Biotehnologiile Medicale Si Viata Crestina

Biotehnologiile medicale și viața creștină

În lucrarea de față îmi propun să pun în discuție câteva aspecte legate de influența biotehnologiilor asupra vieții creștinului.

Aș începe prin a evoca faptul că orice om ajuns în spațiul unui spital are nevoie, pe lângă tratamentul medical, de atenție și sprijin moral și sufletesc, lucru imposibil de negat. Donarea și transplantul de organe, reproducerea vieții umane prin intermediul tehnologiilor, stabilirea sfârșitului vieții unui om legat de aparatele din spital sunt aspecte ale existenței umane din societatea de astăzi care aduc înr-o poziție de limită deciziile umane referitoare la sănătate și funcționarea în general a persoanei. Dacă spitalele resimt nevoia de a fi reumanizate prin intermediul medicilor actuali și viitori, în schimb recursul la biotehnologii și progresele permanente în acest domeniu implică fără îndoială problematizări asupra diferitelor aspecte etice atât la nivel individual, cât și societal. În creștinătatea ortodoxă ideea general acceptată este aceea că atât lumea spitalelor, cât și utilizarea biotehnologiilor trebuie să sufere un proces de reumanizare, care să-l înlocuiască pe cel de dezumanizare. Iar acest lucru se poate face prin reumanizarea științei medicale. Acest fapt presupune privirea omului, a bolnavului în primul rând, ca o ființă umană. Adică, cu alte cuvinte, pretinde „întâlnirea rațiunii cu sensibilitatea”.

Utilizarea biotehnologiilor ridică numeroase întrebări care țin de moralitatea unui decizii sau alteia. Datorită multitudinii de unghiuri de vedere din care poate fi privită utilizarea lor rămâne ca singura cale care poate duce la un consens și la decizii morale să fie centrarea pe persoană și pe primirea consimțământului ei.

În credința creștin-ortodoxă omul este văzut ca o ființă creată de Dumnezeu să transceandă lumea materială, dar și timpul pentru că l-a înzestrat cu suflet viu și veșnic. Măsura ascultării și împlinirii poruncilor lui Dumnezeu determină în și pentru ființa umană o viață creatoare conectată la energiile dumnezeiești, iar nesocotirea lor, prin săvârșirea păcatelor, atrage în mod inevitabil suferință și multă durere atât la nivelul trupului, cât și al sufletului. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a dăruit omului posibilitatea de a trăi o viață duhovnicească care să-l conducă la „împărtășirea firii celei dumnezeiești.” (2 Petru 1, 4). Existența în Biserică înseamnă acces la Sfintele Taine. Împărtășirea creștinului ortodox cu Trupul și Sângele Mântuitorului îl face părtaș la viața lui Dumnezeu. În planul suferinței trupești și sufletești împărtășirea cu Sfintele Taine aduce în mod paradoxal omului bolnav viața adevărată, certitudine și întărirea în credință. Creștinul ortodox aflat în fața bolii învață să o asume prin purtarea ei cu credință în dragostea lui Dumnezeu. Suferința este văzută astfel ca parte a mântuirii sufletului, a întoarcerii lui la Dumnezeu, în Împărația Cerurilor. Responsabilitatea fiecărui credincios de a păstra pe parcursul vieții credința ca dar al Sfântului Duh dobândește valențe uriașe în fața bolii. Creștinul ortodox află în fața suferinței provocată de boală că Dumnezeu este Tătăl său Cel Ceresc Care dispune de viața sa toată. Această raportare deplină la Dumnezeu și atotputernicia Sa este specifică, în fața bolii, creștinului ortodox.

Practica transplantului de țesuturi și organe a fost analizată și în Biserica Ortodoxă Română. Opiniile emise de Sfântul Sinod referitoare la această practică stau sub principiul binecuvântării practicilor medicale care reduc suferința și durerea, sub rezerva însă că trupul omului este „templul Sfântului Duh” ( 1 Corinteni 6, 9) și trebuie tratat luând în considerare și această credință. Astfel, Biserica Ortodoxă Română este de acord cu transplantul realizat cu respect față de primitor și donator. În cazul donatorului mort trebuie de asemenea să fie manifestat același respect ca și atunci când ar fi fost în viață. Transplantul este definit ca o simplă practică medicală având drept scop reducerea și eliminarea suferinței și nu dorința de prelungire a vieții fizice fără a ține cont de veșnicia pe care Dumnezeu o dăruiește omului. Donator și primitor deopotrivă au responsabilități în actul donării de organe concretizate în primul rând în informarea corectă asupra consecințelor și apoi în acordarea consimțământului fără presiuni de orice fel asupra conștiinței, doar din dragoste față de celălalt. Rudele unei persoane decedate care donează organele celui mort sunt chemate să manifeste la rândul lor respect și dragoste față de primitorul organelor. În mod categoric, Biserica Ortodoxă Română respinge orice încercare de traficare a organelor sau de exploatare a persoanelor aflate în situații de vulnerabilitate. Pentru a evita astfel de situații, Biserica Ortodoxă Română propune ca declararea morții cerebrale să se facă de o echipă de specialiști care sunt imparțiali prin faptul că nu sunt implicați în acțiunea de transplant.

