Bisericile Ortodoxe din Orșova, Istorie și Artă Bisericească

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………5

Capitolul I

Actualitatea si importanța temei de studiat…………………………………….6

Orșova/Dierna – poartă a creștinătății clisurene și a zonelor nord – dunărene, scurt istoric………………………………………………….9

Date geografice, istorice și demografice despre Orșova din prezent………………………………………………………………….15

Viața Bisericească din Orșova în prezent……………………………………..18

Frământările Politice privind construirea Bisericilor din Orșova…20

Capitolul II

Biserica ,, Sfântu Nicolae’’ – Parohia Orșova (Orșova Sud) …………………………..23

Capitolul III

Biserica ,,Nașterea Maicii Domnului’’– Parohia Tufări (Orșova Nord)……………57

Capitolul IV

Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului’’–Parohia Jupalnic (Orșova)……………….70

Capitolul V

5.1. Mănăstirea ,,Sfânta Ana’’ – Orșova (Dealului Moșului)…………………..75

5.2. Ctitorul Mănăstirii „Sfânt Ana” Pamfil Șeicaru……………………………83

Concluzi……………………………………………………………………………………………………87

Bibliografie……………………………………………………………………………………………….89

Introducere

Pentru cunoașterea trecutului istoric al unei localități, al unei mănăstiri sau biserici, monografiile ocupă un loc destul de important. Realizate pe baza unei minuțioase și competente cercetări, tipăriturile de acest gen aduc în conștiința fiilor neamului nostru evenimente istorice importante, personalități ce merită prețuirea noastră pentru binele săvârșit. În studiile monografice un loc important îl ocupă cercetarea vieții bisericești sub toate aspectele ei. S-au făcut pași importanți în acest domeniu însă sunt încă multe fapte, evenimente ce așteaptă să fie evocate și transmise cititorilor. Fiecare sfânt locaș, biserică de enorie sau mănăstire, are un trecut istoric care se împletește cu cel al comunității. Putem vorbi astfel, bazându-ne pe mărturii concrete despre credința, cultura și spiritualitatea înaintașilor noștri. Lucrarea de față va fi structurată în cinci capitole. Primul capitol va evidenția date și conținuturi atât istorice cât și de actualitate ale Municipiului Orșova, cât și ale Bisericilor din cadrul acestuia. În următoarele trei capitole se va face prezentarea istorică și arhitecturală a celor trei Biserici: Biserica „Sfântu Nicolae”, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” și Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului’’ ale orașului Orșova, acestea constituind nucleul central al acestei lucrări. Și nu în cele din urmă, cel de-al cincilea capitol va prezenta cea mai frumoasă ctitorie a venerabilului Pamfil Șeicaru, Mănăstirea Sfânta Ana care este centrul monahal al vieții bisericești din acest oraș.

Capitolul I

1.1. Actualitatea și importanța temei de studiat.

Biserica ca instituție divino-umană are un rol extrem de important în orice comunitate ea fiind așezământul Sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, pentru mântuirea oamenilor. Biserica a însemnat dintru început în viața poporului nostru puterea cea sfântă, tainică și vie, puterea înnoitoare, care și-a pus pecetea asupra lui chiar din momentul chemări la viețuire ca neam, în acest spațiu carpato-danubiano-ponic. Biserica este o comunitate a oamenilor reuniți în jurul unor valori comune pentru a le celebra, întări și transmite mai departe și tot în același timp Ea este forma instituționalizată a manifestării religioase care se raportează la un timp istoric și la un spațiu cultural anume. ,,Nu există mântuire în afara Bisericii: slujirea cuvântului trece mai întâi prin slujirea Sfintelor taine și se încheie prin slujirea întrupări. Numai că Trupul iese în afara istorie și – tocmai prin această depășire – eliberează omul de orice alienare sociologică’’. Prin intermediul Bisericii, opera Lui Dumnezeu se răsfrânge peste lume, iar lucrarea Lui se împlinește, iradiază în manifestările individuale și colective. Biserica are nevoie de om în aceeași măsură în care omul are nevoie de Ea. Unul dintre cele mai mari mituri ale românilor este cel al ,,Creației’’, al meșterului Manole si al mult iubitoarei sale Ana, căci de când se știu pe acest pământ, românii au înțeles că nimic nu se poate ctitori frumos și durabil fără jertfă. Așa cum meșterul Manole a fost condamnat de mit să zidească de vie pe femeia inimi sale, în zidul mănăstirii, tot așa a trebuit să dispară și Orșova Veche, lăsându-se îngropată de apele Dunării, pentru a fi posibilă ctitorirea primului pod ,,de ciment și lumină’’ ca o simbolică îmbrățișare a celor două maluri, peste curgerea eternă a valurilor bătrânului fluviu, fiind jertfa absolută a unei impresionante zidiri. Rădăcinile istorice ale Orșovei coboară în timp cu multe milenii în urmă oferind nenumărate scrieri, însemnări și legende cu privire la aceste pitorești locuri despre care s-au scris foarte multe. Atestată documentar încă din timpul stăpâniri romane sub numele de municipiul Dierna și Rușova, Orșova și-a scris de-a lungul secolelor propria pagină în patrimoniul cultural-național. Viața spirituală și-a adus un aport deosebit în acest sens, mai ales prin cele patru biserici existente aici, trei ortodoxe și una romano-catolică. Dintre cele trei biserici ortodoxe una era considerată biserică urbană și purta numele de biserica Orșovei (parohia Orșova), iar celelalte doua, Jupalnicul și Tufăriul, erau biserici de suburbie ale unor mici sătucuri lipite de Orșova și care mai târziu au fuzionat cu ea, numele lor fiind păstrate și astăzi, doar într-un sens nostalgic . Plecând de la o veche vorbă și credință populară care susține că ,,Omul sfințește locul’’,zicală întrupată în rodniciile fapte ale boierilor cârmuitori, care de cele mai multe ori, după o viață zbuciumată pusă în slujba apărării și propășirii țării, credinței și neamului, găseau răgazul, resursele și energia de a pune temelie și a ridica biserici și ctitorii de înălțare sufletească și duhovnicească, am ales tratarea unui deosebit de importat capitol din istoria orașului Orșova. Lucrarea de față încearcă să adune date istorice și mărturii contemporane cu privire la evoluția Bisericilor Creștin Ortodoxe în cadrul istorie zbuciumate ale unui comunități care a trebuit să ,,moară’’ pentru a putea renaște în forma în care se află astăzi. Obiectivul principal al acestei lucrări constituie un subiect extrem de important în istoria si evoluția acestui oraș care a renăscut odată cu strămutarea completă a sa între ani 1966 – 1974 cu prilejul construiri Sistemului Hidroenergetic și de navigație ,,Porțile de Fier I”. În ceea privește importanța studiului acestei lucrări, este de consemnat faptul că, s-au scris foarte puține studii, articole sau conținuturi despre bisericile din Orșova ele reprezentând sacrificiul uman care a stat la baza strămutări vechilor așezăminte din Orșova veche în noul oraș ce avea să renască odată cu „Hidrocentrala Porțile de Fier I”, o creație a hărniciei poporului nostru. Astfel prezentarea Bisericilor din cadrul lucrării se va face în ordinea lor ierarhică si tot odată doresc să menționez ca nu toate dintre ele vor bucura de o tratare la fel de amănunțită, lipsă fiind documentele care să ateste anumite mărturii și enunțuri ce le-am putea emite cu privire la construcția lor, darea în folosință sau înzestrarea lor. Sperăm însă în lucrarea de față să putem aduce o mică contribuție cristalizată într-o lucrare care pe parcurs va putea fi îmbunătățită și cu alte mărturii.

1.2. Orșova/Dierna – poartă a creștinătății clisurene și a zonelor nord – dunărene, scurt istoric

Începuturile creștinării populației nord-clisurene trebuie să aibă originea încă din primii ani ai veacului al II-lea d. Hr., atunci când în zona au pătruns armatele romane, în rândurile cărora se aflau deja, chiar dacă izolați, creștini care adoptaseră noua credință în ținuturile lor de baștină apropiat-orientale sau italice.

Apoi, de-a lungul veacurilor II și III d. Hr., când stăpânirea romană a instalat aici și primii coloniști, întemeietorii prosperei așezării romane Dierna au produs schimbări pe plan social, politic și economic în viața acestor locuri, dar au creat și premisele pătrunderii primilor creștini, o parte dintre cei așezați aici sosind din zone în care misiunea propovăduitoare a Evangheliei de către primii misionari avusese deja loc.

Dierna Antică s-a dezvoltat de-a lungul Dunării, limita ei nordică fiind marcată de necropola din dreapta râului Cerna, necropolă ce atingea atât drumul spre Drobeta cât și pe cel spre Tibiscum – Sarmizegetusa; la vest o mărginea a doua necropolă, de pe poalele dealurilor ce închideau depresiunea; spre sud, depășea valea Grațca, construcțiile succedându-se mult în amonte, pe malul Dunării, până spre valea Mosna; spre est curgea Dunărea. În partea de vest, pe malul fluviului, se aflau clădirile oficiale ale orașului, cu deosebire antrepozitele de mărfuri, prăvăliile negustorilor și vama. La oarecare distanță de acestea s-a dezvoltat orașul, cu urbanism specific orașelor romane, după cum o dovedesc sistemele de construcții, elemente de arhitectură (coloane, capitelurile) edificii publice și private descoperite aici.

În viața economică a Diernei un loc distinct l-a ocupat puternicul punct vamal ce exista aici ca urmare a intensului trafic de mărfuri din localitate. Orașul era una dintre porțile de intrare în provincia Dacia, punct de trecere al călătorilor spre apele termale de la Ad Mediam.

Meșteșugurile sunt atestate prin descoperirea unei case-atelier de prelucrare artistică a metalelor, a unui atelier de producere a sticlei rubinii și a alteia de olărit; se adaugă un atelier de ceramică refractară ca și producerea cărbunelui de mangal. În secolele III-IV aici s-a dezvoltat și o cărămidărie. În plus, existau la Dierna negustori care vindeau produse din ceramică sau bijuterii din metale prețioase.

Prima atestare documentară a Diernei o găsim într-o inscripție din anul 157 d.Hr., când numele orașului este scris sub forma TSIERNA. ( HERCULI. AUG. VALER. M. FELIX. RUFI. SATURNINI. G. P. P. T. P. EXPR. L. V. STATIONI S. TSIERNEN, III. ID . A. ANNO. XI. BARBATO . ET. REGULO . COS . EX. V OTO, POSUIT. )

După 324, sub împăratul Constantin cel Mare a fost construit aici un quadriburgium de dimensiuni medii – 60 x 60 metri, cu ziduri puternice, groase de 2,3 metri, din piatră legată cu mortar și având intercalări de rânduri din cărămidă. Cetatea avea la colțuri turnuri pătrate exterioare, caracteristice fiind în cazul Diernei gangurile de acces spre turnuri care, spre deosebire de alte cetății, aveau o direcție oblică prin colțul de intrare și erau construite numai din cărămidă.

Tocmai această perioadă a fost cea în care s-au manifestat la Dierna și primii germenii ai creștinismului, fapt atestat de o serie de descoperiri arheologice, dintre care amintim în primul rând cele două plăcuțe din aur inscripționate descoperite aici – una într-un mormânt de copil, cealaltă într-un atelier. Cele două plăcuțe datează din secolul al II-lea d. Hr.. Plăcuța din atelierul diernes are în plus, lângă prima literă a numelui creștinei, Iulia Surilla, o cruce, semn că defuncta era creștină. De asemenea s-au mai descoperit și alte materiale cu însemne creștine în sarcofage sau în diferite puncte ale Diernei antice ( lingurițe euharistice de argint, catarame).

Atacurile hunilor (441-443) și instituirea temporarei lor stăpâniri a însemnat – coroborată desigur și cu părăsirea teritoriului de către administrația imperială – o creștere a rolului bisericii creștine, fruntașii acesteia primind rolul negociatorilor locali cu noii cuceritorii, dar și atribuții juridice, poate și administrative. Mai mult chiar, credința creștină, departe de a fi stăvilită de ntercalări de rânduri din cărămidă. Cetatea avea la colțuri turnuri pătrate exterioare, caracteristice fiind în cazul Diernei gangurile de acces spre turnuri care, spre deosebire de alte cetății, aveau o direcție oblică prin colțul de intrare și erau construite numai din cărămidă.

Tocmai această perioadă a fost cea în care s-au manifestat la Dierna și primii germenii ai creștinismului, fapt atestat de o serie de descoperiri arheologice, dintre care amintim în primul rând cele două plăcuțe din aur inscripționate descoperite aici – una într-un mormânt de copil, cealaltă într-un atelier. Cele două plăcuțe datează din secolul al II-lea d. Hr.. Plăcuța din atelierul diernes are în plus, lângă prima literă a numelui creștinei, Iulia Surilla, o cruce, semn că defuncta era creștină. De asemenea s-au mai descoperit și alte materiale cu însemne creștine în sarcofage sau în diferite puncte ale Diernei antice ( lingurițe euharistice de argint, catarame).

Atacurile hunilor (441-443) și instituirea temporarei lor stăpâniri a însemnat – coroborată desigur și cu părăsirea teritoriului de către administrația imperială – o creștere a rolului bisericii creștine, fruntașii acesteia primind rolul negociatorilor locali cu noii cuceritorii, dar și atribuții juridice, poate și administrative. Mai mult chiar, credința creștină, departe de a fi stăvilită de impactul hunic, devine un factor de continuare a spiritului romanității la nordul fluviului. Totuși teritoriile situate actualmente în Banatul de Sud aveau să reintre în atenția împăratului, consolidându-se și redevenind o zonă nordică de siguranță a imperiului. Acea ultimă încercare de revenire în zona nord-dunăreană a puterii romano-bizantine a avut loc sub împăratul Justinian (527-565) când se pare că cetatea a fost refăcută. Ea a fost definitiv pierdută sub presiunea atacurilor avare, în anii 568-573, sub împăratul Justinian al II-lea.

Dezvoltarea, în continuare a creștinismului în arealul Dunării clisurene și învecinate este legată direct de unele măsuri de organizare bisericească din Imperiul. Între acestea se numără înființarea, la 14 aprilie 535, de către Justinian I (527-565), prin Novella XI, a arhiepiscopiei Justiniana Prima, care-și avea reședința la Tauresium (azi Caricin Grad, la 40 de km. Sud-vest de Niș). Această Arhiepiscopie, care își exercita puterea și în zona de nord a Dunării, atesta întâia formă de organizare bisericească în Banat. De altfel, în acea perioadă au luat ființă la nordul Dunării două „cives”-uri, situate în apropiere de Viminacium (Kostolac) – Literrata (vechea Lederata), situată pe Dunăre vizavi de cetatea Novae și Recidiva, acestea fiin sedii ale unor episcopii.

Slăbită la începutul secolului al VII-lea, ca urmare a pătrunderii slavilor, dar mai cu seamă după cucerirea bulgară, de la 680, a regiunii Dunării de Jos, această jurisdicție a durat până în anul 731, când a fost desființată de împăratul Leon al III-lea. Puternica ruralizare de după secolul al VI-lea d. Hr. Poartă pecetea lipsei de informații referitoare la locașuri de cult în spațiul clisurean. O cauză o constituie faptul că, la fel ca-n cazul locuințelor, au existat, probabil, în acele veacuri, locuri de închinăciune din lemn, uninavate, ele fiind simultane, sau chiar precedând, folosirea ca locașuri de cult a peșterilor. Toate aceste locuri de închinăciune au constituit mereu – așa cum scria vrednicul de pomenire patriarh Teoctist în ultimii săi ani de viață -, începând chiar cu basilica paleo-creștină, „nu doar centrul vieții liturgice a obștii, ci centrul prin excelență al vieții comunitare, un centru răspândind deopotrivă lumină spirituală, forță morală și asigurând coeziunea celor ce mărturisesc această credință în Hristos”.

Începând cu secolul al X-lea, sub ducele Glad, cetatea Urscia era, alături de cele de la Keve-Cuvin și Coronini, cetate regească și servea ca reședința de frunte voievodului, iar după moartea acestuia a devenit moștenire lui Ahtum, care adusese, după primirea credinței creștine, de la Vidin călugări cu care a întemeia mănăstirea de la Morisena. Devine, deci, destul de probabilă ipoteza că a lăsat asemenea călugări și-n celelalte cetăți regale, Orșova fiind una dintre recunoscutele cetăți importante ale sale. Iar în preajma cetății a existat, de altfel permanent, și o așezare civilă, un „sat în structura sa post-romană și timpuriu medievală”, din care credința creștină nu lipsea.

O primă construcție cultică de rit creștin certă, atestată arheologic în zona de către Dinu Rosetti, a fost biserica de secol XIII_XV de la locul numit Tîrchevița (lângă Dubova), care a ființat până în secolul al XV-lea. Ea se afla „într-o locuire civilă mai intensă”, situată în extramurosul cetății Peth, pe fâșia de teren ce se întindea, înainte de formarea lacului de acumulare „Porțile de Fier I”, la circa 1500 de m. în aval de peștera Veterani. Printre vestigiile care-i dovedesc existența se numără o necropolă și o biserică de rit oriental. Populația așezării în care acestea se aflau era în marea majoritate românească, așa cum a fost atestat documentar, dar mai ales, cum o întărește și inscripționarea numelui „șarpe” pe un vas de secolele XV-XVI, realizată cu caractere chirilice înainte de smălțuirea piesei.

