B.o.r. Si Influenta Acesteia In Relatia cu Alte State

INTRODUCERE ;

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND APARITIA ORTODOXISMULUI.

Sectiunea 1.Scurt istoric privind aparitia ortodoxismului in Romania

Sectiunea 2. Zona de cuprindere a ortodoxismului

Sectiunea 3. Relatiile bisericii ortodoxe romane cu bisericile din statele din imediata vecinatate.

CAPITOLUL II. BISERICA ORTODOXA ROMANA PANA IN 1989 SI DUPA 1989.

Sectiunea 1. Romania comunista si biserica ortodoxa.

Sectiunea 2. Diferentele confesionale existente in Romania.

Sectiunea 3. Biserica ortodoxa romana dupa 1989.

CAPITOLUL III. BISERICA ORTODOXA ROMANA SI INFLUENTA ACESTEIA IN RELATIILE CU ALTE STATE.

Sectiunea 1. Pozitia bisericii ortodoxe romane fata de aderarea Romaniei la UE si NATO. Sectiunea 2. Luari de pozitie fata de conflictul din Ucraina.

Sectiunea 3. Acordul de Asociere dintre Ucraina și UE în contextul geopolitic actual

INTRODUCERE

După cercetările istoricilor legați de biserică, precum Pr. Mircea Păcurariu, Creștinismul a ajuns foarte timpuriu în provincia romană Scythia minor de unde s-a difuzat în Dacia, posibil cu trupele imperiale până în anul 271, iar ulterior, creștinii din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman au putut căuta refugiu la nord de Dunăre, pentru a evita persecuțiile autorităților imperiale anterioare domniei împăratului Constantin cel Mare. Ioan Cassian (360-435), Dionisie Exiguus (470-574) și Ioan Maxentius (liderul călugarilor Sciți) au trăit o mare parte din viata lor în Dobrogea si au promovat creștinismul printre localnici Dar perioada creștinării timpurie a populațiilor nord-dunărene, oricare ar fi ele, a lăsat puține mărturii arheologice și documentare în afara Dobrogei, majoritatea dovezilor fiind mai ales de natură lingvistică, iar rarele obiecte cert creștine, cum este Donariul de la Biertan, fiind interpretabile și ca simple tezaurizări fără semnificație religioasă pentru posesori. Din aceste motive, s-a vorbit uneori de populații "criptocreștine", iar perioada este în controversă între istoriografia bisericii, care afirmă prezența timpurie a creștinismului ca parte integrantă a etnogenezei poporului român, și istoriografia academică, pentru care nordul Dunării a fost o parte din Barbaricum, păgân până în secolul VIII. După istoricul creștinismului și arheologul Pr. Ion Barnea, au existat două moduri de difuzare treptată a creștinismului popular de limbă latină, mai tardive, printre Dacii liberi și printre Vlahii (Proto-Românii) din nordul Dunării: pe de-o parte păstoritul (transhumanțareprezentând, an de an, o cale de schimburi culturale între zona carpatică, Balcani și zona pontică), și pe de altă parte negustorii (care se deplasau cu stofe, mirodenii, mătase și produse manufacturate la nord de Dunăre, de unde se întorceau în imperiul roman de răsărit (bizantin) cu sare și aur).

"Martirologul Bisericii Ortodoxe Române" citează, pentru secolele III-X, un număr de dioceze și nume de episcopi, în Dacia,Mesia și Sciția inferioară încă din timpul Părinților Bisericii. Primul preot cunoscut din teritoriul actualei Românii este Montanus, care a fost înecat ca martir împreună cu soția sa Maxima, pentru că a mărturisit credința sa creștină, în 26 Martie 304.

Podoabe medievale cu simboluri creștine descoperite în România: 1 Barboși (Galați) sec.III-IV, 2 Ruginoasa (Iași) sec.VI-VIII, 3 Botoșna (Suceava) sec.VI-VIII, 4 Borniș (Neamț) sec.VI-VIII, 5 Iași sec.IX-XI 

Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creștină de la Niculițel (lângă anticul Noviodunum, în Sciția inferioară) au dezgropat un Martyrion și mai vechi, așezat la temelie. Pe lângă mormântul cu inscripții tombale foarte vizibile al lui Attalos, Kamasis, Filippos și Zoticos, sub cripta celor patru, au fost găsite moaștele încă unor alți martiri care au mărturisit în timpul represiunilor împăratuluiDecius (249-251). Marele complex de cult de la Basarabi, întru totul unic, cuprinde Inscripții tombale mai ales grecești, iar la Tomis s-a găsit în 1988 un cavou din sec. IV cu fresce creștine intacte.

Biserica de piatră din Densuș,județul Hunedoara, cu altarul spre sud și cu hramul actual Sfântul Nicolae(Sân-Nicoară), construită înainte de1280 pe amplasamentul unui sanctuardacic din secolul al II-lea d.Hr.

Biserica de lemn din Desești, județulMaramureș, construită în 1770, arehramul Sfânta Cuvioasă Paraschiva (14 Octombrie). Este pe lista Patrimoniului Mondial a UNESCO.

Despre creștinarea Proto-Românilor există două puncte de vedere, unul religios ortodox, altul laic istoric. Primul dezvoltă teoria conform căreia creștinarea a fost foarte intensă pe toată aria de răspândire a Proto-Românilor de la bun începutul etnogenezei, făcând parte integrantă din constituirea și identitatea poporului român ; al doilea afirmă că procesul de creștinare a fost mai treptat (sec. III-V la sud de Dunăre, sec. V-VIII la nord, odată cu Slavii), etnogeneza integrând desigur elementele religioase, dar fiind în sine un proces cu precăderelingvistic, prin formarea limbii protoromâne și generalizarea ei printre Dacii și Tracii din Imperiul Roman. Ambele teorii folosesc argumentefolclorice (fondul mitologic, tradiții și obiceiuri, dintre care multe sunt anterioare creștinării, dar au fost bine conservate după aceasta),etnografice (paralelisme și diferențe față de popoarele vecine), arheologice (bazilici, necropole),arhivistice (documentele și cronicile vremii) și istorice (dezvoltarea bisericii, limba liturgică, organizarea), interpretându-le fie în favoarea intensității vieții creștine încă de la începuturile formării poporului român pentru a demonstra că acesta a apărut în istorie în paralel și chiar prinsimbioză cu creștinismul ortodox, fie pentru a sublinia o creștinare mai târzie, odată cu Slavii, și o constituire a structurilor bisericești ale Românilor în cadrul primelor state Bulgare, în sec. VIII-IX, cu limba slavonă ca limbă liturgică, și sub obediența Patriarhiilor din sudul Dunării (Constantinopol, în alternanță cu Ipek și Ohrid în vestul țării, si cu Târnovo în estul țării).

Cele mai bune argumente de care se folosesc istoricii sunt însă cele lingvistice. Cei mai mulți termeni din mediul bisericesc provin din limba latină: basilica (biserică), crux (cruce), ara (altar),presbyter (preot), angelus (înger), baptisare (botez), monumentum (mormânt), cantare (cântare),christianus (creștin), sanctus (sfânt), Domine Deus (Dumnezeu). Acest fapt demonstrează caracterul latin și occidental al creștinismului românesc. Cu toate acestea există și cuvinte împrumutate din limba slavonă cum ar fi Rusalka (Rusalii), duhu (duh) și jadu (iad).

Mai cunoscută și mai puțin controversată (fiindcă este mai bine documentată) este creștinarea în masă și subită a Goților de pe teritoriul actualei Românii în sec. IV. sub influența episcopuluiWulfila, un adept al doctrinei lui Arius. Goții fiind deveniți Arianiști, unul dintre ei, adept alOrtodoxiei, anume Sava Gotul, a fost înnecat în apa râului Buzău de soldații regelui got Athanaric, la 12 Aprilie 372. Sfințit de biserica ortodoxă, moaștele sale au fost venerate și păstrate de Sfântul Vasile cel Mare din Cezareea Cappadociei. De îndată ce împăratul roman Galerius a proclamat libertatea de cult pentru creștinii din tot Imperiul roman, în 311, cetatea Tomis (Constanța) singură, a devenit Mitropolie, cu cel puțin 14 episcopate. Străvechiul Tomis s-a numit Constantianadupă edictul de la Mediolanum din 313 care a confirmat libertatea de cult, în onoarea luiConstantin cel Mare, primul împărat roman creștin și fondatorul primei capitale creștine a lumii,Constantinopol. Conform opiniilor unor istorici, o parte din așezările rupestre din zona Buzăului ( Aluniș și Nucu) pot fi datate, după analiza inscripțiilor, în secolele III – IV d. H., reprezentând o afirmare a creștinismului în stânga Dunării.

Încreștinarea slavilor sudici odată cu populația romanică n-a fost completă decât după secolul al zecelea, cinci secole după forțarea liniei de apărare Constanța-Cernavodă (a valului "lui Traian" ) întărit cu toate fortificațiile limesului dunărean al Imperiului bizantin.

în secolul XII, etnogeneza poporului român, acum total creștin de mai multe secole, este pe cale de desăvârșire, limba protoromână evoluând în patru ramuri :

Daco-Româna vorbită în bazinul Dunării de Jos,

Istro-Româna vorbită inițial în jurul munților Romania Planina, Stari Vlah și Vlașina din centrul spațiului iugoslav,

Aromâna și Megleno-Româna vorbite în Macedonia și în teritoriile vecine ei din Serbia, Bulgaria, Albania și Grecia.

Prin migrații provocate, conform relatărilor cronicarului bizantin Ioannis Skylițes, de războaiele bulgaro-bizantine din sec. XI, sub domnia împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, populațiile de limbă Istro-Română se strămută în peninsula Istria, de unde le vine și această denumire, dată de lingviști în sec. XIX (Slavii le cunoșteau sub denumirea de Morlaci sau Morlahi, iar Grecii de Mavro-Vlahi), iar o parte din populațiile Aromâne ajung în munții Pindului (cu comunități atestate până în Insulele Ioniene sau în Peloponez, cu localități ca Vlahata sau Vlahonița) ; alte migrații, de data asta spre nord, sunt la originea Vlahiei Morave din răsăritul actualei Cehia. În secolele următoare, atât Istro-Românii, cât și Moravo-Românii, au trecut la catolicism și, treptat, la limbile slave dimprejur (au mai rămas, în jurul anului 2000, câteva zeci de locutori ai limbii Istro-Române).

Pentru populațiile Daco-Române, limba liturgiei este cea limba slavonă (Cловѣньскъ), iar pentru cele Aromâne și Megleno-Române, cea greacă bisericească (Ακολουθική Ελληνική). În această perioadă, antica și actuala Tesalie, locuită de mulți Aromâni, era denumită de cronicarii bizantini Megali Vlahia ("Vlahia Mare"), în timp ce "Româniile populare" de la nordul Dunării de Jos, locuite de Daco-Români, și vasale ale regatului ungar până la bătălia de la Posada (1330), erau numite de către cancelariile bizantine Ungro-Vlahia ("Vlahia dinspre Ungaria"), și păstorite de Patriarhia Constantinopolului prin horepiscopi (χωρεπισϰόποι : episcopi itineranți) iar ulterior prezbiteri trimiși deperihoreții (περιχωρήτες : "supraveghetorii marginilor" în grecește) de la Vicina. Când cnezatele dintre Carpați și Dunăre s-au unit pentru a forma voievodatul Țării Românești, episcopul Iachint de Vicina, probabil unul dintre perihoreți, a devenit primul "Mitropolit al Ungro-Vlahiei".

Biserica din Streisângeorgiu, județul Hunedoara, cu o inscriptie din 1313 si cu morminte din sec.XI-XII 

Deoarece atât în Țaratul vlaho-bulgar din sec. XII-XIV, cât și în principatele Române apărute în sec. XIV, autoritatea ortodoxă, precum și cea civilă, foloseau limba slavonă, diortisită din limba greacă, în Sfânta Liturghie precum și în actele oficiale ale statului, cele mai multe texte religioase erau învățate pe dinafară de preoții români ("vlahi") care nu înțelegeau slavona, sau care voiau să fie înțeleși de enoriașiilor. Astfel, numeroase etyma din această perioadă, cum este cuvântul boscorodire, reflectă situația unui bilingvism nu tocmai perfect. Cu toate acestea, traduceri românești de mare importanță lingvistică, în limba vie a timpului, cum sunt faimosul Codice Voronețean sunt și azi citite ca monumente de expresie românească, și citate, de exemplu de Constantin Noica, drept exemplu.

În textul medieval Vita Sancti Methodii se relatează că înaintea fraților Chiril și Metodiu, la slavii moravieni au venit misionari de la români (valahi), greci și nemți în anul 863[9][10] Totuși în jurul textului înca există controverse.

Împăratul Vasile al II-lea a reorganizat la inceputul sec. al XI-lea patriarhia de Ohrida, iar printre biserici apare și una bănățeană, identificată cu Tibiscum.

Într-o listă episcopală care datează din timpul domniei împăratului Alexius I Comnenul este menționată o episcopie a valahilor supusă arhiepiscopului de Ohrida (pe locul 23) iar într-o altă listă episcopală, care datează de la sfârșitul secolului al XI-lea se precizează căepiscopia valahilor avea reședința lam sunt faimosul Codice Voronețean sunt și azi citite ca monumente de expresie românească, și citate, de exemplu de Constantin Noica, drept exemplu.

În textul medieval Vita Sancti Methodii se relatează că înaintea fraților Chiril și Metodiu, la slavii moravieni au venit misionari de la români (valahi), greci și nemți în anul 863[9][10] Totuși în jurul textului înca există controverse.

Împăratul Vasile al II-lea a reorganizat la inceputul sec. al XI-lea patriarhia de Ohrida, iar printre biserici apare și una bănățeană, identificată cu Tibiscum.

Într-o listă episcopală care datează din timpul domniei împăratului Alexius I Comnenul este menționată o episcopie a valahilor supusă arhiepiscopului de Ohrida (pe locul 23) iar într-o altă listă episcopală, care datează de la sfârșitul secolului al XI-lea se precizează căepiscopia valahilor avea reședința la Vreanoti (orasul Vranje din Serbia de astăzi).

Primele biserici creștine, au fost descoperite prin săpături arheologice, atât în Dobrogea (Tomis, Dinogetia, Niculitel), cât și în alte părți ale țării, la Sucidava, lângă Celei-Oltenia și la Morisena (lângă Cenad). Din sec. X datează urmele unor bisericuțe săpate în masivul de cretă de la Basarabi-Murfatlar, apoi bisericuța din fosta cetate romano-bizantină Dinogetia (azi satul Garvăn-Tulcea) și biserica de la Cetățuia (lângă Niculițel-Tulcea), cea mai veche biserică cu plan treflat descoperită la noi.

Printre cele mai vechi biserici din România din preajma anului 1000 este considerată biserica ortodoxă bizantină de la Alba Iulia fondată în 950 de Geula (Iula sau Gyula, lider peceneg, ungur sau localnic) in care a slujit Ierotei, primul episcop al Transilvaniei Documentele istorice bizantine arată că Ierotei a fost primul episcop al Turkiei; dar conform Institutului de istorie al Academiei Ungariei, Turkia din documentele bizantine era chiar Transilvania, definită de râurile Criș, Mureș, Timiș, iar în vest de Tisa  Episcopia Transilvaniei a fost creată de Geula/Iula pentru mulțimea de credincioși români și slavi 

La fel de veche este biserica mănăstirii bizantine fondată de Ahtum la Morisena (lângă Cenad), după botezarea acestuia după ritul bizantin, în anul 1002  A doua mănăstire a lui Ahtum, numită și Ahtunmonostur fost ridicată la finele veacului al X-lea, ori în primii ani ai secolului al XI-lea. Ruinele se văd la 10 km sud-vest de Pecica, Arad

Împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul, în anul 1019, reorganizează patriarhia de Ohrida, iar printre eparhii apare și cea identificată cuTibiscum (ruinele bisericii se văd și astăzi în satul Jupa, în județul Timiș)

Din sec al XIII-lea s-au păstrat o biserică la Densuș (1280) construită din piatră și cărămidă, cu formă dreptunghiulară, pe locul unui sanctuar daco-roman, despărțită în pronaos, naos și absida altarului și două resturi de bisericuțe, la Turnu Severin

La Gurasada, județul Hunedoara, există o biserică zidită din piatră, finalizată în secolul al XIII-lea, cu hramul „Arhanghelul Mihail” dar începută în secolele X – XI 

La Streisângiorgiu în județul Hunedoara există o biserică de piatră construită prin 1313 pe locul unei biserici de lemn datate 1130-1140

La Vasileu (localitate la 30 km nord de Cernăuți, pe malul Nistrului) în fosta țară românească a Onutului, există ruinele unei biserici de piatră din sec. al XII-lea În veacul al XIV-lea, în vatra orașului Cetatea Albă de pe Nistru funcționau o mănăstire franciscană, două biserici ortodoxe și o biserică a armenilor

În satul Vad, comuna Sântămăria Orlea (jud. Hunedoara) se află ruinele unei biserici din sec. al XIV-lea suprapusă pe alte două biserici de lemn In 1384 a fost construită Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae din Râșnov.

Organizația bisericească din țările române, situate inițial în aria eparhiilor din Severin și Vicina (iar, pentru catolici, în cea aarhiepiscopiilor din Esztergom și Kalocsa), a căpătat forme noi odată cu întemeierea principatelor Țării Românești și Moldovei, ai căror voievozi au ținut să aibă, în statele lor, Mitropolii proprii. Astfel au fost înființate, sub oblăduirea Patriahrilor din Ipek (Peci) și Constantinopol, Mitropoliile Ungrovlahiei în 1359 și Sucevei și Moldovei în 1401. Această organizație a evoluat în decursul timpului, ajungând la autocefalie în 1872, dar în tot decursul existenței principatelor, a încadrat viața parohiilor, mânăstirilor și credincioșilor, fiind un element puternic al societății medievale, cu o mare influență atât spirituală și culturală (prin preoți, călugări, cărturari de renume, prin monumentele ridicate, prin dăscălitul enoriașilor și îngrijirea bolnavilor), cât și economică și politică (prin moșiile foarte întinse dăruite de voievozi, bogăția multor mânăstiri, legăturile cu Constantinopolul și Muntele Athos, închinarea mânăstirilor românești către cele athonite, implicarea ierarhiei religioase în luptele politice).

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND APARIȚIA ORTODOXISMULUI.

 Secțiunea 1.Scurt istoric privind apariția ortodoxismului în România 

Creștinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică. Poporul român s-a născut creștin. Cu aceste două afirmații puțin se definesc două din coordonatele fundamentale ale vieții religioase a românilor, cu adânci implicații și cu semnificații deosebite în Istoria poporului nostru. În istoria răspândirii credinței creștine observăm că majoritatea popoarelor care au adoptat această credință au făcut aceasta într-un anumit stadiu al evoluției lor, unele dintre ele chiar la maturitate și, de aceea, vorbim în aceste cazuri de o dată precisă a încreștinării unuia sau a altuia din aceste popoare. În aceste cazuri, elementul creștin s-a altoit pe un trunchi încă plin de sevă și sinteza s-a închegat destul de greu, în viața spirituală a unor astfel de popoare supraviețuind elemente precreștine alături de cele creștine, într-o simbioză specifică poporului respectiv. Istoria spiritualității unui astfel de popor este determinată în bună măsură de momentul și intensitatea încreștinării sale. Spre a exemplifica, să ne gândim la încreștinarea popoarelor slave.

Aproape toate popoarele din această grupa s-au încreștinat la o anumită dată, într-un anumit context istoric. Spiritualitatea popoarelor slave are unele puncte comune, dar ele se și deosebesc în funcție de momentul încreștinării fiecăruia, cu toate implicațiile acestuia: originea și tradiția misiunii creștine sub acțiunea căreia se produce încreștinarea, fapt ce determina apartenenta poporului respectiv la o anumită grupa de popoare creștine, apoi intensitatea procesului de încreștinare, asimilarea acestui element în viața spirituală a poporului la momentul respectiv etc. Anumite fenomene religioase din istoria creștinismului la unul dintre aceste popoare nu pot fi înțelese decât raportându-le la începuturile creștinismului din istoria poporului respectiv.

În istoria creștinismului întâlnim și cazuri de popoare care nu s-au încreștinat la o anumită dată, ci s-au format din elemente deja creștine. În aceste cazuri, popoarele respective au asimilat în etnogeneza lor, odată cu alte elemente, și elementul creștin, fără însă că acesta să fi fost determinant în etnogeneza lor. Să luăm în acest caz exemplul poporului francez, care s-a născut din elemente creștine, Galia fiind una dintre cele mai intens încreștinate provincii ale Imperiului de Apus, cu mult înainte de formarea poporului francez. Cu toate acestea, deși creștinismul a jucat un rol major în istoria acestui popor, totuși acest element nu a constituit, în mod obligatoriu, o notă distinctivă a poporului francez față de popoarele vecine.

Spre deosebire de aceste tipuri de încreștinare, poporul român a cunoscut credința creștină prin alte mjloace și anume prin însuși procesul său de formare. Încreștinarea poporului român a fost un proces desfășurat concomitent cu etnogeneza sa, tot așa cum invers, etnogeneza poporului român a fost un proces ce s-a definit și prin încreștinarea elementelor din care s-a plămadit acest popor. Etnogeneza poporului român s-a închegat din romanizarea geto-dacilor, ori acest proces de romanizare a fost concomitent și împletit cu procesul încreștinării acestei populații. Geto-dacii romanizați și încreștinați au dat naștere romanilor. Din această perspectivă elementul creștin se afirma drept unul din elementele constitutive ale etnosului românesc.

