana unui sărac cerșind milă, a unui bolnav care așteaptă să fie cercetat, a unui necăjit sau asuprit care așteaptă mângâiere sau întărire. „Cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții este o cunoaștere palpitantă, apăsătoare, dureroasă, bucuroasă, care trezește responsabilitatea noastră și impulsionează rugăciunea”.
Aceste împrejurări și situații ne sensibilizează sufletul, ajutându-l să sesizeze realitățile de dincolo de lume pentru căutarea unui sens al lor. Spre deosebire de celelalte căi de cunoaștere, care sunt mai complicate (în sensul că unele căi sunt destinate intelectualilor, iar altele doar sfinților), calea existențială este și trebuie să fie accesibilă tuturor. Este inevitabil ca vreun om să nu fi întâmpinat vreodată pe Dumnezeu, să nu se fi „lovit” de El. Este ca și cum am susține faptul că un om, pe tot parcursul vieții sale, a trăit fără să aibă parte de vreun moment sau eveniment semnificativ.
„În toate, -zice părintele Staniloae- Dumnezeu Se coboară la noi și ni Se face cunoscut. Chiar această coborâre face evidentă taina Lui mai presus de orice pricepere; face evidentă iubirea Lui care întrece toate iubirile din lume. Toate împrejurările și persoanele prin care ne grăiește Dumnezeu sunt apeluri și chipuri vii și transparente ale Lui; Dumnezeu cel simplu Se coboară la noi într-o multitudine de forme și de situații, propriu-zis în toate situațiile și formele vieții noastre. Dar cunoscut prin toate acestea, taina Lui rămâne totuși mai presus de înțelegere”.
Acest fel de cunoaștere nu este lipsit de importanță. Cunoașterea existențială a lui Dumnezeu nu este o cunoaștere intelectuală, care să-L transforme pe Dumnezeu într-o noțiune abstractă, fără viață, într-o idee; este o cunoaștere directă, una care se mișcă între frică și iubire, trezind în ființa umană o anumită responsabilitate. Ea nu este o cunoaștere teoretică, rece, ci una palpitantă. În cadrul acestei cunoașteri, trebuie avut în vedere planul special al lui Dumnezeu cu lumea. Aici, noi nu îl mai vedem pe Dumnezeu doar ca pe un Creator sau Proniator al acestei lumi, ci îi cunoaștem grija lui specială față de noi în raportul Lui intim cu lumea, în planul Lui în care ne conduce spre ținta comună, acționând într-un mod pedagogic prin diferite direcții pe care ni le adresează în viață. Adesea, Dumnezeu ne pune la încercare răbdarea și credința noastră, pentru a ne aduce aminte de El și a-L cunoaște în necazuri și încercări. Nu degeaba se spune că suferința este „școala lui Dumnezeu”. Putem spune, deci, că Dumnezeu are milă de om: de omorât, nu ne omoară, dar ne chinuie, ne bate și ne aduce la limită pentru a ne da seama de realitatea, prezența și Sensul Ființei ca Persoană supremă dar și foarte umană, ce asumă și răspunde de toată suferința. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „omul, pătimind din cauza unei pedepse, trebuie să vie la conștiința de sine și la simțirea propriei demnități și să primească cu bucurie lepădarea de trup și de ea. Căci preaînțeleptul Proniator al vieții noastre ne îngăduie să folosim adesea, în chip firesc lucrurile în slujba pornirilor proprii, spre înțelepțirea noastră, deși uneori le întrebuințăm nebunește”. Deci și experiențele pozitive pot și trebuie să producă în om o anumită sensibilizare legată de relația lui cu Dumnezeu. „Succesul nemeritat înseamnă pentru omul conștient atât realitatea unei Bunătăți supreme, cât mai ales chemarea la o responsabilitate nouă. În general, toate experiențele bune, toate avantajele obținute nemeritat exprimă acest sens, impun această realitate a unei Pronii transcendente și a asumării unei responsabilități”.
Este adevărat însă că acest fel de cunoaștere se transformă de multe ori într-o boală care nu justifică respectiva cunoaștere: cel în cauză își croiește un drum propriu de desăvârșire, cade în păcatul mândriei și pretinde că în el s-ar continua într-un fel Revelația dumnezeiască, cu înrâurire și asupra celorlalți oameni și că el, deci, este cine știe ce „ales” dintre cei mulți chemați.
Este cazul credinciosului care se separă de Biserică și zice despre sine, că Domnul I s-a arătat în cutare împrejurare, într-o anumită zi, zi care pentru el a însemnat o adevărată cotitură în viață (poate alt fel de cotitură, zicem noi) și că alte căi de cunoaștere sunt, de-a dreptul nefolositoare: atâta școala teologică, atâția ani de studiu și atâta știință. În cazul acestor oameni, soarele adevărului este ascuns din fața proprilor ochi.
Pentru credinciosul adevărat, însă, cunoașterea existențială oferă prilejul unei adevărate bucurii religioase, bucuria sfântă a unui dor împlinit, a vederii ființei cele mai dragi, bucuria întâlnirii tainice cu Dumnezeu, Care mângâie, pedepsește, iartă și supraveghează. Pentru acest credincios, acest fel de cunoaștere înseamnă forța divină care înalță sufletul omenesc în sferele purității și ale seninătății cerești. „Suferința experimentată de om se dovedește o pozitivitate și șansă întru ființă numai în legătură cu un sens și o calitate pozitivă primordială, în originalitatea Ființei. Tocmai prin acest paradox al suferinței ca boală-medicament, neființă-ființă, se poate afirma și înțelege ființa omului și a lumii ca legătură cu Ființa absolută, ca posibilitate pur și simplu a Ființei absolute de a se raporta la neființă și relativ și de a lucra suveran și eficient prin ele. Căci tocmai în aceasta constă atotputernicia și absolutul Ei”.
În viața fiecărui om există împrejurări deosebite, situații limită, care constituie pentru persoana respectivă încercări extrem de puternice, existențiale. Astfel de situații pot fi de diferite feluri, atât negative cât și pozitive: necazuri, boli neașteptate, suferințe pentru propria persoană sau pentru cei din jur, accidente grave, mustrări de conștiință pentru anumite păcate, dar și succesele inexplicabile și evenimente fericite neașteptate. Toate acestea nu fac decât să sensibilizeze într-un grad înalt persoana umană și să o facă conștientă de existența unei revelări și a unei Realități supreme.
Legat de aceste „situații limită”, nu doar teologia și-a impus un punct de vedere, ci și filosofia, printr-un curent apărut în secolul al XX-lea, filosofia existențialistă. Mai exact, acest curent ajungea la concluzia că viața unui om este fundamentată pe grijă, suferință și tensiune. Însă, spre deosebire de omul creștin, care în urma unei încercări ajunge la o realitate și o viziune pozitivă, acest curent punea accentul pe non-sensul și absurdul existenței. Ori, însăși prin prisma faptului că omul își pune mereu întrebări și caută mereu răspunsuri pline de sens denotă faptul că viața și lumea au un scop clar.
III.II.II Sensul suferinței în cunoașterea existențială
Există în literatura universală diferite genuri de obiecții împotriva existenței, cunoașterii sau proniei dumnezeiești. Un argument des folosit împotriva providenței divine este cel al catastrofelor naturale: cutremure, tsunamiuri, inundații, mai pe scurt, a suferinței. Deci ni se pune întrebarea: „Cum poate exista un Dumnezeu blând și iubitor, din moment ce există atâta suferință în lume?”.
Sfântul Nicodim Aghioritul arată: „Dumnezeu folosește mijloace de constrângere când omul începe a se încrede în sine, atunci îl aduce la cunoașterea de sine; uneori îngăduie ca omul să cadă în erori, mai mari sau mai mici, în proporție cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare sau mai mică.” În general, toți Sfinții Părinți arată că, prin orice om care suferă și este în lipsă și necaz, vorbește și ne interpelează Hristos.
Este evident că existența suferinței constituie un rău pentru orice fel de gândire, atât pentru cea laică, cât și pentru cea teologică. Însă, dacă teologia ar încerca să împingă existența suferinței în brațele hazardului, s-ar anula pe sine. Evident că suferința are o latură, un scop și o realizare din punctul de vedere teologic. Este la fel de adevărat că și pentru teolog, existența suferinței constituie un moment de cotitură, o planare asupra injustiției și a absurdului. Mai ales când este vorba de suferința unor nevinovați. Tăcerea și lipsa de intervenție a lui Dumnezeu în astfel de cazuri nu au cum să nu creeze în mintea omului o serie de întrebări, aparent fără răspuns. Credința creștină dovedește însă că fără suferință, omul ar putea să devină impasibil la tot ceea ce îl înconjoară, inclusiv la semenii lui, ceea ce ar însemna exact antiteza, opusul legii iubirii date de Mântuitorul Iisus Hristos: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10, 27). Avem de a face, deci, cu un paradox. Dacă nu ar exista suferința, cel mai probabil iubirea ar lipsi cu desăvârșire. Însă, existența suferinței îl face pe om să ia act de existența semenilor săi, să-i accepte și să se sacrifice pentru ei. Suferința este modul suprem de cunoaștere: cel mai bun și cel mai pedagogic mijloc de formare și de împlinire a omului pe pământ.
„Dumnezeu ni se face cunoscut în toate dificultățile noastre dacă căutăm să vedem greșelile noastre care le stau la bază. De cele mai multe ori aceste dificultăți se ivesc pentru că am uitat să vedem, în toate cele ce avem, darurile lui Dumnezeu, și drept urmare să le folosim și noi ca daruri față de alții. Căci Dumnezeu vrea ca să ne facă și pe noi dăruitori ai darurilor Sale, ca să creștem în iubirea față de alții făcând aceasta”.În ciuda celor zise, însă, tendința omului, mai ales în aceste zile, este aceea de a reacționa negativ la o asemenea situație.
Evident că din buzele oamenilor aflați în suferință vine rostită întrebarea „Dar ce rost are atâta suferință? Suferința nu face bine sub nicio formă!”. La o primă vedere, da, pare-se că suferința este inutilă, ilogică, de neînțeles. Dar oare am uitat cum a fost răscumpărată lumea și cum ni s-a adus iertarea de către Mântuitorul Iisus Hristos? Desigur, prin suferință! Biciuiri, bătăi, chinuri, răstignire și moarte, toate le-a indurat Iisus pentru noi și pentru a noastră mântuire. În acest caz, cum să nu aibă suferința niciun rost? Dacă n-are fi fost suferința, probabil nu aveam nici acum posibilitatea de mântuire. Pare puțin paradoxal, dar se pare că suferința, prin intermediul lui Iisus, a adus mult bine; lipsa ei probabil ar fi pricinuit mult rău. Pentru că imposibilitatea dobândirii vieții veșnice înseamnă rău, posibilitatea atingerii ei în urma suferinței înseamnă bine. Deci, ca să ne cunoască, ca să își asume El păcatele oamenilor, Dumnezeu a „îmbrățișat” suferința, durerea și moartea. Și încă moarte de Cruce. Oare în cazul în care întâmpinăm și noi suferințe în viața de zi cu zi, nu ne gândim că aceasta ar fi și pentru noi o cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu, la fel cum a fost pentru El o cale de a ne cunoaște pe noi? Oare nu ne gândim că este un semn al iubirii Lui față de noi, că El atât de mult își dorește să ne întoarcem pe calea cea dreaptă, încât îngăduie diferite suferințe care să ne facă conștienți de anumite lucruri? Ori, cârtind împotriva unei greutăți pe care o întâmpinăm, cârtim de fapt împotriva lui Dumnezeu și al iubirii Lui de oameni. „Iubirea este legată indiscutabil de suferință. A iubi înseamnă a te dărui, a suferi pentru altcineva („Trebuie să ne gândim în aceste cazuri că, așa cum Dumnezeu ne cere să ajutăm pe alții, așa cere și altora să ne ajute pe noi, în cazul în care vom avea nevoie”), a-ți dărui existența altei existențe, a-ți răni conștiința pentru altă conștiință, a nu vrea să trăiești decât prin acest sacrificiu. În condiția istorică, omul experimentează suferința ca pe un rău, ca pe o degradare a ființei. Dar această condiție istorică a suferinței se dovedește o șansă ființială pentru om, tocmai din cauză că […] poate fi re-direcționată de Dumnezeu spre refacere ființială. Suferința experimentată de om se dovedește o pozitivitate și șansă întru ființă numai în legătură cu un sens și o calitate pozitivă promordială”.
Dumnezeu a „lucrat” cu suferința chiar și în cazul Sfinților Apostoli. Îl amintim aici pe Sfântul Apostol Pavel, care având o boală la ochi, L-a rugat pe Dumnezeu să îl vindece și să îi redea vederea. După ce s-a rugat de trei ori, a realizat faptul că această boală nu i-a fost dată spre osândă, ci spre mântuire, așa că a încetat a se mai ruga pentru acest lucru. „Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; Și mi-a zis: Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare (II Corinteni 12, 7-10).
Însă un exemplu și mai puternic, și poate cel mai concludent, este cel al Mântuitorului Iisus. Până și Hristos a vrut să „scape” de suferință. Înaintea Patimilor, știind că urma să treacă prin toată gama de suferințe, se pare că a trăit spaima morții. Frica provocată l-a descumpănit, ceea ce l-a făcut să se roage Tatălui ca să-l scape de acest pahar al suferinței. Evanghelistul Matei arată acest episod, spunând că Hristos, prăbușit la pământ în Grădina Ghetsimani, s-a rugat Tatălui: „Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). Deci probabil Iisus trăia în acele momente cel mai greu ceas din viața Sa, poate mai greu chiar și decât chinurile de pe Golgota, deoarece în Grădina Ghetsimani, Iisus accepta de bună voie suferința și moartea ce urmau să vină. Totuși, prin finalul rugăciunii Sale adresate Tatălui, Iisus ne oferă un model, un exemplu viu de cum ar trebui să depășim această șovăială dinaintea suferinței („Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești”).
