Ateism, etică și religie

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Cuprins

Introducere

Capitolul I

Etimologie

Definiții

Istoric

Demografie

Ateism, etică și religie

Ateismul de-a lungul timpului, religie sau utopie

II. Cauzele ateismului

a. Religia vs. știința (presupuse contraziceri)

b. Habotnicia oamenilor

c. Materialismul

d. Viața grea a oamenilor

e. Judecarea Bisericilor și clericilor de către oameni

f. Singurătatea

g. Secularizarea

h. Existența răului în lume

III. Strategii Misionare în combaterea ateismului și promovarea dreptei credinței

IV Atei convertiți, adevărate embleme ale

creștinismului

1. Sfântului Împărat Constantin cel Mare

2. Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia

3. Monaha Ecaterina, de la Teatru în chilie

4. Klaus Kenneth, 2 000 000 de kilometri în

căutarea creștinismului

Concluzii

Anexe

Bibliografie Generală

Introducere

Ateismul reprezintă negarea existenței lui Dumnezeu și a oricărei alte divinități, este lipsa credinței în existența oricărei zeități sau forțe supranaturale. Ateismul este opusul teismului, cea mai generală formă a credinței în existența a cel puțin unei zeități.

Argumentele care susțin ateismul variază de la cele filozofice până la abordări sociale și istorice. Cele mai populare argumente care susțin ateismul sunt lipsa oricărei evidențe empirice, problema forțelor răului și numeroasele contradicții între religii. Mulți atei susțin că lipsa existenței unei divinități este mult mai probabilă decât existența acesteia, de aceea ei cred că teiștii sunt cei care trebuie să aducă argumente raționale care să susțină existența lui Dumnezeu și nu invers.

Numeroși oameni de știință au ajuns la concluzia că Dumnezeu există, astfel Blaise Pascal spunea: „De câștigați, câștigați totul dacă pierdeți, nu pierdeți nimic. Pariați deci că El există fără șovăire […] „când n-ați avea de câștigat decât două vieți în schimbul uneia, ați putea încă să pariați. Dar aici sunt de câștigat o infinitate de vieți, infinit de fericite, cu o asemenea șansă de pierdere și câștig; și ceea ce puneți în joc este așa de puțin lucru și de așa de puțină durată, încât e o nebunie să-l menajați în această ocazie […] „nu-i decât finitul de hazardat la un joc în care există asemenea șanse de câștig și de pierdere și de câștigat infinitul" […] „Ce rău vi se va întâmpla mizând astfel? Veți fi fidel, onest, smerit, recunoscător, binefăcător, sincer, veritabil. Nu veți fi, într-adevăr, în plăceri otrăvite, în glorie, în delicii. Eu nu vă spun că veți câștiga și în această viață; și că la fiecare pas pe care-1 veți face pe acest drum veți vedea atâta siguranță de câștig și atât neant în ceea ce hazardați, încât la sfârșit veți cunoaște că ați pariat pentru un lucru sigur și infinit și că n-ați dat nimic pentru a-1 obține.

Acest cuvânt poate fi exprimat în termenii următori: trăiți în frica lui Dumnezeu, chiar dacă nu sunteți siguri de existența lui Dumnezeu, pentru că prin aceasta nu veți avea nici o pagubă, nici chiar în viața pământească, în cazul când Dumnezeu n-ar exista, n-ați pierdut nimic. Viața morală pe care ați dus-o v-a putut chiar folosi. Privațiunile cerute de religie sunt atât de neînsemnate, iar câștigul pe care-1 dobândiți în viața viitoare așa de mare, încât ar fi o absurditate sâ nu renunțați la neînsemnatele plăceri și interese materiale care vi se cer și care, în fond, nu-s adevărate sacrificii. Trăind creștinește aveți doar de câștigat și nimic de pierdut altfel, ați pierdut totul.

Convingerea nu se dobândește numai pe calea demonstrației intelectuale, ci este nevoie să angajăm și corpul la această acțiune de convertire, întrucât omul este compus atât din spirit, cât și din corp.

,,Probele nu conving decât spiritul. Deprinderea este aceea care face probele noastre cele mai tari“. Sfatul practic pe care-1 dă Pascal este: „lucrați deci a vă convinge nu numai prin înmulțirea probelor despre Dumnezeu, ci mai ales prin micșorarea pasiunilor.

Am ales această temă pentru lucrarea de disertație pentru a putea aprofunda mai mult problema și pentru a ști cum pot apăra credința ortodoxă în fața celor ce vor încerca să o denigreze, fără măcar să cunoască adevărul; de multe ori ne confruntăm cu diverse persoane, intelectuale “fine” ce au un mare handicap atunci când se “confruntă” cu creștinismul. Creștinismul are prea puțin de a face cu intelectul, asta nu înseamnă că, gata, îl exclude. Aș zice în acest sens că dezvoltarea intelectului prin autocunoaștere este calea sigura spre pierzare. Un intelectual “rasat” este, din nefericire, de cele mai multe ori, un “handicapat” în ale credinței.

