Biserica Mama din Ierusalim
I
Biserica Mamă din Ierusalim
Cuprins
Partea I
Introducere
Cap I. Viața Bisericii din Ierusalim
I.1 Evenimentul Cincizecimii și nașterea comunității creștine
I.2 Viața spiritual – religioasă
I.3 Viața socială
I.4 Ierarhia Bisericească
I.5 Bazele iudaice ale cultului creștin
I.6 Ziua Domnului și sabatul
Cap II. Sfintele Taine și ierurgiile în timpul Bisericii Primare
II.1 Botezul și Mirungerea
II.2 Euharistia
II.3 Pocăința sau mărturisirea
II.4 Preoția și apostolatul
II.5 Ierurgiile
Concluzii
Partea a doua
Cap III. Conținutul și formele de organizare ale educației religioase
III. 1. Conținutul educației religioase
III. 2. Rolul educativ al Bisericii
CAP. IV Aplicabilitatea pedagogiei apostolice în contextul contemporan
IV.1 Noțiunea pedagogiei creștine
IV.2 Obiectivul pedagogiei creștine
IV.3 Pedagogia creștină și catehetică
IV.4 Biserica și pedagogia creștină
IV.5 Preotul- model de educator
IV.6 Profesorul de religie ca educator
Cap V. Metode moderne de predare a lecției în care este abordată tema “Înființarea Bisericii creștine”
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Partea I
Introducere
Cartea Faptele Apostolilor, la fel ca și Evanghelia după Luca, se adresează unui om cu numele Teofil (Fapte 1, 1). Deși autorul nu este identificat cu numele în vreuna din cele două cărți, mărturia unanimă a creștinilor din epocă primară și evidența internă a celor două cărți ni-l arată ca autor comun pe Luca “doctorul prea iubit” (Col.4, 14).
Duhul Sfânt a îndemnat pe Luca să scrie lui Teofil, pentru a acoperi în Biserica Neamurilor lipsa unei relatări referitoare la începuturile creștinismului – “cea dintâi carte” fiind Evanghelia lui despre viața și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos și cea de a doua fiind relatarea lui, în Faptele Apostolilor, despre revărsarea Duhului Sfânt la Ierusalim și dezvoltarea ce a urmat în Biserica primară.
Este, mai mult decât evident, că Luca a fost un scriitor talentat, un istoric corect și un teolog inspirat.
În mod selectiv cartea Faptele Apostolilor se extinde pe perioada primilor treizeci de ani ai istoriei Bisericii. Asumându-si un rol de istoric al Bisericii, Luca urmărește răspândirea Evangheliei de la Ierusalim până la Roma, menționând în Faptele Apostolilor nu mai puțin de 32 de provincii, 54 de cetăți, 9 insule din Marea Mediterană, 95 de persoane diferite, pe nume, și o mulțime de persoane oficiale și administratori cu titlurile lor exacte. Arheologia continua să confirme exactitatea uimitoare a lui Luca, în toate detaliile date de el. Ca teolog, Luca descrie cu o profundă întelegere semnificația diferitelor experiențe și întâmplări din primii ani ai Bisericii.
Luca are cel puțin două scopuri atunci când istorisește începuturile Bisericii. El arată că Evanghelia s-a deplasat, în mod triumfător, dintre granițele strâmte ale Iudaismului spre lumea Neamurilor, în ciuda împotrivirii și persecuției. El dă la iveală rolul Duhului Sfânt în viața Bisericii și în misiune, punând accentul pe botezul cu Duhul Sfânt, ca o umplere cu putere a Bisericii, de către Dumnezeu, pentru vestirea Evangheliei și continuarea lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos.
În timp ce Evanghelia după Luca consemnează “tot ce a început Iisus să facă și să învețe” (Fapte 1, 1), cartea Faptele Apostolilor descrie ce a săvârșit Mântuitorul Hristos, după înălțarea Sa, prin puterea Duhului Sfânt ce lucra în sau prin ucenicii Lui și în Biserica primară.
Înainte de a se înălță la cer, Mântuitorul poruncind ucenicilor Săi să nu se depărteze de Ierusalim, le-a spus că vor fi “botezați cu Duhul Sfânt nu mult după aceste zile” (Fapte 2, 5). Aceasta era „îmbrăcarea cu putere de sus” cu care aveau să-și împlinească misiunea la care erau rânduiți în lume.
Istorisirea pogorârii Duhului Sfânt din capitolul 2 al Faptelor, prezintă evenimentul Cincizecimii ca fiind punctul de plecare și actul de naștere al Bisericii, chiar dacă expresia nu apare în mod explicit. „Ci veți lua putere venind Duhul Sfânt peste voi și veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). În aceste puține cuvinte este arătat câmpul de activitate al Apostolilor și, unde nu vor putea ajunge ei, câmpul de activitate al Bisericii de după ei, care se va întinde „până la marginile lumii,” ceea ce indică o arie universală și o misiune permanentă a Bisericii, cât va fi lumea.
Versetul cheie din Faptele Apostolilor (Fapte 1, 8) conține, așadar, un rezumat teologic și geografic al întregii cărți; Domnul Iisus promite ucenicilor că vor primi o putere când va veni Duhul Sfânt peste ei, putere pentru a fi martorii Lui “în Ierusalim” (Fapte cap. 1-7), “în toată Iudeea și în Samaria” (Fapte cap. 8-12) și “până la marginile pământului” (Fapte cap. 13-28).
Este interesant de remarcat, în făgăduința Mântuitorului, această augmentare graduală a spațiului propovăduirii, pornind de la poporul ales: ”în Ierusalim”; incluzându-i pe cei care pierduseră, în parte, credința moștenită: “în toată Iudeea și în Samaria”; și afirmând, în final universalitatea misiunii: “până la marginile pământului”.
Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii este marea minune și cel mai important eveniment din viața Bisericii, fiindcă acum ia naștere, propriu-zis, Biserica, acum intră ea în istorie. Acum Duhul Sfânt cel făgăduit de Mântuitorul (Ioan 14, 26; 15, 26; 16, 13-14; Luca 24, 49), vine să continue și să desăvârșească în numele Lui operă Sa. „Făptura a devenit vrednică să primească Duhul Sfânt și El coboară în lume, umple cu prezența lui Biserica răscumpărată, spălată, curățită cu sângele lui Hristos.” Cincizecimea este punctul de plecare la acțiune a Apostolilor pe tărâm spiritual-social și de organizare bisericească și administrativă.
Cartea Faptele Apostolilor este cartea în care ni se relatează istoria Bisericii Primare. La zidirea Bisericii participă nu numai Apostolii ci și toți credincioșii, după harul ce le-a fost dat, căci toți membrii activi ai Bisericii sunt angajați din plin în această continuă zidire. De altfel obiectul zidirii îl constituie înșiși credincioșii ca membri ai Bisericii. În Noul Testament nu se poate concepe o Biserică în afara realității concrete a indivizilor care o compun și care trebuie zidiți „până ce vor ajunge toți la unitatea credinței și cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 13). În epistolele pauline se accentuează deseori faptul că Biserica își datorează existența Întemeietorului, Ziditorului ei, Domnul Hristos. Sfântul Pavel afirmă că Apostolii pot fi socotiți temelia Bisericii, formulare cu caracter metaforic fiindcă, de fapt, nu sunt decât împreună-lucrători în ogorul lui Dumnezeu, la zidirea lui Dumnezeu (cf. I Cor. 3, 9). Chiar dacă Apostolii întemeiază Biserici locale, o fac pe baza învățăturii lui Hristos și pe Acesta îl pun ca temelie. Ideea ce reiese cu precădere și din alte texte (Rom. 15, 20; Efes. 2, 20; I Tim. 6, 19; II Tim. 2, 19) este că la temelia Bisericii nu stă nici un om, nicio instituție, ci Iisus Hristos este Cel care pune, prin Apostoli și prin urmașii acestora, temelia Bisericii Sale.
Așadar, Biserica, fiind zidită de Hristos, este mediul în care germinează, crește, se amplifică și se desăvârșește acțiunea de mântuire a credincioșilor.
Cap I. Viața Bisericii din Ierusalim
I.1 Evenimentul Cincizecimii și nașterea comunității creștine
„Și dacă s-a împlinit praznicul a Cincizeci de zile, erau toți adunați împreună la un loc. Și s-a făcut fără de veste din cer sunet ca de suflare de vifor ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau. Și li s-au arătat limbi împărțite ca de foc și au șezut pe fiecare din ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început a grăi în alte limbi precum le dă lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 1-4). Așa se produce venirea personală a Sfântului Duh peste Apostoli, întreaga Sa plenitudine de viață și de har s-a revărsat în Biserică și rămâne în Biserică. De aceea trebuie să afirmăm cu Sfântul Irineu că „unde este Biserica, acolo este și Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica”. De acum începe și lucrarea harului preoțesc, prin Apostoli, asupra Bisericii, cu care ei continuă opera lui Hristos. Apostolii nu au numai plinătatea harului ci și mulțime de harisme. Aceste harisme sunt daruri excepționale ale Sfântului Duh, care ajută la opera de întemeiere și de propovăduire a Bisericii în sânul iudaismului și al păgânismului. Între acestea erau: vorbirea în limbi (glosolalia), proorocia, facerea de minuni, alungarea demonilor, etc. harisme făgăduite de Mântuitorul Hristos.(Marcu 16, 17-18).
Evenimentul Cincizecimii se produce într-o casă în care erau adunați Apostolii. „Casa era simbolul lumii”, zice Sfântul Ioan Hrisostom, iar Teofilact adaugă „A umplut toată casa, ca să arate că darul (Sfântului Duh) nu e dat oricui în particular și în chip special, ci că este dat Bisericii în toată plinătatea ei”, adică tuturor Apostolilor în sobor, ca un corp unitar al Bisericii, și nu unuia singur.
În această atmosferă creată de Duhul Sfânt și cu asemenea Duh înnoitor, încep Apostolii activitatea lor misionară și socială, cu putere în cuvânt și în faptă.
Din cuvântarea Apostolilor, rostită prin Petru la Cincizecime, în fața celor prezenți, oameni din 16 neamuri prezente, se vede trăsătura universalității Evangheliei, care se adresează tuturor popoarelor, „cei de aproape și cei ce de departe” (Fapte 2, 39).
Prin puterea Duhului, deci, propovăduirea misionară este abilitată să facă prezentă, să actualizeze și să imprime toate culturile umanității, ale căror limbi constituie expresia cea mai densă și semnificativă.
Din cuvântarea Sfântului Apostol Petru reies condițiile, prin care îi pregătește astfel spre botez pe cei prezenți și anume: pocăința de faptele rele, credința în mesianitatea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu și dorința de a primi botezul în numele Lui. Acestea au și rămas condițiile intrării în Biserică până astăzi.
Cât despre botezul în „numele lui Iisus Hristos”, nu este altul decât cel poruncit de El, prin formula trinitară (cf. Matei 28, 19). Biserica înțelege că Sfânta Treime este nedespărțită și cine se botează în numele lui Hristos, se botează în Treime.
Cei botezați primesc îndată iertarea păcatelor și darul Sfântului Duh care produce sfințirea și ridică pe cel botezat la starea de „fiu al lui Dumnezeu prin har” (cf. Ioan 3, 5; Romani 8, 15-16; Gălăteni 4, 6). Despre această lucrare a Botezului în Hristos ne vorbește Sfântul Ioan Hrisostom astfel: „Începutul bunurilor (spirituale) îl avem prin Botez; (prin el) luăm iertarea păcatelor, sfințirea, împărtășirea Duhului, înfierea și viața veșnică”. În legătură cu botezul celor trei mii se pune întrebarea; de cine s-au botezat? Este de presupus că, îndată după pogorârea Sfântului Duh și înainte de botezul celor trei mii, Apostolii au hirotonit dintre cei care se adunau cu ei, diaconi și preoți, cu ajutorul cărora au botezat pe cei trei mii, apoi pe cei două mii. Iar după botezul acestora când Biserica luase ființă prin crearea unui număr așa de mare de membrii ai ei, probabil chiar în primele zile au hirotonit și pe Iacov ca primul episcop al Bisericii din Ierusalim, creând deci, de la început ierarhia bisericească completă. Aceasta fiindcă s-a simțit îndată nevoia ei; deși numirile treptelor ierarhice nu erau cunoscute, totuși funcțiunile existau. Astfel ia ființă prima Biserică creștină la Ierusalim unde alături de Apostoli apare și ierarhia bisericească rânduită de ei.
I.2 Viața spiritual – religioasă
Viața acestei obști creștine se pornește și se afirmă de la început pe cele două lături: spiritual-religioasă și socială, legate strâns una de alta ca sufletul de corp. Aceasta este prima fază a Bisericii, fază de închegare și de solidaritate spirituală, în care scopul principal era de a crea omul cel nou, sfințit, înfrățit, în perfectă și permanentă comuniune cu Sfânta Treime.
Acest fel de trai își găsește exadunau cu ei, diaconi și preoți, cu ajutorul cărora au botezat pe cei trei mii, apoi pe cei două mii. Iar după botezul acestora când Biserica luase ființă prin crearea unui număr așa de mare de membrii ai ei, probabil chiar în primele zile au hirotonit și pe Iacov ca primul episcop al Bisericii din Ierusalim, creând deci, de la început ierarhia bisericească completă. Aceasta fiindcă s-a simțit îndată nevoia ei; deși numirile treptelor ierarhice nu erau cunoscute, totuși funcțiunile existau. Astfel ia ființă prima Biserică creștină la Ierusalim unde alături de Apostoli apare și ierarhia bisericească rânduită de ei.
I.2 Viața spiritual – religioasă
Viața acestei obști creștine se pornește și se afirmă de la început pe cele două lături: spiritual-religioasă și socială, legate strâns una de alta ca sufletul de corp. Aceasta este prima fază a Bisericii, fază de închegare și de solidaritate spirituală, în care scopul principal era de a crea omul cel nou, sfințit, înfrățit, în perfectă și permanentă comuniune cu Sfânta Treime.
Acest fel de trai își găsește expresia în viața socială, care începe a se înfiripa și organiza îndată în jurul Apostolilor. Această viață nouă ne este descrisă foarte pe scurt, de Sfântul Apostol Luca, autorul „Faptelor Apostolilor”, în câteva versete:
”Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire,în frângerea pâinii și în rugăciuni.
Și tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni și semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, și mare frică îi stăpânea pe toți.
Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște.
Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.
Și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii.
Lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul.
Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau.” (Fapte 2, 42-47).
În 2, 42 și 46-47 se arată viața religioasă; iar în 2, 44-45 este descrisă viața socială a acestei obști creștine.
G. Betori scrie pe bună dreptate că acest sumar oferă cititorului un fel de „carte de identitate” a Bisericii.
Este evident faptul că prin aceste trăsături prin care autorul caracterizează comunitatea primară, el intenționează să propună un model pentru orice comunitate creștină în care aceasta își va putea certifica la modul concret, trăit, propria fidelitate față de Evanghelie.
Biserica este într-adevăr o comunitate fidelă Evangheliei în măsura în care credincioșii care o alcătuiesc pun în practică această stăruință apostolică descrisă de vers. 42. Această descriere reprezintă în același timp un program de viață creștină al celor botezați în Hristos.
Botezul este Taină de constituire a Bisericii lui Hristos ca instituție divino-umană văzută. La baia botezului sunt primiți deopotrivă, fără nici o discriminare, toți oamenii, pentru că Dumnezeu dorește mântuirea tuturor. Condițiile cerute în vederea primirii Tainei Botezului, în cartea Faptele Apostolilor, sunt trei și anume:
Credința în învățătura pe care Sfinții Apostoli o propovăduiau, adică în învățătura Mântuitorului Hristos, care prin Apostoli și urmașii lor se va vesti „până la marginile pământului” (Fapte 1, 8). „Iar când au crezut lui Filip, care le propovăduia… bărbați și femei se botezau” (Fapte 8, 12).
Primirea cuvântului Sfinților Apostoli, adică însușirea de către ascultători a mărturiei făcută verbal de către cei care au grăit doar despre „cele ce au văzut și au auzit” (Fapte 4, 20). Formularea exclude orice adaos personal, fidelitatea față de învățătura relevată dovedindu-și eficiența prin lucrarea Sfântului Duh: „Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat și în ziua aceea s-au adăugat că la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41).
Pocăința, adică dorința după o viață nouă și strădania de a nu mai păcătui și de a realiza o asemenea trăire nouă, pocăința cu cele două aspecte ale ei, cel negativ, adică regretul pentru răul făcult și renunțarea la păcat și cel pozitiv, adică strădania de a nu mai păcătuii și de a săvârșii faptele bune, voia lui Dumnezeu.
„Pocăiți-vă”, le spune Sfântul Apostol Petru celor din Ierusalim, în prima sa cuvântare publică, rostită în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 38; cf. 10, 18).
De remarcat cazul diaconului Filip care, înainte de a boteza pe famenul etiopian, îi cere o mărturisire a credinței lui: „Iată apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?” – întreabă famenul pe Filip, la care acesta îi răspunde: „Dacă crezi din toată inima ta, este cu putință. Și el, răspunzând a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 8, 36-37).
Astfel, „Biserica nu creștea numai sub raportul numărului, ci și al credinței și al dragostei, așa că latura principală a primilor creștini era de natură spirituală”.
„Frații stăruiau în învățătura Apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciune” (Fapte 2, 42). În acest verset avem primul tabloul primelor forme de vietuire a comunității creștine.
Aici sunt arătate cele patru acte principale ale vieții religioase ale Biserica din Ierusalim care reprezentau cultul public al ei. Acestea sunt distincte, bine definite, deși săvârșite laolaltă: învățătura apostolilor, rugăciunea, frângerea pâinii și împărtășirea.
Această învățătură a Apostolilor împărtășită comunităților creștine de ei întemeiate se baza pe cunoștințele istorice despre Iisus, pe un conținut de credință și viață morală devenit normativ pentru cine accepta să devină ucenic al lui Iisus Hristos. Din adâncirea acestei învățături apostolice s-a născut marea tradiție a credinței, care mai târziu se va configura în scrierile Noului Testament, în special Evangheliile.
Sfântul Luca înștiințându-ne în acest sumar al cărții sale despre viața Bisericii primare, și afirmând că primii creștini erau „stăruitori în învățătura Apostolilor” vrea să demonstreze că prima comunitate creștină se hrănea și creștea odată cu cuvântul evanghelic pe care îl medita și-l adâncea neîncetat. Această meditare și adâncire neîncetată constituia mai ales o necesitate misionară a comunității apostolice.
„Apostolii le dădeau hrana spirituală ca unor prunci și-i făceau să devină ca îngerii”. Iată de ce a stărui în învățătura Apostolilor înseamnă a fi în comuniune cu Iisus Hristos, care prin intermediul Apostolilor actualizează mereu lucrarea Sa mântuitoare în lume. De aceea stăruința în „învățătura Apostolilor” constituie prima regulă de viață a Bisericii.Cel mai important însă rămâne actul împărtășirii, taina care îi unea pe toți într-o sfântă comuniune cu Hristos.
Sfânta Euharistie este taina unirii, a comuniunii, a unirii cu trupul lui Hristos și cu „trupul Său tainic”, ale cărui madulare devenim, rămânem și creștem, cum explică Sfântul Apostol Pavel: „Că o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 17). Acesta este deci și mijlocul de comuniune spirituală și socială și spre aceasta alergau zilnic creștinii.
De aceea, taina Euharistiei a primit îndată un loc preponderent în viața creștină. Ea a devenit centrul vieții religioase în Biserică, generând necesitatea dezvoltării ierarhiei. După Cincizecime, credincioșii „stăruiau în învățătura Apostolilor și în împărtășire”… Deci ierarhia bisericească, adică ceea ce este astăzi clerul dreptslujitor, s-a format mai întâi în legătură cu posesiunea puterii de a săvârși Tainele. Astfel apare de la început nevoia de persoane sfințite cu grad ierarhic bisericesc, pentru a săvârși sau a ajuta pe Apostoli la săvârșirea Sfintelor Taine. Și deși nu se arată când și cum, Apostolii totuși au hirotonit asemenea persoane din primul moment, de cum s-a simțit nevoia, pentru că ei singuri nu puteau face fată atâtor mii de noi botezați și a altor mii care se adăugau zilnic. Acest fapt fiind argumentat și de faptul că misiunea lor principală era de a propovădui și întemeia biserici, rânduind în ele clerici, prin hirotonie.