Tot din această perioadă datează cele mai vechi așezări monastice din Banatul de sud, pentru Evul Mediu timpuriu fiind atestate documentar mănăstirile de la Orșova, Horom și Cuvin. Apoi în veacurile XIV-XV, au fost ctitorite în Clisură mănăstirile de la Mrăcunea, Sirinia (lângă Berzasca), Baziaș și Zaltița. Întemeierea tuturor acestor mănăstiri bănățene în secolele XIV-XV, dar cu posibilități de a fi mai vechi (într-o arhitectură de lemn însă) este recunoscută și-n monumentul tratat de „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” al Profesorului dr. Mircea Păcuraru de la Sibiu, care scria: „Alte câteva mănăstiri ortodoxe erau situate pe Dunăre, datând din secolele XIV-XV, fiind poate chiar mai vechii: Vilovița și Cuvin (fosta Jugoslavia), Zaltița, Cusici, Baziaș, Ogradena Veche sau Mraconea (lângă Cazane)…” Au fost mănăstiri cu plan trilobat , de influență sud-dunăreană în care s-a manifestat, prin filieră balcanică, triconicul athonit, transmis în mare parte prin dialogul dintre populații de aceeași sorginte, cu rădăcini tracice evoluate prin trunchiul romanizat spre ramurile străromâne de nord și sud dunărene/

Victoria lui Iancu de Hunedoara de la Belgrad (1456) a înlăturat pentru un timp presiunea otomană din zona Defileului Dunării, astfel încât deceniile următoare au constituit o perioadă de liniște mai mult sau mai puțin aparentă în care populația băștinașă românească a fost ocupată cu activitățile sale agrare de creștere a vitelor, unele meșteșuguri și obligația de întreținere a cetăților în vederea apărării graniței sudice a regatului maghiar.

Abia spre sfârșitul primului sfert al secolului al XVI-lea, odată cu urcarea pe tron a sultanului Soliman Magnificul (1520), luptele de expansiune otomană spre Europa Centrală au fost reluate: în anul 1521 oștile sultanului au cucerit cetățile Belgrad și Sabat amenințând direct zona Defileul Dunării. Acesta a căzut în anii următori, la mijlocul lunii martie 1522, Balii Beg cucerind Orșova, iar în toamna anului 1524 a căzut și cetatea Severinului, care a fost parțial distrusă. Totuși Orșova va dăinui, ea devenind reședința comitatului Severin.

1.3. Date geografice, istorice și demografice despre Orșova din prezent.

Orașul Orșova este situat în partea de sud-vest a Românie, la confluența râului Cerna cu Dunărea. Amplasamentul actual al orașului a fost stabilit si realizat între anii 1966-1974, aici strămutându-se, ca urmare a construirii Hidrocentralei „Porțile de Fier I”, atât vechea Orșovă, cat și satele sale limitrofe Jupalnic, Tufări și Coramnic, toate acoperite de apele lacului de acumulare.

Vatra vechiului oraș se găsea la întretăierea latitudinii nordice de 44o41’46’’ cu longitudinea estică de 20o24’36’’ și se situa la o latitudine absolută de 56 de metri pe terasele II și III ale luncii Dunări.

Strămutarea Orșovei Vechi s-a făcut cu numai câțiva kilometri mai spre nord, astfel că limita nord-estică a vechiului oraș a devenit limita sudică a celui nou. Majoritatea condițiilor geografice s-au păstrat, totuși unele modificări au devenit evidente; În primul rând aspectul Orșovei noi s-a modificat radical, orașul luând forma unei potcoave în jurul golfului Cerna nou format, cu unele prelungiri spre vest si, mai recent

Depresiunea de pe malul stâng al Dunării în care se află Orșova are aspectul unui relief de dealuri cu interfluvii largi, rotunjite sau îngustate, ce sunt despărțite prin orașe cu versante înclinate uneori până la est de ultimele creste ale munților Mehedinți, dealul Alion (cu o înălțime de 317 m.) și culmea Ozoina (314 m.), iar în celelalte trei direcții cardinale de ce le din urmă valuri ale munților Almăjului

În alcătuirea acestui subsector intră formațiunile cristalinului getic (pamgnaise micacee, amfibolite, cuartite) larg răspândite către Dunăre și formațiuni neogene. Prezența cristalinului getic în imediata apropiere a Dunării a condiționat formarea unor versanți înclinați și caracterul îngust al văilor tributare Dunării. Partea mai înaltă a acestei depresiuni este formată din culmi înalte de 150-300 de metri: dealurile Meje (295m) și Barzuica (290m), vârful Cioaca Mare (267 m). Culmile cele mai înalte (270-300m), atât cele de deasupra Orșovei până spre Eșelnița și Ogradena, cat si cele din Depresiunea Bahnei(Alion-317m, Culmea Ozoina-314m) sunt maxime ale nivelului de 260-320 metri altitudine relativa. Sub acestea se întind culmi reprezentând fragmente ale celorlalte nivele de terase, mai pregnante fiind cele de 150-160, 90-115,68-80 și 10-20 metri.

Ca localități vecine sunt următoarele: Municipiul Drobeta Turnu Severin, la 35 km spre Craiova ,comuna Topleț la cca 8 km pe drumul spre Timișoara, comuna Eșelnița la 5 km spre Moldova Nouă. Peste Dunăre, în Serbia, se găsește localitatea Tekija. Împrejurimile orașului continuă sa fie dominate spre est de dealul Alion, limitele vestice constituindu-le versanții dealurilor Moșului si Poenilor.

Clima sau microclimatul local este determinat de interacțiunea factorilor fizico-geografici locali cu cei dinamici și radiativi din defileul Dunării, care acționează pe fondul unui climat continental moderat. Temperatura medie anuală la Orșova este de 10,8 grade Celsius, iar temperatura medie a lunii ianuarie este de – 0,7 grade Celsius pe când în luna iulie se înregistrează o temperatura medie de 22,1 grade Celsius .

Rețeaua hidrografică a Orșovei este reprezentată de 2 artere: Dunărea și Cerna, precum și de unele același permanente sau semipermanente: pârâul Țurlui, Ijnic, Slătinicul, pârâul lui Ivan, Grațca, Mozna, Dalboca.

În ceea ce privește demografia orașului Orșova conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului se ridică la 10.441 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 12.965 de locuitori.

Majoritatea locuitorilor sunt români (86,91%), principalele minorități fiind cele de cehi (1,27%) și romi (1,09%), iar pentru restul 8,4% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (83,57%), cu o minoritate de romano-catolici (4,88%), iar pentru restul de (8,62%) din populație apartenența confesională este necunoscută.

În domeniul transportului Orșova se află pe magistrala feroviară București – Timișoara, pe Drumul Național 65 (Drumul European 6). De aici se desprinde șoseaua Orșova – Moldova Nouă (Drumul Național 57).Orșova este și port la Dunăre. De asemenea, aici se află și o autogară de călători, care face legătura cu Moldova Nouă, Băile Herculane, Drobeta – Turnu Severin și alte trasee județene și interjudețene. În oraș există 5 linii de autobuze cu o lungime totală de 26 kilometri, o rețea stradală de 42 kilometri, în întregime asfaltată și o suprafață de 25 hectare și spații verzi.

Fondul de locuințe este de 1.874 spații locative în blocuri și 3.500 la case.

În depresiunea Orșova nu există nici o rezervație naturală, dar în împrejurimi sunt localizate: rezervația Cazanelor Dunării, rezervația Gura Văii Vârciorova, rezervația Fața Virului și locul fosilifer Bahna. Principalele industrii dezvoltate la nivelul orașului sunt: industria energetică, construcții de nave fluviale, industria constructoare de motoare, generatoare și transformatoare electrice, industria de prelucrare a minereurilor neferoase (feldspat, azbest, cuarț, talc) și de prelucrare a lemnului și industria textilă.

1.4. Viața Bisericească din Orșova în prezent

Orșova de azi aparține ca jurisdicție bisericească de Episcopia Severinului și Strehaiei aparținătoare Mitropoliei Olteniei. Prin noua împărțire administrativ-teritorială din 1968 orașul Orșova a fost inclus în Județul Mehedinți ca urmare a desființări fostului județ Severin și a raionului Orșova.

Protopopiatul de care aparțin parohiile Orșova sud, Tufări, Jupalnic și Mănăstirea Sfânta Ana este Drobeta Tr. Severin Nord reîmpărțit administrativ odată cu reînființarea în 2004 a Episcopiei Severinului și Strehaiei.

Considerăm că suntem îndatorați a prezenta câteva date actuale privind organizația și conducerea administrativă a bisericilor din Orșova la momentul alcătuirii acestei lucrări.

Parohia Orșova Sud, situată pe str. Dierna nr. 20 numită așa datorită amplasării sale în partea de sud a orașului este păstorită de preoții: Iulian Nedelcu ca paroh și consilier cultural al Episcopiei și Pr. Ion Tomescu ca slujitor. Până de curând a fost îmbisericit și Preotul Ilie Ursu, trecut la cele veșnice la data de 2 aprilie 2015, cel care a terminat de pictat și a sfințit biserica, construind și casa parohială.

Parohia Tufări din cartierul Nord cuprinde partea nord a orașului cu locuitori strămutați din vechea comună Tufări și este situată pe strada Viilor nr. 79 în vecinătatea casei parohiale situată la nr. 77. Biserica a fost păstorită de la construcție și până în anul 1992 de cel care a ridicat-o și picta-o, vrednicul de pomenire Pr. Nicolae Ciucur, trecut la cele veșnice în data de 9 august 2014. I-a urmat din 1992 până în 2015, Pr. Mihai Zorilă, actual consilier economic al Episcopiei Severinului și Strehaiei, iar de la 1 mai 2015 preot paroh este Pr. Alexandru Cătălin Zorilă, fiul părintelui Mihai Zorilă, având ca slujitor la strană pe George Căplescu originar din Gornenți – Podeni.

Biserica din Jupalnic situată în Cartierul Poaiana Stelii, numită așa după locuitorii strămutați aici, este amplasată pe str. Calea Moldovei. A fost păstorită până la 1 mai 2015 de P.C. Pr Nicolae Jinga, un distins cărturar, poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România care s-a pensionat urmând la slujire P.C. Pr. Daniel Săvescu transferat de la Parohia Bahna, având ca slujitor la strană pe Nicolae Udrescu din Orșova.

Mănăstirea Sfânta Ana, redeschisă în 1990 prin purtarea de grijă a I.P.S Mitropolit Nestor Vornicescu al Olteniei și cu osteneala P.S Episcop Damaschin Severineanul, episcopul vicar a avut ca prim slujitor pe P.C. Arhim. Caliopie Georgescu, exarhul Mănăstirilor din Oltenina, iar stareță fiind de la început și până astăzi, cuvioasa maică stravoforă Iustina Popovici, venită cu un grup de maici de la Mănăstirea Tismana din Gorj, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana care a trecut Dunărea în Țară Românească prin aceste locuri.

Actualmente preot slujitor este cuviosul protos Irineu Constantinoae, iar în Mănăstire se ostenesc un nr. de 30 de măicuțe și surori având și o gospodărie în Poiana Stelii unde au vite, păsări și grădina de zarzavaturi.

1.5. Frământările Politice privind construirea Bisericilor din Orșova

Încheierea unei înțelegeri și semnarea unor acorduri comune între Statul Român și Iugoslavia în anul 1965 prin conducătorii de anunci, Nicolae Ceaușescu și Iosip Broz Tito, doi reprezentanți ai ideologiei comuniste, cu referire la contruirea unei Hidrocentrale pe fluviul Dunnăre într Orșova și Dr. Tr. Severin, au făcut ca să se treacă la unele măsuri de strămutare a mai multor localități asupra cărora apele fluviului oprite la barajul de la „Porțile de Fier I” se vor ridica.

Dintre acestea cea mai afectată a fost frumoasa și străvechea – Orșova – un oraș încărcat de istorie dar și de satele din jur cu străvechea cetate Ada Kaleh.

Odată emise deciziile de demolare – acele hotărâri ale Sfatului Popular, s-a purces la mutarea în primă fază a cimitirelor pentru a se evita noile înhumări care ar fi fost greu de strămutat. Conducerea comunistă de la acea vreme a găsit de cuviință că ar fi de ajuns să construiască o singură biserică în noul oraș. Preoții bisericilor din Jupalnic și Tufări, Pr. Constantin Stoichescu și Nicolae Ciucur nu au fost de acord. Împreună cu membrii comitetelor parohiale și prin insistența mai multor credincioși s-au cerut noi locuri pentru ca bisericile să fie reconstruite. Nu s-au dat în primă fază, dar atunci s-au hotărât să cumpere aceste locuri de la Sfatul Popular, au fost de acord. Și pentru că totuși să nu se construiască Bisericile, s-au repartizat locurile cele mai neprielnice, deși erau loturi mai bune care ar fi putut fi date pentru acest scop.

Pentru cei din Tufări, în primă fază a fost repartizat un loc la intersecția străzilor Alexandru Vlahuță cu Avram Iancu, dar sub motivul că se va construi acolo o școală nu s-a mai aprobat. S-a repartizat spre cumpărare locul de pe o pantă abruptă cu o înclinație de 45oo. Au trebuit construite două rânduri de ziduri de sprijin cu mare adâncime în sol pentru a se consolida terenul pe care urma să se construiască biserica. S-au cerut o mulțime de studii și multe avize ca totuși să nu se pornească la construcția bisericii. Mai întâi s-a construit casa parohială din vecinătate, iar în 1968 s-a început și construcția biserici, fără ca autoritățile locale să aloce nici cea mai mică sumă de bani. Aceștia credeau că preotul Nicolae Ciucur și credincioșii ce-i păstorea nu o să ridice noua biserică.

De asemenea și la biserica din Jupalnic au fost puse aceleași piedici prin neacordarea unui lot proprice pentru construirea unei biserici, deși la vremea când sa solicitat acesta, locul de lângă piața orașului, unde mai târziu se va construi catedrala Romano-catolică era liber. La solicitările părintelui Constantin Stoichescu și a credincioșilor săi s-a oferit locul , foarte neprielnic și alunecos din spatele cimitirului eroilor. A fost un spațiu mic, dar care amenajat în oarecare măsură, a permis construcția unei biserici de dimensiune mai mică, dar care să satisfacă nevoile credincioșilor din noul Jupalnic.

Așadar, deși autoritățile timpului s-au opus prin numeroase încercări de a nu oferi loturi de construcție pentru noile biserici, timp de câțiva ani, râvna slujitorilor de la bisericile demolate și contribuția prin muncă și sume de bani ale enoriașilor, au făcut ca în noul oraș să se construiască trei biserici, una fiind reprodusă aproape la scara celei din vechiul oraș, având o arhitectură nouă mai modernă și poate mai puțin reprezentativă pentru zonă și în comparație cu cele ce au fost înghițite de apele lacului de acumulare.

Se cuvine să amintim, poate și în trecut, suferința prin care a trecut ctitoria Sfânta Ana, a marelui ziarist și patriot român, Pamfil Șeicaru.

Venind timpurile grele ale celui de-al doilea Război Mondial și neputând fi sfârșită, așa cum și-a dorit ctitorul ei, care din cauza prigoanei comuniste de după 23 august 1944, a trebuit să ia drumul pribegiei fugind în Spania, Biserica cu hramul Sfintei Ana, în amintirea mamei sale Ana dimpreună cu chiliile din jur au fost transformată în restaurant și han de cazare. Până în anul 1990 când, conform cu actul de donație făcut către Mitropoliei Olteniei de către ctitorul ei, printr-un notar oficial din München – Germania – Mănăstirea și-a reluat rolul ei de rugătoare către Bunul Dumnezeu prin maicile și surorile care ostenesc aici.

Ctitorul ei, Pamfil Șeicaru este adus cu onoruri militare în 2005 și așezat în pridvorul bisericii pe care o ctitorise, iar Mănăstirea de aici este una din cele mai reprezentative creați ale locuitorilor acestor ținuturi.

Capitolul II

Biserica ,,Sfântul Ierarh Nicolae’’

Parohia Orșova (Orșova Sud)

Istoria biserici acesteia pe care o voi prezenta în acest prim capitol începe odată cu prima ei atestare de la anul 1660 de către învățatul călătorul turc Evlija Celebi.

După descrierea amănunțită a acestuia, Orșova timpului cuprindea câteva ,,cartiere’’, printre care și ,,orașul’’ așezare civilă de la vest de pârâul Grațca și până la valea Mosna în care un loc distinct l-a ocupat biserica de rit ortodox amintită de autorul notelor – ,,au și o biserică a lor’’. Aceasta era situată în mod cert pe locul unde avea să fie construită spre finele secolului al XVIII–lea biserica cu hramul ,,Sfântul Nicolae cel Sărac’’, biserică situată pe locul alteia mai vechi și, foarte probabil, încă de atunci în mijlocul cimitirului. Era o biserică din lemn, distrusă în războaiele ce au urmat, urmele ei pierzându-se în momentul construirii celei de piatră.

De la bătrâni din parohie și din împrejurimi se știe că în localitatea Orșova, înainte de anul 1743 dată la care s-a clădit biserica mare, de către bogatele familii macedo-române, care se ocupau cu comerțul și cu concursul întregi populații, a existat o biserică mică (capelă) de cimitir, cu morminte în jurul biserici. Din acest cimitir pe terenul unde s-a clădit biserica, crucile au fost ridicate și zidite din nou în pereții noii biserici, ca un semn de pioșenie. De la bisericuța veche nu s-au păstrat obiecte și nici date. Se presupune că au fost transferate în ală parte, acolo unde a fost nevoie.

