Autocefalia Bisericii Ortodoxe 2

INTRODUCERE

Autocefalia Bisericii Ortodoxe a atras atenția teologilor dar și juriștilor în mod special. Acest subiect a fost în discuție din vreamea apostolic, însă sub diferite denumiri. Astfel cunoaștem din din cărțile sfinte ale Bibliei că biserica primară a fost condusă în mod autocefal de către episcopii ei, ulterior iscându-se problem de ordin administrativ – bisericesc, Sinoadele Ecumenice și locale au fost puse în situația de a lua măsurile care se impuneau la momentul acela. Este de notorietate cazul Bisericii din Cipru care acuză BIserica dn Antiohia că încalca legislația bisericească, creând imixtiune, fapt amendat de sinoade care defines în mod clar că jurisdicția unui episcop/mitropolit se întinde până acolo unde nu încălca dreptul altui confrate de a-și duce la capăt misiunea.

În soluționarea cazurilor unde se constată abuz sinodul analiza cazul din mai multe puncte de vedere; astfel se avea în vedere aspectul istoric, geographic, cultural și nu în ultimul rând cel administrativ teritorial. Aceste aspect s-au dovedit a fi regulile de bază pentru analiza cazurilor când o Biserică locală solicitată autocefalia.

Biserica Ortodoxă Romana, încă de la începuturile ei, s-a constituit în biserica autonomă. Aceasta autonomie este evidențiata în perioada secolului IV, când episcopul tomisului deținea titulatura de arhiepiscop, lucru ce îi conferee în mod oblicatoriu și un statut a parte și o libertate mai mare. Jurisdicția acestei arhiepiscopii acoperea în special zona Dunării de Jos, Dobrogea dar cu siguranță activitatea episcopilor de aici se răsfrângea și aspră altor teritori locuite de romani.

Lucrarea de față este structurata în mai multe capitol și subcapitole care vizează acoperirea subiectului și tratarea lui în mod cât mai exhaustiv. Cât privește modul de lucru, am optat pentru o tratare cronologică a subiectului, deoarece consider că temă poate fi înțeleasă mult mai bine.

Capitolul I al lucrării denumit generic Considerații Generale, așa cum îi spune și numele acoperă problema autocefaliei bisericești din mai multe puncte de vedere: noțiunea de autocefalie, unde se insistă pe originea termenului și momentul în care a început să fie utilizat în mediul bisericesc; un alt aspect tratat în acest capitol îl reprezintă subcapitolul intitulat: bazele autocefaliei. Aici se încearcă o trecere în revistă a bazelor canonice pentru susținerea autocefaliei. Dar au mai fost analizate și aaspecte care țin de drepturile, obligațiile precum și încetarea autocefaliei.

Capitolul al II-lea: Autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane. Tratează, de fapt subiectul propriu-zis al lucrării, fiind capitol central este și mult mai întins. Așa cum spuneam și mai sus se încearcă o tratare cronologică și că atatre am considerat oportun să mă opresc asupra mitropoliilor istorice: Mitropolia Uugrovlahiei, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Transilvaniei. Am insistat asupra lor pentru a evidential faptul că autocefalia a fost doar un act formal din partea Pariarhiei Ecumenice, toate cele trei mitropolii bucurându-se de autonomie încă de la începuturile lor. Aspect importate au fost analizate și în subcapitolele, biserica în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și legislația bisericească emisă de statul român, precum și impacul acesteia asupra bisericii. Sfințirea Sfântului Mir este un act care a produs și mai mari conflicte cu Patriarhia de Constantinopol, fiind considerat un act rebel, însă acest moment a fost de fapt punctul maxim atins de Biserica Ortodoxă Romana, pe plan spiritual în final fiind tratat momentul din aprilie 1885, adică recunoașterea oficială de către Constantinopol, prin tomosul patriarhal a ceea ce numim noi autocefalie.

Capitolul al III-lea este șic el final, în cuprinsul lui fiind tratate teme ce țin de evoluția ulterioară a Bisericii și a vieții bisericești în general. Ridicarea la rangulde patriarhie a Bisericii Autocefale Romane la 25 februarie 1925 precum și organizarea vieții bisericești din cuprinsul Patriarhiei Romane și diaspora de care este responsabilă aceasta.

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE

Noțiunea de Autocefalie

Autocefalia se regăsește, ca termen de proveniența etimologică, prin reunirea celor două cuvinte din limba greacă „autos” – care înseamnă „prin sine” – și „kefali” – care înseamnă „cap”.

Se știe că prin cuvântul autocefalie (aftokéfalos, avtokéfalon) în limbaj canonic autentic, înțelegem „starea de independență administrativă jurisdic-țională sau de conducere a unei Biserici Ortodoxe față de alte unități bisericești, egale în drepturi, care se găsesc în stare de interdepență sub raport dogmatic, cultic și canonic, formând împreună ortodoxia ecumenică”, și că autocefalia reprezintă o realitate a vieții bisericești, datând chiar din timpurile sfinților apostoli. Autocefalia, este unmod tradițional de organizare administrativă în cadrul Bisericii Ortodoxe, în sensul de cârmuire prin cap propriu (avtos chafali), adică prin căpetenia proprie a unei Biserici, a luat forme mereu noi în epoca de desăvârșire a organizării Bisericii de-a lungul veacurilor.

Autocefalia unei Biserici implică si același timp: drepturi, libedrtate, responsabsilitate în hotărârile pe care le ia această. Drepturfile unei Biserici autocefale nu sunt expudse într-un cod canonic, ele derivă dintr-un cofnsens al practicii vieții Bisericilor autocwefale de-a lungul veacurilor.

Biserică autocerfală fiind liberă în deciziile sale privind: alegerea și hirotonia epsicopilor, administrația bisericească, organi3zarea educației teologice, a vieții liturgice și a activității pastoral- misi2onare, liberă în ceea ce privește activit4ate sau slujirea sa în societate, relațiile frățetști sau de cooperare cu alte Biserici, precum și relațiile cu autoritățile civile din țară în care păst3orește colectivitate duhovnicesti.

Autocefalia reprezintă în limbajul bisericesc ortodox statutul canonic al unei Biserici locale care se bucură de o autonomie bisericească maximă și de dreptul ca Sfântul său Sinod să aleagă conducatorul respectivei Biserici fără influenta nici unei autorități externe. O Biserică autocefală este, deci, aceea în care propriul Sfânt Sinod reprezintă autoritatea supremă în ce privește următoarele chestiuni: alegerea și hirotonia episcopilor, administrația bisericească proprie, organizarea scolilor teologice, activității de misionariat, angajamentului filantropic al slujirii în societate, relațiile ecumenice cu alte culte și relațiilor cu autoritățile civile. O astfel de poziție a unei Biserici autocefale amintește suveranitatea din raporturile dintre state. Dar autocefalia, deși se poate asemăna cu suveranitatea, nu este totuși nicidecum identică cu aceasta, întrucât suveranitatea are caracteristică de a reprezenta o independentă principial nelimitată prin nimic, pe când autocefalia reprezintă o independență limitată prin norme obligatorii pentru toate Bisericile autocefale și anume prin norme cu caracter dogmatic, ceremonial-liturgic și canonic-disciplinar.

Această librtate manifestandu-se în plan jurifsdicțional-administrativ dar nu și în cel al învățătfurii de credință, unde se păstgrează o unitate serioasa între toate biserircile ortodoxe surori. Biserica autocefală este deci o biserică având conducere proprie sau de sine, organismul ei de condughcere fiind Sinod prezidat de întâistăthătorul acelei Bisericești.

Prin urmare nu este vorba de o altfel de independență decât de una administrativ-jurisdicțională sau de cârmuire, în sensul că așa cum spune însuși numele său grecesc — auto-chefali — înseamnă administrare proprie, adică prin căpetenia proprie a unei Biserici. Aceasta înseamnă că nici una din unitățile bisericești care au cârmuire proprie, nu sunt subordonate una alteia, ci fiecare se conduce în mod independent.

De autocefalie se deosebește și autonomia, aceasta reprezentând un grad inferior de independentă față de autocefalie, pe când suveranitatea am văzut că reprezintă un grad superior. Biserică autonomă se distinge de Biserică autocefală, prin faptul că ntu se bucura de toadte drepeturile acessteia. Spre exemplu întâistătătorul sau primfatul ei treebuie să fie confirmsat de Biserica Mamă, nu are dreptul de a sfinți Sfântul și Marele Mir, etc.

Trecand peste problema autonomiei, care constituie o problemă pentru sine, ne reține deocamdată atenția doar problemele legate de autocefaliei.

Administrativ, Bisericile locale autocefale se diferențiază totuși prin modul în care sunt organizate, mitropolii sau patriarhii. Între Bisericile ortodoxe autocefale surori și egale între ele, Patriarhia ecumenică cu sediul la Constantinopolului se bucură de un primat de onoare care, atunci când împrejurările impugn ea se prezintă sub forma unui primat de coordonare a coresponsabilității în acțiuni ce privesc Ortodoxie.

Cuvântul „autocefalie” nu a fost de la început folosit pentru a exprima poziția canonică a Bisericilor care sc găsesc în situația de autocefalie. Mai întâi îi este dată o întrebuințare profana, indicând independența sau autonomia individuala, precum și aceea a unor unități sociale sau administrative ale lumii vechi; de asemenea a avut și înțelesul de suveranitate, adică de putere politică supremă.

Despre folosirea cuvântului autocefalie, în limbaj bisericesc, nu avem știri sigure, înainte de veacul al V-lea sau al VI-lea, apoi folosit și în limba latină, continuu, din veacul al VlI-lea

În acest context, cu mult mai târziu, termenul autocefalie a început să fie întrebuințat de renumiții comentatori ai dreptului bisericesc răsăritean în sec. XII: Alexie Aristen, Ioan Zonara și Theodor Balsamon. De exemplu, Theodor Balsamon, vorbind despre independenta Bisericilor, afirma: "Să nu ți se pară curios dacă găsim și alte Biserici autocefale, precum: a Bulgariei, a Ciprului, sau a Iviriei” (adică a Gruziei).

În definirea și aplicarea termenului de autocefalie s-a recurs de nenumărate ori la ideea că, în vechime, Biserica de Constantinopol ar fi singura care are autoritatea de a acorda autocefalia unei Biserici, autoritate invocată interpretarea Canonului 28 al Sinodului Ecumenic de la Calcedon al IV-lea de la Calcedon care stabilește că Patriarhul Ecumenic are autoritate asupra “pământurilor barbare”. Însă, unii critici moderni considera că statutul de autocefalie trebuie legat și de faptul că multe din Bisericile autocefale se găseau în proximitatea geografică sau a tradiției activității misionarilor constantinopolitani în anumite zone de interes imperial.

Însă, canoniștii moderni au văzut în Canonul Apostolic 34 exprimat destul de clar faptul că întreaga Biserică creștină formează o singură comunitate spirituala din care fac parte bisericile locale care formează structure separate-autonome, acestea fiind grupate în jurul unui centru administrativ unic, condus de Episcop.

“Episcopii unui neam – unui teritoriu – trebuie să-l recunoască pe cel ce este întâi între ei, socotindu-l drept cap”, , ci de întâiul dintre ei și „nefăcând nimic mai deosebit fără știrea să, afară de ceea ce fiecăruia îi este îngăduit în eparhia să și în localitățile care depind de ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără știrea tuturor, întrucât numai așa va fi în unire și se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh” Canonul 34

Bazele Autocefaliei

Observăm, că în cadrul unui stat se pot constitui, fie pe baza națională, fie pe baza geografică sau în alt chip, mai multe autocefalii.

După obținerea autocefaliei, nouă Biserică autoceiala trebuie să vestească despre acest lucru prin scrisori, pe toate celealte Biserici autocefale, rugându-le să o primească în comuniunea lor.

Condițiile din partea Bisericii care acordă autocefalia.

Să emită un “Tomos” sinodal, carre conferă autowcefalia. Tomosul nu poate fi un act personal al căpeteniei Bisericii autocefale decât în împrejurări excepționale, adică în cazuri de forța majoră.

Tomosul arata temeinicia actului de proclamare a autocefaliei, și să specifice drepturile pe care le primește o Biserică autocelă.

Să vesteqască toate celelalte Biswerici autocefale despre crearsea noii autoceffalii, comunicsându-le tomosul sinodal, și rugându-le să consimtă.

Condițiile din partea Bisericii ecumenice.

Noua autocefalie pentru a fi recunoscută de Bisericile deja autocefale, făcându-se cunoscută această recunoaștere prin scrisori sau acte de consimțământ, ca răspuns la scrisorile Bisericii mame și ale noii Biserici, ca unei unități bisericești nu i s-ar recunoaște autocefalia de către Biserica mamă, deși respectiva autocefalie ar fi legitimă să fi fost cerută cu respectarea rânduiedlilor canoneice, celelalte Biserici autoacefale au drepdtul să intervină pentru a se acorda auteocefalia cerută, după cum pot să interevină și pentru a nu se recunoaște autocefalia sau pentru a se retrfage autocefalia unei Biserici, care nu îndaeplinește condițiile în acest scop.

În cazul proclamării unei autocefalii de către Biserica mamă, ea săvârșește acest act în numele Bisericii ecumenice, pentru ca prin acesta exercită o putere pe care o deține în chip solidar cu întreaga Biserica.

Nu sunt puține cazurile în care ca factor activ în proclamarea autocefaliei a intervenit și statul prin împărați sau alți cârmuitori, precum și unele împrejurări care au creat autocefalia de fapt.

Biserica nu a recunoscut niciodată statului dreptul de a proclama el însuși autocefalia, dar nu au lipsit cazurile în care sinoadele au autorizat puterea de stat, fie să proclame autocefalia, fie să confirme autocefalia deja existentă.

Cât privește faptul că unele dintre Bisericile autocefale s-au substituit altora în acordarea autocefaliei lor, trebuie observat că astfel de acte nu au nici un temei canonic, ci constituie imixtiuni în jurisdicție străină.

Se pune întrebarea, care au fost factorii care au determinat apariția și proclamarea Bisericilor autocefale? Căci într-adevăr, dezvoltarea istorică a organizației bisericești nu arată existența unui singur tip de autocefalie și nici existența acelorași baze sau condiții obiective menite să legitimeze proclamarea autocefaliei. Cu toate acestea, privite în ansamblul lor și analizate mai adânc, condițiile obiective care au determinat constituirea Bisericilor autocefale, pot fi identificate astfel:

Condiție firească, ce ni se înfățișează pe de o parte, sub formă de năzuință naturală spre independență și libertate, iar pe de altă parte, sub forma unor condiții naturale: geografice, economice, culturale și na¬ționale, precum și sub forma unor împrejurări de forță majoră.

Bază dogmatică;

Bază canonică;

Bază politică, determinată de puterea de stat.

În cele ceurmează vom analiza fiecare condiție în parte, pentru a înțelege mai bine importanța acestor condiții.

Condițiile naturale deși trebuiesc socotite ca de la sine înțelese, totuși nu au fost acceptate întotdeauna ca temeiuri suficiente pentru justificarea autocefaliei, așa încât nu este de prisos nici relevarea justeței acestora.

Astfel, nimeni nu poate socoti în alt chip decât ca foarte legitimă și pe deasupra oricăror obiecțiuni, năzuința naturală spre independența, care este o formă a năzuinței după libertate, constituind și principalul obiectiv al luptei pentru libertate. Această năzuința este atât de puternică, încât totul caută să se descătușeze până chiar și din legile firii, cu toate că în afara acestora nimic nu ar putea exista și cu atât mai puțin viața omenească. De năzuința spre libertate și independență este stăpânit orice individ și deopotrivă orice grup sau orice societate Constituită, indiferent de activitatea pe care ar desfășura-o. Ca fenomen firesc, această năzuință nu putea să nu stăpânească în mod inevitabil, deopotrivă și pe credincioși și grupurile sau unitățile religioase. De altfel libertatea și independența sunt condiții absolut necesare oricărei activități conștiente și oricărei creații, precum și pentru îndeplinirea oricărui rost în viață. Fără de acestea două nu se poate realiza nimic, așa încât nici obiectivul suprem al vieții creștine și al lucrării Bisericii, care este mântuirea. Nu poate fi atins altfel decât în condiții de libertate și independență. Și pe cât sunt de necesare aceste condițiuni vieții credincioșilor, tot pe atât sunt de necesare și vieții grupurilor sau societăților religioase, așa încât, pe deasupra oricărei alte rațiuni, dobândirea lor este legitimata și de această năzuință firească după ele, ca și de necesitatea lor care este tot atât de firească.

Cât privește condițiile geografice, economice, culturale ca și împrejurările de forță majoră, care determină constituirea unor grupuri sau unități omenești independente unele de celelalte, legitimitatea cauzelor pe care le reprezintă acestea a fost mai puțin pusă la îndoială decât legitimitatea cauzei pe care o reprezintă realitatea numită popor sau națiune.

În legătură cu legitimitatea năzuințelor firești ale unui popor sau ale unei națiuni spre independență în cadrul vieții religioase sau în cadrul organizației bisericești, s-au ridicat obiecții chiar și de pe poziții religioase, pretinzându-se că aceste năzuințe ar fi contrare spiritului universalist creștin, contrare spiritului evanghelic, etc.

Este evident, că dacă ar fi vorba de substituirea năzuinței creștine, prin năzuințe determinate de apartenența firească la un popor sau la o națiune, obiecțiunea respectivă ar fi întemeiată. Cum însă în cazul autocefaliei, baza națională care determină constituirea unei Biserici autocefale, nu se afrmă ca un determinant prevalent față de baza religioasă, adică față de credința creștină, este evident că ea nu se menține decât în rolul unui determinant firesc și ca urmare, orice obiecțiune împotriva aceistei baze este tot atât de lipsită de vreo justificare că și orice altă obiecție împotriva legilor sau rânduielilor firii. De altfel, contestarea legitimității acestei baze pentru constituirea unei biserici autocefale, apare cu atât mai neîndreptățită, cu cât ea nu este considerată în ortodoxie ca un determinant obligator al autocefaliei, ci numai că unul care poate servi în rând cu altele la determinarea unei autocefalii, sau la justificarea con-stituirii ei.

Dacă mai avem în vedere și faptul, că la mântuire sunt chemate cu drept egal toate formele naturale de existentă a oamenilor, pentru că toate câte există — între ele, și forma națională — și câte vor mai apare, au fost mântuite în chip obiectiv, ne dăm și mai bine seama, că ele sunt îndreptățite prin urmare să apară cu identitatea lor proprie. — Cu ceea ce reprezintă prin specificul lor — în acțiunea de dobândire a mântuirii, la care sunt chemate ca ceea ce sunt. ca ceea ce reprezintă de fapt.

Popoarele sau națiunile constituite în Biserici naționale autocefale, nu desființează ecclesia, Biserica cea una, sfânta, ecumenică, după cum nici națiunea ca atare nu desființează omenirea, și după cum nici indivizii cu entități independente, nu desființează grupul sau societatea. După cum nu există contrazicere între părțile firești ale unui organism, tot așa nu există și nu poate să existe contrazicere între formele de organizare firești din cadrul omenirii și numai între formele de organizare firești ale credinței religioase, în cadrul Bisericii.

O Biserică autocefală constituită pe bază națională în cadrul ortodoxiei ecumenice, apare ca un lucru tot atât de firesc, pe cât de firesc este orice element din care se alcătuiește un peisaj natural. De altfel, Biserica națională nu înseamnă o Biserică națională în fond, ci una și aceeași Biserică nedespărțită din unitatea ecumenică a ortodoxiei, ci doar înveșmântată într-un chip propriu, în chipul național.

Se înțelege insă, ca pe cât de legitimă este constituirea unei Biserici autocefale naționale, tot pe atât de nejustificată și de contrarie spiritului creștin este tendința unei Biserici naționale de a-și supune formelor sale naționale pe creștinii aparținând altei națiuni, chiar dacă aceia se găsesc în cuprinsul aceluiași stat sau pe teritoriul aceleași Biserici. O astfel de tendință sau încercare, ar arăta substituirea de fapt a conținutului creștin al Bisericii respective, printr-un conținut național șovin, pentru că este evident, că nimeni și nicăieri Mântuitorul nu a învățat, că cineva trebuie să fie făcut grec, turc, german, etc. Pentru a fi mântuit și nici că la mântuire ar fi chemate cu precădere anumite popoare, într-o strictă ordine de sorginte și factură rasistă.

Legitimele aspirații și drepturi naționale care trebuiesc recunoscute și a căror manifestare trebuiește garantată și în Biserică, nu pot servi nimănui ca pretexte pentru asuprire națională de pe poziții religioase, pentru practicarea unui șovinism religios, sau pentru urmărirea unor țeluri de deznaționalizare prin folosirea unor mijloace religioase, așa cum s-a încercat uneori.

Prin urmare trebuie să se facă deosebire între ceea ce reprezintă năzuință naționala firească, năzuința care păstrează în organizarea Bisericilor autocefale conținutul religios creștin, și între ceea ce reprezintă forma rea a năzuinței naționale prin șovinism, care caută să substitute conținutul religios creștin al unei Biserici naționale, printr-un conținut naționalist fară baza dogmatică a autocefaliei, ea ni se înfățișează ca rezultând, pe de o parte, din baza ei naturală pe care am analizat-o. Pe de altă parte, din faptul că unitatea Biserici, unitatea ei ființiala și absolută, nu este și nu poate fi prejudiciata în niciun chip prin constituirea unor Biserici independente sau autoceiale, în corpuul universal.

Vorbind însă despre unitate, nu trebuie să înțelegem nicidecum prin ea altceva decât ceea ce spune însuși acest cuvânt, adică o zare unitară, alcătuită din oricât de multe și de variate părți, iar nu o organizare care să pună la bază uniformitatea forțata.

În primele veacuri ale Bisericii și de-a lungul istoriei sale nu a fost vorba de uniformitate niciodată, ci numai de unitate. O unitatea format înșiși apostolii, iar darurile Sfântului Duh și puterea li s-a dat acestora în unitate. În aceeași unitate au păstrat pu¬terea bisericească și cei ce au primit-o prin moștenire sau succesiune de la Sfinții Apostoli. Această putere tot în mod unitar o dețin prin solidaritatea îndrmuitorii sacramentali ai Bisericii. Ei o dețin în totalitea ei numai formând împreuna o unitate, dar tot una și aceeași putere o dețin și individual pentru unitățile sau grupurile în fruntea cărora sunt puși Existând și lucrând individual episcopi atât transmiterea puterii bisericești episcopilor, cât și transmiterea unor sinoade sau grupuri de episcopi, reprezintă acte ce se încadrează în succesiunea apostolică, adică acte prin care se fac părtași în grad deosebit de puterea bisericească moștenită de la Apostoli, atât episcopii în mod individual, cât și sinoadele formate din aceștia. Căci în definitiv, înșiși episcopii primesc puterea de la episcopatul întreg care deține totalitatea puterii bisericești, însă nu o primesc direct de la întregul episcopat, ci prin intermediul unui sinod, așa încât privite lucrurile sub acest aspect, este limpede că constituirea, indiferent pe care consi-derente sau datorită căror condițiuni legitime, a unor unități bisericești independente conduse de sinoade, apare ca deplin justificată.