În abordarea temei am studiat și dezvoltat 3 Capitole: în primul capitol am încercat să găsesc originile problemei Ateismului, în partea a II-a, de cercetare practică am evidențiat folosindu-mă de interviuri principalele cauze ale Ateismului iar în ultima parte am încercat să găsesc remedii prin folosirea diferitelor strategii misionare de combatere a Ateismului.

Cercetarea mi-a fost de un real folos și consider că m-a determinat să încerc să vorbesc cât mai mult oamenilor despre Dumnezeu, dar în aceeași măsură m-a făcut să mă gândesc profund la ce se întâmpla în viitor cu Europa, leagănul creștinismului, adus aici de Sfântul Apostolul Pavel în zorii primului mileniului al erei creștine. Bisericile sunt tot mai goale, oamenii care se declară fără religie tot mai mulți, diferențe notabile între cei care se declară creștini și cei care recunosc că își practică crezul nu prea există, iar cei care totuși mai au curajul să-și facă public statutul de credincios autentic, sunt puși la stâlpul infamiei. Hedonismul și materialismul sunt termenii cei mai utilizați pentru a justifica vidul tot mai evident din biserici și din parohiile de cartier. Oameni ce se iubesc doar pe sine din ce în ce mai mulți.

Întrebări mi-am pus și dacă va fi nevoie de misionari pentru a evanghelizarea din nou o parte a Europei sau dacă vom deveni cu toții creștini doar cu numele, căci se pare că se apropie o nouă eră de obscurantism datorită unei filosofii materialiste și atee. Europa moare, dar nu datorită bombelor, nici dictatorilor, ci datorită lipsei "Pâinii Vieții" care se coboară din Cer. Toate aceste concluzii m-au făcut să gândesc că sfârșitul se pare, este tot mai aproape iar vremurile de acum par a fi exact cele din urmă. Să ne rugăm pentru Europa pentru ca lumina lui Hristos să strălucească pe acest continent și să utilizăm toate mediile ce le avem la dispoziția noastră pentru a duce mântuirea tuturor celor care au pierdut-o.

Capitolul I

Etimologie

Cuvântul "ateism" provine din grecescul "atheos", însemnând fără Dumnezeu, și a fost folosit ca termen peiorativ celor care respingeau divinitățile venerate de majoritatea societății. Primii oameni care se identificau ca fiind atei, au trăit în secolul al XVIII-lea. Cuvântul apare și în Epistola lui Pavel către Efeseni 2:12, într-un manuscris din secolul al III-lea. Este tradus ca: „[cei ce sunt fără Dumnezeu” sau fără de Dumnezeu.

Cuvântul "ateism" este format din două cuvinte grecești: prefixul „a” (care înseamnă „fără”) și sufixul „theos” (care înseamnă „zeu”). Astfel, un ateu este cineva care nu crede în existența zeilor – fără a fi necesar să creadă că zeii nu există, deoarece ateismul în sine este absența credinței (și crezării) în zei.

Se disting două modele de ateism: ateismul pozitiv (sau „tare”) și ateismul negativ (sau „moale”). În timp ce un ateu pozitiv afirmă inexistența divinității, un ateu negativ nu face decât să nu afirme existența sa. Cele două modele sunt cel mai ușor de distins cu ajutorul următoarelor enunțuri: „Consider că nu există zei.” (ateu pozitiv); „Nu consider că există zei.” (ateu negativ).

Cuvintele din sfera ateismului au fost create mai întâi în limba franceză (sub formele athée, athéiste și athéisme) în secolul al XVI-lea și au intrat apoi și în celelalte limbi europene. Înainte de cuvintele franțuzești menționate, a existat în jurul anului 1534 și forma atheonism, probabil derivată din cuvântul italian atheo (ateu). La baza tuturor acestor cuvinte a stat adjectivul grecesc atheos, format din particula privativă ἀ- a- (fără) și theos (zeu), care însemna inițial fără zei sau fără credință în zei, pentru ca începând din seculul al V-lea î.Hr. să capete conotația „care neagă zeii”, necredincios, păcătos.

Karen Armstrong scria: "În timpul secolelor XVI și XVII, cuvântul 'ateu', era rezervat exclusiv pentru polemici…Termenul de 'ateu' era o insultă. Nimeni nu visa să se considere un ateu." În secolul XX, globalizarea a contribuit la clarificarea termenului, acesta referindu-se la neîncrederea în orice formă de divinitate.

Definiții

Ateismul puternic: negare a existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități; concepție care se bazează pe această negare.

Ateismul de facto: lipsa credinței în existența divinităților.