Luând în calcul aceste episoade mai sus prezentate, este de la sine înțeles că o reacție negativă în fața suferinței nu este tocmai condamnabilă. Însă, chiar dacă tendința este să-I cerem Domnului să ne scape de chinurile ce ne încearcă, maniera corectă este aceea de asumare a suferinței, predării noastre voii Domnului și chiar de mulțumire pentru durerile cauzate, căci Dumnezeu este singurul în măsură care să cunoască ce anume este mai folositor, pentru noi, in vederea mântuirii. Cei care îndură suferința cu seninătate, cu împăcare, neavând o atitudine revoltătoare și de refuz al acesteia au fericita nădejde că răbdarea suferinței, însoțită cu mulțumirea către Dumnezeu, îi va conduce spre înviere, spre o nouă viață. Când suferim și ne îndreptăm privirile spre Dumnezeu, suferința va deveni pentru noi o poartă spre cereasca Împărăție. Dovada vie este chiar exemplul lui Iisus Hristos. Chiar faptul că el tronează în slava cerească, de-a dreapta Tatălui, în ciuda suferințelor și chinurilor trăite pe Golgota, ne oferă fericită nădejde și denotă faptul că și noi, în urma suferinței, suntem capabili de a-L cunoaște și a de mântui. Redăm aici doar două cazuri minore, în care persoanele în cauză și-au asumat suferința și l-au cunoscut pe Dumnezeu în urma unor încercări:
„M-am îmbolnăvit foarte rău în 1985, am fost diagnosticat cu boala Crohn, boală foarte serioasă, incurabilă, a intestinelor. M-am găsit în imposibilitatea de a face ceva prin propriile mele forțe. Am fost obligat să stau în pat, cu dureri groaznice, timp de două luni, iar medicamentele nu puteau face nimic pentru a îmi îmbunătăți condiția. Credeam că îmi voi petrece restul vieții în dureri și prin spitale. Neputând face ceva, am strigat către Dumnezeu, L-am rugat să mă ajute și I-am promis că voi încerca să Îl urmez și să fac ceea ce El își dorește ( deși nu îmi puteam imagina ce ar dori ). În trei luni toate simptomele bolii Crohn au dispărut. Încercarea a fost îngrozitoare la acea vreme, dar Dumnezeu trebuia să îmi frângă voința, pentru că atunci când am auzit Evanghelia lui Iisus Hristos, trei ani mai târziu, să îmi pot preda viața lui Iisus, cea mai mare bucurie a vieții mele. În plus, acum sunt mult mai mulțumitor pentru sănătatea de care beneficiez după această încercare, și sunt mult mai sensibil la suferințele altor oameni care trec prin experiențe similare.”
„În 1996 am aflat că soția mea Carole, avea o tumoare inoperabilă pe creier și mai avea o speranță de viață între patru și șapte ani. Eram căsătoriți de șapte ani și aveam trei fii, cu vârstele de 5,3 și 1 an. A fost o experiență foarte dură, dar a produs schimbări remarcabile în Carole. Interesul ei pentru bijuterii, haine și alte lucruri neimportante a fost înlocuit de un angajament și mai puternic pentru familie și creșterea băieților. În plus, este mult mai implicată și în ajutorarea altora. În tot acest timp, Dumnezeu a fost credincios și a răspuns rugăciunilor noastre oferindu-ne foarte mult sprijin prin intermediul celor care ne iubeau”.
Văzând aceste exemple vii, de dăm seama că suferința nu se identifică neapărat cu mizeria, decăderea distrugerea sau nonsensul, ci ea se poate constitui în răbdare, forță, demnitate, noblețe și chiar suveranitate. Însă nu orice suferință mântuiește, ci numai o suferință asumată, care înseamnă chiar o nouă calitate, o înnoire morală și fiintiala. Aducem ca argument cuvintele: „Singură suferința formează pentru eternitate; căci eternitatea este în credință, iar credința este în ascultare și ascultarea este în suferință. Ascultarea nu este în afara suferinței, credința nu este în afara ascultării, eternitatea nu este în afara credinței. În suferință ascultarea este ascultare, în ascultare credința este credință, în credință eternitatea este eternitate”.
Însă aceaste suferințe nu trebuie asumate cu o cumințenie naivă și supunere prostească. Chiar Mântuitorul a condamnat acest tip de comportament. Dimpotrivă, El așteaptă ca noi să stăm drepți în fața Lui, să-L luăm la întrebări, să-L provocăm și să avem îndrăzneală și inițiativă. El a și precizat, de altfel, că șansa, menirea și destinul omului stau numai în îndrăzneală, că Dumnezeu însuși „chiar dacă …nu i-ar da pentru că-i este prieten, dar pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va dă cât îi trebuie” (Luca 11, 8). Deci trebuie să se facă o delimitare exact între smerenie și îndrăzneală. Modestia, supunerea și ascultarea nu înseamnă neapărat neputință sau lipsă de putere, ci responsabilitate, acțiune și chiar competiție.
La prima vedere, ideea competiției sau a luptei omului cu Dumnezeu este surprinzătoare, șocantă și incredibilă. În Antichitate, virtutea cea mai mare pe care trebuia să o aibă omul era cumințenia, ascultarea, supunerea. Privind din acest punct de vedere, putem afirma că un posibil conflict, o posibilă tensiune între om și Dumnezeu, este condamnabilă, dacă nu blasfemiatoare. Însă, chiar dacă aparent, există o relație poruncă-ascultare între Dumnezeu și om [„smerit și ascultător până la moarte” (Filip. 2,8)], situația nu este tocmai așa. Dumnezeu nu-i cere omului supunere oarbă, ascultare cu ochii închiși, ci așteaptă să ripostăm, să cerem, să-L solicităm. Argumentul vine tocmai de la Iisus Hristos: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”. Deci „îndrăzniți”; această îndrăzneala nu trebuie privită ca o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, ci ca o cerință, o rugăciune, o dorință arzătoare de formare și maturizare duhovnicească.
Fiind cea mai tranșantă experiență, suferința se poate constitui în criteriu al veracității, în cunoașterea cea mai adevărată, mai sigură, mai pură și mai intimă. Legat de cunoașterea prin suferință, spune poetul Grigore Vieru:
„Pier stele neatinse / Noi stele se vor naște / Am cunoscut durerea / Nu am ce mai cunoaște”.
III.III. Cunoașterea naturală
III.III.I. Importanța cunoașterii naturale
Dumnezeu poate fi cunoscut pe cale naturală, studiind natura înconjurătoare, unde observăm o desfășurare a fenomenelor după anumite legi și, de aici, cu ajutorul minții noastre, tragem concluzia că aceste legi nu sunt produsul hazardului, ci ele presupun un Legislator înțelept, care a rânduit această armonie în univers.
„[…] Astfel, înfățișarea lumii este că a unui mecanism perfect a unui aparat de precizie. Armonia universală întărește convingerea noastră creștină că deasupra tuturor acestor legi este o Ființă supremă din care emană și care le garantează”.
Nimeni nu poate tăgădui ordinea, armonia și frumusețea care există în natură; întreg universul este un templu măreț în care domnește o ordine desăvârșită, este un muzeu în care sunt îngrămădite cele mai alese frumuseți. „Dar si Dumnezeul meu era acolo! El este izvorul vietii si moartea se afla sub stapanirea Lui. Prin mijlocul marii mi s-a deschis drumul: in viata mea, inconjurata de cele ale lumii, s-a ivit dintr-o data calea mantuirii”.
Ordinea și armonia aceasta ne spun că trebuie să existe o Ființă înțeleaptă, atotputernică, perfectă, că lumea nu este și nu poate fi un produs al hazardului. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: „Cel ce a adus la subzistență toate firea cu înțelepciune și a sădit în chip ascuns în fiecare dintre ființele raționale, ca primă putere, cunoașterea Sa, ne-a dat și nouă, umiliților oameni, ca un Stăpân prea darnic, după fire, dorul după El, împletind cu acesta în chip natural puterea rațiunii, ca să putem cunoaște cu ușurință modurile împlinirii dorului și că nu cumva, greșind, să nu nimerim la ceea ce luptăm să ajungem. Deci, mișcându-ne acest dor în jurul adevărului însuși și al înțelepciunii și al cârmuirii ce se arată tuturor în chip bine orânduit, suntem ajutați de acestea să căutăm a ajunge la Acela în vederea Căruia am primit dorul”.
„Orice peisaj frumos este și o haină a Dumnezeirii. Covorul verde din vale și farmecul unui trandafir, participă și ele la înțelegerea sublimului creator. Prin exemplele luate din frumusețile naturii se lămuresc idei și stări, se arată într-o lumină mai clară adevărurile. Natura, împreună cu frumusețile ei, este un mijloc de lămurire a învățăturilor abstracte”.
„Calea naturală constă în cunoașterea lui Dumnezeu plecând din inițiativa omului, prin care observând natura și sensurile din ea, omul ajunge la concluzia unei cause ultime pe care o numește Dumnezeu”. Cartea aceasta, cu titlul univers, are pe fiecare pagină pecetea văzută a numelui Creatorului: vederea cerului înstelat într-o noapte senină de vară, când cerul ne privește la rându-I, prin ochii de lumină ai nenumăratelor stele; răsăritul și apusul soarelui; cântecul păsărilor în revărsatul zorilor unei frumoase zi de primăvară; țârâitul melancolic al greierului de toamnă; frumusețea și gingășia florilor care se deschid spre soare; murmurul râurilor și foșnetul pădurii – toate acestea au darul de a transforma grandiosul templu al naturii în motiv de reculegere sufletească, toate imbrodesc universul într-o solemnă religiozitate. Simțim că ceva pătrunde în tainele sufletului, răscolindu-l. Simțim că se întâlnesc față în față infinitul cu relativul, simțim fiorii atingerii de ceva sublim, care face să vibreze toate fibrele ființei noastre, într-un fel de tensiune emoțională. Ne dăm seama că Dumnezeu este la tot pasul, că trebuie să-i aducem împreună cu natura imnul de preamărire și de laudă. Astfel, desfăcuți din legăturile terestre, strigăm împreună cu psalmistul: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul”(Ps. 8,1). „Veniți și vedeți lucrurile lui Dumnezeu, minunile pe care le-a pus Domnul pe pământ” (Ps. 45,8). „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut: Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta” (Ps. 103,25).
Dumnezeu este la tot pasul, I se văd urmele. Este cunoscută întâmplarea cu acel preot misionar care, undeva într-o pustie, propovăduia păgânilor despre Dumnezeu. Pe când făcea un mic popas, a fost întrebat de un păgân nedumerit: De unde putem noi să știm ceea ce este Dumnezeu? Atunci preotul, arătându-i pe nisip urmele unei cămile, i-a răspuns: „Iată urmele acestea. Noi vedem numai urmele și cu toate acestea știm că sunt și cămile, deși nu le vedem; așa este și cu Dumnezeu. Nu-l putem vedea, dar îi putem vedea urmele”. Care sunt urmele lui Dumnezeu?, a întrebat din nou păgânul. Și i s-a răspuns: Iată, soarele este urma puterii lui Dumnezeu, căci El l-a făcut. Asemenea apele, asemenea vietățile, copacii- toate sunt urmele lui Dumnezeu.
Firește, natură este o carte în care fiecare pagină vorbește despre Dumnezeu, dar trebuie să fim în stare să citim în această carte, căci ea descoperă dar și ascunde pe Dumnezeu: e și transparent și voalată. Ca să-L găsești, trebuie să-L cauți pe Dumnezeu. Cel ce nu-L caută, nu-L găsește în natură.
Prin cunoașterea naturală se poate afla calea spre Dumnezeu; această cunoaștere dă mărturie omului să creadă în Cel ce aduce toate la ființă (deci premerge credinței), iar din această credință se naște frica de Dumnezeu. Această temere de Dumnezeu este unicul dor pe care și-l poate câștiga omul de la sine și prin sine, căci toate celelalte sunt de la Dumnezeu, numai frică de Dumnezeu este de la om. Iar ea ne silește la lucrarea faptelor bune și astfel din credința (căreia i-a premers cunoașterea naturală) se naște așa zisa „cunoaștere duhovnicească”, care este o simțire a tainelor, a misterelor, iar din această simțire se naște o altă credință, care o întărește pe cea dintâi și aceasta se numește credință din vedere (contemplația).
„Natura ne oferă căi care duc la cunoașterea lui Dumnezeu și ne face să-I simțit puterile pretutindeni. În fiecare bob de grâu este pe de o parte, muncă și sudoare omenească, pe de altă parte, har și binecuvântare de la Dumnezeu care trimite ploaie și lumina soarelui. Fiecare zi a vieții noastre este o împletire de divin șu uman, pe care este drept, nu o simțim decât atunci când omenescul a ajuns la limitele lui”.
Legat de cunoașterea naturală, trebuie să menționăm faptul că, oricât de evidente ar fi mărturiile naturii despre Dumnezeu, ele nu ne pot da o cunoaștere deplină și mulțumitoare despre El. Natura dă mărturie despre Dumnezeu, dar ea nu este Dumnezeu. Dacă nu se ține seama de acest lucru, atunci până la panteism, animism sau fetișism mai este doar un singur pas.
„Am întrebat pământul – zice Fericitul Augustin- Ești tu oare Dumnezeul meu? Și mi-a răspuns: nu sunt. Și tot ce este pe el a mărturisit la fel. Am întrebat marea și adâncul și tot ce trăiește și se tareste pe el și mi-au răspuns: Nu suntem Dumnezeul tău. Căută mai sus. Am întrebat vântul și mi-a răspuns întreg văzduhul, cu tot ce este pe el: nu sunt Dumnezeu. Am întrebat cerul, luna și stelele și mi-au răspuns: nici noi nu suntem Dumnezeul pe care îl cauți tu. Și am zis către toate cele dimprejurul meu: Mi-ați spus că voi nu suntem Dumnezeul meu; vorbiți-mi acum de El. Și mi-au răspuns toate cu glas tare: El ne-a făcut…”.
Sfânta Scriptură dă o învățătură clară despre cunoașterea lui Dumnezeu: „Deșerți sunt din fire toți oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu și care n-au știut, plecând de la bunătățile văzute, să vadă pe Cel care este, nici din cercetarea lucrurilor Sale să înțeleagă pe meșter; Ci au socotit că sunt dumnezei cârmuitori ai lumii său focul, sau vântul, sau arcul cel iute, sau mersul stelelor, sau apă năvalnică, sau luminătorii cerului; Ei, care, desfătați de frumusețea acestora, le-au luat drept dumnezei, să știe acum cu cât este Stăpânul mai presus decât acestea, că El, Cel Care Însuși este începătorul frumuseții, este făcătorul lor. Iar dacă se minunează de putere și de lucrare, să înțeleagă din acestea cu cât este mai puternic Cel care le-a făcut. Căci din mărimea și frumusețea făpturilor poți să cunoști bine, socotindu-te, pe Cel care le-a zidit. Dar, în același timp, în toate acestea este oarecare neajuns, căci doar unii ca aceștia rătăcesc căutând pe Dumnezeu și străduindu-se să-L afle. Căci, îndeletnicindu-se cu lucrările lui Dumnezeu și cercetându-le, ei se încredințează cu vederea cât de frumoase sunt cele văzute. De altă parte, ei n-au cuvânt să li se ierte rătăcirea. Că dacă au putut să adune atâta învățătură, ca să cerceteze lumea, cum n-au aflat ei mai degrabă pe Stăpânul lumii?” (Int. lui Solomon 13, 1-9).
Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei spune cuvânt, și noaptea nopții vestește știință. (Ps. 18, 1-2).
Sfântul Apostol Pavel sfătuiește pe idolatrii din Listra să se întoarcă către Dumnezeu cel viu: „…să vă întoarceți de la aceste deșertăciuni către Dumnezeu cel viu, Care a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt în ele, Și Care, în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor, Deși El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi și timpuri roditoare, umplând de hrană și de bucurie inimile voastre.” (F. Ap. 14, 15-17).
Aceeași idee este reluată în cuvântarea ținută atenienilor în Areopag: „Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini, Nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate. Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor, Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem…” (F. Ap. 17, 24-28).
În epistola către romani, Sfântul Apostol Pavel arată că păgânii sunt fără cuvânt de apărare, fiindcă se găsesc în ignoranța culpabilă, căci puteau și trebuiau ca cunoască pe Dumnezeu: „Pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa că ei să fie fără cuvânt de apărare, Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. (Rom. 1, 19-21).
