Biserica Romano Catolica

Biserica Romano-Catolica intrebuințeaza pentru Euharistie paine nedospită, adică azima sau ostia .Această inovație este lipsita de orice temei scripturistic. Ea s-a introdus în Spania în sec.8, in Germania în sec 9 și a fost generalizata in Apus prin secolul 11. Acesta a fost unul din punctele disputate care au dus la Marea Schisma din anul 1054. La baza acestei inovțtii sta părerea greșita ca Mantuitorul Iisus Hristos la Cin cea de Taina a folosit azima , serband paștele iudaic. Eroarea ne-o descopeă Sfanta Scriptură , deoarece cei patru Evangheliști folosesc pentru denumirea materiei folosite cuvantul “ artos “ și nu “azimos” .

Prima parte are în centru cuvântul lui Dumnezeu. La început se cântă un cântec care are rolul de a însoți intrarea preotului la altar. Sfânta Liturghie începe cu semnul sfintei cruci, după care urmează salutul preotului. Actul penitențial la care suntem invitați prin cuvintele: "Să ne recunoaștem păcatele pentru a lua parte cu vrednicie la această sfântă Liturghie" are rolul de a-l determina pe cel care participă să-și recunoască cu umilință micimea înaintea lui Dumnezeu. Dacă este o sărbătoare are loc și intonarea imnului "Gloria in excelsis Deo", după care urmează rugăciunea colectei sau rugăciunea zilei. Următoarea etapă este proclamarea cuvântului lui Dumnezeu: două lecturi și un psalm în zi de lucru (una luată din alte cărți decât Evanghelia și un fragment propriu-zis din Evanghelie), trei lecturi și un psalm în zi de sărbătoare, după care urmează omilia sau predica. Prima parte, liturgia cuvântului, se încheie cu recitarea Crezului și rugăciunea credincioșilor.

A doua parte are în centru prefacerea sau transformarea pâinii și a vinului în trupul și sângele lui Isus Cristos. Această parte începe cu ofertoriul. Sunt aduse la altar pâinea și vinul pentru a fi consacrate. Printr-o binecuvântare specială, preotul le oferă lui Dumnezeu și mulțumește pentru ele. Liturghia continuă cu rugăciunea euharistică în cadrul căreia sunt amintite lucrările pe care Dumnezeu le-a făcut de-a lungul timpului în favoarea omului; este amintită jertfa lui Cristos de pe Calvar, după care are loc momentul sfânt al prefacerii. Preotul, folosind aceleași cuvinte pe care le-a folosit și Isus Cristos, împlinește dorința lui: "Faceți aceasta în amintirea mea!" (Lc 22,19b). Ceea ce se vede, pâinea și vinul, prin cuvintele lui Isus, pronunțate de preot, se transformă în trupul și sângele lui Isus Cristos. Acest moment se încheie cu doxologia finală: "Prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, ție, Dumnezeule, Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea și mărirea în toți vecii vecilor. Amin". Urmează recitarea rugăciunii "Tatăl nostru", ritul păcii, distribuirea sfintei Împărtășanii, rugăciunea de după Împărtășanie, binecuvântarea finală și trimiterea credincioșilor: "Liturghia s-a sfârșit, mergeți în pace!" Este o trimitere în misiune. Creștinul care a participat la sfânta Liturghie trebuie să meargă și să trăiască în viața lui misterul la care a participat.

Astfel, din două părți, sfânta Liturghie, memorialul morții și învierii lui Isus Cristos, îi trimite pe fiecare dintre participanți în misiune. Pentru a satisface preceptul duminical, un creștin trebuie să participe la o Liturghie întreagă: de la semnul sfintei cruci de la început până la binecuvântarea și trimiterea finală. Sfânta Împărtășanie nu se poate păstra decât în locurile prevăzute special: catedrală, bazilică, biserică, oratoriu, capelă. Nu se poate păstra în case particulare sau în buzunar. Locul ei este în tabernacol.

De reținut

Catolicii și Ortodocsii susțin că în timpul oficierii sacramentului Euharistiei preoții ar transforma efectiv vinul și pâinea în sângele și corpul lui Isus, chiar dacă forma exterioară a vinului și a pâinii nu se schimbă.

, Biserica Catolică va folosi noțiunea de transsubstanțiere: substanța pâinii și a vinului devine substanța trupului și sângelui lui Christos

in cea catolica prin cuvintele: "Luati, mancati…, Beti dintru acesta toti… ". In liturghia catolica nu se afirma decat o legatura prin amintire, nu prin Duhul Sfant, intre ceea ce s-a facut la cina cea de taina si ceea ce se face acum. Nu se afirma lucrarea prezenta a Duhului Sfant.

**

catolicismul, desi pastreaza credinta in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, a tinut sa explice cu ajutorul distinctiei filosofiei aristotelice intre substanta painii si accidentii ei misterul euharistic, afirmand ca substanta painii si vinul sunt transformate in Trupul si Sangele Domnului, dar accidentii raman (transsubstantiere).

La catolici, accidentii painii si vinului nu fac parte din trupul lui Hristos, dar primirea lor ofera prilejul impartasirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele.

Romano-catolicii sustin ca Mantuitorul a mancat Pastile iudaic in care timp nu se manca decat azima si deci, pretind ei, painea euharistica, binecuvantata si impartita apostolilor, a fost azima.

Bottom of FormSacramente: Euharistia (I)

Ne amintim că Sacramentul, conform definiției, este un semn văzut, orânduit de Cristos, prin care primim un har nevăzut pentru mântuirea sufletelor noastre. În cazul Euharistiei, semnul văzut este pâinea și vinul, care, după consacrare, devin chiar Trupul și Sângele Domnului nostru Isus Cristos. Dar în acest caz, nu primim doar un har, ci pe însuși Fiul lui Dumnezeu, care ni se oferă pentru a ne face părtași vieții divine. Tocmai aceasta ridică Sacramentul Euharistiei la rangul de Sacramentul Sacramentelor, iar când vorbim despre Euharistie, pentru a-i sublinia măreția, vorbim despre Preasfântul Sacrament.

Etimologic vorbind, Euharistie înseamnă mulțumire, dând de înțeles că prin acest Sacrament noi aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru jertfa Sa răscumpărătoare. Un alt nume pentru același Sacrament este Cina Domnului, care trimite la momentul instituirii: în Joia Mare. Isus spusese deja în sinagoga din Cafarnaum: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. […] Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu. […] Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6).. Dar în seara zilei de joi, înaintea Vinerii Mari, în care avea să fie răstignit, Isus a reluat această făgăduință: „Isus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,26-28).

Gestul frângerii pâinii, gest specific cinei ebraice, dă un alt nume Sacramentului Euharistiei: Frângerea Pâinii. Și pentru că Euharistia se celebrează în mijlocul credincioșilor, i se mai spune și Adunare euharistică. Dar Euharistia nu este o simplă adunare de rugăciune, ci Memorialul pătimirii și învierii Domnului, ce trebuie înțeles nu ca o comemorare istorică ci ca o actualizare a jertfei lui Isus Cristos – de aici numele de Sfânta Jertfă. În fine, mai folosim și termenul Împărtășanie, accentuând astfel faptul că prin acest Sacrament ne unim cu Cristos, care ne face părtași Trupului și Sângelui Său ca să formăm un singur trup. Dar numele alternative pentru acest Sacrament nu se opresc aici, în literatura Sfinților Părinți și în Magisteriu având și alte nume precum Pâinea cerească, Medicamentul nemuririi…

Rugăciune

„Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” – a cerut Isus Cristos la ultima Cină, și de atunci Biserica îi respectă dorința reînnoind Jertfa Sa, în mod nesângeros, zi de zi, pe altarele din lumea întreagă. A făcut-o de la început, căci în Faptele Apostolilor citim despre Biserica din Ierusalim că „stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (2,42). Și o facem și noi astăzi, participând la Sfânta Liturghie. Îți mulțumim, Isuse Cristoase, pentru prezența Ta în Euharistie, sub chipul pâinii și vinului. Îți suntem recunoscători că ni te dai ca hrană spirituală, amintindu-ne astfel că nu doar trupul nostru are nevoie de mâncare, ci și sufletul.

Sacramente: Euharistia (II)

Dacă la Botez materia Sacramentului este apa, iar la Mir uleiul, în cazul Euharistiei, materia Sacramentului o constituie pâinea și vinul. Am putea crede că alegerea lor se explică prin faptul că sunt alimente comune, scăpând astfel din vedere profunda încărcătură istorică și simbolică ce le însoțește. În Vechiul Testament, când îi dă lui Moise instrucțiunile pentru Cortul Adunării, îl auzim pe Dumnezeu spunând: „Iar pe masă să pui pâinile punerii înainte” (Ieșirea 25,30). Ofranda de pâine a rămas de atunci expresie a recunoștinței omului față de bunătatea și binefacerile lui Dumnezeu. La mesele evreilor, capul familiei frângea pâinea și o dădea celorlalți comeseni, nu înainte să se roage: „Binecuvântat să fii Tu, Doamne Dumnezeul nostru, Regele universului, care scoți pâinea din pământ”.

În Noul Testament îl vedem pe Isus în fața mulțimilor luând, binecuvântând și frângând câteva pâini, din care în chip miraculos s-au hrănit mii de persoane (Matei 14,13-21). Îl auzim apoi – pe cel născut în Betleem, care se traduce prin „Casa pâinii” – spunând despre Sine: „Eu sunt Pâinea vieții. Celui care vine la mine nu îi va mai fi foame niciodată” (Ioan 6,35). Apoi avem frângerea pâinii din Joia Mare, când a instituit Sacramentul Euharistiei (Luca 22,15-20). Și totuși: de ce nu un alt aliment? Să îl ascultăm pe Isus: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult.” Pâinea, făcută din grâu, ne amintește așadar de jertfa lui Cristos, care a murit pentru a dobândi prin moartea Sa mântuirea noastră. Să ne gândim și la obținerea pâinii: este rodul muncii omului, care seamănă grâul, îl îngrijește să crească, apoi culege roadele, dar există și contribuția lui Dumnezeu, care face planta să crească, dă ploaia care udă, căldura soarelui care încălzește…

La fel este și în cazul vinului: omul muncește în vie, o strădanie care însă nu ar aduce roade fără intervenția lui Dumnezeu. Legat de vin, primul lucru care ne vine în minte este culoarea roșie, asemenea sângelui. Tocmai de aceea, într-o vreme vinul era încălzit înainte de Liturghie, căldura lui simbolizând viața. Astăzi în unele Biserici Răsăritene obiceiul s-a păstrat sub o altă formă: înainte de consacrare se toarnă în vin câteva picături de apă încălzită. Vinul are, asemenea pâinii, o lungă istorie ce pornește din Vechiul Testament, fiind considerat o expresie a binecuvântării lui Dumnezeu, făcând parte de aceea din ritualurile iudaice de jertfă (Ieșirea 29,40-41).

În Noul Testament descoperim un alt simbolism, explicat din nou chiar de Isus Cristos. „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Dacă ne rupem de Cristos suntem asemenea mlădițelor rupte de vie: ne uscăm. Nu mai curge prin noi acea sevă care este tocmai viața divină împărtășită nouă de Fiul lui Dumnezeu. Dar via ne face să ne gândim și la struguri, care, asemenea bobului de grâu, trebuie să „moară” – adică să fie zdrobiți – ca să devină vin. Regăsim deci aceeași frumoasă imagine a jertfei, ce indică spre însăși Sfânta Jertfă care se repetă la fiecare Liturghie; dar și jertfa omului, pâinea și vinul oferite de credincioși reprezentând astfel ofranda propriei lor vieți.

Rugăciune

Nenumărate boabe de grâu formează o singură pâine, iar vinul este făcut și el din nenumărate boabe de struguri. Ele ne simbolizează pe noi, oamenii, chemați să devenim una în Tine, Doamne. În același timp ne amintesc că jertfa Ta nu a fost pentru o mână de oameni, pentru un singur popor, ci pentru întreaga omenire. Ajută-ne să conștientizăm tot mai mult faptul că Euharistia este Sacramentul care ne unește strâns între noi și să trăim această unitate în Trupul Tău, care este Biserica.

Sacramente: Euharistia (III)

Isus Cristos a ales să instituie Sacramentul Euharistiei la o cină, și chiar dacă astăzi acea cină are forma festivă a Sfintei Liturghii, nu s-a pierdut dimensiunea de ospăț, de banchet, de masă la care suntem cu toții invitați. Cu toate acestea, Euharistia nu este pentru hrănirea trupului. Tocmai faptul că primim o bucățică de pâine consacrată, puțin înmuiată în vinul consacrat, ne arată că nu primim ceva care să astâmpere foamea trupului. Împărtășania hrănește sufletul nostru, și deci implicit viața noastră spirituală.

Nu este însă vorba de o simplă întărire spirituală, căci Cel care ni se dă este Isus Cristos, real și întreg. Tocmai de aceea, un rod al Euharistiei este unirea noastră intimă cu Mântuitorul. El însuși ne spune: „cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el” (Ioan 6,56). Această unire nu poate rămâne fără efecte. Împărtășania ne face să ne asemănăm mai mult lui Isus Cristos, ne configurează după chipul Lui, iar aceasta înseamnă implicit respingerea păcatului. Euharistia ne desparte deci de păcat, slăbind înclinările noastre rele, și, mai mult, ne apără de păcatele viitoare. De ce? Pentru că cu cât suntem într-o relație mai strânsă cu Domnul, cu atât ne este mai greu să îl supărăm prin păcate grave.

Dar primirea Sfintei Împărtășanii are efecte dincolo de propria persoană. Toți cei care se împărtășesc se unesc mai strâns cu Cristos, și astfel și între ei. Cu ochii minții vedem așadar cum Euharistia face Biserica, trupul mistic format din credincioși și care îl are drept cap pe Isus Cristos. Mai mult, din aceeași unitate între noi creată de Euharistie vine chemarea la solidaritatea umană. Nu poți să te împărtășești, să te unești cu Răscumpărătorul, arătând indiferență față de cei pe care i-a răscumpărat. De aceea, Biserica ne învață că Euharistia ne angajează față de cei aflați în nevoi.

Euharistia ne dă garanția învierii și fericii veșnice, dar primirea ei – ca de altfel a oricărui Sacrament – presupune anumite condiții. Este nevoie desigur să fim în deplină comuniune cu Biserica. Apoi trebuie să știm și să credem că în Sfânta Împărtășanie primim cu adevărat Trupul și Sângele lui Isus Cristos. Și pentru ca această primire să fie vrednică, pentru a nu comite un sacrilegiu, sufletul nostru trebuie să fie liber de orice păcat de moarte. În fine, se cere și o pregătire a trupului – prin abținerea de la mâncare și băutură cu o oră înainte de Împărtășanie; respectiv a sufletului – rugându-ne înainte (precum și după) împărtășire.