Al treilea act, al vieții religioase a acestei comunități din Ierusalim, este „frângerea pâinii”, pe care exegeza romano-catolică o interpretează greșit că actul liturgic al Euharistiei. Aici „frângerea pâinii” este agapa frățească, ce era unită la început cu Euharistia (cf. I Cor. 11, 21). Așa înțelege această expresie Sfântul Ioan Hrisostom, ca o „masă în comun, ca o agapă”.
Este adevărat că „frângerea pâinii” poate fi percepută uneori și ca act liturgic preparator, pentru Sfânta Împărtășire, dar atunci el precede Euharistia, cum este cazul la instituirea Cinei celei de Taină (Matei 6, 26; Marcu 12, 22; Luca 22, 19 sau în I Cor. 10, 16). Lucrul acesta se vede limpede îndeosebi în I Cor. 10, 16: „pâinea pe care o frângem nu este împărtășirea cu Trupul lui Hristos?”. Când însă împărtășirea este așezată în text înaintea „frângerii pâinii” ca în Fapte 2, 42, ”și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni”, atunci „frângerea” nu se poate înțelege decât ca un act aparte pentru agapă.
Sunt și cazuri în care expresia, „frângerea pâinii” ar putea fi înțeleasă ca act euharistic, dar atunci lipsește Euharistia ca în Fapte 20, 7, 11, probabil și 27, 35. Poate chiar în Fapte 2, 46 unde acest act se făcea prin case, să se înțeleagă tot împărtășirea, urmată totuși de agapă. Sfântul Apostol Luca ține să prezinte această frângere a pâinii ca fiind săvârșită întru veselie (Fapte 16, 34) și cu bucurie.
Pentru Sfântul Luca, bucuria este o notă caracteristică a timpului nou al mântuirii; e o bucurie ce sporește pe măsura creșterii Cuvântului și răspândirii evangheliei ” și s-a făcut mare bucurie în cetatea aceea”, (Fapte 8, 8) sau ” iar când au ieșit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, și famenul nu l-a mai văzut. Și el s-a dus în calea sa, bucurându-se” (Fapte 8,39);” iar neamurile pământului, auzind, se bucurau și slăveau cuvântul lui Dumnezeu și câți erau rânduiți spre viață veșnică au crezut”, “și ucenicii se umpleau de bucurie și de Duh Sfânt” (Fapte 13, 48 și 52).
Legată de gestul frângerii pâinii, ea amintește și caracterul eshatologic al ei, și convingerea autorului, că Domnul Înviat este prezent în mijlocul alor Săi, adunați pentru frângerea pâinii (Luca 24, 31, 35). „Noi credem, zice Jacquier, că în comunitățile primare, credincioșii, imitând pe Iisus la ultima cină, au făcut să urmeze masa în comun celebrării Euharistiei”. Acest gest era însoțit de agape sau mese comunitare, expresia fraternității și comuniunii reciproce. Sfântul Luca menționează că acestea erau luate „în simplitatea inimii”. Insistența sa în a le califica în mod pozitiv ne poate face să credem că deja în timpul său ele erau privite cu suspiciune (acuzații de orgii, etc…).
Oricum ar fi fost, „frângerea pâinii” e un „fel de formulă liturgică” legată de practică iudaică (lumea greacă nu cunoștea acest obicei), cu care se începea o masă obișnuită: capul familiei, lua pâinea, mulțumea lui Dumnezeu frângându-o, și apoi o împărțea comesenilor în semn de fraternitate.
În Vechiul Testament întâlnim această expresie numai o singură dată în Ieremia 16, 7 ”nu se va frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort; și nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor și după mama lor”.
Uzanța creștină se distinge de cea iudaică prin faptul că Biserica primară după exemplul lui Iisus i-a dat un sens nou acestei expresii ca să indice astfel o Hrană nouă, pe care Sfântul Pavel o numește „masa Domnului” (cf. I Cor. 10, 21) ”nu puteți să beți paharul Domnului și paharul demonilor; nu puteți să vă împărtășiți din masa Domnului și din masa demonilor” și „Cina Domnului” (cf. I Cor. 11, 20) “când vă adunați deci laolaltă, nu se poate mânca Cina Domnului”. Aceste agape, ce urmau îndată după Sfânta Euharistie, au început în Ierusalim și după exemplul lor, le-a introdus și Sfântul Apostol Pavel în Corint și în alte obști creștine. Numai că, pe când în Ierusalim, agapele ca și împărtășirea erau zilnic, în Antiohia (Gal 2, 12), în Corint (I Cor. 11, 20- 25; 16, 2) și în alte comunități dintre păgâni, aceste agape aveau loc săptămânal și numai duminica cu prilejul cultului și împărtășirii. Aceste agape nu erau simple ospețe, ci ele se făeau în Biserică (cf. I Cor. 11, 20-25), și în ele se prelungea atmosfera tainică a comuniunii euharistice, mai ales că urmau acesteia cum arată și Sfântul Luca, în acest text.
Putem evidenția faptul că acest gest al „frângerii pâinii”, are loc într-un context de rugăciune comunitară. Nu sunt date particularități despre modul în care rugăciunea se desfășoară. Se lasă să se înțeleagă că ritul frângerii pâinii nu coincide cu liturghia iudaică care era încă urmată de creștini la Templu, ci era celebrat în case. Frângerea pâinii este cea care realizează comuniunea profundă dintre credincioșii care participă la același rit. Participarea celor necredincioși nu este permisă după cum pare a reieși din Fapte 27, 35-36 ”și zicând acestea și luând pâine, a mulțumit lui Dumnezeu înaintea tuturor și, frângând, a început să mănânce. Și devenind toți voioși, au luat și ei și au mâncat.”
Efectele produse de frângerea pâinii sunt darul bucuriei celor care participă cu inimă curată, re-dăruirea vieții unui mort, și dobândirea încrederii chiar și din partea unor necredincioși.
Se vede că acest rit era celebrat în ziua cea dintâi a săptămânii, care pare că era deja considerată Ziua Domnului, și care devenise ziua privilegiată pentru celebrarea euharistiei. Tocmai din cauza acestei particularități istorisirea frângerii pâinii la Troa și a învierii tânărului Eutihie este foarte apropiată de istorisirea frângerii la Emaus de către Domnul Înviat. În ambele cazuri frângerea pâinii este săvârșită Duminică, într-o casă, cu ocazia vestirii cuvântului lui Dumnezeu. Faptul că „frângerea pâinii” se săvârșea în casă, ne face să ne gândim că acesta era un rât distinct și care era propriu cultului creștin, iar istorisirea din Fapte 27, pare să confirme această exclusivitate: nu mai era un rât iudaic, dar nici deschis lumii păgâne.
Ultimul act al cultului public erau rugăciunile, care după rânduiala de la templu începeau și sfârșeau serviciul divin, pe care la început l-au imitat și Apostolii, după iudei, ținând și ceasurile de rugăciune de peste zi (Fapte 3, 1) ”iar Petru și Ioan se suiau la templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea”.
Tot cu rugăciuni începeau și sfârșeau mesele comune. Ce fel de rugăciuni se făceau, nu se cunosc, dar desigur, psalmi și alte „rugăciuni speciale potrivite cultului euharistic”. Liturghia Sfântului Iacov alcătuită din primele timpuri, poate constitui o dovadă concludentă că toate rugăciunile erau centrate în actul euharistic.
Primii creștini se rugau neîncetat, Sfântul Luca a vrut să dea de înțeles cititorilor săi că rugăciunea este vitală pentru existența creștină. În orice moment și cu orice prilej important, creștinii se roagă chiar și în momentele liturghiei ebraice. Biserica apostolică încerca să realizeze pe deplin idealul „rugăciunii în toată vremea” (Luca 18, 1; 21, 36) un ideal pe care-l împărtășea și Sfântul Apostol Pavel. Plinirea cererilor rugăciunii comunității de către Dumnezeu îi dă acesteia puterea de a continua misiunea sa de vestire a cuvântului cu credincioșie față de planul divin, în pofida pericolului și împotrivirii omenești.
Pe lângă caracteristicile vieții spirituale ale acestei obști creștine, se arată apoi și progresul uimitor, înăuntru și în afară. În latura interioară era o creștere în intensitatea duhovnicească, „așteptând cu un cuget, primind hrană cu bucurie și cu bunătatea inimii”, manifestate prin lauda lui Dumnezeu, din care se vădea harul revărsat peste tot poporul.
Aceste virtuți făceau să sporească și în extensiune Biserica, crescând tot mereu numărul credincioșilor sau al celor ce se mântuiesc.
În Fapte 2, 46-47 „și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” se arată lucrarea minunată, de desăvârșire și de solidaritate, de comuniune spirituală și socială ce se realiza.
Mai mult, în versetul 42, „și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni”, autorul descrie pe scurt cele patru acte principale, bine cunoscute de credincioșii care le practicau; în versetele 46-47 aceeași viață religioasă este descrisă însă așa cum o vedeau iudeii la creștini. Adică, ei îi vedeau mergând zilnic la templu, pentru rugăciune și laudă lui Dumnezeu, apoi cum frângeau pâinea prin case și se împărtășeau cu bucuria inimii, fără să știe și ei sensul acestei frângeri a pâinii și a împărtășirii, ci cunoșteau numai actul exterior: dragostea și frăția, dintre cei ce se mântuiau, precum și harul pe care-l dobândea tot poporul ce se adăuga Bisericii.
I.3 Viața socială
Creștinul nu este un individualist. După specificul ființei sale, el are relații cu Dumnezeu Creatorul și cu creația Sa, natura înconjurătoare și semenii săi.
În viața socială, desfășurată în complexitatea relațiilor cu semenii – frați în Hristos – egali după natură spirituală și morală comună tuturor oamenilor, creștinismul aduce principii noi. Libertate, egalitate, frățietate – privite sub aspectul lor religios-moral – milă și dreptate prin iubire. Toate acestea sunt principii care izvorăsc din dragostea față de aproapele.
Conlucrarea creștinului cu societatea reiese și din faptul că mântuirea subiectivă e condiționată de trăirea în societate, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Ciprian să spună că nu există mântuire în afară de Biserică.
Aspectul exterior și social al primei comunități creștine se caracteriza printr-o viață cu totul nouă, pe care o descrie autorul Faptelor în 2, 44-45: „și toți cei care au crezut erau laolaltă și aveau toate deobște, și pământul și averile și le vindeau și le împărțeau tuturor după cum avea fiecare nevoie”. De la unitatea și solidaritatea, sau comuniunea spirituală, ușor au trecut credincioșii și la comunitatea de bunuri materiale, ca o urmare a desăvârșitei lor frățietăți duhovnicești. Cei care au crezut erau laolaltă și aveau toate de obște. Aceasta era și o nevoie locală, fiindcă mulți erau străini de localitate (ex. Apostolii erau galileeni), și credincioșii din Ierusalim le puneau la dispoziție casele lor (cf. 2. 46; 12, 12); dar ea era îndeosebi și o necesitate sufletească, o urmare firească. „Vedeau, zice Sfântul Ioan Hrisostom, că cele spirituale sunt comune și nimeni nu va avea mai mult ca altul și veneau îndată să aducă și să dea pe cele (materiale) ale tuturor și aveau toate de obște.
Bunurile materiale slujesc vieții pământești a omului. Viața pământească are, însă, valoare numai în lumina vieții veșnice; de aceea și atitudinea față de bunurile materiale trebuie coordonată cu atitudinea față de bunul spiritual suprem, fericirea veșnică. „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu, și toate acestea se vor adăuga vouă” (Luca 12, 31). Bunurile materiale nu sunt rele în sine, ele au valoare pur externă, de satisfacere a trebuințelor fizice: hrană, îmbrăcăminte, susținerea vieții. Sfântul Iacob prezintă din acest punct de vedere pe bogați și bogățiile lor. Semnificația socială reiese din raportul bogaților cu săracii. Se știe că cei dintâi care s-au atașat credinței și Apostolilor erau în majoritate săraci, care ei înșiși aveau nevoie să fie sprijiniți; dar chiar și aceștia aduceau tot ce aveau la casa comună a comunității, de unde se împărtășeau apoi toți. Erau și unii mai înstăriți, care îndată ce primeau credința sub îndemnul cugetului lor, „își vindeau pământul și averile și le împărțeau tuturor după cum avea fiecare nevoie” (vers. 45).
Prima problemă socială cu care Biserica primară a trebuit să se confrunte a fost cea a sărăciei, și astfel luăm cunoștință de prima organizare socială sub formă de obște și comunitate a bunurilor, pe care credincioșii le aduc și le împart ei singuri celorlalți, după nevoie. Este prima etapă a acestei vieți de obște, când cei care le aduceau, tot ei le împărțeau. Deși superioară, această formă de împărtășire a bunurilor cu ceilalți, totuși se putea greși; cei care împărțeau prin trufie, iar cei care primeau prin jenă de a fi miluiți, și deci unitatea spirituală și socială putea fi periclitată sau stânjenită. De aceea, ceva mai târziu apare o altă fază de organizare, mai avansată, prin care solidaritatea și frățietatea duhovnicească erau desăvârșite. Și anume, cei ce-și vindeau țarinile și casele aduceau prețul bunurilor vândute și le depuneau la picioarele Apostolilor, și aceștia rânduiau a se da fiecăruia după cum avea trebuință (Fapte 4, 34-35).
Iată cât de minunat descrie Sfântul Ioan Hrisostom această viață ideală, când aveau toate „de obște”: „aceasta era o viață îngerească, a spune că nimic nu este al său (din cele avute). Aici este smulsă rădăcina relelor și au dovedit din cele ce au făcut, că ei au ascultat cuvântul care zice: „mântuiți-vă de acest neam sucit…”. Vezi evlavia sporită? Ofereau avuțiile și se bucurau; și era mare desfătare, căci mai mari erau bunurile pe care le primeau. Nimeni nu mustră, nimeni nu invidia, nu exista nici un dispreț și nici un disprețuit. Ca niște copii se socoteau că trebuie să fie instruiți; ca de curând născuți, așa erau de înclinați spre ascultare… Nu era nici un viclean. Nici un rău. Nu există acest cuvânt rece: al meu și al tău. Pentru aceea era bucurie la masă (agapă). Nimeni nu pretindea că mănâncă din ale sale; nimeni ca din cele străine, deși pare a fi o enigmă aceasta. Și nici nu socoteau că le sânt străine, bunurile fraților; căci erau ale Domnului. Nici pe cele proprii ca ale lor, ci ale fraților. Nici săracul nu se rușina, nici bogatul nu se mândrea. Aceasta era bucuria”.
Important este că toți cei de obște se simțeau egali ca, frații și fiii aceluiași Tată, ca într-o familie. „Precum într-o casă părintească toți fiii sunt egali în cinste, așa se simțeau și aceia. Și ceea ce era mai minunat, este că dezlipindu-se de propriile bunuri, se hrăneau din ele cu simțământul că mănâncă din cele ale obștei. Dar iată și cazul lui Anania și Safira, care pentru vicleșugul lor primesc acea pedeapsă care face să cutremure toată Biserica (Fapte 5,11). Nedreptatea socială, lipsa de iubire a aproapelui, precum și toate dezordinile din lume provin din iubirea nestăpânită pentru bunurile materiale și din greșita lor destinare. „Bunurile materiale nu sunt date numai pentru trebuințele unora, ci pentru satisfacerea trebuințelor tuturor, pentru ca nimeni să nu fie în lipsă” (Fapte 4, 34). Valoarea bunurilor materiale este în strictă dependență de funcția socială care li se dă; altfel, printr-o destinare și folosință arbitrară, egoistă, ele pricinuiesc încălcarea principiilor morale creștine și devin piedică în calea mânturii.
I.4 Ierarhia Bisericească
Această creștere uimitoare a comunității, necesită și o sporire a slujitorilor bisericești, ceea ce determină apoi alegerea celor șapte „diaconi eliniști”, energii noi „plini de Duhul Sfânt și de credință” (Fapte 6, 3, 5), care dau un avânt nou dezvoltării Bisericii prin minunile și semnele ce le făceau în popor (6, 8). „Și cuvântul lui Dumnezeu creștea și se înmulțea în Ierusalim foarte, și mare mulțime de preoți se supunea credinței” (6, 7).
Convertirea unui așa de mare număr de oameni dovedește, pe de o parte, entuziasmul și avântul de nedescris al creșterii Bisericii, iar pe de altă parte, capacitatea de argumentare teologică pe care sfinții apostoli și cei hirotoniți de ei o dobândiseră de la Duhul Sfant.
Apoi, predica înflăcărată a lui Ștefan și martiriul său avea să ducă la ieșirea creștinismului din granițele Ierusalimului și să treacă în ținuturile dimprejur și mai apoi la neamuri.
Originea instituirii celor Șapte nu este menționată în afara cărții Faptelor.
În Fapte 6, 1-6 Sfântul Luca prezintă instituirea grupului celor Șapte diaconi (Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena, Nicolae), apoi activitatea a doi dintre ei: Ștefan (Fapte 6, 8 – 8, 2) și Filip (Fapte 8, 5–40; cf. 21, 8–9). Sfântul Luca nu-i desemnează decât prin numărul lor, fără să le atribuie un titlu, îl va numi totuși pe Filip, evanghelist, în Fapte 21, 8. Cei Șapte sunt cu siguranță iudei de origine, cu excepția lui Nicolae, care era un prozelit, dar potrivit numelor pe care le poartă și mediului în care și-au exercitat activitatea, indică că ei aparțineau iudaismului elenistic.
Temeiurile existenței persoanelor și treptelor ierarhice sunt relevate de următoarele indicații: mai întâi pentru nevoia ajutorării Apostolilor la Botez, cult și împărtășirea cu Sfânta Euharistie, și la administrarea și distribuirea bunurilor obștei. Apoi, când se pune problema alegerii celor șapte „diaconi eleniști”, în Fapte cap 6., pe motiv că se înmulțiseră ucenicii, textul lasă a se înțelege că evreii încreștinați își aveau deja asemenea slujitori bisericești, care serveau la agape – „slujirea cea de toate zilele” (6, 1) – și deci ajutau și la cult, la Sfânta Euharistie, pe Apostoli. Și cum „agapa” era strâns legată de Euharistie, acești „diaconi” nu erau simpli „slujitori la mesele” agapelor – pentru care nu ar fi avut nevoie de hirotonie, ci erau, îndeosebi, slujitori bisericești, ajutând și la săvârșirea Sfintelor Taine. Ei evanghelizau și botezau, ceea ce numai persoanele bisericești cu hirotonie puteau face.
Altă indicație este că preoții apar deodată și cu sarcina de iconomi sau administratori ai bunurilor obștii (Fapte 11, 30), fără să se arate când și cum au fost hirotoniți. Când Sfinții Apostoli Pavel și Barnaba hirotonesc preoți în comunitățile dintre păgâni (14, 23), o fac după modelul de la Ierusalim, unde aceștia existau de mult (cf. 9, 10, 18). În fine, la Sinodul din Ierusalim (15, 2, 4, 6, 22, 23) întreaga ierarhie bisericească era alături de Apostoli: „Apostolii și preoții”, sau „slujitorii bisericești”.
Aici termenul de presbiteri este luat în general pentru toată ierarhia, fiindcă Sfântul Iacov, episcopul Ierusalimului, era prezent și prezida, iar preoții și diaconii de asemenea erau de față. Dar pentru că nu se precizaseră încă termenii ierarhiei, confundându-se unii cu alții, de aceea aici sunt cuprinși toți în termenul de presbiteri. Pe bună dreptate, dar, zice Sfântul Ioan Hrisostom la alegerea celor 7 diaconi, că slujba „iconomatului”, sau grija pentru cei flămânzi și pentru văduve, o avea Biserica și până aici, numai că nu existau numirile de diacon, de preot și de episcop. Slujirile existau, dar nu și numirile lor.
Biserica pare deci complet organizată, chiar înainte de marea prigoană și uciderea arhidiaconului Ștefan. Anania, care după acest eveniment va servi de preot lui Saul (9, 10, 18), la Damasc, nu putea fi hirotonit de Apostoli decât până la această dată. Ierarhia era deci existentă cu mult înainte, în anul 49-50, slujitorii bisericești participând alături de Apostoli la „Sinod”.