Nu doar Sfânta Scriptură, ci și Sfinții Părinți vorbesc despre miracolul creației și legea morală înnăscută în om, despre o cunoaștere din cele văzute a celor nevăzute, dar în același timp se menționează că, această cunoaștere naturală nu este desăvârșită, că ea nu oferă omului cunoașterea deplină a lui Dumnezeu. Dacă ne-am mărgini la această cunoaștere și dacă ne-am mulțumi cu ea, nu ne-am deosebi de păgânii vremurilor vechi care, își închipuiau pe Dumnezeu sub forma zeilor sau idolilor cu chipuri de oameni, de animale sau de diferite lucruri din natură, schimbând astfel adevărul în minciună și slujind făpturii în locul Făcătorului.
A rămâne la această cunoaștere înseamnă că pentru om cunoașterea lui Dumnezeu rămâne oarecum străină; înseamnă că se coboară de pe treaptă superioară față de făpturi și se face închinător al acestora. Dumnezeu ne-a invrendicit de o altă cunoaștere. Cunoașterii primită prin descoperire naturală, care pornește de jos în sus, i se adăuga o cunoaștere divină supranaturală, care vine de sus în jos. „Ele au două puncte de plecare și direcții contrare, dar și o mică zonă de confluență străbătută de lumina harică”.
III.III.II. Însușirile cunoașterii naturale
Este nedeplină, întrucât puterea noastră de cunoaștere, rațiunea noastră este mărginită iar Dumnezeu este nelimitat.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Cunoștința noastră este în parte și proorocia noastră tot în parte; acum vedem că prin oglindă în ghicitură” (I. Cor. 13, 9-12) iar Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12). La rândul său, Fericitul Augustin avertizează: „Mărginitul nu poate cuprinde pe Cel Nemărginit”. Părerea celor care susțin că lumina (aceea) care a strălucit pe Tabor, a fost văzută de Sfinții Apostoli și că această lumină a fost ființa lui Dumnezeu și de aici concluzia că ființa lui Dumnezeu se poate vedea, este total eronată. Așa cum nici oamenii (Atunci a zis Domnul către Moise: "Pogoară-te și oprește poporul, ca să nu năvălească spre Domnul, să vadă slava Lui, că vor cădea mulți dintre ei. Ieșire 19, 21) nici îngerii (Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau. Isaia 6, 2) n-au putut vedea fața lui Dumnezeu, așa și Apostolii pe Tabor, nesuferind și neputând fi în stare să caute la lumina aceea, au căzut cu fața la pământ (Matei 17,6).
Slava lui Dumnezeu s-a arătat pe Tabor, dar nu în totalitatea ei, ci cum spune troparul „pe cât li se putea”, adică după capacitatea lor de a percepe și a înțelege. Totuși, destul de strălucitoare încât să-I convingă de prezența lui Dumnezeu și să se roage pentru eternizarea clipei…”să facem trei colibe”.
Prin îndemnul „Apropiați-vă de Dumnezeu și se va apropia și El de voi” (Iacob 4, 8) trebuie să înțelegem că ajungem aproape de Dumnezeu nu apropiindu-ne de ființa Lui, pentru că nicio creatură nu poate avea împărtășire de ființa supremă, ci ajungem aproape de lucrarea Lui. Singurul lucru pe care ni-l spune rațiunea cu privire la ființa lui Dumnezeu este că Dumnezeu întrunește în Sine, în chip cu totul absolut, toate perfecțiunile și că nu are nici unul din defectele sau lipsurile care există în lume
Este indirectă, pentru că nu merge direct spre Dumnezeu ci ajunge la El indirect, prin legile Lui din lumea materială. Numai cunoscându-le pe acestea, mintea se îndreaptă după aceea logic spre Dumnezeu.
Cunoașterea lui Dumnezeu este stăpânită de această antinomie: Îl cunoaștem și nu-L cunoaștem; Îl cunoaștem după energii, nu-L cunoaștem după Ființa. Neatenți la aceste nuanțe ale problemei, mulți au deviat de la linia cea dreaptă, învățând erezii. Nu stăruim asupra acestor greșeli, nefiind în raza noastră de acțiune. Aducem doar unele precizări ale punctului de vedere ortodox, cu câteva citate din Sfinții Părinți.Re ferindu-se la cunoașterea lui Dumnezeu, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „În sfârșit ridicându-se mintea în Dumnezeu caută mai întâi, arzând de dor, rațiunile privitoare la ființa Lui, dar nu află ceea ce este El însuși, căci acesta este un lucru cu neputința și oprit întregii firi create, deopotrivă; ci se mângâie cu cele dimprejurul Lui adică cu cele privitoare la veșnicia, la nesfârșirea și la nehotărnicia Lui, la bunătatea, la înțelepciunea și la puterea creatoare providențiatoare și judecătoare a celor ce sunt. Numai această se poate cuprinde din cele ale Lui: nesfârșirea… Iar a nu cunoaște din El nimic înseamnă a cunoaște că e mai presus de minte”.
„Dacă ființa lui Dumnezeu nu se deosebește întru nimic de lucrarea dumnezeiască, iar purtătorii de Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu are multe lucrări, precum are și multe pronii și bunătăți creatoare, cum s-a arătat mai sus, atunci Dumnezeu are și multe ființe, ceea ce nimenea din neamul cu nume creștinesc n-a spus-o și n-a gândit-o vreodată”.
Este analogică sau comparativă; nu-L cunoaștem pe Dumnezeu de-a dreptul ci ne referim la El prin comparație cu ceea ce putem cunoaște direct, prin elementele și fenomenele din lumea materială.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată faptul omul nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu după ființa, ci numai după lucrarea Sa făptuitoare. Contemplând, așadar, ființa lucrurilor, omul învăța că există o cauză a lor, care este și ea o ființă. „Dar nu putem cunoaște ce este această ființă în sine, în afară de calitatea de cauză, căci nu există în creație sau în ceea ce este cauzat ceva identic cu ceea ce este în Dumnezeu sau în cauză. Între ființa cauzată și ființa cauză este o discontinuitate de putere, deși ființa creației are drept cauză pe Dumnezeu. Căutând cauza lucrurilor, cunoaștem prin ele o astfel de cauză, neîncercând să cunoaștem ceea ce este aceasta după ființa. Căci pentru aceasta nu e dat în lucruri nici un semn prin care am putea să urcăm măcar întrucâtva de la cauzat la cauză”.
Sfântul Grigorie Palama dă acest răspuns adversarilor săi care nu deosebeau lucrarea de ființa divină. De pildă, aceștia ziceau că Însuși Dumnezeu este viața noastră; deci, nu există la el o altă viață pentru noi și una pentru Sine. Sfântul Grigorie Palama le răspunde în felul următor: faptul că Dumnezeu este o viață pentru Sine, nu este o piedică de a fi viața și pentru noi și deci, de a exista la El o deosebire între ființă și lucrarea Lui. Pentru că, a confunda viața lui Dumnezeu pentru noi și viața Lui pentru Sine, ar însemna că Dumnezeu nu este veșnic, pentru că, nici noi nu suntem din veci, sau că noi suntem din veci, pentru că El este din veci și atunci am aluneca în panteism.
Este simbolică, pentru că prin calea naturală tot ceea ce spunem despre Dumnezeu exprimăm numai prin imagini și simboluri.
Potrivit învățăturii dreptei noastre credințe, nu-l vom putea cunoaște niciodată în Ființa Sa pe Dumnezeu, și doar după lucrările Sale. Dumnezeu S-a descoperit oamenilor, dar se face cunoscut în măsura în care noi, oamenii, putem cuprinde cu mintea noastră mărginită ceva din ce este necuprins și în măsura în care această cunoaștere ne este de trebuință pentru mântuirea noastră.
Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie astfel această cunoaștere limitată: „Nu cunoaștem pe Dumnezeu în Ființa Lui, ci din măreția faptelor și din purtarea de grijă ce o are pentru cele ce sunt. Căci, prin acestea înțelegem că prin niște oglinzi nemărginite bunătatea, înțelepciunea și puterea Lui”.
Iată ce zice Sfântul Grigorie Palama în această privință: „A se împărtăși cineva de ceva înseamnă a avea parte din ceea ce se împărtășește. Iar dacă nu se împărtășește de o parte, ci de întreg, se spune propriu-zis că-l are pe acela ; iar nu că se împărtășește de el. Așadar, ceea ce se dă spre împărtășire se împarte dacă cel ce primește prin împărtășire se împărtășește numai decât de o parte. Dar ființa lui Dumnezeu este cu totul de neîmpărțit, deci și cu totul de neîmpărtășit. A te împărtăși de ceva după ființa, înseamnă neapărat a avea în comun ființa celui ce se dă spre împărtășire, și într-o anumită privință aceeași. Dar cine a auzit vreodată că ființa lui Dumnezeu și a noastră este într-o anumită privință una ? Aceasta mai ales că Vasile cel Mare zice : «Lucrările lui Dumnezeu coboară la noi, dar ființa Lui rămâne neapropiată»”.
III.IV. Cunoașterea supranaturală
Prin cugetare (funcție a minții), noi oamenii putem cunoaște rațiunile definite ale lucrurilor create. Dar după ce s-a terminat cu această cunoaștere, pe Dumnezeu nu-l mai putem cunoaște prin vreo putere naturală a noastră, pentru că Cel infinit nu poate fi cuprins de puterile noastre intelectuale finite. Dumnezeu nu poate deveni obiect la dispoziția rațiunii omenești. Desigur, faptul că abureala teoretică a filosofiei, a diferitelor curente și sisteme de cugetare, care încearcă de fapt să combată și să desființeze Evangheliile, l-a transformat pe Dumnezeu într-un obiect de cercetare, făcând din ideea de Dumnezeu un simplu concept limitativ cu care se încheie realitatea, reprezintă o altă chestiune. Dar Dumnezeu, care este infinit și care nu poate să fie cuprins de mintea omenească mărginită, nu poate deveni sub nicio formă obiect de cercetare științifică.
„Dumnezeirea infinită, inepuizabilă, nu poate fi obiect al determinărilor raționale. Dumnezeu nu se poate cunoaște logic și nu se poate exprima prin noțiuni logice. Noi cunoaștem Dumnezeirea printr-un act superior conceptului”.
Dacă în cunoașterea naturală domină rațiunea umană care se străduiește să urce la Dumnezeu, în cunoașterea supranaturală nu omul este punctul de plecare, ci Dumnezeu. El are inițiativa, dăruind omului puterea de a crede și cunoașterea Lui prin Hristos.
Cunoașterea supranaturală – dar și har de la Dumnezeu.
Cunoștința de Dumnezeu dobândită din Revelația naturală, deci prin contemplarea creației și a armoniei ei este nesigură, incompletă și neclară. De aceea, Dumnezeu a învrednicit pe om de o altă descoperire a Sa, care este mai completă, mai directă și mai sigură. Aceasta este Revelația supranaturală, care s-a făcut în mod desăvârșit prin Însuși Fiul Său întrupat. Astfel, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, i-a făcut omului accesibilă calea trăirii celor dumnezeiești. În cadrul acestei Revelații supranaturale, inițiativa o are Dumnezeu. Omul, primind datele acestei descoperiri supranaturale, este capabil să dobândească o învățătură mai completă despre Dumnezeu și despre voia Lui privind viața și mântuirea sa. Deci, diferența față de Revelația supranaturală este că, în cazul cunoașterii supranaturale, inițiativa o are omul, căruia Dumnezeu îi răspunde. „Cunoașterea supranaturală e posibilă numai datorită auto-revelării lui Dumnezeu și constituie cunoașterea sau revelația superioară. Cunoașterea supranaturală n-a încetat niciodată în istorie, chiar dacă omenirea a decăzut foarte mult prin păcatul strămoșesc și păcatele următoare: «După ce Dumnezei odinioară în multe rânduri și chipuri a grăit prin prooroci…» (Evrei 1, 1)”.
Cunoașterea supranaturală este un dar și har oferit omului. Organul se sesizare al acestei cunoașteri supranaturale, mijlocul prin care omul poate îmbrățișa adevărurile supranaturale este credința. „Iar credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” (Evrei 11,1).
Cunoașterea supranaturală a lui Dumnezeu este, așadar, un dar al Ființei divine. „Sufletul -zice Sfântul Maxim Marturisitorul- nu se poate întinde niciodată după cunoștința lui Dumnezeu, dacă nu se va atinge Dumnezeu de el, făcând pogorământ și nu-l va ridica spre Sine. Căci nu poate străbate mintea omenească atâta cale, încât să ajungă la perceperea vreunei iluminări dumnezeiești, dacă nu o va atrage Însuși Dumnezeu (cât e cu putință minții omenești să fie atrasă) și nu o luminează cu razele dumnezeiești”.
Același lucru îl subliniază părintele Ilarion Felea, prin cuvintele: „Puterile de căutare și de cercetare ale lucrurilor divine sunt sădite în firea oamenilor, ființial, de către Făcător, prin însăși aducerea la existență. Iar descoperirea lucrurilor divine le împărtășește prin har, puterea Preasfântului Duh”.
Cunoașterea supranaturală este un dar al lui Dumnezeu, dar ce presupune trăirea și participarea directă a omului la realitățile divine și această participare ne-a fost oferită de Dumnezeu, prin Iisus Hristos.
Iisus Hristos și cunoașterea lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu rămâne o ființă abstractă, ci o ființă personală care face posibilă comunicarea, comuniunea cu omul. Dumnezeu dă răspuns omului, potolind dorul mistuitor al sufletului omenesc care-L caută:
„dintru adâncuri am strigat către Tine Doamne. Doamne, auzi glasul meu!” (Ps. 129, 1).
„…răcnit-am din suspinarea inimii mele. Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea și suspinul meu de la Tine nu s-a ascuns. (Ps. 37, 8).
„…Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, că nu cumva să adorm întru moarte.” (Ps. 12, 4).
„Ochii mei sunt pururea spre Domnul” (Ps. 24, 16).
„Să nu-ți întorci fața Ta de la mine și să nu Te abați întru mânie de la robul Tău.” (Ps. 26, 14).
Strigătul omenirii după Dumnezeu, prin gura psalmistului „Doamne, pleacă cerurile și te pogoară” (Ps. 143,5) nu a rămas fără răspuns. Această rugăciune a căpătat împlinire: cerurile s-au aplecat și s-au deschis (Mt. 3, 16), ne-a cercecat pe noi Răsăritul cel de sus (Lc. 1, 78) și Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut prin Fiul Său, care, ca nimeni altul, a cunoscut și ne-a făcut cunoscut și nouă pe Dumnezeu.
„Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1, 18)
„…mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup” (I, Tim. 3, 16).
„După aceasta pe pământ S-a arătat și cu oamenii împreună a locuit” (Baruh 3, 38). Dumnezeu se coboară acum din cer, nu în cutremur sau foc, nici cu glas înfricoșător și puternic ca omul să se înspăimânte privind la El, ci se descoperă nouă prin Fiul, pe care, din iubire de oameni L-a trimis în lume și care avea să spună:
„Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia vă voi Fiul să-i descopere.” (Matei 11, 27).