Anul presupus al ctitoririi ar fi 1746, construcție zidită în același an cu cea de la Oravița-montană. Dar autorul datări, viitorul Mitropolit al Banatului, Î.P.S. Nicolae, nu face trimitere la un document cert, Totuși într-un manuscris cu note privind hornicul biserici, din 1944, se arată că această ipoteză ar avea la bază data înscrisă pe cel mai vechi antimis al biserici cunoscut, obiect liturgic fără de care, după cum se știe, nu se poate săvârși Sf. Liturghie. Acesta avea să fie păstrat mult timp, până la înlocuirea sa cu cel al episcopului Veniamin. Mai amintim și faptul că potirul de cuminecătură, cel mai vechi din patrimoniul bisericii, avea înscris pe el anul 1771 ca an de donație

Pe o hartă a bisericilor de pe raza Regimentului de graniță româno-ilir din anul 1782 (dată la care Orșova nu era încă în componența Imperiului Austriac) biserica ortodoxă din Orșova nu apare, profesorul Daniil Laitin din Orșova concluziona că ,,la 1790 românii din Orșova au o biserică și o școală a lor”.

Din 25 iulie 1792 datează și cele mai vechi registre matricole de botezuri, cununii și înmormântări, ele fiind scrise până în anul 1814 în limba slavonă, iar de atunci până la 1866 în limba română , dar cu litere chirilice.

La începutul secolului al XIX-lea biserica este dotată cu primele ei clopote. În anul 1808 a fost turnat la Timișoara, în atelierul lui Iosif Egandner, primul clopot al biserici, în greutate de 504,5 kg. și realizat ,,dintr-un aliaj prețios, ce avea un sunet foarte plăcut”și ,,putea fi auzit de la foarte mare distanță”.

Clopotul avea inscripția pe el ,,Gos Mich Ioseph Egardner in Temesvar 1808” (Am fost turnat de Mich Iosef Egardner în Timișoara, 1808). Legat de turnarea acestui clopot a circulat mult timp legenda că el ar fi fost turnat în curtea bisericii și că ,,parohienii bogați ar fi adus și aruncat în topitorie linguri și alte obiecte de argint” cu această ocazie.

Cel de al doilea clopot s-a turnat în Graz, de Asndreas Sorger în anul 1811, de asemenea dintr-un aliaj ,,mai prețios”. Acesta avea inscripția ,,Andreas Sorger hat mich Gesigen in Gratz, anno 1811” (Andreas Sorger m-a turnat la Graz, anul 1811). Cele două clopote au fost instalate la început într-o clopotniță, iar mai târziu, după reconstruirea turnului bisericii din anul 1896, au fost urcate și instalate aici.

Noua construcție a biserici ,,Sfântul Nicolae” avea forma de navă, cu pronaos, naos și altar, având pereții groși de un metru, Avea fundația din piatră și ziduri din cărămidă arsă, iar orientarea era Nord – Sud, cu altarul spre Nord – Est. Forma aceea a planului și elevația, cu câteva modificări planimetrice nesemnificative, se regăsesc și-n construcția de azi, strămutată.

Pronaosul, de dimensiune redusă, este despărțit de naos printr-un zid și o ușă dublă, cu deschiderea spre interior, având într-o laterală un mic depozit, iar în cealaltă parte o casă a scării, cu urcare spre primul nivel al turnului, din care se intră și la cafasul (balconul) situat sub cea de-a patra boltire, deasupra ușii dinspre nord, de intrarea a femeilor.

Naosul, de dimensiuni mult mai mari decât la alte biserici din arealul sud-bănățean, are acoperișul boltit și divizat în patru travee prin cinci arcuri zidite, componente ale structurii de rezistență și descărcare. La rândul ei, pardoseala naosului este structurată și ea în trei diviziuni, la extremități, sub prima și cea dea patra boltire (respectiv între primele două arcuri și între arcurile al patrulea și al cincilea), acesta fiind mai ridicat cu circa 20 cm față de partea centrală.

Sub cea dea patra arcuire, care se termină sub catapeteasmă, sunt situate scaunele arhierești, iar în continuare, până la cea de-a cincea arcuire (deci sub cea de-a patra boltire) fiind cele două strane.

Pe zidul dinspre est, în partea nordică a celei de a doua boltiri, se află o ușă de intrare laterală, tot cu deschiderea spre interior, dedicată în special accesului bărbaților.

Nava Biserici se încheie cu altarul situat într-o absidă semicirculară, despărțită de naos prin catapeteasmă artistic sculptată.

(Vechea arhitectura a biserici a fost păstrată de locașul de cult actual)

Pe locul acestei Sfinte Biserici s-a aflat, așa cum am mai precizat, o biserică mai veche înconjurată de cimitirul din care au rămas o serie de cruci din piatră, care au fost încastrate în zidul bisericii, astfel încât fața lor să se vadă.

Plastica bisericii este dată în primul rând de aspectul turnului-clopotniță situat deasupra pronaosului, despre prima formă a acestuia găsindu-se o interesantă referire în notele de călătorie ale lui Hans Christian Andersen, care scria că ,,bula de aramă a turlei bisericii strălucește în soare” ca și într-o gravură care ilustrează volumul ,,Le Danube illustre…”de Bartelett-Sazerac

După repararea și înălțarea acestuia din anul 1896, turnul clopotniță, situat deasupra pronaosului și de secțiune pătrată, are două niveluri plus acoperișul. La primul nivel, cel din care se intră în balconul corului, se trăgeau clopotele și erau depuse unele materiale. Deasupra acestuia se află camera clopotelor, pe fiecare dintre cele patru fețe ale acestuia fiind practicată câte o fereastră largă, deasupra lor amplasându-se la reparația capitală din 1896 cate un cadran al ceasului bisericii spre toate cele patru zări. Acoperișul turnului, din tablă de cupru și cu forme specifice barocului bănățean, avea o înălțare paralelipipedică sub bula crucii, spațiu cu alte patru deschideri, cate una spre fiecare zare, în centrul acestui spațiu aflându-se un însemn heraldic tridimensional poleit cu aur, la fel ca ornamentele care completau bula crucii.

La plastica exterioară a bisericii, în afară de turn, se mai adaugă profilurile exterioare, care au formă de panouri dreptunghiulare, corespunzătoare fiecărui diviziuni de construcție interioară, panouri despărțite prin pseudocoloane reliefate prin tencuire, având în partea superioară un decor geometric în relief, ce marchează cornișa în aceeași tehnică. În centrul panourilor exterioare sunt practicate ferestrele, ornamentate și ele tot într-un decor geometric liniar simplu. La fel, în câte un panou străbun de ferestrele camerei clopotelor și marcat prin același fel de ornamente, este și turnul, care în zona centrală avea cate un arc sub care se aflau cadranele ceasului. Deasupra intrării dinspre nord se află un fronton de formă trapezoidală.

Cam din aceeași perioadă datează și ceasul ei solar, situat în apropierea intrării în pronaos, dinspre sunt, ceas strămutat și el în orașul nou și pus în preajma scărilor ce urcă din stradă.

Biserica, în acest fel construită apare pe planul Orșovei realizat în anul 1816 de căpitanul Johan von Pavici, pe latura vestică a spațiului său de protecție figurând și locuințele-chilii pentru cei ce deserveau biserica și școala de lângă ea, mult mai târziu construindu-se în partea de ei de nord o clădire anexă pentru școală. Târnosirea biserici a avut loc la 18 septembrie 1817, fiind săvârșită de episcopul Vârșețului, Petru Ivanovici Vidac.

În anul 1896, datorită degradărilor produse bisericii de curgerea timpului, aceasta a fost complet renovată. Atunci a fost modificată și acoperită cu cupru turla, forma aceea rămânând neschimbată până la strămutare, ba chiar și la cea strămutată în orașul nou.

Tot cu această ocazie cele două clopote construite la începutul veacului au fost mutate din clopotnița exterioară în turla bisericii, lor adăugându-li-se încă două.

Primul (cel de-al treilea al bisericii) avea greutatea de 314 kg, și a fost dăruit de comerciantul Mihail Baiașu și soția sa, Ecaterina, turnat fiind de Antoniu Novotny din Timișoara. Acesta purta inscripția ,,Clopotul acesta e dăruit întru mărirea Lui Dumnezeu bisericii rom. Gr. Ort. Din Orșova Veche de către comerciantul Mihail Baiașu și soția sa, Ecaterina la anul 1896 cu ocazia reconstruirii turnului. Turnat de Antoniu Novotny în Timișoara. Nr. 1208. 314 kg. ”

Celălalt clopot (cel de-al patrulea) avea greutatea de 73 kg. și a fost cumpărat de la aceeași turnătorie timișoreană din contribuția benevolă a credincioșilor. Acesta avea inscripția ,,Clopotul acesta s-a făcut cu ocaziunea reconstruirii turnului prin contribuțiile benevole ale credincioșilor la anul 1896. Turnat de Antoniu Novotny în Timișoara No 1212 de 73 kg. ”

Clopotele acestea au îmbogățit biserica ortodoxă orșoveană până în anii Primului Război Mondial, când, au fost rechiziționate de către autoritățile austro-ungare.

În anul 1841, scriitorul danez Hans Christian Andersen vizitând localitatea, ne dă descrierea unei petreceri, care avea loc în preajma bisericii: ,,Suntem dinou la Orșova. Bula de aramă a turle bisericii strălucește în soare, ușa e întredeschisă, ce singurătate, ce pace domnește acolo…

În piața din fața bisericii, unde teii-s în floare, e mare joc – roată de bătrâni și tinerii, iar în mijlocul cercului stau muzicanții: unul suflă în cimpoi, celălalt cântă la vioară.

Hora se rotește întâi spre dreapta, apoi spre stânga, toți sunt în vervă, îmbujorași, frumoși, poartă strai împodobite cu ciucuri și flori și-i numai joc de picioare. Azi e duminică! ”

În această biserică slujba religioasă se făcea în limbile română și sârbă. Deoarece românii erau 70 la sută din credincioși iar sârbii 30 la sută, în anul 1871, o comisie mixtă a stabilit părțile din Sf. Liturghie care vor fi făcute în limba română și care în limba sârbă. Învoiala a rămas în vigoare până la sfârșitul Primului Război Mondial.

In decursul Primului Război Mondial, după cum am menționat mai sus, clopotele făcute dintr-un aliaj deosebit în urmă cu un veac au fost rechiziționate, la 11 august 1916, de către autoritățile austro-ungare ,,spre marea părere de rău a credincioșilor bisericii.” Apoi, la 13 august 1917 aceleași autorități militare austro-ungare au rechiziționat și celelalte două clopote ale bisericii, în timp ce catolicilor li s-a lăsat clopotul cel mare. Timp de peste trei ani, biserica ortodoxă a rămas fără nici un clopot. Abia în anul 1920 primul senator al circumscripție Orșova din Parlamentul României Mari, inginerul Alevra, i-a dăruit un clopot în greutate de 300 kg., valorând între 13 și 15 mii de lei, care apoi, în ani următori, s-au mai adăugat alte două, cumpărate din bani bisericii.

Intre anii 1924 – 1926 s-a trecut la restaurarea completă a bisericii, în primul an fiind înlăturată întreaga tencuială interioară până la cărămidă și aplicându-se o tencuială nouă. De asemenea, s-a lucrat și la întărirea fundație bisericii și pardoselii, ocazie cu care – după cum consemna mai târziu preotul Costache Biciușcă – fostul preot, Constantin Dure, a descoperit cripta situată sub intrarea dinspre apus, a femeilor. Aici se aflau câteva scrieri și lăzi cu oseminte din vechile morminte, care se aflau, până la zidirea bisericii din piatră, în cimitirul din curtea bisericii. Scrierile nu au fost cercetate, nu s-au stabilit cine au fost, eventual, înmormântați în ele. Cât despre crucile vechi, zidite în pereții bisericii, acestea – după stadiul actual al cercetărilor – , deși au fost descifrate de Preotul profesor Gheorghe Cotoșman de la Caransebeș, nu a fost publicate până la decesul acestuia.

În anul 1925 a început pictarea bisericii de către cunoscutul pictor de bisericii academician format în școlile vest-europene, Virgil Simionescu (1881 – 1941). Anterior, în anul 1911, acesta repictase biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Voivodinț, iar după realizarea picturii bisericii din Orșova, în anul 1934, a pictat iconostasul Catedralei Ortodoxe din Târgu Mureș și a realizat pictura murală în stil tempera și cea a iconostasului la biserica din comuna Tinca (județul Bihor), construită între anii 1927 – 1939. În anul 1931 s-a înființat la Lugoj, sub direcția sa – „un distins pictor bănățean”, cum scria gazeta „Vionța Banatului” din 22 martie 1931 – școala de pictură și desen. Tot la Lugoj el a realizat și mozaicul „Sfântului Vasile cel Mare” de pe fațada Școlii de fete.

Realizarea acestei picturi Virgil Simionescu a finalizat-o în anul 1926, interval de timp în care biserica a fost vizitată de către Ministrul Cultelor, Alexandru Lepădat, care apreciind nivelul picturii în plină realizare și fiind informat asupra faptului că lucrarea ar putea înceta din lipsă de fonduri, comunitatea neavând pe moment posibilitatea de a acoperi cheltuiala, a dat un ajutor de 100.000 de lei din fondurile ministerului, suma fiind virată în anul următor de către succesorul său la minister, Vasile Goldiș. Tot în această perioadă biserica din Orșova a mai fost vizitată de către Preasfințitul Episcop Grigorie Comșa al Aradului, care declara că ”așa pictură frumoasă nu a mai văzut la nici o altă biserică”.

Pictura – după descrierea dată de vrednicul de amintire preot Constantin Biciușcă – care acoperea în întregime biserica în tablouri de 2×1 m. și 2×2 m. avea următoare structură:

– În zona centrală a primei bolți era reprezentat „Iisus Pantocrator”, în dreapta acestei icoane fiind pictată „Rugăciunea din Grădina Ghetsimani”, iar în stânga „Prinderea Mântuitorului” (Iisus vândut printr-un sărut de Iuda).

– Pe mijlocul celei de a doua bolți este pictată „Maica Domnului” cu ambele mâini ridicate „în semn de același rugătoare către Dumnezeu”. În dreapta acestei icoane sunt pictați Sfinții Evangheliști Matei și Luca, cu simbolurile lor, iar în stânga Sfinții Evangheliști Marcu și Ioan.

– Pe cea de a treia boltă este pictată central „Sfânta Treime”, flancată la dreapta de tabloul „Slăbănogului de la Vitezda”, iar la stânga de „Răstignirea Mântuitorului”.

– Zona centrală a celei de a patra bolți este pictată cu imaginea „Sfântului Ioan Botezătorul”, la dreapta fiind ”Sfântul Ioan propovăduind în pustie”, iar la stânga „Arătarea Mântuitorului la râul Iordan”.

Această parte a picturi a fost afectată de apa de ploaie pătrunsă prin acoperișul perforat de exploziile unor proiectile căzute pe el în timpul luptelor de stradă româno-germane din 26 – 28 august 1944, acestea fisurând și tavanul bisericii. Intervențiile de reparare nu s-au putut face imediat, astfel că degradarea acestor lucrări era accentuată încă la momentul strămutării bisericii.

Tot cu ocazia pictări bisericii a fost realizată și catapeteasma din lemn de cireș, sculptată artistic cu motive vegetale și geometrice. Catapeteasma este la rândul ei bogată în picturi, realizate în stil academic, înșiruirea icoanelor fiind următoarea: pe ușile împărătești sunt reprezentați „Maica Domnului” și „Îngerul Gavril”, iar lateral-dreapta, ”Icoana Mântuitorului”, icoana Sfântului Dumitru” și cea a „Sfântului Ioan Botezătorul”, pe când la stânga sunt icoanele „Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe”, „Sfântul Gheorghe” și icoana hramului „Sfântul Ierarh Nicolae”.

Deasupra Sfintelor uși este icoana „Cina cea de taină”, „Învierea Domnului”, „Schimbarea la față” și Maica Domnului”, în timp ce pe friza superioară sunt icoanele celor 12 evangheliști, în ordinea chemării lor. Întreaga țiplă de sus este iluminată iar Sfânta Cruce, centrală, este încadrată de becuri în trei culori: roșu, galben și albastru. Această lucrare de iluminare a țiplei a fost executată în anul 1957 de epitropul bisericii, Gheorghe Severineanul.

Altarul bisericii era pictat doar cu reprezentarea Potirului donat de Doamna Elena Cuza la 1863, în jurul acestuia fiind înscris textul de pe potir: „Pomenește Doamne pe roaba ta Elena Doamna – 1863”. De ambele părți sunt pictate câte o pâine cu spice de grâu pe câte o tipsie.

Tot în cadrul acestei lucrări s-a realizat și mobilierul de interior – scaunele amplasate de jur-împrejurul navei, cu două grupaje transversale, care despărțeau nava în două în imediata apropiere a ușii de intrare dinspre laterala estică, tot aici aflându-se și locul de vânzare al lumânărilor – ca și stranele cantorilor, făcute tot din lemn de cireș, acesta fiind cumpărat la preț redus de la Comunitatea de Avere din Caransebeș, ca un ajutor dat de Comunitatea pentru urmași grănicerilor bănățeni din Orșova. În sfârșit, tot cu ocazia acestor lucrări de reparare, s-a introdus și iluminatul electric în biserică.