I.5 Bazele iudaice ale cultului creștin
Indiferent ce dezacord există între istoricii cultului creștin, cu toții sunt de acord în acceptarea unei înlănțuiri genetice între acest cult și tradiția liturgică a iudaismului, așa cum a existat în perioada respectivă. Astfel, pentru o justă înțelegere a vieții liturgice a Bisericii primare, trebuie să ținem seama în primul rând de moștenirea pe care creștinismul a preluat-o din iudaism.
Prin această moștenire nu se înțelege numai Vechiul Testament. Un mare specialist în ceea ce privește relațiile dintre creștinismul primar și iudaism afirmă hotărât că Biserica a moștenit de la iudei nu numai Vechiul Testament, ci „întregul complex al iudaismului”. În evaluarea acestei moșteniri, trebuie să ținem seama de ponderea importantă a iudeo-creștinismului în sânul Bisericii din epoca apostolică. Tradițiile religioase cu care iudeii convertiți veneau în Biserică erau foarte bogate și nu totdeauna unitare. Existau deosebiri nu numai între iudei și samariteni, ci și între iudeii proveniți din medii geografice diferite (din Iudeea, din Galileea sau din diaspora), sau din sânul unor grupări diferite (farisei, saduchei, esenieni etc.). Între primii creștini erau și mulți preoți mozaici (Fapte 4, 36; 6, 7), mulți foști prozeliți iudei (Fapte 6, 5 ș.a.). O bună parte dintre aceștia, intrând în creștinism, nu înțelegeau să renunțe pur și simplu la tradițiile religioase ale mediului din care proveneau.
Astfel ei continuau să participe la cultul de la templul din Ierusalim (Luca 24, 53; Fapte 2, 46) sau la cultul sinagogal. În acest sens este informat Sfântul Apostol Pavel, la întoarcerea din a treia călătorie misionară, de către Sfântul Iacov, primul episcop al Ierusalimului: „Vezi, frate, câte mii de iudei au crezut și toți sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21, 20). Din context reiese că Sfântul Iacob nu era un adept al acestei „râvne pentru Lege” a majorității păstoriților săi (Fapte 15, 13-21); iar Sfântul Pavel va arăta că riturile mozaice nu constituie decât „umbre” ale realităților creștine.
Din tradițiile iudaice, creștinismul a preluat unele forme liturgice și o terminologie liturgică. Bineînțeles că aceste forme și această terminologie sunt, în creștinism, vehicule ale unui conținut religios cu totul nou. Relevăm aici numai două aspecte importante ale continuității dintre mozaism și creștinism în ce privește cultul:
– În primul rând, ambele religii se caracterizează prin aceeași determinare liturgică a vieții credincioșilor lor. Viața credincioșilor iudei se desfășura integral între barierele unor prescripții liturgice, care vizau consacrarea acestor credincioși ca „împărăție preoțească și neam sfânt” (Ieșire 19, 6). Tot astfel, viața creștinilor se desfășoară sub semnul unei atotcuprinzătoare consacrări; ei pot fi numiți „cei ce sânt sfințiți” (Evrei 2, 11; 10, 10. 14; cf. Ioan 17, 17. 19; I Cor. 1, 2);
– În al doilea rând, atât mozaismul, cât și creștinismul accentuează rolul preotului de instrument al sfințirii care vine de la Dumnezeu. La iudei, toate actele sfințitoare se săvârșeau de către preoți. În Noul Testament se evidențiază în mod constant rolul Sfinților Apostoli și apoi al episcopilor și al preoților, de mijlocitori ai sfințirii. Nu se concepe viață bisericească fără preoți. De aceea, Sfinții Apostoli și ucenicii lor au grijă să rânduiască preoți în fiecare comunitate creștină nou-înființată (Fapte 14, 23; Țiț 1, 5; cf. Fapte 11, 30; 15, 2.4.6.23; 20, 17; Filimon 1, 1; I Timotei 3, 1 ș. a.). Sfântul Ignatie Teoforul îndeamnă; „Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce aparțin Bisericii” (Epistola către Smirneni, VIII, 1); și „După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuși, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot așa și voi să nu faceți nimic fără episcopi și fără preoți; nici să nu încercați să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de unul singur, ci în comun” (Epistola către Magnezieni, VII, 1).
Din Evanghelii și Faptele Apostolilor vedem clar că Hristos însuși și ucenicii Săi nu numai că nu au renegat Templul și singoga, ci au luat parte în mod regulat la cultul tradițional. Cartea Faptelor subliniază și ea fidelitatea creștinilor din Ierusalim față de cultul tradițional evreiesc. Înaintea persecuției stârnite împotriva lor de către Sinedriu, Apostolii și cei care „stăruiau în învățătura lor” nu au încetat de asemenea să se roage în Templu (Fapte 2, 46), să respecte ceasurile stabilite pentru rugăciune (Fapte 3, 1) și sărbătorile (Fapte 20, 16).
Opus vechiului cult tradițional, Hristos întemeiază unul nou – „în Duh și Adevăr” (Ioan 4, 23-24), adică cinstirea lui Dumnezeu în sinceritate și curăția inimii. Principiul acesta va deosebi cultul cel nou, cultul creștin, de cultele păgâne și de cel iudaic, care puneau accentul mai mult pe riturile și formele externe și mai ales pe jertfele sângeroase, decât pe simțirea religioasă adevărată, bazată pe iubire și respect față de Dumnezeu. Comunitatea religioasă pe care El a format-o prin ucenicii Săi nu a fost unită doar prin învățătura Sa, ci a avut propria ei regulă de rugăciune (Luca 11, 1) și propriile sale adunări cultice. Există mărturie de asemenea în cartea Faptelor că creștinii aveau propriul lor cult, în mod exclusiv creștin, alături de participarea la cultul tradițional evreiesc. Acesta a inclus Botezul, frângerea Euharistică a pâinii și rugăciunea comună. De fapt, era exact acel cult care îi deosebea pe ei de alți evrei. În comunitatea creștină se putea intra doar pe calea cufundării baptismale; se putea deveni membru doar prin participarea la adunarea euharistică și la rugăciunile comune ale fraților. Deși în forma lui exterioară acest cult creștin autonom derivă din prototipurile specifice evreiești, nimeni nu ar nega noutatea sa în relație cu cultul Templului și al sinagogii.
I.6 Ziua Domnului și sabatul
Chiar din primele zile ale Bisericii s-a început celebrarea creștină a zilei Domnului. Aceasta a fost ziua Învierii din morți a lui Iisus, arătarea Lui ca viață nouă, și această zi a devenit în Biserică ziua Euharistiei. Pentru a înțelege locul zilei Domnului în viața liturgică a Bisericii primare este important a clarifica relația ei cu sabatul evreiesc.
Adunările liturgice ale primilor creștini, unite cu săvârșirea Sfintei Euharistii, aveau loc, după uzul iudaic, atât la Ierusalim, cât și în comunitățile de origine apostolică din diaspora, către seară și anume sâmbătă seara, prelungindu-se cu învățătura apostolilor sau predică (omilia) până noaptea târziu, sau chiar către ziuă. (Fapte 12, 6-12, 20, 1-11); caracterul nocturn (de priveghere) al serviciului euharistic al primilor creștini a înlesnit trecerea pe nesimțite de la sâmbăta iudaică la Duminica creștină, numită „prima zi a săptămânii” sau „Ziua Domnului”, care încă din această vreme devine ziua săptămânală de sărbătoare a creștinilor, înlocuind sâmbăta (comp. Și I Cor. 16, 1-2 și Apocalipsa 1, 10).
Pentru Biserica primară, Ziua Domnului nu a fost o substituire a sabatului; ea nu a fost echivalentul lui creștin. Poziția cheie a sabatului (și a prescripțiilor legate de el) în Legea vechiului Testament și în pietatea evreiască este bine cunoscută. Sabatul este instituit odată cu rânduirea sărbătorii Paștilor și a mâncării mielului pascal, cu azimi, în noaptea scoaterii evreilor din robia Egiptului, după 430 ani de robie (Ieșire 12, 40), miel care preînchipuia pe Hristos „Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Din indiferent ce sursă a fost dobândit de către Israel ciclul săptămânal al timpului, interpretarea și trăirea lui religioasă a fost înrădăcinată într-o teologie a timpului în mod specific biblică.
A Șaptea Zi, ziua odihnei complete, este o comemorare a creației lumii, o participare la odihna lui Dumnezeu după creație. În această zi Legea recomandă bucurie: „vei mânca și vei bea și îi vei da mulțumire Lui care a creat toate lucrurile”, deoarece, „El care a creat toate lucrurile a cinstit și sfințit ziua sabatului și a poruncit ca ea să fie așa” (II Macabei 15, 2-4). Fidelitatea față de sabat a fost strâns legată de profunzimile esențiale mistice ale poporului lui Israel și doar prin înțelegerea acesteia vom putea înțelege și semnificația noii zile introduse de către Biserică.
Hristos învie nu în sabat, ci în prima zi a săptămânii. Aceasta a fost prima zi, începutul vieții înviate peste care „moartea nu stăpânește”. Această zi a devenit ziua Euharistiei ca „mărturisire a Învierii Sale”, ziua comunicării către Biserică a acestei vieți noi. Euharistia este taina Bisericii, este parousia, prezența Domnului Înviat și Slăvit în mijlocul „a ceea ce este al Său”, în mijlocul celora care constituie Biserica. Hristos a înviat în prima zi, adică în ziua începutului creației, deorece El restaurează creația după păcat. Dar această zi care încheie istoria mântuirii, ziua biruinței asupra forțelor răului, este de asemenea ziua a opta: „Așadar, ziua care a fost prima, scrie Sfântul Augustin, va fi de asemenea a opta, așa încât întâia viață nu s-a sfârșit, ci mai degrabă s-a făcut veșnică”. În Biserică această primă zi a opta este ziua Euharistiei. Tradiția timpuriu creștină aduce mărturie unitară despre acest fapt. Euharistia are ziua sa, creștinii se strâng laolaltă într-o zi stabilită. Ea a devenit așa de strâns legată de această zi încât nimic nu a fost și nici nu va fi în stare să slăbească această legătură.
Cap II. Sfintele Taine și ierurgiile în timpul Bisericii Primare
Piatra de temelie a cultului Legii celei Noi, a cultului creștin, o pune Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină, când El prefigurează, în chip nesângeros, jertfa sângeroasă pe care avea s-o aducă în curând pe Golgota, instituind Sfânta Euharistie și totodată formele principale ale noului cult (ritualul euharistic), din care se vor dezvolta treptat toate celelalte forme secundare ale sale. Mântuitorul îi învață pe ucenici cum să se roage, dându-le ca model de rugăciune Rugăciunea domnească (Tatăl nostru, Matei 6, 9-13; Luca 11, 2-4), formular de rugăciune specific creștin și atotcuprinzătoare în ceea ce privește nevoile materiale și spirituale pentru care ne rugăm la Dumnezeu.
Mântuitorul nu instituie nu numai taina Sfintei Euharistii – fundamentul liturghiei creștine – ci și celelalte taine de căpetenie ale vieții creștine: botezul („… mergând, învățați toate neamurile, botezându-le…” Matei 28, 19), preoția și pocăința (Matei 28, 18; oan 20, 20-23: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține, ținute vor fi”). Unele forme secundare ale cultului provin de la Mântuitorul, Care le-a practicat și le-a recomandat ucenicilor: binecuvântarea poporului prin ridicarea și punerea mâinilor, binecuvântarea copiilor, cântarea de imne ș.a.
II.1 Botezul și Mirungerea
Sfinții Apostoli înțelegând misiunea încredințată de Domnul Iisus, vor săvârși Botezul începând din ziua Cincizecimii și anunță tuturor necesitatea acestei Taine pentru mântuire.
Când cei ce erau de față în Ierusalim la Cincizecime, ascultând predica Sfântului Apostol Petru, întreabă ce trebuie să facă pentru a se mântui, Apostolul le răspunde: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 38).
Credința și pocăința cerute atunci vârstnicilor înainte de botez erau numai în general și constau mai mult în lepădarea vechii credințe și a vechiului fel de viețuire păgână. Nu e vorba de o mărturisire amănunțită a credinței vreștine, deoarece abia erau inițiați în ea atât cât să le formeze o convingere, urmând să se desăvârșească în ea, în timp. Precum am văzut, rânduiala botezului propriu-zis este precedată de rânduiala catehumenatului sau a facerii catehumenului. Înainte de a fi botezat, candidatul la botez este făcut catehumen sau trecut prin treapta intermediară dintre starea de necreștin și cea de creștin. Această treaptă de tranziție dura odinioară un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, timp în care cel ce voia să treacă la creștinism trebuia să învețe adevărurile fundamentale de credință și să se pregătească sufletește pentru intrarea în Biserică prin botez.
Rânduiala de astăzi a catehumenatului reprezintă numai un rest sau o prescurtare din ritualul solemn și mult mai complicat, de odinioară, prin care păgânii erau admiși în rândul catehumenilor și în urma căruia episcopul însuși făcea apoi examinarea și trierea lor, spre a-i alege pe cei vrednici de botez și a-i pregăti pentru primirea lui. Acest examen se numea scrutinia și, deoarece botezul mulțimilor de catehumeni se făcea îndeosebi la Paști, trierea catehumenilor avea loc mai ales în miercurea săptămânii a patra din Postul Paștilor; atunci se făcea înscrierea candidaților la botez (competentes) care de aici înainte alcătuiau o categorie aparte între catehumeni, făcându-se rugăciuni speciale pentru ei la Liturghie (ectenia și rugăciunea specială pentru „cei spre luminare”, care se adaugă și azi la Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite, în a doua jumătate a Postului Paștilor); urma apoi exorcizarea lor, lepădarea lor solemnă de satană și mărturisirea credinței în Hristos, care aveau loc de regulă în Vinerea Sfintelor Patimi, adică în ajunul primirii botezului, iar uneori și mai înainte.
Practica exorcizării este foarte veche în Biserica creștină. Ea se bazează pe exemplul dat de Mântuitorul însuși, Care-i vindeca pe cei îndrăciți (Matei 17, 18) și pe porunca dată de El Apostolilor (Matei 10, 8; Marcu 16, 17-18 ș.a.). În vechime, ritualul exorcizării îl săvârșeau exorciștii, adică acei clerici inferiori anume hirotesiți și învestiți cu darul alungării duhurilor rele. Rugăciunile de exorcizare erau citite șapte zile de-a rândul de către exorciști sau de către preoții care catehizau, înainte de botez, iar în ziua a opta sau chiar în ziua botezului, le citea din nou arhiereul ori preotul care avea să săvârșească botezul.
În legătură cu Taina Botezului, Sfântul Luca amintește în cartea „Faptele Apostolilor” de practică punerii mâinilor, de către Apostoli și de către ucenicii lor, peste cei nou botezați. Dacă din alte texte ale Noului Testament reiese că, încă de pe timpul Sfinților Apostoli, se întrebuința și ungerea cu Sfântul Mir (II Cor. 1, 21-22; Ioan 2, 20, 27), în Fapte întâlnim doar practică punerii mâinilor peste cei botezați. În perioada de început, imediat următoare întemeierii Bisericii, când luau naștere noi comunități sau biserici locale, prin propovăduirea Sfinților Apostoli, aceștia săvârșeau Botezul și apoi aveau posibilitatea de a-și pune mâinile imediat peste cei botezați de ei personal. Însă, odată cu dezvoltarea Bisericii, adică cu înmulțirea comunităților creștine, Sfinții Apostoli nemaiputând ajunge la ele personal, s-a folosit ungerea cu Sfântul Mir de către urmașii lor direcți – episcopii – precum și de către preoți.
Prin mulțimea mirodeniilor din care e făcut, Sfântul Mir arată tocmai mulțimea și felurimea darurilor și puterilor Sfântului Duh, care pune în lucrare diferitele virtuți creștine. Ungerea cu Sfântul Mir a noului botezat este „armătura Sfântului Duh”, cum zice Sfântul Chiril al Ierusalimului, fiind totodată semnul și pecetea lui Hristos, prin el noul botezat devine creștin adevărat și deplin, un nou Hristos, adică uns al Domnului.
Prin punerea mâinilor, Apostolii împărtășeau Duhul Sfânt celor botezați. Odată săvârșită, Taina Botezului oferă celor renăscuți prin ea, adică celora cărora li s-au iertat păcatele, îndreptățirea primirii celei de a doua Taine, Taina prin care primesc pe „Duhul Sfânt” (Fapte 8, 15, 17) sau „darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 38; 11, 17). Importanța Tainei stă în faptul că prin semnul văzut al punerii mâinilor sau prin ungerea cu Sfântul Mir se împărtășește „Duhul Sfânt” care dă putere (Fapte 2, 8). Sfântul Luca a ținut să precizeze și adevărul că același Duh Sfânt se împărtășește atât celor tăiați împrejur cât și celor netăiați împrejur după primirea Tainei Botezului, exemplificând acest lucru prin istorisirea cazului particular a casei sutașului Corneliu înainte de a primi Botezul, iar Sfântul Apostol Petru exclamă: „Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezați aceștia care au primit Duhul Sfânt ca și noi?” (Fapte 10, 47; cf. 11, 15; 15, 8).
II.2 Euharistia
Dacă Sfântul Botez este „poarta” de intrare a creștinilor în Biserică și taina care unește pe toți în Trupul lui Hristos, Sfânta Euharistie este „hrana” acestui Trup tainic, este „doctoria nemuririi”. Despre așezarea Sfintei Euharistii Sfântul Apostol Matei ne spune: „Iar pe când mâncau, Iisus luând pâinea a binecuvântat, a frânt și dând ucenicilor a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți că acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).
E vorba de sânge care se varsă spre iertarea păcatelor, adică de jertfă, așa cum era și în Vechiul Testament. Este vorba de așezarea unei legi noi, care să o înlocuiască pe cea veche. Legea veche a fost instituită prin sânge. E adevărat că nu prin sânge de om, ci de animale (Ieșire 24, 8) dar e știut că în Testamentul Vechi sângele înlocuia jertfă de om. El închipuia moartea celui ce jertfea. Păcatul nu poate fi ispășit decât prin sânge (Evrei 9, 22) adică prin moartea celui ce l-a săvârșit. Acela însă substituie sângele său prin sânge de animal. Se mai știe apoi că toate jertfele sângeroase ale Vechiului Teastament erau o icoană a jertfei celei unice a Domnului. Tot așa este știut că Legea cea Nouă e o desăvârșire a celei vechi; ce a fost acolo numai icoană, simbol, chip, în legea nouă e adevăr, realitate.
După ce la Cincizecime Biserica ia ființă ca instituție teandrică, cel dintâi act teandric pe care îl trăiește este săvârșirea primei Euharistii de către Apostoli și împărtășirea lor și a primilor creștini cu Trupul și Sângele Domnului. În Sfânta Euharistie se realizează unirea tuturor credincioșilor cu Hristos, dar și unirea între toți membrii Bisericii. Sfântul Ioan Hrisostom învață că toți aceia care se împărtășesc cu Hristos devin un singur trup, pentru că toți se unesc cu Hristos și toți sunt părtași lui Hristos în egală măsură.
Referindu-se la aspectul comunitar al Sfintei Euharistii, Sfântul Luca amintește de câteva ori despre frângerea pâinii. Despre comunitatea creștină din ziua Cincizecimii (Fapte 2, 46-47), despre Sfântul Pavel care ajunsese în Troa, în cea de a treia călătorie misionară (Fapte 20, 7-11), tot despre Sfântul Pavel care înainte de a coborî din corabie pentru a debarca pe insula Malta, îndeamnă pe toți viețuitorii să mănânce și totodată încurajându-i că nici unul dintre ei nu va pieri (Fapte 27, 33-38).
Din vechime avem mărturii că laicii primeau Sfânta Împărtășanie numai din mâna sfințiților slujitori. Pentru că Sfânta Euharistie este o taină sfântă, atunci e de la sine înțeles că nu poate fi săvârșită decât de episcopi sau de preoți, deoarece numai ei sunt „administratorii tainelor” (I Cor. 4, 1; Efeseni 4, 11; I Cor. 12, 28-30). Nici nu putem închipui posibilitatea de a împărtăși altcineva decât preoții această sfântă taină, câtă vreme este vorba de prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului, pentru iertarea păcatelor și de o jertfă atât de înfricoșată. Împărtășirea este „piscul cel mai înalt al vieții duhovnicești”, de aceea, se pot împărtăși numai credincioșii pregătiți și vrednici de a primi Trupul și Sângele Domnului, verificați ca atare de către duhovnic, prin spovedanie (I Cor. 11, 28-29). Se pare că primii creștini se împărtășeau zilnic (Fapte 2, 42, 46).