Mai mult, răspândirea creștinismului în spațiul carpato-danubian-pontic s-a făcut în limba latină, astfel ca noua credință a devenit unul din factorii principali ai promovării elementelor romane printre geto-daci. Factorul creștin apare în procesul de romanizare de la originea poporului român cu un rol atât de determinant, încât se ridică la o însemnătate egală cu aceea a romanității noastre însăși, acestea fiind coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre". Profilul etnic propriu al poporului român este asigurat tocmai de aceste două elemente ale etnogenezei sale: romanitatea și creștinismul. Iar legătura dintre aceste două elemente este dată în specificitatea acestui proces, căci misionarii creștini oficiali sau ocazionali au folosit în spațiul carpato-danubiano-pontic limba latină vulgară, înțeleasă de oamenii de rând din acest spațiu și aceasta se va constitui într-o limbă de-sine-statatoare. Limba latină creștină folosită în acest spațiu, încă din primele veacuri ale erei creștine, este o limbă aici creată, independent de evoluția limbii latine creștine oficiale. Terminologia creștină în limba romană este specifică acestui teritoriu, specifică evoluției cultural-lingvistice urmată de daco-romani, ceea ce arata ca niciodată romanii nu au depins în nici o formă de Roma creștină.

Credința creștină în limba latină proprie, primită încă dintru începuturi și transmisă din generație în generație, a devenit la romani "lege strămoșeasca", prin care romanii considerau că se disting de alte popoare și ele creștine, dar de o altă "lege", de o altă tradiție. Creștinismul românesc se constituie astfel într-una din cele mai valoroase dovezi ale vechimii și continuității poporului român în spațiul carpato-danubian-pontic.

Credința creștină este predicata pe teritoriul românesc încă din epoca apostolică. Potrivit unei tradiții consemnata în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu de Cezareea (265-340), cel mai mare istoric din veacurile primare, Sfântul Apostol Andreia propovăduit și în Dacia Pontica, viitoarea provincie romana Scythia Minor (Dobrogea de azi). "Când Sfinții Apostoli și ucenici ai Mântuitorului nostru – scria el – s-au împrăștiat peste tot pământul locuit, Toma, după spusele Tradiției, a luat (spre evanghelizare) țara parților, Andrei Sciția, Ioan Asia, unde și-a petrecut toată viața până ce a murit în Efes; Petru a predicat iudeilor împrăștiați în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia și Asia… Ce să mai spun de Pavel care, după ce a predicat Evanghelia lui Hristos de la Ierusalim până în părțile Iliriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Acestea sunt spuse întocmai de Origen, în cartea a treia a Comentariilor sale la Facere (Hist, eccl. III, 1; 1-3).

Tradiția ca Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciți a fost reluată mai târziu și de alți scriitori bisericești. De pildă, călugărul Epifanie (sec. VIII), în "Viața Sfântului Apostol Andrei", afirma că între popoarele evanghelizate de el se numărau și sciții. De asemenea, în Sinaxarul Bisericii constantinopolitane se precizează că Sfântul Andrei "a predicat în Pont, Tracia și Scythia". După un alt izvor, păstrat în același Sinaxar, Sfântul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul său Amplias, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani (16, 8). În schimb, Epifanie monahul spune că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit în provinciile din nordul Asiei Mici, în Tracia și Moesia, hirotonind ca episcop la Odyssos pe Apion. Tradiția ca Sfântul Andrei a predicat și în provinciile din nordul Asiei Mici și în Tracia a fost consemnată prima oară la noi de mitropolitul Dosoftei în Viețile sfinților pe luna noiembrie, ziua 30.

Mult mai târziu, istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV), scria că Sfântul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia., Galatia și Bitinia), în "pustiurile scitice" care puteau fi situate în Scythia Maior (în nordul Marii Negre), adică în sudul Rusiei, dar și în Scythia Minor (Dacia Pontica). După ce a predicat în cetățile de aici, din Scythia Minor, locuite de greci, romani și geto-daci, s-a îndreptat spre sud, ajungând în orașul Patras, în Grecia, unde a murit ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X. Chiar dacă am înțelege prin Sciția din textul lui Eusebiu nordul Marii Negre (așa numita Sciția Mare), Sfântul Apostol Andrei tot ar fi trecut prin Dobrogea, căci, plecând spre sud, calea i-ar fi fost mult mai lesnicioasa de aici, pe țărmul apusean al Marii Negre, decât să-i facă înconjurul tocmai prin Caucaz.

În sprijinul evanghelizării Daciei Pontice de către Sfântul Apostol Andrei vin și unele colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, ca și unele toponimice (peștera Sfântului Andrei, pâraiașul Sfântului Andrei s. A.). Înseamnă că o parte din teritoriul Patriei noastre a fost evanghelizat chiar de un ucenic al Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei. El va fi așezat episcopi și în cetățile Pontului Euxin, în speță în Tomis, așa cum au făcut Sfântul Pavel și ceilalți Apostoli, după cum relatează cartea Faptelor Apostolilor.

Primele acțiuni misionare de răspândire a credinței creștine în spațiul danubiano-pontic s-au desfășurat, deci, chiar în epoca apostolică. După cucerirea Daciei de către romani, această activitate misionară s-a intensificat prin coloniști, prin ostașii creștini din armata romană, prin sclavi, prin negustori și, în secolul al IV-lea, prin captivi creștini aduși de goți din sudul Dunării la nordul fluviului.

Răspândirea creștinismului la geto daci încă din primele trei secole ale erei creștine este atestată de unele mărturii literare, cum este cea provenită de la Tertulian (240), care în lucrarea sa intitulata "împotriva ideilor", afirma că "Hristos stăpânește și în ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor și sciților". O altă categorie de mărturii privind vechimea creștinismului pe teritoriul Patriei noastre o constituie terminologia creștină latină, folosită în acest spațiu. În acest sens amintim următorii termeni: Dumnezeu, cruce, înger, sfânt, botez, biserica, altar, tâmplă, duminică, sărbătoare. Crăciun, Paste, Rusalii, Păresimi, ajun, preot, cuminecătura, rugăciune, închinare, câșlegi, cârnelegi, lege, credința. Zău, răposat, priveghi, mormânt, cimitir, martor, urare, jurământ, binecuvântare, blestem, păcat, păgân, drac etc.

Cei mai mulți din acești termeni se referă la secolul al IV-lea, perioada decisivă a încreștinării provinciilor danubiano-pontice. Majoritatea acestor termeni sunt de natura populară, derivând din limbă vorbită curent în provinciile romanității orientale și oglindind realități și evoluții de sensuri din aria acestor provincii. Mulți dintre acești termeni, păstrați numai în limba romana, reprezintă creații specifice ale romanității dacice.

În sfârșit, cea mai importantă categorie de mărturii privind vechimea, răspândirea și continuitatea creștinismului la daco-romani sunt de natura arheologică. Alături de numărul mare de inscripții creștine, mărturiile arheologice sporite considerabil în urma cercetărilor din ultimele decenii, atesta pătrunderea creștinismului în spațiul carpato-danubian-pontic încă din primele trei secole și intensificarea acestui proces începând din veacul al IV-lea. Să amintim în acest sens: donariul de la Biertan (sec. IV), cu inscripția : Ego Zenovius votum posui; gema de la Potaissa (Turda), (sec. IV), cu inscripția paleocreștină Ihtis; altarul de la Cluj-Napoca (începutul secolului IV), cu inscripția adausa: sttl (sit tibi terra le-vis – să-ți fie țărâna ușoară); Biserica creștină de la Slaveni-Olt (secolul IV) s. M. A..

Intensitatea vieții creștine la Dunărea de Jos în secolele III și IV este documentata mai ales prin menționarea multor martiri din această zonă, care nu pregetau să-și dea viața pentru credința lor în fata persecuțiilor, susținute fie de unii împărați romani, fie de către goții păgâni, care au stăpânit în secolul al IV-lea o parte din teritoriul geto-dacilor. Dintre sfinții martiri care au pătimit la Dunărea de Jos în secolele III-IV menționăm: Pasicrate, Valention, Iuliu Veteranul, Nicandru și Marcian, Preotul Montanus și soția sa Maximă, Episcopul Irineu, Dasie, Epictet și Astion, Emilian de Durostorum, Donat Diaconul, Romul Preotul, Silvan, Venust, Hermes, Lup, Ermil Diaconul, Stratonie Temnicerul, Claudiu, Castor, Sempronian și Nilcostrat.

Dintre martirii creștini menționați pe teritoriul Patriei noastre o semnificație deosebită o au sfinții: Zoticos, Attalos, Kamasis și Filipos, prin faptul că în anul 1971 au fost descoperite moaștele lor într-o criptă de la Niculitei, județul Tulcea și depuse cu mare cinste la Mănăstirea Cocosu din apropiere.

Alături de acești martiri amintim și pe Sfântul Sava Gotul (12 aprilie 372), martirizat în timpul persecuției inițiate de Athanaric al goților. În legătură cu martiriul Sfântului Sava, care era de origine din Asia Mică, este menționat și numele preotului Sansala, în zona raului Buzău, fapt ce atesta prezența unei vieți creștine organizate la nordul Dunării în secolul al IV-lea.

De altfel, prima organizație bisericească pe pământ romaneasc, este atestata încă de la sfârșitul secolului al III-lea, fiind vorba de Episcopia Tomisului. Aceasta își avea reședința în cetatea Tomis, Constantă de astăzi, și foarte curând a ajuns să dispună de statutul de autocefalie, în sensul că întâistătătorul ei, deși nu avea rang mitropolitan, nu depindea de o altă mitropolie, ci direct de Patriarhia de Constantinopol. Episcopia Tomisului exercita jurisdicția peste întreaga Scythie Minor și se crede că și peste creștinii aflați la nordul Dunării, adică în sudul Moldovei și estul Munteniei. De la anul 451 Episcopia Tomisului a fost ridicată la rang de arhiepiscopie, iar în secolul al VI-lea ocupa locul al II-lea în rândul Arhiepiscopiilor autocefale ale Patriarhiei Ecumenice. În același secol al VI-lea a purtat și titlul de mitropolie și avea în dependență 14 scaune episcopale aflate pe teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră. Dintre episcopii și apoi arhiepiscopii de Tomis amintim pe: Evanghelius la sfârșitul secolului III; apoi Efrem, Titus, Bretanion, Terentius și Teotim I în secolul IV; Timotei, Alexandru și Teotim ÎI în secolul V, Paternus care se intitulează "episcopus metropolitanus" și Valentinian în secolul al VI-lea.

O altă dimensiune a creștinismului daco-roman în secolele IV-VI o constituie înflorirea unei culturi teologice înalte de limba latină la Dunărea de Jos. Acest fapt, care dovedește în plus intesitatea și vechimea vieții creștine în această zonă, este evidențiat prin operele unor scriitori bisericești de aici, chiar dacă unii dintre ei și-au scris lucrările pe alte meleaguri. Ioan Casian și Dionisie Exiguul, ca să-i amintim pe cei mai reprezentativi, deși au activat în Italia și Galia, erau de origine din Sciția Minor și depuneau mărturie despre ținuta vieții religioase creștine din această zonă.

Având în vedere aceste aspecte ale răspândirii creștinismului și ale formării primelor organizații bisericești pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, pe care le-am schițat mai sus, ne putem totuși face cât de cât o imagine despre procesul de romanizare a populației geto-dacice stimulat considerabil de creștinism, ca și acela al răspândirii creștinismului prin elemente romane specifice acestei zone.

Urmărea acestui proces a fost nașterea poporului român, ca popor latin și creștin de tradiție răsăriteană. Atât romanizarea populației geto-dace, cât și încreștinarea ei au fost atât de intense și unitare pe întreg spațiul locuit odinioară de geto-daci, încât migrația popoarelor, venite în valuri peste pământul daco-roman, n-a putut opri și nici afecta grav formarea poporului român ca popor latin și creștin. Migrația popoarelor a adus cu sine multe prejudicii populației băștinașe și a dus la încetinirea procesului istoric de dezvoltare complexă a acestor populații, dar n-a putut disloca și nici influenta formarea, continuitatea și afirmarea poporului român în acest spațiu.

Beneficiind de o civilizație superioară, populația autohtonă romanizata și încreștinata a exercitat o puternică influența, cel puțin asupra unora dintre populațiile migratoare care, pe teritoriul de astăzi al României și cu concursul populației băștinașe, au venit în contact direct cu creștinismul, fapt care avea să însemne un moment hotărâtor în evoluția lor istorică. Opera lui Ulfila ( 383), de origine din Asia Mică, cel care a predicat la nordul Dunării în limbile greacă, geta și latină, în același timp traducând Biblia în limba goților, nu poate fi concepută separat de mediul cultural din Câmpia Dunării și de contribuția hotărâtoare a elementului autohton latin.

Din această perioadă a secolelor V-XII s-au descoperit o serie întreagă de mărturii arheologice ca: vase de lut având incizat semnul crucii (Botosana-Suceava; Sipote-Suceava, Horga-Vaslui, Murgeni-Vaslui, Bacău); tipare sau matrițe de os pentru confecționarea unor obiecte de cult creștine (Botosana-Suceava, Secuieni-Neamt, Danesti-Vaslui); vase de lut lucrate la roată cu semne de cruci (jud. Vaslui); două cruciulițe de plumb (Hlincea-Iasi) și una din rocă vulcanică (Dodesti-Vaslui); trei inele de bronz, având incizate simboluri creștine (Stoicani-Galati) ; două cruci-relicvar din bronz (Adjud-Vrancea); un capac de cădelnița lucrat din bronz, de proveniența bizantină (Cosna-Suceava); o cruce pectorală din bronz (Campulung-Museel); mai multe cruci de bronz (Eratei-Medias) s. A. Aceste mărturii dovedesc cu prisosință continuitatea vieții creștine și intensitatea s-a religioasă în rândul populației băștinașe a protoromanilor și apoi a românilor.

La cumpănă celor două milenii ale erei creștine, în cultul Bisericii romanești se strecoară limba slavă, folosită și de clasa cneziala românească și care va fi introdusă mai târziu și în cancelariile domnești din Tara Românească și Moldova. Dar, cu toate că limba slavonă a fost folosită ca limba liturgică la romani, în sensul că Sfânta Liturghie și celelalte slujbe bisericești se făceau în slavonește, totuși, predicarea cuvântului lui Dumnezeu și spovedania s-au făcut, fără întrerupere, în limba poporului, în limba romană. Faptul că limba romană a fost permanent folosită în Biserică se evidențiază prin aceea că, în momentul apariției primelor texte biblice în limba romana, chiar dacă acestea nu ni s-au păstrat decât în copii ulterioare, ele reflectau o structură lingvistica evoluată, care avea la bază, în mod necesar, un îndelungat trecut de tradiție orală.

Credința creștină a fost la romani și în Evul Mediu, ca și în perioada de început, unul dintre factorii care au promovat și apărat ființa națională a românilor. Acest lucru se poate vedea și din procesul de reorganizare bisericească a românilor în contextul întemeierii statelor feudale romanești centralizate. Întemeierea mitropoliilor românești, în Tara Românească la 1359, în Moldova la 1401 și Transilvania la o dată greu de precizat, dar în aceeași perioadă, a însemnat evoluția organizării bisericești existente pe o nouă treaptă, corespunzătoare dezvoltării social-politice a statelor feudale romanești. Momentele respective din istoria Bisericii romanești atesta și ele însele existenta îndelungată a unei vieți bisericești la romani, iar faptul că în acele momente romanii au luptat să obțină numirea de ierarhi pământeni, constituie o dovadă în plus a unei îndelungate tradiții romanești. Hotărârea sinodală data de Patriarhia Ecumenică la 1359, prin care se încuviință strămutarea lui Iachint de la Vicina la Curtea de Argeș, devenit astfel Mitropolitul Țării Românești, prevedea ca "toți clericii din acea țară și toți cei sfințiți călugări și laicii să-l respecte și să i se supună lui".

Acest document atesta atât existența unui cler local, cât și prezenta monahismului, existent pe aceste plaiuri încă din secolele IV-V. Biserica românească s-a adaptat, deci, transformărilor prin care a trecut societatea românească de-a lungul timpului și acest lucru s-a impus din orientarea permanentă a Bisericii noastre de a fi întotdeauna alături de popor.

Din primele momente de afirmare istorică și culturală a poporului român ca individualitate distinctă, cu deosebire de la începutul celui de al doilea mileniu al erei creștine – în perioada de constituire a cnezatelor și a statelor voievodale – Biserica românească a avut rolul său, participând la viața poporului în mod constant, pozitiv și constructiv.

Slujitorii Bisericii noastre au fost implicați în mișcările naționale și populare prin care se manifestă dorința de dreptate și de libertate a poporului, voința de unitate între toate provinciile și de neatârnare față de marile puteri statale străine care îl frustrau de drepturile sale legitime, îi încălcau samavolnic hotarele. Slujitorii altarelor străbune, mari ierarhi, preoți și monahi, nu au pregetat a-și dovedi, ori de câte ori s-a ivit prilejul, nu doar simpla adeziune la luptă pentru înfăptuirea aspirațiilor naționale, ci participarea totală cu deplină convingere și cu hotărâre, adeseori până la supremă jertfa – dând astfel măsura identificării lor cu idealurile și lupta poporului.

Pe de altă parte, Biserica noastră ortodoxă nu numai că a înfrumusețat această țară cu atâtea așezăminte, dar și-a adus contribuția la crearea multor valori spirituale ale neamului, a depus toate strădaniile și toată sârguința pentru păstrarea și necontenita lor sporire și strălucire, pentru cunoașterea și prețuirea lor de către celelalte popoare. Fapte și acte de patriotism și de devotament creștin, uneori înregistrate în analele istoriei și în documente de epoca, alteori rămase într-un total anonimat – aură a smereniei.

Una din slujirile din trecut ale clericilor Bisericii Ortodoxe Romane a fost aceea de a fi sfetnici de taină ai domnitorilor. Șirul acestora ar putea începe cu Cuviosul Nicodim cel Sfințit (+1406), ca sfetnic al lui Mircea cel Mare și Bătrân (1386-1417), să amintim apoi pe mitropoliții Teoctist I (1453-1477) și Gheorghe (1477-1508), din vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504); pe Varlaam al Moldovei (1632-1653) din vremea lui Vasile Lupu (1634-1653) ; pe Teodosie al Ungrovlahiei (1668-1672 și 1679-1708), din timpul domniei lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) s. A. În Transilvania, Biserica Ortodoxă a fost leagănul romanilor, credința ortodoxă devenind cea mai concretă formă de exprimare și conservare a specificului românesc.

Preoțimea satelor noastre ardelene a împărtășit întotdeauna soarta țăranilor, ducând aceeași viața plină de lipsuri materiale, prestând corvezi, plătind biruri și dari și neavând drepturi sociale ca și cei pe care îi păstoreau. Pentru acest fapt, preoțimea a fost mereu alături de țarănime în lupta acesteia pentru un trai mai bun. La începutul secolului al XVIII-lea situația romanilor transilvăneni s-a agravat printr-o conjuctura generală nefavorabila: peste teritoriul lor marile puteri urmăreau echilibrul european și își încercau armele, fie pe câmpul de luptă, fie prin rețelele diplomatice. Rusia se afla în ofensivă modernizării. Austria se întărea în granițe cu alianțe politice schimbătoare, Imperiul Otoman – după pacea de la Carlovitz (1699) – se refăcea în intenția altor atacuri și înlocuia la romani domniile pământene. Se dovedea tot mai mult ca romanii nu mai pot fi neglijați prin menținerea acelorași forme de dominanță : Constantinopolul cauta o cărare administrativă prin domnii fanarioți, iar Viena o cărare de politica religioasă spre o îndepărtată Roma, cărare cunoscută sub numele de uniație (care de fapt și de drept se oprea în acel veac la Viena).

Prin unirea unei părți a românilor ardeleni cu Biserica Romei la 1698-1701, în mod samavolnic, poporul român a simțit ca prin încercarea de a-1 rupe de la Ortodoxie se intenționează nu numai

Desprinderea lui din unitatea cu frații din Principate și deznaționalizarea lui treptată, ci și privarea sa de "legea lui românească.

În fața acestei primejdii care amenința nu numai credința să ortodoxă, ci și unitatea să națională, poporul român a luptat cu îndârjire prin Sofronie de la Cioară, Oprea Miclaus, Inochentie Micu și mulți alții, prin a căror jertfa s-a evidențiat încă odată strânsă legătură dintre Biserică și credincioși. Această strânsă legătură dintre preoțime și masele țărănești a culminat în Transilvania, în timpul răscoalei de la 1784, condusă de Horia, Cloșca și Crișan. La această mare mișcare au participat și mulți preoți de sat, activând în felurite chipuri: conducători de grupe, gazde, informatori, transmițători de știri, strângători de fonduri pentru drumul lui Horea la Viena s. A. Rolul acestora în mișcare reiese clar dintr-o "petițiune" a nobilimii din Comitatul Albei, adresată, în timpul răscoalei, contelui Anton Jankovics, comisar imperial în Ardeal, în care se spune: "Deoarece preoții romani sunt aceia care atâta mai cu seamă poporul la revoluțiune, din această cauză să se publice ca în oricare sat va erupe o revoluțiune, acolo preoții romani, primarii și jurații cu trei inși lângă dânșii, se vor pedepsi cu moarte, în conformitate cu legile patriei". Cum același lucru era cerut și de nobilimea din Comitatul Hunedoarei, care, în suplica ei către același potentat, cerea "să se pedepsească într-un mod exemplar preoții romanilor care, sub pretextul religiunii, învața plebea ca să extermineze pe unguri".