Sfințirea bisericii a avut loc la 14 noiembrie 1926, ea fiind amplu comentată, sub titlul „Măreția sfințirii bisericii noastre”, în „Gazeta Orșovei” nr. 17 din 21 noiembrie, material pe care îl voi prezenta integral în cele ce urmează:

Biserica noastră, a credincioșilor români gr. or. Din Orșova, veche de 134 de ani fiind reînnoită, a fost sfințită Același, 14 l. c. (14 noiembrie – n.n.) și dată scopului creștinesc, – în lipsa Înalt Prea Sf. S. Episcopul eparhial, care fiind împedecat ca să vie în persoană, după dorința și rugămintea ferbinte a drept credincioșilor paroheni, – de către delegatul episcopului, d. Protopop al Mehadiei, Ioan Pepa, însoțit de diaconul episcopesc Teodor Roșca, fiind asistat de preoții Al. Dărăbanți din Topleț, Constantin Dure din Orșova, Pavel Magdescu din Jupalnic și Toma Nicolici din Tufări.

Răspunsurile le-au dat într-un mod înălțător de suflete frumosul cor mixt din localitate, sub iscusita conducere a dlui. C. Bâtea, prof. De muzică la gimnaziul din localitate.

Nu ne vom opri la descrierea picturii, care este o capodoperă magistrală a dlui. profesor pictor Simionescu din Lugoj, fiindcă s-a făcut aceasta prea bine în ziarul acesta.

Pictura este atât de plăcut de pătrunzătoare de desăvârșită, încât condeiul este neputincios ca s-o poată descrie în întregime, ea trebuie văzută și preaslăvită. Ne vom strădui în privința greutăților nenumărate și a răutăților întâmpinate, din partea unor fețe sfințite și ale unor credincioși cu credința același pe buze, mici la suflet, dar mari la sine, iar fapta înnoirii bisericii noastre, unică în felul ei, este de o măreție, care nu poate câtuși de puțin să fie zguduită nici de cel mai groaznic vânt de ură și va arăta în veac de veac ce a putut face o mână de oameni prin credință nestrămutată și prin voință de fer.

Nu voim să micșorăm defel măreția faptei împlinite, de aceia trecem nepăsători, dar cu mândrie nobilă mai departe amintind același că, după războaie totdeauna se ivesc mulți viteji și lăudăroși.

Putem spune, că în ziua de 14 Nov., Orșova și-a înscris cu litere nepieritoare, o pagină model în analele ei.

Înnoirea bisericii nu înseamnă numai iubire de frumos, ci mai mult întărirea credinței, care acum mai mult decât oricând trebuie păstrată. Această zi a fost ziua cea dea sfântă bucurie, cum nu s-a mai pomenit de la zidirea acestei biserici.

Cu toții am plecat de la măreția acestei situații mai buni și înălțați sufletește.

Solemnitatea sfințirii a început la orele 10 î. D. a. Au luat parte capii autorităților civile și militare, precum și un public numeros de credincioși de toate vârstele și de amândouă sexele.

S-a făcut sfințirea apei și adânc pătrunzătoare a fost clipa când d. delegat episcopesc a stropit altarul și naia bisericii, rostind sacramentalele cuvinte, înălțătoare de cuget…, sfânta slujbă religioasă, în plină vrajă cucernică și-n bătaia dulce de raze sclipitoare ale bogăției de lumini înveselitoare.

La sfârșit d. delegat episcopesc, ne-a ținut o înflăcărată predică, stăruind în privința iubirii de credință, obiceiuri, neam și limbă.

La ora 1 d. a. A avut loc o mare masă comună, în dragoste frățească și cu sufletul deschis. D. delegat episcopesc a toastat pentru rege și familia regală; d. Șt. Bornuz, președintele comitetului parohial, pentru d. episcop și delegatul său; d. Manoeuvre, preotul comunității catolice din loc, pentru biserica rom. Ort. și preotul ei; d. Franz, preotul comunității evanghelice, pentru credincioșii bisericii ort.; d. prof. Latin, pentru binefăcătorii și dăruitorii bisericii, între cari a amintit în deosebi pe d. prof. Univ. Traian Lalescu, Sucursala Băncii Agrare cu directorul ei d. S. Morariu; Soc. Femeilor rom. Ort.; d. protopop I. Pepa, pentru C. Bâtea, înflăcăratul conducător al corului; d. maior C. Tobescu, comandantul batalionului de Jandarmi, pentru armonia dintre români; d. părinte C. Dure, pentru membri comitetului, epitropi și credincioși; d. Bornuz, pentru pictorul Simionescu , sculptorul Dumitrescu și prof. De desen Gh. Crăciun.

La orele 9 seara, a urmat o serată de joc, la care a luat parte un mare număr de persoane, petrecând în dragă voioșiei, până noaptea târziu, ducând la despărțire amintirea cea mai sfântă și nevinovată.

Aici, ținem să amintim că am rămas foarte mâhniți, când am văzut că d. Gomboș, restauratorul de la Hotelul Imperial, n-a voit să dea voie, nici pe lângă cele mai înflăcărate și promițătoare rugăminți, ca 3 inși din excelenta trupă de lăutari a lui Sitariu, să vie să cânte la serată, gest care merită tot disprețul și înferarea la stâlpul ocarei publice, ca să știe că Românul nu uită, cu atât mai mult că până acum a fost sprijinit de mai mult de Români. Apoi s-a încurajat biserica pe un timp prea cald de toamnă, sub un cer de soare strălucitor, și s-a oficiat”.

Toate aceste lucrări au costat 725.000 de lei, chiar dacă iniția biserica a dispus doar de 70.000 de lei. În plus au mai fost cheltuiți alți 25.000 de lei pentru reparații la celelalte edifici parohiale. Sumele necesare au provenit din donații, în afara celor 10.000 de lei de la Prefectura județului Severin, 10.000 de lei de la notarul public Ștefan Pascu (deși acesta era de religie greco-catolică), 5.000 de lei de la familia colonelului Gambert, sume mai mici donând toți locuitorii orașului, până chiar și văduvele cele mai sărace.

Viața bisericii a continuat firesc în acei ani, corul bisericii, pregătit de profesorul Constantin Bâtea, fiind prezent duminică de duminică la sfintele liturghii, ba chiar efectuând câteva deplasări la Oravița, Anina sau Băile Herculane. De asemenea, în zilele de mare sărbătoare, la Sfânta Liturghie participau și ostașii Regimentului 94 Infanterie în frunte cu drapelul de luptă.

În anul 1937 Societatea de Ajutor a Pensionarilor „PIETAS” din Orșova a donat bisericii un steag special pentru a fi scos la toate înmormântările marinarilor sau unor membri ai acestora. Steagul avea față dublă, din mătase albastră cu ornamente aurii pe margini, în centrul dominând o ancoră tip „Amiralitate” cu parâmă în jur; pe ambele părți ale acesteia, simetric, era înscris, în limbile română și maghiară, numele Societății și anul donării. Drapelul era prins prin 12 inele de lancea lungă de circa 3 metri, care avea în vârf un ornament tip frunză de laur. Tot din inelul de vârf erau prinse două eșarfe tricolore din mătase, acum decolorate. Drapelul era păstrat în partea dreaptă a bisericii, lângă scaunul ierarhilor.

În această perioadă de timp s-au înregistrat și unele vizite canonice arhierești, printre care și cea a Preasfințitului Episcop Grigore Comșa al Aradului, Preasfințitul Episcop Vasile Lăzărescu al Caransebeșului.

În intervalul următor de timp, patrimoniul bisericii a cunoscut unele mutații. Astfel în documentele Primăriei construcția bisericii, situată pe strada Regele Carol al II-lea, era evaluată în anul 1939 la 2 milioane de lei

Tot în curtea bisericii, în clădirea evidențiată a fi pe str. Dr. Th. Schwartz, la nr 7, documentele Primăriei din anii 1939-1940 consemnau că aici funcționa Grădinița de copii nr. 2 patronată de Filiala Orșova a societății Ortodoxe Române, valoarea clădirii din acel an fiind de 100.100 de lei.

Astfel s-a scurs viața bisericii Ortodoxe din Orșova până la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Reparațiile de după război au fost efectuate în lunile imediat următoare, fiind necesară și înlocuirea geamurilor de la ferestre, sparte în tot cartierul în cursul luptelor de stradă din august 1944.

Instaurarea regimului totalitarist s-a repercutat direct asupra vieții bisericii, numărul enoriașilor și mai cu seama a celor participanți la viața bisericii scăzând, mai ales în rândul tinerilor. Mai mult decât atât, la Rusaliile din anul 1951, atunci când se pregătea Ruga Orșovei, orașul a fost timp de doua zile in stare „de asediu", sistându-se sărbătoarea tradițională a orașului, care nu a mai fost reluată. De asemenea marile pelerinaje din oraș la locurile unor cruci din oraș unde se săvârșeau tradiționalele liturghii, au fost oprite. Apoi, in anul 1949, sub motivul construirii unei bai comunale, parcul cu „Crucea lui Ispir" a fost desființat.

Patrimoniul bisericii a avut de suferit încă din acești primi anini. Începând cu anul 1950, până în preajma strămutării, construcția de pe strada Dr. Th. Schwartza, nr 7, a fost închiriată, pe bază de contract, organizație de bază a Partidului Muncitoresc (Comunist după 1965) din cartier. Era intabulată în cartea funciară tot la nr 155. De asemenea, o parte dintre încăperile casei parohiale destinată preotului, care a fost închiriată unor persoane din afara bisericii, au creat probleme, acești chiriași neplătindu-și, după instaurarea comunismului, luni în șir chiriile și taxele comunale, trebuind să ajungă la proces, în instanță. Mai mult chiar, din lipsă de spații locative în acei ani, și biroul parohial a fost închiriat pentru peroane venite în oraș în acei ani, chiriașa respectivă fiind de acord să-l părăsească atunci când spațiul respectiv a fost din nou necesar bisericii, dar cerând sprijin pentru a i se găsi altă locuință în oraș.

În anul 1953 o parte a terenului (grădina și curtea animalelor) a fost luată (împreună cu grădinile caselor învecinate) pentru a se realiza un teren de antrenament al pompierilor. Cu sprijinul militarilor acestei unități a fost săpată o nouă fântână în curtea bisericii.

În anul 1955 s-a reușit repararea bisericii și caselor ei în exterior, precum și repararea acoperișului bisericii, iar în anul 1957 refacerea porții din lemn a bisericii.

În anul 1958, datorită faptului că odată cu scurgerea timpului, clopotele bisericii s-au deteriorat, nemaiputând fi folosite la serviciile religioase, a fost necesară turnarea lor din nou. Aceasta s-a făcut cu clopotul cel mare, de 450 de kg. și cu cel primit în anul 1920 de la senatorul Alevra la Șantierul Naval din Drobeta Turnu Severin. În același an, din donațiile credincioșilor, s-a cumpărat un clopot mic, care a fost instalat la cimitirul ortodox. În același an s-au făcut reparații și la casa cimitirului ortodox.

Numeroase documente ale acelor ani arată greutățile financiare prin care biserica trecea, ele provenind din greutăți în încasarea cultului mai cu seamă. S-au căutat și soluții extreme, printre care vinderea crucilor de marmură și piatră din cimitir ale celor care sunt „mai vechi”, iar decedații ”nu mai au pe nimeni în localitate”. Ca urmare în ședința sa din 13 ianuarie 1955, Consiliul Parohial a aprobat vânzarea „boltei” (criptei – n.n.) cu cruce cu tot a lui Iovanovici, nemaiavând pe nimeni și fiind neîngrijită… cu suma de 3000 de lei”. În schimb, s-a renunțat la vechiul sistem de înmormântării ,,pe clase”, sistem care nu corespundea „egalității” dintre cetățeni din epocă, chiar dacă, indirect, se stabileau prețuri pentru folosirea diferitelor steaguri (prapori) pe mărimi: pentru steaguri 5 lei cele mici, 15 lei cele mijlocii, 3 lei o răpidă și 2 lei un sfeșnic. Consiliul hotărăște că steagul mare donat de Petrovici Cristina să fie dat la înmormântări cu 50 lei, astfel venind în ajutorul bisericii. S-a păstrat deci, indirect, vechiul sistem, existând libera alegere a scoaterii sau nu a acestor steaguri la înmormântări.

Cu toate greutățile financiare, an de an Biserica a participat la fondul misionar BOR, iar în anul 1958 a contribuit financiar cu suma de 150 de lei la realizarea gardului împrejmuitor al Mitropoliei Banatului.

Odată cu intrarea în cea de-a doua jumătate a deceniului al șaptelea al secolului trecut, o problemă se punea tot mai acut în fața locuitorilor Orșovei: măsurătorile și proiectările începute cu câțiva ani înainte se concretizaseră în deschiderea lucrărilor la Hidrocentrala ,,Porțile de Fier” și devenea iminentă strămutarea orașului.

La începutul lunii septembrie 1964 lucrările viitoarei hidrocentrale „Porțile de Fier I” au fost inaugurate oficial de șefii celor două țări – România și Iugoslavia – , în lunile următoare șantierele și constructorii devenind tot mai mulți în vatra Orșovei și a satelor din jur. Printre primele localități direct afectate de demolări și strămutate a fost Tufăriul. Strămutarea căii ferate și construirea viitoarei stații CFR Orșova cu tirajul acesteia, afecta cimitirul satului, astfel că încă de la începutul anului 1966 s-a cerut aprobarea Consiliului Parohial din Orșova pentru strămutarea tranzitorie în cavourile libere din cimitirul ortodox a circa 20 de sicrie din cavourile cimitirului Tufări. Aprobarea s-a dat în ședința din 20 februarie 1966 a consiliului Parohial al Bisericii noastre.

La sfârșitul aceluiași an a fost aprobată în ședința de Consiliu din 8 octombrie 1966 semnarea de către preotul paroh a declarației prin care se acceptă „exproprierea bunurilor imobile ale bisericii din strada Republicii 81 și 97, Dr. Schwartz 7 și Traian 135 (casa groparului și morga) în vederea lucrărilor ce se vor desfășura în bazinul lacului de acumulare de la Porțile de Fier”. Urma demolarea acestor bunuri, în ședința din 21 mai 1957 aprobându-se demolarea Bisericii Ortodoxe Române cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, situată în str. Republicii nr. 97 și a celorlalte construcții, materialele urmând să fie parțial refolosite la ridicarea noii bisericii, iar cele degradate, la prețuri acceptabile să fie valorificate către populația din zonă sau mai departe. De asemenea, s-a decis demolarea zidului cimitirului, pentru a se obține piatra de construcție necesară fundației noului același ce se va ridica în zona de sud a orașului nou. Lucrările, toate executate cu zilieri, au început în acel an continuând în cel următor.

Lucrările acestea, complicate, au fost realizate cu sprijinul Consiliului Parohial alcătui din: Preot Constantin Biciușcă – președinte, Liubomir Ardeleanu – secretar, Carol Ardeleanu, Nicolae Armanca, Gheorghe Berbecioc, Rupert Gambert, Petru Micșa, Cornel Petcovici, Petru Radac, Constantin Tătaru, Nicolae Velculescu, Petru Vâlceanu. Desigur, în lunile viitoare contribuția acestora la lucrări a fost diferită.

Lucrările de demolare au fost aprobate de Direcția Monumentelor Istorice, Consiliul Arhiepiscopesc Timișoara, apoi cel al Arhiepiscopiei Craiova (de care trecuse la începutul anului 1968), stabilindu-se și sumele de cheltuit pentru fiecare obiectiv. O primă ofertă pentru executarea lucrărilor de demolare a venit din partea lui Gavril Bontea și Ion Capră, ambii din Arad. Din acestea au rezultat o serie de materiale, binale și sobe de încălzit, care nu mai puteau fi utilizate la noua biserică. S-a decis vânzarea acestora prin licitație, dar la datele stabilite – 23 și 30 iunie 1967 – nu s-a prezentat nici un licitator, astfel că ele au fost vândute în final prin negociere directă.

Între timp, în vara anului 1968 au început și lucrările de construcție ale bisericii noi. Pentru asistența tehnică au fost inițial angajați doi specialiști din Drobeta Turnu Severin, dar aceștia au renunțat curând, ei nefiind prezenți sistematic pe șantier, în locul acestora au fost angajați tehnicienii Ioan Rusu și Robert Orzen din localitate. De asemenea, a fost angajat ca diriginte de șantier Nicolae Vulpeș, care lucra simultan și la ridicarea bisericii din Tufări, în Orșova Nord.

O problemă permanentă a constituit-o fondurile necesare lucrărilor. O parte, este adevărat modestă, a acestora au provenit din donațiile credincioșilor. A fost însă necesar ca – așa cum s-a decis în ședința Consiliului Parohial din 29 octombrie 1967 – să se treacă la ridicarea cultului „de la 25 lei pe an la 100 lei pe an, credincioși fiind îndemnați de a plăti deodată sau de două ori (în două rate) această contribuției. Cei care au făcut donației până la 500 lei sunt scutiți de a mai plăti majorarea, rămânând a contribui cu suma de 25 lei anual ca și în prezent”.