Istoric

În Grecia antică Epicurismul încorpora aspecte ale ateismului, dar a dispărut din tradiția filozofică pe măsura dezvoltării creștinismului. În timpul Renașterii conceptul de ateism a reapărut ca o acuză adusă celor ce puneau la îndoială starea de lucruri religioasă, însă acesta câștigă prestigiu în epoca Luminilor. În secolul al XX-lea ateismul a devenit o poziție filozofică exprimată cu precădere în cercurile raționaliștilor și ale umaniștilor seculari. De-a lungul istoriei, mulți oameni de știință, filozofi, scriitori și oameni politici au fost atei.

Demografie

Este dificil de cuantificat numărul de atei din lume. Un studiu din 2005 a publicat în Encyclopædia Britannica și a constatat că circa 11,9% din populația lumii este non-religioasă iar aproximativ 2,3% sunt atei. Această cifră nu-i include pe cei care urmează religii atee, cum ar fi budiștii.

Un sondaj de opinie derulat în noiembrie-decembrie 2013 publicat în Financial Times oferă date pentru Statele Unite și cinci țări europene. Cele mai scăzute rate ale ateismului au fost găsite în Statele Unite (4%), în timp ce numărul ateilor în țările europene studiate a fost considerabil mai mare: Italia (7%), Spania (11%), Marea Britanie (17%), Germania (20%) și Franța (32%). Aceste rezultate sunt similare cu cele ale unui sondaj oficial al Uniunii Europene, care a raportat că 18% din populația UE nu cred într-o divinitate. Alte studii au plasat procentul estimat de atei, agnostici și necredincioși într-un Dumnezeu personal la valori mici în Polonia, România, Cipru și până la 85% în Suedia, 80% în Danemarca, 72% în Norvegia și 60% în Finlanda. Potrivit Biroului Australian de Statistică, 19% dintre australieni au "nicio religie", o categorie care include atei. Între 64% și 65% de japonezi sunt atei, agnostici, sau nu cred într-un Dumnezeu.

Un studiu internațional a raportat corelații pozitive între nivelul de educație și necredința într-o divinitate, un alt studiu al Uniunii Europene constată o corelație pozitivă între abandonul școlar timpuriu și credința într-o divinitate. Un articol publicat în Nature în 1998 a prezentat un sondaj care sugerează că credința într-un Dumnezeu personal sau în viața de după moarte a fost redusă în rândul membrilor Academiei Naționale de Științe a Statelor Unite (7%) cu mult mai mic decât populația generală din SUA 85%, deși acest studiu a fost criticat pentru definirea strictă a credinței în Dumnezeu. Într-un articol publicat de periodicul de informație al Universității din Chicago (numit “the Chronicle”), care a dezbătut studiul de mai sus, s-a arătat că 76% din medicii americani cred în Dumnezeu, procent mai mare decât valoarea găsită în studiul precedent (7% din oameni de știință), dar mai puțin decât 85% din populația generală.

Un alt studiu de evaluare a religiozității printre oamenii de știință, membri ai Asociației Americane pentru Progresul Științei a constatat că "51% dintre oamenii de știință cred într-o formă de divinitate sau o putere superioară sau, mai precis, 33% din oamenii de știință cred în Dumnezeu, în timp ce 18% cred într-un spirit universal sau o plt mai mic decât populația generală din SUA 85%, deși acest studiu a fost criticat pentru definirea strictă a credinței în Dumnezeu. Într-un articol publicat de periodicul de informație al Universității din Chicago (numit “the Chronicle”), care a dezbătut studiul de mai sus, s-a arătat că 76% din medicii americani cred în Dumnezeu, procent mai mare decât valoarea găsită în studiul precedent (7% din oameni de știință), dar mai puțin decât 85% din populația generală.

Un alt studiu de evaluare a religiozității printre oamenii de știință, membri ai Asociației Americane pentru Progresul Științei a constatat că "51% dintre oamenii de știință cred într-o formă de divinitate sau o putere superioară sau, mai precis, 33% din oamenii de știință cred în Dumnezeu, în timp ce 18% cred într-un spirit universal sau o putere superioară". Frank Sulloway de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts și Michael Shermer de la Universitatea de Stat din California au efectuat un studiu în care subiecții au fost "intelectuali" adulți din SUA (12% au avut doctorat și 62% au fost absolvenți de facultate) 64% dintre aceștia cred în Dumnezeu existând o corelație care indică faptul că religiozitatea scade cu creșterea nivelului de educație. O corelație inversă între religiozitate și inteligență s-a constatat, în 39 de studii efectuate între 1927 și 2002, în conformitate cu un articol din revista Mensa Magazine. Aceste constatări coincid în mare parte cu meta-analiza statistică din 1958 efectuată de profesorul Michael Argyle de la Universitatea din Oxford. El a analizat șapte studii de cercetare care au investigat corespondența dintre atitudinea față de religie și inteligența măsurată printre elevi și studenți din SUA. Deși o corelație clar negativă a fost găsită, analiza nu a identificat cauzalitatea, dar a observat că factori precum mediul familial autoritar și clasa socială pot juca, de asemenea un rol. Studii privind proporția condamnaților la închisoare fără instruire religioasă plasează procentul la aproximativ 0.1%. Pe de altă parte, alte analize statistice demonstrează că procentul de arestări este invers proporțional cu angajamentul religios în comunitate (numărul de participări la serviciile religioase în biserici), așa cum arată un studiu american al National Opinion Research Center pentru anii 1974-2004.