În Mântuitorul Iisus Hristos avem taina Dumnezeului iubirii devenit om. Mântuitorul ne arată cum Dumnezeul Cel viu devine om și cum omul poate deveni părtaș la firea divină. Prin firea dumnezeiască a Mântuitorului, Dumnezeu Se coboară până la noi, ca și noi, prin firea omenească a Mântuitorului să ne ridicăm până la El. Această unire, acest act teandric, se realizează printr-un singur ipostas, Iisus Hristos. Așa cum un copil n-ar putea simți sau cunoaște niciodată puterea iubirii paterne dacă nu s-ar trezi cu ea, așa și noi n-am fi putut descoperi, simți sau adora pe Dumnezeu, dacă El nu s-ar fi descoperit omului ca iubire.
Iisus Hristos ne descoperă și ne face cunoscut că Dumnezeu este Tatăl nostru, Părintele creator și iubitor. Descoperirea numelui de Tată și introducerea iubirii părintești în noțiunea de Dumnezeu este una dintre cele mai mari revelații făcute de Mântuitor. Dumnezeu este Tată iubitor și noi suntem frați întreolaltă și fiii aceluiași Părinte ceresc.
Aflăm și în Vechiul Testament locul în care este vorba despre un Dumnezeu – Părinte, dar Mântuitorul Iisus Hristos subliniază acest adevăr într-o lumină deosebită: Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția. (Luca 12, 32).
Despre Mântuitorul Iisus Hristos și despre rolul Său în cunoașterea supranaturală a lui Dumnezeu, despre taina Dumnezeului iubirii devenit om, despre îndumnezeirea anticipativă a firii noastre prin Iisus Hristos, dovezile scripturistice și mărturiile Sfinților Părinți sunt evidente. Dar și alții au vorbit și au scris despre Cel care s-a întrupat pentru ca omul să se îndumnezeiască, despre Iisus Hristos – întruparea și arătarea lui Dumnezeu în istorie:
Blaise Pascal: „Toți cei ce caută pe Dumnezeu în afară de Iisus Hristos și care se opresc (numai) la natură sau nu află nicio lumină care să-I satisfacă; sau ajung să-și formeze un mijloc de-a cunoaște pe Dumnezeu și de-a-I servi fără un mijlocitor, cad în ateism, sau în deism, care sunt două lucruri de care religia creștină deopotrivă se îngrozește”.
Giovanni Papinni: „Avem nevoie de Tine, Iisuse, numai de Tine, de nimeni altul. Singur Tu, Cel ce ne iubești, poți simți milă față de noi. Singur Tu poți simți ce mare-I, nemăsurat de mare, nevoia ce-o avem de Tine, în această lume, în acest ceas al lumii”.
Și continuă: „Toți au nevoie de Tine, chiar cei ce nu știu. Cei ce nu știu mai amarnic ca cei ce știu. Flămândul își închipuie că umblă după pâine, dar îi este foame de tine; însetatul crede că vrea să bea apă, dar îi este sete de tine; bolnavul se mângâie că râvnește sănătatea, dar boala lui nu-i decât lipsa Ta. Cine caută frumusețea pe lume, te caută fără să-și dea seama de Tine, Cel ce ești frumusețea întreagă și desăvârșită; cine urmărește cu gândul adevărul, te dorește fără voia lui pe Tine, Cel ce ești singur adevăr vrednic să fie cunoscut; iar cine se străduiește să statornicească pacea, te caută pe Tine, singura pace în care pot odihni inimile neliniștite. Toți te cheamă, fără a ști că te strigă”.
Ernest Renan: „Oricâte surprize ne-ar aduce viitorul, totuși Iisus nu va fi întrecut niciodată. Credința în El va întineri fără încetare. Toate veacurile vor spune că nu s-a născut printre fiii oamenilor unul mai mare ca Iisus. Pentru mii de ani, lumea se va înălța prin Tine! Drapel al contrazicerilor noastre, Tu vei fi semnul în jurul căruia se va da cea mai arzătoare luptă. De mii de ori mai viu, de mii de ori mai iubit după moartea Ta decât când erai pe pământ; Tu vei deveni în așa grad cheia de boltă a omenirii, încât cine va încerca să scoată numele Tău din omenire ar distruge-o până la temelie. Între Tine și Dumnezeu nu se va mai face nicio deosebire. Pe deplin învingător al morții, ia-ți în stăpânire Împărățirea Ta în care, pe calea împărătească pe care ai tras-o, Te vor urma veacuri de adoratori”.
III.V. Cunoașterea catafatică și cunoașterea apofatică
III.V.I. Complementaritatea celor două cunoașteri
În teologie se vorbește despre o cunoaștere a lui Dumnezeu afirmativă sau catafativa și de una negativă sau apofatică. Cunoașterea catafatică ne arată faptul că Dumnezeu este o realitate imanentă lumii prin energiile Sale necreate. În schimb, cunoașterea apofatică ne prezintă o altă realitate a lui Dumnezeu față de lume. El este total deosebit, veșnic intangibil și incomunicabil. Este adevărat că și în cadrul cunoașterii catafatice, omul își dă seama că infinitatea lui Dumnezeu depășește marginile pe care el și le imaginează, și încercă să o corecteze printr-o negație. Dar și acea negație este tot e expresie intelectuală.
Am văzut că ființa lui Dumnezeu nu poate fi niciodată cunoscută de oameni, fiindcă aceștia ar deveni dumnezei după natură. Ceea ce putem cunoaște cu privire la Dumnezeu sunt atributele Sale, adică concluziile pe care le tragem asupra acțiunilor Lui, privind efectele lucrărilor din lume. Astfel, spunem despre Dumnezeu că există, că este viață, că este bunătate, dreptate, adevăr, că are toate perfecțiunile, în gradul absolut. Pe baza lucrărilor din lume, lui Dumnezeu I se dau mai multe numiri, spunandu-I-Se „Cel cu multe nume”.
Pe de altă parte spunem că Dumnezeu nu este viață, nu este bunătate, nici existență și că nu I se potrivește niciun nume; este „Cel fără de nume”. Când zicem că Dumnezeu nu este nici viață, nici existență, nici bunătate, nu înțelegem că Ființa divină nu ar avea aceste atribute, ci că este mai presus de acestea.
Toate numirile care I se dau lui Dumnezeu (cunoașterea catafatică) se referă la lucrările Lui, pentru că, după ființă, este nenumit (cunoașterea apofatică). „Dar numele cel mai plăcut este acela care rezultă din unirea acestor două, Ființa mai presus de ființă, Dumnezeire mai presus de Dumnezeire, Principiu mai presus de principiu”.
Dionisie Areopagitul scrie o carte întreagă (Despre numirile divine), în care este preocupat de lucrările dumnezeiești. În altă carte, tot el, arată că lui Dumnezeu nu I se potrivește niciun atribut, niciun nume, cartea numindu-se „Teologia mistică”.
Toate numirile care I se dau lui Dumnezeu sunt în legătură cu lucrările Sale din lume, dar ceea ce este mai presus de existență nu vom putea cunoaște niciodată. „Dar ca să participăm cât de puțin cunoștinței lui Dumnezeu și să avem o idee cât de slabă despre El, Dumnezeu, din pricina bunătății Lui nespuse, a binevoit să fie numit prin acele care sunt proprii naturii noastre”.
Pe lucrurile despre Dumnezeu care sunt mai presus decât noi, suntem nevoiți de multe ori să le exprimăm în felul nostru omenesc de a vorbi; de aceea spunem că Dumnezeu doarme, se mânie, are mâini și are picioare.
„Atributele sau însușirile lui Dumnezeu exprimă în mod incomplet, simbolic, analogic și inadecvat unele adevăruri despre Dumnezeu în Sine. Prin ele, noi exprimăm cunoașterea noastră despre Dumnezeu, această cunoaștere fiind formulată de cugetarea noastră după efectele energiilor celor necreate ale lui Dumnezeu în lume sau potrivit experienței directe a acestor lucrări ale lui Dumnezeu, pe care o trăiesc unii credincioși aleși”.
Tot privitor la numirile care I se dau lui Dumnezeu, mai trebuie remarcat un fapt, scos de altfel în evidență de Sfântul Ioan Damaschinul, ale cărui cuvinte le redăm: „Sunt unele, însă, care se spun în chip afirmativ cu privire la Dumnezeu, care au o putere de negație covârșitoare; de pildă când spunem că Dumnezeu este întuneric, nu înțelegem că Dumnezeu este întuneric, ci înțelegem că nu este lumină, ci ceva mai presus de lumină; și când zicem că este lumină, înțelegem că nu este întuneric.” 22 Numirile și cuvintele catafatice sunt expresia manifestărilor reale ale lui Dumnezeu în cadrul cosmic, dar niciodată n-o să reușească să ne facă cunoscut ceea ce este inexprimabil în cuvânt. De aceea, orice concept privitor la Dumnezeu este o închipuire. Dumnezeu nu poate fi cuprins în concepte sau limitat printr-un nume.
„Atunci când spunem «infinit» și «nenăscut», prin chiar această formă negativă ne mărturisim neputința și atingem limita apofatismului. Dumnezeu este incomparabil în sensul absolut, prin lipsa radicală a oricărei scări de comparație; teologia catafatică, pozitivă, este simbolică: ea nu se aplică decât atributelor revelate, arătărilor lui Dumnezeu în lume”.
Dumnezeu nu poate fi cunoscut în același chip în care sunt cunoscute realitățile din lumea concretă, folosind ideile sau noțiunile de timp și spațiu și raporturile dintre fenomenele naturale, fiindcă Dumnezeu le transcede pe toate. Astfel, spunându-se că Dumnezeu umple timpul și spațiul, nu s-a afirmat destul despre Dumnezeu, întrucât El depășește toate în chip absolut, le transcede fiind veșnic și necuprins, nemărginit. De aceea, afirmându-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune mai mult despre El, despre misterul divin inefabil, inexprimabil în grai omenesc, decât se spune în concepte sau noțiuni afirmative. Teologia apofatică sau apofatismul, susține că negațiile, anume propozițiile negative despre perfecțiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite, adică mai corespunzătoare obiectului la care se referă, adică la profunzimea misterului dumnezeiesc, pe care caută să-l exprime depășind existențele create. Dar, cu toate acestea, misterul ființei dumnezeiești depășește sau transcede atât catafatismul, cât și apofatismul, rămânând în sine incognoscibil, de necunoscut, incomprehensibil, de necuprins cu mintea și inaccesibil, de neajuns la el, prin puteri proprii.
Să nu ne închipuim însă că teologia negativă s-ar împotrivi celei afirmative și că ar desființa-o. Nu. Ea arată doar că cele spuse afirmativ despre Dumnezeu sunt adevărate, doar că Dumnezeu nu le are pe acestea ca noi: „Iar auzind despre Dumnezeu, să nu-și închipuie cineva din neștiință că sunt Dumnezeu Însuși cele contemplate din jurul Lui, ca bunătatea, dreptatea, sfințenia, lumina, focul, puterea, înțelepciunea și cele asemenea; dar nici câte poate mintea să le hotărnicească, pentru că Dumnezeu e nehotărnicit. Mai drept este a-i zice Necuprinsul, Cel fără urmă, Cel cu neputință de tălmăcit, căci este mai presus de minte și de înțelegere și numai Sie Însuși Își este cunoscut, un Dumnezeu întreg în trei ipostasuri, fără de început, fără de sfârșit, supra bun și supra lăudat. Cele ce se zic despre El, de către dumnezeiasca Scriptură, se zic dintr-o trebuință de neocolit, ca să cunoaștem că este Dumnezeu, dar nu și ce este, fiind necuprins de toată firea cuvântătoare și înțelegătoare”.
Referitor la cunoașterea catafatică și apofatică, Biserica apuseană a pus accentul mai mult pe prima, adică pe cunoașterea rațională a lui Dumnezeu, prin analogie cu lucrările create. De altfel, despre atributele divine, apusenii au o concepție cu totul deosebită de a noastră: totalitatea atributelor divine dau cunoașterea completă a ființei lui Dumnezeu. Concepția romano – catolicilor nu are nicio legătură cu gândirea Sfinților Părinți, care au dezlegat antinomia cunoașterii lui Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă pune accentul mai mult pe apofatism, adică acea cunoaștere a lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt, care este o cunoaștere supranaturală, experimentală și negrăită. „În actul cunoașterii apofatice, subiectul uman trăiește în mod real un fel de scufundare în infinitatea lui Dumnezeu, în atotputernicia Lui, în iubirea Lui. Prin cunoașterea apofatică subiectul uman nu numai știe că Dumnezeu e infinit, atotputernic etc., ci și experiază aceasta. Dar în experiența aceasta, infinitatea lui Dumnezeu se prezintă în fapt atât de copleșitoare, că omul își dă seama că ea e altfel decât cea gândită, că este de netămăduit (sic!: netăgăduit)”. Totuși, nu se poate renunța nici la cunoașterea catafatică, pentru că aceasta, indiferent ce spune despre Dumnezeu, nu spune ceva contrar Lui. Ba mai mult, are chiar un sensibil avantaj în raport cu cea apofatică. „Prin exprimarea catafatică se arată că Dumnezeu, deși este realitate cu totul absolută și incogniscibila în esență, totuși S-a întrupat ca om și a venit în cea mai intimă comuniune cu omenirea, cu făptura Sa. Numai calea catafatică poate exprima acest lucru”. „Noi socotim că cele două feluri de cunoaștere nu se contrazic și nu se exclud, ci se completează. Propriu-zis cea apofatică se completează cu cea afirmativă și cu cea negativ-rațională pe un plan mai propriu, dar la rândul ei recurge la termenii cunoașterii raționale în ambele ei aspecte (afirmativ și negativ), în trebuință de a se exprima fie și într-un mod departe de a fi satisfăcător. Cel ce are o cunoaștere rațională a lui Dumnezeu și-o completează adeseori cu cea apofatică, iar cel ce are o mai accentuată experiență apofatică recurge în exprimarea ei la termenii celei raționale. De aceea părinții orientali trec adeseori în vorbirea despre Dumnezeu de la una la alta.” Din apofatism nu trebuie să înțelegem ignoranță, incultură, sau inutilitatea teologhisirii, ci trebuie să depășim calea catafatică, să înțelegem că Dumnezeu este superior oricărei afirmații. Această cunoaștere nu este o cunoaștere negativ-intelectuală, cum a fost înțeleasă în Apus, adică o simplă negare a unor afirmații raționale despre Dumnezeu. Aici este vorba de o cunoaștere prin experiență. De altfel, părinții răsăriteni numesc această apropiere de Dumnezeu mai mult unire, decât cunoaștere. „În această cunoaștere apofatică și experimentală, pe de o parte Dumnezeu este sesizat; pe de altă parte, ceea ce este sesizat dă de înțeles ceva dincolo de orice sesizare”.
Dumnezeu are în Sine atât ceea ce corespunde termenilor afimativi, cât și ceea ce corespunde termenilor negativi, dar într-un mod absolut superior acestora. Iar acesta este un act de experiență, nu de simplă speculație.
În Ortodoxie se accentuează mai mult cunoașterea apofatică, deoarece prin ea, atributele lui Dumnezeu nu sunt numai gândite, ci și experimentate. Fiind, în general, caracteristica definitorie a Ortodoxiei, cunoașterea (și trăirea) apofatică este superioară celei occidentale, care este sau rațională sau sentimentală sau, concomitent, și una și alta.