Rugăciune

Biserica ne cere să ne împărtășim cel puțin o dată pe an, de Paști, dar nu trebuie să rămânem la acest minim. Participarea noastră din fiecare duminică și sărbătoare de poruncă la Sfânta Liturghie trebuie să fie deplină prin primirea Euharistiei. Iar dacă mergem mai des la Liturghie, Împărtășirea este recomandată chiar și zilnic. Dorim, Doamne, să te primim cu vrednicie, conștienți că este „spre vindecarea sufletului și a trupului, spre alungarea a tot potrivnicul, spre luminarea ochilor inimii mele, spre pacea sufleteștilor mele puteri, spre credință neînfruntată, spre iubire nefățarnică, spre umplerea de înțelepciune, spre împlinirea poruncilor Tale, spre adăugarea dumnezeiescului Tău har, și spre dobândirea împărăției Tale” (din rugăciunile de după Împărtășanie).

Sacramente: Euharistia (IV)

Fiecare Sacrament este însoțit de o „rânduială”, de o celebrare – mai amplă sau mai simplă – în cadrul căreia acesta este oferit credincioșilor. În cazul Euharistiei, celebrarea este însăși Sfânta Liturghie. Deși ne despart două mii de ani de primele Liturghii, este interesant de observat faptul că punctele principale ale celebrării se regăsesc și astăzi. Să vedem de exemplu cum descria Sfântul Iustin Martirul, în anul 155, celebrarea Liturghiei.

„În ziua numită a soarelui (adică duminica – n.n.), se adună în același loc toți cei care locuiesc într-un oraș sau într-un sat. Se citește din amintirile apostolilor și din scrierile profeților, atât cât îngăduie timpul (acestea sunt lecturile biblice – n.n.). După terminarea lecturii, ia cuvântul cel care prezidează, pentru a povățui și a îndemna la imitarea acestor lucruri frumoase (aceasta este predica – n.n.). După aceea, ne ridicăm în picioare cu toții și ne rugăm pentru noi și pentru ceilalți (ectenii și alte rugăciuni – n.n.). Apoi i se aduce aceluia care prezidează pâine și un potir cu apă și vin amestecate. Acesta le ia și înalță laudă și slavă către Părintele universului, în numele Fiului și al Duhului Sfânt, și aduce îndelung mulțumire (în greacă: euharistia) pentru faptul că am fost socotiți vrednici de aceste daruri (acesta este momentul consacrării – n.n.). Când se termină rugăciunile și aducerile de mulțumire, tot poporul de față aclamă zicând: Amin. După aceea, cei care la noi sunt numiți diaconi împart tuturor celor de față pâinea, vinul și apa ‘euharistizate’ (momentul Împărtășaniei – n.n.).”

Liturghia a conservat, așadar, de-a lungul celor două milenii, două părți mari: Liturghia Cuvântului (sau a catecumenilor) și Liturghia Euharistică (sau a credincioșilor). În tradiția ritului nostru bizantin, aceste două părți au o „prefață”: Proscomidia. Ea de regulă nu se desfășoară sub ochii credincioșilor, ci în proscomidiar, unde preotul se pregătește interior prin rugăciune și exterior prin îmbrăcarea veșmintelor, după care pregătește pâinea și vinul ce vor fi consacrate ulterior. Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea preotului după care ne rugăm: la ectenia mare, la antifoane, la Intratul cel Mic și în fine rostind Întreit Sfântul. Această parte de rugăciune este urmată de cea de ascultare: a Apostolului, a Evangheliei și a predicii.

Intrăm apoi în a doua parte mare a Liturghiei: Liturghia Euharistică. Identificăm aici trei părți mai mici. Mai întâi este Intratul cel Mare, la care pâinea și vinul pregătite în proscomidiar sunt aduse pe altar. Ele vor ajunge în centrul mesei, în locul Evangheliarului care a ocupat această poziție centrală pe durata Liturghiei Cuvântului. După acest moment credincioșii își mărturisesc împreună credința rostind Crezul. Urmează Consacrarea pâinii și vinului, și apoi desigur Împărtășirea preotului și credincioșilor cu Trupul și Sângele Domnului nostru Isus Cristos. La final vin rugăciunile de mulțumire și binecuvântarea credincioșilor.

Rugăciune

Am identificat, în scop catehetic, diverse părți ale Liturghiei, dar să nu uităm că ele formează împreună un tot unitar, un singur act de cult, și tocmai de aceea participarea noastră nu poate fi selectivă, la părțile „preferate”, ci trebuie să fie de la binecuvântarea de început până la cea de final. Să cerem de la Dumnezeu harul de a ni se aprinde și nouă inimile, asemenea Apostolilor Luca și Cleopa, atunci când ascultăm lecturile biblice și tălmăcirea lor la Liturghia Cuvântului. Apoi, în Liturghia Euharistică, să primim cu vrednicie Preasfânta Euharistie pentru mântuirea sufletelor noastre.

Sacramente: Euharistia (V)

Călugării eremiți din primele secole aveau obiceiul să ia cu ei Pâine consacrată, Trupul lui Cristos, în chiliile lor, în principal pentru a se putea împărtăși în zilele următoare. Evident, aceasta nu era tratată ca un aliment oarecare, ci păstrată cu reverență. Mănăstirile, iar apoi bisericile, în Apus ca și în Răsărit, au fost continuat să păstreze Euharistia după Liturghie, motivația principală fiind existența unei „provizii” pentru bolnavi și muribunzi. Păstrarea Preasfântului Sacrament – în ceea ce noi astăzi numim tabernacole – a permis și condus în timp la apariția cultului euharistic. Și aceasta avea să se întâmple pe fondul unor controverse teologice.

Berengarius, un teolog francez, a negat la începutul celui de-al doilea mileniu prezența reală a lui Isus Cristos în Euharistie. Papa Grigore al VII-lea a răspuns acestor idei, pe fondul răspândirii lor, repetând răspicat credința Bisericii dintru începuturi: sub chipul pâinii și vinului consacrate se află cu adevărat Trupul și Sângele lui Isus Cristos. Spre întărirea acestui adevăr de credință apar rugăciuni la Preasfântul Sacrament, credincioșii fiind invitați să îl adore. Sfântul Francisc de Assisi a fost un fervent promotor al devoțiunii față de Euharistie în Italia. Sf. Iuliana de Liege, în urma unor viziuni, a cerut la începutul anilor 1200 instituirea unei sărbători în cinstea Trupului lui Cristos (în latină Corpus Christi). Această sărbătoare cu procesiune a fost introdusă doar la nivelul Diecezei de Liege. Răspândirea ei în întreaga Biserică Latină a avut loc însă abia după câțiva ani, după un miracol euharistic.

În 1263, un preot german mergea la Roma, oprindu-se în drum în Bolsena, unde a celebrat Liturghia. Se spune că era un preot bun, dar avea îndoieli privitoare la prezența reală din Euharistie. În momentul consacrării, ostia a început să sângereze. Rușinat de necredința sa, preotul s-a dus imediat în Orvieto, localitate unde se afla atunci Papa Urban al VI-lea. Pontiful a investigat minunea iar la final a purtat în procesiune ostia miraculoasă și pânza pătată de sânge în Catedrala din Orvieto. I-a cerut Sf. Toma de Aquino să compună oficiile sărbătorii Corpus Christi, care a început să fie celebrată în toată Biserica Romano-Catolică din următorul an, 1264, în prima joi de după duminica Preasfintei Treimi. Și astăzi sărbătoarea Corpus Christi scoate în procesiune pe străzi din lumea întreagă mulțimi de credincioși, precedate de Preasfântul Sacrament.

Rugăciune

Adorația Euharistică este un timp în care stăm față în față cu Isus Cristos prezent pe altar. Dincolo de cuvintele pe care le spunem, este important să stăm cu deschidere și disponibilitate în prezența Sa, conștienți că este o prezență care transformă, care mângâie, care întărește. Aceeași atitudine să o avem și atunci când ne împărtășim, adorându-l pe Mântuitorul prezent în chiar trupurile noastre. Îți mulțumim Doamne pentru prezența Ta reală în Euharistie, pentru că ni te dai în Împărtășanie, și recunoscându-te ca Dumnezeu îți dăm cultul suprem care doar ție ți se cuvinte: cel de adorație.

Atâta cât știu (și anume: nu prea mult în domeniul liturgic), în noul ritual roman, preoții au libertatea de a alege între mai multe variante ale anumitor rubrici din Missal. Spre exemplu, ați observat poate că, uneori, Missa paulină începe cu "Mărturisesc lui Dumnezeu și vouă fraților…", pe când îl alte dăți nu începe așa. Aceasta e varianta I, cea mai apropiată de Missa gregoriană (dar în care Confiteor-ul a fost mutat). Celelalte variante nu o prevăd.

De asemenea, în ideea unei mai mari diversități liturgice, Novus Ordo Missae prevede rubrici opționale, așa cum ar fi "oferiți-vă pacea", după care credincioșii își dau mâna (înainte de Agnus Dei). Un preot care celebrează Novus Ordo poate da curs sau poate să nu dea curs acestei rubrici, după cum consideră că e mai spre folosul credincioșilor ori nu. Un preot care slujește după Ordo Missae nu are rubrici facultative (opționale).

Ioan 6:54 – “Dar Isus le-a zis: ‘Adevăr, adevăr vă spun vouă: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi. ’”

Protestanții nu cred că Euharistia este cu adevărat trupul, sângele, sufletul și divinitatea lui Isus Cristos. Catolicii cred că după consacrare la liturghie, “Domnul Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, este realmente, cu adevărat și substanțial conținut” în Euharistie sub aspectul pâinii și vinului (Conciliul Tridentin, Decretul despre Euharistie). Punctul de vedere catolic despre Euharistie a fost unanim ținut în primii 1500 de ani ai creștinătății. Suportul biblic pentru învățătura catolică despre Euharistie este covârșitor și de netăgăduit.

ÎN IOAN CAPITOLUL 6, ISUS SPUNE CLAR CĂ TRUPUL SĂU ESTE MÂNCARE ȘI CĂ SÂNGELE SĂU ESTE BĂUTURĂ, ȘI CĂ ESTE Ioan 6:51-58  – “ ‘Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii’. Atunci iudeii au început să discute aprins între ei, spunând: ‘Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?’. Dar Isus le-a zis: ‘Adevăr, adevăr vă spun vouă: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi. Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată mâncare, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și eu în el. Așa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel și cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer; nu ca aceea pe care au mâncat-o părinții voștri și au murit. Cine mănâncă această pâine va trăi în veci’ ”.

Isus spune în mod repetat, în cei mai clari termeni, că trupul Său este hrană iar sângele Său este băutură. El spune că cei care nu mănâncă trupul Său și nu beau sângele Său nu vor avea viață în ei.

IUDEII AU LUAT ÎN DERÂDERE NOȚIUNEA DE A MÂNCA TRUPUL SĂU; CA RĂSPUNS, ISUS CONFIRMĂ CĂ EXACT ACEASTA A VRUT SĂ SPUNĂ

NECESAR A MÂNCA TRUPUL SĂU ȘI A BEA SÂNGELE SĂU

Cuvântul phago (însemnând “a mânca” sau “consuma”) este folosit de nouă ori în textul grecesc original din Ioan 6:23-53. Phago este suficient pentru a transmite ideea de a mânca trupul lui Isus Cristos. Imediat după ce iudeii și-au exprimat neîncrederea că Isus ar putea să se refere la așa ceva, citim (în Ioan 6:54) că Isus a trecut la un cuvânt chiar mai puternic și mai grafic. Cuvântul folosit de El atunci (în Ioan 6:54 și următoarele) este trogo. Acest cuvânt înseamnă literalmente “a mesteca, roade sau mastica”, după cum va confirma până și un studiu biblic protestant accesibil pe internet (studylight.org/lex/grk/view.cgi?number=5176). Prin urmare, pentru a eradica orice îndoială cu privire la necesitatea de a mânca trupul Său, Isus trece la un cuvânt care înseamnă nimic altceva în afară de literalmente a mânca (“mesteca, roade”). Același cuvânt trogo este folosit în Matei 24:38 și Ioan 13:38 pentru a face referire literalmente la a mânca.

Ioan 6:54-56 – “Cine mănâncă [trogo] trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată mâncare, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă [trogo] trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și eu în el.”

În lumina acestor dovezi, este absurd a susține că Isus nu vroia să spună că oamenii ar mânca de fapt trupul Său și ar bea sângele Său.

CUM RĂMÂNE CU IOAN 6:63?

Confruntându-se cu dovezile copleșitoare din Ioan 6 că Euharistia este trupul și sângele real al lui Isus Cristos, anumiți necatolici vor încerca orice ca să le combată. Ei vor arăta spre Ioan 6:63.

Ioan 6:63 – “Duhul este acela care dă viața, trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață.”

Ei spun că acest lucru arată că Isus nu vroia să spună că oamenii vor mânca trupul Său. Însă această afirmație nu este validă. Este dezmințită de următoarele puncte.

În primul rând, știm că Isus nu vorbește despre trupul Său în partea versetului unde El spune “trupul nu folosește la nimic”. Luați în considerare această întrebare: trupul lui Isus nu folosește la nimic? Dar Întruparea Lui? Cum ar putea să spună că trupul Său nu folosește la nimic, când tocmai a spus în repetate rânduri (Ioan 6:51, etc.) că trupul Său este viața lumii?

Dacă Isus ar vorbi despre trupul Său când a spus că trupul nu folosește la nimic, atunci s-ar contrazice pe Sine. Isus ar fi spus că trupul Său este viața lumii (Ioan 6:51, etc.) exact înainte de a le spune că “nu folosește la nimic”. Aceasta e imposibil și ridicol. Isus nu vorbea despre trupul Său când a a spus “trupul nu folosește la nimic”.

În al doilea rând, Isus spune că oamenii trebuie să mănânce trupul Său și să bea sângele Său (și că trupul Său este mâncare), de aproximativ zece ori în acest capitol. Nici măcar o singură dată nu dă vreo indicație că sensul lui nu este literal; nu face acest lucru nici aici.

Mai degrabă, scoțându-le în evidență că ceea ce a spus despre trupul și sângele Său este “duh și viață”, Isus risipea noțiunea lor că trebuie să fie preocupați doar de a avea carne să mănânce pentru susținerea vieții fizice. Euharistia este cu adevărat trupul și sângele lui Isus (după cum El clarifică), precum și sufletul și divinitatea Sa, dar aduce în primul rând o înzestrare spirituală. Este duh și viață. Este în primul rând pentru susținerea vieții spirituale și pentru a avea viață veșnică.