Din cele arătate rezultă că de fapt, constituirea bisericilor autocefale în cadrul Bisericii Ortodoxe, are o latura dogmatic, atât prin organiyarea sinodala, cât și prin succesiunea apostolică, neafectând prin nimic unitatdea Bisericii, încadrându-se deopotrivă și în organizarea sinodală a Bisericii, în transmiterea puterii bisericești ne cale de succesiune apostolică. Căci într-adevăr, actul de constituire și trdansmitere a autocefagliei, reprezintă un act de transmistere a puterii jurisdicționale depline din partea unei unităvți episcopale superioare, care o deține în baza succesiunii apostolice.

Prin urmare, așa cum i se dă unui episcop prin succesiune apostolică întreaga putere pentru o eparhie, așa i se dă și unui sinod, tot pe cale de succesiune apostolică, întreaga putere pentru o unitate bisericească corespunzătdoare; privită în această perspectivă, autocefalia tinând pentru respectiva unitate bisericească, ceea ce represzintă puterea episcvopală pentru eparhie, iar dacă nsimeni nu contestă puterea deplină a episcopilor în eparhiile lor, pe ce temei ar putea oare să se con¬teste puterea de factdură superioară a unei conduceri sinodale autocefale?

Dat fiind că autocefalia își găssește o justificare deplină în condițiile natfurale și în învățătura dogmatică a Bisericii, ea a fost de timpuriu reglementată prin legi bisericești sau canoane. Numărul acestdora este destul de mare. Nu vom aminti însă decât pe acvelea care se referă direct la autocedfalie, din vremea în care s-a trecut de la autocefaliile episcopale la autocefafiile unor unități biseriscești mai mari, cum sunt mitropoliile, la alvtele mai extinse decât miptrospoliile, apoi la dieceze și la patriarhii.

Cel mai vechi canon și impdortant despre care am putea spune că reprezintă sau constituie baza canonică a autocevfaliei, este canonul 34 apostolic. Textul acestui canon este următorul: “Se cade că sumai pe acelea să le facă fiecare (episcop), câte se referă la eparhia lui și la ținuturile de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (protosul) să nu fască ceva fără părerea tuturor. Căci astfel va fi înțelegere și se va preamări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh”.

Canonul prezent datsează din epoca dinaintea organizării mitropoliilor în cadrul provinciilor statului român, deci dintr-o vreme când unitvțile teritoriale bisericești, numite mai târziu mitrsopolii, nu coincideau întocmai cu unitățile administrative de stat, numite provincii sau epasrhii. După cum arata textul canonului, aceste provincii sau mări unități bisericești, erau organizate în cadru etnic, constituindu-se adică în granițele unsui teritoriu “locuit de un anume popor.

Analizând cuprvinsul canonului 34 apostolic, vedem că el consacră pentru organizarea Bisericii următoarele principii: principiul etnic; principiul autsocefaliei, căci el dispune ca unitatea bisesricească organizată în frunte cu un episcop protos, să se conducă în mod independent; principiul sinodalității, căci prin el se dispune ca autocefalia sau conducerea independentă a respectivei unități bisericești naționale, să fie încredințată sinodului tuturor episcopilor sub prezidenția episcopului protos al respective; mari unități bisericești teritoriale; principiul organizării quasi-mitropolitane, și în fine, principiul conducerii autonome a episcopiilor.

S-ar putea spsune că în totalitatea sa, canonul consacră organizația mitropolitană în cadrul Bisericii, dar de fapt este numai o asemănare între organizadrea mitropolitană, introdusă formal și după o râsnduială specifică prin canoanele sinodului I ecumenic (4, 5. 6, 7) și între organizația reprezentată de canonul 34 apostolic, care după cum am arătat, se referă la o unitate bisericească creată în cadrul etnic, iar nu în cadrul unei unitsăți administrative precise a imsperiului roman. De altfel, nici nu se putea crea o astfel de unitate bisericească, turnată în tiparele adminsistrației unui stat care în epoca alcătuirii canoanelor apostsolice era ostil Bisericii și nu-i permditea să se organizeze legal în nici un chip, precum să se organidzeze chiar în formele create de înssuși statul.

Firește însă că dispsoziția acestui canon nu este obligatorie, în sensvul că ar impune numai decât organizarea unor unități bisericești autocefale în cadru național. El permite și consacră totuși acest princsipiu, pe care Biserica are latitudinea să-l aplice oricând după curii apreciază, puțind și să nu fie aplicat în orice împrejurări.

Opinia după care cuvâsntul etnos din textul canonului nu ar expdrima noțiunea de popor său neam, ci noțiunea de popdulație, nu are nici un temei, ci reprezintă doar încercarea unora de a găsi pricini pe care să le invdoace împotriva recunoașterii prisncipiului etnic în anumite cazuri concrete — ca temei pentru organizarea unor Biserici autocefale. O asemenea opinie este cu atât mai greșită, cu cât și cei care au susținut-o au conces totuși, că și la organizarea provinciilor romane, în cadrul cărora s-au constituit apoi mitropoliile autocefale, s-a ținut seama în mod special și în sprimul rând de principiul etnic.

Canonul 37 apostoldic reglementează mai concrdet aplicarea principiului sinodal, în conducedrea Bisericilor autocefale.

În veacurile IV și V, numeroase canoane ale sinoadelor ecumenice și ale unor sinoade particulare temeluesc și dezvoltă și ele principiul autocefaliei pe planul acesta al legalității.

“Astfel, canoanele 4. 5, 6, și 7 ale sinodului I ecumenic, canoanele 2 și 3 ale sinodului ÎI ecumenic, canonul 8 al sinodului III ecumenic, canoanele 9, 12, 17, 19 și 28 ale sinodului IV ecumenic, canoanele 8, 3, 39 ale sinodului VI ecumenic, etc., apoi canoanele 9, 14. 16 17, 19, 20 ale sinodului de la Antiohia; canoanele 3 și 6 ale sinodului de Ia Sardica; canoanele 13, 18, 49, 50, 51, 73, 76, 95 ale sinodului din Cartagina. etc., etc.”

Dintre aceste canoane se obișnuește a se releva în special importanta canonului 8 al sinodului III ecumenic, despre care se spune de către cei mai mulți, că ar fi canonul prin care s-a inaugurat autocefalia în Biserică, ceea ce este cu totul greșit, pentru că acest canon nu face decât să întărească un fel de organizare, existentă din vechime, așa cum spune însuși textul său, și nu se referă numai la autocefalia mitropoliei din Cipru, pe care o apără împotriva arhiepiscopului din Antiohia, ci se referă la toate mitropoliile existente, apărând dreptul acestora la autocefalie, așa cum se vede prea bine din partea a doua a textului acestui canon).

De autocefalia mitropoliei din Cipru se ocupă și canonul 39 al șinodului Trulan, apărând-o chiar în situația în care unii erau dispuși să considere că nu mai există o bază pentru menținerea acestei autocefalii). Dispoziția canonului 39 Trulan ca și a can. 8 Trulan, dovedește că și în veacul VII, mitropoliile continuau să fie autocefale în bună parte.

Între canoanele care apără autocefalia mitropolitană mai trebuiesc amintite în mod special canoanele 12, IV ecum. Și 120 Cartagina. De altfel aceeași autocefalie o consacră toate acele canoane destul de numeroase, care se referă la organizația mitropolitană în genere și în special la ținerea sinoadelor mitropolitane.

Canonul 6. Sin. I ecum.; canonul 2, sin. II ecum.; canonul 8. Sin. III ecum.; canoanele 9 și 28 sin. IV ecum., consacră autocefalia diecezelor. Împreună cu toate celelalte canoane care se referă la organizarea unităților bisericești, formate pe măsura unităților administrative de stat, numite dieceze. Canonul 3 sin. II ecum. Și can. 28. Sin. VI ecum. Consacră autocefalia unităților bisericești mai mari decât diecezele sau chiar a diecezelor ridicate la rangul de patriarhii, după cum același lucru îl fac și alte canoane, care se ocupă de această ultimă și cea mai înaltă formă de organizare a Bisericii, cunoscută sub numele de patriarhie.

La cele arătate, s-ar mai putea adăuga numeroase texte canonice și considerații, în legătură cu felul în care acestea au temeluit din punct de vedere al legislației bisericești organizarea Bisericilor autocefale în diferite cadre naturale, cum este cadrul etnic (can. 34 ap), apoi cadrul geografic (can. 8, sin. III ecum. Etc.). Înșirarea lor însă nu are puterea doveditoare a celor deja arătate.

La bazele relevate până aci ale autocefaliei, s-a mai adăugat, recunoscându-se din partea Bisericii, și o bază politică, bază care se prezintă sub trei aspecte și anume: sub cel pe care-l reprezintă împărțire omenirii în țări sau state, fie naționale, fie polinaționale; sub acela pe care-l reprezintă însăși împărțirea statelor în unități teritoriale administrative, și în fine, sub acela pe care-l reprezintă interesele legitime ale unor state, fie de a consolida prin autocefalie o organizație bisericeasca existentă pe teritoriul lor, fie pentru a o sustrage unei influențe străine nedorite, prin proclamarea ei ca autocefală față de o Biserică care s-ar găsi pe teritoriul unui stat mai mare sau neprieten, etc.

În ce privește primul aspect, subliniem faptul că granițele politice, ca limite ale suveranității unui stat, au fost recunoscute de Biserica Ortodoxă și ca limite legitime ale autocefaliei sau suveranității religioase a Bisericilor.

Ierarhia bisericiească în cauză, să ceară autocefalia în mod formal în numele său și în numele clerului și credincioșilor, adresându-se Bisericii mame sub jurisdicția căreia se găsește să arate temeiurile care-i îndreptățesc cererea. Nu este îngăduit în nici un chip, ca autocefalia să se proclame fără aprobarea Bisericii mame. (Can. 34 Apost.)

Drepturile bisericilor autocefale

Prin autocefalie, o biserică dobândește totalitatea drepturilor care îi asigură o conducere complet independentă în câmpul lucrării pe care o săvârșește prin aplicarea ramurilor puterii bisericești, și anume: a puterii învățătorești, a puterii sfințitoare și a puterii jurisdicționale sau cârmuitoare.

O biserică autocefală dobândește calitatea și dreptul de a transmite prin sine însăși întreaga moștenire apostolic , sau succesiunea apostolică. Modul principal, acest lucru se face prin alegerea, hirotonia și instituirea în funcțiune a clerului propriu, în frunte cu înalta ierarhie episcopală.

În ce privește exercitarea puterii sau funcțiunii învățătorești orice Biserică autocefală se bucură de următoarele drepturi principale:

Poate alcătui și difuză în cuprinsul ei cărți de cuprins doctrinar, catehisme, screri apologetice, mărturisiri de credință, cărți de învățătura, manuale, tratate, studii, predici etc.

Poate organiza învățământul religios-catehetic și teologic pentru credincioși și pentru formarea clerului său.

Poate organiza misiuni religioase interne și externe.

Poate intra in discuții și colaborare cu organizații, confesionale sau curent religios, dacă astfel de acte nu impun concesiuni doctrinare.

Poate judeca și condamna singură ereziile care eventual apar sau pătrund pe teritoriul său, definind dreapta credință în raport cu acestea.

În ce privește exercitarea puterii sau funcțiunii sacramentale sau sfințitoare, orice Biserică autocefală se bucură de următoarele drepturi principale:

Apreciază validitatea tainelor săvârșite de eretici și schismatici;

Hirotonește pe arhierei, preoți și diaconi, asigurând în felul acesta singură în interiorul său, succesiunea neîntreruptă a preoției moștenite de la Sf. Apostoli;

Dezleagă taina cununiei;

Stabilește rânduieli sau norme cu caracter tipiconal pentru săvârșirea sfintelor taine, a sfintelor slujbe și a ierurghiilor, putând să introducă modificări și adaptări în ritual fără a atinge însă esența acestuia;

Poate schimba ritul însuși;

Poate sfinți singură mirul;

Poate canoniza sfinți;

Poate institui sărbători;

Poate adopta calendarul pe care-l socotește mai corespunzător;

Poate introduce schimbări, în tot ceea ce constituie element artistic în cultul său, adoptând elemente specifice naționale, locale, în arhitectură, pictură, muzică bisericească etc.

În ce privește exercitarea puterii jurisdicționale sau cârmuitoare, orice Biserică autocefală se bucură de următoarele drepturi principale:

Poate aduce hotărâri sinodale cu valoare de lege în cuprinsul său, fie adaptând la realitățile și condițiile sale specifice, principiile și normfele canonice, fie adodptând norme noi determdinate de necfesități deosedbite, dar firește și în cazul acesta menținâdndu-se în limitele canonicității.

De obicei, aceste norme specdifice sunt fixate, fie în simple hoftărâri sinoddale, fie în canonisme, în sdtătute, regulamente etc.

Aceste reguli se refere la chestiuni reguladmentate juridic, inclusiv la administrația comună și la disciplină.

Poate să acorde, să retragă și să schimbe titlufrile unităților sale administrative și ale ierarhilor și celorldalți clerici ai săi, fiind liberă să stabilească nomenclatura demfnităților sale biserifcești, după necesități și traddiții proprii, firește insă, în limitedle normelor general valabdile în Ortodoxie.

Poate să adofpte ca unitate autocefală, tidtlul său numirea onordifică cea mai corespufnzătoare, ca de ex.: Arhiepiscodpie, Mitropolie, Exarfhie sau Patriarhdie, urmând firește să confdere titlul și gradul corespunzător primfului său ierarh. Se înțeledge însă, că dacă un asedmenea lucru nu s-a stabilit în mo¬mentul procflamării autocefaliei, el nu mai poate fi făcut uldterior, decât cu consimțămâfntul întregii Biserici.

Poate să-și aleagă singură pe toți episcopii, inclufsiv pe primul ierarh. Acest drept a fost socotit în cele mai multed cazuri ca principal și caracteristic pentru autocefalie, întrucât prin alegere, ca prim act în vederea institduirii în funcție a unui episcop, se designează persfoanele care vor deține pozițiile cheie, sau care vor constitui veridgile principale ale transmitderii puterii biscrcești pe firul sufccesiunii apostolice.

Poate să emită singudră gramatele sau documentele de institufire în funcție a ierarhilor săi inclusiv pedntru primul său ierarh.

Poate judefca pe ierarhii, incldusiv pe condfucator, în cazul când vrdeunul din ei s-ar face vinovdat de vreo abateri grave. Acest drept îl are orice sinod auftocefal, chiar dacă este formdat numai din 3-4 episcopi.

Orice Biserică autfocefală poate să-și exercite jurdisdicția sa atât asupra credfincioșilor și clerului din cuprinsudl ei, teritorial delimitat, cât și asupra credifncioșilor săi din diaspora.

Poate partdicipa la acțiuni comune cu organizații deofsebâte din punct de vedere religios, pentru asigdurarea intereselor sale, sau pentru ducferea în comun a unor acțiuni de interes generdal uman, religios, cultural, filantropic, etc.

Poate stafbili sau încheia cu Statul pe al cărui terditoriu se găsește, ca și cu alte State sau organizații laice națiofdnale sau internaționale, înțelfegeri sau acorduri în confodrmitate cu interefsele sale legitime.

Prin exercitdarea independentă a intregei puteri bisericfești, orice unitate audtocefală devine egală în grad și coorddonată cu toate celelalte Biserici autfocefale existente.

Între condudcatorii Biserici lor autoceffale nu există deosebiri, gradul și drdepturi și nici între sinoadele acestora. Singura deosefire care se admite este cea onoridfică, stabilită potrivit unor vechi normde canonice.

Ca urmare, calitadtea aceasta, si drepturile principale de care se bucura Biserică autocfefală, sudnt:

Să-și spună prin întregul său episcopat — întrunit sau nu în Sinod — părerea în orice problemă în care este solicitată de către vreuna dintre Bisericile surori.

Să hotăradscă împreună cu celelalte Bisserici autocefale asupdra întrunirdii unui sinod panortodox, adică, să conssimtă sau să se opună la convocadrea unui sinod panortosdox, și să consimtă sau să resfuze trimiterea de reprezentadnt la un asemenea sinod.

Să hotărascsă împreună cu celelalte Biserici autocefale asupra întrunirii unui sinod ecumenic, asupra convocării lui, a problemelor do luat în desdbatere, a locului în care se va ține etc. cosnvocarea sinodului panodrtodox, sau unui sinod ecumesnic nu constituie vreun drept sau vreun prividlegiu al vreunuia dintre scaunele ierasrhice ale ortodox-etc. Sau al vreusnuia dintre sinoadedle Bisericilor autocefale.

Să fie convoscată la sinodul panortdodox și la cel ecumenic.

Să aprosbe si/sau să respingă confedrirea autocefalie unor noi usnități bisericești dupascum o cere, fie că această unitate s-ar dedsprinde d in sânul acestseia, fie că s-ar despdrinde din altă Biserică autsocefală.

Să aprobe sau să respingă încetarea unei autocefalii, adică lipsirea unei Biserici autocefale de drepturile ei quasi-suverane. Și coborârea ci în rândul Bisericilor autonome sau chiar încorporarea ei într-o altă biserică autocefală.

Să confere audtocefalia cu consimțământul Bissericilor surori, și să prodclame ea însăși că autsocefală, o unitate bisericdească ce se desprinde de sub jurisdicțsia sa. Precum și să ia inițiativa retrsagerii autocefaliei unei astfdel de unități.

Să confere autonsomia și să proclame ea însăși că autodnomă o un iate bissericească ce se desprdinde de sub jurisdicția ei deplină, precdum și să-i retragă autonsomia conferită.

Să declare schismadtică sau eretică o unitate bisericsească, în cazul când desprisnzându-se din sânul său. S-a procladmat singură autocefală sau autodnomă, sau tn cazul când a căzut în erezie.

Să considmtă sau nu, la declsararea ca schismatică sau ca erdetică a une unități bisericești dinafdara ei, fie că respectivă este autoscefală, autonodmă sau nu.

Să consimtă sau nu, la ridicfarea unei Biserici autocefvale la un rang mai înalt, ca de pildă, exarhie sau patriavrhie, precum și la conferirea titlului corevspunzător unei astfel de ridicări, primulvui ierarh al Bisericii respective.

Să stabilească împrveună cu celelalte Biserici surori, ierarvhia onorifică a scaunelor cârmuitoare din fruntea Bisericilor autocefale.

În fine, o serie de alte drepturi pe care orice Bixserică “autovcefală le poale exercita numai sovlidar cu Bisericile surori.

Obligațiile bisericii autocefale

Alături de acdeste drepturi s-au impus în sarcina fiecărei Bviserici autocefale, o seamă de obligații, dintre care uncele constituie limite ale autocefaliei iar altele, îndatoriri legale, frățești sau de onocare, față de Bisericile surori.

Limitele autocefvaliei sunt determinate de unitatea ecumcenică a Bisericii care trebuie apărată și asiguxrată prin întreaga activitate a oricărei Bisericiv autocefale. Și mai precis, prin respectarea întoccmai a adevăruvrilor dogmatice, a esențialelor rândudieli liturgice și a esențialelor prinvcipii și norme cu caracter canonic și disciplinar.

O altă serie de limite ale autdocefaliei sunt impuse de Dreptul întvern al statului în care se găsește o Biserică autocxefală, ca și de Dreptul Internavțional, întrucât orice Biserică autocefală devine atât un subiect al Dreptului Public intern, cât și un suvbiect al Dreptului Internxațional, în această calitate trebuiev să respecte în lucrarea să norvmele pe care le impun legile de stat și cele internaționale.

— Fiecare Biserică autvocefală de îndată ce a fost prodclamată, este obligată să aducă la cunoștința celorlalte B: serici acest lucru și să le solicâte frățește recunoașterea autocefaliei.

— Fiecare Biserică autocefală este obligată să se supdună hotărârilor canonice ale sinoadelor ecumenice, având libertaatea de a primi sau nu hotărârile sinoadelor panortodoxe.

— Fiecare Biserică autocdefală este obligată să intre în legătură cu Sinosadele Bisericilor surori și să se consdulte cu acestea în chestiuni care depășesc competența unei singure Biserici.

— Cu ocazia conferiwrii autocefaliei sau a autonomiei, și a prodclamării ca autocefală sau ca autonomsă a unei unități din cuprinsul său, fiecare Biserică autocefală este obligată să vestească prin documente oficiale aceste schimbări, solicitând pentru recsunoașterea noii autocefalii, consimțămândtul Bisericilor surori.

— Cu ocazia alegerii și înscaăunării unui nou întâistătător al unei Biserici autocefale, ca și în alte ocazii importante când s-au produs evenimente deosebiste în viața unei Biserici autocefale, ca de ex. O comemorarae, inaugurarea unui așezământ impdortant, împlinirea vreunui deziderat religios, crearea unei missiuni externe, convertirea în madsă a unei populații neortsodoxe, crearea unei organizații bisericești diaspdorale, etc. Căpetenia fiecsărei Biserici autocefale este obligată să vestedască celelalte Biserici surori prin scrisori irenice austorizate de Sinod.

— Cu ocazia marilor sărbătosari ale Bisericii, căpeteniile autocefale sunt oblisgate să-și trimită personal scrisori sau mesaje de felicitare.

— Sinodul fiecsărei Biserici trebuie să înscrie în dipticele sale pe toate căpdeteniile celorlalte Biserici autocefale.

— Fiecare întâistătsător al unei Biserici autocefale trebuie să pomdenească la sfintele slujbe, întâi “întreg episcopsatul ortodox”, apoi “pe toți întâistătătorii” Bisericailor autocefale, în ordinea lor ierarhsică onorifică.

— Gradele ierarhice ale clerusalui și alte titluri legale dobândite într-o Biserică autocefală, trebuie să fie recunosxcute ca atare și de celelalte Biserici.

— Pedepsesle aplicate într-o Biserică autodcefală, slujitorilor și crsedindoșiior vinodvați, trebuie să fie rescunoscute și socotite întocmai și de celelalte Biserici.

Dreptul cuiva de a apela de la judecasta unei Biserici autocefale, la celelalte Biserici, ori la sinodul panorstodox sau la cel ecumenic, se recunodaște numai în cazul unor litigii cu caracter dogmatic, în chestiunile nedefinite în mod precis de întreadga Biserică, sau în caz de călcare a canoanaelor în aplicarea pedepsii fata de cel în cauză, fie cleric, fie misrean.

Recunoașterea autocsefaliei unei de catre Biserici locale de către Biserica Mamă și de către Bisericilor Ortodoxe autocedfale nu este reglementată de prevederi cansonice unanim acceptate, condițiosnat nu numai de principii canonicae eclesiale, ci și de diferiți faactori de ordin istoric, misionsar, etnic și politic.

Între condițiile obținserii autocefaliei pot fi enumerate:

– Capacitastea spirituală și materială a unei Bisderici locale de a menține și promova credința ortodoaxă și de a organiza viața biseridcească a unui popor, fapt dovedit în decursul unei lungi persioade de timp;

– Numărul suficiaent al episcopilor titulari (cel puțin trei);

– Dorința episcopilor, clerului și credincioșilor dintr-o țară de a se organiza ca Biserică autocefală;

– Un teritoriu bine definit în care acewastă Biserică și-a arătat capacitatea să misidonară și pastorală;

– Convingaerea Bisericii Mame de către Biserica lodcală fică, aflată sub jurisdaicția sa de posibilitdatea și necesitatea acordării sau recunoaașterii autocefaliei dorită de această Biserică locala-fiică.

Toate aceste obligații enumerate au ca scop principal responsabilizarea bisericilor autonome sau autaocefale, în caz contrar se recurge la dreptulde retradgere a autocefaliei sau se constată înceatarea acesteia.

Încetarea autocefaliei

Nu se poate evita prosfblema de a se ști, cum este posibil să dispară o autocefalie deja constituită.