În legătură cu cunoașterea apofatică, trebuie să menționăm faptul că apofatismul nu înseamnă o totală închidere a lui Dumnezeu în El Însuși. Prin cunoașterea apofatică, „subiectul uman nu numai că știe că Dumnezeu e infinit, atotputernic, ci și experiază aceasta. Dar în experiența aceasta, infinitatea lui Dumnezeu se prezintă în fapt atât de copleșitoare, că omul își dă seama că ea e altfel decât cea gândită de el, că este de netălmăcit”.
Teologia negativă este superioară celei pozitive și o completează, întrucât cunoaște „mai substanțial” din Dumnezeu. Bineînțeles, e greșit să fie socotită o teologie intelectuală, ci una trăită a lui Dumnezeu, Care nu poate fi cuprins în termenii împrumutați din această lume.
„Dumnezeu nu poate fi cuprins în noțiuni. Nicio persoană nu poate fi de altfel definită, pentru că e vie și într-o anumită măsură izvor de viață. Cu atât mai puțin, Persoana supremă. Cine crede că-L cunoaște pe Dumnezeu, adică Îl limitează cu noțiuni, e mort spiritual din punct de vedere creștin, iar caracteristica firii dumnezeiești este să fie deasupra oricărei cunoașteri”.
„Această cunoaștere este suprarațională, așa cum persoana însăși este suprarațională, ca subiect al rațiunii, al unei vieți care are totdeauna sens. Viața adevărată, plină de sens, este caracterizată de un dinamism al cunoașterii, de un progres fără sfârșit în cunoașterea lui Dumnezeu cel în Treime. Acest progres nu poate avea loc decât prin contrast, orice progres e deodată afirmare și negare. A cunoaște înseamnă a afirma, dar și a nega. Negarea, în acest caz, înseamnă o negare a formelor care nu-L pot exprima complet pe Dumnezeu”.
„Toate cele ce ni le spune Scriptura despre Dumnezeu, că e puternic, că nu are cauză, că nu e mărginit, sunt cele din preajma Lui, dar ființa însăși nu poate fi cuprinsă de cugetarea noastră, nici exprimată de cuvânt”.
III.V.II. Deosebirea dintre cele două cunoașteri
„Nici această infinitate trăită nu e ființa Lui, căci ea ar putea fi identificată cu esența universului, sau a spiritului uman, sau în continuitate de natură cu acestea, ca la Plotin. Dar Dumnezeu nu este esența lumii, sau a spiritului uman; El este transcendent acestora, pentru că este necreat, iar acestea sunt create. Transcendența Sa e asigurată de caracterul Său de persoană, capabilă să fie deasupra unei infinități care nu e ea însăși persoană”.
„Numai Persoana transcendentă asigură o infinitate care nu e în continuitate de esență cu esența lumii sau cu a spiritului uman; ci e într-o continuitate posibilă prin har, prin participarea omului datorită bunăvoinței Persoanei dumnezeiești și a efortului ființei noastre, în acest caz împărtășirea de infinitate a celui din urmă implică bucuria comuniunii, cu perspectiva eternizării, fără anularea lui ca persoană. Altfel infinitatea nu ar asigura persoana decât momentan. Neoplatonismul consideră că divinitatea poate fi cunoscută în esența ei. Pe aceasta se bază și pretenția eunomienilor de a cunoaște exact ființa lui Dumnezeu. Aceasta însemna însă o negare a caracterului transcendent și personal ai lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu e transcendent, e personal. Cunoașterea apofatică creștină implică atât o coborâre a lui Dumnezeu la capacitatea omului de a-L sesiza, cât și transcendența Lui. Dumnezeu Se coboară prin energiile Lui. Caracterul Lui de persoană asigură transcendența Lui. Persoana Lui transcende infinitatea Lui. În acest sens Dumnezeu nu e identic cu nici una din ceea ce numim însușiri ale Lui, nici cu infinitatea, nici cu eternitatea, nici cu simplitatea. El e mai presus decât acestea. Ele nu sunt nici esența lui Dumnezeu, nici Persoanele în care subzistă ființa Lui în mod integral, ci sunt în jurul ființei lui Dumnezeu,. De aceea Sfântul Grigorie de Nazianz își bazează ideea că, cunoscând infinitatea lui Dumnezeu nu cunoaștem pe Dumnezeu deplin, pe faptul că ființa lui Dumnezeu nu se poate identifica cu simplitatea. Numai în acest caz L-am cunoaște pe Dumnezeu sau în întregime, sau nu L-am cunoaște deloc. Ființa Lui nu e identică cu simplitatea, așa cum nici a noastră nu e identică cu compoziția, în acest caz deosebirea între divinitate și noi ar fi numai de mod, nu de esență”.
Cunoașterea apofatică creștină implică atât o coborâre a lui Dumnezeu pentru ca omul să fie capabil să îl experieze, când și o transcendență a Lui. Desigur, această coborâre se face prin energiile necreate, iar caracterul Lui de persoană transcendentă se vede chiar în infinitatea Lui. Noi nu reținem exclusiv cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu, ci o vedem ca îmbinare a apofaticului cu catafaticul. Deci, mai exact, Dumnezeu nu este identic nici cu eternitatea, nici cu simplitatea, nici cu vreuna dintre însușirile pe care i le adresăm, El fiind mai presus decât toate acestea, omul fiind incapabil să realizeze această superioritate. Deci caracterul paradoxal al cunoașterii lui Dumnezeu se păstrează: pe măsură ce se înalță cineva în cunoașterea Lui, se înalță în înțelegerea tainei Lui de neînțeles. „Într-adevăr, toate cunoștințele au drept obiect ceea ce este; ori Dumnezeu este dincolo de ceea ce există. Spre a ne apropia de El ar trebui negat tot ceea ce este mai prejos de El, adică tot ceea ce este. Dacă văzându-L pe Dumnezeu cunoaștem ceea ce vedem, nu L-am văzut pe Dumnezeu în sine, ci ceva inteligibil, ceva care este mai prejos de El. Tocmai prin necunoaștere ajungem să cunoaștem pe Acela care-i mai presus de toate obiectele cunoștințelor posibile. Procedând prin negații, ne ridicăm de la treptele cele mai de jos ale ființei până la culmile sale, îndepărtând în mod progresiv tot ceea ce poate fi cunoscut, spre a ne apropia de Cel Necunoscut în întunericul necunoașterii absolute”.
Această cale de înălțare exprimată prin detașarea de tot ceea ce poate fi cunoscut a fost deseori asemănată cu urcușul lui Moise pe Muntele Sinai. Moise începe prin a se curăți, apoi se desparte de cei curați, apoi ajunge pe piscurile suișurilor dumnezeiești. Totuși, aflat chiar pe această treaptă înaltă, Moise realizează că nu este încă în legătură cu El și că prezența Lui este mai presus de orice înțelegere a minții. Astfel, Moise pătrunde în Întunericul tainic al necunoașterii, doar acolo reușind să facă să înceteze orice știință pozitivă. Tocmai datorită acestei necunoașteri, cunoaște mai presus de orice pricepere.
Dumnezeu fiind persoană, între El și noi se stabilește un raport de iubire, care ne menține și pe El și pe noi ca persoane. Iubirea aceasta o experiem nu ca o infinitate mereu identică, ci ca o infinitate cu perspectiva unei continue noutăți, ca un ocean de bogăție mereu nouă. Mereu vom înainta în ea. Din ce-L cunoaștem pe Dumnezeu, din aceea dorim să-L cunoaștem și mai mult, din ce-L iubim mai mult, ne stimulează la și mai multă iubire. Pentru că Dumnezeu e persoană, cunoașterea Lui prin experiență e și în funcție de curățirea noastră de afecțiunea pătimașă și oarbă față de lucrurile finite. Dar tocmai aceasta ne dă să înțelegem că, dincolo de bogăția mereu nouă pe care o sesizăm, există un izvor al ei, care nu intră în raza experienței noastre.
Despre apofatism, putem susține că acesta nu este relativ recent, ci îl găsim la cei mai mulți dintre Părinți, Clement Alexandrinul, Filon Alexandrinul și Grigorie de Nyssa fiind doar câțiva care s-au ocupat intens de această temă. Însă trebuie să cităm un pasaj dintr-un mare teolog bizantin din secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama: „Firea cea mai presus de ființă a lui Dumnezeu nu poate fi nici grăită, nici cugetată, nici văzută – căci ea este departe de toate lucrurile și mai mult decât de necunoscut, fiind purtată de puterile de neînțeles cu mintea ale duhurilor cerești -, cu neputință de cunoscut și cu neputință de grăit, de nimeni și niciodată. Nici în veacul acesta și nici în cel viitor nu este vreun nume spre a fi dat firii dumnezeiești, nici cuvânt al sufletului și exprimat de limbă, nici atingere simțită ori gândită, nici imagine spre a da o anumită lămurire în privința ei, afară doar de faptul că ea este incognoscibilitatea desăvârșită pe care o mărturisim, tăgăduind tot ceea ce este și poate fi numit. Nimeni nu o poate numi ființă sau natură în mod propriu, dacă va căuta, într-adevăr, adevărul care este mai presus de orice adevăr".
„Putem spune că există două apofatisme: apofatismul a ceea ce se experiază, dar nu se poate defini, și apofatismul a ceea ce nu se poate nici măcar experia. Ele sunt simultane. Ceea ce se experiază are și un caracter inteligibil, întrucât se exprimă totuși în termeni intelectuali afirmativi și negativi. Dar această inteligibilitate este mereu insuficientă. Ființa care rămâne dincolo de experiență, dar pe care totuși o simțim ca izvor a tot ce experiem, subzistă în persoană. Subzistând ca persoană, ființa e sursă vie de energii sau de acte care ni se comunică. De aceea apofaticul are ca bază ultimă persoana; și de aceea, nici acest apofatic nu înseamnă o totală închidere a lui Dumnezeu în El însuși”. „În această stă adevărata cunoaștere a Celui căutat, în a cunoaște prin aceea că nu cunoaște. Căci Cel căutat este deasupra oricărei cunoașteri, înconjurat din toate părțile de neînțelegere”.
III.V.III. Transparența oricărui concept despre Dumnezeu
Orice înțeles referitor la Dumnezeu trebuie să aibă o fragilitate, o transparență, o lipsă de fixitate, trebuie să ne îndemne la revocarea lui și la stimularea spre un altul, dar pe linia lui. Dacă înțelesul rămâne fix în mintea noastră, mărginim pe Dumnezeu în limitele acelui înțeles, sau chiar uităm de Dumnezeu, toată atenția noastră concentrându-se asupra înțelesului respectiv sau asupra cuvântului care-L exprimă. În acest caz "înțelesul" respectiv devine un "idol", adică un fals dumnezeu, înțelesul sau cuvântul folosit trebuie să-L facă mereu transparent pe Dumnezeu, ca neîncăput în el, ca depășind orice înțeles, ca punându-Se în evidență când cu un aspect, când cu altul al infinitei Lui bogății.
În primă fază, noi avem nevoie de idei, de înțelesuri, de cuvinte, căci ele sunt împrumutate de la creaturile lui Dumnezeu, în care se manifestă puterile Lui și prin care El s-a coborât la nivelul nostru. Trebuie să ne ridicăm la sensurile tot mai înalte ale lucrurilor și ale cuvintelor care le exprimă. Însă, mai mult decât aceste idei, noi trebuie să le depășim, să urcăm mai presus de ele, pentru a-L putea înțelege pe Dumnezeu ca însuși izvor al creaturilor. Toate lucrurile și cuvintele împrumutate sunt simboluri în raport cu Dumnezeu și cu Persoana Lui ca izvor al lor. Noi trebuie să urcăm mereu la alte sensuri ale lor, la alte trepte, și apoi să ne ridicăm dincolo de toate sensurile lor. Cu cât folosim cuvinte mai nuanțate și cu cât ne ridicăm la unele sensuri mai înalte ale lor, ajungem la înțelegerea că Dumnezeu este Cel care le depășește pe toate. Tocmai de aceea suntem chemați să părăsim aceste simboluri, cuvinte și toate înțelesurile și sensurile lor. Dumnezeu nu este un plafon care să oprească înălțarea noastră. Dumnezeu nu poate fi prins în noțiuni pentru că El este izvorul vieții. De altfel, nicio persoană nu poate fi complet definită, pentru că este un continuu izvor de viață. Cu atât mai puțin, Dumnezeu, Persoana supremă. Pe de o parte din Dumnezeu provin toate puterile care au creat și susțin aspectele variate ale lumii, pe de alta, Dumnezeu este o unitate mai presus de ele.
Nici atributele lui Dumnezeu nu se cunosc doar printr-o gândire rațională, ci din lucrările Lui existente în lume, prin participarea la ele. Lumina acestora e proiectată în lume și, într-un fel, experimentată. Aceasta însă nu înseamnă că Dumnezeu nu este cauza existenței acestei lumi. Din cauza aceasta, cunoașterea catafatică nu este despărțită complet de cunoașterea apofatică, nici de către Sfinții Părinți și nici de către teologii contemporani. Dimpotrivă, despre aceste două feluri de cunoaștere se vorbește alternativ: „Dacă facem cumva anumite afirmații care se aplică unor realități ce sunt mai prejos de ea, despre ea noi nu afirmăm, nici nu negăm nimic, deoarece orice afirmație rămâne mai prejos de Cauza unică și desăvârșită a tuturor lucrurilor și, la fel, orice negație rămâne mai prejos de transcendență Aceluia care în mod simplu este golit de orice și care prin așezare este mai presus de toate”.
Termenii negativi singuri sunt tot așa de insuficienți ca și cei afirmativi. Totdeauna trebuie făcută o sinteză între ei. Dar la baza acestei sinteze stă o experiență care depășește atât termenii afirmativi cât și pe cei negativi ai ei. Dumnezeu are în Sine atât ceea ce corespunde termenilor afirmativi cât și ceea ce corespunde termenilor negativi, dar într-un mod absolut superior acestora. Iar acesta e un fapt de experiență, nu de simplă speculație. În sine, Dumnezeu este cea mai pozitivă realitate. Însă suprema Lui pozitivitate se află deasupra tuturor afirmațiilor posibile. Pentru noi, acesta este un motiv în plus de a nu renunța la grăirea despre Dumnezeu în termeni afirmativi. Apofatismul, însă nu este neapărat o teologie a extazului, ci mai mult o stare a minții care refuză să-și formeze vreun concept cu privire la Dumnezeu. Atitutinea existențială care îl angajează pe om în întregime ar fi: nu există teologie în afară de trăire; trebuie să te schimbi, să devii un om nou. Calea cunoașterii lui Dumnezeu este neapărat cea a îndumnezeirii, iar dacă cineva, chiar urmând această cale, își închipuie că L-a cunoscut pe Dumnezeu, înseamnă că acela este mort spiritual. Urmând aceste dispoziții, putem afirma faptul că orice teologie adevărată este, paradoxal, o teologie apofatică.