Nu este primită în scopul de a umple un stomac înfometat, ci pentru viața și harurile spirituale inestimabile pe care le aduce. Asta e ceea ce Isus le spunea. Acest lucru este confirmat de punctul următor, care arată că până și după cuvintele Sale din Ioan 6:63, mulți dintre discipolii lui Isus l-au părăsit din cauza “cuvântului greu” despre trupul și sângele Său. Au realizat că Isus le spunea că trebuie să mănânce trupul Său și să bea sângele Său, însă pur și simplu au refuzat să accepte.

DUPĂ CE LE SPUNE CĂ TREBUIE SĂ MĂNÂNCE TRUPUL SĂU ȘI SĂ BEA SÂNGELE SĂU, MULȚI DINTRE DISCIPOLII LUI L-AU PĂRĂSIT; ACEASTA DOVEDEȘTE CĂ ERA CLAR PENTRU TOȚI CEI PREZENȚI CĂ ISUS A SPUS ȘI S-A REFERIT CĂ OAMENII TREBUIE SĂ MĂNÂNCE TRUPUL SĂU

Ioan 6:60-68 – “Auzind acestea, mulți dintre discipolii lui au zis: ‘Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?’ Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: ‘Vă scandalizează acest lucru?…’ După aceasta, mulți dintre discipolii lui au plecat și nu mai mergeau după el. Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: ‘Nu cumva vreți să plecați și voi?’ Simon Petru i-a răspuns: ‘Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice’ ”

Dacă Isus nu ar fi vrut să spună cu adevărat că oamenii trebuie să mănânce trupul Său și să bea sângele Său, atunci ar fi clarificat semnificația Lui și i-ar fi oprit pe acești discipoli, ca să nu plece din cauza unei neînțelegeri. Ar fi spus ceva de genul: “Așteptați, m-ați înțeles greșit. Vorbeam doar simbolic. Nu vroiam să spun că oamenii trebuie să mănânce cu adevărat trupul Meu și să bea sângele Meu.” Însă nu face nimic de acest gen. Îi lasă pe toți care nu acceptă mesajul Său să plece. Acesta este un indiciu contextual covârșitor că toată lumea a înțeles că Isus vorbea literalmente de necesitatea de a mânca trupul Său și de a bea sângele Său. Pur și simplu nu au putut accepta, iar Isus nu avea de gând să nege adevărul sau să modifice ceea ce le-a spus.

Faptul că mulți dintre discipolii Săi l-au părăsit datorită necesității de a mânca trupul Său și de a bea sângele Său este din păcate ilustrativ pentru modul în care această chestiune, în diferite momente ale istoriei Bisericii, avea să fie o cauză principală datorită căreia unii oameni au părăsit adevărata Credință. S-a întâmplat din nou în secolul al 16-lea, când mulți l-au părăsit pe Isus și adevărata Sa Credință deoarece au refuzat să creadă că Euharistia este adevăratul trup și sânge al lui Isus Cristos.

catolici recunosc imediat că sângele mielului de Paști (un eveniment real) a fost, de asemenea, un tip (o prevestire) a lui Isus Cristos, adevăratul Miel de Paște. El este adevăratul Miel care a fost ucis. Sângele lui a fost vărsat pentru a salva lumea. Oamenii trebuie să primească meritul Pătimirii Sale pentru a fi mântuiți. Noul Testament declară în mod repetat că Isus este “Mielul lui Dumnezeu” care ia păcatele lumii  (Ioan 1:29; 1 Petru 1:19; Apoc. 22:1; Apoc. 15:3, etc). Sf. Paul descrie în mod specific pe Isus ca Mielul de Paște, în 1 Corinteni 5:7.

1 Corinteni 5:7 – “Curățați aluatul cel vechi ca să fiți o frământătură nouă, așa cum sunteți, fără aluat, pentru că Paștele nostru, Cristos, a fost jertfit.”

Ioan 1:29 – “A doua zi, Ioan l-a văzut pe Isus venind la el și a zis: ‘Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.’ ”

Este clar că sângele mielului de Paști este un tip de sângele lui Isus Cristos, și că mielul de Paști este un tip de Isus Cristos. Acum, iată partea interesantă despre această chestiune. Evreilor nu li s-a poruncit doar să-și marcheze ușile cu sângele mielului; li s-a poruncit, de asemenea, să mănânce mielul!

Necesitatea de a consuma mielul de Paște ne arată necesitatea de a mânca trupul Fiului Omului în Euharistie. Nu este suficient a fi marcat cu sângele Mielului; trebuie, de asemenea, să consumi Mielul lui Dumnezeu, Isus Cristos, pentru a fi mântuit. Este necesar a-L primi în Euharistie. El devine prezent la o liturghie catolică validă*. Este interesant și faptul că nimănui dintre cei care nu făceau parte din familia lui Dumnezeu nu le era permis să mănânce mielul (Exod 12:43-45), la fel cum nimănui dintre cei nu fac parte din adevărata Credință nu le este permis să primească Euharistia.

Exact în același capitol în care Isus vorbește atât de clar despre primirea trupului și sângelui Său în Euharistie, citim că a înfăptuit miracolul înmulțirii pâinilor și peștilor.

Ioan 6:9-14 – “ ‘…cinci pâini de orz și doi peștișori. Însă ce sunt acestea pentru atâția?’ Isus a zis: ‘Faceți-i pe oameni să se așeze!’ … Așadar, s-au așezat bărbații, în număr cam de cinci mii. Isus a luat pâinile și, mulțumind, le-a dat apostolilor, iar apostolii celor așezați; la fel și din peștișori, cât a voit fiecare. Când s-au săturat, le-a spus discipolilor săi: ‘Adunați bucățile rămase, ca să nu se piardă nimic’. Așadar, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri cu bucăți care au rămas de la cei ce mâncaseră din cele cinci pâini de orz. Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: ‘Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!’ ”.

În mod miraculos, 5000 de oameni au mâncat din ceea ce a început ca cinci pâini de orz și doi pești. Isus a făcut această minune în ziua înainte ca El să le spună că trebuie să primească trupul și sângele Său în Euharistie. Făcând acest miracol tocmai înainte de a le spune că trebuie să primească trupul și sângele Său în Euharistie, Isus a intenționat să le arate că un astfel de lucru este posibil. Căci conceptul de a mânca trupul și sângele lui Cristos era complet nou și uluitor pentru ei. În același fel, ideea că El ar deveni miraculos prezent pentru oameni în multe locuri era uluitor. Multiplicarea miraculoasă a mâncării a fost destinată să risipească îndoiala, să le câștige încrederea completă în cuvintele Sale înainte de a le spune despre miracolul Euharistiei. Multiplicarea hranei într-adevăr semnifică hrana miraculoasă a Euharistiei, care nu este pâine, ci trupul și sângele lui Cristos.

EUHARISTIA NU POATE FI DOAR PÂINE OBIȘNUITĂ; ALTFEL AR FI INFERIOARĂ FAȚĂ DE TIPUL EI DIN VECHIUL TESTAMENT, MANA DIN PUSTIE, CARE A APĂRUT SUPRANATURAL

Nu poate fi nicio îndoială că mana din pustie (Exod 16) a prefigurat Euharistia. Isus face o legătură între cele două în Ioan capitolul 6.

Ioan 6:48-51 – “Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mana în pustiu și au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer: ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer… iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii.”

Isus face referire la mana din pustie, iar apoi spune că trupul Său este adevărata mana din pustie. Mana din pustie era pâine, însă pâine care a apărut miraculos. A căzut în fiecare zi, cu excepția sâmbetei, timp de 40 de ani cât israeliții erau în deșert. A apărut ca și cum ar fi căzut din cer.

Exod 16:15 – “Fiii lui Israel au văzut și au zis unul către altul: ‘Manhu’, care înseamnă: ‘Ce este aceasta?’ căci nu știau ce era. Moise le-a zis: ‘Aceasta este pâinea pe care v-o dă Domnul ca s-o mâncați.’ ”

Împlinirea Noului Testament este mai mare decât tipul din Vechiul Testament. Dacă, după cum spun protestanții, Euharistia e doar pâine obișnuită, atunci ar fi inferioară față de mana din pustie, care a apărut miraculos. Ar fi inferioară față de tipul ei din Vechiul Testament. Aceasta nu are sens; nu poate fi cazul. Euharistia trebuie să fie supranaturală și miraculoasă într-un fel.

ISUS SPUNE: “ACESTA ESTE TRUPUL MEU” ȘI “ACESTA ESTE SÂNGELE MEU” EL NU SPUNE: ESTE DOAR UN SIMBOL AL TRUPULUI ȘI SÂNGELUI MEU

Mai mult, contrar la ceea ce cred unii, cuvintele “faceți aceasta în amintirea mea” (Luca 22:19) nu sugerează că Euharistia este doar un simbol. Cuvântul grecesc pentru “amintire” este anamnesis. Are o semnificație sacrificială. Este una din jertfele sacrificiale ale Vechiului Testament. Înseamnă a face prezentă din nou ca jertfă sacrificială. Isus le spune ca ei să ofere adevăratul trup și sânge al Său Tatălui ca sacrificiu memorial.

LIMBAJUL LUI ISUS CORESPUNDE CU CEL DIN EXOD 24 AL LUI MOISE ÎN FONDAREA PRIMULUI LEGĂMÂNT, CARE AVEA SÂNGE ADEVĂRAT

Întemeierea Euharistiei (despre care citim în Matei 26, Marcu 14 și Luca 22) corespunde în mod clar cu întemeierea primului legământ în Exod 24.

Exod 24:8 – “Moise a luat sângele și a stropit poporul zicând: ‘Iată sângele legământului pe care l-a făcut-o Domnul cu voi potrivit tuturor acestor cuvinte’”

Matei 26:26-28 – “Și, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor și le-a spus: ‘Luați, mâncați; acesta este trupul meu!’ Apoi, luând potirul și mulțumind, le-a dat lor, spunând: ‘Beți din acesta toți, căci acesta este sângele meu, al noului legământ, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor.’ ”

Observați similitudinea de limbaj dintre întemeierile celor două legăminte. Isus întemeiază noul legământ în sângele Său pe același tipar pe care Moise a întemeiat primul legământ. Noul legământ al lui Isus îl înlocuiește pe cel vechi, și va fi Noul și Veșnicul Legământ. Însă dacă sângele menționat de Isus nu este sânge real – ci doar un simbol, așa cum spun protestanții – atunci Noul Legământ ar fi inferior celui Vechi; căci întemeierea Vechiului Legământ a inclus sânge real.

1 CORINTENI 10 CLAR ÎNVAȚĂ CĂ EUHARISTIA ESTE ÎMPĂRTĂȘIREA CU ADEVĂRATUL TRUP ȘI SÂNGE AL LUI CRISTOS

1 Corinteni 10:16 – “Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtășire cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășire cu trupul lui Cristos?”

Sf. Paul este clar că Euharistia este adevăratul trup și sânge al lui Isus Cristos.

1 CORINTENI 11 SPUNE CĂ A PRIMI EUHARISTIA CU NEVREDNICIE ÎNSEAMNĂ A PĂCĂTUI ÎMPOTRIVA ADEVĂRATULUI TRUP ȘI SÂNGE AL DOMNULUI

Potrivit învățăturii clare a Bibliei, cel care primește Euharistia cu nevrednicie este vinovat față de trupul și sângele Domnului. Sf. Paul spune că acea persoană mănâncă și bea osândă, deoarece primește Euharistia fără dispozițiile și discernământul corespunzător. Dacă Euharistia este doar o bucată de pâine și niște vin luate în memoria lui Cristos, cum se poate ca cel care le primește cu nevrednicie să fie găsit vinovat față de trupul și sângele Domnului? Desigur, aceasta nu ar fi posibil, decât dacă Euharistia este într-adevăr trupul și sângele lui Cristos.

BISERICA CREȘTINĂ PRIMARĂ A CREZUT ÎN UNANIMITATE CĂ EUHARISTIA ESTE TRUPUL ȘI SÂNGELE LUI CRISTOS

În afară de dovezile biblice clare pe care le-am văzut, mărturia Bisericii primare sprijină în unanimitate învățătura catolică despre Euharistie. Oricine își face timp să consulte părinții Bisericii cu privire la acest punct, va descoperi că toți au crezut că Euharistia este trupul și sângele lui Isus Cristos. Părinții Bisericii sunt scriitorii creștini din primele secole. Ei sunt cei care au primit Tradiția de la apostoli.

Traducere

Liturghia a Euharistiei începe cu pregătirea darurilor și altar. Ca miniștrii pregătesc altar, reprezentanți ai poporului să prezinte pâinea și vinul, care va deveni Trupul și Sângele lui Hristos. Celebrant binecuvântează și laudă pe Dumnezeu pentru aceste daruri și le plasează pe altar, locul de jertfa euharistică. În plus față de pâinea și vinul, cadouri monetare de susținere a Bisericii și îngrijirea celor săraci poate fi introdusă înainte. Rugăciunea peste ofrandele încheie această pregătire și dispune toate pentru rugăciunea euharistică.

Rugăciunea euharistică

Rugăciunea euharistică este inima Liturghia Euharistiei. În această rugăciune, celebrantul acționează în persoana lui Hristos ca și cap de trupul său, Biserica. El adună nu numai pâinea și vinul, dar substanța vieții noastre și le unește la jertfa desăvârșită a lui Hristos, oferindu-le Tatălui.

Dialogul introductiv, stabilește că această rugăciune este rugăciunea botezat și hirotonit, este oferit în prezența lui Dumnezeu, si are ca mulțumire accent central. În urma acestui dialog, celebrantul începe prefață.

Rugăciunile euharistice face clar că aceste rugăciuni sunt oferite, nu la Hristos, dar la Tatăl. Este cult oferit Tatălui de Hristos așa cum a fost în momentul pasiunii sale, moartea și învierea, dar acum este oferit prin intermediul preotului care acționează în persoana lui Hristos, și este oferit la fel de bine de către toți cei botezați, care fac parte din Trupul lui Hristos, Biserica. Aceasta este acțiunea Trupului lui Hristos, Biserica la Liturghie.

Preotul ofera Rugăciunea euharistică în prima persoană plural, de exemplu: "De aceea, Doamne, noi cu umilință implor …" Acest "noi" înseamnă că toți cei botezați prezenți la celebrarea euharistică face jertfa sacrificială în unire cu Hristos, și să se roage Rugăciunea euharistică în unire cu El. Și ceea ce este cel mai important, nu oferim Hristos; suntem chemați să ne, viețile noastre, eforturile noastre individuale de a crește mai mult ca Hristos și eforturile noastre ca o comunitate de credincioși pentru a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu oferă și pentru a servi poporul lui Dumnezeu, a Tatălui în unire cu Hristos prin mâinile preotului. Cele mai multe de catre toate, deși oferta noastră este, în sine, imperfectă, s-au alăturat cu jertfa lui Hristos devine laudă perfectă și mulțumire față de Tatăl.