În concluzie se poate afirma că în Biserica primară, toți creștinii, fără deosebire, petreceau necontenit într-un cuget în „frângerea pâinii”, (Fapte 2, 42) sau, cum se spune ceva mai departe: „Și frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucuria și curăția inimii” (Fapte 2, 46); adică se împărtășeau cu „pâinea și vinul euharistic”. Sfânta Euharistie a fost și este actul divin care face din cei mulți un singur trup și un singur suflet, iar primii creștini au înțeles în chip desăvârșit și au trăit cu intensitate acest mare adevăr.
II.3 Pocăința sau mărturisirea
După învierea Sa din morți, Mântuitorul Hristos dă Sfinților Apostoli puterea de a ierta păcatele oamenilor spunând: „Luați Duh Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 20-23).
Mesajul Evangheliei chema prin glasul Sfinților Apostoli, pe toți oamenii – indiferent de originea etnică, nivelul cultural, starea socială, vârsta, sexul, ocupația, viața religioasă – la o viață nouă, la viața trăită în comuniune cu Dumnezeu. Dar, pentru a ajunge la o astfel de viață, atât evreii cât și păgânii trebuiau să se îndrepte spre lumina creștinismului, trebuia așadar, ca primii să se descătușeze de prescripțiile mozaice, iar păgânii să se abată de la calea întunericului (Fapte 26, 18) și să urmeze învățăturii lui Hristos. „Pocăiți-vă – îndeamnă Sfântul Petru mulțimile în ziua Cincizecimii – și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre” (Fapte 2, 38).
La început, în primele secole, atât mărturisirea păcatelor mai grave, cât și penitența se făceau în public. Administrarea tainei Pocăinței era mult mai riguroasă și mai complicată decât astăzi, fiind strict reglementată prin disciplina penitențială, care-i separa pe păcătoși de credincioșii fără păcate, obligându-i să rămână în pronaosul bisericii (uneori în pridvor ori afară din biserică) și luându-le dreptul de a aduce daruri la biserică, de a participa la Liturghia credincioșilor și de a se împărtăși; dar din pricina scandalurilor la care dădea loc mărturisirea publică, ea a fost cu timpul părăsită și a rămas în practică numai mărturisirea individuală și secretă.
Pocăința obișnuită se poate face oricând, dar Taina Pocăinței se împărtășește celor ce se pregătesc a primi Sfânta Împărtășanie pe temeiul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine și numai așa să mănânce din această pâine și să bea din acest pahar” (I Cor. 11, 27-30). Această cercetare de sine nu poate fi altceva decât Taina Pocăinței, prin care pregătim trupul și sufletul nostru în chipul cel mai deplin pentru primirea Trupului și Sângelui Domnului.
Această întoarcere de la satana la Dumnezeu se înfăptuiește de fiecare om îmbrăcând haina pocăinței, prin care trebuie să înțelegem regretul sincer al fiecăruia pentru viața păcătoasă petrecută și urmarea unei vieți noi, o viață trăită în credința lui Hristos, cel prin care se vestește tuturor iertarea păcatelor (Fapte 13, 38). Prin pocăință și credința în Hristos cei tăiați împrejur dobândesc nu numai iertarea păcatelor, ci și îndreptarea de toate câte n-au putut să fie îndreptați prin Legea lui Moise (Fapte 13, 33), iar păgânilor întoarcerea la Dumnezeu le oferă ca roade atât iertarea păcatelor, cât și părtășie cu cei care s-au sfințit prin credința lui Dumnezeu (Fapte 16,18), înțelegând prin acestea refacerea legăturii harice, a comuniunii cu Dumnezeu.
II.4 Preoția și apostolatul
Domnul nostru Iisus Hristos, dorind ca opera Sa mântuitoare să se continuie peste veacuri și să fie folositoare tuturor oamenilor și-a ales – așa cum ne istorisește Sfântul Luca (6, 13) – din mulțimea ce-l crezuseră, doisprezece Apostoli. După învierea Sa din morți le-a dat puterea de a-I continua opera, zicând: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute” (Ioan 20, 20-23). Totuși plinătatea harului Duhului sfânt, pentru slujba în care sunt rânduiți, Sfinții Apostoli o primesc în ziua Cincizecimii.
Alegerea lui Matia, ca apostol în locul lui Iuda Iscarioteanul (Fapte 1, 24), cât și alegerea lui Pavel (Fapte 27, 3; vezi și 22, 14; 26, 16-17) și Barnaba, cartea „Faptele Apostolilor” ni le prezintă ca pe niște acte voite și săvârșite fie de Dumnezeu-Tatăl, fie de Dumnezeu-Fiul, fie de Dumnezeu-Duhul Sfânt. Încă și alte exemple arată că alegerea, atât a Sfinților Apostoli cât și a urmașilor lor, este un act de voință comună a persoanelor Sfintei Treimi, chiar dacă sunt amintite separat.
Biserica creștină primară n-a cunoscut decât cele trei trepte ale ierarhiei clericale: episcopatul, preoția (prezbiteratul) și diaconatul. În afară de diaconițe și prezbitere, nici Sfânta Scriptură și nici scrierile apostolice nu pomenesc despre alți clerici sau slujitori bisericești. La început, tuturor celor aleși de Apostoli pentru sarcină grea și de mare răspundere a păstoririi primelor comunități creștine, li se dădea denumirea generală de prezbiteri. Din Fapte se vede clar că prezbiterii erau instituiți de Sfinții Apostoli prin hirotonie și rugăciuni, după o vreme de post (Fapte 14, 23).
Prezbiterii aceștia erau deci, preoți și cea dintâi dintre funcțiile lor era cea liturgică, iar împreună cu Sfinții Apostoli ei alcătuiau ceea ce Sfântul Apostol Pavel numește colegiu sacerdotal, ceata preoțească, între ale cărei datorii și drepturi era de a coliturghisi cu apostolii la săvârșirea hirotoniei sau consacrarea slujitorilor bisericești. Funcția liturgică a acestor prezbiteri se vede, indiscutabil, mai ales din Epistola Sfântului Iacov (5, 14-15).
Tot atunci vor apărea și cei șapte diaconi: „Drept aceea, fraților, căutați (alegeți) șapte bărbați dintre voi…” (Fapte 6, 3-6), „prin rugăciune” (Fapte 1, 24; 6, 6; 14, 23), „prin post” (Fapte 13, 3; 14, 23) și „prin punerea mâinilor” (Fapte 6, 6; 8, 3) hirotonesc preoți în toate cetățile în care au întemeiat biserici. De aici rezultă foarte limpede grija manifestată de Sfinții Apostoli de a asigura, pentru viitor, continuarea neîntreruptă, prin alți slujitori ai sacerdoțiului pe care ei l-au primit de la Domnul Hristos (Fapte 20, 24-26).
În „Faptele Apostolilor” găsim chiar și câteva condiții care erau imperios cerute pentru a fi socotit și ales în slujba de apostol sau chiar în cea mai mică din treaptă ierarhiei bisericești, adică în cea de diacon. În alegerea lui Matia ne sunt indicate anumite condiții care erau cerute de înseși datoriile pe care trebuiau să le împlinească în activitatea lor Apostolii, adică să fie propovăduitorii întregii învățături primite de la Domnul Iisus, precum și mărturisitori ai învierii Sale din morți (Fapte 1, 21-22; 4, 20; 12, 15-16; 23, 11). Iar atunci când citim relatarea despre alegerea celor șapte diaconi, numind activitatea lor tot o slujire, dar de importanță minoră față de cea a apostoliei sau a preoției (Fapte 6, 26), Sfinții Apostoli recomandă ca aleșii să facă parte din membrii Bisericii, deci să fie botezați, indicând acest lucru prin cuvintele „plini de Duh Sfânt” și să fie bărbați socotiți de credincioși ca având între ei un „nume bun” și plini de „înțelepciune” (Fapte 6, 3-5).
Din istoria dezvoltării și organizării Bisericii, se știe că episcopii erau principalii păstori ai comunităților creștine din veacurile primare. Ei se găseau și au rămas în centrul vieții bisericești, dobândind acestă poziție prin următorele avantaje și lucrări specifice treptei lor: prin har – ei singuri având plenitudinea harului și puterii preoțești; prin lucrarea de păstori principali ai comunităților, care îi situa în poziția de părinți ai familiei creștine atrăgându-le cinstea ce li se cuvenea și care se acorda căpeteniilor firești, și în al treilea rând, prin unitatea pe care o realizau și o întăreau în cadrul sau în sânul comunităților creștine, asigurând păstrarea și trasnmiterea ei, prin unitatea în credință, în rugăciune și în bună rânduială sau disciplină.
Unul dintre cei dintâi episcopi a fost, la Ierusalim, Sfântul Iacov, urmat de fratele său, Simeon. În epoca apostolică mai avem pe Țiț în Creta, și pe Timotei, cel dintâi episcop în Efes, de altfel și mulți alții dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului și colaboratori ai Sfinților Apostoli. Hirotonia acestor primi episcopi a fost săvârșită direct de către Sfinții Apostoli, prin punerea mâinilor, fie de către fiecare în parte (II Tim. 1, 6), fie sinodal, adică de ceata mai-marilor preoților, cum zice Sfântul Apostol Pavel (I Tim. 4, 14).
Așadar, preoția creștină este o instituție de origine dumnezeiască. Începutul și puterea ei slujitoare și sfințitoare vin, prin Sfinții Apostoli, de la Mântuitorul Însuși, Care este izvorul sfințeniei și al preoției creștine, iar existența ei se poate constata neîntrerupt, de la întemeierea Bisericii, în tot cursul istoriei creștine, până astăzi.
II.5 Ierurgiile
Pentru mântuirea sufletului și dobândirea împărăției lui Dumnezeu credinciosul în orice moment din viața sa are trebuință de harul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Mijlocul specific de manifestare a vieții sacramentale îl constituie Sfintele Taine. Pe lângă acestea, în timpul Bisericii Apostolice existau desigur și variate binecuvântări, sfințiri, slujbe etc.
Din Vechiul Testament găsim binecuvântări cu caracter liturgic, care mai târziu vor fi preluate în ierurgiile creștine. Oameni aleși au puterea de a binecuvânta, în numele lui Dumnezeu, singurul izvor al binecuvântării: Isaac îl binecuvântează pe Iacov (Fac. 27, 7; 28, 1-4); Iacov îi binecuvintează pe fiii săi (Fac. 49), Moise înainte de a muri, îi binecuvintează pe israeliți (Deut. 33, 1 ș.u.); la sfințirea templului regele Solomon îi binecuvintează pe cei prezenți (III Regi 8, 14 ș.u.).
Puterea de a binecuvânta a fost însă încredințată în mod special preoților. Astfel, Melchisedec, preotul-rege din Salem, îl binecuvintează pe Avraam (Evrei 7, 7). În Numerii 6, 23-27, binecuvântarea este instituită ca o funcțiune specifică a preoției mozaice. Despre binecuvântare ca funcțiune specific preoțească ne vorbesc și alte texte din Vechiul Testament (Deut. 10, 8; I Par. 23, 13; II Par. 30, 27).
Din scrierile talmudice aflăm că la templul din Ierusalim preoții binecuvântau pe credincioși în fiecare zi, la jertfă de dimineață; după distrugerea templului, binecuvântarea se săvârșea în sinagogi, la rugăciunea de dimineață. În Ziua Ispășirii, ea era repetată de patru ori. Binecuvântarea se rostea numai în limba ebraică. Ea se săvârșea după un anumit ritual; toți preoții deodată binecuvântau poporul, stând în picioare și ridicând mâinile deasupra capului.
În Biserică veche, binecuvântarea persoanelor era practicată în variate forme. Din scrierile postapostolice aflăm că episcopii și preoții binecuvântau pe credincioși fie în cadrul slujbelor, fie în afara acestora.
Noul Testament atestă clar că binecuvântarea liturgică a fost preluată de creștinism, de la început. Astfel, urmând pilda Mântuitorului, Care a binecuvântat pâinea și peștele (Matei 14, 19), pe copii (Matei 19, 15), cerând Sfinților Apostoli să binecuvânteze casele în care vor fi primiți (Matei 10, 12) și dându-le puterea de a alunga demonii (Matei 10, 8), Biserica, preluând prin Sfinții Apostoli și urmașii lor această putere, a instituit unele rugăciuni sau slujbe pentru eliberarea omului și a lucrurilor de sub influența diavolului, și vindecarea de neputințe, rugăciuni la cerere pentru ajutorul dumnezeiesc, precum și rugăciuni sau slujbe de sfințire prin care persoane sau lucruri se scot din întrebuințarea comună și se destinează scopurilor sfinte. Toate aceste rugăciuni și slujbe constituie ierurgiile.
Știm că în repetate rânduri, Mântuitorul a binecuvântat hrana, alimentele. Sfântul Apostol Pavel avertizându-l pe Timotei să se ferească de eretici, zice: „Aceștia opresc de la căsătorie și de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulțumire, pentru cei credincioși și pentru cei ce au cunoscut adevărul, de vreme ce orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat dacă se ia cu mulțumire. Căci se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” (I Tim. 4, 3-5). Ultimile cuvinte din acest citat arată clar că Apostolul nu are în vedere numai rugăciunea dinainte de masă (practicată consecvent de creștini, după modelul iudaic); sfințirea „prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” a bucatelor este o ierurgie, prin care și hrana este cuprinsă în consacrarea care pecetluiește toate aspectele vieții credinciosului creștin.
Se sfințea, de asemenea, untdelemnul. Era, desigur, sfințit untdelemnul folosit la taina Sfântului Maslu. (Marcu 6, 13; Iacov 5, 14) sau la taina Mirungerii (cf. II Cor. 1, 21-22; I Ioan 2, 20, 27). Temeiuri ale sfințirii apei pot fi considerate: Botezul Domnului în Iordan, când Duhul Sfânt, coborându-se în chip de porumbel, a sfințit pe Mântuitorul „și apele”; apa vindecătoare de la Vitezda, „unde un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ținut” (Ioan 5, 4); textele evanghelice în care „apa” sau „apă vie” apare ca simbol al harului Sfântului Duh (Ioan 4, 10, 11. 13; 7, 38-39).
Desigur că în Biserica epocii apostolice se săvârșea sfințirea apei baptismale. În Efes. 5, 26, Sfântul Apostol Pavel vorbește de sfințirea membrilor Bisericii „cu baia apei prin cuvânt”. E vorba, desigur, de botez; o apă care sfințește trebuie însă să fie ea însăși sfințită. O indicație și mai clară în acest sens apare în Evrei 10, 22; „Să ne apropiem cu inimă curată, întru deplinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău și spălându-ne trupul în apă curată” (cf. Iez.. 36, 25).
Biserica a stabilit anumite rugăciuni sau slujbe prin care puterile răului sunt alungate în numele Domnului (Fapte 10, 38; 16, 18), ca să elibereze pe credincios, să-l curețe și să-l dezlege de prihana păcatelor și să-l tămăduiască de bolile trupului (Fapte 5, 15-16; 8, 7; 9, 12; 9, 34; 19, 12; 28, 8).
De asemenea a rânduit rugăciuni, slujbe pentru sfințirea caselor, viilor, ogoarelor etc., ca puterile care tulbură liniștea acestora să fie îndepărtate. Toate acestea Biserica le-a rânduit pentru că, potrivit Sfintei Scripturi, prin Sfântul Duh nu se va îngădui ca „Sfântul Tău să vadă stricăciune” (Fapte 2, 27) și pentru că „Cele ce Dumnezeu a curățit, tu să nu le zici spurcate” (Fapte 10, 15).
Desigur, nu toate ierurgiile pe care le practică astăzi Biserica au existat, în aceleași forme, de la început. Noul Testament ne oferă însă suficiente mărturii că în Biserica epocii apostolice se săvârșeau nu numai cele șapte Sfinte Taine, ci și alte lucrări sfințitoare, prin care se împărtășeau credincioșilor darurile cerești, chezășie a bunurilor viitoare.
Concluzii
Biserica este începută și temeinicită de Hristos, înființată la Cincizecime și desăvârșită de Duhul Sfânt, care rămâne apoi în ea și o umple de darurile și prezența sa. Ea este răspândită, organizată și condusă în chip văzut de Apostoli mai întâi și apoi de ierarhia bisericească înființată de ei. Viața și organizarea acestei Biserici apare împletită cu viața Apostolilor.
Organizarea ei este ierarhică cu cele trei trepte, iar conducerea ei apare sinodală. În general slujitorii bisericești apar și harismatici pentru că, pe lângă „harisma” ierarhică, singura permanentă și absolut indispensabilă în Biserică, ei aveau și alte harisme pe care, uneori le puteau avea și unii dintre credincioși. Dar aceștia erau totdeauna în dependență de Apostoli și de ierarhie, care aveau autoritatea de a le controla, disciplina și chiar interzice, când nu zideau Biserica (I Cor. 14, 13,28). Ajutați de aceste daruri spirituale, Apostolii întemeiau Biserici pretutindeni și le organizau cu cler ierarhic, dându-le un drum nou și o viață nouă religioasă și socială.
Practica baptismală și Frângerea pâinii erau momentele cele mai importante ale noii vieți comunitare; Botezul constituind ocazia unei semnificative mărturisiri de credință, iar Frângerea pâinii devenea locul perpetuării memoriei vii despre ultimile evenimente legate de viața și cuvintele Mântuitorului, și în același timp oferea spațiul aclamării Domnului Înviat.
Dacă în ceea ce privește viața religioasă, Biserică era unitară, în tot locul, datorită unității de credință și cult, în latura socială era organizată diferit. Expresia dragostei față de frații din afară și de departe, erau colectele care constituiau totodată și un mijloc material de solidaritate socială și universală. În chipul acesta, creștinismul era îndrumat nu numai spre latura interioară-spirituală, ci mai ales spre latura lui practică-socială. Credința era unită cu fapta, dogma cu viața. Supunerea față de stăpânirile cele mai înalte era o poruncă, iar dragostea, care prisosea în toate, făcea să dispară ura și chiar răceala dintre oameni.
Aceleași principii noi de viață religioasă și socială călăuzeau pe toți, iar viața comunității devenea pilduitoare și pentru necreștini. Ca mijloace de legătură între membrii ei și Bisericile de pretutindeni, în afară de doctrină și cult erau agapele și colectele. De asemenea, erau și epistolele Sfinților Apostoli, care circulau din loc în loc, de la o Biserică la alta; apoi vizitele Apostolilor și însoțitorilor lor, etc., care făceau legătura de idei și schimb de experiență duhovnicească.
De atunci, însă, să recunoaștem, s-a răcit și s-a pierdut mult din credința și dragostea cu care știa să facă atât de mult bine Biserică veche. – S-a pierdut din vina noastră, a creștinilor înșiși. Împotriva principiilor creștine și a practicii Bisericii, chiar societatea creștină a revenit cu timpul la concepții și întocmiri nedrepte, antiumane, antisociale, nepotrivite cu demnitatea și cu drepturile omului. Sclavia și comerțul cu oameni, exploatarea omului de către om, abuzul de avere și de poziție socială, privilegii de clasă, luxul și risipa, lipsa de considerație pentru aproapele, au reapărut în diferite forme în lumea creștină însăși. În măsura în care creștinii au nesocotit datoria lor socială de a practica iubirea, a îndrepta nedreptatea și înlătura viciile vieții sociale, s-au făcut vinovați înaintea lui Dumnezeu și a lumii, ca o cădere în apostazie.
De aceea este bine să fie luată în considerație calea pe care au urmat-o primii creștini, care, fără arme și fără război, „au biruit împărății” și au încreștinat popoarele lumii, înfrățindu-le treptat în Hristos. Astfel, credința, viața și mărturia Bisericii primare cu cele patru fundamente ale ei învățătura apostolilor, comuniunea sau părtășia materială și spirituală, stăruința în frângerea pâinii și rugăciunea constituie modelul cu care Biserica lui Hristos din toate timpurile trebuie să se măsoare pentru a-și verifica fidelitatea ei față de evanghelia primită.