Dintre preoții participanți la răscoală amintim pe Popa Dumitru din Certeje, care în 1782 a însoțit pe Horea la Viena, spre a cere dreptate pe seama celor asupriți; popa Ioanas Cazan din Mesteacăn, Popa Ioniță Dadei, care a purtat o circulară a lui Horea la Lupșa și de acolo la Mujina; preoții Dumitru din Cincis și Mihai din Băcia, luați prizonieri împreună cu alți țărani, de locotenentul Kallyani; preotul Zaharia din Brățea, care cheamă pe țărani cu arme la sine acasă, pentru nevoile răscoalei; popa Dănilă din Crișcior, la casa căruia nobilii trebuiau să aducă răspunsul la ultimatumul din 11 noiembrie 1784, căci altfel se va ataca Deva; preotul Petre Iancu din Lupșa căruia, la o adunare, Cloșca îi cerea "să ia cu sine Sfânta Cuminecătura spre a putea împărtăși pe cei ce se vor îmbolnăvi"; popa Ioan din Leheceni, care, în piața Vascaului, își exprimă dorința zicând: "De ar aduce Dumnezeu pe răsculați aici, căci de nu ne va fi mai bine, mai rău nu poate să fie"; popa Vasile din Pintic, care adună pe săteni noaptea în biserică și le citea o scrisoare a lui Horia, îndemnându-i să fie gata pentru începerea răscoalei, care va fi vestita prin tragerea clopotelor; popa Avram din Uibaresti, cel ce în timpul atacului de la Ribița, din turnul bisericii indemna poporul la luptă; popa Gheorgnita Nicola din Albac, fost căpitan al răsculaților și duhovnic al lui Horea; popa Niculae diin Orăștie, care trece în Tara Românească să ceară ajutoare pentru răsculați; preotul Nicolae Rât din Maierii Bălgradului, care a scris testamentele lui Horea și Cloșca, i-a împărtășit și i-a însoțit la locul de supliciu. Aici, până a frânt cu roată pe Cloșca, a stat lângă Horea, tinandu-1 "cu mâna pe după cap", dar când a început să-1 frângă cu roata și pe acesta – văzând "atâtea chinuri"- acolo sus pe "eșafod", a "căzut leșinat jos" și a trebuit să fie dus cu carul acasă, căci își pierduse simțirea – și mulți alții.

Contribuția Bisericii Ortodoxe Romane la sprijinirea luptei poporului român pentru emancipare socială, s-a concretizat apoi în timpul revoluției de la 1821, din Tara Românească. Aici trebuie să pomenim la loc de frunte pe episcopul Ilarion al Argesului, (1820-21; 1828-1845), la care am putea adăuga pe Chesarie al Buzăului (1825-1846), care în timpul revoluției era iconomul Mănăstirii Antim din București, unde s-au plămadit cele mai multe dintre marile idei ale revoluției. "Conlucrarea episcopului Ilarion al Argesului cu Domnul Tudor din Vladimiri înseamnă mult mai mult decât o curajoasă mărturie de fapta patriotică și creștină, este o pilduitoare și plină de demnitate lucrare de temeinică zidire spirituală și națională. Astfel, prin strădaniile sale pline de har, exprimând și o exemplară conștiința patriotică, s-a înscris o pagină epocala în istoria eclesiastică românească, integrata deplin între paginile istoriei Patriei".

În timpul revoluției de la 1848, a fost constituit pentru prima dată la romani, fie și pentru scurtă vreme, un guvern democratic provizorii, prin proclamația de la Islaz, din 9 iunie 1848. Din acest guvern provizoriu făcea parte și preotul Radu Șapca din Celei, ce "era un om de o deosebită energie, care lupta împotriva oricărei nedreptăți. Își crease un deosebit prestigiu în mijlocul țărănimii, era iubit și respectat nu numai de enoriașii săi, ci de țăranii din întreaga regiune".

Revoluția de la 1848 a consolidat noua ideologie națională și a răspândit în rândul maselor largi ideile libertății sociale și naționale, care vor sta la baza luptei poporului român pentru făurirea statului sau național, unitar, liber și independent. În fruntea luptei pentru unire s-au situat cărturarii pașoptiști, purtători ai ideilor înaintate, care au evocat trecutul, au cultivat limba, literatură și istoria națională, au conceput proiecte și programe, au tipărit manifeste și apeluri, ziare, reviste și cărți, au întemeiat asociații culturale în slujba idealului unirii tuturor romanilor de pe cuprinsul vechii Dacii.

Edificatoare sunt mai ales proiectele ce se făuresc în această perioadă, în legătură cu unirea romanilor într-un stat național, independent și suveran. Astfel, programul luptătorilor moldoveni "Prințipiile noastre pentru reformarea patriei", alcătuit la Brașov în anul 1848, prevede pe lângă altele unirea Moldovei cu Valahia într-un singur stat neatârnat românesc", iar în "Dorințele partidei naționale din Moldova", redactate de M. Kogălniceanu în august același an, unirea celor două țări era considerată "cheia boltei fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național". În iunie 1848, V. Alecsandri scria lui N. Bălcescu că dorința cea mai arzătoare a moldovenilor era "unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern și sub aceeași constituție". Ideea unirii țărilor române a fost propagata prin presa și întruniri și de luptătorii pașoptiști bucureșteni. Astfel, C. A. Rosetti la 13 iulie 1848, în ziarul "Pruncul roman" scria următoarele: "vă întindem mâna, frați moldoveni; în interesul nostru comun vă cerem unirea…, vom alcătui un singur stat, o singură nație, o singură Românie", iar Dimitrie Bolintineanu în "Poporul suveran" susținea, de asemenea, "unirea provinciilor romanești". În Transilvania unirea fusese cerută chiar de la începutul revoluției. La adunarea de la Blaj din 3/15 martie 1848, alături de recunoașterea națională a românilor din Transilvania și de alte revendicări, masele populare, prin cunoscutul strigat "Noi vrem să ne unim cu țara", au cerut unirea cu frații lor de peste Carpați".

După revoluția din 1848, unirea a devenit problema centrală a întregii vieți politice românești, punahd în mișcare masele cele mai largi ale poporului. Un rol important în crearea climatului favorabil unirii 1-a îndeplinit propaganda unionistă, susținută cu egală măsură de către luptătorii romani pașoptiști exilați și de elementele democratice înaintate din aproape toate țările Europei, ca și de către fruntașii mișcării unioniste din țară.

Clerul era angajat cu toate forțele în marea luptă unionistă. Directorul Seminarului din București se pune în fruntea luptei preoților unioniști din Capitală. Filotei, episcopul Buzăului, subscrie primul dintre clerici programul unionist. Mitropolitul Nifon binecuvintează mișcarea pentru unire în fața unei mulțimi adunate la mitropolie. Într-o circulară adresată protopopilor, în ianuarie 1857, Filotei al Buzăului precizează că poziția clerului în acele împrejurări este "de a înalta rugăciuni Părintelui ceresc pentru unirea și înfrățirea romanilor într-o singură voință și un cuget, ca să aleagă deputații lor vrednici de a lor încredere, care să sprijine și să ceară drepturile și viața patriei lor" și îi îndeamnă pe preoți și pe egumeni "ca să ție Te-Deum și privegheri prin biserici". Într-o depeșă adresată contelui Walewski, Talleyrand informează că "episcopul de Buzău a semnat programul partidului național, i-a binecuvântat cu solemnitate și a poruncit rugăciuni în eparhia sa, pentru succesul ideii pentru care a aderat. Aceasta aprobare a unui membru din înaltul cler, a produs aici o profundă senzație". În aceeași corespondența, comisarul Franței îl mai informa pe șeful său și de vizită pe care a făcut-o la Buzău, episcopului Filotei, cu prilejul călătoriei la Iași, pentru a-1 încuraja să persevereze în atitudinea adoptată. Vizita această a prilejuit o însuflețitoare manifestație pentru unire. La recepția dată la palatul episcopal, mulți reprezentanți ai orașului au ținut să participe, ca semn de adeziune și de simpatie ia ideea unirii. Un alt diplomat francez, George Le Sourd, într-un raport al său, arata ca reprezentanții clerului sunt animați de ideile cele mai naționale, iar "episcopul de Buzău, care este un om prudent și înțelept, merge în fruntea lor". Poziția sa patriotica a fost apreciată în mod deosebit de Comitetul Central al unirii, care trimite episcopului Filotei o adresă de mulțumire, în care îl felicita pentru împărtășirea cu entuziasm a programei și dorințele romanilor și subscrierea ei". La rândul său, episcopul Calinic al Râmnicului trimite, la 15/27 aprilie 1857, o circulară protopopilor în care arata ca "poporul român nu are decât să ceară pe cale legitima viața politică și națională…, și spre a cere viața trebuie a se uni într-un cuget și o voință" și cere tuturor preoților din eparhia să să oficieze, în acest scop, rugăciuni și slujbe bisericești. La 29 aprilie/11 mai 1857, comitetul unionist din Craiova adresează mulțumiri episcopului Calinic pentru că veghează în eparhia sa, ca "duhul luminii, al dragostei și al tăriei, să unească inima tuturor romanilor în aceeași dorință și voința, pentru binele și fericirea scumpei noastre patrii".

Alături de popor, în marea acțiune pentru făurirea statului român modern s-a aflat și Biserica Ortodoxă, prin slujitorii ei. În acele zile de nestăvilit avânt, slujitorii altarelor au înțeles să meargă pe drumul dreptelor năzuințe și aspirații naționale ale maselor, dându-și obolul lor neprecupețit la propășirea patriei, sprijinind cu înflăcărare, împreună cu păstoriții lor, făurirea marelui act istoric: unirea Principatelor. Ierarhii Bisericii, prin predici, cuvântări, articole publicate în ziare, broșuri, demersuri la autorități, iar unii ca membri ai divanurilor, au depus o intensă și rodnica activitate în sprijinul unirii. Și preoțimea de mir de la sate și orașe și-a adus contribuția ei în acțiunea de lămurire și mobilizare a locuitorilor la înfăptuirea actului unirii.

După unirea Principatelor a urmat războiul de independență din 1877-1878, care a pecetluit cu sânge actul de la 8 mai 1877, prin care a fost proclamata independentă de stat a României. În timp ce pe front ostașii noștri înscriau cu sângele lor pagini de un remarcabil eroism, acasă, fiind vorba pentru noi de un deosebit spirit de sacrificiu în sprijinirea trupelor de pe front. De bună voie, un însemnat număr de țărani, intelectuali, meseriași târgoveți, preoți, monahi și chiar monahii, au cerut să fie înrolați în armată; cele trei categorii de fețe bisericești, unii în calitate de confesori, iar alții pentru nevoile serviciilor de "Cruce Rosie".

Dintre confesori amintim aici pe arhimandriții Ignatie Serian și Ghenadie Merisescu, protosinghelul Sava Dimitrescu, ieromonahul Veniamin Alexandresau, și preotul Nicolae Budișteanu, la București, protosinghelul Agatanghel Gutu, la Craiova, ieromonahii Ioachim Voluntas și Neofit Racovița, la Galați, ieromonahul Irinarh Gredianu, la Brăila, preotul Ilie Grigoriu și ieromonahul Narcis Cretulescu, la Tasi, arhimandritul Calinic Popovici, la Regimentul 8 Dorobanți, preotul Ion Lacureanu Protonotarie, la Regimentul 1 Linie s. A.

Mulți dintre aceștia și, desigur, ca și alții ca ei, au săvârșit pe câmpurile de luptă fapte de vitejie. Se știe, de pildă, ca preotul Gavrilă Ursu, confesorul Regimentului 4 Artilerie, pentru asemenea fapte, a fost decorat cu "Virtutea militară". Mai menționăm că, în cimitirul Mănăstirii Cernica se află mormântul monahului erou Iorgu Cosma de Ia Mănăstirea Ciolanu-Buzau, decedat la București în anul 1902 și apoi adus și imnormantat aici. Pe crucea lui sunt înșirate localitățile sud-dunarene: Plevna, Vidin, Smârdan, Nicopole, Grivița și Rahova, unde s-au dat lupte în 1877, la care poate el va fi participat, căci altfel, desigur, nu ar avea nici un rost amintirea lor în acest loc.

Alături de aceștia, sute de călugări și călugărițe de pe întreg cuprinsul țării, din propriu îndemn, s-au încadrat în "corpul sanitar" al armatei. Deosebit de aceasta, activitatea clericilor romani în timpul războiului s-a manifestat și prin servicii divine și rugăciuni pentru biruința, prin pastoralele ierarhilor și cuvântările preoților, prin articole și apeluri, prin îndemnuri și strângeri de ajutoare în folosul ostașilor de pe front, al familiilor lor, prin ofrande și material sanitar pentru răniți" s. A. Prin toate acestea, Biserica Ortodoxă Romana, prin clerul sau, a "sporit în sufletul ostașilor romani curajul și bărbăția, întărind încrederea în biruința deplină și în dreptatea cauzei pentru care luptau". Totodată, și de astă dată, în zilele războiului de independentă, ele au constituit "un nou prilej pentru clericii ortodocși romani să dovedească continuarea străvechilor datini care demonstrau ca preoții fac parte integrantă din popor și că Biserica îndeplinește un rol efectiv în societatea românească".

La rândul lor, mărețele realizări înfăptuite de poporul român pe planul emancipării sale politice și naționale s-au reflectat direct și în viața Bisericii Ortodoxe Romane. După apariția primelor Seminarii teologice, începând cu cel de la Socola de lângă Iași (1803) și continuând cu cele de la București (1836); Buzău (1836) și Argeș (1836), în a doua jumătate a secolului XIX se înființează și primele facultăți de teologie ortodoxă romana la Iași în 1860, de scurtă durată, la Cernăuți în 1875 și la București, cu inițiativele entuziaste din toamnă anului 1881, că abia în 1884 să se deschidă oficial cursurile Facultății de Teologie. Tot în această perioadă apar primele periodice bisericești, începând din 1839, cu "Vestitorul bisericesc" de la Buzău, continuând cu "Echo ecleziastic" din 1852 la București, "Predicatorul" din 1857 la București; "Preotul" din 1861 la Iași, apoi "Biserica Ortodoxă Romana", buletinul oficial al Sfântului Sinod de la 1 octombrie 1874 până astăzi, iar peste Carpați "Telegraful Roman", din 1853, până astăzi s. A.

 Secțiunea 2. Zona de cuprindere a ortodoxismului 

După unirea Principatelor cel mai important eveniment din viața Bisericii Ortodoxe Române a fost constituirea Sfântului Sinod al acesteia. La baza acestei înfăptuiri stătea "Legea sinodală" formulată prin Decretul Organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale, publicat la 3 decembrie 1864, împreună cu Regulamentul pentru alegerea membrilor Sinodului general al Bisericii Ortodoxe Romane și Regulamentul interior al Sinodului general, începând cu data de 11 iunie 1865 mitropolitul Ungrovlahiei primea, pe baza unei ordonanțe domnești, titlul de "primat al României" și calitatea de președinte al Sfântului Sinod. Prima sesiune a Sfântului Sinod a început la 1 decembrie 1865 și, în ciuda unor neînțelegeri, provocate în jurul legislației bisericești de sub Alexandru Ioan Cuza, Sfântul Sinod s-a impus în viața Bisericii ca organul central de conducere și pivotul realizărilor care au urmat.

După cucerirea independenței de stat a României, împreună cu prestigiul țării a crescut și cel al Bisericii noastre, încât era imperios necesară și dobândirea formală a independenței noastre bisericești sau a autocefaliei. Încă dintru începuturi, pe vremea Arhiepiscopiei autocefale a Pomisului, sau la întemeierea mitropoliilor romanești ca și cu alte prilejuri, Biserica românească s-a afirmat cu un larg statut de autonomie, dar a rămas formal în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.

Legislația bisericească din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, apoi Legea Organică din 1872 și sfințirea Sfântului Mir la 25 martie 1882 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, fără a mai cere consimțământul Patriarhiei Ecumenice, erau nu numai acte prin care Biserica noastră își declară solicitarea de a i se recunoaște autocefalia, ci și trepte ale afirmării spre acest statut canonic. În luna aprilie 1885, Patriarhia Ecumenică a emis tomosul de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, prin care Biserica noastră era trecută în rândul Bisericilor ortodoxe autocefale și i se asigurau largi perspective de afirmare pe plan intern și extern. Biserica străbună a folosit din plin această șansă, contribuind pe plan extern la creșterea prestigiului României, iar pe plan intern la promovarea luptei dusă de întregul popor roman pentru emancipare socială și realizarea statului national-unitar al tuturor romanilor.

Secolul al XX-lea începea pentru istoria maselor țărănești din România cu una dintre cele mai cutremurătoare ridicări ale lor pentru dreptate socială. În fruntea țăranilor răsculați la 1907 se aflau preoții: Nicolae Bardescu din comună Valea Ursului – Mehedinți, C. Isverceanu din corn. Rogova-Mehedinti, Gh. Nicolaescu, corn. Pietrarile; Margaritescu din corn. Varleni-Valcea; Limberea din corn. Valeni-Podgova, Muscel; Dumitrachescu din com. Dobresti-Muscel; Sachelarie Popescu din oom. Popanzalesti; Spiridon Popescu din com. Brastavat, Dumitru Ionescu din com. Campeni-Muscel. Apoi din județul Olt: Carp Popescu din com. Titulesti. Din Vlasca: Tecuciuanu, com. Galiteni, Calin Delcea din com. Tarnavele, Badea Cristescu, com. Balanoaia și mulți alții.

Această mare mișcare țărănească avea să accelereze procesul de emancipare socială, care se încadra deplin în procesul de emancipare națională și politică a întregului popor roman, ce va culmina cu mărețul act de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Slujitorii Bisericii străbune și-au adus cu însuflețire obolul lor de jertfă în lupta de emancipare politică a poporului român. Numai în perioada primului război mondial, care avea să se încheie pentru romani cu mărețul act de la Alba Iulia, din Transilvania, peste 300 de preoți au fost internați, închiși sau trimiși în pribegie, dintre care 5 au fost omorâți, iar alți 3 au murit în închisoare; în teritoriile ocupate vremelnic de Austro-Ungaria, zeci de preoți au plătit cu grele suferințe, unii dintre ei chiar cu viața, curajul de a îmbărbăta poporul și de a menține nestinsa flacăra nădejdii împlinirilor naționale; iar în campania din 1916-1918, în Armata romană au fost mobilizați un număr de 252 preoți, dintre care 25 au fost dați dispăruți și prizonieri, iar 5 dintre ei morți.

Actul de la 1 Decembrie 1918, prin care se constituie statul național unitar-roman, a deschis perspective noi, inclusiv pentru viața Bisericii Ortodoxe Romane. În anii care au urmat după primul război mondial "ierarhii Bisericii noastre care mai înainte, făceau parte din Biserici separate, se întrunesc sinodal la București, începând cu anul 1921, sub președinția mitropolitului primat Miron Cristea, se vor depune neîncetat strădanii pentru înfăptuirea efectivă și canonica a unificării noastre bisericești, lucrându-se în același timp și cu alți factori de răspundere la elaborarea legilor cuvenite în problema unificării bisericești. Odată cu sfârșitul primului război mondial, cea dintâi îndatorire a Bisericii Ortodoxe Române a fost unificarea, adică organizarea ei unitară, sub conducerea Sfântului Sinod din București, prin contopirea tuturor organismelor sale.

Unificarea bisericească a tuturor romanilor a fost întărită apoi de ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane la rangul de Patriarhie, prin legea din 23 februarie 1925, recunoscută de Patriarhia Ecumenică prin Tomosul din 30 iulie același an. Prin acest act creștea prestigiul Bisericii Ortodoxe în toată lumea creștină. Ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie a fost nu numai o urmare firească a autocefaliei acesteia, ci și o consecință logică a formării statului național unitar roman. Aceasta pentru că Biserica Ortodoxă Romana s-a integrat de la bun început în viața socială și națională a poporului, sprijinind năzuințele lui de unitate, de libertate și de independenta națională.