Vederea lui Dumnezeu în lumină este mai presus nu numai de cunoașterea rațională, ci și de cea prin credință. Ea este mai presus și decât cunoașterea prin negație. Vederea lui Dumnezeu se exprimă totuși și prin termeni negativi, dar nu pentru că ea nu-i o vedere reală a Lui, ci pentru că depășește tot ceea ce exprimă cuvintele. Dumnezeu este exprimat ca „întuneric” nu pentru că nu se vede în niciun fel, și în sens de depășire a oricărui concept; deci se cunoaște că acest întuneric este Dumnezeu.
Trăirea apofatică a lui Dumnezeu este o caracteristică definitorie a Ortodoxiei, superioară celei occidentale, care este fie rațională, fie sentimentală, fie ambele simultan. Trăirea apofatică echivalează cu un simț al misterului, care nu exclude rațiunea și sentimentul, dar este mai adânc decât ele.
Deci, Cunoașterea din credință se dezvoltă, prin purificare de patimi, într-o participare la ceea ce ne comunică Dumnezeu, Care este mai presus de cunoaștere. Ea poate fi numită mai degrabă necunoaștere, sau cunoaștere apofatică într-un grad superior cunoașterii apofatice, pentru că depășește tot ce putem cunoaște prin simțuri sau prin minte și este mai mult decât simpla presiune a prezenței Persoanei lui Dumnezeu. Ea nu exclude o cunoaștere a lui Dumnezeu drept cauză, ci necesitatea de a-L exprima și acum prin termeni afirmativi și negativi, deși conținutul a ceea ce se cunoaște depășește într-o măsură cu mult mai mare conținutul acestor termeni, decât cunoașterea Lui prin credința simplă.
Cel ce are vederea sau trăirea aceasta a lui Dumnezeu, are în același timp conștiința că, după esență, Dumnezeu este dincolo și de această vedere sau trăire. În general, trăirea apofatică a lui Dumnezeu e o caracteristică definitorie a Ortodoxiei în Liturghie, Taine, ierurgii, fiind superioară celei occidentale, care e sau rațională, sau sentimentală, sau, concomitent, și una și alta. Trăirea apofatică echivalează cu un simț al misterului, care nu exclude rațiunea și sentimentul, dar e mai adânc decât ele.
III.VI. Cunoașterea mistică
III.VI.I. Preliminarii
Dintre toate cele șapte căi de cunoaștere expuse în prezenta lucrare, cunoașterea mistică este considerată cea mai sublimă, fiind aflată pe cea mai înaltă treaptă. „[…]prin ea și calea apofatică este depășită pentru că, deși subliniază caracterul absolut și transcendent al lui Dumnezeu, totuși operează cu noțiuni omenești, chiar dacă acestea sunt negative”. Cunoașterea prin nepătimire este mult superioară; este deja o statornicie, o siguranță și sentimentul că obținem o cunoaștere certă și definitivă, chiar armonioasă. Totuși, nici această cunoaștere nu este vederea ființei; pentru că sufletul de-abia s-a limpezit, de-abia s-a așezat. Înțelegem de aici că urmează o altă treaptă a cunoașterii lui Dumnezeu: mistica. „Mistica e știința descoperirii misterelor ascunse în ființa divină sau știința care ne arată calea care duce la această supremă înțelegere și trăire a obiectivului religiei, care este Dumnezeu”.
Paul Evdokimov ne spune că în tradiția creștină, mai ales în Răsărit, nu s-a făcut vreo distincție sau o deosebire între „mistică” și „teologie”, adică între trăirea personală a tainelor divine și dogma mărturisită de Biserică. Prin urmare, viața creștină este viața mistică de îndată ce devine trăirea Iubirii lui Dumnezeu, pe care ființa umană o experiază. Însă, spre deosebire de cunoașterea prin diferitele împrejurări ale vieții, trăirea și cunoașterea mistică nu este accesibilă oricărui credincios, fiind rezervată celor desăvârșiți, sfinților. De aceea spunem că această cunoaștere este calea supremă, pentru că este chiar unirea cu Dumnezeu, este credința lucrătoare prin iubire, este calea prin care Dumnezeu se face cunoascut numai în iubire și prin iubire. Un alt argument pentru a scoate în evidență faptul că această cale de cunoaștere se află pe cea mai înaltă treaptă este acela că acest ultim grad al cunoașterii mistice depinde de harul lui Dumnezeu, neexistând nicio tehnică ce ar permite să ne facem „maeștri” în experierea lui Dumnezeu. Mijlocul cel mai avansat, rămâne, paradoxal, cel mai „primitiv” și anume asceza.
Am mai susținut în prezența lucrare faptul că omului îi este absolut străină vederea reală a lui Dumnezeu, Răsăritul creștin negând în mod evident și radical orice vedere a ființei divine, o ființă etern transcendentă. Este foarte important a nu se face confuzia între dorința omului de a ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, și mândria primului înger Lucifer sau al lui Adam, care au râvnit a cunoaște adâncul ființei divine și a se face asemenea Lui, ca substanță, ceea ce nu este îngăduit nici omului și nici îngerilor.
Cuvintele noastre ne sunt întărite de către Sfântul Ioan Gură de Aur, care neagă chiar posibilitatea vederii ființei divine în ceruri, de către sfinți. Faptul că noi nu-l putem vedea în mod real pe Dumnezeu nu ține neapărat de neputința omenească, ci mai ales de ideea în care ființa dumnezeiască este de nepătruns și de necunoscut. Însă această imposibilitate de a-L vedea pe Dumnezeu nu suprimă credința, „A-L găsi pe Dumnezeu înseamnă a-L căuta fără încetare […]. A-L vedea, cu adevărat, pe Dumnezeu înseamnă a nu te sătura vreodată să-L dorești. Dumnezeu este Cel veșnic căutat. El rămâne ascuns chiar în descoperirile Sale”. Așadar, prin calea mistică, vederea lui Dumnezeu este mai degrabă interiorizată, Lumina dumnezeiască fiind contemplată de către suflet în chipul său curățit. „Această mistică a dragostei, a harului experiat aici în lume, simțit ca dulceață, bucurie, sau ca lumină lăuntrică a sufletului, se împlinește în veacul ce va să vină prin comuniunea cu Hristos în lumina dumnezeirii Sale. Vederea față către față, în care sufletul devine în întregime «un ochi spiritual», este vederea lui Hristos cel preamărit”.
Obiectivul și preocuparea misticii sunt și vizează în primul rând problema cunoașterii ființei divine, aceasta fiind o cunoaștere limitată, discursivă, prin analogie. Și asta pentru că Dumnezeu, fiind obiectivul cunoașterii, nu este de aceeași esență, nu este pe aceeași linie de privire, pe același plan cu omul. Iar posibilitatea vreunei cunoașteri implică automat și condiția unei anumite identități între subiect și predicat, aceasta lipsind în cazul de față.
Cunoașterea supremă este cea mistică pentru că „este experiența directă și vie, întâlnirea personală cu Dumnezeu”. Însă înainte de o întâlnire personală cu Dumnezeu, omul trebuie să aibă în vedere sintagma „Cunoaște-te pe tine însuți, căci nimeni nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu dacă nu s-a cunoscut mai întâi pe sine”. Nu ne referim aici doar la punctul de vedere psihologic, unde autocunoașterea asigură împlinirea personalității și realizarea cu succes a sarcinilor, ci la cunoașterea lui Dumnezeu în sinea omului. Această realizare a purității interioare este condiția oricărei cunoașteri și comuniuni cu Dumnezeu. Cunoașterea lui Dumnezeu devine imposibilă dacă nu există o viață curată și plină de virtuți. Prin intermediul virtuților izvorâte din iubire, omul credincios se depășește pe sine, căutând să-L cunoască pe Dumnezeu și să-L placă, dar și semenilor săi. Astfel, cunoașterea lui Dumnezeu dar și a semenilor, înseamnă totodată mântuirea și îndumnezeirea omului credincios. Unirea duce la cunoaștere. Dumnezeu nu poate fi cunoscut de către om dacă acesta nu realizează în sinea ființei sale o asemănare cu Sinea transcendentă a lui Dumnezeu. Transcendența lui Dumnezeu menține un progres continuu în cunoaștere. Dacă ființa divină nu ar fi „veșnic inepuizabilă în manifestările ei de lumină, curând mișcarea de cunoaștere s-ar termina, ca și progresul în bine. Dacă această ființă nu ar emana energii făcătoare de viață, nu am avea un progres în viața spirituală”. Cel unit cu Dumnezeu cunoaște pe Dumnezeu prin Sfântul Duh. Este o cunoaștere prin har, Duhul Sfânt ridicând spiritul la un nivel superior de iubire și de cunoaștere a lui Dumnezeu, însă ființa divină rămâne învăluită în mister. Așadar, progresul în viața duhovnicească rezultă într-un progres al cunoașterii. Chiar acest Dumnezeu ascuns în ființa Sa, incogniscibil creaturii, menține un continuu progres în cunoaștere și în desăvârșire. Progresul nostru duhovnicesc nu face altceva decât să arate imposibilitatea absolută de cunoaștere a firii dumnezeiești. Vrând din ce în ce mai mult să o experieze, sufletul nu încetează să crească; iese din sine, se depășește pe sine, progresul devenind nesfârșit, iar dorința nepotolită. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa compară urcușul duhovnicesc și progresul în cunoașterea lui Dumnezeu cu urcușul pe un munte. „De aceea când Sfântul Grigorie spune că «cunoașterea lui Dumnezeu este un munte plin de stânci și greu de trecut și că cei mai mulți abia ajung la poalele lui», el are în vedere nu dificultățile dialectice ale unei teologii raționale, ci efortul de purificare etic și psihologic, care trebuie să ducă la o cunoaștere prin trăire a lui Dumnezeu. Dumnezeu rămâne obiectul inaccesibil al unui lung proces de purificare, proces prin care sufletul se apropie de cunoașterea Binelui absolut”.
III.VI.II. Țelul cunoașterii mistice: îndumnezeirea omului
Pornind de la ideea lui Vladimir Lossky, cel care spune: „Cunoașterea lui Dumnezeu devine posibilă ființelor muritoare atunci când ele vor fi înveșmântate în nestricăciune”, putem afirma că sfințenia, odihna eternă în Dumnezeu, desăvârșirea creștină este împlinirea umanului și ținta cunoașterii.
„Mistica are în vedere termenul ultim la care poate ajunge omul răscumpărat și pornit în sus pe calea adevărului și a vieții, deschisă de Domnul Cel care S-a întrupat. Iar termenul acesta ultim e asemănarea omului cu Dumnezeu sau îndumnezeirea harică a omului. Aceasta e ceea ce numim noi de obicei perfecțiune, desăvârșire sau sfințenie”. Din moment ce mistica nu este o problemă de etică și nu vizează transfigurarea morală a omului, ci transfigurarea intelectuală, este evident faptul că obiectivul principal al misticii este cunoașterea imediată a lui Dumnezeu, vizând o stare specială de grație. Știm că Dumnezeu poate fi cunoscut încă din această viață, însă pentru a-L cunoaște pe El în acest fel, omul trebuie să se îndumnezeiască. Această operație de îndumnezeire nu vine (numai) de la om, ci vine în primul rând de la Dumnezeu, ca o acțiune harismatică. Însă este adevărat că și omul își aduce aportul la acest act, de altfel nefiind posibilă o îndumnezeire prin vreo acțiune pasivă. Așadar, omul are dorința, dorul, suspinul și avântul de a-L cunoaște pe Dumnezeu, acestea traducându-se cel mai bine printr-un mare efort ascetic.
Idealul religios este îndumnezeirea, starea îndumnezeită a firii umane, pătrunderea sa de energiile divine. Însă ținta cunoașterii lui Dumnezeu nu îi este rezervată doar omului, ci întreaga lume creată este chemată la aceasta. Omul, prin sufletul său, este chemat să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu și trebuie să ducă și întreaga lume creată spre această țintă, care e suprema lor odihnă în Dumnezeu. Biserica, prin Sfintele Taine instituite de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a dat mereu mărturie despre viața lui Dumnezeu în ființa umană. Deci în afara Bisericii, nu există mistică. „Desăvârșirea omului credincios în Hristos, ca țintă a cunoașterii lui Dumnezeu, înseamnă, în primul rând, o restaurare a chipului, datul ontologic. Deci ea privește intelectul, voința și afectivitatea, așadar ființa umană, luată ca întreg: trup și suflet”. Așa precum pâinea și vinul devin Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, tot așa și omul, prin lucrarea harului, devine o părticică a firii umane dumnezeiești. Putem spune că „viața mistică este o conștientizare din ce în ce mai plenară a vieții sacramentale”. „A progresa în cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă a progresa în viața duhovnicească. Cunoașterea noastră despre Dumnezeu depășește nivelul intelectual sau conceptual al ființei umane. Realitatea ultimă trebuie să fie sesizată într-un proces de trăire integrală a comuniunii cu Dumnezeu, proces ce implică și nivelul intelectual al naturii umane”.
Îndumnezeirea se realizează prin harul sacramental, dar și prin efectul moral al fiecăruia. Ea este rezultatul atât a harului divin, cât și a acțiunii umane. Prin virtuți izvorâte din iubire, omul credincios se depășește pe sine, căutând să-L cunoască pe Dumnezeu și să-I placă. Astfel, cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă totodată mântuirea și îndumnezeirea omului credincios. „Cunoașterea mistică nu este o prelungire a cunoașterii apofatice sau catafatice, ci este o cu totul altfel de cunoaștere, este un alt mod de cunoaștere; ea este o depășire, o transfigurare a modului uman de cunoaștere; e o cunoaștere după modul îngeresc în trup omenesc, prin mijloace care aparțin harului dumnezeiesc. Starea de extaz înseamnă ieșirea din trup pentru a beneficia de cunoașterea mistică”.
Atentă la metanoia, viața spirituală își are punctul de plecare în smerenie. Se disting trei trepte duhovnicești spre îndumnezeirea făpturii umane și a creației, prin har: înaintarea, urcarea și înălțarea. Orice nivel atins devine un nou punct de plecare; har peste har. Ultima treaptă a acestui urcuș duhovnicesc este sălășluirea în Dumnezeu. Aceasta are loc în momentul în care omul a uitat de păcate, de patimi și de toate grijile acestei lumi, în cadrul căreia el nu mai este activ, ci Dumnezeu. Astfel, omul suferă transformări, totul este unic, nou, primit ca un nou har de mare fericire și bucurie interioară. Ajuns la stadiul final al cunoașterii lui Dumnezeu, el nu se confundă cu Cel Care este mai presus de ceruri, fiind conștient de faptul că Dumnezeu, după ființă, este dincolo de această vedere sau trăire. Aici se observă cel mai bine superioritatea cunoașterii mistice față de cunoașterea apofatică. „Orice urcuș pe o nouă treaptă este negarea unor cunoștinte și deprinderi virtuoase atinse, și primirea cunoștințelor și deprinderilor unei trepte superioare. Însă, ajuns nemijlocit la Dumnezeu, omul duhovnicesc experiază o negare a tuturor cunoștințelor și deprinderilor, însușite, dar fără ca acestea să fie anulate, ci absorbite în negațiile superioare, căci nimic nu se pierde din ceea ce s-a obținut pe treptele urcușului duhovnicesc”. Mistica este o depășire a posibilităților firești de cunoaștere a omului căzut din starea primordială, însă nu acea cunoaștere față către față, de care va avea parte omul în viața viitoare.