Instrucțiunea generală a Liturghierului roman (. Nu 79) prevede următoarele rezumat al Rugăciunii euharistice:

Principalele elemente care rugăciunea euharistică constă pot fi distinse una de alta în acest fel:

a) mulțumirea (exprimat în special în prefață), în care preotul, în numele întregii poporului sfânt, glorifică pe Dumnezeu Tatăl și mulțumește să-l pentru întreaga lucrare de mântuire sau pentru un aspect particular al ea , în funcție de diferite zi, festivitate, sau moment al anului.

b) aclamația, prin care toată adunarea, unirea cu puterile cerești, cântă Sanctus (Sfânt, Sfânt, Sfânt). Acest aclamare, care constituie o parte a Rugăciunii euharistice în sine, este pronunțat de toți oamenii cu preotul.

c) epicleza, în care, prin intermediul unor anumite invocatii, Biserica imploră puterea Duhului Sfânt care darurile oferite de mâini omenești se consacrați, care este, devin Trupul și Sângele lui Hristos, și că victima de sacrificiu impecabilă a fi consumate în comuniune poate fi pentru mântuirea celor care vor lua parte la ea.

d) Narațiunea Instituția și sfințirea, prin care, cu ajutorul cuvintelor și acțiunilor lui Hristos, care Jertfa este efectuată pe care Hristos însuși a instituit în timpul Cinei celei de Taină, când a oferit Trupul și Sângele lui sub speciile pâinii și vinului, a dat le Apostolilor să mănânce și să bea, și lăsând cu acesta din urmă comanda a perpetua acest mister aceeași.

e) anamneza, prin care Biserica, îndeplinind comanda care a primit de la Hristos Domnul, prin apostoli, celebrează memorialul lui Cristos, amintind în special Passion lui binecuvântat, Învierea glorioasă, și Înălțarea la cer.

f) darul, prin care, în acest foarte memorial, Biserica, în special, că s-au adunat aici și acum, oferă jertfă fără cusur în Duhul Sfânt față de Tatăl. Intenția Bisericii, într-adevăr, este faptul că credincioșii nu numai oferă acest jertfă fără pată, dar, de asemenea, să învețe să ofere chiar sinele lor, și așa zi de zi să fie adus, prin mijlocirea lui Hristos, în unitatea cu Dumnezeu și unii cu alții, astfel încât Dumnezeu să fie în cele din urmă totul în toți.

g) În demersurilor, prin care expresie este dat de faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu întreaga Biserică, atât cerului și a pământului, și că darul de mâncare se face pentru ei și pentru toți membrii ei, de viață și de moarte, care sunt chemați să participe la răscumpărarea și mântuirea achiziționate de Trupul și Sângele lui Hristos.

h) Doxologia încheierea, prin care glorificarea lui Dumnezeu este exprimată și care este afirmată și încheiat prin aclamare poporului "Amin."

Comuniunea Rite

Comuniunea Ritul urmează Rugăciunea euharistică, ceea ce duce credincioșii la masa euharistică.

Ritualul începe cu rugăciunea Domnului. Isus a învățat această rugăciune a discipolilor săi, atunci când a cerut să se roage (cf. Mt 6: 9-13, Luca 11: 2-4). În această rugăciune, oamenii se alăture vocea să se roage pentru venirea Împărăției lui Dumnezeu și a cerem lui Dumnezeu să se prevadă pentru nevoile noastre, iartă păcatele noastre, și să ne aducă la bucuria cerului.

Ritul de Pace urmează. Celebrant se roagă ca pacea lui Hristos va umple inimile noastre, familiile noastre, Biserica noastră, comunitățile noastre, și lumea noastră. Ca un semn de speranță, oamenii extinde la cei din jurul lor un semn de pace.

În ritul Fracțiunea, celebrantul rupe pâinea consacrată ca oamenii cântă Agnus Dei sau "Mielul lui Dumnezeu." Ioan Botezătorul a proclamat pe Isus ca "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29). Acțiunea de a rupe pâinea reamintește acțiunile lui Isus la Cina cea de Taină, când a rupt pâinea înainte de a da o ucenicilor. Una dintre primele nume pentru celebrarea euharistică este frângerea pâinii (Luca 24:35; Fapte 2:42, 46).

Înainte de a primi Sfânta Împărtășanie, celebrant și asamblare recunosc nevrednicia lor de a primi atât de mare un cadou. Celebrant primește Sfânta Împărtășanie întâi și apoi oamenii vin în față.

Cei care primesc Sfânta Împărtășanie trebuie să fie pregătiți pentru a primi atât de mare un cadou. Acestea ar trebui să postească (cu excepția medicamente) pentru cel puțin o oră înainte de a primi Euharistia și nu ar trebui să fie conștient de săvârșirea păcatului grav.

Deoarece schimbul de la Masa euharistică este un semn de unitate în Trupul lui Hristos, numai acelea în comuniune cu Biserica Catolică poate primi Sfânta Împărtășanie . Pentru a invita alte persoane prezente pentru a primi Sfânta Împărtășanie presupune o unitate care nu există. Cei care nu primesc Sfânta Împărtășanie încă participa la acest ritual de rugăciune pentru unitatea cu Hristos și unul cu altul.

Oamenii se apropie de altar și, plecându cu respect, de a primi Sfânta Împărtășanie. Oamenii pot primi Trupul lui Hristos, fie pe limba sau în mână. Preotul sau alt ministru oferă Euharistia fiecărei persoane spune: "Trupul lui Hristos." Persoana care primește răspunde prin a spune, "Amin", un sens cuvânt ebraic, "Așa să fie" (Catehismul Bisericii Catolice, 2856).

Ca oamenii să primească Sfânta Împărtășanie, comuniune cântarea / piesa este cântat. Unitatea de voci ecouri unitatea Euharistiei aduce. Toate pot petrece ceva timp în rugăciune tăcută de mulțumire, de asemenea.

Comuniunea Ritul se încheie cu rugăciunea după Împărtășanie, care solicită ca beneficiile Euharistiei va rămâne activ în viața noastră de zi cu zi.

doctorat

În missa romano-catolica, liturghia este compusa din doua parti: Liturghia

Cuvântului si Liturghia euharistica, atât de unite una cu alta încât alcatuiesc un singur

act de cult. În Liturghie este pregatita atât masa cuvântului lui Dumnezeu, cât si cea a

Trupului lui Hristos, din care credinciosii primesc învatatura si hrana. Un numar de

ceremonii deschid si închid celebrarea.

Întâlnirea cu Dumnezeu pentru care este destinata celebrarea euharistica implica

întâlnirea cu fratii. Tocmai pentru aceea, ca un element preliminar al celebrarii este

adunarea poporului lui Dumnezeu. Acesta e semnul chemarii comune a lui Dumnezeu,

al raspunsului comun al credinciosilor. În asteptarea slujitorilor, tacerea, reculegerea,

rugaciunea particulara, contemplarea simbolurilor sacre prezente în biserica, pre-lectura

textelor Liturghiei vor prezenta o pregatire imediata optima pentru celebrare. Se evita

orice întârziere la biserica. Nu se poate sustine ideea ca ajungând cel putin la

“evanghelie”, se asculta Sfânta Liturghie, ci va fi necesar sa se ajunga chiar la actul

initial de adunare.

Liturghia ritului roman, cunoscuta sub numele de missa (la messe) se

deosebeste, prin particularitatile sale, de liturghiile tuturor celorlalte rituri liturgice

crestine, fiind în general mult mai îndepartata de tipul primitiv uniform al liturghiei

crestine din primele trei veacuri.

Hristos” apare formula mai putin ecumenica: „unirea fratilor separati”.

Prezenta lui Hristos în cult este însa nu numai de natura sacramentala, ci si

simbolica, în persoana preotului sau arhiereului savârsitor. Dupa multe controverse,

Biserica Romano-Catolica recunoaste, în sfârsit, ca adevaratul savârsitor al Tainei este

Hristos: „El este prezent cu puterea Sa în sacramente în asa fel încât mereu când cineva

boteaza, Hristos însusi boteaza. El este prezent în cuvântul Sau, caci El însusi vorbeste

atunci când în Biserica sunt citite Sfintele Scripturi. În sfârsit, El este prezent când

Biserica se roaga si cânta…” (art. 7). Cultul este astfel puternic centrat în jurul lui

Hristos, fiind considerat drept obiectul functiei lui sacerdotale. Prin hristocentrismul

sau, cultul terestru este un reflex al cultului celest, credinciosii devenind partasi la

cântecele de slava ale îngerilor aduse lui Hristos cel preamarit (art. 8). Teologia romano-catolica afirma prezenta lui Hristos numai în Sfânta Euharistie

prin transsubstantierea pâinii si a vinului euharistic în Trupul si Sângele Domnului Iisus

Hristos. Ca si în Liturghia ortodoxa în Missa latina, Hristos este prezent si se

împartaseste credinciosilor si de aceea credinciosii îl marturisesc si I se închina.

Euharistia este considerata „banchet pascal” în care Hristos este mâncat, sufletul este

umplut de Har si ne este data garantia vietii viitoare. Dar numai în euharistie esteprezent însusi Hristos caci celelalte taine împartasesc o gratie creata ca efect al mortii

lui Hristos. De aici si conceptia juridica despre mântuire ca efect nu atât al transformarii

progresive a sufletelor credincioase, nu atât al participarii credinciosilor la moarte si

învierea lui Hristos prin taine ci mai ales ca o consecinta a satisfactiei adusa Tatalui de

moartea Fiului si a meritelor procurate de Fiu prin aceasta jertfa unica si împartita de

biserica sub forma indulgentelor. Aceste conceptii doctrinare au avut repercusiuni

vadite în practicile de cult ale bisericii Romano-Catolice. Rugaciunea nu a mai însemnat

straduinta omului credincios de a intra în dialog cu divinitatea în scopul dobândirii

asemanarii cu Dumnezeu ci o forma rituala care odata împlinita îti da siguranta iertarii

unor pacate savârsite. Dar chiar si Sfânta Împartasanie nu constituie numai termenul sau

telul perfectiunii spirituale ci capata sensul unui exercitiu de spiritualitate. În acest caz

apare luata în considerare cu precadere parte lui Dumnezeu în lucrarea pentru mântuirea

noastra, ramânând oarecum umbrita conlucrarea credinciosului prin nevointe personale

adica prin anumite acte care trebuie sa-l faca vrednic de primirea sfintelor taine.

Acordarea împartasaniei nu este privita ca recompensa pentru straduinta de transformare

sufleteasca a credinciosului de aceea împartasania se da chiar foarte des si fara

penitenta, devenind un act mecanic si formal si nu un mijloc de schimbare si sfintire.

Conceptia juridica despre mântuire cu teoria satisfactiei si a meritului face de

neînteles aspectul de jertfa al euharistiei în teologia catolica, caci aceasta conceptie este

opusa în fond euharistiei ca jertfa. Pierderea epiclezei în traditia apuseana este expresia

unei înca mai mari pierderi, anume aceea ca nu se mai atribuie Sfântului Duh suficienta

atentie în viata bisericii si astfel plecând de aici a aparut tendinta potrivit careia biserica

apuseana este dominata de o conceptie ierarhica si juridica. În aceeasi masura în care

actiunea suverana a duhului – actiunea sa creatoare si rolul sau de promotor al istoriei

mântuirii – a disparut din constiinta. Trebuia sa se mareasca însemnatatea bisericii ca o

instanta însarcinata de Hristos pentru mijlocirea si realizarea mântuirii. Importanta

preotului a intrat pe primul plan si a fost subliniata totodata aproape inevitabil

însemnatatea ierarhiei si a constitutiei ierarhice. De aici diminuarea si mai mult a

aspectului epicletic al cultului a invocarii Duhului, rolul predominant al ierarhiei si mai

cu seama al papei.

Unii teologi catolici contemporani recunosc cu claritate ca minimalizarea rolului

Duhului în viata bisericii este o slabiciune a catolicismului. „Noi am putea sa zicem,

spune un teolog catolic ca si credinciosii din Efes: „nici nu am auzit ca exista un Duh

Sfânt” Fapte (19,2)”. Astazi aceasta biserica crestina manifesta o adevarata „sete de

Duhul”. Noii pasi sunt însa îmbucuratori numai în masura în care se anunta o si mai

deplina înaintare întru adevarul si viata bisericii lui Hristos si ca urmare o mai clara

parasire a inovatiilor papale nescripturistice.

Atât Liturghia romana cât si cea ortodoxa, deriva indirect din Liturghia originara a

crestinatatii, care se savârsea la Ierusalim în epoca Sfintilor Apostoli, si pe care acestia

au raspândit-o în toata lumea crestina odata cu cuvântul Evangheliei.

Putem spune ca, în întreaga lume catolica, se întrebuinteaza azi, o singura liturghie:

Liturghia de rit roman, sau Missa catolica.

În linii generale, cadrul, planul si esenta Missei romano-catolice sunt aceleasi ca

si ale Liturghiei ortodoxe, si în rânduiala Missei ca si în rânduiala Liturghiilor

rasaritene, în general, se poate distinge clar vechea împartire, în cele doua parti

constitutive ale Liturghiei crestine primare: Liturghia catehumenilor, cunoscuta în

limbajul catolic sub titlul de Avant-Messe si Liturghia credinciosilor.

în rugaciunea Sfintei

Jertfe, cunoscute pentru cele rasaritene sub denumirea de anafora – ce înseamna:

înaltare. jertfa, pentru cele apusene, sub termenul de Canon Missae. Missa romana nu

are o proscomidie, ca în ritul bizantin. Pregatirea Darurilor sau a materiei pentru Jertfa

liturgica se face în cursul Liturghiei însasi. Un ritual al pregatirii darurilor, sau un fel de

proscomidie sumara s-a introdus prin influenta Liturghiilor bizantine, numai înliturghiile speciale, ale dominicanilor si cartusienilor, precum si în partile Lyonului, dar

aici numai la Liturghiile solemne

Pregatirea pentru Liturghie se face în sacristie (camaruta lânga altar), în care se

pastreaza odoarele bisericesti corespunzatoare diaconului. Aici preotul citeste psalmii

83, 84, 85, 115, 120, precum si o lunga rugaciune atribuita Sfântului Ambrozie, toate

acestea alcatuiesc capitolul numit în Missale romanum. Preparatio ad Missam si

corespunde Rugaciunii pregatitoare din Rânduiala împartasirii, pe care le citesc preotii

nostri, înainte de intra în Liturghie. Tot aici preotul sau diaconul, daca este, pregateste

vasele si acoperamintele liturgice ducându-le pe masa altarului, la începutul Liturghiei.