În luna Iuliei 1968 s-a săpat fundația bisericii noi, continuându-se cu lucrările de zidărie. Pentru aceasta a fost însă necesară contractarea unui împrumut de 100.000 de lei de la C.A.R. , rambursabili în 24 de luni. Totuși a fost necesară și intervenția la Mitropolia Olteniei pentru a se solicita sprijinul material, astfel încât în anul 1969 să se finalizeze ”construcția pe roșu, acoperită și finisată pe interior”. De asemenea, s-a solicitat suma de 75.000 de lei pentru demolarea bisericii vechi, inundarea zonei apropiindu-se, iar construcțiile din vecini fiind deja demolate.

În luna februarie 1969 a avut loc strămutarea cimitirelor, aceasta făcându-se în noul cimitir, deloc pregătit pentru lucrare de o asemenea amploare, sub directa supraveghere a autorităților și cu sprijinul statului. Cu această ocazie, pentru ctitorii și preoții acestei biserici s-a aprobat construirea unei cripte, banii fiind procurați din vânzarea a nouă cruci proprietate a bisericii.

La 29 iunie 1969 s-a oficiat în biserica din orașul vechi ultima slujbă înainte de a trece la demolarea ei, momentul fiind consemnat de către preotul paroh Costache Biciușcă pe versoul Sfintei Evanghelie: „Astăzi 29 iunie 1969, s-a oficiat ultima slujbă ,,Sfânta Liturghie”. Cu data de 30 iunie 1969 Sfânta Biserica se va demola. Clipe grele, foarte grele și nu suntem ajutași nici din partea conducerii noastre bisericești. S-ar putea scrie mai mult și multe, dar găsesc că și asce prea mult. Doamne ajută-ne!”

A doua zi s-au început lucrările de demolare ale bisericii împreună cu zilieri; doar iconostasul a fost desfăcut de Rafael Uzon, meșter din Orșova, care în anul 1926 a participat la încheierea acestuia. Pe perioada strămutării s-a acceptat ca o parte dintre bunurile bisericii să fie încredințate spre păstrare credincioșilor. A fost un mijloc de depozitare și păstrare în stare sigură, dar mai cu seamă a fost un mod prin care foarte mulți credincioși au participat la strămutarea bisericii, iar în perioada de timp în care lucrările de strămutare ale bisericii nu au permis prezența la serviciul divin, fiecare dintre aceștia a avut Biserica în casa sa.

Lucrările de construire a noii bisericii s-au realizat până la acoperiș în acel an, dar, deși față de deviz, lucrările au fost cu aproape 50 la sută mai reduse, s-au acumulat totuși datorii însemnate: doar la meșterul Stegărescu, cel care a condus lucrările constructive s-a ajuns la o datorie de 25.000 de lei, la șantierul de construcții – 14.000 de lei plus altele mai mici, în total 43.000 de lei. În ședința 14 martie 1971 a Consiliului Parohial se aprecia că pentru noul an ar fi necesar încă 250.000 de lei și s-a făcut apel la o nouă colectă de cel puțin 100 de lei/familie, în aceeași zi strângându-se 4000 de lei, uni credincioșii – Nicolae Armanca, Sever Cobleac, Ruper Gamber și Nicolae Nicolaescu donând câte 500 de lei, alți sume de 200 și 100 de lei.

O primă problemă ce s-a ivit în decursul lucrărilor a fost cea a acoperișului bisericii, care fusese anterior din tablă de aramă. Dar aceasta era puternic distrusă încă din vremea luptelor de stradă din anii războiului, degradarea accentuându-se în timp. Astfel că pentru încercarea de repararea a acestuia, nu s-au găsit meșteri, opinia tuturor fiind că ea trebui înlocuită. Ca urmare s-a obținut aprobarea CSCAS, Direcția Monumentelor Istorice București nr.2415/09. 03. 1971, de a se utiliza la acoperirea bisericii tablă arămită, resturile celei vechi urmând să fie valorificate ca deșeuri sau vândute unor particulari interesați.

În cele din urmă lucrările de construcție au fost încheiate, s-a remontat catapeteasma și scaunele, astfel că, la 10 octombrie 1971 a avut loc sfințirea bisericii de către Înaltpreasfințitul Firmilian, Mitropolitul Olteniei. A fost pentru prima dată când după strămutare, Biserica s-a dovedit a fi neîncăpătoare.

O a doua problemă a apărut în cele din urmă – construirea casei parohiale.

Deși nu mai erau fonduri, iar terenul atribuit bisericii a fost cu mult inferior, ca suprafață, celui din orașul vechi, Consiliul Parohial a fost somat prin adresa 724/13. 12. 1974 a consiliului Popular Orșova ca până la 1 martie 1975 ,,parohia să aibă documentația, să obțină autorizația de construcție și contractul executări de lucrări.”

Făcând comandă pentru devizul de lucrări încă de la 3 ianuarie 1975, parohia a obținut documentația pentru construirea case parohiale, dar suma necesară pentru lucrare se ridic ala 232.000. Consiliul parohial constată că lucrările trebuie demarate cât mai curând căci dacă acest termen s-ar pierde, biserica s-ar găsi în situația de a nu a mai avea spațiu de acces cu mijloace de transport spre spațiul de protecție ridicat față de nivelul străzii, de asemenea prin spațiul din preajma viitoarei case parohiale este singurul acces al persoanelor vârstnice, care nu pot urca scările spre nivelul bisericii. Cum însă la această dată situația economică a enoriașilor era una foarte dificilă din cauza propriilor construcții pe care le făcuse și datoriile contractate, un nou apel la aceștia nu ar mai rezolva necesarul de fonduri pentru noua construcție. Mai cu seamă că nici la biserică lucrările nu erau finalizate.

Soluția finală la care s-a ajuns a fost aceea de a se face un nou apel la Mitropolia Olteniei, personal la Înalpreasfințitul Teoctist, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, dându-i-se asigurare Înaltpreasfinției Sale că noua construcție va avea, oricând va dori, „o locuință cu tot confortul necesar, iar noi credincioșii îi vom purta pentru totdeauna deosebita noastră recunoștință și supunere firească.”

În aprilie același an, Consiliul Parohial era informat că autorizația de construcție a case parohiale a fost obținută, urmând să fie realizată prin Întreprinderea de Gospodărie Orășenească. Totuși demararea lucrărilor a întâmpinat noi dificultăți, în august 1975 constatându-se că, odată cu stabilirea „cotei zero” a construcției mai trebuia excavat pământ și extinderea acestei lucrări la taluzul din fața bisericii pentru accesul în curte, ceea ce implica lansarea de comandă suplimentară, inclusiv alte cheltuieli. De altfel la finele aceluia an – având în vedere faptul că Mitropolia Olteniei informase că nu poate sprijin financiar această lucrare, având lucrări similare proprii – se reiau solicitările către credincioși pentru ca și aceștia să contribuie la ridicarea casei parohiale. Pentru a apela la credincioși, membrii Consiliului Parohial și ai corului, dar și alte persoane benevole, sunt împărțiți pe străzi spre a discuta cu credincioșii și a-i îndemna să sprijine această construcție. Sprijinul Mitropoliei Olteniei a venit în anul 1976, când aceasta a dat pentru casa parohială suma de 10.000 de lei. Lucrările la casa parohială au avansat treptat, sprijinul familial fiind ridicat în anul 1978 la 200 de lei/an, totuși finalizarea ei a avut loc abia în anul 1990.

Viața bisericească revine și ea la normal, în iunie se face curățenia generală și taluzarea limitei dinspre stradă a curții prin contribuția credincioșilor, se reiau repetițiile corului, iar citirea apostolului va fi făcută de cantori și membri corului, dar „numai după ce a fost dinainte studiat”

De asemenea biserica, în ciuda greutăților prin care trecea, a participat la acțiunile umanitare, după inundațiile din anul 1975, prin înființarea unui tas special strângându-se în zilele de 12, 14 și 19 octombrie suma de 400 de lei, iar după cutremurul din 4 martie 1977 strângându-se în doar două duminici aproape două mii de lei.

Sfințirea noii Biserici a avut loc la data de 10 octombrie 1971 de către I.P.S. Firmilian, Mitropolitul Olteniei însoțit de P.S. Episcop Nestor Severineanul și un sobor preoțesc, apoi fiind dată cultului divin.

Între timp s-a pus și problema pictării bisericii, lucrare ce întârzia, deși de la sfințire trecuse aproape un deceniu. Astfel că în ședința din 2 aprilie 1978 a Consiliului Parohial se ridică problema trecerii la comandarea devizului și strângerea de sume pentru pictura bisericească. Se stabilește înființarea „condicii de aur, pentru înscrierea unui nume pe pisania bisericii (urmând să se plătească) 1000 de lei, iar de la două persoane în sus câte 500 de lei de fiecare. Condica va fi deschisă permanent la biserică, iar înscrierea este benevolă.” De asemenea se stabilește ca fiecare familie de credincioși să dea pictorilor câte două zile de mâncare.

La 25 februarie 1979 s-a aprobat devizul lucrării, pictarea în tempera grasă și planul iconografic, după propunerea pictorului Nicolae Stoica. Au fost apoi necesare obținerea aprobărilor de la Administrația Patriarhală. Comisia de pictură bisericească, pentru categoriile de pictori cu care să fie angajată lucrarea, impunându-se pentru început, în anul 1979, pictori de categoria I-a, apoi de categoria a II-a, dar de fiecare dată la cele trei licitați obligatoriu de a fi ținute cu invitarea unor pictori de categoriile respective, răspunsurile acestora au fost negative. În cele din urmă, în luna mai 1982, acceptându-se realizarea picturii interioare cu un pictor de categoria a III-a, lucrarea a fost contractată cu Constantin Dumitrașcu din Balta Verde, Județul Mehedinți, care încheia tocmai pictarea bisericii împreună cu soția sa Elena, finalizând-o în anul 1984.

Pictura este realizată pe mai multe registre, în zonele centrale ale bolților, dinspre pronaos spre altar, fiind prezentate în medalioane următoarele icoane:

„Maica Domnului cu Pruncul Iisus”, ambii în postură de proslăvire, tablou încadrat în trei cercuri ce definesc tricolorul roșu-galben-albastru. Tabloul este marcat spre cele patru direcții – sus, jos, dreapta, stânga – de îngeri, între aceștia spere cele patru puncte cardinale fiind reprezentați cei patru apostoli.

Urmează, în bolta a doua, icoana „Sfântului Ierarh Nicolae” , urmat de ”Sfânta Treime la stejarul Mamvri”, iar în preajma altarului „Iisus Pantocrator”

Urmează pe ambele laturi ale celor patru icoane centrale, în derulare spre stânga, de la altar spre pronaos „Nașterea Domnului” cu Beethleemul în fundal, „Botezul Domnului” , „Intrarea în Ierusalim„ și „Rugăciunea din Grădina Ghetsimani” ,iar retur, dinspre pronaos spre altar „Judecarea Lui Iisus înaintea lui Pilat„ , Răstignirea Domnului” , „Coborârea de pe Cruce” și „Coborârea în Iad”.

În altar, central, chiar în spatele Sfintei Mese, este icoana „Cina cea de Taină”, în stânga deasupra proscomidiei, icoana „Împărtășirea Apostolilor”, iar lateral dreapta „Pogorârea Duhului Sfânt” („Duminica Mare”) ca semn al sărbătorii Sfintei Bisericii și a Rugii orșovene.

Spre pronaos, deasupra cafasului sunt pictate icoanele „Nașterea Maici Domnului” (stânga) și „Adormirea maicii Domnului” (dreapta). Toate celelalte spații și arcadele sunt completate cu icoane de Sfinții, mucenici și mucenițe, desprinzându-se, deasupra intrării laterale, cele trei mucenițe – Cuvioasa Teodora, Sf. Mc. Ecaterina și Sf. Mc. Filoteia, ceasta din urmă în costum cu evidentă pecete populară.

La intrarea din pronaos, de-a dreapta și de-a stânga, la locul tablourilor votive, sunt, pictați Preafericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Dr. Iustin Moisescu, respectiv, Înaltpreasfințitul Mitropolit al Olteniei Dr. Nestor Vornicescu.

La 10 iulie 1983 părintele Constantin Biciușcă s-a retras la pensie, predând parohia părintelui Ilie Ursu. Pleacă lăsând amintirea unui preot blând, dar tenace, totdeauna deschis dialogului și ascultării credincioșilor, copleșit de efortul pe care strămutarea acestui Sfânt locaș, monument de arhitectură, l-a impus în condiții de lipsuri financiare, dar și de rezistență la adversitățile unor fruntași ai timpului, nu atât politici, cât deținători au unor pârghii economice. În plus așa cum s-a văzut mai târziu, prin maleabilitate și respect pentru trecutul lăcașului și urbei, a pus la loc de cinste, fără a-i da ostentație, icoana sărbătorii tradițional a Bisericii și orașului – Rusaliile. Ani în șir, cât i-a mai permis, P.C. Pr. Constantin Biciușcă a fost mereu prezent printre enoriașii care au fost principalii sprijinitori în opera sa de apărare și strămutare a Sfintei Bisericii, emblema creștinismului și Ortodoxiei bimilenare a acestor locuri.

Sfințirea picturii bisericii a fost săvârșită la 20 octombrie 1985 de către vrednicul de pomenire Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, Înalpreasfințitul dr. Nestor Vornicescu.

Întreagă această odisee este imortalizată pe inscripția de deasupra intrării din pronaos a bisericii. Ea este următoarea:

„CU VREREA TATĂLUI, CU AJUTORUL FIULUI ȘI CU SĂVÎRȘIREA SFÂNTULI DUH, ZIDITU-S-A DIN TEMELIE ACEASTĂ SFÂNTĂ / BISERICĂ CU HRAMUL „SF. IERAH NICOLAE” DIN PAROHIA ORȘOVA, JUDEȚUL MEHEDINȚI ÎNTRE ANII 1969 – 1970, PREOT FIIND COSTACHE / BICIUȘCĂ, IAR LUCRĂRILE DE PICTURĂ AU FOST ÎNCEPUTE ÎN ANUL 1982, PREOT FIIND COSTACHE BICIUȘCĂ ȘI TERMINATE ÎN ANUL 1984, PREOT / FIIND ILIE URSU. ATÎT LUCRĂRILE DE CONSTRUCȚIE, CÎT ȘI LUCRĂRILE DE PICTURĂ S-AU FĂCUT CU SPRIJINUL DREPT CREDINCIOȘILOR DIN / PAROHIE. S-A SFINȚIT ACEASTĂ BISERICĂ ÎN ZIUA DE 10 OCTOMBRIE 1971 DE CĂTRE I.P.S. MITROPOLIT FIRMILIAN, IAR SFINȚIREA PICTURII S-A / FĂCUT DE CĂTRE I.P.S. DR. NESTOR VORNICESCU, ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ȘI MITROPOLITUL OLTENIEI, ÎN ZIUA DE 20 X 1985, / PROTOIEREU FIIND P.C. PREOT GRIG. PETRESCU, PREOT PAROH FIIND ILIE URSU DIN ANUL 1983.”

Iar puțin mai jos este menționat că:

„PICTURA INTEGRALĂ ÎN TEHNICA TEMPERA GRASĂ S-A FĂCUT DE PICTORUL DUMITRAȘCU CONSTANTIN AJUTAT DE SOȚIAT SA, ELENA / BINECUVÎNTEAZĂ DOAMNE PE CEI CE S-AU OSTENIT LA ÎNFRUMUSEȚAREA ACESTUI SFÎNT LOCAȘ.”

Capitolul II

Biserica ,,Nașterea Maicii Domnului’’– Parohia Tufări (Orșova Nord)

Prima atestare documentară o avem la anul 1717 sub numele de Duferi, Tuferiul fiind în vechime un sat micuț subordonat comunei Jupalnic, dar care avea ca Filie cartierul Coramnic. Amplasamentul acestuia era situat undeva în zona actualei gări, el fiind despărțit de orașul Orșova prin râul Cerna. Și cum nici o așezare omenească nu-și poate concepe existența decât pe două făgașe, material și spiritual, trebuie menționat că, viața spirituală a Tufăriului a fost puternic reprezentată de biserica existentă aici.

Documentele atestă că, Biserica de aici s-a zidit pe la începutul secolului al XIX-lea, fiind datată pe la anul 1815. Tradiția locală pune zidirea bisericii pe seama unui român luat prizonier de turci încă de mic copil și care fiind obligat de turci să se lepede de la ortodoxie, a îmbrățișat credința mahomedană căpătând cu această ocazie numele Regep. Fiind un iscusit mânuitor al armelor și înzestrat de Dumnezeu cu o inteligență sclipitoare, acesta ajunsese general în armata turcă ce-și avea reședința pe insula Ada-Kaleh. Din pricina funcție pe care o îndeplinea în exercitarea serviciului militar, a fost numit Regep-Aga. Deși abandonase credința strămoșilor, Regep nu a uitat că e român și a ajutat cu bani ridicarea Bisericii din satul Tufări.

Comportându-se ca un adevărat ctitor, el a fost pictat la intrarea pronaosului vechii bisericii, însă din pricina faptului că în pictura murală, Regep apărea cu capul acoperit de un turban păgânesc, va determina generațiile viitoare să radă de pe perete acest chip.

Din scrierile lui Ilie Sălceanu, rezultă că aga Regep, pe lângă faptul că a sprijinit pe mulți români și sârbi din zonă, prin împrumuturi sau găzduindu-i când erau în pericol, a mai construit crucea cea mare de la Scalde (Băile Herculane) și a strămutat un sat din Oltenia pe proprietatea lui din amonte de Orșova, înființând localitatea Dubova (fapt posibil, deoarece prima atestare documentară a Dubovei este din anul 1809).