 Secțiunea 3. Relațiile bisericii ortodoxe romane cu bisericile din statele din imediata vecinătate

În orice dezbatere asupra raporturilor dintre Stat și Biserică, atunci când este luată în considerarea experiența raporturilor dintre Biserică Ortodoxă și Stat, cu regularitate primele concepte ce sunt invocate sunt cele ale tradiției bizantine privită, în funcție de context și unghi de abordare, fie din perspectiva simfoniei dintre puterile spirituală și temporală, specifică concepției constantiniene asupra modului de structurare a acestor raporturi, fie din perspectivă a ceea ce o parte a specialiștilor în studii politice și bizantine numesc cezaro-papism, concentrarea completă a puterii spirituale și temporale în mâinile împăratului ce o transformă, practic, prin controlul exercitat asupra instituției bisericii, pe această din urmă într-un departament al statului. Tradiția bizantină este invocată, de asemenea, în contextul în care se încearcă explicarea modului de structurare și a raporturilor dintre temporal și spiritual în circumstanțe particulare ale evoluției acestora precum modernitatea, regimuri politice autoritare ori totalitare. Îndeosebi în contextul analizei experienței comuniste a Bisericii Ortodoxe, cu referire la raporturile acesteia cu Statul și cu puterea totalitară atee, celebra fază „Dați Cezarului ce este al Cezarului …” revine cu insistență în cadrul oricărui efort de concepere și înțelegere a modului de structurare și evoluție a raporturilor în discuție și pentru a explica aparenta lipsă de rezistență a Bisericii Ortodoxe față de puterea politică totalitară prin raport cu pozițiile celorlalte culte confruntate cu aceeași realitate politică. În context bizantin, relația dinte cele două puteri este una dinamică și variază în timp și spațiu funcție de devenirea istorică a statului bizantin și de pozițiile pe care le ocupă, din punct de vedere al legitimității, în sensul conceptual dat de Weber, cele două puteri în societatea bizantină. Constantin cel Mare reprezintă, de departe, unul dintre cazurile cele mai elocvente ilustrând această poziție. Pontifex Maximus, ocupând în statul roman o poziție quasi-divină, Constantin decide reinventarea societății romane prin legalizarea și adoptarea cultului creștin. Acțiunea sa este una cu puternice repercusiuni pentru o instituție ecclesiastică care, în pofida vitalității sale, nu era nici pe departe pregătită să ocupe poziția unei religii de stat. Atitudinea sa modelatoare binevenită în condițiile necesității unificării cultului și stabilirii unei ierarhii conforme cu nevoile statului român, pune ulterior în dificultate o Biserică Creștină departe de a fi pregătită pentru tranziția de la condiția clandestină la aceea de religie de stat și mai ales pentru asumarea ulterioară a memoriei acestei tranziții. Raportarea împăratului față de Biserică este departe, la rându-i de canoanele și imaginea pe care un secol mai târziu, instituționalizată și puternic ancorată în societate, beneficiind de legitimitate și reprezentativitate, o dorea și propaga despre sine instituția ecclesiastică. Egalitatea în rang și vocație cu reprezentanții clerului, convocarea și prezidarea conciliilor ecumenice, numirea de episcopi, mitropoliți și patriarhi, autoritatea în materie ecclesiastică pe care împăratul o asumă în virtutea calității nicicând abandonate de Pontifex Maximus contravine profund canoanelor unei biserici instituționalizate și ridicate la rangul de religie de stat. Soluția ce se impune este aceea a excepționalității, a evacuării în spațiul superior, al sanctității a personalității imperiale ce putea să se constituie într-un exemplu și precedent periculos pentru economia relației dintre cele două puteri conform teoriei simfoniei, ori dualității puterilor mai sus enunțată. Constantin și soția sa, Elena, sunt sanctificați iar biografiile acestora deopotrivă cu istoria romană a timpurilor fondatoare sunt rescrise printr-un proces gradual de reinventare și acomodare a imaginii imperiale cu doctrină și dogma creștină. Scrierea și rescrierea relației Stat – Biserică este una bilaterală. Figurii lui Constantin cel Mare citată drept exemplu mai sus, figurii unor împărați iconoclaști asemeni lui Leon al III Isaurianul ce încearcă să își asigure controlul absolut asupra instituției ecclesiastice prin asumarea de atribute religioase explicite ori a unor monarhi bizantini ce își asumă întâmplări supranaturale ghidându-le destinul și protejându-le dinastia (Vasile I Macedoneanul, Leon al VI-lea) li se opune o instituție patriarhală ce rezistă, codifică și asumă un rol preponderent în societate de izvor de legitimitate pentru puterea temporală și de singură cale legitimă de comunicare cu trans-naturalul, cu sacrul. De la Athanasius (299? – 373) care rezistă în fața voinței imperiale de unificare a cultului și în condamnarea doctrinei ariene, la Photius (810-893) care încearcă codificarea statutelor puterilor temporală și ecclesiastică în statul bizantin cu o delimitare și îngrădire a puterii temporale în raporturile sale cu puterea ecclesiastică și până Mihail Cerularie, patriarhul schismei și cel al doctrinei „sandalelor purpurii” și al preeminenței puterii patriarhale asupra celei temporale, instituția patriarhală își delimitează și își apărăr locul într-o lume duală în care, reapelând încă o dată doctrina simfoniei puterilor, este de neconceput existența uneia dintre puterile dominante în stat fără interacțiunea cu cealaltă, fără existența și afirmarea plenară a celeilalte. Acțiunea politică internă și externă a statului bizantin este, la rându-i, rezultanta directă a cooperării dintre cele două puteri, fiecare dintre ele completând-o și substituindu-se celeilalte pentru atingerea scopurilor comune ale prezervării și promovării instituției imperiale și religiei ortodoxe. Diplomația seculară imperială este secundată de cea sacră ecclesiastică iar convertirea popoarelor migratoare de la granițele imperiului o armă diplomatică și politică de o deosebită importanță în asigurarea securității statului și bisericii bizantine. Rezultanta acestei politici deliberate este apariția și consolidarea unui veritabil „commonwealth bizantin”, pentru a relua o expresie celebră a unuia dintre cei mai cunoscuți exegeți ai subiectului,comunitate de valori și credință ce va permite o conservare de lungă durată a prestigiului și influenței statului bizantin în regiune, mult dincolo de granițele sale concrete ori de puterea să politico-militară în continuu regres în ultimele trei secole ale existenței sale. Influenței politico-militare imperiale i se substituie aceea cultural-religioasă a Patriarhiei de Constantinopole într-o prefigurare avânt la lettre a ceea ce va însemna, odată cu instaurarea ocupației otomane sistemul millet-ului.

Definitoriu pentru evoluția conștiinței naționale a comunității balcanice de religie ortodoxă a fost firmanul pentru proclamarea independenței, în 1870, bisericii bulgăre, și înființarea Exarhatului bulgar. Naționalismul bulgar prezintă o trăsătură particulară, proprie, în comparație, cel puțin, cu celelalte naționalisme balcanice. Mai întâi, naționalismul bulgar nu s-a manifestat în afara legitimității date de contextul politic otoman și a reușit – grație factorilor externi favorabili – să creeze „propria” autoritate bisericească (1870) și abia, într-o a doua etapă, propriul stat național. Mai ales, după crearea Exarhatului bulgar perceperea conștiinței de Rum milleti a început să fie diferită de cea existentă cu un veac în urmă, iar Patriarhia ecumenică se vede acum părăsită de o parte însemnată a „turmei” sale. Biserica ortodoxă, până în secolul al XIX-lea, a constituit unul din factorii importanți, alături de învățământ și comerț, în formarea și păstrarea unei identități colective a populațiilor balcanice, prin legitimarea și menținerea distincției între populațiile cre,ține ale imperiului și musulmani, reprezentanți ai administrației centrale otomane. Dar, în fond, această distincție a fost întemeiată pe considerente religioase, nu naționale. Apare, astfel, că evident unul din anacronismele istoriografiei balcanice: alimentarea distincției religioase tradiționale cu un conținut național. Mai mult, biserica ortodoxă din Balcani, în special prin intermediul așezămintelor sale monahice, a făcut posibilă păstrarea și perpetuarea limbilor și memoriei medievale a populațiilor balcanice, moștenire ce cu timpul avea să fie „politizată” de naționalism, devenind baza anacronismelor istoriografice. Oricum, biserica ortodoxă, ca instituție a statului otoman a rămas, de-a lungul veacului al XIX-lea, o instituție supranațională și, în virtutea propriilor principii doctrinare, o instituție non-națională. Treptat, începând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, antinomia dintre Ortodoxie și Naționalism, în spațiul balcanic, apare prin manifestarea tendințelor de întrerupere a tradiției religioase (ortodoxe) și va evolua spre „naționalizarea” bisericilor ce va urma constituirii, rând pe rând, a statelor naționale din Balcani. În acest sens, chiar, printre primele exemple ale acestei antinomii poate fi identificat în confruntarea dintre partizanii schimbărilor culturale și ideologice asociate pătrunderii ideilor iluministe. Această confruntare avea să fie articulată după 1789, când, în cadrul bisericii, pentru anumiți prelați devine limpede că principiile liberale enunțate de Iluminism aveau să câștige tot mai mult teren. Opoziția activă a Patriarhiei din Constantinopol, în special în timpul patriarhatului lui Grigore al V-lea (1797-1798; 1806-1808; 1818- 1821), față de răspândirea ideilor iluministe în învățământul și cultura greacă , precum și față de mișcarea de emancipare națională a grecilor care a urmat, constituie un semn evident al clivajului dintre ortodoxie și naționalism. Grigore V a condamnat, apelând la evocarea principiilor religiei ortodoxe, deopotrivă, republicanismul radical promovat de Rigas Velestinul în 1798 și revoluția grecească din 1821. Această poziție transpare și în lucrarea „Διδασκαλία Πατρική” (Învățătura părintească) , atribuită lui Patriarhului Antim al Ierusalimului(1788.1808), dar, probabil, scrisă de însuși Grigore V, în care credincioșii ortodocși erau sfătuiți să accepte stăpânirea ortomană, avertizând asupra pericolelor fatale, distrugătoare ale planurilor revoluționare asupra spiritului creștin. Exemplul de mai înainte, al experienței grecești nu este singular. Un alt exemplu al opoziției manifeste dintre ortodoxie și naționalism apare și în reacția vehementă a ierarhilor sârbi față de reformă culturală și lingvistică promovată de Vuk Karadzic. Apariția statelor independente în cuprinsul stăpânirii otomane din Balcani, urmată iminent de acțiuni de consolidare a noului statut prin declararea independenței propriilor biserici față de scaunul patriarhal, accentuează impactul pătrunderii ideilor naționaliste în peisajul politicilor balcanice. Toate aceste acțiuni vor determina disoluția unor tradiții multiseculare și își vor căuta legitimizarea prin reinterpretarea din perspectivă naționalistă a trecutului colectiv al Balcanilor. Secolul al XX-lea reprezintă în istoria statelor balcanice și în evoluția raporturilor dintre Biserică Ortodoxă și puterea temporală o perioadă profund contradictorie. Pe de o parte acest secol „scurt”, pentru a relua o expresie a lui Rene Remond, reprezintă o perioadă de înflorire a statelor sud-est europene, de constituire și consolidare societală, identitară, statală. Pe de altă parte, acest secol consemnează nu mai puțin de cinci conflicte majore armate ce implică și se poartă pe teritoriul acelorași state (cele două războaie balcanice, cele două conflagrații mondiale și conflictele armate asociate disoluției iugoslave) cu întregul concert de distrugeri asociate, de la curățare etnică la modificări de frontiere și disoluții statale. Modul de structurare a relațiilor intra și interstatale din regiune, modul, în mod particular brutal, de purtare a războaielor, instabilitate politică ridicată la rangul de modus vivendi, toate acestea contribuie, în aceeași perioadă la transformarea numelui propriu – Balcani, în adjectiv cu varii forme – balcanic, balcanizare etc. – utilizat pentru adresare unei situații polarizate, instabile, extrem conflictuale. O a doua linie de fractură ce străbate istoria popoarelor și statelor balcanice și, implicit, istoria relațiilor dintre stat și Biserică în general, dintre Biserică Ortodoxă și Stat în particular, este de ordin politico-ideologic, jumătate din perioada istorică pe care o constituie secolul XX, mai concret anii postbelici, consemnând divizarea regiunii pe criterii politice, militare și ideologice odată cu instaurarea regimurilor politice totalitar comuniste în majoritatea statelor peninsulei sud-est europene. Această linie de demarcație reprezintă și unul din momentele de transformare profundă ca structură și conținut a raporturilor dintre cele două instituții. În acest context, categoriile teoretice distinse de către Adam Michnik în raporturile dintre stat și biserică în cadrul analizei sale asupra raporturilor dintre Stânga politică și Biserică, capătă o nouă relevanță. Dezbătând conținutul posibil al raporturilor dintre stat și biserică în funcție de dinamică raporturilor de forțe dintre cele două instituții, analiză cu o referire directă la experiența bizantină, Michnik identifică două posibile situații: „constantiniană” și „iuliană”. Dacă prima reprezintă reflectarea conceptului de „simfonie” a puterilor spirituală și temporală într-un context statal dat, cealaltă întruchipează o relație distorsionată, dezechilibrată, în care puterea temporală domină/controlează puterea spirituală. Raportându-ne la aceste coordonate definitorii putem afirma că, dacă prima jumătate a secolului XX reprezintă, în linii mari, pentru statele balcanice, o situare în prima situație descrisă de către Michnik în ceea ce privește raporturile dintre cele două instituții societale, cea de-a doua jumătate reprezintă contrariul, reflectând pe deplin parametrii descriptivi ai celei de-a două situații.

CAPITOLUL II. BISERICA ORTODOXA ROMANA PANA IN 1989 SI DUPA 1989.

 Sectiunea 1. Romania comunista si biserica ortodoxa. 

A vorbi despre situația Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă înseamnă a evoca una dintre cele mai negre perioade ale istoriei României, perioadă care a lăsat urme adânci în conștiința unui întreg popor și ale cărui răni nu s-au cicatrizat nici până astăzi. Abordarea unei asemenea teze este un fapt îmbucurător, bine-venit și binemeritat, știind că Biserica încă de la începuturile ei și-a consemnat cu strictețe istoria, dar mai ales pe marii eroi ai credinței: martirii care și-au jertfit viața pentru Hristos și pentru Evanghelia Sa. La douăzeci de ani de la înlăturarea regimului de tristă amintire, tratarea unei asemenea teme, care cu siguranță face obiectul cercetării istorice, dar și al conștiinței și al moralei creștine, poate întâmpina anumite dificultăți din prisma faptului că acoperirea faptică totală a jumătate de secol de opresiune și teroare este un lucru aproape imposibil, deoarece sistemul s-a străduit și a lucrat sistematic nu numai la temelia Bisericii, dar și la ștergerea urmelor ei. Așa se face că studiile și cercetările inițiate pe această problemă dureroasă, atât de statul român de după, 1989 cât și de Biserica Ortodoxă, nu credem a fi în totalitate definitivate și pot fi considerate a fi la nivelul ,,de lucru”.

Remarcabilele cărți care tratează problema Bisericii Ortodoxe Române în această perioadă: Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist (Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Româ- ne, București, 2007) sau Biserica întemnițată (Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1998), dacă ar fi să le amintim numai pe acestea , deși numărul celor care tratează această problemă este apreciabil dar nu de ajuns, sunt adevărate izvoare care prezintă fidel aspecte, întâmplări, situații ori contexte care stau la baza formării unei viziuni cât mai cuprinzătoare asupra temei ce urmează a fi dezvoltată aici. Un alt impediment ar fi faptul că oamenii care au suferit detenții și prigoniri de pe urma regimului, ca probe materiale vii care astăzi ar fi incriminat direct comunismul, nu mai sunt, sau, dacă mai sunt, au prea puține guri pentru a mărturisi toate atrocitățile îndreptate împotriva lor, ca oameni, în primul rând, și creștini. Cu adevărat perioada 1945-1989, deci de la instaurarea regimului comunist și până la căderea lui în urma jertfei tinerilor din Decembrie 1989, a fost o perioadă grea și dificilă, cu multe privațiuni și împilări pentru întreaga societate românească, deci implicit și pentru Biserica majorității populației României. Biserica Ortodoxă Română ca Biserică majoritară în perioada 1945-1989 ca și astăzi, este de la sine înțeles că, numeric, a fost lovită cel mai crunt. Atât ierarhia bisericească, cât și membrii Bisericii, intelectuali, oameni de cultură, de valoare, creștini autentici, care, intuind mersul societății românești sub regimul comunist, au luat poziție tranșantă sau moderată față de autoritatea statală, au fost reduși la tăcere. De la bun început, în relația dintre Statul comunist și Biserica Ortodoxă Română s-a pornit de la premisa culpabilității acesteia ca instituție misticoreligioasă, a ierarhilor, a preoților și a călugărilor care întrețineau în masa oamenilor simpli o atmosferă mistică și plină de superstiții și o încurajare a elementelor subversive ascunse sub haina monahală. Dacă ar fi să evocăm aici un exemplu în acest sens, din multele care din pricina multitudinii lor nu pot fi afirmate în totalitate, dar nici uitate sau îngropate, gândul s-ar îndrepta către deja celebra mișcare de la Antim cunoscută sub denumirea de ,,Rugul Aprins”. Întrunind îndeosebi studenți din teologie, filozofie, arte, litere, arhitectură și frecventat de personalități bucureștene din epocă, gruparea a devenit corozivă la adresa canoanelor momentului și, în consecință, incomodă pentru autoritățile comuniste, care, la începutul anilor 50, interzic întrunirile din pridvorul Antimului și îl rețin pe Sandu Tudor, întemeietorul grupă- rii. Câțiva ani mai târziu, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, toți membrii marcanți ai ,,Rugului Aprins” între care Părintele Dumitru Stăniloae, Arhimandriții Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghiuș, Felix Dubneac, Ieromonahul Adrian Făgețeanu, Dr. Gh. Dabija, V. Voiculescu și alții, vor fi arestați, sub numele de ,,lotul Teodorescu Alex. și alții”, judecați foarte sumar și condamnați pe motive de ,,uneltire contra ordinii sociale” sau ,,înaltă trădare” .

Astfel epurarea sistematică ce se realiza, constituia o adevărată crimă la adresa demnității și valorii umane. În felul celor consemnate mai sus se urmărea crearea unei noi societăți bazate pe muncă și pe ascultare față de stat și pe lepă- darea vechilor superstiții ori credințe religioase. La adăpostul așa-zisei teorii revoluționare radicale instaurate, cel mai adesea, prin lovituri de stat, întreaga populație a fost obligată (neavând alternative de organizare liber consimțite) să devină obedientă, prin șantaj și teroare, scopurilor urmărite de puterea instaurată, de ideologia sa universală, de partidele unice – instrumente ce aplicau, în practica socială, opera de distrugere a ,,dușmanilor de clasă”. Ele vizau reeducarea întregii societăți; au exercitat teroarea, cu precădere împotriva religiei și a reprezentanților Bisericilor tradiționale, socotite ,,conservatoare” și ,,reacționare” . Statul, luptând împotriva lui Dumnezeu și a creației Sale, constituia o situa- ție cu care Biserica nu avea cum să fie de acord și să se acomodeze. La instalarea regimului comunist prin impunerea guvernului dr. Petru Groza (6 martie 1945), Biserica Ortodoxă Română se găsea într-o poziție defensivă. Cunoscându-i trecutul anticomunist interbelic, noul regim politic întâmpina probleme în ceea ce privește acomodarea Bisericii cu modelul sovietic, ce trebuia preluat și aplicat în cele mai mici detalii . Pentru Biserica Ortodoxă Română, dar și pentru celelalte culte – care, deși aici nu fac direct obiectul discuției, se încadrează în aceeași politică – noile circumstanțe socio-politice erau absolut noi, ea nu mai fusese confruntată niciodată de-a lungul istoriei cu un partener social și politic radical ostil. În această situație, Biserica Ortodoxă, cunoscând experiența tristă a Bisericii Ortodoxe Ruse, care fusese cât pe ce să sucombe în confruntarea cu acest adversar necruțător, comunismul , s-a aflat în primul rând în fața alegerii unei direcții, unei politici, de raportare a sa la noul regim. Căutând în trecutul ei, Biserica nu avea decât trei modele de relație Biserică – Stat. Merită trecute în revistă, deși numai sumar, cele trei tipuri de relație Stat – Biserică pentru a înțelege mai ușor situația în care s-a aflat Biserica după anul 1945 și înțelepciunea și tactul de care a dat dovadă în alegerea celei mai bune soluții care viza însăși existența ei ca instituție. Retrospectiv privind, considerăm că providențiala personalitate a Patriarhului Nicodim Munteanu nu a greșit atunci când a ales și a imprimat, pentru intere sul Bisericii și al credincioșilor ei, calea urmată îndeaproape de urmașii săi în scaun: Iustinian Marina, Iustin Moisescu și vrednicul de pomenire patriarh Teoctist Arăpașu. Cronologic vorbind, primul model de relație Biserică – Stat își găsea originea în ideologia lumii bizantine în care împăratul ortodox, ca uns al lui Dumnezeu, era obligat să protejeze Biserica și să se îngrijească de bunăstarea ei spirituală și materială. Pe scurt, acest tip de relație armonioasă Biserică – Stat a fost numit „simfonia bizantină”, cu principalii protagoniști: împăratul și patriarhul. Al doilea model de raportare a Bisericii la instituția seculară privește situa- ția în care autoritatea civilă nu este creștină, respectiv ortodoxă, ci este adepta unei alte religii, în speță, religia islamică. Am putea vorbi aici îndeajuns despre situația Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol după anul 1453 și despre modalitatea în care primul patriarh sub turci, Ghenadie al II-lea Scolarios, a fost nevoit să se acomodeze la noile realități politico-sociale în care se găsea Biserica Ortodoxă. Amintim aici și de situația în care s-a găsit și Biserica Ortodoxă din Dobrogea noastră, pentru nu mai puțin de 460 de ani, perioadă în care a fost efectiv sub administrație otomană, iar drepturile ei au fost restrânse numai atât cât putea supraviețui. Abia după mijlocul secolului al XIX-lea, în epoca tanzimatului, se înregistrează o vădită relaxare a administrației în raport cu Biserica Ortodoxă. Deși credința noii autorități de stat era cu totul deosebită de a ei, autoritatea bisericească a colaborat cu stăpânii otomani, tocmai pentru a-și realiza finalitatea misiunii sale, adică mijlocirea prezenței sacramentale a lui Hristos în Duhul Sfânt și mărturisirea credinței de către credincioși în condițiile vieții curente. Această finalitate a impus o serie de compromisuri la nivelul acțiunii harice indirecte, Biserica renunțând, de pildă, în totalitate să mai cenzureze anumite aspecte negative ale moralității timpului, indiferent că era vorba de viața social-politică sau de cea economică. Aceasta nu înseamnă că acea cenzură morală ar fi fost inutilă, sau că în principiu ar fi așa de puțin importantă, încât să te poți dispensa oricând de ea, ci că practicarea ei ar fi împiedicat împlinirea misiunii Bisericii. A fost vorba de un sacrificiu în sine dureros, însă inevitabil: în absența lui, Bisericii i-ar fi fost cu siguranță extrem de greu, dacă nu chiar imposibil, să-și mai exercite lucrarea harică . Cel de-al treilea tip de raport Biserică – Stat, care ne privește în mod direct în studiul de față și pe noi ca Biserică Ortodoxă Română, este ,,Biserica Ortodoxă Rusă și regimul comunist”. Este pentru prima dată în istoria bimilenară a Bisericii, situația în care autoritatea civilă era nu numai de altă religie sau complet nereligioasă, ci total ostilă oricărei vieți religioase.