În sacristie, preotul îsi spala mâinile, îsi îmbraca vesmintele, zicând ca si la noi, formule

speciale la fiecare. Duminica, înainte de a începe Liturghia, preotul face sfintirea apei,

în sacristie, si dupa ce cânta în fata altarului, “stropi-ma-vei “, stropeste altarul, pe sine

si pe credinciosi cu apa sfintita. Intrarea preotului din sacristie în altar, e însotita de

cuvintele: “În numele Tatalui.. .“ si antifonul “intra—vai la altarul Domnului “, conform

Psalmului XXXXII. 4 dupa care preotul zice alternativ, cu ministrantii, psalmul

“judeca-ma Doamne…”, psalmul XLII, 1, si marturisirea publica sau Confietor Deo

omni potenti “ ma marturisesc Dmnnezeului Atotputernic… “; elemente intrate în uz

prin sec. XII — XIII. Preotul saruta altarul si rosteste scurte rugaciuni pregatitoare,

pentru sine si pentru credinciosii prezenti. În timpul acesta, corul cânta antifonul, numit

în ritul roman – Introit, în Liturghia ambroziana — Ingressa (intrare), iar în Liturghiadominicana: Officium. Textul acestuia, se schimba la fiecare sarbatoare, el da nota

specifica a zilei liturgice, punând în relief nota dominanta a zilei respective,

corespunzatoare astfel ca functie si idee, cam cu troparele si condacele din ritul bizantin.

De aceea, unele misse si sarbatori sunt denumite în terminologia catolica dupa primul

cuvânt cu care începe Introitul respectiv: Missa Reqviem—ului, ( pentru morti );

Duminica Quasimodo ( pâinea dupa Pasti ), etc. La Missele din sarbatori se face si

cadirea altarului, în timpul acestei cântari. Din Collecta, adica vechea litanie sau ectenia

cea mare, cu care se începea odinioara Liturghia catehumenilor ( azi a disparut ), au

ramas numai cuvintele Kyrie eleison (“Doamne miluieste”) repetat de sase ori si Khriste

eleison, de trei ori (preotul le rosteste si corul le cânta). Dupa ele, urmeaza (“Slava întru

cei de sus lui Dumnezeu”), adica doxologia din utrenia ritului bizantin. Aceasta ar

corespunde dupa unii imnului “Unule Nascut..”, din rânduiala Liturghiei bizantine, apoi,

preotul saluta pe credinciosi “Domnul cu voi …“ si îi îndeamna la rugaciune, prin

cuvintele:. “Sa ne rugam…” care este si ea o reminiscenta din vechea ectenie. Desubliniat este faptul ca, din formularul liturghiei catolice, a disparut cu desavârsire

ectenia, aceasta forma originara a rugaciunii crestine, care în Liturghia ortodoxa detine,

un loc important, ca în toate liturghiile rasaritene. De aceea, rolul diaconului, a fost

redus în ritul roman la citirea Evangheliei. Termenul de Oratio ad Collecta, adica

rugaciune colectiva, într-o adunare a credinciosilor si suma nevoilor lor, prin care se

întelegea odinioara ectenia, azi în ritul roman — o rugaciune pe care preotul o citeste

acum si care e rugaciunea cea mai caracteristica a Missei, rezuma sentimentele care

însufletesc pe credinciosi în ziua respectiva si darurile pe care ei le cer. Corespunde

deci, ca idee si sens, celor trei rugaciuni ale antifoanelor, pe care în Liturghia noastra, le

citeste preotul în taina în timpul ecteniilor de la începutul Liturghiei. Collecta, are text

variabil, dupa sarbatori, dar se termina totdeauna cu forma invariabila: “per omnia, saie

cula, saie culorum” echivalent cu finalul ecfoniselor din Liturghia noastra: “si în vecii

vecilor…”. În Liturghia mozaraba, Collecta se numeste: Oratio, iar în cea ambroziana

Oratio super populum “. Partea didactica, din Liturghia catehumenilor ( lecturile biblice

) se aseamana cu cele doua rituri liturgice bizantin si roman. Ca si în ritul bizantin, în

liturghiile catolice se citeste mai întâi Apostolul, numit la catolici: Epistola. De regula,

la Liturghia solemna îl cânta subdiaconul, sau în lipsa acestuia, unul dintre clerici, iar

când lipsesc si acestia, îl citeste preotul singur. Spre deosebire de ritul ortodox, în care

Apostolul se ia din scrierile Sfintilor Apostoli, în ritul catolic, epistola poate fi uneori o

pericopa din cartile Vechiului Testament, ceea ce la noi nu se întâmpla, decât atunci

când Liturghia se uneste cu Vecernia si deci locul Apostolului, îl tin Paremiile din

rânduiala Vecerniei respective. La sfintirea lecturii Epistolei, ministrantii raspund “Deo

gratias “, dar înainte de a se citi Evanghelia, se cânta mai întâi un rest ( doua versete )

dintr-un psalm, responsorial numit Graduale (de la gradus = trepte ), pentru ca el

trebuia executat pe treptele amvonului, din mijlocul Bisericii. Acest psalm, în vechea

Liturghie crestina, se cânta în întregime, si a ramas si în liturghiile bizantine, sub forma

acelui rest de doua versete, care figureaza înca la sfârsitul unora din pericopele din

Apostol, dupa cântarea “Aliluia”, deci în practica ele nu se mai citesc. Dupa Graduale,

urmeaza ca si la noi Aliluia, înlocuita în zilele de post si la liturghiile funebre, cu un alt

verset de psalmi numit tractus. Dupa Aliluia, urmeaza la câteva sarbatori mai importante

ca Pastele sau Rusaliile, o cântare numita, Sequecia ( adica prelungire ). Evanghelia e

cântata la Liturghia duminicala, de catre diacon numai la Missa solemna sau la cea

citita, o cânta sau o citeste preotul însusi. Citirea Evangheliei, e urmata de salutarea:

“Laus Tibi Christe” , echivalenta cu “Slava tie Doamne“, din ritul bizantin, care aînceput sa iasa din întrebuintare mai peste tot. Atât Apostolul si Evanghelia, cât si

Graduale se schimba ca si la noi dupa sarbatori se citesc trei pericope una din cartile

Vechiului Testament, un Apostol si o Evanghelie iar în zilele de rând numai doua, adica

Apostolul si Evanghelia.

În ritul

roman, vechea Omilie s-a pastrat sub denumirea de Prone, (proclamare, propavaduire)

si consta din rugaciuni catre Papa si episcopul diecezan, diverse anunturi, despre

evenimente din viata religioasa a parohiei, în cursul saptamânii viitoare, încheindu-se cu

scurte învataturi sau sfaturi simple si familiare. Dupa predica, (sau chiar îndata dupa

Evanghelie), urmeaza rostirea crezului Credo sub forma sa constantinopolitana

introdusa în liturghie de papa Benedict VIII, sec. XI. La liturghia solemna Crezul se

cânta în unele parti din Franta si Germania, îl cânta toti credinciosii din biserica; când se

aud cuvintele: “‘si s-a întrupat din Duhul Sfânt si din Maria Fecioara si s-a facut om “,

preotul îngenuncheaza la Liturghia solemna, în timpul crezului, diaconul întinde pe altar

pânza numita corporale (corespunzator antimisului nostru) pe care urmeaza sa se puna

Darurile euharistice; daca lipseste diaconul, lucrul acesta îl face preotul însusi, chiar de

la începutul Liturghiei. O echivalenta a rugaciunii si a ritului desfacerii antimisului, care

are loc în aceasta parte a Liturghiei din ritul bizantin, o constituie acea Oratio super

sindonem, pastrat numai în liturghia milaneza desi ea figura si în unele din vechile

liturghiere apusene, ca de exemplu: Sacramentarul numit Ghelasian.

Liturghia nu reprezinta un cult individualist pentru ca este slujba publica si

comunitara prin care crestinul se integreaza în Biserica. În fiecare Liturghie „exista si se

simte Biserica întreaga de pretutindeni si de totdeauna”. Sfânta Liturghie este „slujba la

care noi ne rugam împreuna cu îngerii, cu sfintii si cu cei pentru care facem pomenire”.

La Taina Euharistiei se participa cu gândul, cu mintea, cu inima, cu toate simturile, se

urmareste cu privirea, cu auzul dar nu trebuie a se ramâne doar la participare afectiva,

ce trebuie sa existe si una efectiva prin primirea Sfântului Trup si Sânge ale Domnului

„spre iertarea pacatelor si spre viata de veci”, stiind ca aceasta este asa cum marturisea

Sfântul Ignatie Teoforul „leacul nemuririi si doctorie pentru a nu muri, ci a trai vesnic în

Iisus Hristos”.

Biserica Apuseana, în cultul public, dezvolta fara masura elementul exterior si

vazut, acMissa catolica este

strabatuta de rigiditate. Omul este singur si nu transpare din ea harul îndumnezeitor care

sa transforme si sa înduioseze sufletul. Ea nu este expresia unei simfonii de suflete ce

stau împreuna cu Hristos si vietuind cu El,ceptând muzica instrumentala.

De la Conciliul Vatican II, liturghia este prezentata ca fiind „mister

pascal în exercitiu, trecere cu Hristos de la adevarata moarte la adevarata viata, de la

pacat la har, de la singuratate la plinatate, de la suferinta la bucurie".

«Biserica catolică a dat și continuă să dea acest cult de adorație care se cuvine sacramentului Euharistiei nu numai în timpul Liturghiei, ci și în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate, înfățișându-le credincioșilor ca să le venereze cu solemnitate, purtându-le în procesiune» (Catehismul Bisericii Catolice, 1378, citând Misterium Fidei 56.).

Decretul doctrinar clarifică definitiv pentru credinciosul catolic fundamentele credinței euharistice a Bisericii:

·         Prezența Reală a Domnului nostru Isus Cristos în Preasfântul Sacrament al Euharistiei.

·         Motivul instituirii Preasfântului Sacrament

·         Superioaritatea Preasfintei Euharistii față de celelalte sacramente.

·         Transubstanțierea

·         Cultul și venerația care trebuie adusă Preasfântului Sacrament

·         Rezervarea Sacramentului Preasfintei Euharistii, și aducerea lui la bolnavi

·         Pregătirea necesară pentru primirea cu vrednicie a Preasfintei Euharistii

·         Folosirea acestui admirabil Sacrament

PE SCURT

Isus spune: “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci. (…) Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică. (…) El rămâne în mine și Eu în el” (In 6, 51. 54. 56).

Euharistia este inima și culmea vieții Bisericii, căci în ea Isus își asociază Biserica și pe toți membrii ei la jertfa sa de laudă și aducere de mulțumire oferită o dată pentru totdeauna pe Cruce Tatălui; prin această jertfă, El revarsă harurile mântuirii asupra Trupului său, care este Biserica.

Celebrarea euharistică cuprinde întotdeauna: proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, aducerea de mulțumire lui Dumnezeu Tatăl pentru toate binefacerile sale, mai ales pentru dăruirea Fiului său, consacrarea pâinii și a vinului și participarea la ospățul liturgic prin primirea Trupului și Sângelui Domnului. Aceste elemente constituie unul și același act de cult.

Euharistia este memorialul Paștelui lui Cristos, adică al lucrării de mântuire împlinite prin viața, moartea și învierea lui Cristos, lucrare făcută prezentă prin acțiunea liturgică.

Însuși Cristos, Mare Preot veșnic al Noului Legământ, este acela care, acționând prin slujirea preoților, oferă Jertfa euharistică. Și tot Cristos, prezent cu adevărat sub speciile pâinii și vinului, este ofranda Jertfei euharistice.

Numai preoții hirotoniți valid pot să prezideze Euharistia și să consacre pâinea și vinul pentru ca ele să devină Trupul și Sângele Domnului.

Semnele esențiale ale sacramentului euharistic sunt pâinea de grâu și vinul din struguri, asupra cărora este invocată binecuvântarea Duhului Sfânt și preotul rostește cuvintele consacrării spuse de Isus la Cina cea de Taină: “Acesta este Trupul meu dat pentru voi. (…) Acesta este potirul Sângelui meu…”

Prin consacrare are loc transsubstanțierea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Cristos. Sub speciile consacrate ale pâinii și vinului, Cristos însuși, viu și glorios, este prezent în mod adevărat, real și substanțial, Trupul și Sângele său, cu sufletul și dumnezeirea sa[99].

În calitate de jertfă, Euharistia este oferită, de asemenea, pentru repararea păcatelor celor vii și ale celor răposați, și pentru a primi de la Dumnezeu binefaceri spirituale sau temporale.

Cel care dorește să-l primească pe Cristos în împărtășania euharistică trebuie să fie în stare de har. Dacă cineva este conștient că a făcut un păcat de moarte, nu trebuie să se apropie de Euharistie fără să fi primit mai înainte iertarea prin sacramentul Pocăinței.

Sfînta împărtășanie cu Trupul și Sângele lui Cristos sporește unirea celui care se împărtășește cu Domnul, îi iartă păcatele lesne-iertătoare și îl ferește de păcatele grave. Deoarece legăturile de iubire dintre cel care se împărtășește și Cristos devin mai puternice, primirea acestui sacrament întărește unitatea Bisericii, Trupul mistic al lui Cristos.

Biserica recomandă cu stăruință credincioșilor să primească sfânta împărtășanie ori de câte ori participă la celebrarea Euharistiei; ea afirmă ca obligatorie primirea împărtășaniei cel puțin o dată pe an.

Deoarece Cristos însuși este prezent în Sacramentul altarului, El trebuie să fie cinstit cu un cult de adorație. “Vizita la Preasfântul Sacrament este o dovadă de recunoștință, un semn de iubire și o datorie de adorație față de Cristos, Domnul nostru”[100].

De vreme ce a trecut din lumea aceasta la Tatăl, Cristos ne dă în Euharistie chezășia slavei viitoare alături de El: participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima lui, susține puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieți, ne face să dorim viața veșnică și ne unește deja cu Biserica din Cer, cu Sfânta Fecioară Maria și cu toți Sfinții.