Revenind la biserica din Tufări, aflăm, sub semnătura preotului Coriolan Buracu, din Foaia Diecezana, nr. 10, din 1924, următoarele:

„Despre Regep aga — după tradiția din comuna Tufări și comunicată de decedatul dr. Ioan Popovici părintelui Gheorghe Tătucu din Iablanița — se știu următoarele: După luptele dintre turci și austrieci, încheiate cu pacea de la Belgrad din 1739, turcii care au rămas stăpâni și peste insula Ada-Kaleh, numită pe atunci încă Rușava Nouă, de multe ori treceau pe teritoriul nostru, jefuindu-i și luând robi. Între acești robi a fost și un român cu 3 copii ai lui, din Tufări. Turcii au luat copiii și i-au crescut ostășește, din care au ieșit 3 agi, comandanți de oaste vestiți. Când băiatul cel mai mare, Regep aga, a fost numit comandant al insulei Ada-Kaleh, în 1813, în luptele avute cu austriecii și cu sârbii, a ajutat foarte mult pe creștini. În același an, într-o noapte, Regep veni în comuna Tufări și chemă pe toți bătrânii satului și sub jurământ le spuse, că el este român și creștin de origine din Tufări și ca mărturie, le dă bani în aur și tot materialul necesar pentru zidirea sfintei biserici, pe care o și ridicară în anul 1815. Până la renovarea din nou a acestei biserici (în 1910, n.n.), se vedea zugrăvit, în tinda bisericii, un turc cu fes pe cap.

Locuitorii, care au uitat tradiția, au hotărât ca „turcul cu fes" – păgân, să fie șters din sfânta biserică. Și deodată, cu ștergerea ultimei amintiri a unei scene zguduitoare din drama neamului nostru — s-a întins și pânza uitării peste ele.”

În numărul următor al revistei Foaia Diecezana, nr. 11, din 1924, apare următorul articol: Pașa „Regep" și biserica din Tufări:

„Primim epistola următoare:

„On. (onorată, n.n.) Același! Subsemnatul, citesc regulat „Foaia Diecezană" și m-am bucurat citind reproducerea însemnărilor vechi din diferitele cărți bisericești și protocoale ale bisericii din Mehadia pe care le publică păr. Coriolan Buracu. M-am bucurat mult și cred că toți cititorii îi sunt mulțumitori păr. C. Buracu că nu lasă să se dea uitării și să se prăpădească astfel de însemnări prețioase pentru istoria noastră. Am citit în n-rul 10 din 10/23 Martie a.c., istoria privitoare la Regep aga și biserica din Tufări. Păstrez o epistolă a unchiului meu (fratele mamei mele), Nicolae Therziu, fost preot în Tufări, carele a răposat la 13/26 Aprilie 1906. Din această epistolă se vede, că tradiția a fost, că biserica din Tufări este făcută cu cheltuiala unui pașă turcesc din Ada Kaleh, cu numele „Ragep" și că acesta a fost născut în Almăj, în Bănia ori Rudăria. Pe „Ragep" sau „Regep", cum i se zice în însemnările păr. C. Buracu, încă de copil l-au furat turcii, ca să-1 crească pentru fata lui Smail Pașa.

Cred, că poate fi de folos și de aceea vă rog sa publicați în „Foaia Diecezană", partea care privește această chestiune din aici alăturata epistolă a unchiului meu, care scrisoare mi-a fost trimisă mie, în 15/27 Ianuarie 1892.

Unchiul meu îmi spunea și cu grai viu, că s-au aflat documente, care ar adeveri

această tradiție, care s-a păstrat din neam în neam, așa cum sunt cele scrise în această epistolă. Pe vremuri, aveam afaceri personale la Orșova, căci aveam liferarea (livrarea, n.n.) sării pentru magazinele statului din Caransebeș, Biserica Albă și Orșova. De la oamenii bătrâni din Tufări, care lucrau la magazinu din Orșova, încă am auzit istorisind această tradiție.

Caransebeș, 12/25 Martie, 1924.

Cu mulțumită și respect:

Constantin Călțiun senior.

Dl. C. Călțiun a binevoit să trimită în original epistola amintită mai sus a răposatului preot Nicolae Therziu din Tufări, cu privire la Raghep și Biserica din Tufări:

„Noi avem o sfântă biserică foarte slabă și edificată din bătrânețe cu niște ferestre mici, după stilul vechi, edificată de un pașă din Ada Kaleh; adică cu cheltuiala lui pașa în secret, să nu știe sau să audă turcii că el face biserică la creștini pașa Ragep; el a fost de naștere din Almăj, din Bănia ori Rudăria, cu părinții în Orșova și l-au furat Turcii și l-or dus la pașa lor de atunci, Smail, avea numai o fată pruncă de vârsta copilului, însă Ragep era foarte frumos și talentat, și așa pașa Smail l-a crescut învățându-l (la, n.n.) școli mai înalte, l-a căsătorit cu fata lui Durduca și l-a aranjat până ce, după moartea lui Smail-pașa, a început pașă în locul lui același în Ada Kaleh, însă el fiind sânge creștinesc, tot pe sub ascuns înfrâna pe turci a maltrata creștinii, care treceau pe drumul mare împărătesc pe marginea Dunării fără păzitori (Begleitung – germ., acompaniament), de la un pichet până la altul, de soldații noștri austrieci; va să zică „de la o strajă până la alta a cordonului, pe drumul mare de la Vârciorova, până la podul redutului Orșova”, apoi, îi prindeau turcii, mai cu seama femeile, le batjocoreau maltratându-le grozav, dușmănește și câinește.

Menționatul, Ragep pașa, ca să facă amiabilitate ca (cu, n.n.) ai noștri, ieșea

adeseori din Ostru și pe lângă ogașul Târziului, un loc romantic, cu un pârâu de apă ce curge în Dunăre, pe iarbă verde, la umbra pomilor își petrecea adeseori vara, cu cadâna sa, dimpreună cu celelalte cadâne roabe ale pașei, dimpreună cu mai mulți Domni turcești, viziri etc. etc., mai cu seamă după obiceiul mahomedanesc, în ziua Sf. Mare Mucenic Georgie al nostru, în 23 Aprilie, în tot anul au ieșit cu totul turcii din Ostru în dreptul cetății, pe lângă ogașul Târziului, ca un maeles (maial – serbare câmpenească organizată în cinstea venirii primăverii, n.n.) și or mâncat carne de mei, că până în menționata zi, legea lor oprește a mânca carne de mei, de același se sloboade mâncarea meilor. Și de la pașa Ragep până și astăzi se ține obiceiul acesta, a ieși turcii cu totul de către noi dacă e timpul favorabil.”

„Pe ogașul Târziului în sus, către Cioaca Mare (Meteliauca), aproape de sesiunea mea parohială în mărime de 15—20 jugere la un loc, e o fântână cu o apă minunată și gustoasă, vara rece, edificată și aflată de menționatul pașă Regep, și astăzi se numește fântâna Pașei, din bătrânețe a fost un loc ascuns și e în pădure și se zice că împrejurul fântânii sunt bani mulți îngropați de hoți, harambașa Zeicu (Țeicu, n.n.) de la Bănia și e tot scobit pe lângă fântână, însă până acum nu a avut nimeni norocul a-i găsi banii aceia.”

„Și așa pașa Ragep având mare amiciție cu unu – Iovanu Pleșia un Ober dreisiger (überaiter), în rang ca acum, un Ober-respizent (germ., funcție de colectare de impozitare), și pașa Ragep, câștigând multă avere de la tatăl său, respectiv socrul său, pașa Smail — au jurat Iovan Pleșia fiind epitropul bisericii din Tufări, ca să nu eftezie (probabil – divulge) la nimeni până după moartea lui pașa Regep, că el dorește a face sfânta biserică în Tufări, cu paralele lui și așa jurând unul altuia credință tare și neclintită, că nu va izda (afla, n.n.) aceasta la lume, că apoi l-ar fi omorât turcii pe pașa. ”

„Și așa fiind ani tot cu lipsă și răi, neroditori, recoltele de tot slabe, poporul a sărăcit, tributurile mari, popor puțin și sărac în ambele comune Tufări și Coramnic, numai 120 familii, 600 suflete și tare săraci.”

„Dorim și voim cu tot adânsul (dinadinsul, n.n.), a face o petițiune la Maiestatea Sa, împăratul nostru, spre a ne ajutora la renovarea sau mai bine zis edificarea bisericii: că vine ca și de nou. Te rog a ne informa cum să facem petițiunea? Și prin cine să o expediăm? De-a dreptul la persoana lui? Ori prin Venerabilul Consistoriu diecezan? Ori prin stăpânirea politicească? Că noi suntem siliți a ruga și Venerabilul Consistoriu. nostru diecezan a face colectă ca și pentru biserica (bisericile din, n.n.) Visag27 și Coșevița28? Te rugăm, când ai vreme, dă-ne rezultat și răspuns în cauza aceasta.”

Revenind la biserica din vechiul Tufări, trebuie să menționăm că era construită la fel după un plan arhitectural în formă de navă cu absidă semicirculară la altar.

( Imagine a noii Bisericii cu un plan arhitectural diferit față de Biserica din Tufăriul de sub ape)

Deși Biserica a fost zidită încă de pe la anul 1815, ea a fost pictată abia în anul 1910 de pictorul Nicolae Hașca, iar ca hram al acestui Sfânt același a fost așezată sărbătoarea Înălțării Domnului (Ispasul)

Nicolae Hașca era originar din comuna Topleț și a învățat pictura în școala socrului său Dimitrie Turcu, cu care a colaborat la zugrăvirea multor biserici.

Intre cele pictate numai de Nicolae Hasca amintim: Pârvova (1860), Cornea (1864), Lăpușnicul mare (1878), Borlovenii noi (1879), Gârbovăț (1886), Bănia (1897), Pătaș (1901) si Pecinișca (1903). El a restaurat la 1872 pictura socrului său din biserica de la Topleț, care datase din 1856. Tot Nicolae Hașca l-a ajutat pe Dimitrie Turcu la pictarea bisericii din Rudăria în anul 1840, deci ca foarte tânăr ucenic, si în anul următor la pictarea bisericii din Lăpușnicel, pe care a restaurat-o apoi mai târziu, în 1862.

Ca date biografice ale pictorului mai putem aminti că acesta a fost căsătorit cu fiica lui Dimitrie Turcu pe nume Eufemia și a trăit până în anul 1929.

În privința bisericii din Tufării putem afirma că istoria a fost destul de zgârcită cu noi, ea oferindu-ne doar câteva date destul de sumare. Acest fapt se datorează în special lucrărilor de demolare și mutare a bisericii începute în anul 1966 și finalizate cu tot cu pictură abia în anul 1982. Aceeași sărăcie de date este vizibilă și în prezentarea pomelnicului preoților slujitori al acestei parohii dintre care amintim următoarele nume: Pr. Ilie Jurchescu, Toma Nicolici, Alexandru Nicolici, Gheorghe Golopența, Toma Suru, Ciucur Nicolae, Mihai Zorilă și în prezent Alexandru Cătălin Zorilă.

Demolarea vechii bisericii din Tufări a început pe la sfârșitul anului 1966 și a durat până în anul 1967. În acest timp păstorea la Tufări părintele Nicolae Ciucur, care cu un an mai târziu (1968) punea piatra de temelie a actualei bisericii. Deși a trebuit să lupte cu un teren destul de potrivnic, părintele a reușit ca în 1971 să dea în folosință noua biserică, pentru ca în 1982 să fie gata și pictura.

Biserica a fost ridicată într-un pinten de deal, pe un loc la care autoritățile comuniste din acea vreme au crezut că nu se poate realiza. A fost cumpărat terenul, singurul care mai exista în acest cartier, la intersecția străzilor Viilor cu Liniștii pe o pantă de aproximativ 45 grade înclinație. A fost necesară o muncă titanică de nivelare a terenului și construire a unor impunătoare ziduri de sprijin, cu balbacani de scurgere pe care s-a construit mai apoi fundația.

Biserica a fost terminată de zidit în anul 1970 fiind acoperită cu țiglă solzi, țiglă care a fost procurată de la vechea geamie din insula Ada Kaleh. Pardoseala din biserica provenind de la aceeași geamie.

Acestea s-au realizat grație străduinței Părintelui Nicolae Ciucur,care avea o relație foarte apropiată cu hogele (administratorul geamiei).

A fost ridicată după 1970 și o frumoasă clopotniță în formă de pătrat în care au fost puse vechile clopote de la biserica Tufări, executate în Ungaria.

Până în 1979 s-au executat mobilierul, catapeteasma precum și candelabrele de lemn executate de talentatul meșter popular, specialist în pictură și arta lemnului –Nicolae Drăgilă, care la vremea executării acestora avea peste 92 de ani, cerând consiliului parohial ca să picteze și biserica.

Pe noua tâmplă s-au montat atunci ușile împărătești și diaconești aduse de la vechea biserică și care sunt și astăzi în uz.

Tot el a mai sculptat la această biserică cele două strane precum și jilțurile arhierești.

Biserica a fost pictată de una dintre cele mai valoroase pictorițe din acea vreme, Elvira Dăscălescu din București ajutată de soțul său Andrei Dăscălescu dar și de ucenicii Florica și Eugen Papici din Drobeta Turnu Severin. Pictura bisericii s-a făcut între anii 1979-1981.

Astfel, la 2 octombrie 1983 clopotele noii bisericii ale parohiei Tufări, primeau cu glas de bucurie pe I.P.S. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, care venea aici să o târnosească pentru vecie.

Biserica nouă nu mai păstrează vechiul plan arhitectural, ci s-a construit după un model moldovenesc, și anume biserica de la Ipotești din satul lui Mihai Eminescu.

Piatra de temelie care înfățișează cele relatate mai sus ne-o arata Pisania Biserici având următoarea descriere:

„CU VREREA TATĂLUI, CU AJUTORUL FIULUI ȘI CU SĂVÂRȘIREA SFÂNTULUI DUH ZIDITU-S-A DIN TEMELIE ACEASTĂ SFÂNTĂ BISERICĂ CU HARAMUL NAȘTEREA MAICI DOMNULUI ÎNTRE ANI 1968 – 1970 . PICTURA BISERICII S-A FĂCUT ÎNTRE ANII 1979 – 1981 DE CĂTRE PICTORUL ELVIRA DĂSCĂLESCU AJUTATĂ DE SOȚUL SĂU ANDREI DĂSCĂLESCU. S-A SFINȚIT ACEASTĂ BISERICĂ ÎN ZIUA DE 2 OCT. 1983 DE CĂTRE I.P.S.S NESTOR ARHIEPISCOP ȘI MITROPOLIT AL OLTENIEI, PROTOEREU AL PROTOERIEI DROBETA TR. SEVERIN FIIND PREACUCERNICUL PREOT CRĂCIUNEL PUFAN, IAR PAROHUL CARE A CONDUS LUCRĂRILE DE RECONTRUCȚIE ȘI PICTURĂ FIIND PREOTUL NICOLAE CIUCUR ÎN COLABORARE CU CONSILIUL PAROHIAL . BINECUVÂNTEAZĂ DOAMNE PE CEI CE S-AU OSTENIT LA RIDICAREA ȘI ÎNFRUMUSEȚAREA ACESTUI SFÂNT LOCAȘ. AMIN.”

Acesta adaugă bisericii un pridvor și construiește două clădiri anexe pentru un viitor muzeu parohial și o sală de ședință cu bibliotecă pentru întrunirea consiliului parohial sau altor evenimente sociale sau culturale din viața parohiei.

Biserica deține ca și obiecte de patrimoniu ușile împărătești și diaconești de la fosta biserică,câteva icoane prăznicare, obiecte de cult ( Sfinte Vase, cădelnițe, cruci, căldărușă) cât și o colecție de antimise.

Capitolul III

Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului’’–Parohia Jupalnic (Orșova)

În cadrul bisericilor suburbane din Orșova, se încadra în trecut și biserica din comuna Jupalnic. După cum reiese din hărțile vechi ale Orșovei, comuna Jupalnic era situată la 1,5 km spre nord de vechea Orșovă.
Biserica de aici s-a ridicat prin strădania credincioșilor în anul 1827, după cum reiese din însemnarea Preotului Ștefan Boldea, aflată pe un Liturghier vechi, păstrat astăzi la Episcopia Severinului și Strehaiei. Documentele existente în arhiva parohiei atestă această biserică în anul 1830. Ca și la Biserica Orșovei, stilul arhitectonic era tot acela de navă cu absidă semicirculară la altar și turla poziționată deasupra intrării în pronaos. Ca material de construcție s-a utilizat cărămida arsă și piatra, iar pentru acoperiș, țigla, turla fiind acoperită cu tablă. Înăuntru, biserica era pardosită cu un mozaic ornamentat cu flori, din care s-a păstrat doar o parte, cu care a fost pardosit altarul bisericii noi.

Pictura bisericii vechi din Jupalnic a fost executată de către pictorul Vartolomei Deliominic din Caransebeș, în anul 1922, în timpul preotului Pavel Magdescu (senior).