Ateism, etică și religie

Multe religii afirmă că moralitatea este derivată din poruncile unei anumite zeități și că teama de zei este un factor major în motivarea oamenilor pentru o conduită etică. Ca urmare, ateii au fost deseori acuzați ca fiind amorali sau imorali. Ateii resping această acuză și afirmă că sunt la fel de motivați de o comportare etică ca oricine altcineva, fie prin educație, fie prin umanism, legislație sau dorința de a avea o bună reputație și respectul de sine. Ei afirmă că un comportament cu adevărat etic derivă din motivații altruiste, nu din teama de pedeapsă sau speranța în răsplată după moarte. Mai mult, ei citează faptul că în multe religii conceptul de moralitate e prezentat doar ca o listă de interdicții ("să nu…"), ceea ce nu e suficient pentru un comportament cu adevărat etic moralitatea ar trebui să fie și pozitivă, nu doar negativă; fac și ce trebuie să fac, nu doar mă abțin de la ce trebuie să nu fac.

Deși în mod evident este preferabilă o conduită motivată de pornirea altruistă și empatică a omului, decât una incitată de teama de pedepse aplicate de o zeitate în imediatul imanent sau în eluzivul transcendent, există și studii care demonstrează virtutea și eficiența religiei și religiozității ca stimulent moral: credincioșii în SUA se dovedesc a fi astfel mai altruiști decât ateii, ei își folosesc timpul într-un mod mai constructiv decât ateii, și, mai important, reușesc să-și înfrâneze mai bine tentațiile impulsive, fapt vital în orice planificare pe termen lung, fie că e vorba despre carieră, școală sau finanțe personale. Cei credincioși sunt mai sociabili decât ateii, mai implicați în comunitate și, în fine, mai fericiți. Aceste studii par deci a-i da dreptate lui Voltaire, care spunea cândva că ar vrea ca avocatul lui, și croitorul lui, și valeții lui, ba chiar până și nevasta lui, să creadă în Dumnezeu, acestuia plăcându-i să creadă că astfel va fi escrocat mai rar, și că i se vor pune mai rar coarne.

Ateismul de-a lungul timpului, religie sau utopie

În timp ce utopiștii clasici visează o lume mai bună, ateii aspiră la o lume debarasată de iluzii supranaturale, care n-ar fi nici mai bună, nici perfectă, dar mai adevărată deoarece s-ar întemeia pe rațiune.

Ne întrebăm adesea dacă ateismul nu este de fapt o utopie; întebarea este legitimă în fața unui tsunami religios care se revarsă pe ecrane, pe undele radio, în presă, în edituri și conversații. Și totuși, această întrebare ar fi fost nelalocul ei acum 250 de ani, la apogeul Luminilor, când triumful rațiunii părea, pentru elita intelectuală, viitorul omenirii. Reculul religiilor și apariția unei societăți atee nu păreau atunci deloc utopice, ci dimpotriva mergeau în sensul Istoriei. De fapt, ateismul este un caz particular în domeniul utopic. Deoarece, contrar utopiilor “ordinare”, precum utopiile socialiste, egalitare, științifice, nu este vorba de o simplă problemă de organizare socio-economico-politică, ci de o adevărată revoluție culturală, ceea ce este infinit mai complexă.

Ateismul nu ține de domeniul moralei sau al acțiunii, ci de cel al cunoașterii, al intelectului. În timp ce utopiștii clasici visează o lume perfectă, sau cel puțin mai bună, ateii aspiră la o lume debarasată de iluzii supranaturale, care nu ar fi o lume mai bună, ci pur și simplu o lume mai “adevarată”, întemeindu-se pe rațiune, pentru că demnitatea umană rezidă în cercetarea adevărului prin rațiune.

În timp ce credincioșii consideră că rațiunea este insuficientă, și că are nevoie de a se sprijini pe texte revelate, a căror credibilitate se bazeaza numai pe credință, ateul gândește că omul nu poate să conteze decât pe propriile sale forțe, și că intervențiile supranaturale sunt iluzii sau smecherii de care omenirea trebuie să se debaraseze pentru a-și asuma autonomia, independența și unicitatea. Este utopic a considera că, într-o zi, această omenire va renunța să-și creeze stăpâni divini și va accepta să recunoască că ea nu depinde de nimeni, că nu se poate baza decât pe resursele creierului sau pentru a-și determina rolul său în univers.