CONCLUZII
Cât timp omul viețuiește pe pământ, caută mereu să cunoască, să dezlege enigme, caută să fie stăpân al cosmosului. Acesta este un lucru firesc, fiindcă astfel s-ar diminua dinamismul vieții.
Este adevărat că am ajuns să trăim vremurile în care îl putem vedea pe om făcând salturi teribile în lupta pentru a ajunge să stăpânească Universul: am ajuns să-l vedem cum măsoară și cântărește lucruri mici și invizibile, cum măsoară distanțele până la stele și la alte planete, sau, referindu-ne chiar la omul simplu, cum poate vedea într-o secundă celălalt capăt al Terrei, printr-un simplu click pe internet. Mai mult decât atât, puterea de cunoaștere și de informare a ajuns astăzi la cote uluitoare, existând mii și milioane de surse.
Cu toate acestea însă, trebuie să recunoaștem că în adevărata cunoaștere a Cosmosului, omenirea trăiește încă în relativitate și în provizoriu. Noi, creștinii, vedem în toate și pretutindeni mâna ingeniosului și înțeleptului Dumnezeu. Avem credința și convingerea că lumea, ca orice creație, nu-i autonomă și că materia nu e totul, ci viața și fericirea eternă, pentru care lumea aceasta este numai o pregătire, o anticameră, o premiză, un prolog, o uvertură la o mare, nemuritoare și veșnică operă.
Suntem conștienți că din multe mistere care ne înconjoară, ni se împărtășesc atât cât este necesar ca viața noastră să fie lipsită de marile incertitudini și să fie plină de elan. Suntem conștienți că toate eforturile rațiunii trebuie să fie întregite și încununate cu bucuriile și certitudinile pe care le poate da singura credință creștină, vie și adevărată. Iar dacă și cunoașterea cosmosului de către om este relativă, cu atât mai mult cunoașterea lui Dumnezeu, fiindcă omul este mult prea mărginit ca să înțeleagă și să trăiască în adâncurile ființei divine în care și îngerii doresc să-și cufunde privirile (I Petru 1, 12). Sfântul Apostol Pavel spune că noi numai „în parte cunoaștem” (I Corinteni 13, 9).
Cunoașterea celor dumnezeiești poate fi socotită mai degrabă o lucrare mai presus de cunoaștere. Cunoașterea lui Dumnezeu depășește cunoașterea omenească, este infinit mai presus decât ea, decât categoriile ei definite. Cunoașterii acesteia mai presus de cunoaștere nu i se potrivește nicio noțiune, niciun cuvânt. De aceea, e numită de Sfinții Părinți și necunoaștere, având un caracter apofatic, în înțelesul depășirii oricărei cunoașteri (II Corinteni 12, 4).
Cunoașterea în viața pământească este o participare la cele dumnezeiești, o pătrundere în lumina cea necreată, lumina aceasta fiind „misterul zilei a opta”, adică taina adevăratei cunoștințe, a cărei plenitudine nu poate fi cuprinsă înainte de sfârșitul lumii. Ea este începutul Parusiei în suflete, „pârga arătării de la sfârșit”, când Dumnezeu va apărea tuturor în lumina necreată. Sfântul Apostol Pavel spune: „căci de aceea și suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuința noastră cea din cer, dacă totuși vom fi găsiți îmbrăcați, iar nu goi” (II Corinteni 5, 2-3).
Cu cât cineva ajunge la o mai multă cunoaștere a celor dumnezeiești, cu atât le caută cu o și mai mare osteneală. Cu cât sufletele care simt mai mult sporirea duhovnicească Îl caută pe Dumnezeu, cu atât se fac mai însetate de împărtășirea cu El.
Împărtășindu-se cu Dumnezeu, își par mai flămânde, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Cei care Mă mănâncă pe Mine iar vor flămânzi; și cei care Mă beau iar vor înseta” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 24, 23).
Cunoașterea lui Dumnezeu este prima cerință și necesitatea primordială a religiei creștine; cunoașterea lui Dumnezeu este punctul de plecare al religiei, căci nu poți intra în comuniunea cu Dumnezeu dacă nu-L cunoști, dacă nu simți sentimentul de filială dependență față de El și dacă nu-I împlinești voința. Cunoașterea lui Dumnezeu angajează așadar toate stările sufletești ale omului: intelect, voință și sentiment.
În prezenta lucrare nu am încercat să dovedim existența Ființei divine (căci ideea de Dumnezeu nu se inventează sau se produce, ci este înnăscută în noi), ci modalitatea de cunoaștere a acestei existențe. Sub forma unor concluzii finale subliniem încă o dată ceea ce, după puterile noastre, am spus în această lucrare despre cunoașterea lui Dumnezeu.
Cunoașterea lui Dumnezeu este o dorință și o necesitate a sufletului omenesc. Omul, așa cum a ieșit din mâinile Creatorului, își caută neîncetat obârșia, purtând în suflet acel profund fior paradisiac. Este însetat de fața lui Dumnezeu, este stăpânit de dorul Lui, simte și presimte că numai în el sufletul își găsește odihna plenară. „Ne-ai făcut pentru tine Doamne și neliniștit este sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine”, spune Fericitul Augustin.
La cunoașterea lui Dumnezeu, care este o Persoană mai presus de lume, nu se poate ajunge decât pe calea revelației dumnezeiești, fiindcă fără un Dumnezeu care se descoperă nu este cu putință religia. Izvoarele cunoașterii lui Dumnezeu sunt: revelația naturală și revelația supranaturală. Revelația naturală este actul prin care Dumnezeu se descoperă prin mijloace naturale, care pot fi înțelese cu ajutorul minții, iar revelația supranaturală este actul prin care Dumnezeu s-a făcut cunoscut oamenilor treptat, potrivit gradului de înțelegere și de pricepere religios-moral, mai întâi în Vechiul Testament (patriarhi, profeți, prooroci) culminând în Noul Testament prin Iisus Hristos.
În Mântuitorul Hristos, Dumnezeu a venit pentru totdeauna în cea mai mare și mai tainică apropiere. În El avem taina Dumnezeului iubirii devenit om. Ca nimeni altul, Hristos ne-a cunoscut și ne-a făcut și nouă cunoscut pe Dumnezeu: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18).
El avea să spună despre sine: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Îndumnezeirea anticipativă a firii noastre s-a făcut prin Mântuitorul Hristos, care este întruparea și arătarea lui Dumnezeu în istorie.
Dumnezeu se face cunoscut oamenilor în măsura în care aceștia pot cuprinde cu mintea lor mărginită ceva din ceea ce este de necuprins și în măsura în care această cunoaștere este de trebuință pentru mântuirea oamenilor. Dumnezeu nu poate fi transformat și nu poate deveni obiect de cercetare la dispoziția rațiunii omenești. Dumnezeu ne-a oferit posibilitatea de a-L cunoaște doar atât cât este îngăduit și necesar pentru înțelegerea adevărurilor divine și pentru câștigarea mântuirii.
Dumnezeu nu poate fi cunoscut niciodată în ființa Sa, ci Îl cunoaștem după lucrările Sale, după manifestările Sale în lume. Cunoașterea lui Dumnezeu este stăpânită de această antinomie: îl cunoaștem și nu-l cunoaștem; îl cunoaștem după energii, dar niciodată după ființa Sa. Așa se face lumină și în privința unor texte scripturistice aparent contradictorii, unele afirmând că Dumnezeu poate fi văzut și cunoscut, altele negând această posibilitate.
Există în teologie șapte căi de cunoaștere a lui Dumnezeu, care nu sunt doar niște variante sau niște modalități aleatorii, ci sunt chiar niște trepte. Curăția inimii este calea sau mijlocul de legătură directă a omului cu Dumnezeu. Inima curată se înălța la Dumnezeu, este o intrare a noastră în prezența Lui; sau invers: o coborâre a lui Dumnezeu în prezentul credinciosului. De asemenea, cunoașterea existențială este o cale pe care nimeni nu o poate nega; ea este și trebuie să fie accesibilă fiecărui om, chiar și prin intermediul suferinței, după cum s-a arătat. Acolo unde unii nu văd decât pură întâmplare, creștinii văd mâna și lucrarea lui Dumnezeu. Această cunoaștere este foarte importantă, fiindcă nu este o cunoaștere teoretică, rece, fără viață, ci una directă, palpitantă.
Prin cunoașterea naturală se poate afla calea spre Dumnezeu; această cunoaștere dă mărturie omului să creadă în Cel ce aduce toate la ființă. Acest Univers este o mărturie vie, având pecetea numelui Creatorului. Însă oricât de evidente ar fi mărturiile naturii despre Dumnezeu, ele nu pot da o cunoaștere deplină și integrală dacă nu sunt completate. De aceea, Dumnezeu învrednicește pe om de o altă descoperire a Sa, care este mai completă, mai directă și mai sigură: cunoașterea supranaturală. Aceasta are loc din inițiativa omului însă este posibilă numai datorită auto-revelării lui Dumnezeu; prin urmare este un dar și un har oferit omului. Organul de sesizare al acestei cunoașteri este credința.
În teologie se vorbește despre o cunoaștere a lui Dumnezeu catafatica sau afirmativă și de una apofatică sau negativă. Prima constă în concluziile pe care le tragem asupra acțiunilor și efectelor lucrărilor din lume ale lui Dumnezeu. Astfel spunem că Dumnezeu este viață, dreptate, adevăr și bunătate, fiind Cel nu multe nume. Pe de altă parte spunem că Dumnezeu nu este viață, dreptate, adevăr și bunătate, fiind Cel fără de nume, nu în sensul că nu ar avea aceste atribute, ci că este mai presus decât ele. Aceasta este cunoașterea apofatică. Dacă Biserică de Apus pune accentul mai multe pe cunoașterea rațională sau catafatica, socotind că totalitatea atributelor divine dă cunoașterea completă a ființei lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă pune accentul mai mult pe apofatism, pe cunoașterea lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt, atributele fiind nu doar gândite, ci și experimentate. Cele două feluri de cunoaștere nu se contrazic, ci se completează reciproc.
Nu există cunoaștere de Dumnezeu fără cunoaștere de sine, nici cunoaștere de sine fără cunoaștere de Dumnezeu, și niciuna fără smerenie. Smerenia este calea sigură de cunoaștere a lui Dumnezeu. Fiindcă smerenia îți dă convingerea că niciodată nu vei putea cunoaște în chip plenar, că rămâne totdeauna un mister, că setea de cunoaștere în loc să fie stâmpărată, sporește mereu, că dincolo de tot ceea ce se cunoaște se întinde marele imperiu al necunoscutului despre care, spune Socrate, știm că nu știm nimic. În smerenie te privești pe tine în adâncul ființei tale și în același timp îl cauți pe Dumnezeu în acest adânc. Această interioritate este infinită pentru că Dumnezeu, Cel dinlăuntru omului (Luca 17, 21) este infinit. Fără smerenie nu avem fiorul atingerii cu Dumnezeu și nu facem nici pe alții să-l simtă. Această creștere în smerenie duce la calea aflată pe cea mai înaltă treaptă: calea mistică. Prin ea se depășește chiar și calea apofatică, fiind cunoașterea supremă pentru că este experiența directă și vie, întâlnirea personală cu Dumnezeu, rezervată sfinților.
ANEXE
ANEXA 1
„Un ierodiacon de la Mănăstirea Vatopedu, după o noapte de priveghere foarte obositoare și după ce a rămas în biserică pentru a face curățenie, s-a dus la trapeză, cerând puțină mâncare, deoarece îl încerca o foame grea. Aici însă, i s-a spus că nu este ora mesei și, oricum, nu a mai rămas nimic. Plin de mânie și împins de diavol, ierodiaconul s-a întors furios în biserică ținând un cuțit în mână și oprindu-se înainte icoanei Maicii Domnului, rostind cuvintele: «În deșert mă obosesc slujind și ostenindu-mă în fiecare zi ca să îngrijesc biserica aceasta, căci nici măcar puțină pâine nu-mi dai, spre a-mi potoli foamea». Și îndată a ridicat cuțitul asupra icoanei și a lovit în brațul drept, aproape de ochiul Feciarei Maria. Însă îndată după aceasta, rana s-a deschis și din ea a țâșnit sânge din belșug, ca dintr-un trup viu. Sângele țâșnind din rană, l-a stropit pe ierodiacon și l-a orbit instantaneu. Din acel moment și până astăzi, icoana respectivă se numește Înjunghiata.
Ierodiaconul, dându-și seama de nelegiuirea pe care a făcut-o, a căzut în genunchi în fața icoanei, și plin de durere, și-a plâns fapta și a început să se lovească cu capul de marmură, cerând iertare. Acesta a stat în fața icoanei nu mai puțin de trei ani, cerându-și continuu iertare, până într-o zi, când a auzit dinspre icoană cuvintele: «Ți s-a iertat păcatul, însă mâna ta cea îndrăzneață să rămână uscată în vremea vieții tale, iar după moarte – nedestrămată». Într-adevăr, în urma rugăciunii lui, dar și al celorlalți viețuitori de la mănăstirea Vatopedu (care făceau privegheri în care cereau iertare pentru fapta plină de îndrăzneală a fratelui lor), ierodiaconul respectiv a primit iertarea din partea Maicii Domnului, însă mâna cu care a înjunghiat icoana a rămas până astăzi neputrezită și neagră, fiind păstrată într-o raclă sub icoana Maicii Domnului”.
ANEXA 2
Mă numesc Elena B. și am 45 de ani. Sunt o persoană cu multe probleme de sănătate. Sunt operată de cinci ori la ficat (de două ori – chist hidatic, de trei ori – abces interhepatodiafragmatic) și două eventrații post-operatorii ștrangulate.
În anul 1997, eram deja operată de trei ori când am rămas însărcinată cu al doilea copil. Deși îmi doream acest copil, starea sănătății nu-mi permitea să mă bucur din plin de eveniment. Mă temeam de ce va urma, dar mi-am pus nădejdea în Dumnezeu și, pentru a nu fi obligată să fac întrerupere de sarcină, amânam luarea în evidență ca și gravidă.
În noaptea zilei de 11 mai 1997, am avut o criză puternică de abdomen. Am făcut o eventrație post-operatorie strangulată și am ajuns la spital la urgență. Medicul de la Salvare m-a dojenit pentru curajul meu, motivând că la problemele mele nu îmi mai trebuia o sarcină. Am fost consultată de un medic ginecolog, care m-a asigurat că sarcina este bine, iar eu trebuie să fiu consultată și de un medic chirurg. Prin voia lui Dumnezeu, în acea noapte era de gardă unul dintre cei mai buni chirurgi ai orașului nostru. După ce m-a consultat, el m-a trimis direct în sala de operație. I-am vorbit despre sarcină și l-am rugat să aibă în vedere că vreau să păstrez acest copil. În timpul operației, văzând starea de sănătate a ficatului meu, doctorul a hotărât să-mi scoată copilul… A prelungit tăietura, a tăiat uterul și, când să scoată copilul, brusc tensiunea mi-a scăzut la 7! Doctorul anestezist a insistat să lase copilul să trăiască, urmând să mă convingă să fac întrerupere de sarcină după ce mă refac chirurgical. Toate acestea le-am aflat chiar de la doctorul anestezist, care le povestea colegei sale la momentul când preda garda, iar eu tocmai ce mă trezisem din anestezie. Era duminică dimineață.