Biserica este datoare societății și Mântuitorului să se întoarcă la practicarea sfintei idei evanghelice a iubirii de oameni; e datoare să contribuie la restabilirea vieții sociale, bazate pe marea idee morală-socială a frăției universale, a egalității și dreptății. Biserica trebuie să facă activă și rodnică dragostea creștină, să împlinească lipsurile acțiunii ei sociale, să facă să circule și să rodească idei morale-sociale ale Evagheliei.
Partea a doua
Cap III. Conținutul și formele de organizare ale educației religioase
III. 1. Conținutul educației religioase
Educația religioasă creștină este o acțiune specific umană, care desfășoară conștient de către un educator, conform unui plan și a unor metode bine precizate,Ea este susșinută de iubire, de încredere, de libertate și de harul lui Dumnezeu, având ca scop realizarea caracterului religios- moral cu desăvârșirea lui în personalitatea creștină.
Educația religioasă propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au și rolul de a unifica toate valorile cuprinse de conștiința omului. Ea nu va rămâne o problemă privată a fiecăruia dintre noi ci va cere întotdeauna o rezolvare a comunității și implicarea tuturor instituțiilor care o servesc. Deoarece școlii îi revin sarcinile de a îndruma educația tinerelor generații spre dezvoltarea și formarea intelectuală, estetică și patriotică, Bisericii îi revine sarcina și Ministerului Educației Naționale prin introducerea și menținerea orei de religie în planul cadru cu o oră pe săptămână educarea spiritului spre desăvârșire. Ea este importantă pentru copii și elevi atât ca sentiment, cât și ca logică de explicare a lumii. Disciplina religie le oferă copiilor perspectiva comuniunii veșnice cu Dumnezeu și cu semenii, mai ales că aceștia nu pot înțelege complet un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de bunătate și sfințenie, necesare în viața personală și comunitară.
Educația religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viață: „Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu”. Nu religia, ci lipsa acesteia este o viață artificială pentru copil, deoarece sufletul copilului se înrudește structural cu realitatea religioasă: „Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 15). Educația religioasă afirmă sufletul copilului și, în același timp, îl înalță prin iubire.
Sunt voci care, în numele libertății de conștiință, susțin cu vehemență eliminarea disciplinei religie din școală, propunând soluții „ingenioase”: scoaterea din trunchiul comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opționale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă tradiția școlii românești, practica europeană, dar și impactul actual al educației religioase asupra elevilor. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale și morale ce stau la baza culturii europene și naționale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber și care au un rol formativ deosebit, demonstrat și de studiile psiho-sociologice în domeniu.
Educației religioase i se cuvin următoarele trăsături:
ea nu se realizează de la sine, ci presupune o intervenție exterioară conștientă, o serie de tactici procedurale și metodologice deliberate, dimensionate de factorii care înfăptuiesc o stare de educație.
în formarea religioasă a omului, libertatea este o premisă și un rezultat al guvernării lui Dumnezeu a acestei lumi și prin datul ontologic al ființei umane, acela de a ne naște ființe libere cu conștiință și putere de decizie prin înzestrarea cu rațiune , voință și sentiment.
educația religioasă presupune implicarea a doi factori fără de care nu se poate realiza această educație și anume omul și un factor mai presus de om și d e lume si anume divinitatea.
Pedagogul G.G Antonescu gândește educația religioasă în cadrul educației integrale, iar apropierea de Dumnezeu se va face și “prin gândire și prin sentiment și prin voință”.
Educația religioasă se poate realiza direct, prin instrucție, prin însușirea teoretică a fenomenului religios, a adevărurilor de credință cuprinse în marile scrieri sau canoanele Bisericii. Cu toate acestea ea se poate insinua și indirect prin educarea caracterului și avoinței prin cunoașterea Sfintei Scripturi.
Problema cea mai stringentă a educației religioase este primirea vioaie și însușirile reale a acelor stări din care reiese atât practicarea virtuților cum frumos le explică și înșiruie în 33 de trepte Sfântul Ioan Scărarul care ne servesc ca model pentru îndeplinirea datoriilor creștinești.
Educația religioasă trebuie să aibe ca scop o dimensiune practică ce trebuie pusă în slujba necesității convertirii faptelor de conștiință în fapte de conduită, în activități palpabile. Răspunsul mărturisit de om prin credință față de om fiind voluntar, conștiința religioasă este necondiționată datorită liberății cu care este înzestrat omul de la creație, această libertate având o valoare absolută. Educația religioasă îl determină pe om să se identifice cu libertatea și responsabilitatea atât în fața sinelui, co munității cât și a istoriei.
Astfel nu te poți numi un om cult, moral, o persoană care este aparținătoare unu grup cu idei morale coerente si verticale fără cunoașterea și punerea în prcatică a unor valori pe care educația religioasă le promovează mai mult decât orice alte forme de spiritualitate.
Educația religioasă contribuie din plin la formarea individului, la implicarea acestuia responsabilă în viața activă și în cea socială.
Fiecare etapă din viața unui om are importanța ei, iar un sistem educativ va fi complet numai atunci când va cuprinde toate formele de informare și de formare, pentru toate nivelurile de vârstă: preșcolar, școlar, adolescent, tânăr. Altfel spus, pentru reușita orei de Religie, sunt necesare o bună cunoaștere a particularităților etapelor de dezvoltare psihogenetică și adaptarea la specificul acestora, așa cum și Sf. Ap. Pavel vorbește, în Epistola sa către Evrei, despre tratarea diferențiată a oamenilor în învățare: „(…) Pentru cei tari trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte. Pentru că oricine se hrănește cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptății, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârșiți, care au prin obișnuință simțurile învățate să deosebească binele și răul”.(Evrei 5, 12-14)
Etapa adolescenței este una dificilă și delicată, tinerii fiind preocupați îndeosebi de orientarea profesională și de alegerea unei cariere. De cele mai multe ori, în opțiunile lor, ei se gândesc la o meserie bănoasă, ignorând latura spirituală a vieții și importanța acesteia. O puternică influență asupra modului lor de gândire îl are societatea de astăzi, materialistă și lipsită de sentimentul onoarei, al cinstei, al dreptății.
Evident, nu le putem contesta dreptul la stabilitate materială, dar misiunea Profesorilor de Religie este să-i învețe să ceară ajutorul divin pentru dobândirea mai întâi a bunurilor spirituale și apoi a celor pământești. Ca argument, avem versetele din Predica de pe Munte (Matei 6, 33): „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.
Așadar, ieșit de sub „autoritatea” familiei, adolescentul, spre deosebire de elevul școlar, care încearcă să imite comportamentul adulților, simte nevoia să fie distinct de ceilalți, se află într-o continuă și permanentă căutare, atât de ordin fizic, cât și spiritual; tânărul se află în căutarea propriei identități. „Fiecare dintre voi, tați și mame, să se îngrijească de minunatele sale opere la fel ca artiștii ce făuresc cu multă sârguință tablouri și statui – pentru că pictorii, punând zi de zi tabloul în fața lor, îl acoperă cu culori, străduindu-se ca totul să fie așa cum trebuie. La fel fac și pietrarii înlăturând ce e de prisos și adăugând ceea ce lipsește. Și voi, la fel ca cei care fac statui, să folosiți pentru creșterea copiilor toată vremea pe care o aveți făcând pentru Dumnezeu statui vrednice de minunare: înlăturați ce e de prisos, iar ceea ce lipsește adăugați, și urmăriți zi de zi cu luare-aminte ce dar au din fire copiii, ca să-l înmulțiți, și ce lipsă, ca să o înlaturati, și cu deosebită osârdie izgoniți orice prilej de neînfranare, căci înclinarea către aceasta este cu precădere vătămatoare pentru sufletele tinere. Cel mai bine este să-l înveți cu trezvia înainte să apuce să guste din cele moleșitoare: să biruie somnul, să privegheze la rugăciune, să însemneze cu semnul crucii toate cuvintele și toate faptele sale.”
„De la o vârstă fragedă, copilul își însusește cu repeziciune ceea ce i se spune, și ceea ce aude se întipăreste în sufletul lui ca pecetea în ceară. Prin aceasta, viața lor începe deja să încline fie către păcat, fie către virtute. Așadar, dacă, chiar de la început îi abatem de la păcat și îi punem pe calea cea bună, lucrul acesta va deveni pentru ei deprindere, le va intra în fire, și nu se vor mai abate atât de usor spre rău, fiindcă obisnuința îi va trage la fapte bune”.
„Copiii trebuie educați duhovnicește încă dinainte vârstei de 6-7 ani. Nu trebuie ca înainte de a merge la scoală ei să rămână lipsiți de învătțătură, întrucât această vârstă este vremea “de aur” pentru a semăna și a înrădăcina în ei tot ce este bun, și de asemenea tot ce este rău.. Se întelege de la sine că inima omenească, la fel ca ogorul, nu poate rămâne pentru totdeauna pustie. Dacă în el nu vor fi semănate plantele cele bune, vor crește negreșit cele rele…Trebuie inceput cu lucrurile cele mai simple, elementare: cum să își facă semnul crucii, cum să stea la rugăciune, cum să intre in biserică, cum să se poarte în ea, cum să facă metanii și așa mai departe. Copiii trebuie învățați treptat, fără să fie pierdute din vedere nici cele mai mărunte lucruri, pentru ca și clădirile cele mai mari sunt alcătuite din fire de nisip. Pentru copii sunt de folos lecturile si povestirile despre vietile Sfinților si din istoria biblică, însoțite de explicații și învățături morale.Treaba noastra este doar să sădim și să udăm; a face să crească este treaba lui Dumnezeu – și nu se poate ca discuțiile duhovnicești să nu aducă nici un folos dacă atât dascălii, cât și ucenicii vor începe cu binecuvantarea lui Dumnezeu.”
Din dorința de a fi unic, de a se face remarcat, el acordă o grijă mai mare propriei persoane și încearcă să se evidențieze ori de câte ori are prilejul și ocazia. Pe plan psihologic, apar tensiuni, conflicte, dizarmonii. Fiecare tânăr în parte evoluează într-un anumit mod, sub influența unor factori precum anturajul, mediul socio-educațional etc.
Idealul educației religioase nu poate fi altul decât acela al integralității constând în: ,,a cultiva toate forțele de care dispune omul ca ființă psihofizică, precum și de valorile ideale menite să inspire pe cele dintâi și să le dea direcție; cu alte cuvinte, educația va tinde continuu la realizarea valorilor ideale și la idealizarea forțelor reale, deci la idealismul activ''.
Educația religioasă urmărește realizarea comunicării cu Dumnezeu a omului, ceea ce presupune din partea omului o permanentă purificare de patimi precum și o creștere din partea omului, o permanentă stare de purificare și o creștere în virtute.
Acest lucru este posibil numai prin participarea activă la viața Bisercii, printr-o bună comunicare cu preotul paroh. Prin acest tip de educație se urmărește formarea și perfectarea a două componente de bază pe de o parte sufletul și pe de altă parte trupul care este casa sufletului.
Educația pare a fi cea mai dificilă formă de artă, care se realizează în numele moralizării și slefuirii personalității umane. Între teologie și pedagogie relația trebuie să nu fie cu animozități astfel ca știință teoretică, dar și ca disciplină pracatică, pedagogia atinge profunzimile umane.
Problema autonomiei omului ține și de raportul dintre dintre educațor și educabil așa cum și chestiunea valorilor ține atât de pedagogie cât și de teologie. Aceste două trasee au în vedere formarea și desăvârșirea ființei umane, implicând în realizarea acesteia mijloace specifice care pot conduce spre finalitățile trasate, existând o strânsă corelație între mijloacele care fac să fie atins scopul educației religioase.
Drumul omului spre libertate este în același timp, singurul drum prin care Dumnezeu poate atesta prezența sa și să apară în istorie, deoarece fără Dumnezeu, omul nu va ajunge la desăvârșirea sa; dar la rândul său, fără om problema lui Dumnezeu nu găsește nici o înrădăcinare. Omul și relația acestuia cu Dumnezeu este una teandrică care se bazează pe activitatea învățătorească a Mântuitorului Iisus Hristos, predată ucenicilor săi și aceștia mai departe la ucenicii lor în primele veacuri creștine prin viu grai, apoi fixandu-se în scris și alcătuind canonul Sfintei Scripturi.
III. 2. Rolul educativ al Bisericii
Sfânta Biserică este instituția divino-umană întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos, este unirea a tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu și creație. Ea este implicarea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea. În ea coexistă eternul și temporalul, creatul și necreatul, ultimul destinat să fie copleșit de creat să se îndumnezeiască tocmai prin Sfintele Taine lăsate de Mântuitorul Hristos ei spre păstrare și administrare prin urmașii sfinților Apostoli care au transmis prin Taina Hirotoniei și prin succesiunea apostolică harul Sfântului Duh.
Biserica este o comunitate a oamenilor reuniți în jurul unor valori comune pentru a celebra și transmite mai departe prin tradiția creștină ceea ce a primit de la sfinții apostoli așadar Biserica este Trupul lui Iisus prezent în lume, trup din care facem și noi parte ca mădulare ale acestui trup.
Biserica este forma instituționalizată a manifestării religioase care se raportează la un timp și la un spațiu cultural: ,,Nu există mântuire în afara Bisericii, slujirea cuvântului trece mai întâi prin slujirea Sfintelor Taine și se încheie prin slujirea întrupării. Numai că Trupul iese în afara istoriei și prin această depășire eliberează omul de orice alienare sociologică”.
Influența pedagogică a Bisericii poate fi deosebit de importantă, în primul rând, ea ne face părtași la tainele vieții supranaturale, al misterele participării la manifestarea în lume a divinității. Ea ne propune un scop și un ideal înalt al perfecționării existenței noastre. Ea ne oferă un model de conduită în persoana și actele instanței transcendente ca un puternic impact asupra membrilor ei.
Biserica completează opera educativă începută în sânul familiei de către părinți și se dovedește o modalitate complementară a școlii în materie de formare spirituală și morală.
Temelia educației permanente promovate de Biserică este trezvia, ca o luare aminte la noi înșine, la cele ce se petrec în interiorul nostru, la gândurile care ne asaltează, la sugestiile care ne vin prin consecințele lecturilor pe care le facem. Această educație permanentă este posibilă prin virtuțile creștine și sinergiile educationale. Stâlpii de bază ai spiritualității creștine ca educație permanentă, sunt cei patru sfinți evangheliști, adevărații stâlpi de sprijin ai Învățătorului Iisus Hristos și Învățăturii Sale (Gal. 2, 9, Matei, Marcu, Luca si Ioan). Iubirea creștină, principiu fundamental al educației, este firul roșu al întregului sistem educațional. Aici se are în vedere iubirea față de Dumnezeu ca prima poruncă si iubirea față de aproapele ca cea de a doua poruncă, ele fiind quintesența Noului Testament. Educația religioasă, ca o componentă a procesului de învățământ are în vedere: învățământul și conceptele de coeziune, solidaritate și comunitate socială: învățământul – șansa, putere de decizie și însănătoșire a comunității; învățământul și comunitatea globala; iar în mod special învățământul multicultural și cultura Duhului. Un învățământ multicultural fară o cultură spirituală, plină de duh, este doar de suprafață și nu poate fi ziditor, trainic, eficient și implicat în eternitate. Cultura Duhului este cultura Cuvântului lui Dumnezeu și se ocupă cu studiul, dar mai ales cu trăirea, împărtășirea și păstrarea Cuvântului lui Dumnezeu, ajutând procesul de învățământ să sintetizeze, analizeze și promoveze valorile universale necesare unui învățământ multicultural cu discipline bine închegate. Împreună cu valorile culturale, profesionale, morale, religioase, fizice și estetice trebuie să avem în vedere și valorile duhovnicesti ale educației, prin care educația înduhovnicește și-i dă viată spirituală sistemului educational, ajutând personalitatea umană să intre în legatură cu transcendentul, cu veșnicia. De fapt, spiritualitatea autentică stă la temelia educației pentru formarea și dezvoltarea personalității umane prin înduhovnicirea valorilor universale ale educației. Aceste valori universale, de toate nuanțele, se întrețin prin axiologia educației și se sădesc în inima omului, primind duh de viață din Duhul lui Hristos, Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6).
Dumnezeu nu este mai îndepărtat în epoca noastră decât în alte vremuri, prezența Lui este efectiv perceptibilă în orice întâlnire interumană care intersectează Biserica pentru că zidește, în felul ei, statura Omului desăvârșit, ea are nevoie de individ în aceeași măsură în care individul are nevoie de ea.
CAP. IV Aplicabilitatea pedagogiei apostolice în contextul contemporan
Autorul Faptelor Apostolilor, Sf. Evanghelist Luca, ucenic al Sf. Apostol Pavel, ne dă informații, uneori chiar amănunțite, despre începuturile Bisericii creștine, despre prima ei organizare, despre stabilirea unor învățături de credință, despre activitatea Apostolilor, diaconilor preoților și învățăceilor, subliniind darurile, zelul și meritele celor mai osârduitori dintre ei.
Cartea "Faptele Apostolilor" fiind cronologic scrisă și constituind primul referat istoric al Bisericii, trebuie să o avem ca etalon, pentru Biserica de mai apoi, deoarece Biserica în mod firesc, pe parcurs, în evoluția sa comportă schimbări. În cartea Faptele Apostolilor avem îndreptar sigur și încă necontroversabil în creștinătatea de pretutindeni și de totdeauna.
La începutul cărții Faptele Apostolilor ni se arată ca Iisus, după înviere, S-a arătat Apostolilor în răstimpul de patruzeci de zile, până la Înălțarea la cer, de mai multe ori, îndemnându-i să nu plece încă la propovăduire, ci să rămână în Ierusalim până ce vor fi îmbrăcați cu putere de la Sfântul Duh. Mântuitorul S-a adresat tuturor Apostolilor deopotrivă. Petru făcea parte dintre ei și era și el ca oricare altul, nimic mai puțin, dar și nici mai mult. La 1, 13 cartea Faptele Apostolilor ne arata și lista celor unsprezece Apostoli, spre a fi cunoscuți și recunoscuți acești mandatari ai Domnului. Erau următorii: Petru, Ioan, Iacob, Andrei, Filip, Toma, Vartolomeu, Matei, Iacob al lui Alfeu, Simon Zelotul și Iuda al lui Iacob. Lista este, aceeași ca în evanghelii și aproape în aceeași ordine (Mt. 10, 2-4; Mc. 3, 17-19; În. 1, 40-46). Lipsește Iuda Iscarioteanul care acum nu mai era Apostol și nici nu mai era în viață (1, 18). Ni se spune că acești Apostoli erau toți la un loc, "într-un cuget, într-o unitate frățească și egalitate deplină. Cu ei se mai aflau încă și Maica Domnului, apoi așa zișii "frați ai Domnului" și alți câțiva apropiați ai lor. În total erau cam o sută și douăzeci.
Se menționează chiar în primul capitol necesitatea de a întregi la doisprezece numărul Apostolilor, în urma căderii lui Iuda. Inițiativa o are Petru, același Petru, "cel dintâi", cum îl numește Sf. Evanghelist Matei în lista sa (Mt. 10, 2). Dar tocmai aici se vede foarte limpede, că Petru era, "cel dintâi" numai în listă, la numărul curent și că nu avea nici o întâietate jurisdicționala mai mult decât oricare Apostol, față de ceilalți. Ci era "cel dintâi" care se declarase pentru Iisus, cel mai bătrân între ei și cel mai grăbit, "cel dintâi" la cuvânt, și acum ca și altădată.