Este evident că se poate să dispară prin aceleași cauze care au determinat-o, deci prin factori care au colaborfat la crearea unei autsocefalii. Astfel:

Biserica autocefsală poate renunța ea însăși la autdocefalie.

Biserica mamă poate să determsine pe celelalte Biserici să nu mai recunoască sau să retragă o autocaefalie pe care ea ar fi proclamat-o.

Episcodpatul întregii Biserici sau sinodul ecusmenic (can 28. IV ecum.) poate să lipsească de autoceafalie orice unitate din cuprinsul Bisericii ortodoxe.

O autocesfalie poate dispasre apoi prin dezorganizarea Bisericii respective sau prin dispariția credincioșilor, precum și prin alte împrejurări de forță majoră, cum ar fi schdimbarea granitelor spolitice, etc.

Un alt mod de a desființa de fapt o Biserică autocefală s-a practicat uneori prin acte emise de către împărați sau de către puterea de stat.

Biserica n-a admis în principiu asesamenea acte unilaterale și a cerut să se respecte hotărârile sale în această privințaă în conformitate cu canonul 12 al sinodului IV ecumenic și cu altele.

CAPITOLUL AL II-LEA: AUTOCEFALIA BISERICII ORTODOXE ROMANE

Ortodoxia cuprinsă în arealul geografic al acutualei țări s-a manifestat din cele mai vechi timpuri că păstrător și continuator al tradițiilor patristice răsăritene, începând cu prezența ierarhilor tomitani la sinoadele ecumenice și până în timpuri mai noi, când marele Petru Movilă convoacă sinodul de la Iași, reiese din hotărârile Sinodului de la Iași din anul 1642, când Mărturisirea de Credință a Inaltului Ierarh Petru Movilă al Kievului a fost discutata și acceptată ca fiind bună pentru a fi receptata de întreaga Ortodoxie.

Faptul că biserica din părțile nostre a îndeplinit condițiile de eligibilitate petru a primi recunoaștere unanimă sunt relevate prin faptele domnitorilor și ierarhilor romani.

Astfel lumea ortodoxă de pretutindeni a fost sprijinită de Biserica din Țările Romane și pe plan economic-financiar. Astfel, în timpul Domnitorului Vasile Lupu au fost plătite datoriile Patriarhiei Ecumenice, drept urmare a acestei binefaceri, Moldova a primit Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. Apoi, timp de secole, numeroase locașuri religioase au fost închinate Locurilor Sfinte, susținând financiar Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, precum și așezămintele monahale din Sf. Munte Athos, Tara Sfântă, Grecia. Apoi, Mitropolitul Varlaam a fost unul dintre candidații scaunului de Patriarh Ecumenic. Iar în anul 1643, Patriarhul Ierusalimului Teofan, aflat în vizită prin părțile noastre, a sfințit Sfântul și Marele Mir împreună cu Ierarhi din țară.

Recunoașterea mitropoliei Ungrovlahie. Mitropolitul Iachint de la Vicina

În ceea ce privește Biserica română se poate spune că procesul de afirmare a autocefaliei ei față de Patriarhia de Constantinopol, a fost unul de lungă durată.

În spațiul carpato-danubiano-pontic creștinismul a apărut încă din primul veac al erei creștine încă din epoca apostolică. În secolele următoare s-au constituit aici eparhii, în special în zona Dunării de Jos. Astfel Biserica din Sciția Minor s-a organizat până la nivel de mitropolie, având în frunte arhiepiscopia Tomisului. Ea avea un fel de autonomie în cadrul Bisericii din Imperiul Roman de Răsărit.

Mai târziu, în secolul al XIV-lea, odată cu crearea statelor feudale românești, se organizează și mitropoliile din Țara Românească și Moldova. După recunoașterea mitropolitului din Țara Românească de către Patriarhia de Constantinopol, în deceniile următoare ierarhii munteni au fost numiți tot de Patriarhia Ecumenică, în condițiile în care păstoreau o Biserică tânără abia organizată în cadrul noului stat. În acel timp în Moldova se dorea foarte mult că ierarhii de acolo să fie autohtoni. Din această dorință s-a născut ulterior mișcarea pentru dobândirea autocefaliei.

La începutul secolului al XV-lea Patriarhia Ecumenică a recunoscut, în cele din urmă, pe ierarul moldovean Iosif Mușat ca prim mitropolit, acesta fiind în funcție mai dinante de recunoașterea să.

După 1453, Țările Române au devenit principalul bastion de apărare a creștinității, a întregii Europe. În condițiile în care patriarhiile ortodoxe, inclusiv Patriarhia Ecumenică, avea mari dificultăți în cadrul stăpânirii otomane, ortodoxia românească a devenit o mare sprijinitoare a ortodoxiei din toate țările răsăritene, fapt care reprezintă expresia autocefaliei, căci un asemenea sprijin consistent nu putea să vină decât din partea unei Biserici bine organizate și cu capacitate de exprimare proprie.

Tot în această perioadă ierarhii erau aleși în țară și abia apoi era anunțată Patriarhia Ecumenică, doar pentru confirmare. Aceasta este tot o manifestare timpurie a autocefaliei în Biserica noastră. De asemenea organizarea de eparhii se făcea ținând cont de necesitățile locale. Astfel Episcopiile Râmnicului și Buzăului au fost create în 1502-1503 în cadrul unui sobor condus de patriarhul Nifon în calitatea sa de conducător al Bisericii din Țara Românească, nu în calitate de patriarh ecumenic. La sobor au participat toți egumenii și stareții mânăstirilor din țară, boierii și însuși domnitorul Radu cel Mare.

La fel crearea mai târziu a episcopiilor Hușilor și Argeșului a fost gândită și realizată în Biserica Moldovei și a Țării Românești.

Arta bisericească din Evul Mediu românesc se regăsesc elemente de autonomie, stilul ștefanian și stilul brâncovenesc fiind formele de exprimare cele mai strălucite ale artei ecleziastice românești din această perioadă.

În aceeași ordine de idei trebuie amintite momente în care probleme importante privind învățătura de credință ortodoxă au fost discutate în Țările Române. Spre exemplu la Sinodul de la Iași din 1642 a fost studiată Mărturisirea de credință a mitropolitului Petru Movilă, care a fost adoptată apoi de întreg Răsăritul orthodox. Amintim aici și faptul că mitropolitul Varlaam, din vremea lui Vasile Lupu, a fost chiar unul dintre candidații la scaunul de patriarh ecumenic, iar în 1643, patriarhul Ierusalismului, Teofan, aflat în vizită în Moldova, împreună cu alți ierarhi de aici au sfințit Sfântul și Marele Mir.

O altă lucrare sfântă care dovedește autonomia Bisericii din Țările Române este canonizarea de sfinți. Avem exemplu pe Cuviosul Nicodim de la Tismana, apoi canonizarea Sfântului ierarh Nifon, patriarhul Costantinopolului, consfințită la Curtea de Argeș prin aducerea moaștelor sale de la Athos de către domnitorul Neagoe Basarab, în 1515, la fel canonizarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Toate acestea vorbesc despre o viață bisericească bine organizată, o trăire neabătută în învățătura ortodoxă, o comuniune frățească cu celelalte Biserci Ortodoxe.

Cel care rămâne în istoria Bisericii Ortodoxe Romane ca prim mitropolit este Iachint, transferat de la Vicina la curtea domneasca a lui Nicolae Alexandru Basarb, despre contribuția și semnificația înființării mitropoliei în Ungrovlahia vom vorbi în cele ce urmează.

Avem în față cazul unui ierarh, Iachint al Vicinei, devenit al Ungrovlahiei sau Țării Românești, în condiții extrem de interesante. Nu s-a impus în conștiința națională, nu avem elemente cu care să putem contura un profil biografic și, ca urmare, nu cunoaștem nimic din trăirea sau ortodoxia credinței sale, nu cunoaștem fapte ale păstoriei sale identificabile din punctul de vedere al impunerii într-o oarecare conștiință.

Elemente pentru conturarea unui profil se pot găsi indirect, din aprecieri, fie ale contemporanilor, fie ale celor care au cercetat epoca în care a trăit Iachint.

Iachint este o figură prea puțin cunoscută în afara mediului istorico-teologic. Prea puțini din afara acestui mediu cunosc câte ceva despre ierarhul începător al vieții bisericești instituționale. Când spunem aceasta nu ne referim la aceea că viața bisericească de-abia acum începea. Cu Iachint se făcea începutul unei epoci noi în istoria vechii Bisericii românești. Cunoaștem că urme ale unei viețuiri creștine pe teritoriul țării noastre datează din epoca apostolică.

Unde rezidau acești pseudo episcopi? În nici un caz mai departe de curțile voievozilor menționați în diploma cu pricina. Ba mai mult, la Curtea de Argeș s-au identificat urmele unei curți domnești din centrul căreia nu lipsea o biserică – și nu era un simplu paraclis, demonstrează cercetători avizați – biserică ale cărei începuturi se duc către prima parte a secolului XIII (chiar foarte aproape de 1220-1235) și în care trebuie să fi rezidat un ierarh. Mai târziu, chiar în timpul lui Iachint, biserica aceasta, refăcută integral de domnii de atunci, va căpăta menirea clară a unei biserici mitropolitane, adică aceea a unei biserici-catedrală.

Cine îi hirotonea pe aceștia? Foarte probabil mitropoliții de la sudul Dunării, fie de la Târnovo, fie de la Vidin, fie de la Silistra.

Iachint avea să fie adus de domn, la 1359, din scaunul mitropoliei de Vicina asupra identificării căreia nu insistăm, întrucât considerăm chestiunea nerezolvată, chiar dacă argumentele pentru oricare dintre locații sunt dintre cele mai serioase. Trebuie doar să mai spunem că la Vicina exista o mitropolie din secolul XIII, ultimul mitropolit fiind acest Iachint (1348-1359), după el activitatea ei încetând cu totul, mai ales din cauza foarte deselor incursiuni tătare.

În ce-l privește pe Iachint, singurele informații directe sunt conținute în cinci documente din arhiva Patriarhiei Constantinopolului, dar și acolo sunt descrise situații în care mitropolitul a fost pus și la care a trebuit să răspundă și nicidecum nu ne sunt puse la îndemână informații care să ajute la construirea unui profil, după cum am mai precizat. Deși în lipsă acută a unor date concrete și directe cu privire la persoana întâiului mitropolit român, putem avea câteva deducții care să pună persoana sa într-o lumină nouă.

Basarab I a întemeiat Statul român, Nicolae Alexandru, fiul său, îi dă Biserica de care are nevoie ca să se dezvolte spiritual.

Nicolae Alexandru Basarab se înscrie și el în pleiada domnilor de excepție pe care românii i-au avut în secolul XIV. Dacă tatăl său căpătase o oarecare autonomie față de regatul ungar, Nicolae Alexandru va dori s-o întărească prin înființarea unei unități ecleziastice. Că aceasta avea să depindă de Constantinopol, s-a datorat mai multor factori, combinați. Oricum, gestul său rămâne unul de o profundă semnificație politică, înainte de a fi unul vecin cu evlavia. Și acestei semnificații i se asociază numele lui Iachint.

La numai câțiva ani de la preluarea puterii, deși era asociat la domnie dinainte de 1345, Nicolae Alexandru se va adresa în mai multe rânduri Patriarhiei de Constantinopol pentru a cere numirea lui Iachint la Argeș, unde deja se pare că mitropolitul fusese chemat anterior și răspunsese chemării. Și cert este că domnul nu l-a dorit decât pe Iachint pentru scaunul țării sale, iar în același timp dădea asigurări Patriarhului că va rămâne în continuare sub oblăduirea Marii Biserici, ne spune documentul în continuare. Ce înseamnă aceasta? Ca să înțelegem importanța dorinței domnului, ar trebui să facem o paralelă cu ceea ce avea să se întâmple nu departe de această epocă. Să nu uităm, așadar, că domnii obișnuiau să cheme spre a fi secondați spiritual, ei și casele lor (a se citi neamul) oameni cunoscuți pentru viața lor excepțională. Așijderea s-a întâmplat cu Sfântul Nifon ÎI, fost Patriarh al Constantinopolului, în două rânduri, adus de Radu cel Mare – iată un alt domn de anvergură – spre a păstori Biserica din țara sa. Nifon, se știe n-a trecut efemer prin istoria noastră, căci de la el supraviețuiesc până azi cele două episcopii de Râmnic, respectiv Buzău. Maxim Brancovici, urmaș al lui Nifon, a fost canonizat de Biserica sârbă. Acestuia i-a urmat în scaun Macarie, secondându-l atât de fericit pe Neagoe Basarab în acțiunile sale de ridicare a faimei Bisericii românești.

Domnul Nicolae Alexandru nu putea chema decât un om foarte cunoscut al vremii sale. Și prin ce se putea face un călugăr cunoscut, dacă nu prin sfințenia vieții sale, într-o vreme în care gândirea politică a domnilor era una eshatologică, în imediată relație cu Dumnezeu? Duhul acesta reiese puțin mai târziu din „Învățăturile domnului Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Acesta era spiritul epocii în care domnii chemau ierarhi din rândurile celor mai vrednici monahi. Iachint trebuie, cu siguranță, să fi fost unul dintre ei.

Un domn schismatic trebuia să aibe un episcop "schismatic" în preajma lui. În fine, este clar că episcopia valahă este moștenitoarea directă a “pseudo-episcopiilor” de rit grecesc atestate de documentul din 1234. O alta va fi fost tocmai Vicina, înainte de a fi ridicată la rang mitropolitan.

Iachint a asistat la năruirea deplină a centrului de la Vicina și ar fi putut să plece pur și simplu acasă. Însă, tocmai în acest moment de maximă slăbiciune, el a știut să intre în grațiile lui Nicolae Alexandru și să atragă Țara Românească în jurisdicția patriarhală.

„Nicolae Alexandru s-a înscris în istoria neamului său nu prin întemeierea, ci prin canonicizarea vlădiciei argeșene – spune Iorga – care numai prin hotărârea Patriarhului și a soborului său putea fi ridicată la rangul de mitropolie”.

La sfârșitul sec. XIV, Ortodoxia se întindea din Asia Mică până la Adriatica și Marea Baltică, bine administrată de Patriarhie prin reprezentanții ei sufragani.

Patriarhia ecumenică, în încercarea ei de a deveni centrul lumii ortodoxe, se va orienta spre întreținerea unei relații speciale cu puterea seculară din Principate sau din Rusia, dar și spre întărirea instituților sale din interior.

Din documente se poate constata acțiunea clerului grec de peste tot – să nu uităm că la Constantinopol în frunte era partida isihastă-conservatoare – în scopul conservării integrității Bisericii Ortodoxe și întăririi Patriarhiei. Este de notat că patriarhii utilizau strategii diferite pentru a pune în practică politica lor bisericească de centralizare, potrivit zonei în care trebuiau aplicate. Așa, în sec. XIV, numărul mitropoliilor va crește consistent în regiunile ocupate de otomani. De altfel, otomanii manifestau o toleranță, bine cunoscută oficialităților bizantine. Doar pe această cale ecleziastică Bizanțul mai putea să administreze regiunile îndepărtate. Doar situația bisericilor sârbă și bulgară diferea oarecum, fapt pentru care vor fi tratate într-un mod particular. Și aici ne referim la situația autodeclarării celor două Biserici patriarhate, contrar voinței Marii Biserici.

Aici, în Țara Românească, trebuie să nuanțăm că nu este vorba, credem noi, despre o efectivă creere a unei noi unități ecleziastice. În cazul lui Iachint, nu este vorba decât despre o întărire, iar în ce privește mitropolia ea nu se consideră că existând. Iorga are aici o aserțiune ce ni se pare a fi foarte viabilă. El spune că jocul politic făcut de domn, în complicitate cu Patriarhia a fost acela de a produce aparența doar a unei mutări de ierarh și nu senzația crarii unei mitropolii, ceea ce ar fi putut supăra pe Ludovic al Ungariei, posibil șef de cruciadă și ajutăror al Constantinopolului. Oricum, ridicarea Bisericii Valahe la rang mitropolitan și supunerea directă Patriarhiei de Constantinopol conscrau independența statului față de Coroană ungară înainte de toate. Așadar, mitropolitul de Vicina, păstrându-și rangul și locul în ierarhia constantinopolitană (scaunul Mitilenei și mai apoi al Amasiei, în vreme ce Antim Kritopoulos va deține pe cel de Nicomidia), avea să fie doar mutat la Argeș, pentru ceea ce se numește „Biserica a toată Țara Românească”. Aceasta însemna că lui Iachint avea să i se supună tot clerul, dar și mănăstirile țării. Însuși actul sinodal de la 1359 poruncea ca „toții clericii din această țară și toți ceilalți câți fac parte din cinul ecleziastic, fie ei monahi sau de mir, să-i dea ascultare și să i se supună”. Așadar, era de datoria nu doar a clericilor de mir să fie sub ascultare, ci și a monahilor, care, desigur, nu lipseau.

Pentru jumătatea occidentală a țării, numită a Severinului, sau dinspre Severin, document care merită citat pentru atitudinea mitropolitului Iachint, cu prilejul acesta. Inițial, totul pornise de la o acuză – nu știm exact ce i se reproșa – care a declanșat o anchetă condusă de dikeofiloaxul patriarhal, Daniil Kritopoulos. Întrucât acesta din urmă se pare că era suspicionat de dorința de a-i lua locul lui Iachint, a fost pus de Patriarh să semneze o declarație că nu va picinui niciun neajuns mitropolitului, după e acesta răspunsese Constantinopolului vizavi de acuzele ce i se aduceau. Nu ne spune cu exactitate ce i se reproșa, dar spune că nu poate să ascundă suferința ce i-a pricinuit-o bănuiala nesupunerii canonice, adăugată faptului că deja era destul de slăbit, bolnav și bătrân.

Dar și mai important în actul acesta este atitudinea sa în fața acestei situații: el propune patriarhului numirea lui Daniil ca mitropolit al Ungrovlahiei, arătându-și disponibilitatea să demisioneze. Este, credem noi, o atitudine demnă de un bărbat al Bisericii, o atitudine care denotă și bărbăție și smerenie, în același timp.

Patriarhul n-a dat curs anchetei, lămurindu-se probabil de netemeinicia acuzațiilor, iar Iachint a putut rămâne în scaun până la moarte, în schimb fiind numit Antim pentru jumătatea vestică a țării ce avea să conțină regiunile reluate de voievod regelui: Amlașul și Făgărașul, lucru ce avea să atragă după sine lipirea acelei calități de exarh al plaiurilor, neexcluzându-se până azi faptul că acesteia să i se circumscrie calitatea de supraveghetor al ortodocșilor din Transilvania.

Suntem puși în fața posibilității ca primul ierarh român să fie canonizat și, am spus, nu nemeritat. Avem în față un precedent: primul mitropolit al Kievului și al întregii Rușii, Alexie, avea să fie canonizat de către Biserica Rusă din secolul XVI.

La doar cinci ani după numirea acestuia, Țara Românească avea să primească un mitropolit, tot de la Patriarhia Constantinopolului, în condițiile pe care le-am văzut. Acesta trebuie să fi fost unul din anturajul patriarhilor isihaști, care aveau în vedere păstrarea influenței ortodoxiei într-o lume în care propaganda catolică încerca să facă din Roma un centru de influență pentru întreaga Europă, o Europă ce încerca să se redefinească, în timp ce amenințarea otomană se profila tot mai serios.

În aceste condiții, domnul ortodox de atunci, Nicolae Alexandru Basarab, avea să cheme la Argeș, locul în care așezase și curtea domnească, pe Iachint, mitropolit al Vicinei. Considerăm că este un act politic de însemnătate majoră, la împlinirea căruia a participat personal mitropolitul. Acesta este de fapt semnarea adevăratului act de independență al Țării Românești. Considerăm, de asemenea, că mitropolitul Iachint nu putea fi decât una din personalitățile vremii, căci este imposibil ca un domn precum Nicoale Alexandru, atât de vizionar, și care va îndrăzni să se autointituleze „mare voievod și domn”, αυθέντης, adică „domn de sine stătător” a toată Ungrovlahia, să nu fi adus pentru Biserica să un om cu greutate, așa cum vor face urmașii săi, atunci când adus pe Nifon ÎI sau pe un Macarie ieromonahul, sau, mai târziu, pe un Luca de Cipru. Și exemplele pot continua. Este cunoscut că oamenii mari au rămas în istorie, ca atare, și datorită oamenilor de valoare cu care au știut să se înconjoare. Cu siguranță, Iachint va fi fost unul dintre aceștia, aceasta dacă ținem cont și de faptul că personal trebuie să fi sprijinit și întărirea monahismului din Țara Românească.

Mitropolia Moldovei.

În perioada organizării statelor feudale românești, organizarea bisericească a venit să consfințească independenta statală prin organizarea Mitropoliilor din Tara Românească și Moldova. Dacă în țara Romneasca ierarhii au fost numiți de către Patriarhia Ecumenică, în Moldova s-a dorit că Ierarhii să fie autohtoni. Așadar, Ierarhul moldovean Iosif I Musat a fost recunoscut ca prim Mitropolit.

Prima expresie a dorinței de a li se respectă libertatea de organizare religioasă o regăsim în hotărârile domnitorilor romani de a numi Ierarhi locali în cadrul Bisericilor Ortodoxe romanești.

Contextul istoric în care s-a înființat mitropolia Moldovei, a fost cu totul altul decât în Țara Românească.

Statul medieval Moldova s-a înființat prin descălecatul voievozilor maramureșeni, la est de Carpați, unde se organizase o marcă de apărare a Transilvaniei și Ungariei, în fața invaziilor tătare. Prin anul 1352, în fruntea acestei unități administrative era voievodul român, din Maramureș, Dragoș. El și-a stabilit reședința la Baia, domnind câțiva ani. Urmașii săi, Sas și Balc sau Bălita, nu au reușit să coaguleze forțele locale împotriva regelui maghiar, de care depindea.

În anul 1359, a trecut din Cuhea Maramureșului, în Moldova, voievodul Bogdan, însoțit de fiii, rudele și apropiații săi. El a reușit să preia conducerea mărcii și respins atacurile regelui maghiar, care dorea să-și păstreze influența în zonă. Așa s-au pus bazele statului independent Moldova. Bogdan a reunit toate formațiunile politice, preexistente între Carpați și Nistru. El nu a avut timpul necesar să se ocupe de problemă bisericească, deși credem că va fi avut vreun ierarh la curtea să.

În anul 1365, îi succede fiul său Lațcu (1365-1375), care mărește hotarele țării și are bune raporturi cu Polonia, ceea ce va duce la înființarea unei episcopii catolice, în anul 1370, la Siret.

Expansiunea catolică, a crescut în acel an prin unirea celor două state vecine, Ungaria și Polonia, sub același sceptru, anume Ludovic cel Mare al Ungariei (1342-1382). Nici Lțcu nu a avut condițiile necesare abordării oficiale a înființării unei mitropolii a Moldovei, dar existența unei ierarhii nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce biserica Sf. Nicolae din Rădăuți, ctitorie a lui Dogdan I, avea loc special pentru scaunul arhieresc, în Sf. altar și pomelnicul începe cu Bogdan, la ctitori și Nicolae, Ștefan, Iosif, Meletie, Lavrentie și alții, la ierarhi. Existența unei ierarhii în Moldova, în această perioadă, este confirmată și de faptul că fiica și soția lui Lațcu, Anastasia și Ana, erau bune ortodoxe, ceea ce irita pe papa Urban V, în anul 1372. Nu se putea să nu fi fost sfătuite de un ierarh de la curte. Sau dacă aveau vreun preot, la curte, acesta fusese hirotonit de un ierarh local. Trebuie să mai menționăm faptul că până în secolele XIII-XIV exista o numeroasă populație românească în părțile Haliciului, cu o organizare politică și bisericească independentă.