Până în 1700, ateii nu erau decât indivizi izolați, clandestini ai gândirii, care nu faceau niciun fel de prozelitism: libertinii. Către 1700, valorile tradiționale sunt puse în discuție, spiritul critic se afirmă, gânditori precum Fontenelle atacă superstițiile, proclamă că rațiunea trebuie să fie singura călăuză a omenirii. Desigur, primii filozofi ai Luminilor nu sunt cu adevărat atei. Cea mai mare parte sunt deiști, dar Dumnezeul lor, distant și indiferent, precum Marele Ceasornicar al lui Voltaire, este din ce în ce mai formal și tinde să se confunde cu natura. Pe aceeași linie se situează în Anglia liber cugetători.

Într-un climat de optimism rațional, filozofii ale istoriei preconizează în viitor triumful rațiunii și apariția unei societăți atee. În mod curios, preoții sunt cei care, în secolul XVIII, sunt heralzii cei mai entuziaști ai unei societăți atee spre exemplu, în viitor nu vor mai fi acceptate decât “descoperirile fizice, matematice, sau mecanice confirmate de experiența și raționament”. Pentru majoritatea acestor gânditori, ateismul nu este deloc o utopie, este viitorul omenirii.

În secolul XIX, progresele științifice au întărit acest optimism: știința va rezolva toate problemele și va risipi supranaturalul. Totuși, Auguste Compte încearcă să elaboreze catehismul ateu pe care Renan îl salută în al său “Catehism pozitiv”, și enunță liniile generale ale evoluției umane: după stadiul tehnologic și stadiul metafizic, intrăm în stadiul pozitiv, când știința va înlocui puterea religioasă. Contemporanul său Pierre-Hyacinthe Azais proclamă: “De acum încolo… știința singură va călăuzi toate instituțiile umane, toate gândurile oamenilor, pentru că ea singură va confirma indestructibil Rațiunea și Adevărul.” Pornind de la alte premise, materialismul istoric al lui Karl Marx prezice deasemenea dispariția iluziei religioase, pe care Ludwig Feuerbach o diseca deja ca pe un cadavru în “Esența creștinismului”. Și, în 1900, Friedrich Nietzsche confirmă: “Dumnezeu e mort”.

Bineînțeles, mulți contestă încă diagnosticul, dar în zorii secolului XX ateismul, departe de a fi o utopie, în mod rezonabil putea trece drept viitorul omenirii, concluzia imediată a progreselor rațiunii. Sau dacă era vorba de o utopie, aceasta era înțeleasă în sensul pe care îl dădea Lamartine: “Adesea utopiile nu sunt decât adevăruri premature”.

În acest sens, astăzi mai mult ca oricând ne punem problema dacă societatea va deveni atee sau ateismul este în cele din urmă o idee utopică. Științele umane, după ce au prezis instaurarea ateismului, sugerează imposibilitatea acestuia: pentru Emile Durkheim, religia este chemată să se transforme, dar nu să dispară; Freud vorbește în “Viitorul unei iluzii” de nevoi religioase înrădăcinate în inconștient, și prin urmare indestructibile. De fapt, contextual cultural global al epocii noastre, pentru moment, împiedică ateismul să se impună. Doi factori contribuie la blocarea progreselor: declinul rațiunii triumfante și adaptarea religiilor la relativismul cultural. Se renunță la a mai pune întrebarea cu privire la adevăr. În aceste condiții, ateismul devine o utopie.

Marile religii cunosc două curente, pe care unii le contrapun, dar care în fapt sunt complementare și inseparabile. Un curent liberal, majoritar, care mizează pe vag, pe deschidere, toleranță, recuperare. Contrar a ceea ce se spune adesea, creștinismul contemporan s-a adaptat perfect culturii anului 2000: cultivă relativismul, nu mai afirmă, nu mai condamnă, pune la îndoială “dovezile” și certitudinile; îndoiala a devenit cel mai eficace agent de credință, căci în îndoială totul este posibil; nimic nu este sigur. Tocmai această capacitate a religiilor de a arăta două fețe contradictorii explică permanența lor și reduce în prezent ateismul la stadiul de utopie. Într-o lume care nu mai știe să facă diferența între adevăr și fals, real și virtual, verosimil și neverosimil, confuzia generalizată favorizeză mai mult religiile decât ateismul. Câte sute de milioane de oameni sunt în eroare, căci nu ar putea să aibă toți dreptate unii împotriva altora aparent nu mai are nici o importanță. Tocmai de aceea ateismul a devenit astăzi o utopie.

Dar dacă prin utopie înțelegem un ideal rațional către care trebuie să tindem, ceea ce de fapt este primul sens al utopiei, atunci ateismul își poate regăsi valoarea profound umanistă și iluminată, din păcate. Ar fi chiar ultima utopie pozitivă, într-o lume care pare să-și fi pierdut capacitatea de a imagina viitorul. “Epoca noastră, aproape lipsită de iluzii, nu mai știe să creadă în visele utopiștilor” spunea Mircea Eliade.