Nu Petru numește un Apostol nou, nici chiar ceilalți Apostoli la un loc și desigur nici mulțimea. Ci "ei" – Apostolii toți și probabil toți cei ce erau împreună cu ei, "au pus înainte" (au propus) doi bărbați dintre cei cunoscuți și verificați că vrednici de această slujbă. Din acești doi, Dumnezeu a ales pe unul, prin sorți. Așa a fost ales Matia în rândul celor unsprezece. Nici o urmă de supremație sau de vreun drept special la vreunul dintre Apostoli. E vorba de alegerea unui nou Apostol, adică de instituirea cuiva în cea mai înaltă demnitate a Bisericii. E prima manifestare de această natură în Biserică. Ea constituie un model pentru toate veacurile, cu atât mai mult, cu cât asupra ei nu exista nici o contraversa. Este prezentat aici modul autentic evanghelic de procedura în asemenea cazuri. Orice necorespondenta de mai apoi, cu acest mod, cu aceasta sinodalitate, constituie o abatere. În continuare Faptele Apostolilor ne descrie Pogorârea Sfântului Duh peste toți Apostolii deodată și deopotrivă și înființarea primei comunități bisericești în Ierusalim și în diferite părți ale lumii, prin cei veniți aici din toate popoarele și convertiți de Apostoli. Petru are rolul important de a explica localnicilor ce-i glosolalia. El arată ca revărsarea Sf. Duh și a darurilor Sale minunate, ca cel al vorbirii în alte limbi pe care nu le-au învățat niciodată, este o urmare a Învierii Domnului. Cuvântarea a avut un strălucit efect, soldându-se cu botezarea a trei mii de ascultători. Cu toate ca Petru a luat și aici cel dintâi cuvântul și cu tot efectul uimitor al cuvântării lui, el a făcut-o în calitate de Apostol, ca unul din cei doisprezece și nu ca unul mai mare al acestora. Căci proaspeții creștini "stăruiau în învățătura Anostolilor" (2, 42), în a tuturor deopotrivă și nu numai în cea a lui Petru, deși de la el o primiseră. "Și tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni și semne se făceau în Ierusalim de către Apostoli" (2, 43). Se mai arata ca Petru a vindecat în Ierusalim la templu pe un olog din naștere, la câteva zile după cuvântarea de mai sus. E prima lui minune, după care vor urma și altele. Autorul cărții sfinte îl prezintă în cap. 3 ca plin de zel în propovăduire. Împreună cu Ioan, Petru ajunge la închisoare și în fata sinedriului, spre a da socoteală de vindecarea ologului, interzicandu-li-se de a mai propovădui pe Iisus. Petru răspunde cu îndrăzneală că va ascultă mai mult de Dumnezeu decât de sinedristi (4, 19-20). E prima ciocnire cu sinedriul, după care vor urma și altele.
Mai departe, cartea sfântă ne arată cum Petru a pedepsit cu moartea pe sotii Anania și Safira pentru minciuna și înșelăciune. Aceasta o face în virtutea puterii sale de Apostol față de doi credincioși de rând, care doreau să introducă minciuna în cele sfinte. Ceilalți Apostoli încă aveau asemenea puteri. Căci "prin mâinile Apostolilor se făceau semne și minuni multe în popor" (5, 12). Se vorbește mereu de colectivul Apostolilor. Iar când se vorbește numai de unul din ei, ca aici de Petru, se vorbește în calitatea lui de Apostol în raport cu credincioșii, iar nu cu ceilalati Apostoli. În acest înțeles trebuie să luăm și cuvintele ca credincioșii "scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe năsălii, ca venind Petru, măcar umbra sa să umbrească pe unui din ei" (5, 15). Căci după aceasta, drept urmare, Apostolii au fost din nou aruncați în închisoare toți (5, 18), de unde au scăpat din nou, în chip minunat, prin mijlocirea unui înger. Iar sinedriul, adunat spre a-i osândi, îi acuză pe toți Apostolii deopotrivă. Când ei primesc îngăduința să se apere, vorbesc "Petru și Apostolii", desigur Petru în numele și cu autorizația celorlalți (5, 29).
În Biserica primară a avut loc un eveniment important: așezarea diaconilor. Apostolii, cum e și firesc, au avut un rol de căpetenie în acest eveniment. Cartea Faptele Apostolilor ne spune că "cei doisprezece au chemat mulțimea ucenicilor", cerându-le să propună șapte bărbați, pe care ei să-i rânduiască la slujba diaconiei. Iar Apostolii "s-au rugat și și-au pus mâinile peste ei" (6, 6) adică i-au hirotonit. Între cei doisprezece era, desigur, și Petru. El n-avea nici o prerogativă, ori privilegiu în plus. Autorul cărții Faptele Apostolilor relatează apoi cazul convertirii Samariei în urma propovăduirii diaconului Filip. Convertiților trebuia să li se împărtășească și taina "punerii mâinilor" (azi, a Mirului) de către Apostoli, singurii care aveau darul și calitatea s-o împărtășească. Apostolii au delegat dintre ei pe Petru și pe Ioan. Colectivul Apostolilor avea dreptul unic de a delega, iar aceștia cu siguranță aveau datoria de a se supune. S-a supus și Petru, acceptând delegația și executând-o fără cârtire, împreună și la fel cu Ioan.
Pe magul Simon, Apostolul Petru îl dojenește aspru pentru necuvința de a-i fi oferit bani lui și celuilalt Apostol, ca să-i dea puterea de a împărtăși Duh Sfânt prin punerea mâinilor. E mai mult decât un fapt divers, dar care nu conferă nici prin sine, nici prin vreo subliniere de a autorului Faptelor Apostolilor, măcar un mic indiciu de întâietate a lui Petru față de Ioan și față de ceilalți Apostoli. Faptul menționat de Faptele Apostolilor că Petru a vindecat în Lida pe ologul Enea și ca în Iope a înviat pe Tavita (9, 32-43), nu-i da vreo prerogativă în fața celorlalți Apostoli, care și ei aveau acest dar, tot atât cât Petru.
Se remarcă apoi în Faptele Apostolilor că în Cezareia Palestinei, Petru a convertit la creștinism, în urma unei vedenii, pe primul păgân sutașul Corneliu. E primul semn al universalismului Evangheliei, subliniindu-se că în creștinism nu se mai face deosebire de naționalitate. Întors în Ierusalim, a avut de înfruntat mentalitatea iudeilor care-i făceau reproșul că s-a spurcat de contactul cu păgânii și de mâncările acestora. Numai foarte greu i-a putut convinge că nu el, ci ei sunt în rătăcire (11, 3-18). Cartea Faptele Apostolilor menționează persecuția oficială contra creștinilor (în anul 41), sub Irod Agripa, nepot al lui Irod cel Mare, la fel de crud ca bunicul său. Prima victimă a fost Iacob al lui Zevedeu, după care urma la rând Petru, închis acum a treia oară, legat în lanțuri și păzit de soldați. Scapă însă în chip minunat prin mijlocirea unui înger.
După aceasta cartea sfântă spune, că Petru a mers "în altă parte" (11, 17). Unde? Nu se știe. Unii tâlcuitorii pentru a întări teza despre originea apostolică petrina a scaunului episcopesc de la Roma, susțin ca la Roma. Dovezile însă lipsesc. Dar cum el își adresează prima epistolă a sa "din Babilon", am putea bănui că, într-adevăr, acum a mers la Babilon. Nimic nu ne constrânge să înțelegem aici, prin Babilon orașul Roma ca un Babilon simbolic, și nu Babilonul propriu zis (I Petru 5, 13).
Cuvântările Sf. Apostol Petru, cele mai multe cu caracter kerygmatic, se poate spune cu adevărat că în ele regăsim glasul și felul de a vorbi al marelui Apostol; desigur că Biserica a păstrat cu grijă amintirea acestor cuvântări și Sf. Luca a putut prelua ideile lor principale din Tradiția apostolică, cu ai cărei principali martori el a avut un contact direct, Petru devenind un model pedagogic pentru urmașii săi.
După însăși originea greacă a cuvântului, pedagogia este acțiunea de a educa copii. Cuvântul înseamnă copil sau copilă. Cuvântul a conduce, a educa. De aici a ieșit denumirea de pedagog, a acelui ce face educație copiilor și arata sau știința de a educa. Însuși Clement Alexandrinul în lucrarea sa “Pedagogul”, derivă alcătuirea cuvântului (formare) și de la cunoscutul (copil).
Deci cuvântul pedagogie ar însemna însăși acțiunea de a educa. Însă noi când întrebuințăm cuvântul pedagogie, nu înțelegem întotdeauna acțiunea propriu zisă a educației, ci știința care se ocupă cu aceasta educație.
Această înțelegere a termenului de pedagogie, reprezintă și adevărul în sine, după cum se exprimă și pedagogii specialiști în materie. Cuvântul pedagogie nu exclude termenul de educație ci îi adaugă și numele științei după care se face această educație.
Pedagogia este o știință și anume știința educației. Pedagogia este o știință, pentru că ea împlinește condițiile generale ale unei științe, afirmă pe drept cuvânt domnul profesor universitar G.G Antonescu. Știința este un sistem de adevăruri generale și necesare. Ori acest lucru îl aflăm în pedagogie. Principiul trecerii de la concret la abstract, de la intuiție la noțiuni abstracte. Acesta ca și altele sunt o lege, care a fost stabilită în pedagogie de atâtea secole și pe care nu o va putea înlătura nimeni.
Creștinismul și pedagogia sunt două noțiuni, ce nu se exclud, ci se îmbină, spre a da nouă structură a pedagogiei creștină. Căci pedagogia creștină nu a ieșit alambicată în mod speculativ de teologi, ci din contră a fost experimentată și recunoscută ca foarte necesară și de pedagogi, ca izvorând din adâncurile prețioase ale creștinismului. Creștinismul deci ca tezaur de viață, este izvorul fundamental al pedagogiei creștine, ce îi oferă atât idealul ca adevăr etern, cât și calea pentru viața superioară creștină.
Experiența de zi cu zi ne obligă să observăm și să conștientizăm faptul că sfințenia personală, acumularea informațiilor (pregătirea intelectuală), comportamentul nostru nu trebuie să fie despărțite de ortopraxie, de un oarecare pragmatism, de observarea contextului social și cultural în care trăiesc creștinii în general și elevii în special. „Asceza filocalică are în vedere nu numai patimile trupești, ci și răul social care se manifestă în ideologii și instituții care degradează omul și destinul acestuia”. Fără observarea realităților sociale și culturale în care trăim, catehizarea va fi anevoioasă. Profesorul de religie în lucrarea lui nu se oprește doar la activitățile de informare a elevilor, ci pune accentul mai ales pe activitățile cu caracter formativ; el este un îndrumător duhovnicesc, un consilier în școala lui.
Consilierea, ca formă de asistență religioasă și psihopedagogică, are în vedere păstrarea și refacerea echilibrului psihic al elevilor aflați în dificultate. Înțelegem prin consiliere și orientare „relația și răspunsul oferit altei persoane în așa fel încât acea persoană să fie ajutată să-și exploreze gândurile, sentimentele și comportamentul, să capete o înțelegere mai clară despre sine, să ia hotărâri mai potrivite și să acționeze într’un mod adecvat situațiilor date”.
Formarea duhovnicească și consilierea se structurează pe următoarele direcții: cunoașterea și autodeterminarea elevului, modelarea personalității prin prisma moralei creștine, prevenirea și diminuarea crizelor spirituale și a eșecurilor, depășirea situațiilor conflictuale, identificarea climatului religios al familiei.
Eficiența orelor de îndrumare duhovnicească și consiliere este asigurată de modul în care profesorul reușește să îmbine măiestria și tactul pedagogic cu cunoașterea psihologică a elevilor săi. Epoca noastră este „caracterizată printr’o lipsă de afecțiune, printr’o lipsă de autoritate, printr’o slăbire a conștiinței religioase”. Stresul, nesiguranța socială, diminuarea simțului responsabilității părintești conduc la o slăbire a caracterului, la tulburări de personalitate ale elevilor. În calitate de mentori spirituali ne-am deprins să ne ascultăm elevii mărturisindu-și dificultățile cu care se confruntă în plan religios, afectiv, școlar. Pentru a optimiza relația dintre profesor și elev sunt necesare minime cunoștințe de psihopedagogie. Relevantă în acest sens este lucrarea “Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile”, de F. Lelord și C. André, apărută la Editura Trei, Iași, 1998. Între tipurile de personalități dificile autorii enumeră: anxiosul, paranoicul, histrionicul, obsesionalul, narcisistul, schizoidul, depresivul, dependentul, evitantul, sociopatul (antisocialul).
Pentru a schimba un comportament sau un mod de gândire, trebuie să afli cum au fost deprinse acestea. Când vrei să ajuți pe cineva să se schimbe, trebuie să o faci cu multă delicatețe. Mentorul se face sensibil la problemele pacientului: „ajuți pentru a trezi și spori sensibilitatea lui, dându-i prin această puterea să se ridice din ele”. Orice demers moralizator sau criticist nu-și va dovedi o reală eficiență în a-l motiva pe celălalt să se schimbe. Aceasta pentru faptul că „viziunea personalităților dificile asupra lucrurilor este mult prea rigidă și normativă, și tocmai aceasta este problema lor: ele acționează mai mult după propriile reguli, prestabilite, decât în funcție de situațiile sau persoanele cu care se confruntă”
IV.1 Noțiunea pedagogiei creștine
Definiția clasică a pedagogiei, o dă Clement Alexandrinul în prima carte a scrierii sale, Pedagogul”, unde ne spune că „pedagogia este educația copiilor, după însuși numele pe care-l poartă”. Căci toți suntem numiți copii, după cuvintele Sfintei Scripturi. Pedagogul este însuși Domnul nostru Iisus Hristos, căci el s-a numit pe sine Păstorul cel bun.
Dar dacă pedagogia se ocupă, nu numai cu educarea copiilor, ci și cu a celor ce sunt mai în vârsta, acest fapt se datorează că și aceștia sunt socotiți ca nevârstnici, ca niște oi.
Ei trebuiesc conduși către muntele cel sfânt al marelui pedagog Iisus Hristos, către Biserică. În cadrul acestor elemente rânduită pedagogia, Clement Alexandrinul precizează mai mult sensul ei, arătând că „Pedagogia este bună creștere a copiilor către virtute”.
Această precizare este necesară, pentru că chiar în zilele noastre am ajuns la o pedagogie anticreștină. Pedagogia comunistă, nu este decât o adaptare a doctrinei marxiste și leniniste la educația tinerimii. Deci în educația creștina a tinerilor, ca și a celor în vârstă, dar neformați sufletește pentru a fi vrednici de a urca treptele sfintei Biserici, este preocuparea vie a pedagogiei creștine. De aceea pedagogia creștină cu marele ei rol educativ, este apreciată nu numai ca o disciplină descriptivă cum e istoria, geografia ori statistica influențelor morale ale tinerimii, ci însăși știința normativă a educației creștine.
Ceea ce am văzut la pedagogie în general, ca element ideal moral și element real psihologic, îl avem și în pedagogia creștină, sufletul copilului și idealul moralei creștine, propovăduită și trăită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Pedagogia creștină se afirmă deci cu aceleași două elemente fundamentale ale pedagogiei generale, partea etică și partea psihologică. Îmbinându-le pe amândouă în chip practic, pedagogia creștină este în serviciul creștinismului activ, în cadrul educației creștine.
IV.2 Obiectivul pedagogiei creștine
Pentru a preciza mai bine și mai argumentat noțiunea pedagogiei creștine, este nevoie să ne convingem de obiectivul pe care-l urmărește și în funcție de care se conturează întregul ei program de acțiune. Pedagogia creștină în acțiunea ei educativă, nu se oprește la cunoașterea adevărului divin, cum spune Clement Alexandrinul și mărturisesc și ceilalți pedagogi creștini, ci trece mai departe la pietate și la completa tămăduire sufletească din partea lui Dumnezeu. Această educație creștină, este calea cea dreaptă, ce duce către Dumnezeu, către ceruri, cum spune marele pedagog. Realitatea sufletului omenesc, ca element de seamă în acțiunea pedagogiei creștine, a fost urmărită cu tot interesul pedagogic. Căci cum spune Clement Alexandrinul în Pedagogul său, trei categorii de atitudini sufletești sunt în om, când vorbește despre moravuri, despre acțiuni și despre afecțiuni.
De aceea, după concepția pedagogică creștină a lui Clement Alexandrinul, cu sufletul omenesc trebuie să se petreacă o întreită operație. Mai întâi operația convertirii creștine, apoi a disciplinării prin educația morală și numai după aceia a instruirii religioase. Aceste trei lucrări laolaltă se întregesc reciproc în acțiunea unitară a pedagogiei creștine. Călăuzit de această concepție, Clement Alexandrinul ne oferă trei lucrări de îndrumare pedagogică creștină în direcția aceasta: Protrepticul sau Convertitorul, pedagogul, și Didascălul. Aceste trei lucrări formează trilogia concepției pedagogice creștine a lui Clement Alexandrinul. Trecând prin această întreită acțiune, pedagogia creștină se poate spune că își îndeplinește marea și deplina ei misiune. Ținând seama de facultățile sufletești, ca realitate fundamentală și de legea dumnezeiască ca ideal etic, pedagogia creștină împlinește opera educativă a pedagogiei generale, trecând mai departe în domeniul pur creștin al misiunii sale.
De aceea pedagogia creștină, privită de Clement Alexandrinul că urmând perceptele divine, ajunge la adevărata urmare a adevărului divin, prin contemplarea lui Dumnezeu, împlinind faptele sfinte, continuând neîncetat această acțiune.
De aceea după Clement Alexandrinul, pedagogia creștină s-a putut numi cu mai multe titulaturi, însă cea mai înaltă titulatură a ei, a putut ajunge la ucenicia în pietatea creștina.
IV.3 Pedagogia creștină și catehetică
De la botezul primilor creștini, în urma predicii Sf. Apostol Petru (Faptele Apostolilor 2, 41) și până la cel mai organizat catehumenat, în vederea primirii tainei Sfântului Botez, candidații la botez au fost întotdeauna obiectul unei atente pedagogii creștine. Apostolul Petru își fundamentează activitatea apostolică spunând: noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și auzit (Faptele Apostolilor. IV, 20). Pentru toți cei de astăzi implicați în vestirea Evangheliei, nuanțele și diversitatea experiențelor biblice se constituie într-un îndemn de diversificare a căilor de vestire a Evangheliei, în egală măsură rămânând fideli duhului Evangheliei.
Mesajul pe care trebuie să-l aducă Biserica l-am putea defini ca fiind vestea cea bună a Împărăției lui Dumnezeu, în conformitate cu acest mesaj, avem menirea de a aduce la cunoștință creștinilor în general și tinerilor în special faptul că Dumnezeu împărățește asupra Universului, asupra neamurilor, asupra celor vii și asupra celor morți.
Catehezele primelor veacuri creștine, nu erau fragmente de instrucție religioasă pentru memorizare, ci ședințe de acțiune ale pedagogiei creștine, când alături de partea instructivă religioasă, era asociată educația religioasă propriu zisă și educația morală creștină, în manifestarea ei practică. De aceea, lucrarea catehetică nu se termină într-o sală de conferințe ori predici religioase, ci se continuă în Biserica la serviciul religios, propriu zis pentru catehumeni și la viața religioasă cu experiențe de Creștinism social.
De aceea Sf. Chiril al Ierusalimului, socotește cateheza creștină ca o acțiune educativă constructivă, prin care desfundă adânc sufletul spre a putea pune temelia solidă edificiului vieții creștine: „Închipuiește-ți că este timpul să răsădești pomi. Dacă nu vom săpa, dacă nu vom face groapă, când se mai poate răsădi altădată bine, ceea ce a fost o dată răsădit prost? Închipuie-ți că este cateheza o clădire. Dacă nu vom săpa adânc pământul și nu vom pune temelie, dacă nu vom lega într-un chip potrivit construcția clădirii prin legături ca să nu rămână vreun loc gol și să putrezească clădirea, atunci nu avem nici un folos de muncă de mai înainte; trebuie însă să așezăm după rânduială piatră peste piatră și să cadă muchea la muche, dând la o parte tot ce este de prisos. Intr-adevăr, astfel trebuie să se înalțe o clădire bună. În același chip iți oferim conștiința ca pe niște pietre de construcție”. Într-un mod popular, marele pedagog creștin ne conturează cadrul larg al pedagogiei creștine, idealul ei creștin și substratul psihologic religios, cu care are de lucrat, pentru dobândirea roadelor sufletești așteptate.
La rândul său, Sf. Grigorie de Nyssa, expune într-o lucrare sintetică, cum este „Cuvântul catehetic cel mare”, atât idealul pedagogiei creștine, cât și partea psihologică, religioasă și morală. Iar Sf. Ioan Gură de Aur în a doua cateheză către cei iluminați, le atrage în chip deosebit atenția asupra însemnătății catehezelor: „Pentru a imprima instrucțiunile noastre în inimile voastre și a aștepta că faptele voastre să ne mărturisească prin conținutul lor amintirea acestora în sufletul vostru.