Revoluția bolșevică din 1917 a dezlănțuit, după cum bine știm acum, o adevărată frenezie a violenței și crimei, căreia i-au căzut victime toți adversarii reali sau presupuși ai noului regim. Ne putem lesne imagina cât de crunte au fost persecuțiile și ororile comise, dacă însăși familia țaristă – astăzi canonizată – a căzut victimă regimului ateu. Reacția Bisericii Ortodoxe Ruse a fost, în această situație, promptă, fără echivoc și în deplină concordanță cu misiunea acestui așezământ dumnezeiesc de a cenzura din punct de vedere moral toate aspectele vieții social-politice și economice ale poporului în cadrul căruia slujește . Patriarhul Tihon a reacționat prompt și dur în legitimitatea misiunii sale, anatematizând regimul și pe toți vrăjmașii Bisericii: ,,Prin puterea care ne-a fost dată de Dumnezeu vă interzicem accesul la tainele lui Hristos, rostim asupra voastră anatema” . Replica lui Stalin la mesajul Patriarhului Tihon a fost neaș- teptat de violentă. Imediat a urmat decretul de separare a Bisericii față de Stat, în virtutea căruia orice interferență a autorității ecleziastice în derularea evenimentelor politice și treburilor publice devenea ilegitimă. A urmat imediat, pentru o lungă perioadă de timp, mult mai lungă decât în România, un amplu proces de lichidare a instituției Bisericii și a creștinilor, proces care în mare parte a reușit. Statisticile neoficiale afirmă că astăzi în Rusia, aproape jumătate din populație este străină de Biserică, iar numărul maturilor nebotezați inimaginabil de mare. Pentru a scoate în evidență dimensiunile acestui fenomen, vom pune față în față anumite date statistice din anul 1914 cu cele corespunzătoare din timpul lui Hrușciov și a lui Brejnev de la mijlocul anilor șaizeci și șaptezeci: 54174 de biserici și 23953 capele în 1914 față de 7000 în timpul lui Hrușciov; celor 953 de mănăstiri inițiale nu le mai corespund decât 17. Mai gravă a fost persecuția clericilor. Se consemnează astfel că într-un singur an, 1922, au fost omorâți 2621 de preoți de mir, 1962 de călugări și călugărițe, 3477 de frați și surori . Am alocat aici un spațiu destul de generos situației Bisericii Ortodoxe din Rusia, deoarece aceasta a supraviețuit cel mai mult sub opresiunea atee și constituie un model de raportat la Biserica Ortodoxă Română. Numai printr-o comparație reală cu celelalte Biserici Ortodoxe poate fi aproximată dimensiunea Bisericii românești, activitatea și opoziția ei vizavi de regimul autoritar. Prestația Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist nu poate fi judecată în sine, ci numai prin raportare la celelalte Biserici ortodoxe, supuse și ele acelorași ,,probe”. Un studiu comparativ ar aduce cu siguranță un plus de lumină asupra înțelegerii concrete a supraviețuirii Ortodoxiei în spațiul comunist. Situația dezastruoasă a Bisericilor din Bulgaria, Albania, Ucraina, Estonia vorbește de la sine asupra faptului că ortodoxia românească a constituit un adevărat fenomen. În perioada în care Bisericile din jurul nostru se confruntau cu probleme de ordin funcțional și existențial, ortodoxia românească, cu privațiunile și cu martirajele la care a fost supusă atât ea, ca instituție, cât și ierarhia și credincioșii ei, a înregistrat în anumite sectoare o activitate de neimaginat pentru vecinii noștri. Este imperios necesar a trece în revistă toate aceste aspecte, care privesc Biserica Ortodoxă din țară sau din afara ei, numai pentru a înțelege la adevărata valoare care a fost misiunea și crucea Bisericii Ortodoxe Române și cum a înțeles ea să răspundă la provocările și la supliciile la care a fost supusă vreme de aproape jumătate de veac. Și pentru ea noul context social-politic instaurat după 1945 era nou, dar nu străin. Biserica Ortodoxă cunoscând din experiența misiunii ortodoxe transilvă- nene din Transnistria din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, supliciile la care era supusă Ortodoxia de sub soviete, a înțeles bine că trebuie să acționeze prudent, evitând conflictul direct cu o forță net superioară ce ar fi putut să o desființeze. Într-o primă fază, Biserica s-a declarat în dezacord cu noul regim, după care, la scurt timp, în intervalul 1945-1948, în speranța unei continuări a activității harice și a gândului că bisericile nu-i vor fi transformate în magazii sau săli de cinematograf, așa cum s-a întâmplat în alte locuri, în speranța că-și va putea hirotoni preoți de care are nevoie, că-și va putea procura cărțile necesare cultului, că vor rămâne deschise suficiente mănăstiri de maici și călugări, pentru menținerea unei vieți spirituale, a proiectat o politică care o obliga la renunțarea implică- rii ei în viața statului și chiar la imixtiuni ale statului în viața ei administrativă. Restrângerea anumitor laturi ale misiunii ei, sau chiar desființarea lor, cum a fost latura social-caritativă și misionară a constituit un sacrificiu necesar pentru continuarea operei de slujire liturgică a Bisericii Ortodoxe. Rezistența Bisericii Ortodoxe Române în perioada 1945-1989, înainte de toate, trebuie observată nu în acte potrivnice statului și orânduirii statale, acte care nu au lipsit nicidecum în această perioadă, sau în voci care au criticat regimul și au luat o atitudine fermă împotriva lui, ci rezistența Bisericii trebuie observată în acea capacitate extraordinară de a înșela la propriu statul și concepția sa materialistă. Biserica Ortodoxă s-a dovedit aici vizionară. ,,Bizantinismul” Bisericii Ortodoxe Române a fost transformat progresiv, ținându-se cont de modificările inerente ideologiei național-comuniste, într-un ,,naționalism” și o ,,românizare”, teze care conveneau regimului. ,,Bizantinismul” și naționalismul constituie elementele de continuitate pe care le putem observa pe tot parcursul secolului XX în concepția ortodoxă, elemente determinante în ceea ce privește atitudinea Bisericii față de statul comunist. Un alt aspect privitor la relația dintre Biserică și Stat în perioada comunistă, dar nu numai, și care s-ar putea traduce într-o anumită formă de rezistență, de opoziție moderată, îl constituie adaptarea Bisericii, în calitatea ei de societate umană, la stat, în funcție de evoluția istorică și de regimurile sociale. Vorbind despre aceasta, vrednicul de pomenire Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, afirma: ,,Dat fiind faptul că Împărăția lui Hristos este de natură spirituală și eshatologică, Biserica Ortodoxă nu s-a confruntat niciodată cu o ideologie oarecare sau cu un regim politic sau sistem, oricare ar fi fost el. Cu siguranță, structurile sociale și regimurile politice ale epocii nu-i sunt indiferente, pentru că ea s-a îngrijit întotdeauna de bunăstarea comunității omenești, dar ea își îndeplinește misiunea spirituală în condițiile pe care i le asigură modul de organizare al societății din punct de vedere social și politic”

 Sectiunea 2. Diferentele confesionale existente in Romania. 

I. Perioada modernă

Istoria statisticii ofi ciale românești coincide cu istoria statului național român modern. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza din 24 ianuarie 1859, reprezintă începutul modernizării țărilor române, prin înfi ințarea unor noi instituții după model european. Necesitatea cunoașterii realităților socioeconomice a impus înfi ințarea Ofi ciului de Statistică. În perioada modernă, statistică românească a realizat trei recensăminte, primul în 1859, al doilea, după patru decenii, în 1899, și ultimul, dinainte de Marea Unire, în 1912. Una dintre informațiile de interes obținută la recensământ a fost și structura confesională a poporului român. Cum în această perioadă componența teritorială a țării s-a modifi cat puțin semnifi cativ datele obținute la cele trei recensăminte sunt comparabile.

Potrivit primului recensământ, populația majoritară din România era de confesiune ortodoxă, aproape 95%, urmată la mare distanță de comunitatea mozaică cu puțin peste 3%, restul celorlalte confesiuni însumând cca. 2% Alături de structura confesională, recensământul din 1859 a inventariat și lăcașele de cult, (vezi tabelul 2). Potrivit rezulatelor acestei cercetări, numărul lăcașelor de închinare se ridica la 7230, raportată la o populație de 4424961, rezultă o medie de 612, enoriași pe lăcaș. Biserica ortodoxă se situa, din acest punct de vedere, peste medie (630 enoriași/biserică), cele mai aglomerate lăcașe de închinare fi ind cele protestante cu o medie de 2408 enoriași, iar cele mai puțin aglomerate erau sinagogile, cu 486 enoriași. Practic, comunitatea evreiască deținea cele mai multe lăcașe de cult raportat la numărul de enoriași.

Schimbările teritoriale produse în urma războiului de independență de la 1879 nu a infl uențat major structura confesională a populației României. Cedarea celor trei județe ce formau Basarabia de Sud (Cahul, Ismail și Bolgrad) către ruși și dobândirea Dobrogei cu județele Tulcea și Constanța, de la otomani, a adus un plus de populație musulmană, procentul acesteia crescând de la 0,03, cât era în 1859, la 0,75% la recensămantul din 1899. La 1899 populația ortodoxă forma majoritatea locuitorilor României, cu un procent de 91,52%, în timp ce toate celelalte culte întruneau 8,5%. După ortodocși urmează locuitorii de rit mozaic cu un procent de 4,5 % (a doua comunitate evreiască, ca pondere, din Europa, după cea din Austria – 4,6%), apoi catolicii cu 2,5%, mahomedanii cu 0,7%, și protestanții (luterani, reformați, evanghelici, calvini) cu 0,4%. Față de recensământul anterior, se constată o creștere a celorlalte culte religioase, creștere care a fost înegală de la confesiune la alta. Cea mai mare creștere s-a înregistrat în rândul comunității catolice, de aproape 230% și al mozaicilor de 98%. Înmulțirea catolicilor nu se poate explica decât ca un efect al imigrației, având în vedere că sporul lor natural era mai slab decât al celorlalte confesiuni. Creșterea populației de rit mozaic s-a datorat, nu numai, imigrației, sporul natural al acestei comunități fi ind unul foarte mare. Cât despre mahomedani, înmulțirea lor este rezultatul încorporării Dobrogei, care au adus țării 41677 de persoane. Aceași situație exista și în privința populației lipovene. Singurele religii care s-au redus ca număr sunt protestanții și armenii, chiar dacă Dobrogea a adus contingente mai însemnate de minorități religioase, fața de cât s-a pierdut prin retrocedarea Basarabiei de Sud. Repartizarea populației după religie la 1899 era diferită de la o regiune la alta. Din punct de vedere al provinciilor istorice și al mediului de locuire, situația era cu mult diferită față de mediile naționale. Contingentul de ortodocși se întâlnește preponderent în Oltenia (98,5%), iar la polul opus este Dobrogea, cu o populație ortodoxă de 73,4%, urmată de mahomedani, care reprezentau 15,6%. Diferențe semnifi cative față de media națională se regăsesc cu precădere în mediul urban (vezi tabelul 3), unde la nivel național populația ortodoxă era de 72,54 %, urmată de cea mozaică, cu o medie de 18,98 %, cele mai numeroase comunități evreiești existau în Moldova (55,71%), în special în orașele reședință de județ, la Dorohoi, peste 53%, Iași, cca. 52%, Botoșani, 52%, etc.

Rezultatele recensământului din 1912 nu a produs surprize majore, structura confesională fi ind asemănătoare cu cea din 1899, cu specifi cația că populația de rit mozaic a scăzut datorită emigrării. Important de remarcat este faptul că între 1912 și 1918 au intervenit anumite modifi cări la nivel teritorial, etnic și, bineînțeles, confesional și anume, anexarea Cadrilaterului. Populația noii provincii era majoritar turco-tătară, respectiv de confesiune musulmană, și bulgară, de rit ortodox, aspect reliefat de recensămantul din 1930, când comunitatea musulmană număra peste 185 de mii de sufl ete. II. Perioada interbelică (1918-1940) Structura confesională a populației României dintre cele două războaie mondiale a fost consemnată la recesământul din 1930. În intervalul de timp scurs de la recensământul din 1912 au avut loc evenimente care au schimbat structura teritorială, etnică și confesională a națiunii române, evenimentul major fi ind Marea Unire de la 1918. Prin unirea Basarabiei, Crișanei, Maramureșului, Bucovinei, Banatului și Transilvaniei cu Regatul României, s-a înfăptuit idealul de veacuri a poporului român: Romania Mare. Odată cu unirea tuturor românilor într-un singur stat, structura națiunii române s-a modifi cat considerabil, atât etnic cât și confesional. Dacă la recesământul din 1912, ponderea românilor și a confesiunii ortodoxe era de 93,5%, respectiv, 93,1%, conform recensământului din 1930, acestea avea să scadă la 71,9%, respectiv, 72,6%.

Noile provincii au adus națiunii române 56% populație românească, restul de 44%, reprezentând alte ‚neamuri”, cele mai numeroase fi ind ungurii (14,7%), germanii (7,6%), ucrainienii (6,4%) și evreii (5,1%). Un aspect deosebit de important privind structura confesională a românilor din noile provincii este apariția, pentru prima dată, a religiei greco-catolice (sau unite) ai căror credincioși erau aproape exclusiv românii din Transilvania și, în mică măsură din Banat Aceasta a fost declarată prin Legea Cultelor din 1927, religie „națională” alături de cea „dominantă”, ortodoxă, ponderea ei ridicându-se la 15%.

II. Perioada 1940-1945

Începând cu vara anului 1940, România pierde o parte însemnată din teritoriul ei, cu populația aferentă. Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța sunt anexate de Uniunea Sovietică, Ardealul de Nord este anexat de către Ungaria, iar Cadrilaterul este retrocedat Bulgariei. În perioada celui de al doilea război mondial, structura teritorială se modifi că iar, prin eliberarea Basarabiei și anexarea Transnistriei. Aceste modifi cări teritoriale au produs, bineînțeles și schimbări în structura confesională a populației. Schimbări ce nu au fost surprinse statistic, decât într-o anumită măsură prin Recesnământul din 6 aprilie 1941, ale cărui informații, din cauza tulburărilor politice, nu au putut fi prelucrate și valorifi cate în totalitate.

III. Perioada comunistă 1945-1989

Caracteristica principală al perioadei comuniste, din punct de vedere al statisticilor confesionale, este lipsa de informații, rezultat al eliminării acestui indicator dintre datele colectate la recensăminte. Primul recensământ al României după tratatele de pace de la Paris în care s-au stabilit actualele granițe, s-a realizat în 1948, însă datele culese nu au vizat decât limba maternă, nu și naționalitatea sau religia. Constituția din 1948 garanta libertatea religioasă, iar noua lege a cultelor a recunoscut noi organizații religioase, printre care penticostalii, a cărei evoluție a fost cea mai dinamică în perioada comunistă. (același act normativ a scos însă în afara legii biserica greco-catolica). Cu toate acestea, cele trei recensaminte, care au urmat (1956, 1966, 1977), au înregistrat numai „naționalitatea” nu și „religia”, ceea ce face imposibilă o expunere statistică a evoluției structurii confesionale a poporului român în cele aproape cinci decenii de comunism.

IV. Perioada post-comunistă,

1989-prezent Odată cu prăbușirea regimului comunist, și elaborarea noii constituții a României, libertatea religioasă devine nu doar teoretic garantată, ci și faptic, realitate ce va fi surprinsă și în plan statistic prin introducerea „religiei” la recesamintele următoare. În cei 24 de ani scurși de la evenimentele din Decembrie 1989, au fost realizate trei recensăminte, comparabile din punctul de vedere al ariei geografi ce. Primul recensământ, cel din 1992 nu a surprins rezultatele îndoctrinării ateiste din perioada comunistă. Surprinzător, doar 0,17 din populație s-a declarat atee, sau fără religie, majoritatea populației și-a declarat apartenența la un cult religios. Potrivit ultimului recensământ realizat simultan în statele Uniunii Europene în anul 2011, după 21 de ani de libertate religioasă în fostele țări comuniste, procentul celor declarați atei sau fără religie în România continua să fi e cel mai mic, de 0,19%, spre deosebire de Cehia unde procentul este de 34,2%, în Ungaria, de 23%, ori în Bulgaria, de 11,8%. Această situație este paradoxală avand în vedere că regimul comunist în România a fost mult mai opresiv decât în restul blocului comunist. Tot recensământul din 1992 a surprins statistic destinul tragic al comunității evreiești și al bisericii greco-catolice. Evenimentele dramatice din perioada celui de al doilea război mondial, apoi politica regimului comunist, a dus la diminuarea semnifi cativă a populației de rit mozaic. Diminuarea enoriașilor greco-catolici reprezintă efectul actului din 1948, când noul regim a dispus unifi carea Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă .

 Sectiunea 3. Biserica ortodoxa romana dupa 1989.

După căderea lui Ceaușescu, Biserica Ortodoxă Română a fost Tinta a numeroase acuzatii. Cu ocazia evenimentelor din decembrie 1989, însuși patriarhul Teoctist a fost acuzat de unii revolutionari că ar fi colaborat cu dictatorul. Biserica Ortodoxă sustinuse efectiv regimul, cel putin oficial Mai mult, înainte de căderea regimului comunist, generalul-locotenent de securitate Ion Mihai Pacepa, fost șef al DIE (Departamentul de informatii Externe), fugit în Vest în anii 80, afirma că ,,regimul făcuse din Biserica Ortodoxă a cincea coloană de agenti ai DIE sau ai securitătii.” Chiar dacă aceste lucruri sunt adevărate, nu se poate nega importanta Bisericii Ortodoxe în România și rolul ei de tampon între regimul comunist și populatia majoritară. Atitudinea ei este scuzabilă sustin politologii și istoricii, invocând traditiile ancestrale și caracterul propriu Bisericii Ortodoxe. Atitudinea ei este conditionată de un obiecei secular de supunerea fată de stat sau de strânsă colaborare, amintind legăturile care uneau în bizant, Biserica și Statul, patriarhul și împăratul.Potrivit constitutiei din 1923, Biserica Ortodoxă fusese declarată dominantă în România. De aici decurgeau diferite privilegii, precum plata salariilor clerului de către stat. Într-o oarecarea măsură, Biserica Ortodoxă trebuia să îi fie recunoscătoare Statului, să se subordoneze acestuia. Nu putem afirma însă că aceasta a fost realitatea. Partidul Comunist avea să se folosească curând de privilegiile pe care i le acordase Bisericii Ortodoxe și să încerce să se folosească de acestă dependentă pentru a aduce pe ierarhii ortodocși sub controlul noului regim, să și-i subordoneze și chiar să și-i aservească scopurilor lor. Deși Partidul Comunist condamna credinta religioasă, a decis ca să nu folosească exact regimul pe care Rusia l-a aplicat Bisericii Ortodoxe, ci să îi tolereze în niște limite prescrise de lege. Totuși, această tolerantă avea un pret: supunerea fată de partid și validarea politicii interne și externe a acestuia cu glas tare.

Sintagma Biserică-Stat și aplicabilitatea ei în regimul comunist relatia care s-a stabilit între Partidul Comunist și Biserica Ortodoxă a fost mai ușor de gestionat, datorită însăși structurii pe care este construită paradigma Biserică-Stat, păstrată încă din perioada bizantină a împăratilor romani în care Biserica era supusă statului, iar Statul reprezenta ,,suveranitatea lui Dumnezeu” pe pământ. Istoricii îl numesc acest concept care i se aplică Bisericii Ortodoxe ,, bizantinism.” Doar cu câteva luni înainte de venimentele din decembrie, Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei, astăzi una dintre figurile proeminente ale Bisericii Ortodoxe Române se pronunta astfel în legătură cu relatiile dintre Biserica Ortodoxă și statul român: ,,când vorbim despre Biserica și relatiile ei cu statul, nu ne gândim la aspectul ei sacramental, ci, mai degrabă, la aspectul ei de societate sau de organizatie religioasă publică, care prezintă un interes pentru stat și ale cărei manifestări externe și sociale sunt sanctionate de lege. Relatia dintre Biserică și stat reprezintă o problemă mereu actuală, pentru că în fiecare epocă istorică apar noi probleme care privesc viata în ansamblul ei: viata socială, viata statului și viata bisericească. (…) De la început, Biserica Ortodoxă Română și-a legat viata și activitatea ei de cele ale poporului român. Astfel, se pot sublinia două aspecte fundamentale privitor la abordarea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană: adaptarea Bisericii la Stat, în calitatea ei de societatea umană și de regimul social, și legătura fundamentală dintre etnicitatea română și Biserica Ortodoxă Română. Deși se constată astfel o abordare mai relaxată între comuniști și Biserica Ortodoxă, ea nu a fost lipsită de martiri. Se poate afirma că pe ansamblu, Biserica ortodoxă din România a avut un statut privilegiat, trecând prin perioade succesive de intimidare, dar și de reformă. Majoritatea analiștilor istorici pun acest fapt în slugărnicia ei, mai ales a patriarhului Iustinian, care a păstorit Biserica ortodoxă timp de 29 de ani, din 1948 până în 1977.