Note

[1] SC 47.
[2] LG 11.
[3] PO 5.
[4] CRit, instr. Eucharisticum mysterium 6.
[5] Cf. 1 Cor 15, 28.
[6] Sf. Irineu, Haer. 4, 18, 5.
[7] Cf. 1 Cor 11, 20.
[8] Cf. Ap 19, 9.
[9] Cf. Mt 14, 19; 15, 36; Mc 8, 6. 19.
[10] Cf. Mt 26, 26; 1 Cor 11, 24.
[11] Cf. Lc 24, 13-35.
[12] Cf. Fapte 2, 42. 46; 20, 7. 11.
[13] Cf. 1 Cor 10, 16-17.
[14] Cf. 1 Cor. 11, 17-34.
[15] Cf. Ps 116, 13. 17.
[16] Cf. 1 Pt 2, 5.
[17] Cf. Mal 1, 11.
[18] Cf. 1 Cor 10, 16-17.
[19] Const. Ap. 8, 13, 12; Didahé, 9, 5; 10, 6.
[20] Sf. Ignațiu din Antiohia, Eph. 20, 2.
[21] Cf. Ps 104, 13-15.
[22] Cf. LR Canonul roman 95: Supra quae.
[23] Cf. Dt 8, 3.
[24] Cf. Mt 14, 13-21; 15, 32-39.
[25] Cf. In 2, 11.
[26] Cf. Mc 14, 25.
[27] Cf. In 13, 1-17.
[28] Cc. Tridentin: DS 1740.
[29] Cf. In 6.
[30] Cf. Mt 26, 17-29; Mc 14, 12-25; 1 Cor 11, 23-26.
[31] AG 1.
[32] Sf. Iustin, Apol. 1, 65 [textul între paranteze drepte este din capitolul 67].
[33] SC 56.
[34] Cf. DV 21.
[35] Cf. Lc 24, 13-35.
[36] Cf. 1 Tes 2, 13.
[37] Sf. Irineu, Haer. 4, 18, 4; cf. Mal 1, 11.
[38] Cf. 1 Cor 16, 1.
[39] Cf. 2 Cor 8, 9.
[40] Sf. Iustin, Apol. 1, 67, 6.
[41] Cf. LR, Canonul roman 90.
[42] Sf. Iustin, Apol. 1, 66, 1-2.
[43] Cf. Ex 13, 3.
[44] Cf. Evr 7, 25-27.
[45] LG 3.
[46] Cc. Tridentin: DS 1740.
[47] Cc. Tridentin: DS 1743.
[48] Sf. Ignațiu de Antiohia, Smyrn. 8, 1.
[49] PO 2.
[50] Cc. Tridentin: DS 1743.
[51] Sf. Monica, înainte de moarte, către Sf. Augustin și fratele lui: Conf. 9, 11, 27.
[52] Sfântul Ciril de Ierusalim, Catech. myst. 5, 9. 10.
[53] Civ. 10, 6.
[54] Cf. LG 48.
[55] SC 7.
[56] Sf. Toma Aq., S. th. 3, 73, 3.
[57] Cc. Trid.: DS 1651.
[58] MF 39.
[59] Prod. Iud. 1, 6.
[60] Myst. 9, 50, 52.
[61] DS 1642.
[62] Cf. Cc. Trid.: DS 1641.
[63] MF 56.
[64] Cf. Gal 2, 20.
[65] Ioan Paul al II-lea, Scris. Dominicae cenae, 3.
[66] Paul VI, MF 1, citându-l pe Sf. Toma Aq., S. th. 3, 75, 1; cf. Sf. Ciril de Alexandria, Luc., 22, 19.
[67] Sacr. 5, 7.
[68] Sacr. 4, 7.
[69] Cf. Mt 8, 8.
[70] Cf. CIC, can. 919.
[71] Cf. CIC, can. 917.
[72] SC 55.
[73] OE 15.
[74] Cf. CIC, can. 920.
[75] IGLR 240.
[76] Fanqith, Oficiul siriac din Antiohia, vol. 1, Propriu, 237 a-b.
[77] PO 5.
[78] Sf. Ambrozie, Sacr. 4, 28.
[79] Cf. Cc. Trid.: DS 1638.
[80] Sf. Fulgențiu de Ruspe, Fab. 28, 16-19.
[81] Cf. 1 Cor 12, 13.
[82] Sf. Augustin, Serm. 272.
[83] Cf. Mt 25, 40.
[84] Sf. Ioan Chrysostom, Hom. in 1 Cor 27, 4.
[85] Ev. Io. 26, 6, 13; Cf. SC 47.
[86] UR 15. – 211. UR 22.
[87] UR 15; Cf. CIC, can. 844, §3
[88] UR 22.
[89] UR 22.
[90] Cf. CIC, can. 844, § 4.
[91] LR, Canonul Roman 96: Supplices te rogamus.
[92] Cf. Lc 22, 18; Mc 14, 25.
[93] Didahé 10, 6.
[94] Embolismul după Tatăl Nostru; Cf. Tit 2, 13.
[95] LR, Rugăciunea euharistică III, 116: rugăciunea pentru răposați.
[96] Cf. 2 Pt 3, 13.
[97] LG 3.
[98] Sf. Ignațiu de Antiohia, Eph. 20, 2.
[99] Cf. Cc. Trid.: DS 1640; 1651.
[100] MF.

29. Ce este Euharistia?

Euharistia este un sacrament, care cuprinde adevăratul trup și adevăratul sânge al lui Isus Cristos, sub chipul pâinii și al vinului, pentru hrana sufletului nostru.

EXPLICAȚIE: 1) Euharistia este un cuvânt grecesc, ce înseamnă mulțumire, pentru că prin ea mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile lui. Euharistia este un sacrament pentru că are toate câte se cer pentru un sacrament: a) semnul văzut este chipul pâinii și al vinului sub care se află ascuns Isus Cristos după consacrare; b) harul nevăzut – prin aceasta Euharistia întrece pe toate celelalte sacramente, căci dacă acestea ne dau numai harul sfințitor sau ni-l sporesc, ea ne dă pe însuși Isus Cristos dătătorul tuturor harurilor; c) orânduirea de la Isus Cristos cum vom vedea mai apoi.

2) Isus Cristos, se află adevărat în Euharistie, cu trupul, cu sângele, cu sufletul și cu toată Dumnezeirea sa, însă este ascuns într-un chip minunat, printr-o minune, ce noi nu o înțelegem dar trebuie s-o credem, pentru că El însuși ne-a spus acest adevăr; și ni-l învață sf. Biserică.

3) Scopul acestui Mare Sacrament este, ca să fie hrana sufletului nostru precum vom vedea mai încolo.

Pâinea și vinul ne hrănesc trupul; Isus Cristos în Euharistie ne hrănește sufletul, de aceea chipul pâinii și al vinului sunt semnul văzut al harului nevăzut.

30. Când a orânduit Isus Cristos Sf. Euharistie?

Isus Cristos a orânduit Sf. Euharistie la cina de pe urmă, în ajunul patimilor și al morții sale.

EXPLICAȚIE: Cristos a făgăduit de mai multe ori că El ne-ar fi lăsat acest mare Sacrament; astfel, vorbind în sinagoga din Cafarnaum, zise: «Eu sunt pâinea cea vie coborâtă din cer. Dacă cineva mănâncă din aceastâ pâine, va trăi în veci…» Iudeii murmurau și se mirau cum ar fi fost aceasta cu putință, iar Isus adăugă: «dacă nu veți mânca carnea Fiului omului și nu veți bea sângele său nu veți avea viață în voi» (S. Ioan XI). La cina de pe urmă a făcut ceea ce deja făgăduise de mai multe ori.

31. Cum a orânduit Isus Cristos Sf. Euharistie?

Isus Cristos a luat pâinea, a binecuvântato, a frânt-o și a dat-o Apostolilor săi zicând: «Luați și mâncați; acesta este trupul meu». După aceea a luat paharul cu vin, l-a binecuvântat și l-a dat lor zicând: «Beți din acesta toți, acesta este sângele meu; aceasta să faceți în amintirea mea».

32. Ce s-a întâmplat cu pâinea și cu vinul după ce Isus Cristos a zis aceste cuvinte?

După ce Isus Cristos a zis aceste cuvinte, pâinea s-a prefăcut în adevăratul său trup, iar vinul în adevăratul său sânge.

EXPLICAȚIE: Nu trebuie să spunem că aceasta e cu neputință, căci este același Cristos, care la cina de pe urmă cu cuvântul său a prefăcut pâinea în trupul său, iar vinul în sângele său, precum la început împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt tot numai cu cuvântul a făcut cerul și pământul și toate câte sunt în ele; deoarece cuvântul dumnezeiesc face să fie ceea ce înseamnă, fiind atotputernic. Așadar după consacrare pe altar nu mai este pâinea și vinul ci este numai chipul pâinii și al vinul sub care printr-o minune se află ascuns însuși Isus Cristos.

33. Cui a dat Isus Cristos puterea de a preface pâinea și vinul în trupul și sângele său?

Isus Cristos a dat această putere Apostolilor, când le-a zis: «Aceasta să o faceți în amintirea mea».

EXPLICAȚIE: Aceste cuvinte ale lui Cristos n-au fost numai un îndemn, ci o poruncă hotărâtă, prin care li se dădea Apostolilor pentru întâia oară cea mai mare putere preoțească.

34. La cine a trecut de la apostoli această putere?

Această putere a trecut de la Apostoli la episcopi și la preoți.

EXPLICAȚIE: Deoarece Bunul Mântuitor a orânduit sf. Taină nu numai pentru Apostoli sau numai pentru cei dintâi creștini, ci pentru omenirea întreagă până la sfârșitul lumii, de aceea a trebuit să lase, ca această putere de a preface pâinea și vinul în trupul și sângele său să treacă la urmașii Apostolilor, adică la episcopi și la preoți până la sfârșitul lumii.

35. Pentru care scop a orânduit Isus Cristos sf. Euharistie?

Isus Cristos a orânduit sf. Euharistie: 1) spre a se jertfi pentru noi la sfânta liturghie și 2) spre a se da nouă în sfânta Împărtășanie ca hrană a sufletului nostru.

EXPLICAȚIE: Bunul Isus a orânduit sf. Euharistie 1) nu numai pentru a fi cu noi sub chipul pâinii și al vinului, ci și pentru a repeta jertfa ce a făcut-o pe cruce pentru noi. 2) sufletul nu trăiește numai din viața naturală, dar și din viața suprafirească, adică din harul dumnezeiesc, de aceea și Isus Cristos a orânduit sf. Euharistie pentru a ne da din belșug această hrană suprafirească, precum a spus el însuși vorbind de sf. Taină: «De va mânca cineva din pâinea aceasta va fi viu în veci» (Ioan 6, 52 și 59).

Domnul, iubindu-i pe ai săi, până la sfârșit i-a iubit. Știind că sosise ceasul să plece din lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl său, pe când erau la cină, le-a spălat picioarele și le-a dat porunca iubirii (cf. In 13,1-17). Conciliul Tridentin, în unul dintre canoanele sale notează: "Pentru a le da o chezășie a iubirii, pentru a nu fi niciodată departe de ai săi și pentru a-i face părtași la Paștele său, el a instituit Euharistia ca memorial al morții și învierii sale și a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea sa, instituindu-i atunci preoți ai Noului Testament" (DS 1740).

Euharistia, rodul iubirii lui Dumnezeu față de oameni, este un sacrament care cuprinde adevăratul trup și sânge a lui Isus Cristos sub chipul pâinii și al vinului pentru hrana sufletelor noastre. Este "izvor și culme a întregii vieți creștine" (LG 11). De la ea pornește viața Bisericii și spre ea se îndreaptă. Celelalte sacramente și toate operele de apostolat ale Bisericii sunt strâns unite cu preasfânta Euharistie și se orientează spre ea. Euharistia este Cristos însuși, de aceea, cine primește Euharistia îl primește pe Isus Cristos, cu dumnezeirea sa. A participa la sfânta Liturghie și a nu-l primi pe Cristos prezent în Euharistie este echivalent cu participarea la un ospăț a cărui mâncare o refuz. De asemenea, participarea conștientă, activă și deplină, cu trup și suflet, înflăcărată de credință, speranță și dragoste, din partea fiecărui credincios la sfânta Liturghie, în cadrul căreia se celebrează Euharistia, este de maximă importanță.

Materia sacramentului Euharistiei este constituită de pâine și vin. În vin trebuie să se toarne puțină apă. Pâinea trebuie să fie făcută numai din grâu și făcută recent, astfel încât să nu existe nici un pericol de alterare. Vinul trebuie să fie natural, produs numai din rodul viței de vie și nealterat. Pâinea, în ritul latin, nu trebuie să fie dospită cu drojdie. Ea trebuie să fie asemenea azimei evreiești, pe care evreii o foloseau în cadrul mesei festive de Paști. Nu se poate consacra numai pâinea fără vin. De asemenea nu se poate consacra în afara sfintei Liturghii.

Forma sacramentului Euharistiei este dată de cuvintele: "Luați și mâncați din aceasta toți: acesta este trupul meu, care se jertfește pentru voi"; "Luați și beți din acesta toți: acesta este potirul sângelui meu și al noului și veșnicului legământ, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Faceți aceasta în amintirea mea" (Mt 26 ,26-28; Mc14,22-25; Lc22,19-20; 1Cor 11,23-25). Sunt cuvintele pe care și Isus le-a folosit la Cina cea de taină, când era împreună cu ucenicii. Îndemnul final: "Faceți aceasta în amintirea mea", arată dorința lui Isus de a se celebra acest sacrament spre amintirea lui. Realitatea sacramentului ca atare întrece simplul înțeles al cuvintelor. Euharistia nu este doar o amintire a unui eveniment, ci trăirea evenimentului deja petrecut (în timpul vieții lui Isus) în timpul actual.

Cu alte cuvinte, cine participă la sfânta Liturghie e ca și cum ar fi unul dintre oamenii din jurul lui Isus, pe când el era pe pământ. A participa la sfânta Liturghie înseamnă a participa la viața lui Isus. Noi ne facem contemporani cu el, iar el intră în timpul nostru. Este cu noi așa cum era odinioară pe drumurile Palestinei. Supranumită și "alimentul vieții veșnice", Euharistia îl orientează pe cel care o primește spre viața veșnică. Îi simt roadele doar cei care o primesc cu credință. În biserică, locul în care este păstrată Euharistia se numește "tabernacol" și este străjuit de o luminiță, semn că acolo este prezent Isus Cristos.

daca cineva doreste sa abordeze catolicismul trebuie sa o faca pornind de la Eucharistie, la fel cum cel ce doreste sa abordeze protestantismul trebuie sa o faca pornind de la Scriptura. Biserica Catolica se revendica de la Eucharistie asa cum protestantismul se revendica de la Scriptura. Conciliul Vatican II o numeste pe buna dreptate „izvor si apogeu al intregii vieti crestine” (Lumen Gentium, 11 ; vezi si Catehismul Bisericii Catolice, 1324)

Catolicii cred si marturisesc, in privinta acestui articol de credinta, ca Liturghia (Missa) este un sacrificiu real (jertfa eucharistica) identic atat cu Sacrificiul de pe Golgota, ce a avut loc o singura data, cat si cu Sacrificiul continuu din Cer. De asemenea, catolicii cred ca in timpul Liturghiei painea si vinul, care sunt aduse ca ofranda lui Dumnezeu, sunt transformate de Hristos, prin intermediul preotului, in Trupul si Sangele Sau, cu care ne hraneste spiritual si ne aduna intr-o comuniune, transformandu-ne in Biserica. Astfel, Biserica Catolica renaste cu fiecare Sacrificiu Eucharistic si se mentine numai prin acesta.