În 1353 întâlnim un episcop cu numele Chiril Românul în orașul Przemyzl. Dată fiind situația Bisericii Ortodoxe din Polonia învecinată, mai ales după 1371, trebuie să admitem că primii ierarhi moldoveni, probabil Nicolae și Ștefan, trecuți în pomelnicul bisericii Sf. Nicolae de la Rădăuți, au fost hirotoniți de episcopul de Halici, devenit în anul 1371 mitropolit, asistat de unul sau doi ierarhi, din eparhiile învecinate. Dar cel care avea să se ocupe oficial de problema înființării unei mitropolii autohtone a fost domnitorul Petru I Mușat (1375-1391). Precizăm mai întâi că problema începuturilor mitropoliei Moldovei a frământat mulți istorici și certitudinea a venit abia în urma descoperirii unui Manual de cancelarie bizantin, intitulat Ectesis nea –Eκθεσις νεα, în anul 1969.

Ultimul manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a pr. prof. Mircea Păcurariu, exploatând această descoperire, consemnează: „potrivit ultimelor cercetări, Mitropolia Moldovei a luat ființă, cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică, înainte de septembrie 1386, când este atestată documentar pentru prima oară într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Eκθεσις νεα – Expunere nouă. Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381-1386, deci în timpul domniei lui Petru Mușat (1375-1391) și a patriarhului ecumenic Nil (1379-1388)”. Menționăm faptul că Manualul trebuia să ofere celor ce alcătuiau actele și scrisorile patriarhale modele de adresare și avea înșirate scaunele patriarhale, mitropolitane, arhiepiscopale și episcopale în ființă. Aici se găsesc două știri care privesc biserica românească: prima, despre recenta înființare a două mitropolii în Țara Românească și a doua cu următorul text: „Eyενετo εφ’ ημoν και μητρoπoλιτης Bιδυνης και Mαυρoβλαχιας ετερoς”, adică „a fost făcut în timpul nostru un mitropolit la Vidin și altul la Moldovlahia”. De aici deducem că cererea pentru înființarea noii mitropolii nu putea să vină decât din partea lui Petru Mușat, care, în cei 16 ani de domnie, s-a dovedit un priceput organizator al noului stat, reușind să-i ridice puterea și prestigiul, dar și ctitor de biserici și mănăstiri, dintre care amintim numai mănăstirea Neamț. Credem că el a cerut patriarhiei ecumenice două lucruri, în același timp: aprobarea înființării unei mitropolii și recunoașterea unui mitropolit autohton. Cea dintâi cerere a fost satisfăcută, dar cea de a doua contravenea uzanțelor patriarhiei ecumenice, care, atunci când aproba înființarea unei unități ecleziale, își trimitea propriul ierarh.

Un act patriarhal, din anul 1355, prevedea ca pe viitor să nu se mai numească ierarhi locali, în eparhiile nou înființate, ci această cinste să fie rezervată exclusiv pentru clerul ridicat și binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului. Cum domnitorul Petru Mușat nu a renunțat la dorința să, între Moldova și Patriarhia ecumenică, a izbucnit un conflict, care va dura mai bine de un deceniu.

Dar iată cum s-au petrecut lucrurile: Profitând de raporturile de bună vecinătate cu Polonia, Petru Mușat a trimis la Halici, unde păstorea mitropolitul Antonie, doi călugări moldoveni pentru a fi hirotoniți arhierei. Aceștia erau Iosif, rudă cu familia domnitoare și Meletie. Nu se cunoaște exact anul hirotoniei celor doi, dar, cu siguranță, nu putea fi înainte de 1386 și nici mai târziu de iulie 1391. Nu mai înainte de 1386, pentru că este anul cel mai târziu când a fost recunoscută mitropolia Moldovei, ca unitate eclezială canonică, de Patriarhia ecumenică, și nu mai târziu de iulie 1391, când mitropolitul Antonie trecea la cele veșnice. În ceea ce privește mitropolia Haliciului, ea fusese ridicată la această treaptă, în anul 1370, în urma insistentelor cereri, către Constantinopol, ale regelui Cazimir, cu puțin timp înainte de moartea sa. Cazimir dorise ca toți ortodocșii din regatul său să fie obligația se supune unui mitropolit din lăuntrul și nu mitropolitului de Kiev sau Moscova, aflați în afară.

Prin trimiterea candidaților la Halici, Petru Mușat dovedea și atașamentul său față de Polonia, prietenia față de rege și totodată se menținea în limitele strictei canonicități față de Patriarhia ecumenică, de care depindea mitropolia Haliciului. El îi trimitea la Halici și pentru faptul că era de facto deținătorul ca zălog al Pocuției, de unde făcea parte și Haliciul și, în acest sens, mitropolitul Antonie se simțea dator să dea curs favorabil cererii potențialului său suveran. „Nu este exclus, tocmai de aceea, ca hirotonia lui Iosif și Meletie să fi avut loc după intrarea acestor teritorii, ca zălog, în stăpânirea Moldovei, deci în 1388, 1389 sau 1390”.

Disputa cu Patriarhia de la Constantinopol, în timpul domniei lui Petru Mușat s-au făcut primele încercări pentru organizarea ca mitropolie a Bisericii din Moldova și recunoașterea ei de către Patriarhia de la Constantinopol. Doritor să întărească independența domniei prin numirea unui ierarh apropiat al domnului, Petru Vodă a cerut mitropolitului ortodox al Haliciului1 să hirotonească doi ierarhi pentru Moldova: pe Iosif, rudă cu el, ca mitropolit și pe un altul numit Meletie ca episcop. Domnul s-a izbit însă de împotrivirea Patriarhului Antonie, care ținea să trimită în Moldova un ierarh grec, supus Constantinopolului. De aceea, în jurul anului 1391, acesta Patriarhul Antonie a luat inițiativa numirii unui mitropolit grec, cu numele Teodosie. Acesta care însă, venind în Moldova în timpul domniei lui Roman, fratele lui Petru Vodă, n-a fost lăsat să-și ocupe scaunul, fiind nevoit să se întoarcă la Constantinopol. Atunci patriarhul a numit un alt ierarh, Ieremia, ceea ce i-a nemulțumit și mai mult pe moldoveni, care l-au trimis și pe acesta înapoi.

Supărându-se foarte tare, patriarhul a aruncat atunci anatema asupra întregii țări, afurisind pe domn, pe cei doi ierarhi, pe boieri, pe preoți și pe credincioși. Această situație nefericită a continuat sub domnia lui Ștefan Mușat (1394-1399), care a trimis la Constantinopol solie și scrisori de împăcare, dar s-a lovit din nou de refuzul Patriarhului Antonie. Acesta a trimis pe Mitropolitul de Militene în Moldova, fără ca acesta să-i poată convinge pe moldoveni. Într-o tentativă ulterioară, patriarhia a trimis un alt ierarh de rang înalt, Mitropolitul Mihail al Betleemului, dar nici acesta nu a reușit să obțină rezultatele dorite, ridicându-se totuși anatema asupra clerului Moldovei. Este de amintit că, între timp, Mitropolitul Ciprian de Kiev (aflat la Moscova) s-a oferit să restabilească ordinea prin includerea Moldovei în marea mitropolie a Kievului. Patriarhia a respins însă propunerea, susținând că aceasta trebuie să aibă propriul mitropolit, numit de Constantinopol.

Împăcarea cu Patriarhia și recunoașterea definitivă a Mitropolitului Iosif, cel rânduit de la început, au loc odată cu urcarea la domnie a evlaviosului domn Alexandru cel Bun (1400-1432). Din fericire, lucrurile au fost înlesnite și de alegerea unui nou patriarh la Constantinopol, Matei, care a înțeles pericolul prelungirii acestei situații în contextul ofensivei catolice din acea vreme, care ar fi putut transforma Moldova într-o simplă regiune vasală a Poloniei. Patriarhul Matei a primit favorabil solia lui Alexandru cel Bun și printr-o gramată patriarhală din 26 iulie 1401 Mitropolitul Iosif a fost în sfârșit recunoscut ca mitropolit al Moldovei, un moment de mare biruință pentru tânăra Moldovă.

Dacă mitropolia Țării Românești se leagă administrativ și spiritual de domnitorul Nicolae Alexandru și sfântul mitropolit Iachint de Vicina, observam că mitropolia moldovei își leagă existent de Petru Musat Voda și de primul mitropolit Iosif Musat, totuși necesitatea unui model spiritual îl îndeamnă pe domnitorul Alexandru cel Bun în anul 1415 să aducă moaștele sfântului mucenic Ioan din Cetatea Alba în cetatea de scaun, Suceava.

Aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava.

După recunoașterea Mitropoliei, spre a consfinți scaunul Sucevei ca scaun mitropolitan, la îndemnul domnului și al Mitropolitului Iosif s-au adus aici moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă (1415). Acesta fusese un negustor grec în Trebizonda, din Asia Mică și suferise moarte martirică în Cetatea Albă în jurul anului 1330. Cronica povestește cum acestea „au ajuns la auzul dreptcinstitorului domn a toată Moldovlahia […], bărbat împodobit cu multe virtuți, dar și iubitor de mucenici” care a trimis „un boier cu destulă oaste să aducă cu dânsul cu mare cinste trupul vrednic de slavă al mucenicului”. Pe când alaiul se apropia de cetatea domnească, domnitorul, mitropolitul, boierii și mulțimea credincioșilor i-au ieșit în întâmpinare „cu făclii, cu cădelnițe și cu miruri bine mirositoare”, însoțindu-l apoi până la Suceava, unde domnul îl proclamă ocrotitor al țării și îl așeză cu mare evlavie în biserica domnească.

Dinastia musatinilor își va impune amprenta puternic asupra Moldovei, fie că vorbim de latura administrative fie de aspectul spiritual cultural. Cel care rămâne în istoria Moldovei ca reprezentant de seamă al acestei dinastii nu este altul decât Ștefan cel Mare și sfânt. La toate aceste elemente politico-administrative se adauga cultura și arta sacră, cu elemente specifice romanești. Astfel, arhitectonica și arta sacră urmează o dezvoltare proprie, caracterizată prin prezenta elementelor tradiționale românești, cunoscute mai târziu sub stilul stefanian în Moldova.

Mitropolia Transilvaniei

Ortodoxia din cadrul monarhiei habsburgice datează din lunga epocă a conflictelor pe care le-au purtat Habsburgii cu marele lor vecin de la sud-est, anume Imperiul Otoman. După 1541, frontiera dintre cele două imperii, deși a cunos- cut anumite fluctuații, a fost totuși destul de stabilă: aproape întreaga Slovacie de astăzi, precum și o fâșie vestică a Ungariei actuale au alcătuit Regatul Ungariei, în fruntea căruia se afla dinastia de Habsburg care plătea însă Porții otomane, tocmai pentru acest teritoriu, un tribut destul de consistent (30.000 ducați anual). În cetățile de graniță ale acestei Ungarii habsburgice au existat comunități ortodoxe, alcătuite din negustori greci și aromâni, iar în părțile Croației (zona Marcia) a existat chiar o episcopie ortodoxă, sufragană a Patriarhiei de Ipek (azi Peć, în Kosovo). Aceasta a fost înființată în 1557 de marele vizir de origine sârbă Mohammed Sököllü-Socolovici, primul patriarh fiind fratele vizirului, Macarie. Printre cele aproximativ 40 de eparhii ale acestei patriarhii s-au aflat unele și în teritoriile bănățene și ungurene: Timișoara, Vârșeț, Lipova (în Banat și zona arădeană), Belgrad, Mohaci (pe teritoriul fostului comitat Baranya), Seghedin, Buda, Pozega (în Slavonia), Marcia (singura aflată dincolo de frontieră, în teritoriile habsburgice).

Emigranții sârbi care s-au stabilit după 1690 în sudul Ungariei au fost conduși de patriarhul de Ipek, Arsenie III. După ce acesta a părăsit teritoriul otoman, Poarta a numit un nou patriarh la Ipek, în persoana lui Calinic. Desigur că Arsenie nu l-a recunoscut, considerându-se mai departe patriarhul legitim al sârbilor. După moartea sa însă, în 1706, subordonarea canonică a sârbilor din Im- periul habsburgic față de Patriarhia de Ipek a fost din nou consolidată, în 1710 Calinic semnând actul de înființare a unei Mitropolii distincte, pe teritoriul monar- hiei habsburgice. Mitropoliții de aici aveau dreptul „de a hirotoni Episcopi și de a introduce alte reguli bisericești”. Cu alte cuvinte, Mitropolia de Carloviț a fost integrată, ca Biserică autonomă, în cadrul Patriarhiei de Ipek. Legătura canonică a mitropoliților de la Carloviț cu sediul Patriarhiei Sârbe rezultă și din faptul că cei dintâi semnau ca „exarhi ai Scaunului de Ipek”.

Desigur că autoritățile habsburgice aveau tot interesul să pună capăt acestei stări de fapt. Cel de-al cincilea mitropolit de Carloviț, Vichentie Ioanovici, ales în anul 1731, a fost cel dintâi ierarh carlovițan care nu a mai inclus în jurământul său de credință vreo referire la Patriarhia de Ipek21. Conferința ministerială de la Viena din 1734 a luat în discuție posibilitatea de a-l ridica pe mitropolitul de la Carloviț la rang de patriarh. Nu s-a recurs la această soluție, deoarece, în timpul războiului ruso-austro-turc din anii 1736-1739, patriarhul de la Ipek, Arsenie IV Ioanovici- Șacabent, a fost convins să emigreze, la rândul său, pe teritoriul habsburgic, pre- luând conducerea Mitropoliei de Carloviț, după moartea lui Vichentie Ioanovici (1737). A fost însoțit de un alt val de emigranți sârbi din teritoriile balcanice.

Potrivit lui Schwicker, mitropoliții de Carloviț de după 1737 s-au considerat cu toții urmașii legitimi ai patriarhului de Ipek22. Potrivit lui Milaș, dependența canonică a mitropoliților de Carloviț de Patriarhia de Ipek a fost menținută și după acest an, astfel că în 1766, „când s-a desființat Patriarhatul din Ipek, a încetat și mitropolitul de Carloviț de a fi exarh al acestui Patriarhat și Mitropolia ajunse in- dependentă, lucru care a fost recunoscut și de Patriarhatul din Constantinopol”23.

Milaș nu menționează niciun document prin care Patriarhia Ecumenică să fi acordat în mod formal statutul de autocefalie Mitropoliei din Carloviț. De fapt, nici nu ar fi fost necesar ca Patriarhia Ecumenică să se implice, dat fiind faptul că statutul de autocefalie al Patriarhiei de Ipek a trecut asupra Mitropoliei de Car- loviț, din afara Imperiului, iar, în 1766 și 1767, cele două Biserici autocefale din Balcanii otomani (Patriarhia Sârbă de Ipek și Arhiepiscopia Bulgară de Ohrida) au fost desființate, iar eparhiile lor subordonate Patriarhiei Ecumenice. În lipsa unor documente concrete, putem afirma doar că, probabil a fost instituită pe cale diplomatică o nouă ordine canonică în Europa de Sud-Est, astfel că în fiecare dintre cele două imperii a fost recunoscută câte o singură Biserică autocefală. Într-un tomos al Patriarhiei Ecumenice, din 1855, au fost menționate ca Biserici autocefale Patriarhiile de: Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, apoi Bisericile din: Rusia, Cipru, Austria și Elada24. Pe de altă parte, Ortodoxia din „Austria” (Imperiul Austriac) s-a bucurat de o înaltă recunoaștere în interiorul lu- mii ortodoxe, precum a arătat și canonistul sârb Emilian de Radici, „patriarhii de Constantinopol, deși au desființat independența Bisericii sârbești – a Scaunului de Ipek – din Turcia, nu au încercat să-și extindă jurisdicția peste teritorii din Austria. Dimpotrivă, au existat chiar și cazuri în care mitropoliții de Carloviț au apărut ca arbitri între patriarhii de Constantinopol și ceilalți patriarhi ai Răsăritului. De exemplu, în cadrul unei dispute dintre patriarhul ecumenic și cel al Antiohiei, ver- dictul final a fost emis, la cererea celor doi, de mitropolitul Ștefan Stratimirovici. Aceste circumstanțe demonstrează fără îndoială că în Orientul creștin caracterul autocefal al Bisericii Austro-Sârbești nu doar că a fost respectat, ci i s-a acordat chiar și o poziție autoritativă”.

Semnificativ este faptul că din enumerarea Bisericilor autocefale, recunoscu- te de Patriarhia Ecumenică în 1855, lipsește Mitropolia de la Cetinje (Muntene- gru), care s-a bucurat, de asemenea, de un statut de autocefalie, nerecunoscut însă de Patriarhia Ecumenică, deoarece a fost acordat de Biserica Ortodoxă Rusă27.

Situația canonică din Balcani s-a modificat din nou în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după înființarea prin firman otoman a Exarhatului Bulgar în 1870 (contestat de Patriarhia Ecumenică), apoi cu recunoașterea autocefaliei Bisericilor din Serbia și România (1879, respectiv 1885). Iar situația din monarhia habsburgică s-a modificat în anii 1864 și 1873, prin înființarea Mitropoliei româ- nești de la Sibiu și a celei româno-sârbești a Bucovinei și Dalmației. Următoarea modificare a situației canonice a survenit apoi abia după retrasarea granițelor de după războaiele balcanice și după prima conflagrație mondială, fapt asupra căruia voi reveni la sfârșitul acestui studiu.

Situația canonică a Bisericii din Transilvania până la dezmembrarea bisericească (1700)

Cel dintâi ierarh care a purtat în mod oficial titlul de mitropolit al Transilvaniei a fost Ghenadie I, ales la sfârșitul anului 1579 de un sobor al preoților ardeleni.

Înaintea lui Ghenadie însă au mai existat ierarhi care au rezidat la Hunedoara, Feleac, Prislop, Geoagiu, Vad, astfel că istoricii au considerat că în fiecare din aceste locuri au existat episcopii românești distincte. Mai nou, părintele academician Mircea Păcurariu a susținut însă existența instituțională, de-a lungul veacurilor, a unei singure Mitropolii a Transilvaniei, ai cărei ierarhi au rezidat în diferite locuri, acceptând doar episcopia Vadului, din nordul Transilvaniei, ca eparhie distinctă de cea a Mitropoliei, din sudul Transilvaniei. După 1627, ierarhii de la Alba Iulia au avut jurisdicție asupra întregii Transilvanii istorice.

De fapt, cei care susțin existența mai multor eparhii ortodoxe în Ardeal explică aceasta prin influența bisericească diferită din partea Moldovei și a Țării Românești:

„Ardealul sudic atârna bisericește de Țara Românească, iar cel nordic de Moldova… De pe la mijlocul veacului al XV-lea, până aproape de finea veacului al XVI-lea, influența ierarhică a Moldovei covârșește pe cea a Țării Românești”. Într-adevăr, în timp ce episcopii de Vad au provenit de cele mai multe ori din Moldova, cei din sudul provinciei au fost hirotoniți la Mitropolia Ungrovlahiei. Tocmai din această perspectivă este interesantă întrebarea dacă a existat o dependență canonică între Biserica din Transilvania și cea din Țara Românească, mai ales că după 1401 mitropoliții Ungrovlahiei au purtat și titulatura exarhi ai Plaiurilor și ai Ungariei32 (iar din sec. XVI doar ai Plaiurilor). Interpretarea acestei titulaturi a fost prezentată astfel de părintele academician Mircea Păcurariu:„În ce privește titlul de exarh, acesta trebuie interpretat ca reprezentant sau împuternicit al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol în aceste regiuni în care ea nu-și putea impune direct autoritatea, din moment ce se găseau sub stăpânirea unui regat catolic care n-ar fi admis nici un amestec al vreunui patriarh… În calitatea lor de exarhi, mitropoliții Ungrovlahiei hirotoneau pe mitropoliții Tran- silvaniei, dar mai ales vegheau la păstrarea neschimbată a învățăturii ortodoxe în mijlocul catolicilor, apoi al protestanților de aici. Nu trebuie să înțelegem o subordonare sau o dependență a Bisericii din Transilvania față de cea din Țara Românească, așa cum au încercat să prezinte unii lucrurile, căci Biserica transilvană și-a păstrat autonomia ei, în pofida împrejurărilor vitrege în care își desfășoară activitatea”

În mod formal, abia în anul 1595 a fost semnat un tratat, care ar putea fi interpretat că Biserica din Transilvania a devenit sufragană Mitropoliei Ungrovlahiei:„Toate Bisericile românești care sunt în ținuturile craiului vor fi subt jurisdicția și dispusul Arhiepiscopiei din Târgoviște, potrivit cu dreptul bisericesc și rânduielile acelei țări muntene, și-și vor avea veniturile obișnuite”.

Însă, precum a arătat părintele Păcurariu, nu a putut fi vorba, „nici chiar după tratatul din 1595, de subordonare a Bisericii din Transilvania față de cea din Țara Românească. Biserica Ortodoxă a Transilvaniei își exercita singură cele trei ramuri ale puterii bisericești: învățătorească, sfințitoare și de conducere, păstrând însă unitatea dogmatică, canonică și de cult cu întreaga Biserică a Răsăritului, inclusiv cu Biserica soră din Țara Românească. Dacă în tratatul din 1595 se prevedea ca Bisericile românești din Transilvania să fie puse sub jurisdicția sau ascultarea mitropolitului din Târgoviște, acest articol nu l-au putut cere decât delegații munteni, voind prin aceasta să înlăture orice încercare de imixtiune sau de prozelitism a autorităților laice și bisericești din Transilvania împotriva Bisericii Ortodoxe”.

Tot la fel și cea mai recentă cercetătoare care s-a ocupat în profunzime de istoria Bisericii ardelene de dinainte de 1700 a contestat o jurisdicție de facto a Mitropoliei din Târgoviște asupra întregii Biserici ardelenești.

Legătura (dar nu și subordonarea) mitropoliților de Bălgrad cu cei din Târgoviște s-a limitat de cele mai multe ori la hirotonia primită de cei dintâi în capitala Țării Românești. De obicei, Mitropolia Ungrovlahiei îl accepta pe candidatul trimis de conducerea principatului ardelean. Însă, după depunerea lui Sava Brancovici, datorită intervenției la București a lui Gheorghe Brancovici, Șerban Cantacuzino a început să se implice mai mult în viața Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Iosif Budai a fost acceptat cu greu de domnitorul Șerban Cantacuzino și de mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, fapt confirmat în scrisoarea trimisă de domnitor lui Apafi la 4 septembrie 1680. Acceptarea noului mitropolit s-a datorat doar dorinței ca românii ardeleni să nu rămână fără păstor.

Dar urmașul lui Iosif Budai, grecul Ioasaf (1682-1683), a fost ales nu de Soborul Mare al Bisericii românești din Ardeal, ci de Sinodul episcopesc al Mitropoliei Ungrovlahiei, la 1 aprilie 1682, motivația fiind tocmai vechiul drept al Mitropoliei Ungrovlahiei de a avea grijă de Biserica din Transilvania. Datorită intervenției domnitorului muntean, Ioasaf a fost recunoscut de Apafi, însă modul alegerii sale a dus la neacceptarea sa de către o parte a protopopilor ardeleni, un număr de șapte protestând imediat după sosirea lui Ioasaf în Transilvania.