După cum reiese din însemnările lui nea Iancu Seracovan, cântărețul bisericii din Jupalnic, în 1964 se împlineau 100 de ani de la inaugurarea turlei acestei biserici. Până la 1864 ea nu avusese turlă cu clopotniță, cele doua clopote fiind atârnate în tot acest timp pe doi stâlpi de lemn. Cele doua clopote au servit parohiei Jupalnic până la 1906 când s-au turnat trei clopote noi la fabrica de clopote Novotny din Timișoara. În 1940 s-a reacoperit turla cu tablă. Cu această ocazie s-a descoperit în globul de sub din vârful turlei un manuscris redactat de mână, cu litere chirilice, care era rupt în unele locuri din cauza umezelii. Acest manuscris arată că la 6 iulie 1864, înaintea amiezii, s-a ridicat Sfânta Cruce în vârful turlei cu ajutorul școlarilor din Jupalnic și că în acea vreme stăpânea Franț Iosif I, Împăratul Austriei. Se amintea de asemenea în acest manuscris și conducerea parohiei Jupalnic al cărei preot era atunci Mihail Tătucu.

Cât privește pomelnicul parohiei Jupalnic, acesta este mult mai bogat decât cel de la parohia Orșova, el însumând un număr de 12 preoți, al căror șir începe pe la 1790. Astfel în ordine cronologică sunt amintiți la Jupalnic următorii preoți:

Ioan Popovici (1790-1792), Petru Popovici (1793-1799), Pavel Mațariu (1800-1822), Ștefan Boldea (1823-1851), Mihail Tătucu (1851-1868), Gheorghe Bogoeviciu (1869-1881), Spiridon Șandru (1881-1888), Pavel Magdescu-Senior (1888-1926), Pavel Magdescu-Junior (1926-1940), Constantin Stoichescu (dec. 1941 – mar. 1982), Nicolae Jinga (1982 – 2015), Daniel Săvescu (prezent)

Informațiile existente despre preoții parohiei Jupalnic sunt la fel de sărace ca și în cazul celorlalte biserici orșovene. Asta din cauză că istoricii au fost în primul rând interesați de expunerea activității organelor superioare bisericești, activitatea parohiilor fiind lăsată în grija preoților parohi, care fie din neglijență, fie din pricina vremurilor tulburi nu au putut a o face cunoscută posterității. În acest sens, despre preotul Ioan Popovici știm destul de puține și anume că preoteasa i-a fost prinsă de turci și luată prizonieră. Mai știm de asemenea că el a plecat pe jos de la satul Rudăria, venind la protopopul Nicolae Stoica de Hațeg, care îi era bun prieten și sfătuitor. A locuit în casa acestuia o perioadă deoarece în urma evenimentelor din 1787-1792, Jupalnicul era pustiit.

Despre succesorul lui Ioan Popovici, Petru Popovici, știm doar că la 1790 era acuzat la Rudăria că fusese de trei ori în Țara Românească fără aprobare de la organele civile și bisericești.

Părintele Pavel Magdescu-Senior a făcut parte din Consiliul Național Român, care a ales membrii pentru Marea Adunare Națională din 1918. A fost ales membru al acestui consiliu la 25 noiembrie 1918. În legătură cu părintele Magdescu apare documentele vremii Spiridon Șandru Fostul preot al Jupalnicului, căruia i-a succedat Magdescu. Cei doi au participat la 14/27 noiembrie 1918 la Adunarea Cositorului eparhial al Episcopiei. Părintele Constantin Stoichescu este ultimul preot din pomelnicul parohiei Jupalnic, succesor al lui Pavel Magdescu-junior și predecesor al părintelui Jinga. Născut la 4 iunie 1908 în comuna Teregova, a preluat cârma parohiei Jupalnic la 2 martie 1941. La 1 noiembrie 1959 a fost ales protopop de Orșova. S-a mutat la cele veșnice în ziua de 10 martie 1982.

Părintele Stoichescu a fost cel care și-a asumat mutarea bisericii în noua Orșovă, în 1969, când a avut loc demolarea ei, după cum am văzut în cazul bisericii de la Orșova.

După cum ne mărturisește Pisania, noua biserica a Jupalnicului s-a zidit între anii 1972-1973 și a fost târnosită la 1 noiembrie 1987 de către I.P.S. Nestor Vornicescu Mitropolit al Olteniei

Biserica nouă reproduce stilul celei vechi cu mici deosebiri de finisaj, utilizând ca material de construcție cărămida și cimentul, iar pentru acoperiș s-a folosit țiglă.

Nava Biserici se încheie cu altarul situat într-o absidă semicirculară, despărțită de naos prin catapeteasmă.

Tot din cadrul pisanie aflăm că pictura actuală a fost realizată de către pictorul Florica Lăpădat în tempera grasă între 1981-1982.

Turla bisericii o reproduce în linii mari pe cea a bisericii din Jupalnicul vechi. Ea dispune de câte o fereastră pe toate cele patru laturi ale turlei. Acoperișul turnului este din tablă de cupru având o înălțare triunghiulară care se încheie cu o bulă peste care este așezată crucea bisericii.
Întreaga descriere a bisericii o aveam în Pisania acesteia care are următorul text:

„CU VREREA TATĂLUI, CU AJUTORUL FIULUI ȘI CU SĂVÂRȘIREA SF. DUH S-A RECONSTRUIT DIN TEMELIE ACEASTĂ SFÂNTĂ BISERICĂ CU HRAMUL ADORMIREA MAICI DOMNULUI DIN PAROHIA JUPALNIC ORAȘ ORȘOVA JUD. MH DATORITĂ STRMUTĂRII LOC. PRIN CONSTRUCȚIA BARAJULUI HIDROENERGETIC PORȚILE DE FIER I CU AJUTORUL ENORIAȘILOR ȘI COMITETULUI PAROHIAL ȘI STRĂDANIA PC PREOT VARC+CONSTANTIN STOICHESCU. PIATRA FUNDAMENTALĂ S-A PUS ÎN ANUL 1972, IAR LUCRĂRILE DE CONSTRUCȚIE S-AU TERMINAT ÎN ANUL 1973. BISERICA S-A PICTAT ÎN TEHNICA TEMPERA GRASĂ ÎNTRE ANII 1981 – 1982 DE CĂTRE PICTORUL LĂPĂDAT FLORICA DIN DR. SEVERIN. S-A SFINȚIT LA DATA DE 1 NOIEMBRIE 1987 DE CĂTRE I.P.S. NESTOR VORNICESCU MITROPOLIT AL OLTENIEI PROTOEREU AL PROTOERIEI DR. TR SEVERIN FIIND PC PREOT GRIGORIE PETRESCU, IAR PAROH AL PAROHIEI FIIND PC PREOT NICOLAE JINGA. LUCRAREA DE SCULPTURĂ A FOST EXECUTATE INTERIOR DE PALAGHIA FLORIAN DIN ORȘOVA”

Capitolul V

5.1 Mănăstirea ,,Sfânta Ana’’ – Orșova (Dealului Moșului)

Așezată pe coama „Dealului Moșului” ce domină Orșova și împrejurimile sale, de unde pridvorul poate admira pitorescul golfului Cerna cu potcoava noului oraș ce se ridică în jurul malurilor sale până la chiar liziera pădurilor, dar și o parte a imensului lac de acumulare până la „Porțile de Fier” ale bătrânului Danubius ori spre „Cazanele„ ce-i strâng între pereți abrupți, calcaroși cursului milenar.

Mănăstirea a fost ctitorită de cunoscutul ziarist din anii interbelicii, Pamfil Șeicaru (1894-1980), care a luptat aici în calitate de sublocotenent al Regimentului 17 Infanterie în anii Războiului pentru Reîntregirea Neamului (1916-1918) și care pentru faptele sale de arme a fost distins cu titlul de Cavaler al ordinului ,,Mihai Viteazul” de către regele Ferdinand I,

Înălțarea mănăstiri constituie o mulțumire adusă Lui Dumnezeu de ctitor pentru că l-a ocrotit pe toată durata războiului, de la Orșova la Mărășești, pentru că i-a salvat viața când, în timpul grelelor lupte duse pe acest deal în vara și toamna anului 1916, a fost îngropat chiar pe această coamă de deal, într-un tranșeu, de explozia unui obuz, împreună cu prietenul și camaradul său de arme Petre Găvănescu. Scăpând amândoi cu viață, Pamfil Șeicaru s-a legat să ridice în acest loc, atunci când va avea posibilități materiale, o mănăstire în spiritul tradițiilor noastre românești,așa cum au făcut-o în atâtea rânduri, prin veacuri, după bătălii victorioase, Ștefan cel Mare și Sfânt, Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu și alți domnitori ori ctitori de inimă.

Mănăstirea constituie, totodată, prinosul său de recunoștință adus memoriei camarazilor săi de arme, care au sfințit cu sângele lor aceste locuri în vara și toamna lui 1916, dar și „în memoria tuturor eroilor care au căzut pentru România Mare” – după cum el același scria în actul de donație al mănăstirii către Mitropolia Olteniei, act notificat la München în 24 martie 1975.

Construcția mănăstirii s-a desfășurat între anii 1936-1939, după un proiect al arhitectului bucureștean Ștefan Peterneli, execuția lucrărilor fiind condusă de inginerul Gheorghe Betelevici din Cernăuți, diriginte de șantier fiind inimosul Grigore Sârbu, devenit ulterior primar al Orșovei. Construcția mănăstirii a fost precedată de tăierea prin pădure a unui drum de acces pietruit, numit „Drumul Eroilor”, ce urca din centrul vechii Orșove, șerpuind printre dealuri, și care pe parcursul său de 1500 de metri, era străjuit de șapte troițe cu bănci de popas, sculptate din lemn de stejar masiv. Pe fiecare troiță erau săpate dedicații pentru fiecare regiment ce a participat la luptele de la Alion, Cerna și eliberarea Orșovei în acele zile fierbinți din august-noiembrie 1916. În deceniul al șaselea, după nici 30 de ani, treptat aceste troițe au fost distruse de intemperii și de elemente iresponsabile, fiind iremediabil pierdute.

Arhitectura mănăstirii se înscrie în maniera vechilor noastre biserici de lemn, cu inertele modernizări aduse stilului rustic tradițional românesc. Pe o fundație de beton și piatră, pardosită cu cărămidă arsă, se înalță biserica propriu-zisă din cunună de bârne încheiate în sistemul constructiv „Blockbau”, având șarpante din lemn și învelitoare cu șindrilă de brad.

În proiecție verticală, mănăstirea „Sfânta Ana” are forma unui „U” mare. În centru se află biserica cu plan trilobat și turlă centrală, cu ferestre ce au avut inițial geamurile pictate în imitați de vitralii. Pe cele două laturi se află chiliile, care, împreună cu biserica, închid o curte interioară.

De jur-împrejurul bisericii și a chiliilor, pe exterior și interior, se află o sală-tindă continuă, acoperită, mărginită de o prispă și, din loc în loc, de stâlpi sculptați ce susțin cosoroaba acoperișului,

Pereții interiori ai bisericii sunt căptușiții cu zidărie din cărămidă, în exterior păstrându-se forma naturală a lemnului. De asemenea chiliile, în număr de șase plus un apartament pe fiecare latură sunt tencuiți la fel, pereții fiind tencuiți și văruiți în alb.

Forma exterioară a bisericii este deosebită și face ca aceasta să se încadreze perfect în ansamblu arhitectural al mănăstirii. Pe o temelie solidă și mici piloane de susținere a tindei înconjurătoare se înalță elegant și zveltă biserica mănăstirii.

Altarul este sub formă de pentagon neînchis, absida acestuia de la răsărit având trei laturi. Pridvorul din jurul bisericii se contopește cu cel din fața acesteia, care este mai lat și mai larg și care comunică cu cele două corpuri de chilii. Pridvorul este astfel sub formă de prispă în stilul tradițional românesc. În părțile laterale ale pronaosului, biserica este prevăzută cu două scări interioare.

Despre forma interioară a bisericii se poate spune că este asemenea cu o cruce dreaptă, având absidele ample, iar turla centrală este hexagonală.

Pronaosul este, practic, foarte mic, dar totuși delimitat prin două iconostase și stâlpii de susținere.

Naosul și Pronaosul au împreună 10 x 10 m., patru grinzi traversele, dintre care trei susținute pe câte doi stâlpi, fiind cele care delimitează practic axul central al bisericii și semibolțile laterale. Altarul are dimensiunea de 6 x 4 m.

Pictura murală a bisericii a fost realizată de I. Ivănescu din București cu vopsele în ulei aduse din Spania și Italia. Din păcate această pictură, realizată în spiritul tradiției iconografice bizantin-ortodoxă, a fost acoperită în anii șaptezeci cu un strat de var alb, ea păstrându-se, în forma originală, doar în turn. Catapeteasma sculptată în lemn de tei – strămutată în anul 1947 la mănăstirea Timișeni, comuna Șag, județul Timiș – ca și celelalte sculpturi în lemn, inclusiv troițele ce străjeau „Drumul Eroilor”, au fost executate de frații Popa, sculptori din București.

Odată încheiate lucrările, mănăstirea trebuia târnosită, cu hramul Sfintei Ana – după numele mamei ctitorului – și introdusă în circuitul monahal ca un așezământ de maici. Din păcate Episcopul Vasile Lăzărescu – viitorul Mitropolit al Banatului – a refuzat târnosirea, motivându-și opoziția prin aceea că lucrările de construcție nu au fost precedate de acordul Episcopiei și de îndătinata sfințire a locului de amplasare a mănăstirii. Contenciosul prelungindu-se în timp, sfințirea mănăstirii a fost mult întârziată datorită izbucnirii celui de-al doilea Război Mondial, iar după terminarea războiului din cauza instaurării regimului ateist, care n-a înțeles să sprijine asemenea acțiuni.

Odiseea acestei ctitorii s-a încheiat abia la 2 decembrie 1990, când sfințirea mănăstirii a fost împlinită de P.S. Damaschin Severineanul, Episcop vicar al Mitropoliei Olteniei, ajutat de un sobor de preoți localnici și din împrejurimi, asistați de personalități oficiale și de numeroși credincioși din Orșova și din localitățile învecinate.

Se împlinea astfel după un veac, un act de firească dreptate și de cuvenită reparație morală.

Între anii 1993 – 1997 și în continuare, mănăstirea „Sfânta Ana” a fost supusă unor lucrări de restaurare ca înlocuirea învelitorii, schimbarea pardoselii, zugrăveli și vopsitorii. A fost refăcută pictura murală de către renumitul Grigorie Popescu din București împreună cu soția sa Maria și au fost realizate de către sculptorul bucureștean Costel Moroiu noua catapeteasmă cu stranele și scaunul arhieresc ce poartă efigia Sfântului Nicodim, ocrotitorul Olteniei, toate sculptate în lemn de paltin, cu frumoase motive ornamental-florale, bogat reliefate.

Încă din toamna anului 1990 sosiseră aici primul grup de maici de la Mănăstirea Tismana, stareță fiind numită stravofora Justina Popovici, cea care conduce și azi destinul așezământului.

Pisania ce ne mărturisește întreaga odisee are următoarea descriere:

„CU VREREA TATĂLUI ȘI A FIULUI ȘI SFÂNTULUI DUH, ZIDITU-SA ACEASTĂ BISERICĂ ÎNTRE ANII 1936 -1939, ÎN CINSTEA EROILOR CĂZUȚI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL, 196 – 1918, CU HARMUL „ADORMIREA SFINTEI ANA„ 25 IULIE DE CĂTRE CTITORUL PAMFIL ȘEICARU CA PRINOS DE MULȚUMIRE LUI DUMNEZEU PENTRU SALVAREA VIEȚII LUI. S-A ÎMPODOBIT CU PICTURĂ, SCULPTURĂ, VEȘMINTE ȘI OBIECTE DE SLAVĂ, TOATE CU CHELTUIALA CTITORULUI.

ÎN PERIOADA DE DICTATURĂ COMUNISTĂ, MĂNĂSTIREA A FOST OCUPATĂ DE AUTORITĂȚILE LAICE, ÎN CARE TIMP BISERICA A FOST PĂGUBITĂ DE PICTURĂ, ÎNSTRĂINÂNDU-I-SE SCULPTURA ETC.

DIN GRIJA Î.P.S MITROPOLIT AL OLTENIEI, ACAB. DR. NESTOR VORNICESCU, ÎN 1990 A FOST REDATĂ CULTULUI CA MĂNĂSTIRE DE MAICI, SUB STĂREȚIA MAICII STAREȚE IUSTINA POPOVICI.

ÎMPODOBIREA DIN NOU CU PICTURĂ, DE PICTORII MARIA ȘI GRIGORIE POPESCU DIN CÂMPUL LUNG MUSCEL, SCULPTURILE DE SCULPTORUL COSTICĂ MOROIU DIN BUCUREȘTI, OBIECTELE PRECUM ȘI PODOABELE AU FOST REALIZATE DIN DONAȚIILE CREDINCIOȘILOR CARE SE SOCOTESC ÎN RÂNDUL CTITORILOR, DINTRE CARE CEI MAI IMPORTANȚI SUNT ACESȘIA: MONOSEC. DR. ALGERT RAVCH – GERMANIA, FAM. VOȘTINARU – TIMIȘOARA, FAM. ȚÂRLEA – ORȘOVA.

S-A DESĂVÂRȘIT ACEASTĂ LUCRARE BINEPLĂCUTĂ LUI DUMNEZEU, PRIN SFINȚIREA DINOU CE S-A FĂCUT ÎN ZIUA DE 25 IULIE 1999 DE CĂTRE Î.P.S. NESTOR VORNICESCU ÎNCONJURAT DE UN ALES SOBOR.

PRIMEȘTE DOAMNE JERTFA ACEASTA CE SE ADUCE DE EROII TĂI. AMIN.”