Tot ceea ce se gaseste in Biserica Catolica, ierarhie eclesiastica, ceremonii, doctrine, practici etc., izvorasc in ultima instanta din Eucharistie si tintesc tot spre Eucharistie, iar fara aceasta nu isi gasesc rostul. Eucharistia fiind principalul mod prin care Dumnezeu vine la noi, adica principalul mod prin care isi ofera Harul (respectiv pe El insusi), in absenta Eucharistiei Biserica inceteaza sa fie Biserica. Importanta ei pur si simplu nu poate fi supraestimata.

Biserica Romana sustine ca Liturghia este o continuare a sacrificiului lui Hristos de pe Calvar, ca este, in realitate, o re-crucificare a Domnului nostru din nou si din nou, intr-un mod nesangeros. De asemenea, sustine ca acest sacrificiu este la fel de eficace, pentru a sterge pacatele, precum cel de pe Calvar. Hristos este, chipurile, oferit ca sacrificiu ori de cate ori este celebrata missa; adica in fiecare zi, in mii de biserici romano-catolice din toata lumea. Prin urmare, Liturghia nu este o pomenire, ci un ritual in care painea si vinul sunt transformate in carnea si sangele lui Hristos, care apoi sunt oferite drept un sacrificiu adevarat.

OAMENI de pretutindeni participă cu regularitate la acest ritual, fie de câteva ori pe an, fie săptămânal, fie zilnic. Totuși, este numit un mister al credinței, o taină, iar mulți dintre cei ce iau parte la el recunosc că nu îl înțeleg. Este considerat sacru, iar la baza lui se spune că stă un miracol.

Acest ritual este Euharistia, partea Liturghiei Catolice în care preotul rostește o binecuvântare pentru pâine și vin și îi invită pe credincioși să-l primească pe Cristos în Sfânta Împărtășanie.* Papa Benedict al XVI-lea a spus că, pentru catolici, acest ritual este „esența credinței“. Nu demult, în efortul de „a retrezi și a întări credința euharistică“, Biserica a celebrat „Anul Euharistiei“.

Chiar și catolicii care nu sunt de acord cu tot ceea ce susține religia lor țin foarte mult la acest ritual. De pildă, într-un articol apărut recent în revista Time, o femeie prezentată drept o tânără catolică progresistă a scris: „Indiferent de controversele pe care le avem cu privire la dogmele bisericii catolice, ținem ferm la ceea ce ne menține uniți ca religie catolică: respectarea cu sfințenie a Euharistiei“.

Dar ce este Euharistia? Li se cere continuatorilor lui Cristos să țină acest rit? Mai întâi vom vedea cum a apărut tradiția Euharistiei. Apoi vom analiza o întrebare mult mai importantă: Este Euharistia într-adevăr o reflectare a celebrării instituite de Isus Cristos acum aproape 2 000 de ani?

Euharistia și creștinătatea

Este lesne de înțeles de ce se spune că la baza Euharistiei stă un miracol. Punctul culminant al ceremoniei are loc în timpul rugăciunii euharistice. Atunci, potrivit Catehismului Bisericii Catolice, prin „eficacitatea cuvântului lui Cristos și a acțiunii Duhului Sfânt“, trupul și sângele lui Isus ‘sunt prezente în mod sacramental’. Preotul, după ce se împărtășește din pâine și din vin, îi invită pe credincioși să primească Împărtășania, care de obicei înseamnă să mănânce numai din pâine, sau hostie.

Biserica Catolică susține că atunci pâinea și vinul se transformă în mod miraculos în trupul și sângele lui Cristos. Această doctrină, numită transsubstanțiere, a apărut treptat. Termenul a fost definit și folosit în mod oficial pentru prima dată în secolul al XIII-lea. Însă în perioada Reformei protestante, unele aspecte ale Euharistiei catolice au fost contestate. Luther a respins doctrina transsubstanțierii în favoarea doctrinei consubstanțierii. Diferența este nesemnificativă. Luther susținea că pâinea și vinul nu se transformă în carnea și sângele lui Isus, ci coexistă, sau sunt prezente împreună cu acestea.

Cu timpul, între confesiunile creștinătății au apărut și alte diferențe legate de semnificația Euharistiei, precum și de modul și frecvența cu care trebuie ținută. Însă, într-o formă sau alta, Euharistia a rămas un ritual fundamental în toate religiile creștinătății. Dar ce anume a instituit Isus Cristos și cum s-a desfășurat acea celebrare?

Instituirea „Cinei Domnului“

Isus a instituit „cina Domnului“, sau Comemorarea morții sale (1 Corinteni 11:20, 24). A instituit el oare un ritual misterios în cadrul căruia continuatorii săi trebuiau literalmente să mănânce din carnea sa și să bea din sângele său?

Isus tocmai sărbătorise Paștele evreiesc și îl lăsase să plece pe Iuda Iscariot, apostolul care avea să-l trădeze. Matei, unul dintre cei 11 apostoli prezenți, a consemnat: „În timp ce mâncau, Isus a luat o pâine și, după ce a rostit o binecuvântare, a frânt-o și le-a dat-o discipolilor, zicând: «Luați, mâncați! Aceasta reprezintă corpul meu». Apoi a luat și un pahar și, aducând mulțumiri [gr. eukharistésas], li l-a dat, zicând: «Beți toți din el, căci acesta reprezintă „sângele legământului“, sângele meu, care trebuie să fie vărsat în folosul multora pentru iertarea păcatelor»“ (Matei 26:26–28).

Pentru Isus, ca de altfel pentru orice slujitor al lui Dumnezeu, era ceva obișnuit să ceară o binecuvântare pentru hrană (Deuteronomul 8:10; Matei 6:11; 14:19; 15:36; Marcu 6:41; 8:6; Ioan 6:11, 23; Faptele 27:35; Romani 14:6). Există vreun motiv să credem că, în timp ce a adus acele mulțumiri, Isus a înfăptuit și un miracol, dându-le literalmente discipolilor să mănânce din carnea sa și să bea din sângele său?

„Reprezintă“ sau „este“?

Este adevărat, unii traducători ai Bibliei redau cuvintele lui Isus astfel: „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu“ și „beți toți din el, căci acesta este sângele Meu“ (Matei 26:26–28, Cornilescu, 1996; Conferenza Episcopale Italiana). La fel de adevărat este și faptul că verbul grecesc estin, o formă a verbului „a fi“, înseamnă în esență „este“. Însă același verb poate însemna și „reprezintă“. Este interesant că în multe traduceri ale Bibliei, acest verb este redat în mod frecvent prin „reprezintă“ sau „înseamnă“.* Contextul este cel care determină redarea cea mai exactă. De exemplu, în multe traduceri ale Bibliei, în Matei 12:7, estin este tradus prin „înseamnă“: „Dacă ați fi știut ce înseamnă [gr. estin]: «Milă voiesc, iar nu jertfă», n-ați fi condamnat pe niște nevinovați“ (Cornilescu, 1996; Cornilescu, 2001).

În această privință, mulți bibliști reputați sunt de părere că verbul „este“ nu redă exact ideea exprimată de Isus în Matei 26:26–28. De exemplu, teologul catolic Jacques Dupont a analizat cultura și societatea în care a trăit Isus și a ajuns la concluzia că „cea mai firească“ redare a versetului este: „Aceasta înseamnă corpul meu“ sau „Aceasta reprezintă corpul meu“.

În orice caz, Isus nu putea nicidecum să le spună continuatorilor lui să mănânce din carnea sa și să bea din sângele său în mod literal. De ce? După Potopul din zilele lui Noe, când Dumnezeu le-a permis oamenilor să mănânce carne de animal, el le-a interzis în mod expres să consume sânge (Geneza 9:3, 4). Această interdicție a fost reluată în Legea mozaică pe care Isus a respectat-o în mod deplin (Deuteronomul 12:23; 1 Petru 2:22). În plus, apostolii au fost inspirați de spirit să reînnoiască porunca împotriva consumării sângelui, motiv pentru care toți creștinii trebuie să o respecte (Faptele 15:20, 29). Ar fi instituit Isus o celebrare care să pretindă din partea continuatorilor lui să încalce o poruncă sacră dată de Atotputernicul Dumnezeu? Categoric nu!

Așadar, este cât se poate de clar că Isus a folosit pâinea și vinul ca simboluri. Pâinea nedospită însemna, sau reprezenta, corpul său fără păcat care urma să fie jertfit. Vinul roșu simboliza sângele său care urma să fie vărsat „în folosul multora pentru iertarea păcatelor“ (Matei 26:28).

Scopul Cinei Domnului

Când a instituit Cina Domnului, Isus a spus la încheiere: „Continuați să faceți lucrul acesta în amintirea mea“ (Luca 22:19). Această comemorare ne ajută realmente să ne amintim de Isus și de lucrurile minunate realizate datorită morții sale. Ne amintește că Isus a susținut suveranitatea Tatălui său, Iehova, și că, prin moartea sa ca om perfect și fără păcat, și-a dat „sufletul ca răscumpărare pentru mulți“. Datorită răscumpărării, oricine manifestă credință în jertfa lui Isus poate să fie eliberat de păcat și să obțină viață veșnică (Matei 20:28).

Însă Cina Domnului este în primul rând o masă de comuniune. Cei ce iau parte la ea sunt: 1) Iehova Dumnezeu, care a luat măsuri în vederea răscumpărării; 2) Isus Cristos, „Mielul lui Dumnezeu“, cel care a oferit răscumpărarea și 3) frații spirituali ai lui Isus. Împărtășindu-se din pâine și din vin, aceștia din urmă arată că sunt în deplină unitate cu Cristos (Ioan 1:29; 1 Corinteni 10:16, 17). Ei arată și că se află într-un ‘legământ nou’ ca discipoli unși de spirit ai lui Isus. De fapt, ei sunt cei ce vor domni cu Cristos în cer ca regi și preoți (Luca 22:20; Ioan 14:2, 3; Revelația 5:9, 10).

Când trebuie ținută Comemorarea? Răspunsul este cât se poate de evident dacă ne gândim că Isus a ales o anumită dată pentru a o institui: 14 nisan, potrivit calendarului evreiesc, dată în care poporul lui Dumnezeu sărbătorea de mai bine de 1 500 de ani Paștele. Cu ocazia Paștelui, se comemora un act extraordinar de salvare înfăptuit de Iehova în folosul poporului său. Este clar că Isus le-a poruncit discipolilor săi să comemoreze în aceeași dată actul de salvare cu mult mai important pe care Dumnezeu l-a făcut posibil prin moartea lui Cristos. Prin urmare, adevărații continuatori ai lui Isus celebrează Cina Domnului în fiecare an în data ce corespunde zilei de 14 nisan din calendarul evreiesc.

Fac ei acest lucru doar de dragul respectării unui ritual? Sincer vorbind, pe mulți care participă la Euharistie îi atrage doar ritualul. Iată ce spune autoarea articolului din revista Time menționat la început: „Am un sentiment de liniște profundă când particip la ritualuri străvechi alături de atât de mulți oameni“. La fel ca mulți alți catolici de astăzi, autoarea articolului preferă să asiste la o ceremonie în latină, cum se ținea în trecut. De ce? Ea scrie: „Vreau să aud Liturghia într-o limbă pe care nu o înțeleg, deoarece când este ținută în engleză, de multe ori nu îmi place ce aud“.

Martorii lui Iehova și milioane de persoane interesate de adevărul biblic se bucură să asiste la Cina Domnului în propria lor limbă, indiferent de meridianul pe care locuiesc. Ei se bucură că înțeleg mai bine semnificația și valoarea morții lui Cristos. Acestea sunt adevăruri la care merită să medităm și despre care merită să vorbim pe tot parcursul anului. Martorii lui Iehova au înțeles că asistarea la Comemorarea morții lui Isus este cel mai bun mod de a continua să-și amintească de iubirea profundă manifestată de Iehova Dumnezeu și de Fiul său, Isus Cristos. Astfel, ei ‘continuă să vestească moartea Domnului până când sosește el’ (1 Corinteni 11:26).

[Note de subsol]

Ceremonia mai este numită Cina Domnului, frângerea pâinii, celebrarea euharistică, Jertfa Sfântă, sfânta și dumnezeiasca Liturghie, sfânta Împărtășanie. Cuvântul „euharistie“ derivă din termenul grecesc eukharistía care înseamnă recunoștință, apreciere sau mulțumire.

Vezi, de exemplu, cum sunt redate în Biblia sau Sfânta Scriptură, în traducerea lui D. Cornilescu, 1996, Matei 13:38; 27:46; Luca 8:11; Galateni 4:24.

[Text generic pe pagina 27]

Cum s-a desfășurat celebrarea instituită de Isus?

[Legenda ilustrației de la pagina 28]

Isus a instituit Comemorarea morții sale

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

ComemAsadar, Euharistia este memorialul de jertfa în care se perpetueaza jertfa Crucii si ospatul sacru al împartasirii cu Trupul si Sângele Domnului15. Semnul fundamental al sacramentului este ospatul comunitar, împartasirea pe care o implica masa luata împreuna: pâinea si vinul sunt împartite, cuvintele care însotesc aceasta împartire vorbesc despre Ultima Cina a lui Isus si exprima o invitatie: Luati si mâncati …, beti! (Mt 26,26s.u.).

Dupa cum se stie, Euharistia crestina îsi are radacinile în ospetele sacre ale lui Israel, care îi uneau pe participanti între ei si cu Dumnezeu. Astfel, de la încheierea legamântului pe Sinai pâna la adunarea comunitatii în experienta pascala, ospatul este semnul legamântului: legamântul lui Dumnezeu cu oamenii se înfaptuieste în legamântul oamenilor. Stând la masa împreuna, consumând pâinea si vinul, se primeste viata si se celebreaza legamântul care o face posibila.