Cu foarte mare atenție Biserica se opune practicilor care au derivat din utilizarea transplantului ca procedură medicală de salvare a vieților aflate în iminent pericol, anume transplantului țesuturilor embrionare, considerat un risc pentru sănătatea fătului, și utilizării pentru transplant a organelor nou-născuților acefali sau hidrocefalici. În schimb, Biserica Ortodoxă Română consideră în acord cu morala creștină dorința unei persoane de a dona în viață sau imediat după moarte, dezinteresat și din dragoste pentru cel aflat în suferință, de țesuturi și organe. Biserica Ortodoxă Română a ținut să precizeze, cu delicatețe, că decizia unei persoane de a dona un organ sau țesuturi merită același respect ca și în cazul în care nu poate să facă acest gest, considerând libertatea de decizie a persoanei ca făcând parte din demnitatea umană. Efortul unei persoane de a-și prelungi viața prin intermediul transplantului de organe este văzută de ierarhii Bisericii Ortodoxe Române ca o șansă a apropierii de Dumnezeu și a înscrierii definitive pe calea mântuirii. În egală măsură, Biserica dezaprobă atitudinea negativă a multor oameni de a refuza donarea de organe, inclusiv transfuzia de sânge și consideră că orice efort pentru salvarea unei vieți merită depus atâta vreme cât nu este pusă în pericol sau ucisă viața altui om. Biserica atrage atenția asupra pericolului utilizării transplantului ca modalitate de a câștiga bani în mod necinstit. În final, Biserica Ortodoxă Română accentuează implicarea responsabilă a tuturor părților, din care să nu lipsească respectul pentru demnitatea umană și promovarea unei conștiințe etice a științei.

Dacă transplantul duce la însănătoșire atunci procedura medicală presupusă de acesta își atinge scopul de a aduce vindecare celui suferind. Vindecarea dobândește, în acest context, din punct de vedere spiritual pârghia care poate atrage pe om la Dumnezeu. În sine, creștinul beneficiar al transplantului de organe trebuie să conștientizeze ajutorul lui Dumnezeu și lucrarea lui divină ce s-a făcut cu el cu sprijinul altor oameni. Acest aspect creștinul ortodox beneficiar al unui transplant ar trebui să-l discute cu părintele duhovnic/preotul ca parte a unei terapii spirituale post-transplant.

Suferința este văzută de Sfinții Părinți ca o cale prin care Dumnezeu îl cheamă pe om la o apropiere mai mare de El. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că boala este mai mare decât pustia, tocmai pentru că ea are un sens mântuitor. Consecințele suferinței sunt în planul credinței și al socialului de cele mai multe ori benefice: omul descoperă mai adânc pe Dumnezeu și legătura tainică, profundă existentă între el și Dumnezeu. De asemenea, omul începe să vadă în relația cu ceilalți un punct de sprijin esențial pentru că resimte cu acuitate limitările fiziologice impuse mai ales de boală. Suferința în societatea contemporană este percepută însă ca pe un lucru negativ, care trebuie îndepărtat cât mai curând și nicidecum asumat. Viața trăită în credința creștin-ortodoxă oferă persoanei perspective diferite asupra acceptării situațiilor limită ale acesteia, cum sunt suferința și durerea provocate de boală. După cum moartea trupească poate sluji vieții spirituale, tot astfel și boala sau suferința trupească poate sluji sănătății spirituale.