,,Nationalizarea” Bisericii Ortodoxe Române Biserica ortodoxă fusese recunoscută de constitutia din 1923 drept confesiunea oficială din România, așa încât clerului i s-au acordat anumite privilegii. Partidul Comunist avea să se folosească de această formă de dependentă materială pentru supunerea ei.

Legea a adus după sine controlul de stat asupra alegerilor episcopale, iar în Sfântul Sinod a pătruns o multime de comuniști; ierarhia a fost supusă unor modificări importante începând cu scaunul patriarhal care a devenit liber în urma mortii suspecte a patriarhului Nicodim Munteanu, la 27 februarie 1948 (fusese instalat la 5 iulie 1939). Noul statut al religiei nationale, care număra 10 milioane și jumătate de credincioși, prevedea centralizarea ei, sub conducerea patriarhului. Proprietătile și celelalte bunuri bisericești au fost nationalizate, seminarele și învătământul teologic au fost preluate de stat sau desfiintate: Facultatea de Teologie din Suceava, patru Academii teologice din Ardeal și Banat (exceptie Sibiul, devenit Institut), Academia de Muzică Religioasă din București, toate seminariile din Muntenia și Moldova, eparhiile Huși, Argeș, constanta, Caransebeș, Sighet, a Armatei și posturile de arhierei-vicari.

Înfiltrarea securitătii în structurile Bisericii Ortodoxe Ritualurile creștine, precum sărbătorile de Crăciun și Paște au fost reduse la minimum sau interzise. Chiar și Mitropolia Olteniei a fost desfiintată la 20 aprilie 1945. Bisericii ortodoxe i s-a interzis asistenta religioasă și cultul în spitale, cazărmi și închisori. S-au desfiintat periodicele bisericești ale tuturor eparhiilor cu exceptia „Telegrafului Român” de la Sibiu, care era cenzurat și controlat de serviciile securitătii. „Inspectorii de culte” – reprezentanti ai Ministerului Cultelor, multi dintre ei ofiteri ai directiei Generale a securitătii Poporului au fost cei cărora li s-a încredintat supravegherea institutiilor bisericești: protopopiate, mănăstiri, școli teologice, centre eparhiale, Patriarhia. Ca să poată distruge Biserica ortodoxă și din interior, regimul a cautat solutii din cele mai draconice. A căutat în acest sens să integreze clerul inferior în diferite formatiuni politice precum ,,Uniunea preotilor democrati" (UPD), ,,Partidul national Popular" sau ,,Frontul plugarilor", în care căutau să alimenteze politic un conflict între aceștia și ierarhia superioară a Bisericii.

Dărâmarea clădirilor Bisericii Ortodoxe și închiderea mănăstirilor Putem vorbi despre multi martiri ai Bisericii ortodoxe, mai ales în perioada 1958-1963, când peste 2.500 de preoti, călugări, măicute și laici au fost arestati, condamnati și întemnitati în închisorile și lagărele de exterminare, cu statut de detinuti politici. La aceștia se adaugă peste un milion de credincioși ortodocși care au cunoscut calvarul universului concentrationar românesc, pentru diverse motive, mai mult sau mai putin reale. portile a peste 100 de mănăstiri au fost închise și peste 2.000 de persoane au fost silite să părăsească activitatea religioasă. Călugăritele sub 40 de ani și toti laicii sub 50 de ani implicati în slujbe ale clerului au fost obligati să părasească mănăstirile și să se angajeze în activităti ,,mai utile pentru societate.” În orașele mari s-a trecut la lucrarea de sistematizare, în cadrul cărora, biserici din centrele istorice au fost dărâmate. Numai în București au fost dărâmate 18 clădiri ale Bisericii Ortodoxe, pentru a se construi centrul civic al lui Nicolae Ceaușescu.

Reactii ale unor preoti ortodocși În fata unor astfel de represiuni s-au ridicat voci dintre preoti, dar și dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe. Unele dintre aceste voci au fost auzite în Occident. Una dintre persoanele care a protestat cu ocazia dărâmării celor 18 Biserici Ortodoxe din București a fost preotul ortodox Gheorghe Calciu, care era și profesor în cadrul Seminarului Teologic Ortodox din București. Măsurile represive nu au întârziat să apară: în 1978 a fost dat afară din cadrul Seminarului, apoi a fost arestat și condamnat la 10 ani de închisoare. Deși nu a fost singurul care a ridicat problema credintei, vocea ortodoxiei a fost izolată și slabă datorită regimului impus de comunism.

Concluzii referitoare la ,,bizantinismul” Bisericii Ortodoxe Pentru a rămâne totuși obiectivi istoriei, putem vorbi și despre o perioadă bună a Bisericii ortodoxe sub comunism. Acest lucru s-a realizat pe calea compromisului cu guvernul comunist prin patriarhul Iustinian Marina. El a beneficiat de o ascensiune spectaculoasă, devenind, din simplu preot din Vâlcea, în 1944, mitropolit al Moldovei la sfârșitul anului 1947 și patriarh al României în 1948, instalat la 6 iunie. Perioada lui este cunoscută și apreciată ca o perioadă de reformă, mai ales de către adeptii lui. El a impus Bisericii ortodoxe o misiune mai mult socială, decât religioasă. A propus în 1949 reorganizarea învătământului teologic, a pus accentul pe alfabetizare, pe reforma sistemului monahal. A sustinut calificarea călugărilor și maicilor într-o meserie, încurajând mănăstirile să se implice în viata cooperatistă pentru a se autosustine. A trecut sub tăcere persecutarea Bisericii romano-catolice și chiar și-a dat acordul pentru interzicerea Bisericii greco-catolice. A fost un personaj controversat și ambiguu, care, deși slăvit de unii, a fost detestat de altii. Cu toate acestea, el a reușit datorită conformismului său să adapteze Biserica ortodoxă la revolutia socială, fiind considerat un erou de către clerul Bisericii ortodoxe. Acest conformism al Bisericii ortodoxe s-a putut observa și la patriarhul Teoctist, care, într-o telegramă de felicitare trimisă președintelui Ceaușescu în ianuarie 1989, îi adresa multumiri acestuia pentru ,,deplina libertate de practicare a credintei din Tara noastră, indiferent de confesiune.”

CAPITOLUL III. BISERICA ORTODOXA ROMANA SI INFLUENTA ACESTEIA IN RELATIILE CU ALTE STATE.

 Sectiunea 1. Pozitia bisericii ortodoxe romane fata de aderarea Romaniei la UE si NATO.

Prăbușirea sistemului comunist, și, odată cu acesta, a URSS, a făcut ca planul disputelor să se tranfere spre zona culturală, fostul spațiu de influență sovietică din est fiind caracterizat de o accentuată diversitate culturală, atât etnică cât și religioasă ceea ce a dus la sporirea gradului de complexitate a situației în Europa. Era mai mult decât evident că poziția estului și a vestului trebuiau redefinite. „…unde se termină Europa? Europa se termină acolo unde creștinătatea occidentală se termină și încep Islamul și Ortodoxia. Acesta este răspunsul pe care vest-europenii doresc să-l audă, pe care-l sprijină…‖. Așa sună „axioma‖ lui S.P. Huntington,autorul unei lucrări în vogă în anii ‘90, reiterând, astfel, linia de demarcație dintre vest și est, în fapt demarcația dintre spațiul catolic și cel ortodox, care data încă de la 1054, această linie de falie constituind în opinia autorului „frontieră a Europei și în lumea posterioară Războiului Rece, ea fiind de asemenea frontieră politică și economică a Europei și Occidentului‖ . Deși ținta acestei întrebări pare a fi mai degrabă islamul, răspunsul ei a generat nedumeriri în spațiul ortodox. „Axioma‖ sugerează că moștenirea culturală a Europei este incompatibilă cu cea a Ortodoxiei, inducând totodată ideea conform căreia conducerea politică a Europei încetează de acolo de unde începe spiritualitatea Ortodoxă. O cunoaștere minimă a faptelor istorice ne dezvăluie, însă, rădăcini ale civilizației europene provenind din spațiul bizantin ortodox. Din acest spațiu s-a răspîndit în Vest dreptul roman, al împăratului Justinian (renumitul Corpus Juris Civilis) tradus în limba greacă, publicat mai târziu sub forma „Basilicalelor‖ și transmis în Europa. S. P. Huntington are, totuși, meritul de a fi scos în evidență – într-o epocă de globalizare – rolul factorului civilizațional, inclusiv religios, în agregarea marilor grupări economico-politice ale lumii. De asemenea, în „Ciocnirea Civilizațiilor‖, se subliniază determinarea etno-religioasă a confruntărilor și conflictelor politico-militare actuale. Factorul religios acționează atât la nivelul coagulării etnoculturale a taberelor ce-și dispută anumite teritorii și resurse, cât și la cel al motivațiilor spirituale ale adversităților. Factorul religios permite rapida mobilizare moral-culturală a adepților unei mișcări teroriste sau ai unei organizații naționalist-extremiste, ca și demonizarea adversarilor. Pe de altă parte, S. P. Huntington exagerează dimensiunea adversităților dintre „lumile‖ catolică, protestană și ortodoxă și exclude mutațiile produse, în decursul a mai bine de 200 de ani, de procesele de modernizare în Europa, părând a ignora rolul pe care statul il poate avea în evitarea acestor adversități. În teoria relațiilor internaționale statul rămâne un actor major, singurul ce dispune de pârghii și instrumente la toate nivelurile funcțiilor sale. În ceea ce privește evoluția factorului religios vizavi de stat, semnificative sunt aici direcțiile de evoluție ale relației Stat-Biserică. Relația Stat – Biserică înseamnă relația dintre autoritatea civilă și autoritatea religioasă, dintre comunitatea politică și comunitatea religioasă.

După „Declarația universală a drepturilor omului‖ din 10 decembrie 1948, tezele Conciliului Vatican II dezvăluie tendința către un consens general al societății ecleziastice, deschisă către orice religie și, înainte de orice, dând speranțe de dialog teologic, de asistență reciprocă. Prin tezele Conciliului Vatican II s-au deșteptat chiar speranțe politice în favoarea descurajarii tendințelor fundamentaliste, naționaliste sau ultraortodoxe. Binomul Biserică – Stat nu este echivalent cu relația religie – politică. Producerea confuziilor este frecventă pentru că nu se face distincția între ele. Binomul Biserică – Stat implică instituții și sfere de acțiune ce sunt caracteristice pentru fiecare. Aici funcționează principiul separării; două probleme spinoase apar, însă, în practica socială: 1. tendința de a se pendula între evitarea instituționalizării unei religii și a-i permite și garanta libera exprimare și practică; 2. apariția unor stări conflictuale între credințele și practicile religioase, legea laică și „rațiunea de stat‖. Binomul religie – politică definește alt set de probleme controversate. Dacă binomul Biserică – Stat se referă la relații ale unor instituții independente una față de cealaltă, relația religie – politică are legătură cu două sfere din viața individului uman. Cetățenii care aparțin grupurilor religioase sunt, totodată, membri ai societății seculare, această asociere dualistă generând complicații. Credințele religioase au implicații morale și sociale, de aceea este normal ca acești oameni să și le exprime prin activități civice sau politice. Faptul că rădăcinile convingerilor etice vin din credința religioasă nu le face mai puțin apte de a intra în sfera politică. Oricum, ele nu vor căpăta valabilitate seculară, atâta timp cât vor fi percepute ca având o autoritate religioasă. Statul modern democratic practică separarea activităților politico-administrative de cele specifice Bisericii. Regimurile totalitare post-comuniste transformă religia în ideologie și subordonează instituțiile statului instituțiilor religioase; influența religiei ajunge atât de departe în regimurile fundamentaliste (islamice), încât preceptele religioase înlocuiesc legile și valorile morale. Politica, la rândul ei, tinde să se confunde cu religia în statele și societățile fundamentaliste. Adeseori, în spațiile dominate de islam, eșecurile repetate ale politicilor de modernizare se pot solda cu trecerea fundamentalismelor în prim-planul vieții publice (Algeria, parțial Turcia și fostele republici asiatice din URSS). Legat de procesul extinderii europene, diferențele cu aspect cultural nu au constituit un subiect al condițiilor de aderare la UE, acestea referindu-se, de obicei, la aspecte politice, socio-economice și instituționale. Aspectele culturale nu au fost subiectul unor dezbateri îndelungi, din moment ce implementarea reformelor cerute pentru alinierea la standardele și normele comunitare, pare a fi suficientă pentru obținerea statutului de membru UE. Dar așa s-a întâmplat până acum, perspectiva integrării Turciei în UE fiind una care trebuie să țină cont de frontierele culturale, fiind necesară, în mod inevitabil, o mai aprofundată abordare a aspectelor culturale, pentru că nu-i așa, nu putem fi siguri că extinderea UE se va opri la granițele fostei URSS. Trăim un moment important atins de construcția europeană, în asumarea rolului său de actor cu manifestare globală. De aceea, multe păreri exprimă faptul că această nevoie de dezvoltare a Europei în sensul devenirii sale ca actor global poate fi realizată și prin atitudinea adoptată vizavi de aspectele culturale în general și de cele ale islamului în mod special. Am considerat aceasta deoarece, spre deosebire de Statele Unite, Europa are o relație destul de veche cu lumea musulmană, fiind frecvent percepută ca un partener mai de încredere în spațiul Orientului Apropiat și Mijlociu. Un studiu apărut cu ceva timp în urmă, releva sferele de influență ale statelor ce sunt percepute de majoritatea specialiștilor drept „motorul‖ Uniunii Europene, după cum este grafic reprezentat în planșa următoare: Urmărind planul intern al dezvoltării abordării aspectelor religioase în cele două state importante ale Uniunii Europene și măsurile ce s-au adoptat în scopul evitării unor situații tensionate care să aibă drept sursă factori de tip religios, afirmăm că un rol important îl joacă reușita acestora de a promova ideea de toleranță, atât de necesară integrării comunităților, în special a celor musulmane. Acest aspect este important cu atât mai mult cu cât, în viitorul apropiat Turcia va deveni stat membru al Uniunii Europene. Subiectul a dezvăluit diferențe de opinie ce au apărut, cum e și firesc în cadrul societăților democratice. În cazul Franței, președintele francez Jacque Chirac, s-a exprimat în sensul sprijinului aderării Turciei la UE, cu mențiunea că potrivit amendamentului la Constituția Franței privind autorizarea ratificării Constituției Europene, care conține o clauză conform căreia aprobarea de către Franța a oricărei viitoare țări candidate trebuie în prealabil susținută de un referendum, și în cazul Turciei trebuie urmată această procedură. Din partea Germaniei, însă, vocea cancelarului german Angela Merkel a susținut mai degrabă ideea unui parteneriat privilegiat cu Turcia decât calitatea de membru deplin al Uniunii. Problema accederii Turciei nu este nouă, prima cerere de membru asociat al Comunității Economice Europene datând din 1959, un acord fiind semnat în 1963. Viitoarele cereri au fost respinse de către Comisia Europeană, pe fondul economiei neperformante și a înregistrărilor privind respectarea drepturilor omului, cu mențiunea că rămâne în continuare eligibilă. progrese semnificative în acest sens au fost înregistrate însă în timp, Consiliul European de la Helsinki din 1999 menținând declarația conform căreia Turcia poate candida la UE pe aceleași baze ca oricare alte state candidate, prin îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga. În 2002 se confirmă declarația, avansându-se ideea începerii negocierilor de preaderare, dacă Consiliul consideră că în decembrie 2004 aceste criterii politice sunt îndeplinite. Reformele politice inițiate de guvernul Erdogan au continuat, fiind ratificat cel de-al 6-lea protocol al Convenției Europene privind Drepturile Omului, și a semnat cel de-al 13-lea protocol, privind abolirea pedepsei cu moartea. De asemenea s-au înregistrat progrese în ceea ce privește minoritatea kurdă și în special aspectele legate de învățarea și folosirea limbii kurde. Având în vedere toate acestea, în 2005, în data de 3 octombrie, s-a semnat începerea negocierilor de aderare, cu recomandări ale Comisiei în ceea ce privește perspectivele financiare ale Turciei. De altfel începerea negocierilor de aderare poate fi considerat cel mai important eveniment al anului 2005 în ceea ce privește Turcia, nu doar din punct de vedere al relațiilor europene, dar și pentru rolul său în regiunea Orientului Mijlociu și al Asiei Centrale. O Turcie care este deja membru al NATO, devenită membru UE ar putea deveni un actor important în ceea ce privește stabilitatea și securitatea acestor regiuni, dispunând de instrumentele și tradiția necesară asumării acestui rol. Astfel, politicile elaborate și acțiunile întreprinse trebuie îndreptate în sensul combaterii prejudiciilor generate de acțiuni discriminatorii, și a promovării toleranței în rândul populației majoritare, în joc nefiind doar viabilitatea comunității multi-etnice și multi-religioase din Europa, dar și abilitatea Europei de a se menține ca unul dintre nucleele globale ale democrației liberale și ale eficienței economice. Gestionarea eficientă a unei metode fundamental duale, care să ia în considerare știința – în special cea a diplomației – și religia, poate fi momentul de conștientizare a rupturii generate de modernitate prin mecanismele secularizării, uneori exacerbate, ce coexistă cu accelerarea fără precedent a formelor religioase și repararea acesteia prin identificarea elementelor dintre modern și tradițional, dintre valorile prin excelență religioase și cele ale culturii seculare.

Intrarea țării noastre în Uniunea Europeană și implicit a Bisericii Ortodoxe Române, înseamnă nu numai sporirea numărului și a ariei geografice a acestei uniuni de state europene, cu încă un stat membru, ci înseamnă, în același timp, și îmbogățirea ei cu cultura și spiritualitatea românească și în mod particular cu valorile religioase de care amintește constant Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist. Astfel, la Forumul Național „U.E. 2007‖ de integrare europeană, Prea Fericirea Sa afirma: „Ca o concluzie și în consecință cu ceea ce s-a afirmat la această tribună, reafirmăm cu tărie necesitatea valorilor noastre creștine românești tradiționale, astfel încât să dăm posibilitatea Europei să vadă în noi, românii, pe păstrătorii unui tezaur de spiritualitate, pe care avem datoria să-l împărtășim și altora‖ . Între valorile noastre creștine românești tradiționale este, fără îndoială, și cultul divin public ortodox, care constituie cu adevărat un tezaur de învățătură și de spiritualitate . Pe lângă valoarea și rostul lui deosebit în trăirea și exprimarea vieții religioase, cultul divin public, prin calitățile, însușirile și caracteristicile lui, are marele rol de a contribui la stabilitatea vieții credincioșilor, la atașamentul și fidelitatea lor față de Biserică, în calitatea ei de instituție divino-umană. Moștenit de la Mântuitorul Iisus Hristos, care l-a instituit, și de la sfinții apostoli, care l-au practicat, având deci o vechime demnă de luat în seamă, dezvoltat și îmbogățit de-a lungul secolelor cu forme noi de exprimări, conforme cu dezvoltarea învățăturii de credință, cultul divin public, cu bogăția lui de forme, cu fastul, strălucirea și măreția lui artistică, cu simbolismul său teologic și mistic-speculativ, constituie expresia învățăturii de credință expusă și trăită sub forma rugăciunii și a poeziei cântate. În cultul ortodox, în orice imn și rugăciune există o mărturisire de credință. De aceea, legătura dintre dogmă și cult sau dintre învățătura de credință și formele ei de exprimare este foarte puternică, cultul ortodox purtând pecetea confesiunii sau a Bisericii pe care o reprezintă . Aceasta explică atașamentul extraordinar al credincioșilor față de cult și participarea lor activă, personală și directă la toate formele lui: cultul divin este însăși viața credincioșilor. Pe lângă aceasta, trebuie să menționăm și să accentuăm faptul că, în viața poporului român, cultul divin public a îndeplinit, în afară de scopul sau rostul său religios, de a satisface nevoile sufletești ale credincioșilor, și pe acela de a păstra unitatea românilor și credința cea adevărată sau legea strămoșească. Nicăieri nu s-au simțit românii mai în siguranță și mai uniți ca în jurul altarului și al Sfintei Liturghii. În acest sens, putem afirma că, în vremuri de restriște, cultul divin a fost scut și pavăză împotriva uneltirilor și tendințelor de dezbinare a credinței și a neamului. Credincioșii au găsit în locașul de cult și în slujbele săvârșite aici, adăpost și mângâiere, stabilitate și siguranță, păstrând, o dată cu credința, și unitatea lor națională . Mai mult chiar, în anii totalitarismului ateu comunist, cultul divin public a constituit principalul mijloc de a păstra credința creștină, împotriva propagandei ateiste, și de a-i păstra pe credincioși uniți și atașați de Biserică. Ei găseau în cult și o formă de protest și de opoziție față de ideologia impusă cu forța și care nu avea nimic cu fondul religios structural al credincioșilor români . Ceea ce a contribuit foarte mult pentru ca, într-adevăr, cultul să dobândească o mare forță de coeziune, de stabilitate, siguranță și unitate religios-morală și națională, a fost, fără îndoială, faptul că acesta s-a săvârșit mereu în limba poporului, vie și vorbită de toată lumea, înțelegând toți ceea ce se săvârșește și se rostește în locașul de cult . Începând cu diaconul Coresi, din secolul al XVI-lea, și continuând cu mitropoliții Teofil și Ștefan, în Țara Românească, Varlaam în Moldova și Simion Ștefan în Transilvania, și având sprijinul unor domnitori cărturari și patrioți, ca Vasile Lupu și Matei Basarab, limba română pătrunde tot mai mult în biserici, în secolul al XVII-lea. Rolul decisiv al mitropoliților Dosoftei al Moldovei, Antim Ivireanul al Țării Românești, al episcopilor de Râmnic: Damaschin, Inochentie, Clement, Grigorie, Ghenadie și Filaret, ca și al mitropolitului Iacob Putneanul, a făcut ca, din secolul al XVIII-lea, limba de cult în toate ținuturile românești să fie româna . Am menționat toate aceste lucruri pentru a arăta că, săvârșit în condiții optime și în limba poporului, cultul divin public ortodox a jucat un rol extraordinar în crearea unui climat de stabilitate și siguranță a credincioșilor care participă la el. Pornind de la biserică, acest duh s-a cultivat apoi în familii și mai departe în societate, creând coeziunea sau unitatea de neam. Acesta este un adevăr peste care nu putem trece și care trebuie scos tot mai mult în evidență. Trecând de aici la realitățile din comunitățile române din diaspora, și mai ales la cele din Europa, unde românii s-au organizat, în două mari mitropolii: 1) cea din Germania și Europa Centrală și de Nord și 2) cea din Franța și Europa Occidentală și Meridională, trebuie să remarcăm că nicăieri nu se realizează unitatea și coeziunea românilor ca în locașurile de cult din parohiile acestor mitropolii. Numai în jurul sfintelor altare și al Sfintei Liturghii românii se simt frați și trăiesc sentimentul de stabilitate și siguranță. Numai aici se simt la adăpost de toate influențele negative și de valurile vieții care se bat asupra lor. De aceea, cultul divin public ortodox joacă în continuare acest rol și rost imens în viața credincioșilor. El le dă sentimentul siguranței, ajutorului lui Dumnezeu în nevoi și în încercări, le dă siguranța unei învățături adevărate despre lume și viață și îi învață normele morale și sociale pentru o bună și corectă viețuire în societate. Nicăieri ca în cult, credincioșii nu învață mai bine din viața sfinților, din cântările și imnele închinate lor, din rugăciunile care îmbogățesc rânduielile de slujbă, ideile de dreptate socială, de iubire și de apreciere a semenului, de întrajutorare și de respect al ființei umane și al valorilor sociale și morale de pace, egalitate, fraternitate, smerenie și răbdare, pe seama cărora se poate construi edificiul încrederii între oameni și națiuni, climatul de stabilitate și securitate . Cultul divin public ortodox este o școală a virtuților prin excelență. Dacă urmărim slujba Sfintei Liturghii, vom observa că una din ideile centrale ale acesteia, exprimată prin cele mai multe dintre rugăciuni, rostiri și îndemnuri liturgice, este cea de pace: cu noi înșine, cu Dumnezeu și cu toată lumea . Cu o asemenea mentalitate sau concepție de viață, sănătoasă, statornică și bazată pe învățătura Evangheliei, credincioșii se pot integra perfect în societatea multinațională sau multiconfesională a Uniunii Europene, deoarece în cultul divin ei învață că orice semen de-al nostru este fiu al lui Dumnezeu. Nicăieri ca în biserică și prin participarea la slujbă, credincioșii nu învață și nu simt caracterul comunitar al vieții creștine și al vieții în general. În cult ne rugăm mereu unii pentru alții, iar rugăciunile sunt redate la forma plurală, ca și îndemnurile de a ne ruga: „Domnului să ne rugăm!‖, „Să zicem toți!‖, „Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne!‖, „Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule!‖ . Cu acest tezaur inestimabil de învățătură și de viață se prezintă Biserica noastră în fața Europei, cu convingerea că, dacă prin cultul ei, ea contribuie la educarea credincioșilor ei, în a-și forma sentimente de siguranță, stabilitate și fidelitate față de propria ei învățătură, aceasta va putea aduce și un aport substanțial la instaurarea și cultivare unui climat de stabilitate și securitate în Europa.