Astfel, „dreptul bisericesc ardelean suferă o schimbare radicală, introdusă de Șerban Cantacuzino și mitropolitul Teodosie, prin care mitropoliții de la Alba Iulia se aleg de Sinodul episcopesc al Ungrovlahiei, cu aprobarea domnului”. De fapt, s-a impus în cazul alegerii ierarhului ardelean procedura urmată în cazul alegerii mitropoliților și episcopilor munteni, deoarece, după alegerea propriu- zisă a acestora din urmă de către Soborul țării (alcătuit din episcopi, egumeni și boieri), urma alegerea canonică și chemarea la arhierie, săvârșită de către Sinodul episcopesc, dintre mai mulți candidați, fiind confirmat întotdeauna cel ales înainte de Sobor. Însă, la fel ca și procedura din cazul alegerii ierarhilor munteni, și cea nouă introdusă de autoritățile din Țara Românească privind alegerea ierarhului de la Alba Iulia a fost o procedură pur formală, realizată „după săvârșirea alegerii, pentru respectarea principiului strict canonic potrivit căruia arhiereul se alege de către arhierei”.

Astfel, urmașii lui Ioasaf pe scaunul vlădicesc de la Alba Iulia au fost aleși, ce-i drept, de Soborul Bisericii ardelene, dar aleși canonic și de sinodul Mitropoliei Ungrovlahiei dintr-un număr de mai mulți „candidați”. Însă, din modul alegerii canonice sau ipopsifierii lui Varlaam, putem trage concluzia că avem de-a face tot cu o formalitate juridică, dar care justifică revendicările Mitropoliei Ungrovlahiei de jurisdicție asupra Bisericii ardelene. După moartea lui Sava, Șerban Cantacuzino i-a cerut lui Apafi să fie recunoscut ca succesor un anumit preot cu numele Ieremia. Sinodul protopopilor ardeleni l-a ales însă pe Varlaam. Acesta a plecat la București, unde s-a întrunit sinodul mitropolitan care l-a „ales” până la urmă, dintr-un număr de șase „candidați”.

Important este însă faptul că toți cei „aleși canonic” până la urmă de Sinodul Mitropoliei Ungrovlahiei au fost obligați să semneze o mărturisire de credință, cea mai cunoscută fiind aceea a lui Atanasie Anghel, redactată de patriarhul Dositei al Ierusalimului.

Interesantă este și problema titulaturii pe care au purtat-o ierarhii ardeleni. După cum a menționat și Ștefan Meteș, „în toate decretele latine, mitropoliții noștri sunt numiți numai episcopi”, în timp ce „terminologia populară românească pen- tru episcop și mitropolit are o singură numire: vlădică. În general, această numire s-a păstrat până în veacul trecut, fără ca țăranii sau preoții să facă deosebire între episcop și mitropolit, ci pe amândoi îi numeau vlădici. Deci în înțelesul acesta a fost un vlădică și în Bălgrad, încă din jumătatea a doua a veacului al XVI-lea”.

Rămâne, așadar, de văzut ce s-au considerat vlădicii înșiși: mitropoliți sau episcopi? De asemenea, rămâne de stabilit cum i-au considerat conducătorii bisericești de peste munți.

Primul ierarh care apare în documente cu titulatura de mitropolit a fost același Ghenadie I. Titlul apare atât în prefața celei de-a doua cazanii coresiene (Evanghelie cu învățătură, apărută în 1581, în urma consultării judelui suprem din Brașov, Lukas Hirscher, „cu luminatul mitropolit marele Ghenadie din tot ținutul Ardealului și al Orăzii”), cât și în mărturiile diplomatului iezuit Antonio Possevino, datând din 1583, conform cărora românii ardeleni „au un mitropolit care își are reședința la Alba Iulia”.

În secolul următor, Dosoftei s-a considerat, într-o notă pe o Evanghelie slavonă, „Eu vlădica Dosofteiu…, vlădică în Ardeal și în Maramureș; și am fost în ținutul Sacmarului până la Dobrețin”. Urmașul său, Ghenadie II (1627-1640), a purtat titulatura de „Prea Sfințitul Arhiepiscop, chir Ghenadie, al Scaunului Bălgradului și al Vadului și al Orăzii și al Sătmarului și al întregii țări a Ardealului și celelalte”. Pe foaia de titlu a Pravilei de la Govora (ediția pentru Transilvania) titulatura este: „Ghenadie, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop și mitropolit a toată țara Ardealului”.

Ilie Iorest (1640-1643) s-a intitulat, în Evanghelia cu învățătură, „Iorist arhimitropolit”. Urmașul său în scaunul ierarhic, Simion Ștefan, s-a intitulat în prima predoslovie la Noul Testament de la Bălgrad (1648) „arhiepiscop și mitropolit scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramureșului și a țara Ardealului”. Trei ani mai târziu, autorul (un presupus calvin) al primei predoslovii la Psaltire l-a intitulat pe ierarhul român „mitropolitul din scaunul Bălgradului”.

De asemenea, și Sava Brancovici a fost considerat mitropolit, fiind numit astfel în Istoria Bisericii din Șcheii Brașovului. Ghenadie III, numit de principele Barcsai, a purtat titlul de „arhiepiscop de Bălgrad, Maramureș și toată țara Ardealului”. Sava Brancovici, rămas fidel lui Rákoczy și Kémeny, a semnat, în 1660, o singhelie protopopului Ianăș din Hunedoara, în calitate de „vlădică de Belgrad și toată țara Ardealului”. Două decenii mai târziu, în Zaconicon ce se zice cartea legilor este menționată „vlădicia mitropolitului Sava Brancovici”. În același Zaconicon este menționat „scaunul sfânt al bisearecii în mitropolia Belgradului”, precum și „acest pomelnic al Mitropoliei noastre a Belgradului”. Totodată, este folosit și termenul de vlădică: „aleagerea Vlădicăi nostru rumânesc aicia în Ardeal este den mila și din voia Craiului”.

În ceea ce-i privește pe urmașii lui Sava Brancovici, este interesant titlul purtat de Varlaam (1685-1692) în prefața Molitfelnicului din 1689: „arhiepiscop și mitropolit sfintei Mitropolii a Bălgradului, al Vadului, al Silvașului, al Făgărașului și al Maramureșului și al episcopilor din țara ungurească iproci”, iar Teofil s-a adresat credincioșilor din Hunedoara cu titlul „Din mila lui Dumnezeu Teofil Arhiepiscopul Mitropoliei Bălgradului și a toată țara Ardealului (eștije iproci)”. Însă în privința urmașilor în scaun ai lui Sava Brancovici deținem și însemnări prețioase în Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei, menționată mai sus. Astfel, Iosif Budai s-a înscris în această Cronică sub titulatura „Iosif cu mila lui Dumnezeu rânduit subtă această sfântă Mitropolie a Ardealului”. Referitor la același ierarh, actul XVII al Condicii Sfinte a menționat: „Fiindcă cel ce a fost arhiereu, Mitropolitul Iosif din Metropolia de Alba Iulia, carea se află în eparhia Ungariei, a trecut din această viață, și fiind Metropolia aceea văduvită de arhiereu, și rămasă făr de stăpân…”. Urmașul său în scaun a depus mărturisirea de credință cu titulatura „Ioasaf cu mila lui Dumnezeu alesul prea Sântei Metropolii a Albei Iulia”. Titlul de Mitropolie acordat jurisdicției bisericești din Transilvania apare și cu prilejul „alegerii” și hirotoniei lui Sava III din Veștem (1684-1685), ale lui Varlaam și ale lui Teofil. Însă în cazul alegerii și hirotoniei lui Atanasie Anghel, situația se schimbă, Condica Sfântă făcând referire doar la o „Episcopie a Bălgradului”. Însă, în Instrucțiunea dată de patriarhul Dositei, se menționează din nou vechiul titlu de Mitropolie, alături de cel de episcop.

Așadar, se pare că în 1698 a existat intenția, la București, de a nu mai considera eparhia ortodoxă de la Alba Iulia drept Mitropolie, ci doar ca eparhie, sufragană Mitropoliei Ungrovlahiei. Totuși titulatura era atât de mult înrădăcinată în tradiție, încât ea a fost menținută în instrucțiunea dată de patriarhul Dositei noului ierarh Atanasie Anghel. Nu știm care ar fi fost evoluția relațiilor dintre eparhia ardeleană și Biserica din Țara Românească, dacă nu ar fi existat dezmembrarea religioasă de la cumpăna dintre secolele XVII-XVIII.

După ce Transilvania a intrat în componența Imperiului habsburgic în 1688, noile autorități au desființat Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia, ca urmare a aderării fostului mitropolit Atanasie Anghel la unirea cu Biserica Romei. Pentru noua Biserică unită s-a creat o episcopie, inițial cu sediul la Alba Iulia, mutat apoi la Făgăraș și apoi la Blaj, unde a rămas până astăzi. Clerul și credincioșii ortodocși au rămas fără un ierarh până în anul 1761, când autoritățile habsburgice, în urma numeroaselor proteste și chiar răscoale, au acceptat reactivarea vechiului scaun ierarhic de la Alba Iulia, dar numai la rangul de episcopie, cu sediul la Sibiu. Între ierarhii de aici notăm pe Vasile Moga (1811-1845) și pe Andrei Șaguna (1846-1873). Cel din urmă, după demersuri care au durat 15 ani, a reușit să reînființeze vechea Mitropolie a Transilvaniei, în decembrie 1864, tot cu sediul la Sibiu. 

Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei Șaguna este cel care a organizat noua mitropolie prin Statutul Organic din 1868, prin revenirea la vechiul principiu canonic ortodox, de implicare a laicilor în viața și misiunea Bisericii. El a creat o adevărată școală teologică sibiană prin reorganizarea vechiului Institut Teologic-Pedagogic de aici (existent din 1786), cu două secții, cu profesori bine pregătiți formați în medii universitare europene; a întemeiat și o tipografie în 1850, în care au apărut peste 200 de lucrări, inclusiv ziarul "Telegraful Român", cu apariție neîntreruptă din 1853, până astăzi.

Mitropolitul Andrei Șaguna este adevăratul reorganizator al învățământului românesc din Transilvania, ocrotit de Biserică prin cele aproximativ 800 de școli primare, existente numai în Arhiepiscopia Sibiului, prin Gimnaziul cu opt clase care-i poartă numele din Brașov, și Gimnaziul "Avram Iancu" din Brad, jud Hunedoara. De asemenea s-a implicat și în viața național-politică a românilor, fiind considerat "diplomatul revoluției din 1848-1849", iar mai târziu, ca membru în Dieta Transilvaniei, în Senatul imperial din Viena și în Casa magnaților din Budapesta, apără peste tot drepturile românilor. Strădaniile sale au fost continuate și de urmașii săi, mitropoliții Miron Romanul (1874-1898), Ioan Mețianu (1899-1916) și Vasile Mangra (1916-1918), care au lucrat mai mult pentru apărarea școlilor confesionale românești din Transilvania, amenințate cu înstrăinarea.

După realizarea statului național unitar român, cel mai prestigios mitropolit al Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului a fost Nicolae Bălan (1920-1955). El a reorganizat vechiul Institut Teologic-Pedagogic din Sibiu ca Academie Teologică, cu patru ani de studii și dreptul de a conferi licența (devenită Institut Teologic de grad universitar, în 1948), a înființat o Școală normală de băieți și de fete în Sibiu, a îndrumat activitatea vechilor licee din Brașov și Brad. Datorită eforturilor sale, Sibiul a devenit unul din cele mai prestigioase centre teologice din țară, prin numeroșii bursieri pe care i-a trimis la studii peste hotare (Nicolae Colan, Nicolae Popoviciu, Dumitru Stăniloae, Liviu Stan, Nicolae Mladin, Nicolae Balcă ș.a.). În 1940 a protestat cu vehemență împotriva Diktatului de la Viena, iar în anii celui de-al doilea război mondial a intervenit să fie sistată deportarea evreilor în Transnistria. 

.

Biserica ortodoxă romana în timpului Cuza

Autocefalia are începuturi mai înainte de anul 1885, anul recunoașterii ei. La 3 decembrie 1864, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Decretul organic pentru înființarea unei autorități centrale pentru afacerile religiei române (Decretul 1703) specifică în articolele 1 și 3 că: „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce privește organizația și disciplina” și că „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credințe ortodoxe române cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînțelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului”. Prin acest decret, Statul Român prevedea și susținea autocefalia Bisericii sale.

Spre sfârșitul anului 1864, s-au dat trei legi care priveau direct Biserica Ortodoxă Romană. Prima din ele era Legea călugăriei sau de¬crețul organic pentru reglementarea schimei monahicești, din 30 decembrie 1864. Potrivit acestei legi, pe viitor puteau îmbrățișa haina monahală numai cei care au absolvit o școală monahala superioară” și aveau vocație, urmând că dintre ei să se recruteze viitorii ierarhi. Din restul credincioșilor, puteau fi călugăriți bărbații la cel puțin 60 anii, iar femeile la cel puțin 50 de ani (excepție făceau invalizii și cei ce sufereau de boli incurabile). Tunderea în monahism se făcea pe baza aprobării speciale a Sinodului general și a Ministerului Cultelor și numai în mânăstirile și schiturile care urmau să fie stabilite printr-un “regulament special”. Ministerul Cultelor își asumă și sarcina întreținerii călugărilor, prevăzând în buget anumite sume anuale. Legea a avut urmări defavorabile pentru Biserică, deoarece mânăstirile au rămas aproape pustii, pierzându-și rostul pe care l-au avut altădată în istoria Bisericii și a culturii românești. .

A doua lege era Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale, din 3 decembrie 1864. Prin această lege se urmărea înfăptuirea unificării bisericești din România. Până atunci, cele două Biserici — din Tara Românească și din Moldova — erau lipsite de o autoritate sinodală. Pentru înlăturarea oricărei dependențe de o autoritate bisericească străină, primul articol din lege prevedea că “Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, intru tot ce privește organizarea și disciplina”. Aceasta era prima legiferare oficială a străvechii “neatârnări” sau autocefalii a Bisericii Ortodoxe Române. Existând deci o autocefală, în mod firesc, ea avea nevoie și de un sinod. Ca atare, articolul 2 prevedea formarea unui “sinod general” al Bisericii române, precum și a “unor sinoade eparhiale”, pentru fiecare eparhie. Sinodul general era format din mitropoliții și episcopii eparhioți, din arhiereii titulari români, din decanii Facultăților de teologie din București și Iași (inexistente insă) și din câte trei deputați din fiecare eparhie, pentru trei sesiuni, aleși de clerul de mir, dintre preoții de mir și laicii cu studii teologice. Era prezidat de mitropolitul Ungrovlahiei, care, pe baza unei ordonanțe domnești, cu data de 11 ianuarie 1865, a primit titlul de “primat al României”.

În atribuțiile Sinodului general intrau chestiuni legislative, administrative și judecătorești. Cele legislative erau: disciplina clerului de mir și monahal, ritualul bisericesc, probleme legate de hirotonii, disciplină și materiile de studiu în școlile teologice. Cele administrative priveau hirotonia ierarhilor, situația parohiilor și a preoților parohi, educăția clerului, tipărirea cărților de cult, autorizațiile de călugăriri, supravegherea administrării bisericești a eparhiilor de către chiriarhii lor. Atribuțiile judecătorești priveau judecarea neînțelegerilor dintre ierarhi, precum și judecarea, în ultimă instanța, a proceselor disciplinare ale fețelor bisericești.

Sinoadele eparhiale erau formate din chiriarhul locului, din cei trei membri aleși pentru Sinodul general și din rectorul seminarului eparhial respectiv (iar la București și Iași din decanii Facultăților de teologie). Acestea aveau în atribuțiile lor executarea legilor votate de sinodul general și sancționate de domn și judecarea în materie de disciplină bisericească.

Decretul organic a fost completat cu două noi regulamente: Rgulamentul pentru alegerea membrilor Sinodului general al Bisericii Române și Regulamentul interior al Sinodului general. Toate trei purtau și denumirea comună de “Legea sinodală”.

S-a susținut mult timp că această lege a fost întocmită de marele cărturar August Treboniu Laurian. Fiind influențată de legislația bisericească introdusă în Biserica Ortodoxă din Transilvania de către mitropolitul Andrei Șaguna. Adevărul este că Șaguna a întocmit și introdus Statutul Organic abia în 1858, deci cu trei ani în urma Decretului organic. Iar sinoadele sale din anii 1850, 1860 și 1864 erau constituite pe alte principii.

Sinodul general s-a întrunit numai în trei sesiuni, toate la București. Prima s-a ținut între 1 decembrie 1865 și 5 ianuarie 1866, sub pre ședinția mitropolitului Nifon. Lucrările nu s-au putut desfășura în bune condiții, deoarece în ședința a treia, din decembrie episcopul Scriban a depus un protest, prin care contestă autoritatea Sinodului de a ființa legal, socotindu-1 adunare necanonică, înainte de cheierea lucrărilor, au înaintat un protest comun împotriva sinodului încă doi arhierei. Filaret Scriban și Iosif Bobulescu. Toți au ost excluși din Sinod. În cele 15 ședințe ale sale, s-au discutat proiecte de legi, privind arondarea eparhiilor, ceremonialul inves¬țării și înscăunării ierarhilor, costumul preoțesc, sinoadele eparhiilor. .

A doua sesiune a Sinodului s-a Întrunit la 1 iulie 1867 continuându-și lucrările pană la 10 august, sub președinția episcopului Atanasie al Romanului. Și În cadrul acestei sesiuni s-au ivit noi proteste. Cei doi mltropolițl, ca și unii membri n-au participat “ ședinte sub diferite pretexte, iar arhiereul Ioanichie de Evant. Aș a declarat că nii mai participă la lucrări, deoarece socotește Sinodul ca anucanonic șl antiortodox, fiind urmat de preotul Ioan Păunescu .Sinodul a luat totuși în discuție unele proiecte de legi, neclare, care din presesiune sau unele noi, cum a fost cel pentru Înființarea unei facultăți de teologie sau pentru construirea de biserici noi.

Lupta pentru canonicitate. Ultima legiuire bisericească a lui Alexandru loan Cuza, care a produs multe discuții și frământări, a fost Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți în România, votată la 20 ianuarie (de Adunarea deputaților) și la 5 februarie 1865 (de Senat), decretată de domn la 11 mai 1865. Noua lege avea doar trei articole, cu următorul cuprins. “Mitropoliți! Și episcopii eparhioți ai României se numesc de domn, după o prezentare a Ministrului de Culte, în urma deliberațiunii Consiliului de Miniștri. Mitropoliții și episcopii se numesc din clerul monahal român, mitropoliții având vârsta cel puțin de 40 de ani, iar episcopii 35 de ani, cunoscuți prin pietate” învățătură și capacitate. Mitropoliții și episcopii sunt justițiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului țării, iar pentru orice alte delicte înaintea Curții de Casație”. Deci legea aducea două lucruri noi: numirea ierarhilor și judecarea lor de către o instanță civilă, trebuie precizat, de asemenea, că în primul proiect al legii respective se vorbea de “alegerea” mitropoliților și episcopilor eparhioți, dar suferind mai multe modificări, s-a ajuns în cele din urmă la “numire”.

La data decretării legii, existau numai doi ierarhi aleși potrivit vechilor rânduieli: mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei și episcopul Calinic al Râmnicului (ambii din 1850). Restul scaunelor vlădicești erau ocupate de locțiitori (locotenenți), numiți de Guvern dintre arhiereii titulari români hirotoniți pe numele unor vechi scaune episcopale dispărute.

Trebuie amintit aici și faptul că, printr-un decret domnesc cu data de 17 noiembrie 1864, s-a înființat noua eparhie a Dunării de Jos. — Sufragană a Mitropoliei Moldovei —, care cuprindea patru județe i Ismail, Bolgrad, Covurlui, ultimul luat de la eparhia Hușilor, și Brăila, de la eparhia Buzăului. Ca “locotenent de episcop” a fost numit, arhiereul Melchisedec Ștefănescu Tripoleos, care deținuse aceeași calitate la Huși.

Pe temeiul noii legi, în ziua de 10 mai 1865 — deci înainte de decretarea ei — ministrul Cultelor a propus Consiliului de miniștri, întrunit în aceeași zi, sub președinția domnitorului, pe noii chiriarhi îi celor șase scaune vlădicești vacante.

Ca și în cazul Legii sinodale, “canonicii” susțineau că prin numirea episcopilor prin decret domnesc au fost nesocotite canoanele și vechile rânduieli ale Bisericii noastre. În realitate, numirea chiriarhllor prin decret nu era ceva nou său neobișnuit, căci și în trecut au fost cazuri cand domnii noștri numeau pe scaunele vlădicești pe cine voiau. De altfel, în toate Bisericile Ortodoxe, conducătorii statului, socotiți protectori ai Bisericii, aveau dreptul să-și spună cuvântul la alegerea și numirea episcopilor, drept recunoscut și de Biserică. Formal, i se poate imputa Legii de care ne ocupăm doar faptul că nu se prevedea și recunoașterea de către Biserică a celor numiți de către domn (deși în cazul Ierarhilor numiți, majoritatea erau hirotoniți mai de mult, având recunoașterea Patriarhiei de Constantinopol).

Patriarhul ecumenic Sofronie III, nemulțumit de Legea secularizării, a socotit că acum a sosit momentul să se amestece în treburile interne ale Bisericii noastre. Ca atare, a convocat Sinodul patriarhal la 15 aprilie 1865. Sinodul a condamnat “cele trei proiecte de legi dacice, despre sinod, monahi și mânăstiri și despre alegerea și judecata arhiereilor.

Legea organică din 1872. Cerându-se revenirea la canoane și la vechile rânduieli bisericești, în anul 1867 s-a alcătuit un proiect de Lege organică pentru Biserica Ortodoxă Romana, care, în 1861, a fost trimis spre avizare și Patriarhiei ecumenice. Patriarhul Grigore VI (1867—1871) a răspuns la începutul anului 1870, stăruin ca în noua lege să se prevadă ca după alegerea mitropolitului Ungrovlahiei, să se ceară din partea Patriarhiei ecumenice tomosul de recunoaștere, ca mitropoliții țării să-l pomenească la slujbe, iar Sfâtul Mir să fie cerut numai de la Constantinopol.

Capitolul I al acestei legi prevedea ca alegerea ierarhilor să se facă de un colegiu electoral compus din cei doi mitropoliți, din episcopii eparhioți, din arhiereii titulari români și din toți deputații și senatorii ortodocși în funcție. Președinția acestui colegiu o avea mitropolitul primat, iar în lipsa lui, mitropolitul Moldovei sau cel mai vechi episcop după hirotonie. Mitropoliții se alegeau dintre episcopii eparhioți, iar aceștia dintre cei opt arhierei titulari. Ei trebuiau să fie de neam roman, în vârstă de cel puțin 40 de ani, iar în ce privește studiile, se prevedea că numai după 20 de ani de la promulgarea legii se va cere titlul de licențiat sau de doctor în teologie. Alegerea se făcea cu majoritatea voturilor și era întărită de domn. Prin art. 28 al Legii era recunoscută existența legală a ierarhilor decretați în 1865. În felul acesta, s-a terminat “pentru canonicitate”, cu frământările ei.