II. Cauzele ateismului

Secolul XX a redeschis epoca martiriului și muceniciei. Prin martiraj se naște o eră nouă. Toate semnalele date de acest veac reclamau sfințenia. Printr-o iconomie tainică a istoriei, după o amarnică și îndelungată rătăcire, prin cumplite dureri, se reîntoarce omenirea la Dumnezeu. Toate manifestările de criză sunt dovada eșecului antropocentrismului și istoricismului de a realiza o lume fără Dumnezeu, fără sfințenie și fără perspectiva veșniciei. Dezastrele politice ideologic materialiste, economice, cultural-ateiste, moral-libertiniste, filozofic-ateiste și panteiste, culminând cu dezastrul tehnicist pe de o parte și al alienării pe de alta, toate au ieșit de sub controlul omenirii și vestesc un sfârșit de epocă, obligându-i pe oameni să-L regăsească pe Dumnezeu, să se redescopere pe ei înșiși și să se orienteze spre un mod de viață creștin.

Faptele oamenilor făcute fără Dumnezeu poartă încă din germeni, adică prin chiar natura lor exclusiv umană, principiul propriei decăderi. Omul, această ființă excesivă și unilaterală, a construit o civilizație orgolioasă și ea este acum smerită, o lume materialistă și ea este acum insuportabilă, o istorie ateistă și istoria a devenit neant.

Nu se poate trăi în general în extreme, dar extremismul ateist-materialist este cel mai cumplit. Omul a ajuns o cifră, ori o unealtă teleghidată, ori o fiară dresată, ori un rob absolut. Acum s-a ajuns la robia absolută care supune puterii supreme și atotștiutoare atât conștiința cât și viața, atât societatea cât și individul. Robia este înscrisă în ideologia materialismului istoric și este trăită monstruos în societățile comunizate. Acesta este satanismul pur: știința materialismului istoric, care determină istoria și conștiințele oamenilor și nu permite nici o excepție și nici o rezervă. Oricât de monstruoase sunt metodele și rezultatele, se merge înainte împotriva evidențelor, intensificându-se toate ororile prin principii abstracte care acoperă realitatea crudă. Dezastrul este imens pe plan economic, moral și uman dar este un deplin succes politic.

Pe plan politic puterea comunistă este formidabilă, în măsura în care este tot mai inumană și mai bestială, încât s-a realizat o lume a robiei deznădăjduite și o conștiință disperată a degradării. Este clar pentru locuitorii socialismului marxist că e mai bine să fii mort decât comunist. Nimic nu este mai inuman decât robia marxist-leninistă. În numele poporului, în numele omului, comunistul determină legic, științific, viața oamenilor și a societăților și în aceasta constă nebunia ideologiei lui. Totul se judecă în funcție de putere, totul e bun în măsura în care consolidează puterea comunistă. Cât despre justificările ideologice, ele sunt minciuni magistrale tot atât de dialectice și de științifice, încât lumea comunistă este terorizată de minciună și ură.

Principiile generoase pe care le manevrează comunismul – comunitarism, libertate, dreptate, pace, știință, umanitate – sunt răstălmăcite în contextul ideologiei marxist-leniniste. Comuniștii sunt generoși în constituții și inepuizabili în legi, pentru că pe constituții nu le respectă iar în legi nu cred. Cred însă în sistemul puterii comuniste. Cu cât mint mai genial și cu cât terorizează mai total, cu atât puterea lor este mai consolidată. În afară de aceasta nu îi interesează nimic: nici omenie, nici progres, nici economie, nici știință. Totul este bun dacă dă putere. Această viziune o au comuniștii din toate țările. Cine are ochi de văzut, vede din însuși materialismul dialectic monstruozitatea sistemului.

Ateismul materialist este fundamentul tiraniei celei mai cumplite din istorie. Societatea este o uzină iar oamenii sunt niște elemente supuse puterii atotstăpânitoare. În comunism o comisie va determina atât capacitatea fiecărui om cât și necesitățile lui, de aceea omul trebuie să nu aibă Dumnezeu, să renunțe la libertate și să se supună legității comuniste – așa devine omul rob deplin. Nu i se determină numai pâinea cea de toate zilele, ci și conștiința. Comuniștii nu sunt siguri pe puterea lor până nu sunt stăpâni peste conștiințele oamenilor. Ei nu admit libertatea spirituală a omului religios, de aceea urăsc mai mult decât orice pe Hristos, Omul-Dumnezeu Care a restaurat ființa și conștiința umană.