Pentru acest motiv, aceste vorbiri ale noastre, iau numele de cateheze, adică instrucțiuni, pentru că chiar în lipsa noastră, ele trebuie să vă lumineze sufletele voastre”.
Din puținele citate patristice asupra catehezei, înțelegem cât de apropiat este spiritul acțiunii lor de menirea pedagogiei creștine în genere. Noțiunea catehizării a evoluat astăzi, până la confundarea cu instrucțiunea religioasă exclusivă în școală, ori simpla predicare catehetică din Biserică. De aceea, cateheza, în concepția ei de astăzi, nu se poate confunda cu pedagogia creștină. Ea a rămas un simplu mijloc în latura educației intelectuale creștine, fată de ansamblul educativ al pedagogiei creștine. Aceste motive fac ca și tratatele științifice de pedagogie creștina, să înlăture de la început identificarea pedagogiei creștine cu catehetica. Numai atunci poate să fie o poziție asemănătoare a cateheticii cu pedagogia creștină, când pe lângă călăuza simplului învățământ religios, să fie și o viață practică religioasă și morală în spiritul creștin, acționând asupra sufletului în cel mai înalt sens creștin. Iată de ce am socotit că este bine să se facă distincție între Catehetică și între Pedagogia creștină, privite în structura lor actuală.
IV.4 Biserica și pedagogia creștină
Consecventă acestei înalte concepții de acțiune a pedagogiei creștine, Biserica creștină primește pedagogi creștini în sânul comunității sale după o anumită rânduială canonică, stabilită de soboarele noastre ecumenice. Numai cei ce sunt întăriți de Dumnezeu, Pedagogul divin, pe calea harică după o pregătire prealabilă în direcția aceasta, îi primește Biserica.
Această rânduială canonică s-a menținut pe cale tradițională, de la Pogorârea Sfântului Duh asupra Sfinților Apostoli și până astăzi. Căci Biserica creștină, înțeleasă nu numai ca loc, ci mai ales în sensul comunității creștine, a rămas centrul, în jurul căruia pedagogia creștină își desfășoară activitatea.
Când avântul misionar al Bisericii creștine, s-a apropiat de împlinirea obiectivului său, adică atunci când masele mari ale păgânilor trecuseră la Creștinism, pedagogia creștină a trecut de la catehumenatul disciplinei arcane, la educația creștină a tinerimii, botezată încă din copilărie. Aici a fost punctul de întâlnire al celor două pedagogii: pedagogia generală și pedagogia creștină.
Având de educat același suflet al tânărului, de multe ori și una și alta și-au disputat terenul de activitate. Pedagogia creștină închisese calea învățământului științific, potrivit concepției pedagogice unilaterale a reprezentanților vremelnici din Biserica occidentală.
La rândul lor reprezentanții științei pozitive au reacționat în mod extremist, față de pedagogia creștină, excluzându-i chiar dreptul la viață. De aceea pedagogia filozofică modernă, multă vreme n-a vrut să audă de o pedagogie creștină, ori dacă poate fi, să fie acolo la Biserică între ceasloavele ei, iar nu în mijlocul tinerimii noastre școlare.
A trebuit desigur să vină tot pedagogi, filozofi și buni creștini că un Foerster și alții, care să spună că fără religie și fără educație religioasă pe lângă cea morală generală, nu se pot forma caractere. Foerster reia principiile lui Comenius pedagogul creștin, Pestalozzi și alții ce sunt recunoscute actual.
Astfel principiile pedagogiei creștine, n-au rămas îngrădite în istoria pedagogiei numai pentru primele veacuri creștine, ci au devenit actuale. Aplicarea lor este cerută de marea problemă a formării caracterelor, ce interesează de o potrivă școala ca și Biserica, deci de întreaga societate.
De altfel, tratatele de Catehetică mai de seamă apreciază și astăzi întreita acțiune a catehezei și deci a pedagogiei creștine. O asemenea Catehetică ortodoxă ne vorbește nu numai de instruirea pentru doctrină, ci și pentru educația pentru credință, pentru formarea pietății, și pentru bună formare prin fapte creștine, a unui creștin ales vrednic de numele Lui.
Atât pedagogia creștină cât și pedagogia generală stabilesc deci sistemul de principii, ce călăuzesc influența intenționată a educatorului. În concluzie, pedagogia creștină este tot o știință și anume a educației creștine. Pedagogia creștină, ținând seama de cunoștințele necesare pentru tratarea sufletului omenesc în genere și a sufletului copilului în special, ca și de idealul moral creștin așezat în fața omului de Dumnezeu, stabilește un sistem de principii educative, după care se călăuzește către formarea caracterelor creștine.
IV.5 Preotul- model de educator
În tradiția creștină Biserica este trupul lui Hristos prezent în lume. Ideea de Dumnezeu unifică și formează, pregătește și transfigurează sufletele în perspectiva măririi lui Dumnezeu, a valorilor de credință, a adevărurilor teologice respective, dar și a unor valori profane. „Nu există mântuire în afara bisericii – slujirea cuvântului trece mai întâi prin slujirea sfintelor taine și se încheie prin slujirea întrupării”.
Prin intermediul bisericii, opera lui Dumnezeu se răsfrânge peste lume iar lucrarea Lui se împlinește, iradiază în manifestările individuale și colective. Influența pedagogică a bisericii este deosebit de importantă, ea ne face părtaș la Sfintele Taine. Biserica ne propune un scop și un ideal înalt al perfecționării existenței noastre. În ea ne reglăm conștiințele și conduitele față de Dumnezeu și față de semeni, devenim mai buni în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor. Ea este punctul nodal între imanent și ascendent. Biserica completează opera educativă începută de părinți și se dovedește a fi o modalitate complementară alături de școală în materie de formare profesională, de educație morală și de activism cetățenesc.
Nu trebuie subestimat, de asemenea, aportul bisericii în realizarea educației estetice prin intermediul manifestărilor sau obiectelor estetice implicate în acest spațiu. Muzică bisericească, picturile, sculpturile, arhitectură, nu numai că adâncesc sentimentele de respect și pietate, dar trezesc și susțin sentimentele, interesele și conduitele estetice ale celor ce pășesc în acest perimetru spiritual. Prin tot ceea ce gândește și întreprinde, preotul se constituie într-un model pentru cei din comunitatea pe care o slujește. Adevărata lui menire constă în săvârșirea Sfintelor Taine și acordarea asistenței religioase enoriașilor săi: „A fi preot, scria S. Mehedinți, înseamnă a fi nobil din naștere, adică un real talent etic”. „Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de omul modern este o artă. Esențială este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui și de a aduce încet la suprafață ceea ce dormitează în el – comuniunea. Esențial este să te estompezi pentru a-L lăsa pe Hristos să vorbească”.
Preotul ortodox trebuie să trăiască în lume și pentru lume. Misiunea lui este cu mult mai grea, căci pentru a îmbunătății lumea, el trebuie să lupte cu lumea, cu toate ispitele, piedicile și greutățile vieții ei, precum Fiul lui Dumnezeu care a luat chip de om pentru a-l ajuta pe om, cunoscând bucuriile și durerile ei, la fel și preotul are obligația de a se integra în comunitate pentru a afla care sunt trebuințele imediate ale firii omenești. El este un păstor de suflete, dar poate deveni și un sfătuitor în probleme foarte stringente cu caracter predominant pragmatic. Preotul nu trebuie să fie niciodată sub vremi ci peste vremi, căci preotul este întruparea permanentă a lui Hristos în lume pentru mântuirea lumii. Un preot este prețuit prin cultura sa intelectuală, prin profunzimea trăirilor duhovnicești și prin disponibilitatea de a răspunde afirmativ la trebuințele comunității în care el trăiește.
Educația religioasă nu este o simplă meserie pe care o poate îndeplini oricine ci constituie o însușire care este cucerită și însușită cu efort și credință exemplară. Personalitatea preotului își lasă direct amprenta asupra profilului spiritual al tânărului. Preotul, în activitatea sa pastorală, trebuie să acorde o atenție aparte acestui segment al enoriei sale – tineretul. El nu trebuie neglijat ci dimpotrivă capacitat și antrenat în toate activitățile din parohie. Întâi de toate, adus în biserică la Sfânta Liturghie, și ori de câte ori este nevoie, în predică, în cateheza mistagogică să fie abordat și el și problemele vârstei sale. Mai mult decât atât, preotul are la îndemână cea mai înaltă chemare a sa – duhovnicia. Desigur, taina e aceeași pentru toți oamenii și darul pe care-l comunică este același, iertarea păcatelor, dar datorită diferențelor sufletești dintre oameni, diferențe provocate de vârstă, temperament, cultură sau situație socială, spre a-i putea apropia pe toți de puterea harului, se cere o procedare deosebită pentru fiecare. În taina mărturisirii se află mai aproape de tainițele sufletului omenesc unde trebuie să caute ca un scafandru, mărgăritarul de mult preț care se află în fiecare om, să-l curețe și să-l poarte spre lumina și căldura harului divin. Tânărul trebuie să i se prezinte această taină, în așa fel, încât să nu pară că ea retează aspirațiile acestei vârste, ci dimpotrivă, e o întărire puternică în drumul lui de afirmare. În sufletul tânărului sunt anumite porniri care nu se lasă distruse și condamnate dintr-odată. Dorul lui de libertate, chiar în gândire, face ca o metodă pur dogmatică, să nu încălzească inima lui sau poate îl îndepărtează crezând că între el și adevărurile religioase nu e nici o aderență.
Un alt impuls care animă viața tânărului și-i determină acțiunile lui, este dorul de afirmare. Tânărul vrea să pășească repede în viață și nu o dată pășește greșit. „Este desigur cel mai penibil pentru orgoliul omenesc să-și deschidă tainițele cele mai ascunse ale inimii și să le exprime în ceea ce au mai negativ, să se acuze singur-vinovat”. Această operație de autoacuzare e cu atât mai grea pentru tânăr cu cât îi apare ca o scădere a personalității lui. Mărturisirea nu trebuie prezentată mai ales tânărului că un act de înjosire a personalității ci ca o înălțare a ei, ca un act din care să nu lipsească elementul eroic. Dezvăluirea sufletului în fața lui Dumnezeu și a duhovnicului trebuie arătată ca un act de eroism pentru că eroic e tot ceea ce e împotriva egoismului din noi. Prezentând-o astfel, tânărul se va lăsa mai ușor convins spre o mărturisire deplină. Ceea ce a amintit în predică și cateheză, la modul general, referitor la problemele tinerilor, preotul poate pătrunde cu prisosință prin taina spovedaniei la sufletul fiecărui tânăr. Mărturisirea păcatelor nu trebuie să fie decât recunoașterea adevărului despre noi înșine în fața lui Dumnezeu. Iată cum îndemna Sfântul Ioan Gură de Aur pe creștinii din timpul său să treacă peste impasul rușinii mărturisirii păcatelor: „Sunt două lucruri păcatul și pocăința; păcatul este rana, pocăința este leacul. Dar păcatul e împreunat cu rușinea, iar pocăința aduce încredere și curaj. Este rană și leac, păcat și pocăință. Ia seama cu luare aminte după păcat urmează rușinea, după pocăință, încrederea”. Pentru a trezi o adevărată căință tânărului penitent, preotul poate întrebuința două metode: metoda negativă – adică a arăta relele ce decurg din practicarea păcatului. Tânărul trebuie convins că păcatul aduce un bun aparent și iluzoriu. A doua metodă e cea pozitivă, ea constă în sădirea în suflet a unei virtuți în legarea tânărului de un ideal. Fiecare mărturisire va fi nu numai o părere de rău ci și o hotărâre de îndreptare.
Preotul, apostolul neamului și al comunității pe care o slujește poate să-l păstorească și să-l câștige pe tânăr, știind că are la îndemâna sa două mari valori: sufletul omenesc, mai de preț decât întreaga lume și harul divin. Lucrând cu aceste două „mărgăritare dumnezeiești” va câștiga tinerețea tânărului și în al doilea rând îl va câștiga pe familistul de mâine, dând dovadă de înțelegere, de răbdare, de îngăduință față de cei încredințați lui, pe care îi asistă și îi îndrumă duhovnicește spre mântuire.
IV.6 Profesorul de religie ca educator
Dimensiunea duhovnicească și educațională a misiunii profesorului de religie rezultă din responsabilitatea și din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalității, în formarea deprinderilor și atitudinilor de factură duhovnicească și socio-morală ale elevilor săi. Puține sunt profesiunile care cer posesorului lor atâta competență și dăruire cum este cea de profesor. Profesoratul este știință și artă de o potrivă. O bună parte din viață, copilăria, adolescența și o parte a tinereții ne-o încredințăm profesorului. Iată motivul pentru care fiecare dintre noi ne aducem aminte cu drag de învățătoarea care ne-a pus creionul în mână și de profesorii care ne-au marcat viața.
Dacă în zilele noastre, oportunitățile de informare și comunicare sunt din ce în ce mai abundente (telefonia mobilă, internetul, e-mail-ul, formele de învățământ la distanță), profesorul rămâne mentorul care ne iluminează și ghidează mințile spre adevăratele valori morale, spre dreptate și adevăr. Calitatea acumulărilor de experiențe culturale ține oarecum de maniera de reproducere a acestora; o cultură mare își construiește și mecanismele dăinuirii sale, “practica educațională – ca ipostază a culturii – joacă rolul de instanță metaculturală, de pârghie reglatorie ce conduce la creșterea și sporirea culturală”. Este unanim recunoscut faptul că educația începe odată cu omul și implicit că pedagogia ca știință are o vechime considerabilă. Grecii o cultivau încă din antichitate sub termenul de paideea, cu înțelesul de educare a copiilor.
La greci, "idealul educației era formulat în acel cuvânt compus kalokagathia, adică îmbinarea armonioasă dintre frumos și bine, bunătatea sufletească într-o frumoasă expresie fizică". Binele pentru un filosof ca Platon era însăși Dumnezeirea.
În și prin Iisus Hristos pedagogia ca artă și știință a educației este eminamente lucrare divină. În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii, Pedagogul este însuși Hristos. Clement Alexandrinul, care închină una din operele sale educației, o intitulează Pedagogul, contemplând în acest titlu pe Iisus Hristos. El spune: “să fie dar numit Cuvântul cu un singur nume, Pedagog; numai El, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu poate învesti calitatea de pedagog cu atributele desăvârșirii”. Într-o asemenea viziune, cu Mântuitorul Hristos ca Model Suprem, prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, s-a dezvoltat pedagogia creștină.
În acest context, devine atât de actual acel principiu – cu conotații didactice – propus de Fericitul Augustin: dacă nu veți crede nu veți înțelege.
De altfel, între credință și educație, relațiile sunt de un tip special. Viitorul unui om sau al unei comunități se clădește plecând de la supoziția dezirabilității și credinței că acel viitor este cel ce merită a fi conturat, câștigat și atins, "succesul unui act educativ este dat și de insistența cu care educatorul își imaginează conturul personalității viitoare”.
Credința este o cerință indispensabilă oricărei activități umane, mai ales atunci când cei ce suportă intervenția sunt ființe umane: "dacă pleci la drum fără credința atingerii unei ținte, șansele de a o îmbrățișa sunt minime". Prin intermediul educației religioase se pot atenua scepticismul și nihilismul, de care sunt atinse din ce în ce mai multe persoane; postmodernitatea vine să distrugă vechile repere, să accentueze angoasa individuală.
Formarea atitudinilor, învățarea și însușirea preceptelor creștine constituie un demers complicat și de durată. “Ontogeneza sentimentelor și afectelor este un proces delicat și de durată, care se află sub influența factorilor de mediu, dar și a factorilor genetici”. Unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie la promovarea educației religioase este profesorul de religie. “Prin personalitatea lui, prin însușirile ce-l caracterizează, profesorul de religie realizează postulatele Bisericii”, prin el se realizează funcția catehetică a Bisericii. Slujirea catehetică se integrează în menirea globală de evanghelizare a întregii lumii și de zidire a comunității creștine, dimensiunea catehetică aparținând înseși ființei Bisericii. Această slujire, după I Cor. XII, 28, aparține învestiturii divine, făcând parte integrantă din viața primelor comunități creștine. Începutul misiunii învățătorești îl face însuși Hristos. El învață Biserica Sa în continuare – după cum spunea părintele Stăniloae – “luminând-o cu înțelegerea cuvintelor Lui mântuitoare în contextul fiecărui timp”, făcând-o părtașă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se învețe unele pe altele. Sfântul Chiril al Alexandriei susține că “cei ce nu au puterea de a înțelege singuri taina lui Hristos se vor împărtăși totuși de El, primind ca împreună-lucrători pe cei de aceeași credință”.
Paradoxul învățăturii creștine, al comunicării creștine, este că totul vine de la Dumnezeu, dar omul rămâne pe deplin responsabil față de darul divin, “dar pe care-l dobândim prin tainele inițierii creștine” După înviere, Mântuitorul poruncește apostolilor: “mergând, învățați toate neamurile”. Hristos Cel Înviat, pentru a-Și continua lucrarea, se alătură discipolilor Săi: “și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”. Lucrarea lui Dumnezeu este cea care continuă și nu doar lucrarea omului. Dumnezeu transcende omul (catehetul) pentru a întâlni lumea.
În măsura în care conștientizăm și ne asumăm – ca profesori de religie – această misiune, atunci ne angajăm pentru lucrul bine făcut. Lucrul bine făcut implică din partea noastră un efort constant în domeniul cercetării teologice și pedagogice. “Cunoașterea copiilor și a orientărilor lor, în vederea dirijării acțiunilor ulterioare, reclamă discernământ și multă răbdare.”. Acest lucru nu este tocmai simplu; știința face progrese enorme, progresul științific ne apare ca un dat fundamental al istoriei umanității. Teologia însăși are dinamica ei; istoria Bisericii ne reliefează existența unui progres dogmatic.
Suntem obligați, volens nolens, să observăm rezultatele ultimelor cercetări pe tărâmul didacticii generale. În acest sens, putem schița o paralelă a câtorva idei directoare între didactica tradițională și cea modernă: dacă didactica tradițională considera percepția drept sursă a cunoștințelor, didactica modernă consideră acțiunea externă mintală drept sursă a cunoștințelor; în didactica tradițională se punea accent pe transmiterea de idei gata făcute, în didactica modernă se pune accentul pe latura formativă și educativă a învățării. Elevul era privit în didactica tradițională ca obiect al educației, în didactica modernă elevul devine subiect al educației; el trece drept partener în cadrul procesului de învățământ. În ceea ce privește evaluarea didactică, în didactica tradițională accentul cădea pe reproducerea noțiunilor; în didactica modernă, accentul cade pe îmbinarea învățării cu activități aplicative. Spre exemplu, la lecția de religie verificăm nu doar faptul că elevul a învățat o rugăciune, ci totodată observăm dacă el o și rostește.
Credem că realizarea educației religioase este facilitată de respectarea unor metode și principii didactice. Fără a intra în detalii, vom spune că principiile și metodele generale ale didacticii pot fi respectate și contextualizate la specificul predării religiei, cu precizarea ca fiecare principiu și metodă propuse să fie întotdeauna în serviciul credinței și al misiunii Bisericii.
În activitatea sa, profesorul de religie este într-o tensiune perpetuă; el are particularitățile lui, problemele lui. Atașându-ne de normele și metodologiile moderne de comunicare și predare fără spirit de discernământ, apare pericolul pierderii substanței, a fondului, a specificului mărturisirii creștine. Este imperios necesară vigilența, trezvia minții, pentru a rămâne fideli învățăturii Bisericii. În acest sens, Părintele profesor Sebastian Șebu sublinia faptul că metodele și mijloacele de învățământ trebuie “să fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, cuvinte ale scriitorilor bisericești și ale părinților duhovnicești contemporani”.