Dar Legea avea o mare scădere, care a dăinui, în Biserica Ortodoxă din România pină după 1918 că și anume alegerea mitropoliților episcopilor era încredințată unui colegiu, în componența căruia intrau — pe lingă membrii Sfântului Sinod — toți deputații și senatorii ortodocși în funcție.

Prin Legea organică din 1872, s-au pus și bazele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din România, menit “să păstreze unitatea dogmatică și canonică cu Biserica ecumenică, precum și unitatea administrativă și disciplinară a Bisericii naționale”. El era format din cei doi mitropoliți, din cri șase episcopi (de Râmnic, Buzău și Argeș, ca sufragani ai Mitropoliei Ungrovlahiei; de Roman, Huși și Galați, ca sufragani ai Mitropoliei Moldovei) și din opt arhierei titulari, câte unul de fiecare eparhie, pe numele unui oraș din cuprinsul eptirhiei respective. Acești arhierei erau numiți de Guvern — și confirmați de șeful statului — dintre trei candidați propuși de Sfântul Sinod. Se înțelege că erau numiți, de regulă, aceia care împărtășeau vederile politice ale partidului aflat la putere.

Ei locuiau de regulă la București sau la Iași, îndeplinind telurile slujiri. Profesori la facultatea de teologie șl chiar la seminari. Le teologice, superiori ai unor mânăstiri etc. Instituția arhiereilor “tulan a fost necesară atunci pentru a avea un număr de cel puțin 12 membri ai noului Sinod.

Președinția Sinodului o avea mitropolitul primat, iar IPS mitropolitul Moldovei sau cel mai vechi episcop în hirotonie. Ministrul Cultelor, care trebuia să fie ortodox, participa la ședințe cu vot consultativ. Sinodul se întrunea la București, în două sesiuni, primăvara și toamna, și se ocupa cu probleme spirituale, disciplinare și judecătorești.

Mitropolitul Nifon a înștiințat pe patriarhul ecumenic Antim VI de această lege, alăturându-i un exemplar al ei, dar n-a primit nicio un răspuns.

Pe baza acestei legi, în anii următori s-au întocmit numeroase regulamente, care urmăreau să pună rânduiala în diferite sectoare din viața noastră bisericească. Aceste noi regulamente se ocupau cu atribuțiile de precădere ale mitropolitului primat, alegerea arhiereilor titulari, disciplina bisericească, disciplina monahală, întreținerea clerul, administrarea bunurilor bisericești, revizuirea și tipărirea cărților de cult. Revista Biserica Ortooxdă Româna (care apare de la 1 octomune) și altele Mitropolitul Nifon, sub care s-au petrecut atâtea schimbări în viața Bisericii noastre, s-a stins din viață în vârstă de 86 de ani, la 5 -iunie 1875, fiind înmormântat la Cernica, mânăstirea sa de metanie.

În timpul păstoririi sale ca mitropolit primat, au avut loc fapte de mare însemnătate în viața Bisericii noastre.

Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. La 9 mai 1877, s-a proclamat independența de stat a României, act consfințit apoi prin jertfele de sânge ale ostașilor noștri în războiul din 1877—1878 împotriva imperiului otoman. Se înțelege că după cucerirea independenței de stat a României, a crescut și prestigiul țării noastre în afara granițelor ei. A crescut insă și autoritatea Bisericii noastre, încât era necesară acum și dobândirea formală a independenței sau autocefaliei sale. Am arătat în alt loc încercările făcute sub Alexandru Cuza pentru ca autocefalia Bisericii Ortodoxe Române să devină fapt împlinit.

Raporturile Bisericii și ale statului nostru cu Patriarhia nu s-au îmbunătățit, ci dimpotrivă s-au înăsprit la începutul anului 1882, prin două fapte. Astfel, la 9 martie 1882, luându-se în discuție în Camera deputaților modificarea Legii organice din 1872, s-a exprimat dorința că primatul Bisericii Ortodoxe Române să fie ridicat la treapta de patriarh, iar în Oltenia să se creeze o mitropolie, cu reședința la C raiova. Peste câteva zile, la 25 martie 1882, s-a sfințit pentru prima dată la noi Sfântul Mir, în catedrala mitropolitană din București, firește, fără consimțământul Patriarhiei ecumenice.

Scrisoarea patriar¬hală — cu data de 10 iulie 1882 — a fost pusă în discuția Sfântului Sinod, în ședința să din 23 octombrie 1882. Membrii înaltului for au încredințat pe învățatul episcop Melchisedec al Romanului să întocmească un raport temeinic, prin care să spulbere toate învinuirile aduse de patriarh. Raportul a fost aprobat și semnat de membrii Sfântului Sinod în ședința din 23 noiembrie 1882, și apoi înaintat Patriarhiei.

Lucrurile au rămas în vechea stare până după retragerea din scaun a patriarhului Ioachim III și alegerea urmașului său, Ioachim IV (1884 1886), animat de sentimente mai bune față de Biserica noastră. Sub el a început o nouă corespondență în vederea recunoașterii necondiționate a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. În februarie 1885, s-a ținut o adunare la Mitropolia din București, la care au luat parte toți mitropoliții și episcopii țării, în prezența ministrului Cultelor de atunci, D. A. Sturdza, formulându-se o nouă scrisoare către Patriarhie, întocmită de episcopii Melchisedec al Romanului și Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, în vederea recunoașterii autocefaliei. Au urmat alte tratative între București și Scaunul ecumenic, până ce s-a ajuns la un acord în această problemă. Numai după aceea a urmat corespondența — de ordin formal — necesară într-o asemenea situație. Astfel, la 20 aprilie 1885 a fost trimisă la Constantinopol scrisoarea mitropolitului primat Calinic Miclescu — însoțită de o adresă a lui D. A. Sturdza, ministru Cultelor și Instrucțiunii — prin care cerea recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului.

Sfințirea Marelui Mir – semn văzut al autocefaliei bisericești

Sfințirea Marelui Mir, la 25 martie 1882, joi în săptămăna patimilor,în Catedrala Mitropolitană din București ,a iscat o nouă tensiune din  partea Patriarhiei Ecumenice.Astfel într-o scrisoare din  10 iulie 1882 Patriarhul Ioachim al III-lea se declară indignat de gestul ierarhilor romani , pe care îl consideră ca fiind o îndepărtare de la  canoane. Au urmat răspunsuri demne și bine  întemeiate din partea  Bisericii noastre . Din toamna anului 1884 odată cu  urcarea pe tronul de la  Costantinopol a patriarhului Ioachim al IV-lea ,a început o activitate intensă de  pregătire a  demersurilor necesare pentru dobândirea  autocefaliei, luăndu-se  contact în mod repetat cu Patriarhia Ecumenică.

În februarie 1885 , sinodul Bisericii Române a elaborat principalele  doleanțe pe care le avea Biserica Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă , care să aibă și confirmarea  patriarhiei ecumenice . In 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficială de  recunoaștere a  autocefaliei, iar  la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal și s-au întocmit: Tomosul de recunoaștere a autocefaliei și două scrisori una către mitropolitul  primat Calinic Miclescu și alta către primul  ministru D.A Sturza. Cele trei documente exprimă , într-un cadru solemn,recunoașterea  autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanță cu canoanele bisericești și cu realitățile istorice .În data de  7 mai a fost  trimisă o scrisoare  de  mulțumire Patriarhiei  Ecumenice ,pentru gestul recunoașterii.

Toate Bisericile Ortodoxe au fost  anunțate că, de acum,Biserica Română este Biserică soră cu Biserica Ecumenică, iar Sinodul roman este Sinod frate cu cel  constantinopolitan, în această comuniune a egalilor.

Am putut vedea că Ritualul de inițiere este un tot unitar, căci nici una din cele trei Sfinte Taine nu pot fi separate una de cealaltă. Toate Tainele Bisericii gravitează în jurul Sfintei Euharistii, căci în Sfânta Liturghie se actualizează în fiecare timp și spațiu concret prezența Mântuitorului și întreaga sa iconomie mântuitoare. Botezul, Mirungerea îl conduc pe om la Euharistie la gustarea Iubirii lui Dumnezeu, ce se împărtășește Bisericii și prin celelalte Sfinte Taine, îmbrățișând astfel întreaga viață și toate cadrele de existență ale omului. Triduumul pascal sau perioada cuprinsă între Joia Mare și Duminica Învierii este pentru tradiția cultică răsăriteană timpul de cea mai mare intensitate spirituală din cursul întregului an bisericesc și el conține toate elementele originare ale cultului, căci formele cultice cele mai vechi s-au păstrează în mod deosebit în perioadele sacre ale anului liturgic, după cum a reușit să arate marele liturgist Anton Baumstark. Astfel, aceste trei zile pregătitoare pentru Sfintele Paști evidențiază atât unitatea indestructibilă a Tainelor de inițiere, căci în Joia Mare, în ziua instituirii Sfintei Euharistii se săvârșește sfințirea Sfântului și Marelui Mir în perspectiva săvârșirii Botezului din cadrul slujbei pascale, cât și vechimea, frumusețea, profunzimea și originalitatea cultului ortodox, fiindcă prin slujbele, cântările și a imnele Săptămânii Mari se re-prezintă și actualizează momentele culminante ale iconomiei mântuirii: Patimile, Jerfta și Învierea Mântuitorului. Este o unică sinteză a celor două aspecte fundamentale ale vieții creștine: a fi în Hristos, adică a fi încorporat sacramental Trupul Său tainic, și a trăi în Hristos, adică a pune în lucrare darurile primite prin participare la viața cultică, morală și ascetică a Bisericii.

Slujba sfințirii Sfântului și Marelui Mir se încadrează perfect în ambele cicluri, atât în cel sacramental, căci ea fiind săvârșită în Joia Mare e strâns legată de Sfânta Euharistie și e orientată spre Taina Sfântului Botez care se săvârșea în epoca primară în noaptea Sfintelor Paști, cât și în cel cultic, imnografic, ascetic al Bisericii, căci cu o zi înainte se face pomenirea femeii păcătoase care a uns cu mir de mult preț picioarele Domnului, iar în ziua următoare în Vinerea Mare se face amintire de mirurile cu care Iosif și Nicodim împreună cu mironosițele au uns trupul Domnului înainte de îngroparea Lui. Este important de remarcat că însăși materia folosită pentru prepararea Sfântului și Marelui Mir a fost de așa manieră aleasă pentru a simboliza efectele lui sacramentale, dar și pentru a se încadra perfect în contextul liturgic, imnografic al Săptămânii Mari. Sfântul Mir se face din untdelemn curat de măsline, amestecat cu vin curat și cu multe și felurite balsamuri, esențe și aromate, în număr de 38. Prin mulțimea și varietatea mirodeniilor din care este constituit Sfântul Mir simbolizează bogăția și felurimea darurilor Sfântului Duh, care dau naștere virtuților creștine. De asemenea, folosirea unor balsamuri utilizate în lumea orientală pentru îmbălsămarea trupurilor morților pentru a le feri de putrefacție vorbește despre dorința Bisericii de a face simbolic trimitere la punerea în mormânt a Mântuitorului, pentru a integra acest act sacramental în contextul Triduumului pascal.

După tradiția statornicită a Bisericii Ortodoxe amestecul acestor materii se pregătește și se fierbe după o rânduială solemnă, fiind sfințit apoi de către soborul tuturor episcopilor eparhioți din țară în cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare ce se săvârșește unită cu vecernia în Joia Mare. Contextul liturgic ales pentru săvârșirea sfințirii Sfântului și Marelui Mir este în acord cu practica străveche a Bisericii care lega toate Sfintele Taine de Euharistie. Ritualul Sfințirii Sfântului și Marelui mir este perfect integrat în structura Sfintei Liturghii: primele două rugăciuni urmează paremiilor și condacului Rusaliilor iar ultimele două sunt inserate după anaforaua euharistică fiind urmate de o epicleză specială. Este important de remarcat faptul că textele acestor patru rugăciuni descriu teologic legătura dintre cele două iconomii, cea a Fiului și cea a Sfântului Duh: iubirea jertfelnică a Fiului este cea care a adus revărsarea Sfântului Duh în lume pentru a readuce la Tatăl întreaga umanitate.

Astfel, în prima rugăciune, după adresarea făcută Fiului printr-o serie de apelative care vorbesc despre iconomia mântuirii: „Răscumpărătorule al firii noastre, Doamne, Cel ce ridici și curățești păcatele lumii, Mielul lui Dumnezeu și Domnul ceresc și duhovnicesc, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce ai prăznuit și ai mâncat cu ucenicii Tăi în foișor Pascha cea închipuitoare, iar prin orânduiala adevărată ai așezat Pascha cea mântuitoare de suflet, Care din râvna jertfirii de Dumnezeu Te-ai adus însuți întru jertfă lui Dumnezeu-Tatăl, dând ucenicilor trupul Tău și de băut sângele Tău pentru răscumpărarea lumii” se formulează cererea de binecuvântare „a ungerii acesteia cu puterea, cu lucrarea și cu venirea Sfântului Duh” pentru ca ea să se facă “ungere a nestricăciunii, armă a dreptății, înnoire a duhului.”

Cea de a doua rugăciune fiind adresată Tatălui în numele Fiului de slujitorii Biserici are o cerere explicită de trimitere a Sfântului Duh și o enumerare a tuturor darurilor pe care ungerea le aduce neofiților: „Dumnezeule cel Mare și înalt, Cel ce ești închinat de toată făptura, izvorul înțelepciunii și adâncul bunătății, noianul necuprins al îndurării, însuși Domnul cel Bun al veacurilor și Dumnezeul minunilor, pe Care nimeni dintre cei ce Te privesc nu Te pot cuprinde, caută și auzi pe robii Tăi; pe Tine Te rugăm, de la Tine cerem și Ție ne plecăm, trimite Duhul Tău cel Sfânt și sfințește ungerea aceasta. Fă-o pe ea ungere de bucurie a Duhului Sfânt, ungere a nașterii celei de a doua, ungerea sfințirii, îmbrăcăminte împărătească, pavăză de vitejie, depărtare a toată încercarea diavolului, semn scutirii de ispite, trezvia inimii, bucurie veșnică.”

Ultimile două rugăciuni urmează anaforalei euharistice fiind citite de Intâistătătorul Bisericii autocefale imediat după diptice. Prima dintre ele, cea mai complexă dintre rugăciunile de sfințirea a Sfântului Mir, e o continuare a cererilor dipticelor, având în introducere doar câteva apelative de origine biblică adresate Tatălui după care imediat se formulează cererea directă de trimitere a Sfântului Duh asupra mirului pentru a-l face pe acesta „ungere împărătească, ungere duhovnicească, apărător vieții, sfințitor sufletelor și trupurilor, untdelemn al bucuriei, care a fost cu adevărat mai înainte în Legea Veche, iar în Legea Nouă strălucit, cu care s-au uns împărații și arhiereii, proorocii și toți care după aceea de la arhierei și preoți s-au uns pînă astăzi în Sfîntul Botez prin spălarea spre a doua naștere, veșmînt nestricăciunii, și semn săvîrșitor celor însemnați cu spălarea Ta Dumnezeiască, și cu chemarea Unuia -Născut Fiului Tău și a Sfîntului Duh; ca prin această sfântă însemnare să se facă adevărați sfințiți cetățeni, slujitori și slujitoare în suflet și în trup, și mîntuiți de tot păcatul, depărtați de toată răutatea și îmbrăcați cu veșmîntul măririi Tale, și astfel să se cunoască prin acest Sfînt semn al Tău de către Sfinții Tăi îngeri și arhangheli, și de către toată puterea cerească, și în sfârșit, să se arate înfricoșători tuturor duhurilor celor necurate și rele; fiind cei însemnați cu Taina aceasta a Sfntului Mir, popor ales, preoție împărătească, neam sfînt, și să poarte pe Hristos în inimile lor ca locaș al Tău…”

Nu a putut găsi Biserica o formulare și o enumerare mai concisă a tuturor darurilor pe care le împărtășește Taina Sfântului Mir: înfierea dumnezeiască, pecetluirea noului popor ales, consacrarea preoției universale, pavăza creștinilor, sălășluirea și creșterea lui Hristos în inimile credincioșilor. După ultima rugăciune prin care se exprimă mulțumirea pe care Biserica o aduce Tatălui pentru mila și dragostea arătată în iconomia mântuirii arătată în Jertfa Fiului și în venirea Prea Sfântului Duh, Întâistătătorul Bisericii pronunță o formulă explicită de sfințire a Sfântului Mir zicând: „Se sfințește Mirul acesta cu puterea, cu lucrarea și cu pogorîrea Duhului Sfînt, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh” iar după ce corul spune: “Amin”, acesta rostește cu glas tare și o formulă conclusivă finală: „Iată acest Mir s-a făcut Mir sfințit, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh” pentru a indica realismul sacramental al actelor liturgice săvârșite. Din această scurtă analiză se poate observa cât de complex și cât de bogat în semnificații este ritualul sfințirii Sfântului și Marelui Mir și cât de bine a reușit tradiția liturgică să scoată în evidență legătura dintre opera Fiului și lucrarea Sfântului Duh în fiecare act sacramental al Bisericii.

Două lucruri mai sunt demne de a fi amintite: Pe lângă folosirea lui în săvârșirea tainei Mirungerii, Sfântul și Marele Mir se mai utilizează la sfințirea bisericilor, în special a altarelor, ca odinioară în Sfânta Scriptură; apoi la sfințirea antimiselor și pentru reprimirea în Ortodoxie a celor căzuți de la dreapta credință. De asemenea, sfințirea Sfântului și Marelui Mir este un drept rezervat doar Bisericilor autocefale și adunarea tuturor ierarhilor la acest eveniment constituie un prilej de manifestare a sinodalității și consensului eclesial. „Momentul sfințirii Marelui Mir este o afirmare a unității Bisericii noastre în comuniune de dreaptă credință și viață în Hristos cu Sfinții Apostoli și cu Sfinții Părinți din toate timpurile, precum și o manifestare a libertății în coresponsabilitate și purtare de grijă pentru credință și mântuire azi”, după cum afirma Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în ziditoarea pastorală rostită cu acest prilej: „Să rugăm pe Hristos Domnul să reverse mereu peste noi darurile Sfântului Duh, pentru întărirea credinței și a unității Bisericii strămoșești, pentru sfințirea vieții noastre aici, în lume, și pentru dobândirea mântuirii și a bucuriei veșnice în împărăția lui Dumnezeu, căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin ”.

1885 – recunoașterea autocefalieie Bisericii Ortodoxe Romane

Lupta Bisericii Ortodoxe Romane pentru obținerea autocefaliei nu a fost doar o problemă a unor cercuri bisericești care urmăreau o anume afirmare în cadrul geo-politic al vremurilor, ci năzuința întregului neam creștinesc roman de a se raporta ființial la cele trei coordonate existențiale dăruite de Dumnezeu omului, și anume: limba, neam și credința. Hotărâtor în această privință, I.P.S. Antonie Plămădeală în lucrarea să “Dascăli de cuget și simțire românească” surprindea în mod autentic faptul că Biserica Ortodoxă Romana “s-a identificat totdeauna cu aspirațiile cele mai profunde ale poporului, cu întreaga lui istorie, urmându-l în suferința și în luptă, în eliberare și bucurie, împărtășindu-i soarta și izbânzile… a mângâiat poporul în suferința și l-a încălzit cu speranțe; ea și-a pus priceperea, cartea și cuvântul în slujba luminării poporului ca să știe să-și pregătească zile mai bune..”

Odată cu înființarea Mitropoliilor din Tara Românească și Moldova, ierarhii moldoveni și-au exprimat dorința de a fi numiți din spațiul neamului românesc. Din această dorință, s-a născut ulterior mișcarea pentru dobândirea autocefaliei. Apoi, cultul și cinstirea Sfinților ale căror Moaște au fost aduse pe teritoriul țării noastre, Sf. Cuv. Parascheva, Sf. Dimitrie cel nou de la Basarabi, Sf. Filofteea, Sf. Grigorie Decapolitul, ca și canonizarea Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, consfințita la Curtea de Argeș prin aducerea Sf. sale Moaște de la Sf. Munte Athos, dovedesc o viață bisericească extrem de bine organizată.

Însă, afirmarea expresă a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane se conturează odată cu Unirea Principatelor Romane din 1859, care permite o organizare bisericească pe un plan superior. Dar, realizarea Unirii Principatelor aducea cu sine și necesitatea unei reorganizări a Bisericii, care avea două Mitropolii în cele două Țări care trebuiau aduse împreună într-o structură unitara în cadrul noului stat.

Abia în anul 1864 s-a elaborat un proiect de lege privind unirea și organizarea bisericească.

“Biserica Ortodoxă Romană este și rămâne independenta de orice autoritate bisericească străină în ceea ce privește organizarea și disciplina” – este idea de bază a Proiectului de Lege Sinodala, iar articolul III spunea că: “Sinodul General al Bisericii Romane păstrează unitatea dogmatică a sfintei credințe ortodoxe cu marea Biserica de Răsărit prin co-intelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului”. Așadar, cele două articole au stat la temelia autocefaliei consfințita în 1885.

În lupta pentru recunoașterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică, Biserica a cunoscut două decenii de frământări și încercări. Legea Sinodală este temeiul pe care s-a constituit Sinodul Unit al Bisericilor din Moldova și Tara Românească și a creat condițiile ca în fruntea Bisericii să fie așezat un Mitropolit Primat, desemnat din Tara Românească. Primul Mitropolit care a purtat prin ordonanța domneasca titlul de “Primat al României”, a fost Nifon.

Luând la cunostiinta de poziția Bisericii Ortodoxe Romane, Patriarhia Ecumenică este refractara pentru că dorea să-și mențină controlul asupra Bisericii din teritoriile romanești.

Venirea Regelui Carol I la conducerea României, a dus la întocmirea noii Constituții și a unei noi Legi Organice. Trei articole din Legea Organică menționează Autocefalia Bisericii romanești și considerate acceptate tacit de către Biserica Ecumenică deoarece aceasta nu a dat nici un răspuns.

Dacă putem să fixăm un punct vizibil de “unire” a românilor sub un singur sceptru domnesc care a adus și o adevărată strălucire Mitropoliei de Alba Iulia, și în care se întrezărea simbolul unității religioase a Transilvaniei și totodată simbolul ei permanente cu Tara de dincoace de munți unde mitropoliții, din Moldova sau Tara Românească, erau și “Exarhi ai Plaiurilor, hirotonind pe vlădicii transilvăneni, atunci cu siguranță este “Vulturul roman” – Mihai Viteazul, așa cum prefera să-l numească vrednicul de pomenire I.P.S.Antonie Plămădeală.

Nu este deloc de trecut cu vederea însă și faptul că în plan politico-economic, marile puteri europene, inclusiv poarta otomana, nu își doreau ca teritoriile romanești fragmentate să își refacă unitatea, deoarece apariția unei noi forțe pe plan teritorial ar fi “redesenat” agendele de interese străine. Marile puteri aveau tot interesul să ne țină despărțiți, ceea ce se va vedea și în faptul ca turcii, chiar și după unirea din 1859, continuau să ne conteste autonomia. Forța politică de atunci a avut însă o atitudine neșovăielnică, ceea ce l-a făcut pe I.C.Brătianu să spună că “nu avem să cucerim… nu avem să luăm Constantinopolul; avem să ne afirmăm și să ne asigurăm naționalitatea Romana înaintea Europei care trebuie să asculte dreptățile noastre”.