Sectiunea 2. Luari de pozitie fata de conflictul din Ucraina.

Criza geopolitică din Ucraina se află în atenția organizațiilor internaționale – O.N.U., O.S.C.E., U.E., N.A.T.O. -, a administrației S.U.A., a Federației Ruse, a României ca țară vecină și a țărilor din spațiul C.S.I. care au luat un model de rezolvare democratică a dezvoltării interne după destrămarea U.R.S.S.    Coordonatele politicii occidentale față de Ucraina constau în rezolvarea pe cale politică a diferendelor ruso-ucrainene, menținerea unor raporturi de bună vecinătate între cele două state și asigurarea controlului internațional asupra armelor nucleare aflate pe teritoriul ucrainean.

Procedurile O.N.U. de prevenire și gestionare a crizei geopolitice din Ucraina, prevăzute în Carta O.N.U., au fost puse în funcțiune, în conformitate cu articolul 34, unde Consiliul de Securitate este organismul împuternicit să ia în discuție orice situație de criză de pe glob. Legăturile operaționale între organismele însărcinate cu probleme politice și cele de alertă rapidă la sediul O.N.U. s-au realizat în timp oportun pentru monitorizarea situației create și utilizarea instrumentelor existente în gestionarea unei crize, urmate, la nevoie, de sancțiuni.

Instrumentele juridice esențiale ale O.N.U. permit luarea de măsuri pentru gestionarea crizei geopolitice din Ucraina, incluse în Carta Națiunilor Unite, cu precădere în articolele 1, 24, 25 și 40. Articolul 1 arată că scopul O.N.U. este: „Să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop, să ia măsuri colective eficiente pentru prevenirea și eradicarea amenințărilor la adresa păcii, și să faciliteze, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, negocierile sau reglementarea pașnică a disputelor internaționale sau a situațiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii”. Articolul 24specifică funcțiunile și atribuțiile Consiliului de Securitate, căruia statele membre i-au conferit responsabilitatea menținerii păcii și securității. Articolul 25 prevede că „statele membre ale O.N.U. sunt de acord să ducă la îndeplinire deciziile Consiliului de Securitate” în conformitate cu prevederile Cartei. În articolul 40 se arată că, pentru a preveni agravarea situației, Consiliul de Securitate poate solicita părților implicate să respecte anumite măsuri temporare, pe care acesta le consideră necesare sau de dorit. Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat o rezoluție cu privire la recunoașterea inviolabilității integrității teritoriale a Ucrainei. În acest sens, 100 de state au votat „pentru”, 11 state au fost împotrivă: Rusia,Armenia, Belarus, Bolivia, Cuba, Coreea de Nord, Nicaragua, Sudan, Siria, Zimbabwe șiVenezuela. 58 de țări, printre care și China, s-au abținut.

            În concluzie, O.N.U. își aduce aportul considerabil la eforturile de gestionare a crizei geopolitice din Ucraina, nu numai prin folosirea mandatului și a procedurilor de adoptare a deciziilor, dar și prin dispozitivele de prevenire a crizelor și prin metodele de gestionare a acestora, pe care le-a creat în cadrul sistemului internațional de securitate.

            O.S.C.E. este direct interesată în asigurarea stabilității politice și militare în Ucraina. Stabilitatea politică presupune eliminarea motivației pentru un conflict armat, iar stabilitatea militară înseamnă abținerea structurilor militare în folosirea forței pentru rezolvarea crizei geopolitice. Observatorii O.S.C.E. trimiși în Ucraina întâmpină dificultăți de ordin administrativ, limitându-li-se posibilitatea de mișcare pe teritoriul Ucrainei, fiind deseori arestați de către organele de securitate ale țării. 

            O.S.C.E. militează pentru promovarea deschiderii și a transparenței în discuțiile oficiale cu autoritățile ucrainene și ruse. Scopul principal al O.S.C.E. în criza geopolitică din Ucraina este acela de a negocia cu toți facorii decizionali pentru rezolvarea pașnică a situației de criză creată. Fiind un instrument de securitate prin cooperare, funcția sa principală constă în furnizarea unor mecanisme de negociere și înțelegere, pentru a putea permite Ucrainei să iasă din această situație de criză geopolitică și geostrategică dificilă care ar putea degenera în conflict regional.

            Prin mandatul Uniunii Europene de prevenire a conflictelor și gestionare a crizelor, situația din Ucraina nu este indiferentă pentru această organizație. Pentru informarea la fața locului au fost trimiși la Kiev lideri importanți ai U.E. care se ocupă de politica de securitate și de apărare la nivel european. Potrivit acestei abordări, U.E. este interesată în Ucraina de întărirea principiilor și instituțiilor democratice din această țară, respectarea drepturilor omului și ale minorităților, promovarea stabilității politice regionale, promovarea și sprijinirea bunei guvernări și contribuția la o coordonare internațională mai eficientă pentru a face față situațiilor de urgență.

            Uniunea Europeană nu are o armată unică, dar face politică despre ea, și anume Politica de Securitate și Apărare Comună (P.S.A.C.), componentă a Politicii Externe de Securitate Comună (P.E.S.C.). În cadrul P.S.A.C., statele membre au rolul decisiv în operațiile civile și militare ale U.E., prioritar fiind principiul suveranității naționale, iar apărarea europeană este declarativă, la nivelul unor principii și reguli cuprinse în Tratatul de la Lisabona. În caz de atac al unei țări membre U.E., mai ales pe linie teroristă, există clauza de solidaritate reciprocă; în probleme de constituire de forțe europene de apărare se mizează pe cooperarea structurată permanentă în care țările cele mai dezvoltate din punct de vedere militar trebuie să constituie un nucleu de bază în intervențiile militare europene cu aplicarea principiului „pooling and sharing” (adunare de forțe și mijloace și o redistribuire a lor în funcție de misiuni). În plus, apărarea europeană este avantajată de tehnologia militară europeană care se derulează prin programele Agenției Europene de Apărare.

            Consiliul Uniunii Europene monitorizează în permanență, prin structurile sale de specialitate, în special Consiliul Politic și de Securitate (COPS) și structurile militare ale U.E., evoluțiile situației din Ucraina. Comisia Europeană a propus măsuri specifice de ordin economic și financiar pentru rezolvarea situației de criză din Ucraina, deoarece dispune de o infrastructură permanentă în acest sens și are experiență în acest domeniu. De asemenea, Parlamentul European a pus în discuție cazul Ucrainei pentru o gestionare eficientă a acestui tip de criză geopolitică. 

            În concluzie, U.E. susține ideea potrivit căreia existența unei concepții comune de acțiune a statelor membre privind zonele de conflict potențial și măsurile care sunt necesare pentru gestionarea conflictelor presupun adoptarea unei atitudini proeuropene în cadrul întregii comunități. Doar în acest caz este posibil să se elimine tensiunile care persistă între state și punerea în funcțiune a capacităților U.E. de gestionare a crizelor.

            În decursul anilor, N.A.T.O. a dobândit o experiență aparte în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor și nu a stat indiferentă față de criza geopolitică din Ucraina,țară care a aparținut Tratatului de la Varșovia, alianță totalitară, unde sovieticii dictau și controlau toate structurile politice și militare, pe baza principiului centralismului absolut. Țările satelit nu aveau niciun cuvânt de spus, iar toate posturile de comandă militară erau încadrate cu generali și mareșali ruși, nefiind nicio idee de multinaționalitate, specifică spiritului N.A.T.O.

            După 1990, N.A.T.O. s-a transformat din bloc militar de apărare europeană occidentală în organizație politico-militară globală. În acest scop, N.A.T.O. și-a schimbat concepția strategică în ceea ce privește obiectivele și misiunile sale, trecând de la articolul 5 al Tratatului Nord Atlantic(„atacul asupra unui stat membru N.A.T.O. presupune acțiunea militară comună a Alianței”; regula mușchetarilor: „toți pentru unul, unul pentru toți”), la non-articol 5 (depășirea zonei clasice de responsabilitate și extinderea acțiunilor sale la nivel global: Balcani, Irak, Afganistan, Libia).

            Declarațiile fundamentale ale Alianței privind prevenirea crizelor, din Tratatul de la Washington, sunt valabile și în cazul crizei geopolitice din Ucraina. Articolul IV stabilește angajamentul de a întreprinde consultări atunci când este amenințată integritatea teritorială, independența politică sau securitatea vreunui stat membru N.A.T.O. sau partener. Cu atât mai mult, N.A.T.O. își îndeplinește rolul și misiunile sale pe baza unei organizări și funcționări ierarhice, cu structuri civile și militare conduse prin consilii, comitete, departamente și birouri, constituite la nivel strategic, operațional și tactic, care iau decizii prin consens, pe baza consultărilor tuturor membrilor Alianței în orice situație de criză care apare.

            Problematica crizei geopolitice din Ucraina a fost dezbătută la nivel politic și militar, mai precis la Cartierul General al N.A.T.O. de la Bruxelles și la Celula de Coordonare a Parteneriatului pentru Pace. La Cartierul General al N.A.T.O., sediul diplomatic și politic al Alianței, lucrează toate reprezentanțele permanente ale delegațiilor naționale ale statelor membre N.A.T.O., ale Secretarului General, ale Secretariatului Internațional, ale reprezentanților militari naționali, ale președintelui Comitetului Militar și ale Statului Major Militar Internațional, fiind interesate de situația din Ucraina, existând programe de cooperare cu această organizație. De asemenea, Ucraina are la N.A.T.O. ambasador, asistat de o delegație națională alcătuită din consilieri și oficiali, care își reprezintă țara în diferite comitete și comisii de lucru.

            Secretarul General al N.A.T.O., responsabil cu organizarea procesului de consultare și de adoptare a deciziilor în cadrul Alianței, este direct interesat de situația din Ucraina în calitatea sa de președinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic și al Consiliului Permanent Comun N.A.T.O.-Rusia și președinte asociat al reprezentantului Comisiei N.A.T.O.-Ucraina.

            Problema crizei geopolitice din Ucraina a fost pusă în discuție pentru rezolvarea situației create prin mijloace politice și eliminarea divergențelor dintre părțile aflate în conflict. Astfel, Departamentul pentru probleme politice este interesat de situația din Ucraina, mai ales că răspunderile sale se referă la studierea evoluțiilor politice ale N.A.T.O. în țările membre și cele partenere, fiind vorba acum despre relațiile N.A.T.O. cu Rusia și Ucraina. Centrul de criză al N.A.T.O.monitorizează permanent situația din Ucraina, prin schimbul și difuzarea informațiilor politice și militare care prezintă interes pentru N.A.T.O. și pentru țările sale membre.

            Consiliul Nord-Atlantic, autoritatea supremă politică și de putere de decizie din N.A.T.O., alcătuit din reprezentanți permanenți ai tuturor statelor membre, s-a întâlnit în ședințele de lucru, în regim de urgență, pentru a discuta implicațiile crizei geopolitice din Ucraina asupra N.A.T.O. În acest sens, țările membre N.A.T.O. și-au exprimat deschis opiniile față de situația din Ucraina, iar deciziile luate au reprezentat voința colectivă a guvernelor statelor membre. Orice decizie în N.A.T.O. referitoare la criza geopolitică din Ucraina s-a realizat prin consens, dat de unanimitatea sa și acordul comun, unde membrii Alianței s-au bazat pe experiența și concepțiile individuale ale fiecărei țări, beneficiind, în același timp, de mecanisme și proceduri care să le permită să acționeze în comun, rapid și decisiv, în această situație de criză.

            În cadrul Celulei Parteneriatului pentru Pace (PCC), unde Ucraina a aderat în mai 1994, s-au făcut informări despre situația din țară, unde autoritățile militare naționale și partenerii au luat cunoștință despre evoluțiile programelor de cooperare militară cu Ucraina.Din punct de vedere militar, situația din Ucraina a fost discutată și în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), unde Ucraina a aderat încă de la înființarea sa în 1997.

            În concluzie, N.A.T.O. deține un rol activ în gestionarea crizei geopolitice din Ucraina, își coordonează eficient activitatea cu O.N.U., U.E. și O.S.C.E., punând în funcțiune toate mecanismele și structurile consultative în această problematică.

            PozițiileS.U.A. față de Ucraina au un caracter strict geopolitic și geostrategic. Pe de o parte, Ucraina este considerată de administrația americană ca un factor de diminuare a influenței Rusiei în Europa centrală și în Balcani și de aceea sprijină politica de independență a Ucrainei, iar pe de altă parte S.U.A. consideră Rusia încă o mare putere ce poate afecta securitatea Occidentului și de aceea este necesară sprijinirea dezvoltării democratice a acesteia și continuarea cooperării cu Moscova în soluționarea problemelor vieții internaționale. În acest context, Guvernul S.U.A. acordă sprijin financiar pentru susținerea reformelor economice atât în Rusia, cât și în Ucraina.

            Statele Unite ale Americii acționează militar în plan european, numai prin N.A.T.O., numai dacă îi sunt afectate propriile interese geostrategice. Angajarea militară globală a S.U.A. reduce șansele de intervenție în Europa, atât din punctul de vedere al utilizării forțelor militare, cât și a resurselor disponibile. După aproape 70 de ani de intervenții salvatoare ale S.U.A. în Europa, când a acționat numai în situații dificile și complexe – intrarea în cel de-al doilea război mondial, organizarea apărării Europei occidentale prin înființarea N.A.T.O., restabilirea economică europeană prin Planul Marshall, purtarea Războiului rece, cursa înarmărilor, stabilizarea Balcanilor etc. – S.U.A. poate să-și schimbe calculele strategice și poate avea o nouă abordare în cazul Ucrainei (mai ales în Crimeea, partea de est, celelate teritorii răpite de la țări vecine ca Polonia, România) pentru a evita un conflict cu Federația Rusă. S.U.A. nu mai dorește să fie depanatorul Europei pentru situații dificile, ca urmare a slăbiciunii leadershipului european. Bazele militare americane în Europa, inclusiv în România, și scutul antirachetă fac parte din logica de apărare a intereselor americane în Europa și Orientul Mijlociu (Israel, Iran, Siria, țările din nordul Africii). Relațiile între S.U.A. și Federația Rusă nu pot duce la un conflict deschis, deoarece intră în calcul stabilitatea internațională a planetei.

            Dar în politica S.U.A. există și o rezervă strategică, în cazul acutizării conflictelor ucrainene interne est-vest, care pot pune în pericol integritatea teritorială a țării. Analiștii americani susțin că un stat ucrainean lipsit de zonele de rusofoni ar fi mai omogen din punct de vedere politic și, în consecință, mai stabil. Este important ca o eventuală scindare a Ucrainei să se producă în mod pașnic, deoarece un război civil pe teritoriul acestui stat ar căpăta dimensiuni internaționale.

            Federația Rusă consideră „străinătatea apropiată” drept sfera de interese exclusivă, fiind un element de continuitate în politica Moscovei din ultimele două secole. Cuprinderea Ucrainei în această sferă de interese este un pilon fundamental al menținerii capacității de influență a Rusiei în Europa centrală și Balcani. După dezmembrarea U.R.S.S., Moscova a folosit puternic pârghiile economice, politice, etnice și militare pentru refacerea relațiilor de subordonare ale noilor republici independente apărute în spațiul ex-sovietic. Rezultatul acestor eforturi s-a concretizat în crearea Comunității Statelor Independente (C.S.I.) sub forma unei comunități economice, politice și de securitate, cuprinzând întregul spațiu sovietic, cu excepția statelor baltice.

            În concepția Federației Ruse, N.A.T.O. este o rămășiță a Războiului rece, organizație care trebuia desființată odată cu Tratatul de la Varșovia, fiind în momentul de față o structură politico-militară internațională contestată. În Strategia Securității Naționale a Federației Ruse, N.A.T.O. este un potențial „inamic”, luat în calcul de strategii militari ruși, implicit țările membre N.A.T.O. sunt considerate forțe adversare Rusiei. Totodată, obiectivul fundamental al acestei strategii este protejarea cetățeanului rus în interiorul țării (atacuri teroriste) și în exteriorul acesteia.

            Caracteristica raporturilor ucraineano-ruse este imprimată de asigurarea securității naționale, luând în considerare faptul că Ucraina este stat independent apărut după dezmembrarea U.R.S.S., dar și situația sa de fostă colonie a Rusiei. În aceste condiții, Ucraina depinde economic de resursele energetice (în special gaze naturale și petrol) importate din Rusia, de ultimele rămășițe ale prezenței armatei rusești pe teritoriul Republicii Moldova și de existența unei importante minorități rusofone, în special în partea de est și de sud a Ucrainei. Încercările Ucrainei de a privi spre Vest sunt anihilate de tensiunile sale cu Rusia și din cauza arsenalului nuclear și a pretențiilor teritoriale ale Moscovei. Statutul Rusiei de cea mai mare țară a fostei U.R.S.S., fostă putere colonială ce și-a pierdut periferia, exponentă a regimului comunist totalitar, încă nu consideră Ucraina un stat independent și acceptă cu greu ca celelalte state din C.S.I. să nu se afle sub tutela Moscovei. Din acest punct de vedere, Kievul trebuie să manifeste respect, dacă nu chiar teamă, față de o Rusie care încă nu a abandonat pretențiile teritoriale asupra Ucrainei. Pe acest fond, relațiile Ucrainei cu Rusia sunt ambigue: pe de o parte, Kievul dorește să-și rezolve problemele interne și externe în mod independent, dar, în același timp, acceptă ca Moscova să joace un rol important pe plan mondial și ca lider în C.S.I. și Europa de est.

            Relațiile României cu Ucraina independentă datează din anul 1919, când acest stat a apărut prima dată pe harta politică a Europei moderne. Aceste relații au fost afectate de la bun început de problema Basarabiei, Rada ucraineană considerând acest teritoriu românesc ca fiind parte componentă a teritoriului Ucrainei.