În acest context de idei ajungem la reeducarea din Pitești, care a început de fapt în U.R.S.S.. Reeducarea a fost elaborată pe fundamentele gândirii lui Marx. Marx este filosoful care a anulat omul și l-a degradat până la monstruozitate. Marx este cel ce a întors pe dos creștinismul. Marx este un hristos mincinos. El susține că mediul determină conștiința, deci conștiința este un complex de reflexe condiționate. Pe acest principiu materialist s-a creat o psihologie a maselor dar și una individuală, cu definire și cu metode încă necunoscute în lume. Ne aflăm în fața unei noi științe, a unei noi sociologii și pedagogii. Comuniștii nu se sfiesc să declare lumii întregi că vor să modifice în mod structural omul și omenirea prin revelația materialismului istoric și lumea nu pricepe monstruozitatea ce i se propune, căci lumea nu-L mai are pe Dumnezeu la cârma ei.

Am deschis acest capitol cu aceste pagini de istorie tristă care exemplifică concret și corect istoria omenirii și ceea ce înseamnă ateism. Pentru a putea pătrunde în adâncul acestor exemplificări și a vedea care sunt cauzele actuale ale ateismului am realizat în diverse locații din București câteva interviuri, în urma acestora am constatat ca principale și argumentate:

a. Religia vs. știința (presupuse contraziceri)

b. Habotnicia oamenilor

c. Materialismul

d.Viața grea a oamenilor

e. Judecarea Bisericilor și clericilor de către oameni

f. Singurătatea

g. Secularizarea

h. Existența răului în lume

a. Religia vs. știința (presupuse contraziceri)

Prin aceasta cei mai mulți atei argumentează existența unor neconcordanțe în Sfânta Scriptură, ei de fapt neînțelegând corect ceea ce scrie acolo. Mai mult unii aleg să-și facă din știință un fel de “religie” cu pretenția de a fi infailibilă, uitând că știința a spus ceva ieri, azi vine și contrazice, iar mâine o să susțină că nu e adevărată nici una, nici alta, ori că “ar putea” fi adevărate amândouă. De pildă, așa s-a întâmplat în cazul luminii, când se considera într-o vreme că este formată ba din unde, ba din particule, ca în final oamenii de știință să ajungă la concluzia că este vorba de amândouă. Atunci mă întreb eu: dacă tot ai fost “păcălit” de atâtea ori, de ce se mai crede orbește în știință? Știința, se va contrazice mereu, așa a făcut dintotdeauna și până la urmă e firesc să fie așa, pentru că până și știința recunoaște că este “relativă”, incompletă, din cauza cunoașterii umane, care mereu a fost și mereu va fi una limitată.

Majoritatea acestora consideră Biblia o carte de “basme”, dar Biblia nu s-a contrazis niciodată, ceea ce ea a spus a rămas valabil până în zilele noastre și de multe ori a trebuit și știința să-i dea “dreptate”, însă știința și-a făcut un obicei în a se tot contrazice singură.

Din experiență știu, că cel care nu vrea să vadă, nu va vedea indiferent câte argumente i-ai aduce, o să iau totuși câteva exemple din cele găsite în interviuri și o să le dezvolt puțin pentru a nu se considera că Biserica nu are replică. De pildă, unii au spus că biblia se contrazice că spune într-un loc că “Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric”, ca apoi mult mai târziu să se spună că a fost făcut Soarele. Stau și mă întreb eu: cine a zis că doar Soarele este cel care poate genera lumină? Dacă gândești așa poate se contrazic aceste versete, dar dacă gândești mai larg, poți ajunge la concluzia că se putea să fie lumină și înainte de soare, o lumină de altă natură.
Apoi alții au spus că versetele din capitolul 1 din cartea Genezei privitoare la creația omului contrazic versetele din capitolul 2 adică, în primul caz se spune că omul a fost creat în a șasea zi, iar în al doilea, după creație. Dar explicația e simplă. În capitolul 1 se prezintă la modul general creația, iar în capitolul 2 se revine la crearea omului, unde este prezentată mai detaliat. Ori numai dacă ai reavoință poți să ajungi la concluzia că Biblia se contrazice în acest caz.

Avem exemple și din Noul Testament, aici mi-au spus că evangheliile se contrazic în legătură cu aspecte din viața lui Iisus. Despre viața lui Iisus Hristos se vorbește în cele 4 evanghelii, 4 oameni, dintre care 3 au fost martori oculari, au scris despre Iisus, fiecare a scris din experiențele proprii sau din mărturiile altora. Că unele evanghelii nu menționează anumite întâmplări sau spun mai mult sau mai puțin decât altele, asta nu înseamnă că “se contrazic”, dimpotrivă, asta le dă autenticitate. Dacă toate ar fi scris la fel, atunci bătea la ochi, și puteam spune că s-au înțeles între ei, că “au copiat” unii de la alții. Dar, “aceste contraziceri” le dă validitate, autenticitate, dacă ai rea-voință, te legi de orice virgulă numai să arăți că “se contrazice”.