Vestea că sunt gravidă și am mari probleme de sănătate a determinat multe cadre medicale să mă convingă să avortez, motivând că ficatul meu bolnav nu va fi în stare să ducă sarcina și voi face ascită în lunile mari de sarcină. Dar credința nu-mi permitea nici măcar să gândesc așa ceva! Simțeam că, dacă aș accepta, conștiința mea nu va mai fi în stare să mă lase să trăiesc ca un om normal. Nu mă puteam ruga la Dumnezeu să trăiesc, să fiu alături de celălalt copil pe care-l aveam acasă, iar eu să iau viața acestuia.
La două zile de la operație, am fost dusă la cabinetul de ginecologie. Acolo s-a intenționat întreruperea sarcinii. Când l-am auzit pe doctor cerând instrumentarul necesar, am spus că eu nu fac întrerupere de sarcină și că am crezut că este vorba doar de un control. Atunci doctorul i-a adus la cunoștință șefului de secție că nu doresc să fac avort și m-au lăsat să plec, dar nu înainte de a-mi spune încă o dată: „În timpul acestei sarcini, veți muri!”
Când am ajuns din nou la reanimare, m-am întâlnim cu doctorul chirurg – care, aflând de unde vin, s-a supărat foarte tare. A avut o discuție aprinsă cu doctorul din reanimare și l-am auzit spunând că sunt pacienta sa și nimeni nu are voie să-mi facă ceva fără ca el să știe. După aceea, m-a rugat să merg la sala de pansament. Acolo mi-a spus următorul lucru: la ginecolog nu fusesem dusă doar pentru control, ci s-a dorit întreruperea sarcinii, indiferent de voința mea. (Cine a hotărât aceasta, nu am aflat niciodată!) A mai adăugat că, dacă aș fi acceptat, aș fi decedat cu siguranță în ziua respectivă, argumentând că, la anemia pe care o aveam, pierderea de sânge ar fi dus sigur la sfârșitul meu. De fapt, și el dorea să fac avort, dar abia după refacerea mea chirurgicală, amintindu-mi încă o dată că ficatul meu bolnav nu va fi în stare să ducă sarcina și voi face ascită în lunile mari de sarcină…
Vizitatorii pe care îi aveam se împărțeau în două categorii: credincioși și necredincioși. Primii îmi întăreau credința prin tot felul de exemple și prin rugăciunile lor. Ceilalți făceau referire la partea cea mai sensibilă inimii mele: băiețelul pe care-l aveam, întrebându-mă cui va rămâne dacă eu nu voi supraviețui. Astfel au trecut trei zile de la operație, când, puțin câte puțin, am început să mă balonez, fiindu-mi rău. Începusem să acumulez lichid. Ceea ce doctorii prevăzuseră pentru lunile mari de sarcină se petrecea acum. În ciuda faptului că un glas lăuntric îmi șoptea că „acolo unde mâna omului nu poate, Dumnezeu poate”, deznădejdea își făcea loc în sufletul meu. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat fără ajutor și mi-a trimis-o în vizită pe viitoarea nașă a fetițelor mele, care mi-a adus o casetă cu predici și vestea că a doua zi va veni părintele duhovnic să mă spovedească și să mă împărtășească. După aceasta, liniștea s-a așezat în sufletul meu, Dumnezeu își făcea simțită prezența. A doua zi după ce m-am spovedit și m-am împărtășit, ascita care se acumulase a început să curgă prin tubul de dren și pe alături. Medical, starea mea de sănătate se agrava. Am fost consultată de un medic internist, care mi-a recomandat câteva pastile de spironolactonă și mi-a dat deja cunoscutul sfat de a face avort; l-am asigurat încă o dată că mintea mea nu poate accepta aceasta. Intenționat nu am făcut referire la credința mea, ca nu cumva să fiu crezută fanatică sau nebună. În câteva zile m-am refăcut chirurgical, dar ascita continua să curgă – fusese scos și tubul de dren. În ciuda faptului că mă simțeam extrem de epuizată, de abia mă țineam pe picioare, puteam pleca acasă. La externare am mers să mai consult încă o dată medicul internist, o femeie, pe care am rugat-o să mă ajute, având în vedere că vreau să păstrez sarcina. Răspunsul a fost categoric: niciun medic nu mă va lua în seamă cât timp păstrez sarcina!
Am plecat acasă cu aripile frânte – doar Dumnezeu mă putea ajuta! Ajunsă acasă, supărată și abătută, am adormit. Am avut un vis care m-a cutremurat: în visul meu, cineva mă întreba de ce nu am vrut să ascult ce mi s-a spus de sus. Eram speriată și totuși liniștită, durerea sufletească o depășea cu mult pe cea trupească. Ca mamă nu puteam să nu mă gândesc și la faptul că băiețelul pe care îl aveam ar fi putut rămâne orfan, dar și la faptul că nu puteam și nu aveam dreptul să-l sacrific pe cel nenăscut în favoarea celui pe care-l aveam. Numai Dumnezeu, în marea Sa bunătate, putea să facă lucrurile bune și frumoase pentru toți.
Ascita curgea continuu. Nimic nu arăta că s-ar opri. Și totuși, a doua zi de la externare, am schimbat dimineață pansamentul pentru ultima dată. Bucuria și uimirea au fost enorm de mari când am constatat că pansamentul era curat: incizia era închisă de parcă niciodată nu ar fi curs nimic! Era ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena. Așa a trecut o săptămână de la externare. Nu știam cui să mă adresez, cine ar putea să-mi dea o mână de ajutor – dar, când speram mai puțin, părintele duhovnic mi-a recomandat un medic radiolog căruia îi plăcea să studieze și medicina naturistă. Am mers la el, dar după consult și recomandări am plecat acasă mai abătută decât venisem. Regimul și medicația prescrisă nu-mi inspirau încredere.
Credeam că peste două săptămâni, când trebuia să vin din nou la control, nu voi mai trăi – dar Dumnezeu a intervenit și de această dată, și în aceste două săptămâni m-am refăcut, încât nu a mai fost nevoie să merg la control. Acum puteam merge să fiu luată în evidență ca gravidă. Am mers la șeful de secție, considerat cel mai bun ginecolog, i-am prezentat problemele de sănătate pe care le aveam (fără să fac referire la operația din timpul sarcinii) și l-am rugat să mă ia sub observație. Situația mea i-a stârnit interesul și m-a asigurat că mă va ajuta până la sfârșit.
Atenția de care am avut parte m-a făcut să văd încă o dată mâna lui Dumnezeu. Medicul îmi spusese că mă va interna cu două săptămâni mai devreme, ca să mă supravegheze, dar când mai aveam trei săptămâni până la termen și am mers la control, doctorul a hotărât să mă interneze. Am cerut voie să merg acasă ca să mă pregătesc, iar medicul mi-a spus pe un ton grav să fiu atentă să nu mă împiedic și să nu mă grăbesc. Acest lucru m-a descurajat. Nu știam ce se întâmpla, nu simțeam nimic deosebit, dar el știa: se declanșase nașterea și nu a vrut să-mi spună, să nu mă sperie.
Am mers acasă. M-am pregătit pentru spital, dar nu-mi venea să mă internez, considerând că este prea devreme. Nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin minte că aveam să nasc în acea seară.
Dumnezeu a ascuns acest gând, pentru a nu mă panica.
Imediat ce am ajuns pe secție, doctorul s-a interesat dacă am sosit. M-au dus în sala de travalii, deși eu nu vedeam rostul. La fiecare 15 minute, doctorul se interesa de starea mea, inclusiv de starea psihică. Mă simțeam foarte liniștită. Cam la două ore de la internare, când medicul a sunat din nou, am rugat să fiu dusă într-un salon, căci în sala de travaliu era cam incomod. Medicul le-a spus asistentelor să nu mă ducă nicăieri, ci să mă pregătească, deoarece în acea noapte voi naște. Abia atunci m-au cuprins emoțiile pentru ce va urma. Era aproximativ ora 19. Văzând interesul și atenția de care mă bucuram din partea medicului, asistentele au dorit să afle mai multe despre mine și astfel am intrat într-o discuție mai detaliată despre situația mea. Tot atunci mi-au pus și o perfuzie, asigurându-mă că dimineață, pe la orele 3-4, va avea loc nașterea – dar, cam la o oră de când îmi puseseră perfuzia, contracțiile s-au intensificat, anunțând nașterea!
La început, când le-am spus asistentelor că se apropie nașterea, nu m-au crezut, zicând că este prea devreme și, după cum curge perfuzia, abia în zori va avea loc. Am insistat, iar ele, neîncrezătoare în vorbele mele, au cerut voie să mă consulte. Au fost surprinse și au spus că, într-adevăr, e o minune: aveam dilatație de opt centimetri într-un timp foarte scurt. Au chemat medicul și în câteva minute a avut loc nașterea. Era ora 21:20. Aveam o fetiță perfect sănătoasă și nu se întâmplase nimic nedorit! Nu puteam să cred că totul s-a sfârșit cu bine. Aș fi plâns și aș fi râs în același timp, bucuria era de negrăit! Nici măcar epuizată ca după o naștere nu eram… La ora 23, mă plimbam pe hol și doream să le spun tuturor cum Dumnezeu a transformat o dramă într-o bucurie!
Ascita cu care am fost atât de mult amenințată nu a mai revenit niciodată. Deși sunt în continuare un om cu probleme de sănătate, Dumnezeu m-a ajutat să-mi cresc copiii fără să fie nevoie să mă îngrijească ei pe mine, așa cum îmi spuseseră inițial medicii.
Aș sugera mămicilor care renunță foarte ușor la copiii lor să reflecte mai mult asupra hotărârii, deoarece nimeni nu are voie să ia ceea ce nu poate da.
Slăvit fie Dumnezeu!.
Articol apărut in nr. 18 al revistei “Familia Ortodoxa”.
BIBLIOGRAFIE
Biblia sau Sfanta Scriptura, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1968.
Bogdan, Gheorghe G., Se biruiește rânduiala firii, în *** „Ieșit-a Semănătorul, Predici la duminicile și praznicele de peste an pentru practica omiletică; Culegere de predici”, Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1974, pp. 100-107.
Chelcea, Adina, Chelcea, Septimiu, Cunoașterea de sine – condiție a înțelepciunii, București, Editura Albatros, 1986.
Chițescu, Nicolae, Teologia dogmatică și simbolică: manual pentru facultățile teologice, volumul I, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2004.
Coman, Vasile, Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, Oradea, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1980.
Crainic, Nichifor, Sfințenia, împlinirea umanului, Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 1993.
Evdokimov, Paul, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană, București, Editura Humanitas, 2013.
Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale. Cuvânt înainte și traducere de Ion Buga, Editura Christiana, București, 2003.
Felea, Ilarion V., Religia iubirii, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009.
Fer, Nicolae, Cunoașterea lui Dumnezeu și ideea de epectază la Sfântul Grigorie de Nyssa, în „Ortodoxia”, anul XXIII, nr.1, ianuarie – martie 1971, pp. 82-96.
Sfântul Grigorie Palama, Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul VII, București, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1977.
Sfântul Ignatie Brancianinov, Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoașterea lui Dumnezeu prin mijocirea firii văzute, București, Editura Sophia, 2011.
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica. Traducere de Dumitru Fecioru, Editura Scripta, București, 1993.
Sfântul Isaac Sirul, Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul X, București, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1981.
Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit. Traducere din limba franceză de Vasile Răducă, București, Editura Bonifaciu, 1998.
Lossky, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu. Traducere din limba engleză de Remus Rus, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Traducere din limba greacă veche, traducere și note de Dumitru Stăniloae, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul II, Sibiu, Tipografia Arhidiecezana, 1947.
Mironescu, Alexandru, Calea inimii, București, Editura Anastasia, 1998.
Mironescu, Alexandru, Certitudine și Adevăr, București, Editura Harisma, 1992.
Mladin, Nicolae, Asceza și mistica paulină, Sibiu, Editura Deisis, 1996.
Neaga, Nicolae, Din frumusețile Vechiului Testament, în „Îndrumător Bisericesc”, 1965, pp. 111-120.
Papinni, Giovanni, Viața lui Isus (sic!: Iisus), București, Editura Orizonturi, 2012.
Papuc, Gheorghe, Desăvârșirea și plinirea descoperirii dumnezeiești în Iisus Hristos, în „Îndrumător Bisericesc”, 1958, pp. 139-152.
Sfântul Petru Damaschinul, Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul V, București, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1976.
Plămădeală, Antonie, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă. Prefață de Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1983.
Remete, George, Cunoașterea prin tăcere, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2011.
Remete, George, Curs de Dogmatică-semestrul I, Alba Iulia, 2004.
Remete, George, Dogmatica Ortodoxă: Manual pentru seminariile teologice. Ediția a IV-a, revizuită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.
Remete, George, „Lupta” omului cu Dumnezeu, în „Altarul Reîntregirii”, Serie nouă, Anul IX, Nr.2, iulie – decembrie, 2004, pp. 24-39.
Remete, George, Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2006.
Renan, Ernest, Mântuitorul. Viața lui Isus (sic!: Iisus), București, Editura Orizonturi, 2013.
Rose, Seraphim, Revelația lui Dumnezeu în inima omului, București, Editura Anastasia, 1997.
Savin, Ioan Gheorghe, Apologetica, volumul II, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1940.
Savin, Ioan Gheorghe, Mistica si Ascetica Ortodoxă, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1996.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul VI, București, Editura Humanitas, 2004.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, București, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1978.
Stăniloae, Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Cluj – Napoca, Editura Dacia, 2000.
Stoina, Liviu, Cunoașterea lui Dumnezeu după învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, în „Ortodoxia”, anul XXXIX, nr.1, ianuarie – martie, 1988, pp. 113-131.
Sfântul Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi, București, Editura Librăriei teologice, 1939.
Zăgreanu, Ioan, Din însușirile lui Dumnezeu, în „Îndrumător Bisericesc”, 1975.
www.dexonline.ro. (accesat la data de 12. 12. 2013).
www.nikolai.ro/catehismintrebare.php?id=51 (accesat la data de 24. 03. 2014).
www.familiaortodoxa.ro/2012/04/09/boala-m-a-adus-aproape-de-dumnezeu-2/ (accesat la data de 10. 02. 2014).
DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE ȘI ORIGNALITATE
Subsemnatul, LAZEA DANIEL VIOREL, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă, specializarea Mediere Interculturală și Interreligioasă, din cadrul Universității „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, promoția 2015, autor al prezentei lucrări de DISERTAȚIE, declar pe propria răspundere următoarele:
Lucrarea de licență a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;
Nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie sau în textul licenței;
Nu am preluat texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale subsemnatului;
Lucrarea nu a mai fost folosită, în forma actuală, în alte contexte de examen sau de concurs.
Alba Iulia Semnătura
Data _________ ____________
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caile de Cunoastere a Lui Dumnezeu (ID: 167446)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.