A fi și a nu fi în lume: iată tensiunea teologică în care ne ducem misiunea noastră; este o tensiune dificilă ca o coardă întinsă deasupra unui abis. Riscăm uneori să operăm cu unele clișee stereotipe care și-au pierdut actualitatea, pe de o parte, iar pe de altă parte putem risca o fidelitate față de prezent care omite veșnicia, care omite imutabilitatea Cuvântului revelat. Lucrul bine făcut incumbă o dublă fidelitate: față de Evanghelie și față de realitatea contemporană. Educația religioasă se cere a fi direcționată “atât teoretic, cât și practic, spre binele sufletesc al credincioșilor și spre folosul lor social”. Pentru exercitarea criteriilor morale divine, în vorbă, în scris și în atitudine, “biserica și școala îndeosebi trebuie să facă eforturi pentru a instala cenzura morală în conștiințe”. Biserica și școala, ca instituții care au misiunea de a-i înnobila pe oameni și de a face bine înțeleasă libertatea, sunt îndreptățite să-și împreuneze eforturile în vederea îndrumării tinerilor în a accepta criteriile morale recomandate de Evanghelie. “Creștinismul a schimbat fața lumii datorită schimbărilor lăuntrice ale oamenilor.”
Demersul nostru se înscrie oarecum în tonul logicii bivalente. Aceasta pentru faptul că profesorul de religie se situează între universitate și școală, între poesis și praxis, între mentor (profesorul universitar) și ucenic (elevul). Activitatea și rezultatele profesorului de religie în școala lui constituie un mod de autoevaluare pentru profesorii săi din facultate. Finalitățile cercetării universitare nu sunt cuantificate doar prin notele obținute de către studentul teolog la examenul de licență, ci și prin rezultatele obținute de el ca profesor de religie.
În același timp, profesorul de religie este el însuși mentor și ucenic în școala lui. Este mentor deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii. Totodată, el va urmări flexibilizarea și fluidizarea canalelor și a fluxului de informație pe orizontală și pe verticală între religie și alte discipline ale procesului de învățământ. Perspectivă istorică asupra relației dintre educație și religie conduce la concluzia că misiunea școlii și misiunea Bisericii nu se exclud, ci sunt interdependente, se stimulează reciproc, tinzând să interfereze și în vremea noastră.
Alături de educația tehnică și civică, este necesară educația religioasă și culturală. Obiectivul acestei interferențe este de a-i ajuta pe tineri să se orienteze în lumea valorilor materiale și spirituale, să lupte împotriva dezumanizării oamenilor și totodată să facă din valorile spirituale și culturale priorități ale vieții lor. Suntem conștienți de faptul că “propovăduirea harului mântuitor conduce pe oameni la participarea în comuniunea cu Dumnezeu”. O educație a tineretului ruptă de spiritul Evangheliei este o educație care nu va avea finalitate. Educația dirijată de repere ideologice ateiste se întoarce împotriva omului; exemple sunt suficiente în acest caz. În egală măsură profesorii de religie pot participa la elaborarea unor materiale informative și pot observa oportunitățile de colaborare cu mass-media. Pot fi implicați și părinții în rezolvarea nevoilor spirituale ale copiilor. În cadrul procesului de învățământ, identificarea problemelor cu care se confruntă elevii constituie o etapă valoroasă.
Prin catedrele de religie din școli, este facilitată întărirea legăturii dintre școală și biserică. Biserica își aduce mesajul său în favorizarea climatului școlar. Este de dorit ca profesorii de religie să fie aduși în centrul vieții parohiale, iar parohii să-și cunoască într-o mai bună măsură profesorii de religie care activează pe raza parohiei lor. Mai nou, prin directivele date de Ministerul Educației și Cercetării, există posibilitatea creării unor posturi de consilieri în școli. Un consilier competent poate fi și profesorul de religie.
Profesorul de religie este ca un iceberg. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se vede. Ca la oricare alt profesor, putem să-i observăm cunoștințele de specialitate, conduită profesională, conceptele privind procesul educațional etc. Ceea ce nu se vede sunt sentimentele lui, conștiința, atitudinile și mai ales vocația.
Am putea spune că profesorul de religie este și coechipier. El este alături de elevi în soluționarea situațiilor dificile prin care trec ei și familiile lor, cooperând cu preotul în parohia căruia se află școala.
Spuneam mai sus că profesorul de religie este și ucenic în școala lui. Bine este să privim statutul nostru ca fiind al ucenicului care mereu are ceva de învățat. Orice tânăr profesor, când trece pentru prima oară pragul unei școli, este plin de entuziasm și hotărât să-și pună în evidență toate cunoștințele acumulate în anii de facultate. Totodată, el trebuie să fie conștient de lacunele percepției copiilor și de dificultățile predării unor noțiuni și concepte însușite în timpul studiilor universitare,” psihologia cotidiană însușită de fiecare dintre noi prin experiență socială nu este suficientă pentru a deveni buni cunoscători ai problemelor psihologice inerente instruirii și educației elevilor”. Sunt greu de identificat cauzele abaterilor disciplinare repetate; dificultățile și frământările elevilor noștri sunt de o mare complexitate. Toate acestea reclamă o justă apreciere a elementelor de psiho-pedagogie școlară. Avem în vedere faptul că fiecare dintre noi putem deveni prizonieri ai rutinei.
Nu-i ușor de acceptat ideea că nu știm încă suficient de mult despre subtilitățile meseriei de dascăl; nu-ți este ușor să concepi că educația se poate face și altfel; nu renunțăm ușor la asumpții false, la suficiențe. Se știe că în procesul de învățământ sunt prezenți trei factori: profesorul, subiectul de educat (elevul) și materia de învățământ. Pentru ca procesul de învățământ să-și atingă obiectivele, este necesară existența unei concordanțe între acești factori. Orice profesor, cu toată știința și experiența pe care și-a acumulat-o în decursul activității sale didactice, este obligat să-și pregătească temeinic lecțiile. Fiind prin excelență o profesie socială, “activitatea profesorului este întotdeauna un joc la scenă deschisă, fără sufleur și fără timp de reflecție situațională”. Dacă pentru partea de proiectare a obiectivelor, metodologiilor și conținuturilor avem timp pentru deliberări și opțiuni între alternative, în timpul predării, desfășurarea propriu-zisă a lecției devine un joc ireversibil: câștigi sau pierzi încrederea elevilor.
În eforturile noastre ne confruntăm și cu unele greutăți: indiferentism religios, rețineri din partea unora, aroganță și afront din partea altora. Departe de a ne descuraja, aceste lucruri pot fi un imbold pentru noi. Biserica lucrează asupra lumii, transfigurând-o. Această transfigurare este opera harului divin, dar sunt necesare și eforturile noastre. Istoria Bisericii ne arată limpede ce muncă uriașă și ce suferințe imense au fost necesare pentru crearea și susținerea culturii creștine.
Observăm că în zilele noastre omul contemporan nu se prea interesează de principiul ultim al existenței, ci de lumea fizică; nu-și caută un sens al existenței lui. Asistăm în cultura postmodernă la încercări efemere de construire a paradisului pământesc. Konrad Lorenz (laureat al premiului Nobel) afirma că omul zilelor noastre preferă să trăiască într-o lume de agitație și zgomot, fiindcă îi este teamă să se întâlnească chiar și cu sine însuși. Secularizarea din societățile noastre contemporane europene contestă legitimarea religioasă a lumii în care trăim și nu doar pentru câțiva indivizi izolați, ci pentru grupuri largi ale societății. Acest fenomen se manifestă și în societatea românească cu tot mai mult aplomb. Ce avem de făcut în această situație? Credem că societatea cu problemele ei trebuie să stea în centrul atenției noastre.
Cu siguranță, în secolul XXI nu vom transmite mesajul evanghelic ca în secolul al XIX-lea. Dar vom transmite aceleași valori veșnice revelate de Dumnezeu. Cu fiecare etapă, cu fiecare generație, Biserica își reînnoiește mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeași în principiile ei privind credința, dar se revigorează mereu în maniera de expunere a credinței; trăind într-o lume a schimbărilor, Biserica este sensibilă la aceste schimbări. Ni se pare sugestiv îndemnul Î.P.S. Antonie Plămădeală: “a fi în pas cu lumea, dar nu ca lumea”, reactualizând valorile creștine pe măsura fiecărei generații.
Anumite fenomene sociale, cum ar fi violența, corupția, șomajul, pot fi privite din perspectivă etică și spirituală și putem să promovăm în locul lor dreptatea socială, cinstea, onestitatea, corectitudinea. Idealul educației creștine este în ultimă instanță viețuirea după voia lui Dumnezeu.
Misiunea noastră comună va avea finalitate în măsura în care se va realiza prin lumina și iubirea lui Hristos. Creștinul autentic este omul iubirii și trăirii evanghelice, al iubirii ce năzuiește mereu spre autodepășire. Cunoașterea creștină este un act de iubire, o iubire de natură etică, dar mai ales existențială. Prin întoarcerea către teologia patristică putem evidenția faptul că Dumnezeu rămâne transcendent după ființa Sa, dar totodată Se face prezent în imanența creației, prin lumina Sa necreată împărtășită de Duhul Sfânt.
Cap V. Metode moderne de predare a lecției în care este abordată tema “Înființarea Bisericii creștine”
CONCLUZII
Pedagogia creștină ortodoxă ne oferă sursele cele mai competente, pentru educarea creștină a sufletului omenesc, ca pedagogia care integrează în cadrul ei de acțiune principiile si duhul creștinismului primar, stabilite în catehumenatul ortodox patristic. Ea singură poate ridica sufletul printr-o temeinică educare, la înălțimea caracterului creștin.
Singură pedagogia creștină ortodoxă poate aduce harul sfințitor, care prin ierarhia harică a bisericii, să întărească, să sfințească și să facă rodnice și permanente eforturile sufletului omenesc, pregătite prin educația creștină. Căci ea nu se poate despărți de biserica creștină ortodoxă, laboratorul tradițional și de actualitate al încreștinării sufletului omenesc, pe baza principiului sinergetic ortodox.
Pedagogia creștină ortodoxă explică în chip clar și practic rolul cel mare al bisericii creștine ortodoxe, de a forma pe adevărații creștini. Latura didactică se îmbină în lucrarea ei cu cea latreutică și harismatică volițională, făcând un tot unitar.
Școala apare numai ca o anexă a bisericii, în ceea ce privește inițierea intelectuală creștină și prilejul deosebit de a face corelația pe calea convingerii creștine, între religie și celelalte obiecte de studiu și deci a stabili conlucrarea armonică între știință și credință.
Pedagogia creștină ortodoxă releva importanța educației religioase și educației morale creștine, pentru formarea deplinei conștiințe ortodoxe. Fără să se neglijeze educația intelectuală creștină, se dovedește insuficiența ei, când îi lipsește colaborarea intensă a celorlalte două.
Educația religioasă este centrul creației creștine în pedagogia creștină ortodoxă și deci nu numai că nu poate lipsi, dar trebuie aprofundată în acțiunea educativă cu toată însemnătatea ei. Căci sinergismul ortodox, nu poate concepe dobândirea harului dumnezeiesc necreat, fără pregătirea naturalului nostru psihic-religios.
Educația morală creștină vine în al doilea rând, după educația religioasă, făcând legătura firească între forul intern al sufletului și acțiunea noastră creștină, lucru care este de cea mai mare importanță pentru școala creștină activă, caracteristică ortodoxismului.
De aceea taina mult căutată a metodicii învățământului și deci a educației creștine, nu se reduce la metoda exclusivă a predării învățământului religios, ci se îmbină cu aplicarea simultană a educației intelectuale, religioase și morale creștine. Iar această metodă nu trebuie căutată în pedagogia modernă, ci în tradiționala pedagogie creștină a ortodoxismului, adică în pedagogia creștină ortodoxă.
Căci pedagogia creștină ortodoxă, sintetizează în acțiunea ei de încreștinare conștientă a sufletului omenesc, exegeza biblică ce ține seama de dogmatica ortodoxă, simbolica și mistica ortodoxă, ce țin seama de liturgica ortodoxă și asceza creștină în cadrul moralei creștine, sinergismul ortodox în oficierea sfintelor taine, ca și principiile psihologice religioase, trasate ca idee prin canoanele ortodoxe.
Deci în afară de sursele metodei pedagogice în educație, trebuiesc remediate lipsurile actualei programe analitice a învățământului religios, ale educației religioase și ale educației morale creștine, ce trebuie să se călăuzească după obiectivul ortodox. Când școala de stat nu este dispusă pentru aceasta, atunci Biserica singură să le completeze prin preoți care sunt și pedagogi creștini de drept.
Superioritatea pedagogiei creștine ortodoxe, este afirmată nu numai de roadele reușitei experiențe a primelor veacuri ale creștinismului, ce ne-a dat sfinți și martiri creștini, dar și de pedagogia generală modernă, prin cei mai de seamă reprezentanți ai săi.
Psihologia religioasă experimentală modernă, departe de a nega științific superioritatea principiilor pedagogiei creștine ortodoxe, ea le apreciază și ajunge în mod practic la aceleași concluzii cu ele.
Aplicarea principiilor pedagogiei creștine ortodoxe în școala românească, nu este o inovație subiectivă, ci o revenire la practica educației creștine ortodoxe prin Biserică, așa cum se făcea altă dată, lucru care este de urgentă ți vitală necesitate și astăzi.
Iar pentru deplina reușită practică a acestui înalt ideal, reprezentanții bisericii noastre trebuie să se convingă în primul rând de tezaurul pedagogiei creștine ortodoxe, ca izvor fundamental al educației în genere, spre a putea convinge și pe reprezentanții școlii de necesitatea aplicării ei în școală.
Căci pedagogia creștină ortodoxă, deși este prea puțin apreciată în teologia noastră practică, totuși ea valorifică și fructifică în mod sintetic elementele tuturor disciplinelor teologice. Deci este în perspectiva asentimentului tuturor disciplinelor teologice, care fiecare în parte tind, ca lumea viață creștină să aibă și mai mult să aibă, așa cum a spus Domnul Hristos.
Iar ca sfârșit trebuie să mărturisim, că fiecare latură și capitol al acestui studiu sumar făcut în pedagogia creștină ortodoxă, necesită a fi reluat în minuțioasă cercetare și sistematizat mai adânc, spre deplina justificare a importanței pedagogiei creștine ortodoxe și pentru valorificarea sa în cadrele ortodoxismului ca și a înaltelor aspirații ale sufletului tineretului nostru ortodox, din școala românească.
BIBLIOGRAFIE
Sfânta Scriptură, editura I.B.M.B.O.R., București, 1994;
Clement Alexandrinul, Pedagogul, în Colecția PSB, nr. 4, traducere de pr. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1982.
Sfântul Ioan Gură de Aur “Cuvânt despre cum se cade să-și crească părinții copii”, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
Arion, Drd. Leon Gh., „Unitatea și universalitatea Bisericii după Epistolele pauline”, Studii Teologice, seria a II-a, anul XIX, nr. 1-2, ianuarie-februarie, București, 1967, p. 45;
Braniște, Pr. Prof. Ene, „Liturgica generală”, editura Episcopiei Dunării de Jos, ediția a III-a, Galați, 2002;
Braniște, Pr. Prof. Ene, „Liturgica specială”, editura Lumea Credinței, ediția a IV-a, București, 2005;
Cârciuleanu, Pr. Ion, „Adevăruri creștine”, editura Pim, Iași, 2003.
Cucoș, Constantin, „Educația religioasă – repere teoretice și metodice”, Editura Polirom, Iași, 1999.
Dumitru, I., Ungureanu, C., „Pedagogie și elemente de psihologia educației”, Cartea Universitară, București, 2005.
Gordon, Vasile, Preot prof. univ. dr., „Introducere în Catehetica Ortodoxă”, Editura Sophia, Bucuresti, 2004.
Marină, Magistrand Eugen C., „Episcopii ajutători și episcopii vicari”, Studii Teologice, seria a II-a, anul XVII, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1965, p. 418;
Mihoc, Pr. Prof. Vasile, „Ierurgiile în Biserica epocii apostolice – indicii neotestamentare”, Ortodoxia, anul XXXVII, nr. 3, iulie-septembrie, București, 1985, p. 496;
Mircea, Magistrand Pr. I., „Organizarea Bisericii și viața primilor creștini după Faptele Apostolilor”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 1-2, ianuarie-februarie, anul VII, București, 1955, p. 64;
Pietreanu, Magistrand V., „Principii de morală socială în epistolele sobornicești”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 5-6, mai-iunie, anul IX, București, 1957, p. 355;
Popescu, Prof. Teodor, „Cler și popor în primele trei secole”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, București, 1949, p. 713;
Preda, Constantin, „Credința și viața Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor (Teză de doctorat)”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 1-2, ianuarie-iunie, București, 2002, p. 3;
Schmemann, Alexander, „Introducere în Teologia Liturgică”, traducere de Ierom. Vasile Bârzu, Editura Sofia, București, 2002;
Șebu, Sebastian, Preot prof. univ. dr., Opriș, Monica, Opriș, Dorin, „Metodica predării religiei”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
Tănăsescu-Vlas, Adrian, Cum să educăm ortodox copilul, Editura Sophia, București, 2011.
Timiș, Vasile, „Religia în școală-valențe eclesiologice, educaționale și sociale”, Sibiu, 2004.
Tudor, Pr. Drd. Alexandru, „Viața sacramentală a Bisericii în “Faptele Apostolilor”, Studii Teologice, seria a II-a, anul XXXII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, București, 1980, p. 190;
BIBLIOGRAFIE
Sfânta Scriptură, editura I.B.M.B.O.R., București, 1994;
Clement Alexandrinul, Pedagogul, în Colecția PSB, nr. 4, traducere de pr. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1982.
Sfântul Ioan Gură de Aur “Cuvânt despre cum se cade să-și crească părinții copii”, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
Arion, Drd. Leon Gh., „Unitatea și universalitatea Bisericii după Epistolele pauline”, Studii Teologice, seria a II-a, anul XIX, nr. 1-2, ianuarie-februarie, București, 1967, p. 45;
Braniște, Pr. Prof. Ene, „Liturgica generală”, editura Episcopiei Dunării de Jos, ediția a III-a, Galați, 2002;
Braniște, Pr. Prof. Ene, „Liturgica specială”, editura Lumea Credinței, ediția a IV-a, București, 2005;
Cârciuleanu, Pr. Ion, „Adevăruri creștine”, editura Pim, Iași, 2003.
Cucoș, Constantin, „Educația religioasă – repere teoretice și metodice”, Editura Polirom, Iași, 1999.
Dumitru, I., Ungureanu, C., „Pedagogie și elemente de psihologia educației”, Cartea Universitară, București, 2005.
Gordon, Vasile, Preot prof. univ. dr., „Introducere în Catehetica Ortodoxă”, Editura Sophia, Bucuresti, 2004.
Marină, Magistrand Eugen C., „Episcopii ajutători și episcopii vicari”, Studii Teologice, seria a II-a, anul XVII, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1965, p. 418;
Mihoc, Pr. Prof. Vasile, „Ierurgiile în Biserica epocii apostolice – indicii neotestamentare”, Ortodoxia, anul XXXVII, nr. 3, iulie-septembrie, București, 1985, p. 496;
Mircea, Magistrand Pr. I., „Organizarea Bisericii și viața primilor creștini după Faptele Apostolilor”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 1-2, ianuarie-februarie, anul VII, București, 1955, p. 64;
Pietreanu, Magistrand V., „Principii de morală socială în epistolele sobornicești”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 5-6, mai-iunie, anul IX, București, 1957, p. 355;
Popescu, Prof. Teodor, „Cler și popor în primele trei secole”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 9-10, noiembrie-decembrie, București, 1949, p. 713;
Preda, Constantin, „Credința și viața Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor (Teză de doctorat)”, Studii Teologice, seria a II-a, nr. 1-2, ianuarie-iunie, București, 2002, p. 3;
Schmemann, Alexander, „Introducere în Teologia Liturgică”, traducere de Ierom. Vasile Bârzu, Editura Sofia, București, 2002;
Șebu, Sebastian, Preot prof. univ. dr., Opriș, Monica, Opriș, Dorin, „Metodica predării religiei”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
Tănăsescu-Vlas, Adrian, Cum să educăm ortodox copilul, Editura Sophia, București, 2011.
Timiș, Vasile, „Religia în școală-valențe eclesiologice, educaționale și sociale”, Sibiu, 2004.
Tudor, Pr. Drd. Alexandru, „Viața sacramentală a Bisericii în “Faptele Apostolilor”, Studii Teologice, seria a II-a, anul XXXII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, București, 1980, p. 190;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Biserica Mama din Ierusalim (ID: 167435)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.