Biserica nu s-a izolat niciodată de popor, și era firesc așa cum fusese la 1821, 1848, 1859, să fi fost sensibilă la idealul independenței și să se înroleze din prima clipă în rândurile celor ce trebuia să o apere cu orice preț. Exemplu concludent avem pe Episcopul Atanasie Stoianescu al Râmnicului Noului Severin, care în perioada 20 august – 1 septembrie 1877 se duce la Corabia și acolo, de fata fiind domnitorul Carol, primul ministru I.C. Brătianu și alți bărbați de stat, săvârșește o slujbă solemnă de binecuvântare a armatei, după care armatele trec Dunărea. Apoi, Vlădica Atanasie publica imediat cărți de rugăciuni pentru trebuințele ostașilor și rugăciuni pentru toți creștinii în timp de război. La fel, Mitropolitul Calinic Miclescu rânduiește și el rugăciuni în toată Biserica pentru eroii căzuți pe fronturile de apărare. Acesta a avut o contribuție majoră în dobândire “de jure” a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane. El a fost cel care, ani de-a rândul, a accentuat că “autocefalia este un reflex al unității neamului romanesc” și tot el afirmă că” eram independeti înăuntrul nostru, în afară însă, nu eram priviți așa”

Capitolul al III-lea: Ridicarea în rang – confirmare a prestigiului Bisericii Ortodoxe Române

Înălțarea bisericii ortodoxe romane la rang de patriarhie în 1925

În cursul anului 1924, inițiativele întemeierii Patriarhiei Române au prins din ce în ce mai mult contur, atât din partea Bisericii, cât și a statului. Elita intelectuală a țării deja își exprimase suportul, gazetele vremii le preluaseră ideile, Guvernul cerea elaborarea cadrului legal, în timp ce clericii români argumentau tot mai insistent acest deziderat.

Mărește „Ministrul președinte Brătianu era cel mai voios de asta. Mereu da zor“ – patriarhul Miron Cristea despre sprijinul primului ministru Ionel I. C. Brătianu pentru bunul mers al înființării Patriarhiei Române. În “Însemnările personale”, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, rememora: “Realizarea a luat-o în mână ministrul președinte I.I.C. Brătianu. În sept. 1924 la Te-Deum-ul de la deschiderea Corpurilor legiuitoare, la fine se apropie de mine Pimen, mitropolitul Moldovei și mă interpelează: “De ce nu mai făcut atent, că este absolut necesar și pentru Biserică și pentru țară, ca să înființăm un patriarhat român?”. Am răspuns: “Nu voiam să intervin eu, ca să nu apar a fi pro Domo”. “Nu-i vorba de persoană. Aci interesul e al țării”, răspunde Ioan Brătianu. Apoi, după clarificarea unor întrebări ce le-a pus în această privință, a chemat pe ministrul de Culte Lapedatu și i-a spus: “Să faci cât mai curând proiectul de lege pentru înființarea unui patriarhat român”. Sinodul – văzând ideea coaptă, a aflat că-i timpul a hotărî. Când a fost aici patriarhul Damianos al Ierusalimului, la masa festivă, toți vorbeau să ne facem și noi patriarh. Așa Argetoianu, fost ministru, ministrul Instrucției C. Angelescu etc.”. Starea de spirit a societății în pregătirea acestui demers este descrisă de cel ce avea să devină primul patriarh al României, astfel: “Chestia s-a pregătit în cursul sesiunii sinodale din nov. 1924, dar până să-și gate mitropolitul Pimen propunerea, până am trecut alte chestii, s-au mai dus unii episcopi acasă, la treburi urgente. Așa a rămas pentru sesiunea în continuare. Ministrul președinte Brătianu era cel mai voios de asta. Mereu da zor. Prof. Iorga, Dr. Lupaș și alții scriu articole de pregătire, corpul profesoral de la Facultatea teologică din Cernăuți un memoriu tipărit”.

Sprijinul Guvernului și al ziarelor vremii

În septembrie 1924, premierul Ionel I. C. Brătianu ceruse ministrului Cultelor, Alexandru Lapedatu, elaborarea unui “proiect de lege pentru înființarea unui patriarhat românesc”. La 29 noiembrie 1924, când a fost întrebat de premier despre stadiul proiectului, ministrul Lapedatu a răspuns că “posibilitatea ridicării la patriarhie a conducerii Bisericii Ortodoxe Române” aparține Sfântului Sinod, urmând ca, “după o discuție largă și o aprobare”, părinții sinodali să înainteze o propunere în acest sens Guvernului.

Gazetele vremii au găzduit în paginile lor gândurile elitei intelectuale și argumentele lor pentru înființarea patriarhiei. Ziarul “Universul”, din 7 decembrie 1924, a publicat un text semnat de Nicolae Iorga, în care se arăta “de ce se impune titlul de patriarh” și chiar “cine trebuie să fie patriarh”.

În aceeași publicație, ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, scria, la câteva zile distanță: “Crearea patriarhatului român e reclamată de situația actuală de superioritate numerică și morală a Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte Biserici Ortodoxe străine, de rolul mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhatelor împreună pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole, ca apărătoare și protectoare a creștinilor din Orient și de prestigiul politic de care se bucura statul român în rândul celorlalte state ortodoxe, prestigiu ce trebuie să și-l păstreze și prin poziția Bisericii sale”. Statul român era prezentat în articol drept “cel mai mare stat ortodox cu o populație drept credincioasă mai numeroasă decât în oricare altul și cu o Biserică ce și-a stabilit unitatea sa sinodală încă din primul an al înfăptuirii României noi și e pe cale de a realiza acum și unitatea organizării sale administrative”. Sublinia că “nici una din Bisericile ortodoxe nu se poate prevala de un atare rol, care să o pună – și sub acest raport – în situațiunea de superioritate față de celelalte”, referindu-se la Biserica Ortodoxă Română drept “apărătoarea și protectoarea creștinilor din Orient de sub dominațiunea păgână. Și aceasta nu numai în cele morale, ci și în cele materiale și culturale”. Ca membru al Guvernului român, nu putea trece cu vederea importanța poziției Bisericii naționale față de celelalte țări ortodoxe: “În sfârșit, prestigiul politic de care se bucură statul român în rândul celorlalte state ortodoxe reclamă cu necesitate ca Biserica sa națională să nu rămână, în relație cu Bisericile acestora și acțiunile comune cu ele, în situație de inferioritate numai prin faptul că, în ordinea sa ierarhică, nu are încă un patriarhat național ca și acelea”.

Biserica autocefală și statul român pot întemeia Patriarhia

Însărcinat de primul ministru cu elaborarea cadrului legal de înființare a Patriarhiei Române, ministrul de resort, Alexandru Lapedatu, ne oferă condițiile în care Biserica și statul puteau conlucra în acest proiect. Motivând că “Biserica noastră e autocefală, iar statul suveran”, concluzionează că aceste două instituții pot organiza ceea ce “convine mai bine necesităților și intereselor lor”: “Prin instituirea unui patriarhat român, nu se schimbă absolut nimic în constituția organică actuală a Bisericii noastre și nu se aduce nici o atingere, de nici un fel, în raporturile sale cu Biserica ecumenică a Răsăritului, singura cu care Biserica Română Ortodoxă se găsește în legătură, ce privește unitatea dogmelor”.

Biserica Ortodoxă Română “încununată cu un părinte al părinților”

Memoriul amintit de mitropolitul Miron Cristea în “Însemnări” era datat 16 decembrie 1924. Prin acesta, Consiliul profesoral al Facultății de Teologie din Cernăuți îl ruga să solicite Sfântului Sinod, în calitate de președinte, și “Guvernului țării ca în viitoarea legislație bisericească să i se recunoască Mitropolitului-Primat al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române titlul de “Patriarh”, care i se cuvine capului Bisericii noastre în conformitate cu tradiția Bisericii, cu învățătura Sfintelor canoane și cu importanța Bisericii noastre naționale”.

Părintele profesor Niculae Șerbănescu amintea de “unul dintre ierarhii țării de atunci, Dionisie, episcopul-vicar al Eparhiei Chișinăului și Hotinului, care, la 11 decembrie 1924, scriind Primatului țării, între altele, socotea că ar fi bine ca acum când “toate ținuturile locuite de români” s-au adunat “într-un singur mănunchi”, credincioșii ortodocși ai acestora să aibă putința de a-și vedea “cât mai curând” Biserica “ncununată cu un părinte al părinților și a striga din adâncul sufletului tânărului patriarh Miron: Axios!”

Biserica ortodoxa romana – organizare si functionare

Principiile canonice în organizarea Biserici Ortodoxe Române

În Biserica Ortodoxă Română, putem distinge, ca normă fundamentală, Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române și ca norme speciale de aplicare  Regulamentele bisericești și decizile organismelor bisericești investite cu autoritate normativă.

Statutul actual  prezintă in mod destul de clar: fundamentele organizării și funcționării Bisericii Ortodoxe Române, raportarea la Tradiția canonică și la comuniunea panortodoxă, circumscripția de activitate teritorială și personală, preponderența dimensiunii pastoral-misonare, modul de repartizare a slujirii bisericești în cadrul oficiilor bisericești.

 Încă din primul articol, noul Statut dă un semn de coerență ecleziologică. Dacă în vechiul Statut, Biserica Ortodoxă Română era prezentată ca instituția ce „cuprinde pe credincioșii de religie creștină ortodoxă din România și diaspora ortodoxă română”, primul articol al Statutului actual subliniază identitatea Bisericii ca fiiind:

„comunitatea creștinilor ortodocși, clerici, monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mânăstiri din eparhiile Patriarhiei Române, aflate în interiorul și în afara granițelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții și participă la viața Bisericii prin aceleași Sfinte Taine, slujbe liturgice și rânduieli canonice”.

Diferența dintre cele două formulări este capitală. Dacă în prima, exprimarea este de tip asociativ, arătând că Biserica îi cuprinde pe credincioși, etc., fără să definească ceea ce este Biserica în manifestarea ei, formularea actuală subliniază caracterul comunional al Bisericii, comuniunea manifestându-se în doxologie, împreună-hrănirea din Sfintele Taine și comuniunea canonică.

Articolul 6 este cel care arată mai departe diferența de perspectivă. Dacă o asociație este constituită din persoane, Biserica este constituită din comunități care se reunesc în numele lui Hristos și Îl au drept Cap. Biserica este comunitatea celor ce se împărtățesc cu Hristos, ea find organizată în această lume ținând cont de particularitățile societății.

Biserica locală este cadrul comunional în care se manifestă viața în Hristos, articulându-se în același timp apartenența la întreaga Biserică, prin episcop, membru al Sinodului. Eparhia este Biserica locală prin excelență, patriarhia și mitropolia sunt sisteme de organizare bisericească, ce asigură comuniunea bisericească la nivel supralocal. Pe parcursul istoriei, sensul de Biserică locală a fost transferat de la eparhie spre Biserica autocefală. Transferul de sens este de înțeles, în contextul creșterii în importanță a rolului Bisericilor autocefale, dar trebuie să înțelegem că o reaxare a organizării bisericești pe perincipiile ecleziologice ține cont de nevoia unui raport echilibrat între categoriile canonice: Biserica locală și sistemul de organizare bisericească.

Statutul Bisericii Ortodoxe Române pune în valoare această realitate, precizând că „Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie, cu titulatura “Patriarhia Română”. Patriarhia Română cuprinde eparhii (arhiepiscopii și episcopii) grupate în mitropolii, precum și alte unități în interiorul sau în afara granițelor României”. Astfel, în acest articol este clarificată dinstincția dintre Biserica locală (episcopia sau arhiepiscopia) și sistemul de organizare bisericească ce grupează bisericile locale în vederea unei coordonări a comuniunii ecleziale.

Articol 1 precizează că eparhiile sunt în interiorul și în afara granițelor țării. Această precizare introduce raportarea la teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Române. Vechiul Statut de organizare folosea în primul articol expresia „din România și diaspora ortodoxă română”. Având în vedere contextul socio-cultural actual, termenul „diaspora” nu exprimă suficient de fidel realitatea trăită de comunitățile respective. Criteriul teritorial este un criteriu fundamental pentru organizarea bisericească, dar viața ne pune în fața unor situații ce așteaptă o rezolvare în conformitate cu Tradiția canonică a Bisericii.

La începutul secolului al XX-lea, odată cu apariția fluxurilor de emigrare a populației ortodoxe în Occident, a apărut problema raporturilor dintre emigranții ce trăiesc în teritorii în care nu există o Biserică Ortodoxă organizată canonic și Biserica țării de origine. Termenul folosit pentru a desemna aceste comunități a fost cel de „diaspora”, dar el  s-a doviedit a fi inexact din mai multe puncte de vedere. Credincioșii ortodocși născuți în Occident nu se consideră ca aflându-se în diaspora, ei identificându-se în mod clar ca fiind cetățeni deplini ai țării unde s-au născut și trăiesc.

În același timp, schimbările de frontiere au făcut ca anumite părți din  teritoriul canonic al unei Biserici autocefale să nu mai fie încadrat în granițele politice ale țării  respective. Astfel și în cazul Bisericii noastre există comunități ce trăiesc în teritorii din afara granițelor României, comunități care nu pot fi considerate diaspora. Din acest motiv, Statutul Bisericii Ortodoxe Române prevede că există eparhii ce aparțin Bisericii Ortodoxe Române, care își au jurisdicția teritorială în afara granițelor Româiei.

Biserica Ortodoxă Română a optat pentru reactivarea structurilor de organizare bisericească din teritoriile care nu mai fac parte din granițele României, pentru a asigura un cadru eclezal care să respecte particularitățile socio-culturale ale credincioșilor din acele teritorii. În ceea ce privește comunitățile ortodoxe de tradiție română, ce s-au organizat și înrădăcinat în Occident, Biserica Ortodoxă Română se consideră responsabilă pentru a le acorda sprijin în vederea manifestării depline a particularităților de limbă și tradiții. Biserica Ortodoxă Română înțelege să își exercite acest drept de solicitudine, nădăjduind că problematica în ansamblul ei va fi reglementată în cadrul Sfântului și Marelui Sinod Panortodox.

Bisericile Ortodoxe autocefale nu sunt Biserici independente ce ar intra într-o federație sau confederație a Bisericilor Ortodoxe. Bisericile Ortodoxe autocefale se află într-un raport de interdependență și coresponsabilitate. Pentru a da o mărturie vie a unității interne a Bisericii, BOR a adoptat o formă de organizare unitară, garantată de comuniunea sinodal-ierarhică.

Articolul 3 precizează, la alineatul (1) că Biserica Ortodoxă Română are conducere sinodală ierarhică, potrivit învățăturii și canoanelor Bisericii Ortodoxe și tradiției sale istorice. La alineatul (2) se precizează că Biserica Ortodoxă Română se administrează în mod autonom prin organisme proprii reprezentative, constituite din clerici și mireni, potrivit Sfintelor Canoane, dispozițiilor prezentului Statut și altor dispoziții ale autorității bisericești competente.

În cadrul organizării Bisericii noastre, este subliniat în mai multe rânduri raportul dintre Biserica locală și sistemele de organizare bisericească. Enunțând în acest articol principiul sinodal-ierarhic, se subliniază și raportul dintre ierarhia bisericească și comuniunea sinodală.

Biserica se manifestă în katholicitatea și ecumenicitatea sa, cu deosebire în Sfânta Liturghie, dar unitatea și ecumenicitatea Biericii nu sunt numai de natură euharistică. Ea devine și ierarhică prin raportul episcopului și -prin el- a clerului cu Biserica locală ca și  comunitate euharistică.      În teologia canonică ortodoxă nu poate fi vorba de un principiu ierarhic ce ar structura într-un mod piramidal organizarea și lucrarea Bisericii, dar putem vorbi despre un principiu ierarhic ce se manifestă în cadrul sobornicității Bisericii. Fiecare mădular al Bisericii se află în purtarea de grijă a proestosului, dar această relație este cu dublu sens. O comunitate nu are caracter eclezial fără episcop, dar nici episcopul nu are plenitudinea slujirii sale decât în comuniune cu poporul și cu ceilalți episcopi, în cadrul sinodalității. În Sinod episcopul nu se află în nume propriu, ci poartă cu el întreagă comunitatea ce îi este încredințată. Din acest motiv, în Sinod se manifestă nu doar comuniunea sinodală a episcopilor, ci și a Bisericilor păstorite de aceștia. 

Sinodalitatea este cadrul în care se confirmă faptul că Bisericile locale sunt pe aceeași cale și că acestea se află într-un raport de interdependență, trăind o comuniune ce poate fi înțeleasă ca o icoană aperihorezei treimice, arhetipul unității sinodale. 

Pentru înțelegerea importanței sinodalității în Biserică, un text foarte important este canonul 34 Apostolic.

Elementul colegial-ierarhic face parte integrantă din principiul sinodal, neputându-se vorbi despre sinodalitate fără colegialitate episcopală și nici de colegialitate episcopală care  s-ar manifesta exclusiv în afara sinodalității.

Sinodalitatea se manifestă și în organisme care nu sunt constituite exclusiv din episcopi. În Biserică există o coresponsabilitate a întregului corp eclezial, episcopi, clerici și laici, dar în cadrul acestei corespnsabilități nu poate exista o confuzie între competențe.

Biserica este legată inseparabil de lucrarea lui Dumnezeu în lume. În același timp, ea nu își trage identitatea din ceea ce este ca manifestare lumească, ci din ceea ce va fi în dimensiunea eshatologică a lucrării mântuitoare. 

Conform articolului 29 din Constituția României, Biserica, având capacitate juridică de cult recunoscut, este autonomă și se organizează în conformitate cu propriul Statut. Autonomia Bisericii presupune și recunoașterea suveranității statului, dar aceasta nu înseamnă că ea este aservită statului. Biserica nu poate fi condiționată în lucrarea ei de interese străine lucrării sale mântuitoare și de aceea autonomia ei nu se manifestă numai față de stat, ci față de orice alte instituții din societate.

Autonomia nu înseamnă separare absolută, deoarece Biserica se consideră ca fiind parte a societății și în această calitate este coresponsabilă pentru viața socială. Articolul 5 aduce clarificări în ceea ce privește noțiunile enunțate anterior. Astfel, ese preciazat modul în care credincioșii sunt integrați în comunitățile Bisericii și este subliniată dimensiunea națională a misiunii Bisericii. Această dimensiune națională nu face din BOR o Biserică etnică, caracterul național subliniind, așa cum precizează Statutul, legătura dintre Biserică și destinul neamului românesc. În cadrul acestui articol se subliniază că un credincios face parte din Biserica Ortodoxă Română dacă este canonic primit într-o comunitate a acesteia. O primire canonică este urmată de o manifestare a comuniunii cu Biserica, prin comunitatea euharistică locală și episcop. Poziția unui credincios în Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească este determinată de starea lui în comunitatea euharistică locală din care face parte, stare în care este așezat de preotul duhovnic, din încredințarea episcopului 

Organizarea canonică și administrativ-teritorială

Așa cum am arătat mai sus, Biserica nu este o realitate constituită din însumarea mai multor părți. Articolul 6 din Statut prezintă bazele organizării Patriarhiei Române în cadrul sistemului mitropolitan, prin afirmația că Patriarhia Română cuprinde eparhii (arhiepiscopii și episcopii) grupate în mitropolii. Articolul 6 prezintă eparhiile din cadrul Patriarhiei Române grupate în mitropolii. Introducerea în cadrul acestui articol a grupării pe criteriul teritorial și extrateritorial, deși utilă pentru sublinierea priorității criteriului teritorial, crează confuzii și este inexactă atunci când prezintă mitropolia din interiorul granițelor țării ce are eparhii cu teritoriu canonic în afara granițelor României.

 Organizarea canonică și administrativ-teritorială poate să evolueze prin decizia canonică a Sfântului Sinod și poate să fie pusă în practică cu ajutorul tuturor organismelor decizionale din Biserică. Statutul vorbește de o organizare unitară, dar aceasta nu înseamnă o neluare în seamă a particularităților. Având în vedere faptul că eparhiile din afara granițelor țării au un parcurs istoric și de organizare canonică specific, Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române prevede, în articolul 8, posibilitatea acordării unei autonomii lărgite pentru anumite eparhii sau mitropolii. Această autonomie se manifestă în cadrul autocefaliei, în primul rând prin dreptul de a avea un statut de organizare și funcționare propriu, adoptat de forurile de conducere ale eparhiei sau mitropoliei respective și validat de Sfântul Sinod. Procedura de validare a statutelor eparhiilor autonome este de fapt o confirmare a canonicității acestora.

Un aspect important în cadrul organizării și reorganizării bisericești este jurisdicția teritorială și titulatura eparhiilor și mitropoliilor. Fiind cea mai înaltă autoritate în Biserică, Sfântul Sinod este instanța ce are competența de a decide în ceea ce privește toate aspectele de organizare și reorganizare bisericească, el fiind competent și pentru stabilirea limitelor jurisdicției teritoriale și a titulaturilor eparhiilor și mitropoliilor.

Chiar dacă, în aparență, stabilirea unei titulaturi pentru o mitropolie poate fi considerată ca o problemă de detaliu de organizare, trebuie să subliniem faptul că titulatura  unei eparhii sau mitropolii are o profundă conotație canonică. O episcopie trebuie să fie întotdeauna desemnată ca fiind în legătură cu cetatea mai importantă din teritoriul canonic al eparhiei respective. Este impropriu ca din titulatura unei eparhii să nu facă parte cetatea mai importantă, deoarece episcopul își are titulatura legată de cetatea în care își are catedrala. În privința organizării sau reorganizării teritoriale, trebuie să precizăm că organizarea și reorganizarea bisericească nu este condiționată de organizarea administrativ-teritorială a statului, dar Biserica  ia în considerare organizarea statului pentru a-și facilita misiunea.

Statutul prevede posibilitatea acordării titlului de arhiepiscoipie unei episcopii care are o însemnătate mai mare. Din punct de vedere strict canonic, doar eparhia care este sediul mitropoliei ar trebui să aibă rangul de arhiepiscopie, deoarece este prima dintre episcopiile dintr-o regiune. Cu toate acestea, având în vedere faptul că tradiția foarte veche a Bisericii noastre face referiri la arhiepiscopii, inclusiv la o arhiepiscopie autocefală din primele veacuri creștine, acordarea acestor titulaturi onorifice poate să fie înțeleasă.

Paragraful 3 al articolului 7 prevede posibilitatea acordării unor titluri onorifice ad personam unor episcopi eparhioți și anume cel de arhiepiscop pentru episcop și cel de mitropolit pentru arhiepiscop, cu precizarea că titlul acesta nu schimbă rangul eparhiei. Cu toate că este de înțeles introducerea unei astfel de prevederi pentru a sublinia unele responsabilități de reprezentare atribuite unor chiriarhi, trebuie să atragem atenția asupra faptului că acordarea acestor titluri onorifice trebuie să își păstreze caracterul excepțional.

Așa cum am precizat mai sus, în cadrul sinodalității episcopul nu se reprezintă pe sine în Sinod, ci reprezintă Biserica pe care o păstorește. Din acest motiv, rangul episcopului este de fapt rangul eparhiei păstorite. În cazul titlurilor personale, apare o contradicție în reprezentare, mai ales dacă titlurile onorifice schimbă locul în diptice al episcopului respectiv, așa cum prevede Art. 7 (4) din Statut. Adoptarea acestei prevederi face să se creeze confuzii în ceea ce privește caracterul pe care îl are prezența episcopului în Sinod și împinge sensul spre apropierea Sinodului de o conferință episcopală. Nu putem să nu observăm de asemenea contradicția din același paragraf 3 al articolului 7 unde, deși titlul este personal și nu influențează rangul eparhiei, unul din criteriile de acordare este legat de prestigiul eparhiei respective.