            În condițiile în care puterea sovietică a început lupta împotriva Ucrainei independente, România a acordat sprijin „independiștilor” ucraineni (Petliura și Mahno), evidențiindu-se interesul Bucureștiului pentru existența unui stat independent ucrainean ca „tampon” față de Rusia. Constituirea U.R.S.S. (1922) a pus capăt posibilităților de dezvoltare a unor relații între București și Kiev, Ucraina fiind înglobată în Uniunea Sovietică. Trebuie menționat faptul că în 1924 a fost creată, din dispoziția Moscovei, pe teritoriul Ucrainei, R.S.S. Moldovenească, cu capitala la Tiraspol, în actualele raioane estice ale Republicii Moldova. Această republică autonomă a fost creată de Moscova ca o afirmare a drepturilor sale asupra Basarabiei românești, la Tiraspol militându-se pentru „eliberarea fraților moldoveni de dincolo de Nistru”.

            În 1940, ca urmare a anexării Basarabiei și Bucovinei de nord, Moscova a înființat Republica Moldova, iar sudul și nordul Basarabiei, precum și nordul Bucovinei au fost încorporate la Ucraina. Aceeași împărțire administrativă s-a repetat în 1944, când armata română și cea germană s-au retras. România a recunoscut independența Ucrainei, proclamată după puciul din august 1991 de la Moscova și confirmată printr-un referendum național la 1 decembrie 1991. Dar, cu ocazia acestui referendum, Parlamentul României, printr-o declarație adoptată în unanimitate, a declarat nulitatea de fapt și de drept a anexei secrete a Pactului Ribbentrop-Molotov și a confirmat drepturile românești asupra teritoriilor naționale, răpite conform anexei secrete a acestui pact. Păstrarea identității culturale a românilor ce trăiesc pe teritoriul actual al Ucrainei constituie un interes național fundamental al României.

            România și Ucraina au încheiat Tratatul politic de bază, care constituie baza juridică pentru amplificarea relațiilor de colaborare, deși o bună perioadă de timp acest tratat fusese blocat de ambele părți. Cauza principală a înghețării negocierilor privind Tratatul politic de bază dintre România și Ucraina a fost reticența Ucrainei de a insera în tratat denunțarea explicită a Pactului Ribbentrop-Molotov prin care, în 1940, nordul Bucovinei, sudul Basarabiei și Insula Șerpilor  erau încorporate în Uniunea Sovietică, teritorii incluse azi în Ucraina. Posibilitatea solicitării de către București a includerii în tratat a unei clauze referitoare la caducitatea anexei secrete la Pactul Ribbentrop-Molotov, ca un act de reparație morală a nedreptății făcute României în anul 1939, a determinat o anumită reținere din partea ucraineană în declanșarea procesului de negociere a acestuia. Ucraina a refuzat acest lucru deoarece, în concepția sa, aceste teritorii au fost anexate U.R.S.S. printr-un protocol secret și, deci, teritoriile respective aparțin statului ucrainean, iar partea ucraineană cere din partea autorităților de la București recunoașterea frontierelor actuale. O altă chestiune importantă a relațiilor bilaterale este problema minorităților naționale, unde se vorbește de asimilarea ucrainenilor din România și de situația românilor din Cernăuți.

            Pentru prima dată în istoria României s-a ivit marea oportunitate istorică ca trei mari actori internaționali să aibă interese în țara noastră: N.A.T.O., Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii. Constituirea în România a unui Centru de coordonare a intereselor geostrategice ale celor trei mari actori internaționali într-o singură direcție se impune cu necesitate. În momentul de față, interesele de apărare ale României sunt centrate pe N.A.T.O. cu sprijinul sporit al S.U.A. În Uniunea Europeană, România participă doar la misiuni de management al crizelor internaționale.

            În Republica Moldova, efectele crizei geopolitice din Ucraina sunt evidente, în sensul că disputele politice și naționale sunt puternice între grupările pro-europene și grupările pro-ruse, direct interesate de Transnistria. În prezent, conducerea actuală de la Chișinău este avantajată de sprijinul Uniunii Europene pentru libera circulație a persoanelor în spațiul U.E. și de interesele geostrategice ale S.U.A. în estul Europei.

            În concluzie, criza geopolitică din Ucraina reprezintă efectele transformărilor din țările din spațiul ex-sovietic, concretizarea conținutului politicii de securitate și apărare a Federației Ruse și modalitățile de funcționare a organismelor internaționale. Cunoașterea situației din spațiul ex-sovietic reprezintă o problemă de actualitate, „fierberea geopolitică” din această parte a lumii nu s-a terminat încă, în condițiile în care, pe de o parte, Federația Rusă depune toate eforturile pentru menținerea influenței sale în țările care au aparținut fostei U.R.S.S. iar, pe de altă parte, noile state independente din spațiul ex-sovietic militează pentru o strategie proprie de dezvoltare, cel puțin declarativ, fără intervenția Moscovei, având ca model de inspirație democrațiile occidentale, interesate de realizarea stabilității internaționale și regionale. Pentru România, criza geopolitică din Ucraina reprezintă un semnal clar pentru afirmarea stabilității și seriozității în politica sa internă și internațională și apărarea drepturilor românilor din afara granițelor țării. Deoarece Ucraina este țara vecină României, N.A.T.O. și U.E., procesele și fenomenele politice și sociale care au loc în această țară ar trebui să fie în preocuparea tuturor liderilor politici și administrativi din România, indiferent de culoarea lor politică. Clocotul geopolitic și geostrategic european actual se agită în complexul: N.A.T.O., U.E., Federația Rusă, S.U.A. Cerința expresă pentru România este de a-și alege locul cel mai potrivit în acest torent fierbinte.

 Sectiunea 3. Acordul de Asociere dintre Ucraina și UE în contextul geopolitic actual

Procesul de încheiere a Acordurilor de asociere dintre UE și statele din Centrul și Estul Europei, inițiat după căderea Zidului Berlinului și destrămarea URSS, s-a aflat în centrul preocupărilor reprezentanților UE în perioada 1991-2000. O analiză a acordurilor încheiate în această perioadă arată faptul că acestea au avut un numitor comun: au ținut prea puțin seama de caracteristicile naționale. Statele candidate au fost supuse unui proces de monitorizare a îndeplinirii unor indicatori clari de convergență în perioada de tranziție la economia de piață liberă, și anume:

1. stabilitate macroeconomică asigurată prin politici monetare și fiscale care au avut ca obiectiv reducerea spiralei inflaționiste generată de liberalizarea prețurilor;

2. independența Băncii Centrale a fiecărui stat, prin elaborarea de politici monetare aplicate întregului sistem bancar național;

3. crearea unui sistem fiscal național, adaptat la realitățile economice. Având în vedere condițiile impuse, precum și respectarea prevederilor din Acordurile de Asociere, UE a devenit treptat principalul partener comercial al fiecărui stat din Centrul și Estul Europei (CEEC). Primul summit mixt UE-CEEC a fost organizat la Bruxelles, în data de 5 februarie 1990, în centrul dezbaterilor aflându-se necesitatea înlocuirii Acordurilor de Comerț și Cooperare semnate înainte de 1990 cu Acordurile de Asociere. Comunicatul oficial de atunci a menționat faptul că Acordurile de Asociere la UE sunt adresate tuturor statelor Europei Centrale și de Est, cu excepția statelor fostei URSS. De menționat că Acordurile de Asociere au caracteristicile unor acorduri de comerț liber, fiind instrumente de pre-aderare. Treptat, UE a devenit principalul partener comercial al fiecărui stat din regiunea Europei Centrale și de Est, cu o pondere de peste 65%, față de o medie de 25% înainte de 1989. Revenind la Ucraina și la parteneriatele încheiate cu UE, este important de menționat că Acordul de Asociere dintre cele două părți nu specifică aderarea, ci numai creșterea schimburilor comerciale dintre cele două părți. De la început, Rusia a privit cu suspiciune extinderea cooperării UE cu statele Europei Centrale și de Est, considerând că îi poate prejudicia interesele sale economice și de cooperare în această regiune aflată istoric sub sfera sa de influență. În acest context, se impune menționat faptul că cele două state vecine, Rusia și Ucraina sunt interconectate strâns în ceea ce privește comerțul, investițiile și legăturile sociale. Din totalul populației Ucrainei, 17% este formată din etnici ruși, aceasta fiind cea mai mare pondere dintre toate statele cu care UE a dezvoltat Acorduri de Asociere. Din punct de vedere comercial, Rusia este de departe principalul partener comercial al Ucrainei, cu aproape 17,6 miliarde de dolari exporturi și 27,5 miliarde de dolari importuri (UKRSTAT, 2013). Din această perspectivă, unii analiști (Secrieru, 2013) arată că actuala criză din Ucraina, provocată de anexarea acesteia la Federația Rusă, trebuie privită într-un context mai larg, al politicii promovate de Vladimir Putin de a constitui o zonă de liber schimb cu o parte din statele fostei URSS, în încercarea de a restabili rolul de mare putere regională a Rusiei. Privind retrospectiv la configurarea istorică a relației UE – Rusia, se impune menționat faptul că reuniunea de la Malta, în decembrie 1989, a stabilit că statele est-europene vor fi sprijinite în eforturile de reconstrucție economică și democratică subsecvente prăbușirii regimurilor comuniste și trecerii la economia de piață liberă, dar, unele analize din literatura de specialitate (Szporluk, 2000) subliniază faptul că acest acord nu era valabil și în cazul Ucrainei sau al altor state membre ale fostei Uniuni Sovietice. Uniunea Europeană, în politica sa de extindere a granițelor spre statele din Centrul și Estul Europei, după căderea Zidului Berlinului a vizat includerea de noi state din Estul și Centrul Europei, dar nu a privit atât de departe, spre Ucraina sau alte state din fosta URSS. Totuși, pe măsură ce extinderea a continuat spre Est, statele din fosta URSS au devenit posibile deschideri pentru intrarea pe piețe cu potențial atrăgător pentru firmele europene. Ucraina, stat cu o populație de aproximativ 45 de milioane de locuitori, este abia pe locul 50 în clasamentul exportatorilor mondiali, ponderea exporturilor ucrainene în totalul mondial fiind de doar 0,37% (UKRSTAT, 2013). O țară de o asemenea mărime și cu o pondere atât de mică în comerțul mondial reflectă o dezvoltare economică mult sub potențial. Economia acestei țări este dependentă de relațiile comerciale cu marea putere vecină, Rusia. Pentru funcționarea economiei Ucrainei, aceasta are nevoie de importul a 75% din necesarul de resurse de petrol și gaze naturale și de întregul necesar de materie primă pentru funcționarea reactoarelor nucleare, iar principalul său partener comercial, Rusia îi acoperă în întregime această cerere. Și atunci, se pune în mod firesc întrebarea: de ce și-a schimbat Ucraina strategia geopolitică? Răspunsul, în opinia autorilor, provine din rațiuni economice. Grav afectată de criza internațională, Ucraina a înregistrat o scădere economică de proporții, PIBul său reducându-se cu 14,9% în 2009, fapt ce a determinat o reorientare a strategiei sale economice și geopolitice. Analiza tratatelor dintre UE și Federația Rusă de la începutul anilor '90, după Perestroika inițiată de fostul președinte rus Mihail Gorbaciov, arată că statele membre ale UE de atunci s-au angajat să respecte granițele fostei URSS. Intrarea ca state membre cu drepturi depline a Poloniei și a altor state din vecinătatea Ucrainei în UE, în 2004, a dat speranță statelor din fosta URSS care până atunci nu se aflau în calculele UE: Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia. La nivel militar, Ucraina este unul dintre cele cinci state foste membre ale URSS care au semnat un Parteneriat pentru Pace cu NATO, în 1994. Dialogul dintre cele două părți s-a intensificat după 2005, dar nu există încă niciun plan de acțiune, așa cum există în cazul Georgiei, Macedoniei, Muntenegrului și BosnieiHerțegovina. Spre deosebire de celelalte state menționate, Ucraina se confruntă cu opoziția fermă a Rusiei, care consideră că includerea acestei țări în NATO este „o amenințare directă la adresa sa”, această temere fiind împărtășită și de o parte importantă a populației ucrainene.

CONCLUZII

Procesul de evoluție al organizării bisericești n-a fost însă unul simplu sau lipsit de conflicte, situația de provincie ecleziastică bizantină a bisericilor din teritoriile românești, fiind alături de avantajele certe oferite însoțită și de unele efecte mai puțin benefice locuitorilor: impunerea în scaunele mitropolitane locale, ca și în toată ierarhia bisericească din provinciile ecleziastice, de către Patriarhatul ecumenic de la Constantinopol, a unor străini, adică a unor ierarhi greci și încă nu a oricărui fel de greci, ci doar a unor greci din Fanar (cartier Constantinopolitan în care se afla și se mai află încă Patriarhia ecumenică), a produs în mod vădit fricțiuni între domnii Moldovei (administrația seculară) si Patriarhatul ecumenic de la Constantinopol, când la indicațiile domnului Moldovei, au fost hirotoniți la finele secolului al XIV-lea, pentru prima oară, o serie de etnici români (moldoveni). Unul dintre aceștia, Iosif, va deveni primul etnic român suit pe scaunul mitropolitan al Moldovei, și de altfel primul mitropolit etnic român din toate teritoriile românești. Inițiativa domnului moldovean al vremii (Roman Mușat) și menținerea ei de către succesorul lui imediat (Alexandru cel Bun) se înscrie de altfel într-o tendință mai largă de apropriere graduală a instituției bisericești de către autohtoni, și astfel de respingere a imperialismului etnico-religios grecesc, întrucât ea avea loc în același timp și în regiunile aflate la nordul Moldovei. Escaladarea crizei survine atunci când Patriarhia ecumenică de la Contantinpol încearcă, cu doar câteva decenii înaintea aneantizării Imperiului Bizantin de către sultanul Mehmet al II-lea, să impună un ierarh grec pe scaunul mitropolitan, gest refuzat ferm de către moldoveni, fapt care provoacă în 1394 aruncarea anatemei de către Patriarhia ecumenică de la Constantinopol peste întreaga Moldovă: "domn, ierarh, boieri, preoți și credincioși." Până în 1401, întreaga populație a Moldovei mai era încă anatemizată, de la această dată încolo grecii luând decizia să păstreze afurisenia doar asupra boierilor și celor doi ierarhi moldoveni, numiți de domnitor. În anul următor, anatema va fi ridicată complet de către Patriarhul ecumenic, Iosif fiind și el recunoscut în funcția de mitropolit, însă acest gest este contestat de alți ierarhi fanarioți, fapt care va duce chiar la înlăturarea temporară a Patriarhului ecumenic Matei, care se aratase înțelegător cu dorințele credincioșilor moldoveni, înțelegând fără îndoială atât inevitabilitatea tendinței istorice de apropriere a instituției bisericii de către populațiile din incipientele state ortodoxe, cât și riscurile unei intransigențe: exista propaganda catolică și astfel pierderea unei țări de la religia ortodoxă, cum exista și amenințarea otomană care îi incita pe bizantinii mai lucizi la compormis pentru păstarea unei solidarități politice și unități ortodoxe.

După căderea Constantinopolului sub turci în anul 1453, tradiția bizantină a putut fi păstrată datorită refugiului la nord de Dunăre a numeroase familii și figuri bisericești de acolo. Familiile fanariote care au dat domni „ nepământeni ” Munteniei și Moldovei (după domnitorul și martirul Constantin Brâncoveanu) au contribuit și ele, în tradiția românească, la înzestrarea "Sfântului Munte" Athos, deși într-o mai mică măsură decât cei pământeni care i au precedat. Această conștiință a unei unități spirituale, istorice și culturale cu Bizanțul a făcut și să se acorde de către domnitorii celor două țări românești libere sau autonome (Muntenia și Moldova), stipendii mai mult decât generoase tuturor lăcașelor ortodoxe aflate sub dominație musulmană : mânăstiri din Moesia, cele din Rila, din Athos ori Meteore, mânăstirea Sumela din țara Trebizondei, mânăstiri din Palestina, Sinai, Siria, nordul Egiptului ș.a.m.d. Aceste stipendii aveau forme extrem de variate : manuscrise și tipărituri în limbile acelor țări, obiecte de cult, meșteri constructori, sume mari de bani, uzufructul unor moșii din nordul Dunării… Sprijinul românesc a fost esențial pentru supraviețuirea acestor focare de credință și cultură. Iar rezultatele mecenatului românesc pot fi văzute și astăzi, de la steaua de argint de la Betleem (stil românesc, în 8 colțuri) la zidurile mânăstirilor din Athos ridicate pe cheltuiala românilor.

Deasemenea, au fost realizate și în țară nu numai monumente de arhitectură, ci deasemenea monumente literare. Renumita Biblie a lui Șerban, prima traducere completă a Bibliei în limba română publicată în 1688 în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688 în Țara Românească) este o operă matură și somptuoasă. Biblia de la Bucureștinu ar fi putut apare fără o mulțime de traduceri parțiale, și probabil de cele mai multe ori necunoscute sau anonime.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Cioculescu Șerban Filip, Introducere în Teoria Relațiilor Internaționale, Editura Militară, București, 2007.

Cioculescu Șerban Filip, Viitorul nu ia prizonieri, Editura Rao, București, 2013.

   Cioroianu Adrian. Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială. – București: Curtea Veche. – 2009. – P. 155-156. 

Cohen Eliot A., Putin power play in Ukraine, The Washington Post, March 2, 2014,

Constantin Manolache, Structuri de securitate și gestionare a crizelor în context euro-atlantic, Editura Cantes, Iași, 2004, p. 11.

Dr.MUREșAN Liviu, Noua axã geopoliticã Marea Caspicã-Marea Neagrã-Marea Mediteranã. Energie și securitate – oportunitãți și sfidãri pentru România, în volumul “Integrarea euroatlanticã. Prioritãți post-Praga”, Editura AISM, București, 2002, p. 106.

Encyclopaedia Universalis, vol. 24, Editeur à Paris, Franța, 2008, p. 178.

Florin Dobrei – Bisericile ortodoxe hunedorene, Ed.Eftimie Murgu, Reșița, 2011

Gabriela Anghel, „Rusia își joacă viitorul în Crimeea?”, ziarul România Liberă, 26 februarie 2014.

Natalia Iakavenko, Studiu privind situația politică din Ucraina, Institutul de Economie Mondială și Relații Internaționale din cadrul Academiei Naționale de Științe a Ucrainei, Kiev, 2004.

Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București, 2003, p. 25.

Serghei KORTUNOV, „Should Russia Claim Great Power Status”, RIA Novosti, Sept. 25, 2006; S. Kortunov este vice-președinte al grupului de experți al Comitetului Superior pentru Afaceri Internaționale

Viorel Patrichi: Ucraina vtrea să ne ia și Putna  http://www.rgnpress.ro/rgn_11/analize-interviuri/419-viorel-patrichi-ucraina-vrea-s-ne-ia-i-putna.html (accesat 17.05.2014); Un oficial ucrainean cere anexarea unor "regiuni etnice ucrainene" din Polonia și           România – presă http://www.zf.ro/politica/un-oficial-ucrainean-cere-anexarea-unor-regiuni-etnice-ucrainene-din-polonia-si-romania-presa-7912603 (accesat 17.05.2014);

Vladimir Sergheiciuc, „Ukrainske Slovo”, săptămânal ucrainean, nr. 39/29.09.1994 și 40/6.10.1994.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Cioculescu Șerban Filip, Introducere în Teoria Relațiilor Internaționale, Editura Militară, București, 2007.

Cioculescu Șerban Filip, Viitorul nu ia prizonieri, Editura Rao, București, 2013.

   Cioroianu Adrian. Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială. – București: Curtea Veche. – 2009. – P. 155-156. 

Cohen Eliot A., Putin power play in Ukraine, The Washington Post, March 2, 2014,

Constantin Manolache, Structuri de securitate și gestionare a crizelor în context euro-atlantic, Editura Cantes, Iași, 2004, p. 11.

Dr.MUREșAN Liviu, Noua axã geopoliticã Marea Caspicã-Marea Neagrã-Marea Mediteranã. Energie și securitate – oportunitãți și sfidãri pentru România, în volumul “Integrarea euroatlanticã. Prioritãți post-Praga”, Editura AISM, București, 2002, p. 106.

Encyclopaedia Universalis, vol. 24, Editeur à Paris, Franța, 2008, p. 178.

Florin Dobrei – Bisericile ortodoxe hunedorene, Ed.Eftimie Murgu, Reșița, 2011

Gabriela Anghel, „Rusia își joacă viitorul în Crimeea?”, ziarul România Liberă, 26 februarie 2014.

Natalia Iakavenko, Studiu privind situația politică din Ucraina, Institutul de Economie Mondială și Relații Internaționale din cadrul Academiei Naționale de Științe a Ucrainei, Kiev, 2004.

Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București, 2003, p. 25.

Serghei KORTUNOV, „Should Russia Claim Great Power Status”, RIA Novosti, Sept. 25, 2006; S. Kortunov este vice-președinte al grupului de experți al Comitetului Superior pentru Afaceri Internaționale

Viorel Patrichi: Ucraina vtrea să ne ia și Putna  http://www.rgnpress.ro/rgn_11/analize-interviuri/419-viorel-patrichi-ucraina-vrea-s-ne-ia-i-putna.html (accesat 17.05.2014); Un oficial ucrainean cere anexarea unor "regiuni etnice ucrainene" din Polonia și           România – presă http://www.zf.ro/politica/un-oficial-ucrainean-cere-anexarea-unor-regiuni-etnice-ucrainene-din-polonia-si-romania-presa-7912603 (accesat 17.05.2014);

Vladimir Sergheiciuc, „Ukrainske Slovo”, săptămânal ucrainean, nr. 39/29.09.1994 și 40/6.10.1994.