5.2 Ctitorul Mănăstirii „Sfânt Ana”

Pamfil Șeicaru

Pamfil Șeicaru este recunoscut drept una dintre cele mai de seamă personalități ale vieții culturale și politice românești din perioada interbelică, redutabil ziarist și mare ctitor de monumente ridicate în memoria eroilor neamului nostru.

Născut la 18 aprilie 1864 în comuna Beceni, județul Bacău, Pamfil Șeicaru provine dintr-o familie modestă, tatăl, Haralambie (1817-1955) fiind funcționar la CFR, iar mama, Ana (1873-1931), care era casnică și se îngrijise de creșterea celor patru copii: Pamfil, Constantin, Maria și Virginia (Veguța). Familia Șeicaru își avea obârșia în comuna Șeica mare, județul Brașov, de unde bunicul patern a trecut munții și s-a stabilit în prejma Buzăului, în comuna Beceni.

Studiile elementare și liceale le-a desăvârșit în școli din Buzău, Tecuci și Bârlad, unde familia își urmează soțul și tatăl, transferat în interesul serviciului, în calitatea sa de casier la căile ferate. Cursurile universitare le-a început la Iași, întrerupându-le din cauza intrării României în Primul Război Mondial și le-a finalizat, după încheierea păcii, la Universitatea din București.

Soția sa, Constanța, i-a fost un permanent sprijin în derularea vastului său program publicistic, însă, din păcate, a trecut în eternitate, în perioada exilului lor din Spania, exact atunci când Pamfil Șeicaru avea cea mai mare nevoie de tovărășia și sprijinul ei moral și fizic. Singurul lor copil, Ana-Viorela, dotată cu o inteligență deosebită, a decedat la Paris, într-un accident de circulație.

Pamfil Șeicaru a debutat ca gazetar încă din perioada studenției, între anii 1914-1915 trecând fugitiv pe la mai multe publicați. După încheierea Primului Război Mondial, în aprilie 1918, s-a remarcat în paginile ziarului „Chemarea”, dar mai ales în „Cuvântul”.

În anul 1928, a fondat ziarul „Curentul” pe care l-a condus și al cărui editorial l-a semnat zilnic până la plecarea sa din tară, în a august 1944. Acest ziar a fost înzestrat ulterior cu un edificiu monumental propriu și cu o tipografie din cele mai moderne din lume în perioada amenajării ei (1935-1938). Din scrierile sale se recunoaște publicistul dotat cu o inteligență și o putere de penetrație ieșită din comun, dar și un spirit viu, incisiv și intolerant, necruțător cu prostia, minciuna și impostura.

Ziarul „Curentul” a reapărut la München, în Germania, între 3 ianuarie 1978 -decembrie 1980, seria a doua, caz unic în lume, ca o publicație se reapară după 50 de ani de întrerupere cu același director-fondator și editorialist.

În 62 de ani de activitate publicistică, în care s-a afirmat ca o autoritate în materie, Pamfil Șeicaru scris peste 2500 de articole de analiză politică și 10 volume de istorie europeană în care se regăsesc cu pregnanță problemele României.

Ca tânăr sublocotenent, în cadrul reg. 17 Infanterie Mehedinți. a participat la toate marile bătălii din timpul războiului pentru Întregirea Neamului (1916 – 1918), de la Orșova până la Mărășești, remarcându-se ca un dârz combatant în luptele de la Cerna, Alion, Jiu si Trotuș. Pentru meritele sale deosebite în luptele de la Cerna-Jiu a fost distins de regele Ferdinand I al Românie cu titlul de Cavaler al Ordinului „MIHAI VITEAZUL”.

La terminarea războiului și-a propus ca după obținerea unor resurse materiale să eternizeze memoria camarazilor săi, căzuți în luptă, prin ridicarea unor monumente în locurile de crâncenă încleștare și de supremă jertfă. Astfel, după 15-20 de ani, a dat curs generoaselor sale planuri și a construit in Orșova Mănăstirea „Sfânta Ana”, la Mărășești „Monumentul Eroilor”, la Val du Roy (Franța) „Monumentul Eroilor Români” și Stary Krym (Ucraina) ”Troița Eroilor Români”. Din aceleași sentimente de stimă și recunoștință față de eroii neamului a subvenționat cu îmbrăcăminte, hrană și întreținerea în școli, nenumărați copii orfani de război.

Pamfil Șeicaru a plecat din țară la 10 august 1944, fiind trimis la Madrid de mareșalul Ion Antonescu într-o misiune ce viza pregătirea încheierii armistițiului cu puterile aliate. Ziua de 23 august 1944 la găsit, în drumul lui spre Spania, la Viena. A reușit totuși să ajungă, dar în țară a fost judecat și condamnat la moarte pentru „cimă de înaltă trădare”, bunurile i-au fost confiscate, a primit interdicții civile, iar întreaga familie a avut de suferit.

Pamfil Șeicaru – acest mare român și iubitor de țară s-a manifestat în permanență părtaș la suferința poporului și la nedreptățile politice și sociale la care a fost supus atâția amar de ani. A suferit și pentru mutilarea țării, fiind însă optimist întru refacerea României Mari. Timp de 36 de ani a purtat povara unui exil impus și a trăit un număr egal de ani sub incidența unei nedrepte condamnări la moarte. A trecut în neființă la Dachau, Germania, la 21 octombrie 1980.

Sub dictatură comunistă palatul „Curentul” a devenit unul din sediile centrale ale securității (azi, în folosința SRI) iar, Mănăstirea Sfânta Ana a fost transformată în restaurant și local de petreceri, în disprețul oricărei morale și al oricăror norme de bună cuviință. La rândul lor monumentele de la Mărășești și cel de la Val du Roy și-au menținut integritatea și destinația pentru care au fost hărăzite, fără însă a se oficializa numele ctitorului lor, pe când monumentul de la Stary Krk (Ucraina) a fost distrus.

În anul 1990 Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orșova a fost reamenajată prin grija Mitropoliei Olteniei, a vrednicului de pomenire mitropolit, dr. Nestor Vornicescu, și redată circuitului monahal, fiind preasfințită la 2 decembrie 1990 de către Episcopul Vicar Damaschin Severineanul.

A urmat îndeplinirea statornicei dorințe a lui Pamfil Șeicaru, aceea de a fi readus în țară și înmormântat la mănăstirea pe care a ctitorit-o: la 17 februarie 1991 vestigiile sale pământești au fost aduse în țară și înhumate, temporar, la cimitirul „Sfânta Vineri” din Capitală, alături de părinți, iar la 20 octombrie 2005 a fost neînhumat, pentru totdeauna, în pridvorul Mănăstirii „Sfânta Ana”.

Concluzii

Reconstituită ca din propria-i cunună, însă din rânduiala lui Dumnezeu, Orșova cea nouă duce mai departe, prin Bisericile reprezentative constituite după strămutare, forța și creativitatea, izvorâte din credința puternică a unor oameni harnici și iubitori de valori spirituale înalte.

Așezată la confluența unor imperii care și-au revendicat mereu dreptul de a stăpânii aceste locuri cu puternic impact economic dar și al influenței prin propovăduirea unei anumite credințe religioase, fosta colonie Dierna, Rușova – Sfântului Nicodim – care a trecut în secolul al XIV-lea Dunărea pe aici, Orșova din timpul imperiului Austro-Ungar, dar și Orșova de după marea Unire, rămâne în istoria României un imens zbucium de supremație, de dârzenie și de ce nu de victorie finală.

Acest zbucium continuu s-a desfășurat și în Bisericile ei ortodoxe, zbucium trăit cu smerenie de credincioșii fiecărei comunități în unitatea credinței Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos.

Vechile Bisericii din Orșova de dinainte de construirea Sistemului Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier I au fost înecate de istorie și chiar dacă au fost demolate și înghițite de apele lacului de acumulare, ele rămân încă vii în memoria locuitorilor acestor meleaguri și istoria lor se transmite din generație în generație, iar o parte a acesteia am încercat și noi, în lucrarea de față, să o punctăm.

Deși în timpuri grele, în anii perioadei regimului ateist-comunist, credincioși fostelor parohii erau pe cale de a fi înglobați într-o singură parohie cu o singură biserică, ei au reușit cu mari eforturi, prin contribuția vrednicilor preoți care i-au păstorit, să ridice noile locașuri de cult.

Pentru contribuția acestora s-au dat cele mai improprii locuri, care au fost cumpărate cu banii din colectele credincioșilor, construindu-se frumoase biserici de o arhitectură deosebită, precum este cea din Jupalnnic (Sud), care a fost declarată ca monument istoric și cea din Tufări (Nord), după un model arhitectural din Moldova.

Pictarea lor de către pictori foarte talentați, după erminia ortodoxă și înzestrarea lor cu toate cele de trebuință ne arată nouă credința și dragostea credincioșilor acestor locuri față de credința lor strămoșească

Totodată și întregul complex monahal construit de marele patriot Pamfil Șeicaru – cel mai mare gazetar pe care l-a avut România vreodată – în dealul Moșului – cu Biserica din centru, închinată Sfintei Ana mamei Maici Domnului – reprezintă pentru locuitori și cei ce vin pe aceste locuri, un loc unic, mirific și sfânt, dătător de liniște sfințenie și pace.

Creațiile acestea bisericești fac ca Orșova cea de ieri și cea de azi să reprezinte un colț de istorie bisericească și națională și de trăire vie a credinței creștin-ortodoxe în toată smerenia, nevoința, frumusețea și bucuria ei.

În încheierea acestei lucrări doresc să aduc pe această cale un buchet de mulțumirii în deosebi părintelui profesor și coordonator al acestei lucrări, Daniel Aron Alic precum și părintelui meu spiritual și duhovnic care m-a ajuta la realizarea lucrării și nu în ultimul rând, vrednicului de pomenire, Profesor și Istoric Constantin Juan Petroi care a trecut la cele veșnice în data de 26 ianuarie 2011 și căruia îi datorăm mii de mulțumire pentru eforturile sale depuse în vederea realizări a numeroase studii și publicați ce au adus Orșova în lumina istoriei.

Bibliografie.

Cărți, lucrări și studi.

1. Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană. Învățătură patristică, liturgică și iconografică,

2. Victor Rus, Orșova cetate a iubirii, Editura Eubeea, Timișoara

3. Doina Benea, Dacia Sud-Vestică în secolele III-IV, Editura de Vest, Timișoara,

4. Nicolae Branga, Urbanismul Dacie Romane, Timișoara 1980, p. 79; Dumitru Tudor, Orașe, Târguri, sate în Dacia Romană, Editura Științifică, București, 1986

5. Liviu Marghitan Banatul in lumina arheologiei, vol. II

6. Traian Simu, Drumuri și Cetăți Romane în Banat, Editura: „Tipografia Națională”, Institut de arte grafice, Editura și Librărie – Lugoj (Banat) 1924

7. Gheorghe Ștefan, Justiniana Prima și stăpânirea bizantină la Dunărea de Jos în secolul al VI-lea, în „Drobeta”, I, 1974

8. Octavian Toropu, Romanitatea târzie și străromâni în Dacia Traiană sud Carpatică, Craiova, 1976

9. Suciu, I. D., Monografia Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977

10. TEOCTIST. Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, Cea mai veche instituție a românilor – Biserica, în „Academica”, IX, 1999, nr. 5 (101)

11. Istoria României, II, Editura Academiei, București, 1962

12. Constantin Juan-Petroi, Orșova Străbună Vatră Bănățană, vol. I, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1999

13. Dinu V. Rosetti. O așezare românească din veacurile XII-XVIII în cuprinsul cetății regale Peth, Fortificațiile de la Vetereani, I, în „Drobeta”, II

14. Mircea Păcuraru, I.B.O.R., ediția a doua, vol. I, București, 1991

15. Constantin Juan-Petroi, Cetatea și localitatea Orșova, la mijlocul secolului al XVII-lea, în „Drobeta”, VIII, 1998

16. Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, I, Caransebeș, 1899

17. Geografia Văii Dunării Românești, Editura Academiei, București, 1969

18. Geografia Văii Dunării Românești, Editura Academiei, București, 1969

19. Paul de Alep, Călători străini prin țările române, vol. VI, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

20. Bisericile, APOLODOR – Revistă editată de Palatul Cultural Teodor Costescu, Anul I, Nr. 9 – 10 , Nov – Dec 2004

21. Nicolae Cornean, Monografia eparhiei Caransebeș, Caransebeș, 1940

22. . Constantin Juan-Petroi, Bisericile cu hramul Sfântul Nicolae (cel Sărac) din Orșova, editura Didahia Severin,

23. Liviu Groza, Restituiri istorice, vol. III, Lugoj, 1996

24. Latin Daniil, Dunărea dintre Baziaș și Turnu Severin, București, 1925

25. Măreția sfințirii bisericii noastre, în „Gazeta Orșovei, I, nr. 17 din 21 noiembrie 1926

26. Nicolae Chipurici, Patrimoniul imobiliar al Orșovei între anii 1930 – 1940 în „Drobeta”, XIII, Muzeul Regiunii Porților de Fier, Drobeta Turnu Severin, 2003

27. Aurel Cosma, Pictura Românească din Banat de la origine până azi, Timișoara 1940

28. Mănăstirea „Sfânta Ana”, Ctitor Pamfil Șeicaru (1894-1980) Monument al Eroilor, Broșură editată cu Binecuvântarea P.S. Nicodim Episcopul Severinului și Strehaiei, Ediția a V-a, Editura Craiova, 2011

Adrese web:

1. http://www.primariaorsova.ro/prezentare.php#CLIMA ORȘOVEI – 30.04.2015

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Orsova#Demografie – 07.05.2015

3. http://www.parohiaorsova.ro/istoric/ro.html – 26.05.2015

4. http://www.taraalmajului.ro/pdf/aga_regep.pdf

=== Bibliografie. ===

Bibliografie.

Cărți, lucrări și studi.

1. Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană. Învățătură patristică, liturgică și iconografică,

2. Victor Rus, Orșova cetate a iubirii, Editura Eubeea, Timișoara

3. Doina Benea, Dacia Sud-Vestică în secolele III-IV, Editura de Vest, Timișoara,

4. Nicolae Branga, Urbanismul Dacie Romane, Timișoara 1980, p. 79; Dumitru Tudor, Orașe, Târguri, sate în Dacia Romană, Editura Științifică, București, 1986

5. Liviu Marghitan Banatul in lumina arheologiei, vol. II

6. Traian Simu, Drumuri și Cetăți Romane în Banat, Editura: „Tipografia Națională”, Institut de arte grafice, Editura și Librărie – Lugoj (Banat) 1924

7. Gheorghe Ștefan, Justiniana Prima și stăpânirea bizantină la Dunărea de Jos în secolul al VI-lea, în „Drobeta”, I, 1974

8. Octavian Toropu, Romanitatea târzie și străromâni în Dacia Traiană sud Carpatică, Craiova, 1976

9. Suciu, I. D., Monografia Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977

10. TEOCTIST. Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, Cea mai veche instituție a românilor – Biserica, în „Academica”, IX, 1999, nr. 5 (101)

11. Istoria României, II, Editura Academiei, București, 1962

12. Constantin Juan-Petroi, Orșova Străbună Vatră Bănățană, vol. I, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1999

13. Dinu V. Rosetti. O așezare românească din veacurile XII-XVIII în cuprinsul cetății regale Peth, Fortificațiile de la Vetereani, I, în „Drobeta”, II

14. Mircea Păcuraru, I.B.O.R., ediția a doua, vol. I, București, 1991

15. Constantin Juan-Petroi, Cetatea și localitatea Orșova, la mijlocul secolului al XVII-lea, în „Drobeta”, VIII, 1998

16. Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, I, Caransebeș, 1899

17. Geografia Văii Dunării Românești, Editura Academiei, București, 1969

18. Geografia Văii Dunării Românești, Editura Academiei, București, 1969

19. Paul de Alep, Călători străini prin țările române, vol. VI, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

20. Bisericile, APOLODOR – Revistă editată de Palatul Cultural Teodor Costescu, Anul I, Nr. 9 – 10 , Nov – Dec 2004

21. Nicolae Cornean, Monografia eparhiei Caransebeș, Caransebeș, 1940

22. . Constantin Juan-Petroi, Bisericile cu hramul Sfântul Nicolae (cel Sărac) din Orșova, editura Didahia Severin,

23. Liviu Groza, Restituiri istorice, vol. III, Lugoj, 1996

24. Latin Daniil, Dunărea dintre Baziaș și Turnu Severin, București, 1925

25. Măreția sfințirii bisericii noastre, în „Gazeta Orșovei, I, nr. 17 din 21 noiembrie 1926

26. Nicolae Chipurici, Patrimoniul imobiliar al Orșovei între anii 1930 – 1940 în „Drobeta”, XIII, Muzeul Regiunii Porților de Fier, Drobeta Turnu Severin, 2003

27. Aurel Cosma, Pictura Românească din Banat de la origine până azi, Timișoara 1940

28. Mănăstirea „Sfânta Ana”, Ctitor Pamfil Șeicaru (1894-1980) Monument al Eroilor, Broșură editată cu Binecuvântarea P.S. Nicodim Episcopul Severinului și Strehaiei, Ediția a V-a, Editura Craiova, 2011

Adrese web:

1. http://www.primariaorsova.ro/prezentare.php#CLIMA ORȘOVEI – 30.04.2015

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Orsova#Demografie – 07.05.2015

3. http://www.parohiaorsova.ro/istoric/ro.html – 26.05.2015

4. http://www.taraalmajului.ro/pdf/aga_regep.pdf