Un caz aparte în domeniul transplantului de organe îl ocupă prelevarea de organe de la copiii aflați în moarte cerebrală. Dimensiunea spirituală a acestui demers este cu atât mai delicată cu cât ea implică un număr mai mare de membri de familie. Părinții sunt însă cei care iau decizia donării organelor copilului lor, după ce medicul le-a explicat noțiunea de moarte cerebrală ca un stadiu în care copilul suferă și nu mai poate fi ajutat în niciun fel. Parcurgerea etapelor de preliminare ale donării de organe, prelevarea în sine și returnarea trupului familiei implică o dimensiune sufletească, direct legată de domeniul asistenței spirituale și sociale, anume grija pentru susținerea familiei care și-a dat acordul pentru transplant. În momentul în care medicul anunță familia stabilirea morții cerebrale acesta îi va asigura că s-a făcut tot ce era posibil pentru salvarea copilului. El va aduce în discuție posibilitatea donării organelor la un moment potrivit, cu mult tact. Familia trăiește în momentul în care și dă acordul pentru prelevarea unui organ, cum este inima spre exemplu, un paradox, deoarece ea intră în perioada de doliu, dar în același timp unul din organele copilului trăiește. O practică care se recomandă în acest proces este aceea ca părinții să rămână cât mai mult singuri în prezența copilului. Acest lucru le permite să reflecte și să se roage. Prezența preotului și a asistentului social au o importanță deosebită deoarece ei pot oferi întărire sufletească, dar și administrativă, legată de detaliile procedurale ale transplantului. Prezența părinților în spital la momentul prelevării organelor poate fi permisă dacă aceștia o solicită pentru a le permite să-și vadă copilul după operație, fără conectarea lui la aparate. Toate aceste aspecte cu care se confruntă părinții care hotărăsc să doneze organele copiilor lor aflați în moarte cerebrală au o semnificație aparte. Părinții au nevoie de sprijinul celorlalți (medici, asistenți sociali, preot etc) pentru depăși momentul dificil al declarării morții copilului lor. În același timp părinții au nevoie să fie sprijiniți și pentru a înțelege și percepe la dimensiuni reale gestul lor de dragoste față de o altă persoană care va beneficia de organele donate. În cazul familiilor care acceptă donarea de organe ale copilului declarat în moarte cerebrală procesul de donare în sine are implicații sufletești profunde. De aceea intervenția preotului și a asistentului social au un loc aparte în confruntarea cu decesul copilului și oferirea unei părți din trupul lui spre a păstra viața altcuiva. Întregul proces este unul emoționant. Dezvoltarea tehnologiilor medicale a permis un astfel de progres uimitor în care un om moare, iar altul trăiește grație prelevării și donării de organe. Cu alte cuvinte, procedura de transplant de organe în sine a adus în viața societății un progres care pretinde nu doar acceptarea în sine a lui ca o procedură medicală extraordinară, ci și o asistență sufletească care să aline pas cu pas suferința pierderii unei persoane dragi. În același timp, această suferință sufletească trebuie canalizată spre credința în Dumnezeu și față de aproapele, beneficiar al gestului lor de dragoste față de o altă persoană aflată în suferință. Asistentul social are rolul de a reliefa din punct de vedere social consecințele pozitive ale gestului părinților care aleg să doneze organele copilului lor (salvarea unei vieți care trăiește într-un anumit context), iar preotul are menirea să evidențieze legătura tainică care se creează între părinți, cel ce primește organele și cei apropiați lui, dar și cu cel care a plecat spre Împărația Cerurilor. În Ortodoxie, gestul plin de dragoste de donare de organe dobândește un caracter veșnic și leagă profund oamenii implicați între ei, fără chiar a conștientiza acest fapt. Tehnologia medicală a transplantului de organe face ca efortul Bisericii de a sprijini persoanele aparținătoare celor decedați să se particularizeze și să se dinamizeze în funcție de provocările pe care ea le determină la nivel sufletesc.

Un alt domeniu care provoacă numeroase întrebări etice îl reprezintă cel al reproducerii asistate prin intermediul tehnologiilor medicale moderne. Prima definiție a reproducerii asistate a fost formulată în Franța în 1994: „Totalitatea gesturilor clinice și biologice care permit fertilizarea în vitro, transferul embrionilor și însămânțarea artificială sau alte tehnici cu efect echivalent, permițând procrearea în afara unui proces natural.”

Fertilizarea in vitro a iscat numeroase controverse bioetice. Solicitarea acestei proceduri de către un cuplu steril implică aspecte ale consimțământului pe care cei doi adulți îl dau în fața medicilor. În practică, s-a observat că acest consimțământ dat în urma informării corecte a cuplului asupra procedurilor și riscurilor pe care le presupune fertilizarea in vitro este de cele mai multe ori deteriorat pentru că cei doi își doresc foarte mult un copil și sunt dispuși să treacă cu vederea riscurile asociate.