Alaturi de aspectul comuniunii se afla si acela al acceptarii sau primirii. Stând la masa pentru a mânca si a bea, omul exprima conditia lui de creatura, faptul ca viata lui este un dar. De aceea, la masa se fac urari si se aduc multumiri. În consecinta, în centrul celebrarii euharistice gasim marea rugaciune de multumire pentru darul pâinii si al vinului ca si pentru întreaga istorie a lui Dumnezeu cu poporul sau. Daca Cina Domnului este o Euharistie (aducere de multumire), lucrul acesta înseamna ca actul fundamental al celebrantilor este acceptarea plina de recunostinta, faptul de a se lasa purtati de o initiativa care vine de la Dumnezeu.

Din toate acestea întelegem ca în centrul rugaciunii euharistice aducerea de multumire devine o aducere-aminte si o vestire. Aceasta este structura fundamentala a anamnezei: aducere aminte recunoscatoare si actualizatoare. Deoarece, în anamneza, atunci si astazi se contopesc, celebrarea euharistica este o întâlnire reala cu Isus Cristos si istoria lui. Cu alte cuvinte, multumind si aducându-si aminte, comunitatea celebreaza venirea lui Cristos în adunarea euharistica. În limbaj scolastic, aici este vorba despre prezenta reala a lui Cristos, care nu se reduce doar la prezenta lui somatica. De fapt, Cristos, prezent în Duhul sau, este subiectul evenimentului euharistic – comunitatea celebreaza venirea lui si o primeste cu gratitudine. Aceasta venire este un proces dinamic: Cristos vine în mijlocul acelora care s-au adunat în numele sau, în predicarea cuvântului, în anamneza Ultimei Cine, în frângerea pâinii, în împartirea darurilor. Dar Cristos vine cu istoria lui întreaga. Aici, în lumina conceptului venirii lui Cristos, întrevedem legatura care exista între prezenta reala si sacrificiu. La rândul ei, ideea anamnezei ne spune ca lucrul acesta nu înseamna o repetare a sacrificiului lui Isus, dar ca Domnul glorificat se face prezent prin daruirea sa înfaptuita o data pentru totdeauna.

Deci, Cristos vine în Euharistie pentru a-i asocia pe membrii adunarii la initiativa daruirii sale plina de iubire. Ei se lasa atinsi de el si se identifica cu istoria vietii lui. În felul acesta, participarea la ospatul euharistic devine participarea la sângele lui Cristos (1Cor 10,16) si sacrificiul lui Isus devine sacrificiul comunitatii care celebreaza Euharistia. De fapt, venirea lui Cristos schimba întotdeauna ceva, transforma. Consumarea pâinii si a vinului nu ramân pur si simplu doua gesturi indiferente, ci devin Cina Domnului; pâinea si vinul nu ramân alimente simple, ci devin simboluri reale ale prezentei si daruirii sale, devin Trupul si Sângele lui Cristos, pentru ca cei prezenti la adunare sa devina trupul sau si sa participe la daruirea sa. Sa mai spunem ca venirea lui Cristos, participarea la daruirea sa si transformarea darurilor în vederea transformarii oamenilor au loc prin Duhul Sfânt.

În acest sens, reforma liturgica a Conciliului Vatican al II-lea a dat din nou epiclezei – cererea adresata Tatalui de a-l trimite pe Duhul Sfânt -, locul cuvenit în liturgia romana. În trei din rugaciunile euharistice, aceasta cerere se afla înainte de relatarea instituirii, sub forma unei invocari pentru sfintirea darurilor ("Duhul Sfânt sa sfinteasca aceste daruri ca sa devina trupul si sângele lui Isus Cristos…"). Canonul Bisericii antice transmis de Hipolit includea în aceasta invocare si sfintirea celebrantilor, largind în felul acesta raza transformarii euharistice. Prin redescoperirea caracterului de epicleza al Euharistiei, Conciliul a aruncat o punte de legatura catre Biserica orientala, în liturgia careia epicleza a constituit întotdeauna o parte esentiala. În fine, aspectul pneumatologic pune în evidenta caracterul personal al transformarii euharistice. Duhul Sfânt semnifica, de fapt, prezenta personala si transformatoare a Tatalui (si a Fiului) în altul. Transformarea prin Duhul Sfânt este o schimbare din interior. Deci, Euharistia ca invocare a Duhului Sfânt înseamna ca celebrantii se deschid catre prezenta reala în sens spiritual, catre venirea Domnului ce transforma întreaga adunare si pe cei care sunt prezenti în ea.

Dar Euharistia nu este numai o aducere-aminte ce înfaptuieste sau actualizeaza trecutul, ci si un preludiu eshatologic, semn puternic al împlinirii finale ("Moartea ta o vestim, Doamne,… pâna când vei veni"). Lucrul acesta înseamna ca Euharistia reprezinta, pe de o parte, lumea viitoare în care crestinii spera, iar pe de alta, îndeplineste o functie de provocare, schimbare, încurajare: contrastul dintre celebrare si realitea cotidiana îi face pe participanti sa constate imperfectiunea lumii; imaginea lumii viitoare îi determina si mai mult pentru a se angaja sa conlucreze la venirea ei si se întareste în sufletul lor speranta ca un astfel de angajament nu este în zadar.

Fara îndoiala, Euharistia este izvorul si culmea vietii bisericesti, este celebrarea ei cea mai importanta, caci în ea "este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însusi, Pastele nostru" (PO 5). Totusi, trebuie sa retinem ca Biserica nu se celebreaza pe sine în cadrul Euharistiei, ci istoria din care provine existenta ei, speranta care o însufleteste, venirea Domnului care o transforma. Totodata, în aceasta celebrare se reprezinta ceea ce este Biserica sau trebuie sa fie: o comuniune si o comunitate care da marturie despre Isus Cristos si despre împaratia lui Dumnezeu vestita de El, care cauta sa traiasca aceasta marturie slujind pe aproapele si care reprezinta simbolic ambele lucruri – marturia cuvântului si marturia faptei – în celebrarea liturgica. Deci, din Euharistie fac parte atât predicarea Cuvântului, cât si frângerea pâinii, de aceea ea este, desi nu numai, o imagine a Bisericii. Liturgia Cuvântului si liturgia euharistica alcatuiesc împreuna "un singur act de cult" (SC 56)16.

Aceasta dimensiune divino-umana a teologiei euharistice din zilele noastre cere o precizare cât priveste adoratia euharistica. Dupa cum se stie, din cele mai vechi timpuri, Biserica a cunoscut practica pastrarii pâinii consacrate în afara celebrarii euharistice. În timpurile de la începutul Bisericii, motivele pastrarii erau urmatoarele: pentru a fi împartita la bolnavi si muribunzi, pentru a fi purtata si primita în casele crestinilor în zilele când nu se celebra Euharistia, pentru a face schimb de bucati din pâinea euharistica cu alte comunitati sau pentru a o introduce în urmatoarea celebrare euharistica din acelasi loc. În timpul evului mediu, pastrarea pâinii a dobândit o noua functie: trebuia sa serveasca la adoratia lui Cristos în ostia consacrata, dar în afara Sfintei Liturghii. Asa au aparut noile forme ale pietatii euharistice: sarbatoarea Corpus Domini, procesiunile euharistice, expunerea ostiei în ostensor etc.

Astazi, teologia euharistica catolica acorda o atentie deosebita caracterului de ospat al Euharistiei, subliniind faptul ca forma adevarata, specifica si primordiala a pietatii euharistice este celebrarea Cinei Domnului; din ea fac parte predicarea cuvântului, rugaciunea euharistica de multumire, memorialul ultimei cine, împartirea si primirea darurilor euharistice. Asadar, celebrarea Cinei Domnului confera valoare tuturor celorlate practici de venerare a Euharistiei, adica toate celelalte forme ale cultului euharistic sunt importante în masura în care conduc la Sfânta Liturghie, o prelungesc sau o pregatesc.

O alta precizare trebuie facuta aici în legatura cu aspectele ecumenice ale Euharistiei. Este vorba de asa numita communicatio in sacris (împartasirea crestinilor apartinând unor confesiuni diferite întru cele sfinte) care trebuie sa tina cont de urmatoarele doua principii: exprimarea unitatii Bisericii si participarea la mijloacele de har. Tensiunea între aceste doua principii caracterizeaza atât practica, cât si reflectia teologica de astazi. Dreptul canonic (1983) afirma în linie de principiu interdictia de a împarti Euharistia la crestinii necatolici, dar admite o serie de exceptii bine precizate17.

Totusi, discutia teologica prezinta astazi unele tendinte demne de atentie: unii se întreaba daca este permisa o participare comuna la Cina Domnului, altii se întreaba care ar fi motivele ce împiedica o astfel de celebrare. În favoarea participarii comune la Cina Domnului se invoca legatura sacramentala a unitatii, constituita de Botez "între toti aceia care au fost regenerati prin el" (UR 22). Apoi, în spatiul românesc, între crestinii catolici si crestinii ortodocsi exista o convergenta în marturisirea de credinta, în special în ceea ce priveste caracterul de jertfa si de prezenta reala al Euharistiei; de asemenea, în aceste doua traditii crestine s-a pastrat substanta veritabila si integrala a tainei euharistice, deoarece ambele au sacramentul Preotiei; totodata si unii si altii considera ca Euharistia nu este un mijloc pentru a ajunge la unitate, ci semnul unitatii actualizate în mod desavârsit.

Sa adaug faptul ca în România, dupa vizita Papei Ioan Paul al II-lea din 7-9 mai 1999, constiinta acestei unitati a crescut în mod semnificativ. Crestinii separati îsi amintesc acum cu mai multa tarie de rugaciunea lui Isus pentru unitatea vizibila a ucenicilor, rugaciune pe care Sfântul evanghelist Ioan o asaza, si nu întâmplator, în contextul Ultimei Cine (In 17,21-23). Pentru noi, care asteptam hotarârea ierarhilor ca fratii separati sa poata sta din nou în jurul aceluiasi altar, doar simpla rostire a rugaciunii lui Isus de la Ultima Cina este deja un lucru important pentru unitatea mult dorita.

În paginile care urmeaza publicam lucrarile colocviului teologic de la Traian, organizat de catre Academia Catolica "Sfântul Augustin" la cererea P.S. Petru Gherghel, episcop de Iasi. Obiectivul principal al colocviului a fost acela de a descoperi împreuna noi modalitati de celebrare a tainei Întruparii Fiului lui Dumnezeu si examinarea directiilor de înnoire (convertire) pe care Biserica noastra locala le-a urmat de la Conciliul Vatican al II-lea pâna astazi. Interesul manifestat de participanti în timpul lucrarilor si dupa terminarea lor i-a încurajat pe organizatori sa adune între copertile acestui volum temele dezbatute si, totodata, sa spere ca în viitor astfel de momente teologice s-ar putea repeta.

Note

1 Colocviul s-a desfasurat în Casa misionarilor verbiti de la Traian (Neamt) în patru serii, dupa cum urmeaza: 15-16 martie, 22-23 martie, 29-30 martie, 5-6 aprilie a.c. Au participat preotii diecezani si calugari, precum si ierarhii din arhidieceza romano-catolica de Bucuresti si din dieceza de Iasi. Conferintele au fost pregatite si prezentate de preotii profesori de la Seminarul catolic din Iasi. De asemenea, au conferentiat episcopii din cele doua dieceze si nuntiul apostolic la Bucuresti, mons. Jean-Claude Perisset.

2 Cf. F.J. Nocke, "I singoli sacramenti", în Nuovo corso di dogmatica, II, ed. Th. Schneider, Queriniana, Brescia 1995, 344-361.

3 Cf. DS 3534.

4 Conciliul Vatican al II-lea trateaza despre jertfa euharistica în constitutia despre liturgie Sacrosanctum Concilium (SC) si în decretul despre slujirea si viata preotilor Presbyterorum ordinis (PO) 2, 5, 13; dar si în alte documente gasim referiri la aceasta problema: constitutia dogmatica despre Biserica Lumen gentium (LG) 3, 10, 11, 34, 58; decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem (AA) 3.

5 F. Bourassa, "Il sacrificio nella teologia e nella vita quotidiana", în Vaticano II: Bilancio e prospettive, I, ed. R. Latourelle, ed., Cittadella Editrice, Assisi 19882, 705-736.

6 La cena del Signore, în EnchOe, I, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna 1986, 588-653.

7 Battesimo, eucaristia, ministero, în EnchOe, I, 1391-1447.

8 La chiesa come comuniune, în EnchOe, III, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna 1995, 24-53.

9 Chiarificazioni su eucaristia e ministero, în EnchOe, III, 54-64.

10 F.-J. Nocke, I singoli sacramenti, 346.

11 Cf. CBC 1324-1327.

12 CBC 1356-1381.

13 CBC 1382-1401.

14 CBC 1402-1405.

15 CBC 1382.

16 Cf. CBC 1346-1349.

17 Cf. CIC, can. 844:

§ 1. Slujitorii sacri catolici administreaza în mod licit sacramentele numai credinciosilor catolici, iar acestia le primesc în mod licit numai de la slujitorii catolici, cu exceptia cazurilor prevazute în §§ 2, 3 si 4 ale acestui canon si ale can. 861, § 2.

§ 2. Ori de câte ori necesitatea cere aceasta, sau adevarata utilitate spirituala o sugereaza, si cu conditia sa fie evitat pericolul de eroare sau de indiferentism, se permite credinciosilor, carora le este imposibil din punct de vedere fizic sau moral sa mearga la un slujitor catolic, sa primeasca sacramentele Pocaintei, Euharistiei si Ungerii bolnavilor de la slujitori necatolici în a caror Biserica aceste sacramente sunt valide.

§ 3. Slujitorii sacri catolici administreaza în mod licit sacramentele Pocaintei, Euharistiei si Ungerii bolnavilor membrilor Bisericilor orientale care nu sunt în comuniune deplina cu Biserica Catolica, daca acestia le cer de bunavoie si sunt dispusi cum se cuvine; acelasi lucru este valabil si pentru membrii altor Biserici care, dupa aprecierea Scaunului Apostolic, se afla cu privire la sacramentele respective în aceeasi situatie ca si Bisericile orientale mentionate mai sus.

§ 4. Daca exista pericolul de moarte sau daca, dupa aprecierea Episcopului diecezan sau a Conferintei Episcopale, intervine o alta necesitate grava, slujitorii catolici administreaza în mod licit aceleasi sacramente si celorlalti crestini care nu sunt în comuniune deplina cu Biserica Catolica, dar care nu pot sa se duca la slujitorul comunitatii lor, cer aceste sacramente de bunavoie, manifesta fata de ele credinta catolica si sunt dispusi cum se cuvine.

§ 5. Episcopul diecezan sau Conferinta Episcopilor sa dea norme generale cu privire la cazurile prevazute de §§ 2, 3 si 4 numai dupa ce au consultat autoritatea competenta cel putin a Bisericii locale sau a comunitatii necatolice interesate.

orarea morții lui Isus Cristos