Organizarea centrală a Bisericii Ortodoxe Române

Tradiția de organizare a Bisericii Ortodoxe Române este marcată de sistemul mitropolitan, în cadrul Patriarhiei. Organizarea centrală nu ține de natura Bisericii, ci de mijloacele pe care Biserica și le pune la dispoziție pentru o mai bună organizare a comuniunii și a unității.

Conform tradiției proprii Bisericii Ortodoxe Române, există două organisme deliberative și două organisme executive. Noul Statut introduce și organisme centrale administrative.

Statutul precizează, în articolul 9, faptul că în Biserica Ortodoxă Română, la nivel central, funcționează:

   I. Organisme centrale deliberative:

A. Sfântul Sinod;

B. Sinodul Permanent;

C. Adunarea Națională Bisericească.

    II. Organisme centrale executive:

A. Patriarhul;

B. Consiliul Național Bisericesc;

C. Permanența Consiliului Național Bisericesc.

 III. Organisme centrale administrative:

A. Cancelaria Sfântului Sinod;

B. Administrația Patriarhală.

I. Organisme centrale deliberative

A.    Sfântul Sinod

Sfântul Sinod ca cea mai înaltă autoritate a Bisericii, este cadrul de manifestare a comuniunii bisericești. Sunt membri ai Sfântului Sinod toți episcopii în funcție, deoarece episcopii reprezintă în Sinod întreagă Biserica pe care o păstoresc, Sinodul fiind cadrul de manifestare a comuniunii dintre Bisericile locale prin episcopi.

Competențele Sfântului Sinod sunt extinse la toate activitățile sau actele de decizie din Biserică, deoarece nu există aspect al vieții bisericești care să poată fi sustras autorității Sfântului Sinod. Articolul 11 precizează faptul că„Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române, în toate domeniile ei de activitate”.

Prin recunoașterea autocefaliei unei Biserici regionale, se recunoaște de fapt și maturitatea organizării sinodale. În Tomosurile de proclamare a autocefaliei, Biserica Ortodoxă proclamă de fapt capacitatea unei Biserici regionale de a-și asuma propria organizare și această organizare este întotdeauna sinodal-ierarhică.

Chiar dacă autoritatea cea mai înaltă a Bisericii Ortodoxe Române este Sfântul Sinod, activitatea Sfântului Sinod nu este izolată de activitatea întregului corp eclezial. Partajarea competențelor deliberative între Sfântul Sinod și Adunarea Națională Bisericească subliniază acest aspect.

În cadrul atribuțiilor Sfântului Sinod, observăm existența unor prevederi care sunt semnul conjugării competențelor. Sfântul Sinod aprobă, inițiază, păstrează (unitatea dogmatică, liturgică și canonică- la art. 14) etc., dar lucrarea sfântului Sinod se manifestă în cadrul coresponsabilității tuturor organismelor bisericești.

În cursul evoluției organizării bisericești, s-a dezvoltat o practică ce a revelat un caracter de principiu, după care fiecare cetate are propriul episcop, dar aceasta nu avea un caracter absolut. Unitatea episcopatului nu însemna neapărat un singur episcop într-o episcopie.

Din acest motiv considerăm că și episcopii-vicari au responsabilitate episcopală în cadrul episcopatului eparhiei în care sunt instalați și împreună cu episcopul chiriarh reprezintă în Sfântul Sinod eparhia pe care o păstoresc

B.     Sinodul Permanent

Sinodul Permanent este instanța care asigură sinodalitatea deciziilor importante pentru Biserică, decizii ce nu îngăduie amânare, între sesiunile Sfântului Sinod. Conform articolului 17 (2) din Statut, din Sinodul Permanent fac parte, pe lângă mitropoliți, doi episcopi și un arhiepiscop, desemnați de Sinodul plenar pentru un termen de un an. Sinodul Permanent exprimă o manifestare a sinodalității și pentru faptul ca fiecare mitropolit poartă împreună cu el în Sinodul Permanent și Sinodul Mitropolitan pe care îl prezidează. Desemnarea arhiepiscopilor și episcopilor în Sinodul Permanent este o manifestare a deschiderii spre o largă colaborare în luarea deciziilor. Având în vedere faptul că Sinodul Permanent este un cadru de manifestare a sinodalității pentru situații ce nu suferă amânare, pentru ca deciziile acestuia să poată fi considerate decizii definitive, ele trebuie să fie supuse spre ratificare Sfântului Sinod.

C.    Adunarea Națională Bisericească (A.N.B.)

Adunarea Națională Bisericească este organul central, în care sunt reprezentate -prin clerici și mireni- eparhiile și instituțiile B.O.R.. Competențele Adunării Naționale Bisericești sunt de ordin administrativ și consultativ. Adunarea Națională Bisericească nu este organul reprezentativ în sensul calificativ al termenului, ci este reprezentativă în sensul că, în cadrul acesteia, fiecare eparhie este reprezentată de către o delegație compusă dintr-un cleric și doi mireni. Ea nu poate să funcționeze canonic decât în comuniune cu Sfântul Sinod. Din acest motiv, Statutul face distincție între Adunarea Națională Bisericească și Sfântul Sinod care participă la reuniunile A.N.B. și ratifică hotărârile luate de acest organism.

Adunarea Națională Bisericească nu este o adunare generală, de tipul Adunării Generale a unei asociații. Ea își desfășoară activitatea în cadrul comuniunii bisericești

II. Organisme centrale executive

Organismele Centrale executive ale Bisericii Ortodoxe Române sunt: Patriarhul, împreună cu Consiliul Național Bisericesc (C.N.B.). Organismele executive sunt de fapt organismele de decizie imediată sau de punere în aplicare a normelor bisericești stabilite de autoritatea deliberativă. Chiar dacă există două organisme centrale executive, ele nu se dublează în misiunea lor, ci își desfășoară activitatea în cadrul comuniunii ierarhice. Consiliul Național Bisericesc nu poate să fie considerat ca organ ce își desfășoară activitatea în mod independent față de Patriarh, în primul rând pentru că Patriarhul este Președintele, dar și pentru faptul că Patriarhul este organism executiv al Sfântului Sinod.

A. Patriarhul

Patriarhul este organism executiv al Sfântului Sinod, este întâiul dintre episcopii Bisericii autocefale, în calitatea lui de Arhiepiscop al celei mai importante eparhii din Patriarhie. Din acest motiv, titulatura Patriarhului pornește de la slujirea sa fundamentală, aceea de Arhiepiscop al Bucureștilor. Această calitate este la  temelia celei de Mitropolit și Patriarh. Patriarhul este cel care prezidă comuniunea episcpilor din Biserica autocefală. Putem vorbi de un primat al Patriarhului, dar un primat al slujrii în bună înțelegere așa cum arată canonul 34 apostolic. Cele mai importante atribuții ale Patriarhului sunt legate de asigurarea comuniunii între eparhii, a unității de organizare și de lucrare și a comuniunii dintre Biserica autocefală -în fruntea căreia se află- și celelalte Biserici autocefale.

Statutul prezintă atribuțiile Patriarhului (art. 26), insistând asupra rolului de consolidare a unității în cadrul sinodalității, urmând ca detaliile să fie prezentate de Regulament. Patriarhul își exercită autoritatea și prin intermediul dreptului de devoluțiune, dar acest drept este manifestat tot în respectul subsidiarității și sinodalității. Conform dreptului de devoluțiune, Patriarhul poate să se autosesizeze atunci când unele nereguli din cadrul unei eparhii sau mitropolii nu sunt rezolvate de către organismele locale  responsabile, dar modul de rezolvare al acestora este supus autorității Sfântuli Sinod. Astfel, în conformitate cu prevederile canonului 34 apostolic, putem spune că atribuțiile Patriarhului sunt exercitate în cadrul prezidării organizării sinodal-ierarhice, coordonarea patriarhală, marcată de solicitudine, nefiind de ordin jurisdicțional direct.

B. Consiliul Național Bisericesc

Consiliul Național Bisericesc este organism central executiv al Sfântului Sinod și al Adunării Naționale Bisericești. Consiliul Național Bisericesc se compune din 12 membri ai Adunării Naționale Bisericești, câte un cleric și câte un mirean reprezentând fiecare Mitropolie din țară, desemnați  pe o perioada de patru ani și pentru cel mult două mandate. Consiliul Național Bisericesc se întrunește la convocarea Președintelui, cel puțin de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie. Președintele Consiliului Național Bisericesc este Patriarhul, iar în lipsă locțiitorul său, conform prevederilor art.12, alin. 2 din Statut. Membrii Sfântului Sinod pot participa cu vot deliberativ la ședințele Consiliului.

Episcopii-vicari patriarhali sunt membri de drept ai Consiliului Național Bisericesc, cu vot deliberativ. Vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali și inspectorul general bisericesc sunt membri permanenți ai Consiliului Național Bisericesc, cu vot consultativ.

C. Permanența Consiliului Național Bisericesc

Între ședințele Consiliului Național Bisericesc funcționează Permanența Consiliului Național Bisericesc, ca organism central executiv.  Ea se compune din Patriarh, ca Președinte, episcopii-vicari patriarhali, vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali și inspectorul general bisericesc -ca membri- și ia hotărâri valide prin consensul membrilor prezenți.  Din încredințarea Patriarhului, Permanența Consiliului Național Bisericesc poate fi prezidată de unul din episcopii-vicari patriarhali. În această situație, procesul-verbal al lucrărilor este supus aprobării Patriarhului. Hotărârile devin executorii numai după confirmarea lor în scris, de către Patriarh.

Permanența Consiliului Național Bisericesc, prezidată de Patriarh, exercită unele atribuții ale  Consiliului Național Bisericesc.

 Hotărârile Permanenței Consiliului Național Bisericesc sunt duse la îndeplinire de Cancelaria Sfântului Sinod și de sectoarele celorlalte instituții centrale bisericești.

II.                Organisme centrale administrative

În exercitarea atribuțiilor sale executive de președinte al organismelor centrale bisericești deliberative și executive și Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul este ajutat de:

A. Cancelaria Sfântului Sinod;

B. Administrația Patriarhală.

 Din încredințarea Patriarhului, Cancelaria Sfântului Sinod, sectoarele Administrației Patriarhale și celelalte instituții centrale bisericești sunt coordonate de episcopii-vicari patriarhali sau de către un delegat al Patriarhului.

Cancelaria Sfântului Sinod

Cancelaria Sfântului Sinod este organism central administrativ al Sfântului Sinod, al Sinodului Permanent, al Adunării Naționale Bisericești, al Patriarhului, al Consiliului Național Bisericesc și al Permanenței acestuia.

Secretarul Sfântului Sinod, prin Decizie Patriarhală, coordonează Cancelaria Sfântului Sinod, având colaboratori pe vicarul administrativ patriarhal și pe consilierul patriarhal de resort. Vicarul administrativ patriarhal, împreună cu consilierul patriarhal din Cancelaria Sfântului Sinod, sub conducerea episcopului-vicar patriarhal, pregătesc lucrările pentru convocarea organismelor centrale deliberative și executive bisericești și cele care se supun examinării acestora.

 Cancelaria Sfântului Sinod elaborează, păstrează și pregătește pentru publicarea în Revista “Biserica Ortodoxă Română”, procesele-verbale ale ședințelor de lucru ale organismelor centrale bisericești, comunică centrelor eparhiale hotărârile acestora și ține evidența modului de aducere a lor la îndeplinire, cu excepția celor care sunt date în competența Sectoarelor Administrației Patriarhale. Elaborează corespondența organismelor centrale bisericești și a Președintelui acestora, cu autoritățile publice centrale în probleme care privesc viața religioasă din Biserica Ortodoxă Română. Întocmește și supune aprobării Deciziile Patriarhale de atribuții ale personalului de conducere din cadrul Cancelariei Sfântului Sinod și de la celelalte instituții centrale bisericești.  Cancelaria Sfântului Sinod este păstrătoarea sigiliului Sfântului Sinod.

 B. Administrația Patriarhală

Administrația Patriarhală, ca organism central administrativ, are în atribuțiile sale studierea și întocmirea referatelor privitoare la problemele bisericești de competența organismelor centrale deliberative și executive, prin sectoarele administrative de specialitate.

Prin sectoarele administrative de specialitate și prin serviciile aferente, Administrația Patriarhală studiază problemele bisericești specifice acestora, care intră în competența organismelor centrale deliberative și executive, comunică centrelor eparhiale hotărârile acestora și ține evidența modului de ducere a lor la îndeplinire.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este alcătuit din 52 ierarhi: 1 patriarh, 8 mitropoliți, 11 arhiepiscopi eparhioți, 19 episcopi eparhioți, 2 episcop-vicar patriarhal, 9 episcopi-vicari și 2 arhierei-vicari. În interiorul granițelor țării, în cuprinsul Patriarhiei Române, funcționează un număr de 14.809 unități bisericești, organizate astfel: 1 Centru Patriarhal, 6 mitropolii, 10 arhiepiscopii, 13 episcopii, 1 vicariat, 177 protopopiate, 11.409 parohii (2.256 urban + 9.153 rural) și 2.444 filii (69 urban + 2.375 rural), 541 mănăstiri (281 călugări + 2609 călugărițe), 192 schituri (124 călugări + 68 călugărițe), 15 metocuri (9 călugări + 65 călugărițe). În cuprinsul Patriarhiei Române sunt deschise cultului și funcționează 16.287 locașuri de cult, dintre care: 90 catedrale (34 catedrale eparhiale + 56 biserici catedrale); 11.369 biserici parohiale (2.212 urban + 9.157 rural), 2.100 biserici de filii (68 urban + 2.032 rural), 552 biserici de mănăstiri (70 urban + 482 rural), 168 biserici de schituri (13 urban + 155 rural), 254 biserici de cimitir (46 urban + 208 rural), 11 biserici fundaționale (7 urban + 4 rural), 45 biserici izolate (5 urban + 40 rural), 398 capele parohiale (182 urban + 216 rural), 406 capele de cimitir (134 urban + 272 rural), 288 paraclise chiriarhale, de mănăstiri și schituri, precum și un număr de 606 biserici și capele în instituțiile bugetare (73–armată, 39– Penitenciare, 31–Ministerul de Interne, 5–SPP/SRI/STS, 236–spitale, 85–unități de învățământ, 76–inst. de asistență și ocrotire socială, 151- cimitire de stat, 24-în alte instituții). În cadrul unităților bisericești funcționează: 11.795 cimitire bisericești, cu o suprafață totală de 55.308.923 m2 , din care: 1 cimitir eparhial 11.492 cimitire parohiale (25 urban + 10.775 rural), 302 cimitire mănăstirești (25 urban + 277 rural). protopopiate, mănăstiri, schituri) sunt încadrați și activează 1098 personal de conducere asimilat cu funcțiile de demnitate publică (ierarhi) și personal clerical de conducere, care primesc îndemnizații sau contribuții la salarizare de la bugetul de stat, după cum urmează: 1 patriarh, 8 mitropoliți, 10 arhiepiscopi, 19 episcopi (+1 post vacant), 2 episcopivicari patriarhali, 10 episcopi-vicari, 2 arhierei-vicari, 1 vicar administrativ patriarhal, 1 vicar patriarhal, 28 consilieri patriarhali, 21 vicari administrativi, 7 inspector general bisericesc/secretari patriarhali, 179 consilieri administrativi eparhiali, 138 secretari Cancelaria Sf. Sinod/inspectori eparhiali, 46 secretari eparhiali, 26 exarhi, 157 protopopi, 446 stareți(e) și egumeni(e). Personal clerical de conducere salarizat numai din fonduri proprii – 86; În Biserica Ortodoxă Română (Patriarhie, eparhii, protopopiate, parohii, filii, mănăstiri și schituri, instituțiile bugetare) sunt încadrați și activează 14.933 preoți și diaconi, din care: Sinteză elaborată pe baza datelor comunicate de centrele eparhiale și sectoare ale instituțiilor centrale bisericești la încheierea anului 2014 2 14.313 preoți și diaconi la parohii, mănăstiri, schituri, centre eparhiale și protopopiate, precum și 620 preoți în instituțiile bugetare de stat și private. Un număr total de 12.765 preoți și diaconi de la parohii, mănăstiri, schituri, centre eparhiale și protopopiate primesc contribuții la salarizare de la bugetul de stat (8.938 – sprijin în cuantum de 65% și 3.827 – sprijin suplimentar în cuantum de 80%). Clerici salarizați numai din fonduri proprii – 1.548. Situația după studii a personalului clerical în activitate este următoarea: 522 doctori în teologie, 184 absolvenți cursuri doctorat, 2.561 absolvenți master, 10.121 licențiați în teologie, 1.614 absolvenți seminar, 157 în curs de școlarizare în facultățile de teologie; 693 absolvenți și ai altor facultăți. Viața monahală se desfășoară în 748 așezăminte monahale din care: 541 mănăstiri (281 călugări + 260 călugărițe), 192 schituri (124 călugări + 68 călugărițe), 15 metocuri (9 călugări + 6 călugărițe), în care trăiesc în rugăciune, muncă și studiu potrivit regulilor monahale și sfintelor canoane un număr de 8.394 viețuitori (2.401 călugări + 3.808 călugărițe + 985 rasofori / rasofoare + 1.200 frați / surori În unitățile parohiale au fost oficiate: 109.214 botezuri (57.901 în urban + 51.313 în rural) – cu 3.000 mai multe față de 2013; 56.343 cununii (33.404 în urban + 22.939 în rural) – cu 1.000 mai multe față de 2013; 156.626 înmormântări (55.072 în urban + 100.554 în rural) – cu 650 mai multe față de 2013. Și-au exprimat liber dorința și au fost primiții la credința ortodoxă un număr de 1048 persoane de la alte confesiuni creștine (cu 400 mai multe față de 2013) și 124 persoane provenind de la alte religii ( cu 50 mai multe față de 2013). Au fost reprimiți în Biserica Ortodoxă un număr de 651 persoane dintre cei care au renunțat la dreapta credință (cu 57 mai multe față de 2013). Editurile Patriarhiei Române au publicat: 128 titluri de carte de cult, acatiste, vieți de sfinți, cărți de rugăciune, carte având conținut patristic, biblic, de învățătură de credință, teologic, istoric-monografic, albume de artă creștină, misionar, pastoral, social, predicatorial, educațional, de muzică și cântare bisericească, broșuri și ghiduri pentru pelerini, legiuiri bisericești 7 publicații centrale (revistele Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice, Ortodoxia, Vestitorul Ortodoxiei, Chemarea Credinței, cotidianul Ziarul Lumina și săptămânalul Lumina de Duminică).

CONCLUZII

Din analizarea făcută în această lucrare putem constata că autocefaliei în ansamblul ei, ea constituie o formă tradițională de organizare a unităților bisericești administrative, în cadrul Ortodoxiei și ca ea are temeiuri suficiente în legile firii, în legile bisericești și deopotrivă poate fi justificată și din punct de vedere dogmatic.

Ca urmare, ea s-a impus și trebuie respectată în ortodoxie, cu toate rânduielile ei, ca o instituție canonică juridică de bază. Cu toate acestea, ea nu trebuie privită ca o formă esențială de organizare a Bisericii, în sensul că fără autocefalie n-ar putea exista Biserică ortodoxă sau Ortodoxie în general, sau că n-ar putea exista fără autocefaliile care s-au constituit într-o anumită epocă istorică. Căci într-adevăr, Biserica are posibilități infinite de a-și crea mereu forme noi de organizare și de lucrare, ținând seamă de cadrul firesc în care este chemată să-și desfășoare activitatea, și deopotrivă de misiunea ei nelegată de timp, sau de formele care apar și dispar în timp, așa încât, ea poate adopta orice formă corespunzătoare misiunii sale. Prin urmare, nu este exclusă posibilitatea de a se constitui și sub forma unei Biserici atât de unitare din punct de vedere organizatoric, încât să dispară orice unitate autocefală din cuprinsul Ortodoxiei Ecumenice.

Deasemenea trebuie să relevăm și să accentuăm odată mai mult faptul că baza națională pentru organizarea unei Biserici autocefale nu constitue o bază obligatorie și nici singura bază sau singurul cadru natural care reclamă sau justifică organizarea unei unități autocefale. Această bază se afirmă doar cu o tărie deosebită într-o anumită epocă istorică. Ea trebuie neapărat avută în vedere și luată ca atare. Dar făcând acest lucru, nu trebuie să se excludă posibilitatea, dovedită istoricește și întru totul firească și pe viitor, de a se lua drept bază pentru organizarea unor unități autocefale, și cadrul geografic, și cadrul politic statal, și cadrul statal polinațional, precum și orice alte forme în care se va organiza în desvoltarea sa istorică, viața omenească.

Biserica Ortodoxă universală se prezintă astăzi ca fiind o comuniune de Biserici autocefale surori, egale între ele, libere unele față de altele în ceea ce privește conducerea administrativă, dar unite unele cu altele prin aceeași credință, aceeași viață sacramentală și aceeași structură și disciplină canonică. Între Bisericile autocefale surori și egale între ele, Patriarhia Ecumenică de Costantinopol se bucură de un primat de onoare, patriarul ecumenic neavând vreun drept de jurisdicție asupra celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale surori.

Biserica Ortodoxă Romana și-a dorit cu ardoare dobândirea autocefaliei, mai de grabă recunoașterea în mod oficial de către biserica de la Constantinopol, însă datorită unor factori care nu țineau neapărat de Biserică, obținerea Tomosului de recunoaștere a avut loc mai târziu. Disputele care au premers acordării Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, încă din timpul Patriarhului Ecumenic Ioachim III care a ridicat obiecții împotriva Legii Organice și a Autocefaliei, continuând cu modificarea Legii Organice din 1872 unde era exprimată dorința de ridicare a Mitropolitului Primat la titlul de Patriarh iar în Oltenia să se înființeze o Mitropolie nouă cu sediul la Craiova și culminând cu sfințirea pentru prima dată a Sfântului și Marelui Mir „fără aprobarea Patriarhiei Ecumenice” au dat de înțeles că Biserica Românească Ortodoxă era mai mult decât pregătită să capete rangul de Autocefalie. Tomosul de recunoaștere a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Românești, ca răspuns venit pe 25 aprilie 1885 de către Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea ne arată ca Biserica trăia deja în lumina acestor realități, actul venind doar ca întărire și confirmare a unei stări de fapt și de drept.

Așadar, Patriarhia Ecumenică nu era străină de modelul autocefalic, Tradiția și însăși Sf. Scriptura le confirmă, iar vremurile pe care le trăia necesita o raportare corectă asupra unor realități care defineau noi drumuri atât pentru popoare cât și pentru Biserică.

În prezent, Biserica Ortodoxă Româna se prezintă ca o Biserică vie, activă, în mijlocul poporului pe care îl slujește, implicată în promovarea dialogului cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, cu lumea creștină și cu societatea contemporană. Ea fiind organizată după principia canonice binestabilite, în hotarele sale existând 6 mitropolii și mai multe episcopii și alte unități administrativ-bisericesti, de asemenea ea dispune și de organizare în diaspora.

BIBLIOGRAFIE

Studii si articole

Volum aniversar al patriearhiei romane. Centenarul Autocefaliei BOR, 1885-1985, București, 1987

BIBLIOGRAFIE

Studii si articole

Volum aniversar al patriearhiei romane. Centenarul Autocefaliei BOR, 1885-1985, București, 1987