Un alt aspect al fertilizării in vitro îl reprezintă vârsta maximă până la care se poate practica deoarece nașterea de copii la o vârstă înaintată ridică întrebări cu privire la posibilitatea ca mama să rămână în viață suficient de mult pentru a-și crește copilul. Ectogeneza, adică creșterea în mediul artificial al produsului de concepție, este o altă dilemă care a provocat întrebări asupra moralității acestei proceduri. Fertilizarea in vitro determină de asemenea crearea unui număr mare de embrioni umani care rămân și sunt de obicei utilizați în cercetare sau congelați timp de maxim cinci ani. Discuțiile și luptele la nivelul elaborării legilor solicită ca embrionul uman să fie privit ca o personalitate din punct de vedere juridic. Cu alte cuvinte, embrionul uman trebuie privit cu respect pentru demnitatea vieții umane aflată la începuturi. Mamele surogat sau purtătoare reprezintă o altă problemă de bioetică născută în jurul fertilizării in vitro. Acestor mame li se implantează în uter un embrion străin care aparține unui alt cuplu. Fertilizarea in vitro a pus numeroase întrebări bioetice mai ales în cazul femeilor singure care și-au dorit un copil. Problema nașterii unui copil în afara unei familii ridică întrebări cu privire la crearea echilibrului psihoafectiv necesar creșterii unui copil. Numeroase cazuri apărute la nivel internațional au impus analiza din perspectivă bioetică a deciziile care se iau cu privire la fertilizarea in vitro. Testarea genetică a embrionului obținut prin fertilizare in vitro cu scopul de a descoperi o eventuală anomalie care ar duce la eliminarea lui printr-un avort ridică de asemenea întrebări despre caracterul discreționar al utilizării embrionului uman astfel obținut. Acestea sunt doar câteva aspecte ale controverselor iscate de fertilizarea in vitro.

Problema majoră care se ridică în ceea ce privește fertilizarea in vitro este cea a efectelor sale asupra familiei. Întrebarea care pretinde un răspuns adecvat în această privință este în ce fel recursul la o astfel de procedură medicală afectează cadrul familial creștin. Recurgerea la fertilizarea in vitro ca urmare a infertilității cuplului presupune în cazul unei familii creștine nesocotirea alegerii pe care Dumnezeu a făcut-o pentru acei doi soți. Datorită progresului tehnologic familia are la dispoziție posibilitatea de a avea copii și de a trece peste voința lui Dumnezeu pentru ei. Privită în cheie creștină infertilitatea unui cuplu are o explicație care transcende lumea și se regăsește în decizia lui Dumnezeu de a le rândui un anumit parcurs al vieții din care face parte și infertilitatea. Utilizarea reproducerii asistate mută accentul de la acceptarea infertilității ca un dat de la Dumnezeu spre decizia unilaterală a celor doi soți de a urma procesul de fertilizare in vitro. Recurgerea la fertilizarea in vitro intervine în relațiile dintre cei doi soți și are efecte nedorite și uneori neștiute asupra vieții familiale. Un efect direct al utilizării fertilizării in vitro îl constituie afectarea vieții de comuniune ce există într-o familie, mai ales dacă aceasta este creștin-ortodoxă. Nesocotirea voii lui Dumnezeu atrage în familie individualismul și egocentrismul, chiar dacă ambii soți s-au pus de acord asupra fertilizării in vitro. Astfel, nașterea de prunci prin recursul la fertilizarea in vitro în cazul familiei creștin-ortodoxe este expresia unei credințe slabe care nu mai caută la voia lui Dumnezeu.

Utilizarea tehnologiilor medicale moderne în proceduri medicale complexe, cum sunt transplantul de organe și fertilizarea in vitro, are o influență directă asupra omului și familiei în general. Numeroasele dileme etice pe care ele le impun au fost dezbătute și analizate cu atenție pentru a surprinde cât mai bine consecințele asupra creștinilor.

În continuare, utilizarea biotehnologiilor pentru îmbunătățirea vieții va determina dispute, mai ales în contextul interesului extrem de activ al actorilor creștini-ortodocși pregătiți să atragă atenția, în cheie creștină, asupra pericolelor pe termen lung. Așadar, atât transplantul de organe, cât și reproducerea vieții umane au consecințe majore în planul relațiilor umane. Ele aduc alinare și rezolvare de probleme acute, dar nesocotesc pronia lui Dumnezeu pentru fiecare om pe care îl trimite în lume.

Recâștigarea credinței printr-un efort personal va reprezenta în timp singura modalitate de discernere în fața problematicilor pe care le ridică utilizarea tehnologiilor moderne în domenii care au reprezentat până mai ieri spațiul lucrării exclusive a lui Dumnezeu.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Iustinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, București, 1968.

Mantzaridis I. Georgios, Morala Creștină, Editura Bizantină, București, 2006.

Medicii și Biserica, vol. IV: Bioetica creștină și provocările lumii secularizate, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.

Medicii și Biserica, vol. VII: Perspectiva creștin-ortodoxă asupra prelevării și transplantului de organe, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009..

Medicii și Biserica, vol. IX: Bioetica creștină și provocările lumii secularizate, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011.

Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu, 2009.