Eu unul astfel de “chichițe” nu le consider contradicții. Dacă într-un loc s-ar fi spus că Iisus a murit pe cruce, de pildă, iar în altul, că a murit decapitat, atunci da, aș fi luat ca și contrazicere.
Deci, pe acestea nu le consider contradicții, iar acolo unde chiar sunt diferite anumite aspecte, cum sunt evangheliile, mi se pare firesc să fie așa, pentru că evangheliștii au scris pe cont propriu și pe baza informațiilor pe care ei le aveau.

În schimb, oricine este obiectiv și rațional trebuie să recunoască cum că aceste “contraziceri biblice” (care de cele mai multe ori nu sunt contraziceri, ci doar pur și simplu neînțelegeri) nici nu se compară cu cele din știință. Acolo găsești adevărate contraziceri, nu aici. De pildă, eu unul am învățat la școală că atomul este cea mai mică particulă dintr-o substanță, ca apoi să aflu că în perioada actuală nu mai este considerat așa. De fapt, în fiecare zi se aduc lucruri noi, unele dintre ele care contrazic flagrant ceea ce se cunoaștea până acum. Deci nu putem compara din acest punct de vedere știința cu Biblia.

Nu mai vorbesc despre explicațiile evoluționiste, care sunt considerate de mulți ca “științifice”. Adică totul evoluzează și se “transformă”. Pe mine chiar mă amuză astfel de “explicații”. De pildă, dacă unii ca Frații Grimm vorbesc despre o “transformarea” care are loc într-un timp scurt, de pildă ca o broască râioasă să se transforme într-un “prinț” fermecător, asta este considerat basm. În schimb, dacă spui că aceeași transformare are loc în “miliarde” de ani, dintr-o dată devine ceva “științific”. Că așa văd acești evoluționiști lucrurile, animalele “au migrat” nu numai între specii diferite, ci și între clase diferite. De exemplu, evoluționiștii consideră că păsările sunt “urmașii” dinozaurilor care au fost reptile. Arătați-mi și mie logica științei în astfel de cazuri, că ea lipsește cu desăvârșire.

Pe de altă parte, indiferent câte cunoștințe am deține, niciodată nu putem să fim siguri de ceva anume pe baza științei, și asta pentru că neprevăzutul nu poate fi cuantificat de aceasta. De aceea este mai bine să nu mai afișăm acea “aură” de atotștiiutori, de a da predicții cu pretenția de a fi considerate adevărul absolut.

În concluzie, le sugerez celor cărora știința le dă senzația că știu “totul”, știu ce este adevărat și ce “nu poate” fi adevărat, să adopte mai degrabă dictonul lui Socrate: “Știu că știu nimic, și nici măcar asta nu știu!”

b. Habotnicia oamenilor

Mulți oameni susțin că cel mai mult îi scandalizează "babele" care funcționează pe post de jandarmi, gata să facă ordine prin biserică, pregătite oricând cu observații și sfaturi pertinente, dar inoportune de cele mai multe ori, apoi sunt cei cu vechime și prezență bună pe la slujbe, care și-au cumpărat "parcele", străni sau chiar locuri de veci prin biserică și care "te dau în judecată", dacă le-ai călcat teritoriul. De asemenea, sunt foarte criticați pe bună dreptate fariseii de toate genurile.
În această categorie, mult hulită în ultima vreme de judecățile "celor din afară" să le zicem așa, sunt: habotnicii. Dar și aceștia sunt de mai multe feluri: habotnici luminați și duhovnicești, care sunt acei creștini cu o râvnă duhovnicească mai mare decât majoritatea credincioșilor, care se manifestă sincer, senin și iubitor față de Dumnezeu și față de oameni și mai sunt și habotnicii întunecați, care au o râvnire amară caracterizat prin crispare în atitudine, încrâncenare în susținerea principiilor, lipsă a seninătății, a zâmbetului prietenos, a dragostei și a bunăvoinței.

Aceștia din urmă sunt foarte scrupuloși, plini de zel, în apărarea sau susținerea unor principii, însă această stare a lor nu este o manifestarea a discernământului sau a înțelepciunii. De fapt, aceștia își manifestă virtuțile într-un mod pătimaș.

Habotnicii sunt extremiștii credinței, aripa radicală, însă radicalismul vieții lor este o apologie a formelor, a ritualismului, a tipicărelii, a rânduielilor exterioare neasimilitate în metabolismul propriu, fiind de cele mai multe ori virtuoși la suprafață, iar în adâncime având multe întunecimi, un fel de "personalități" cu virtuți multe la vedere și cu patimi ascunse.

Așadar, habotnicia este o forma de fanatism religios, de creștinism primitiv, barbar, de sabie scoasă din teacă, care poate mai degraba răni pe purtătorul ei, decât apăra mai mult decât atât o asemenea atitudine îi sperie pe cei ce încearcă să se apropie de Biserică. Habotnicii luptă permanent împotriva păcatelor și nu pentru dobândirea virtuților. Îi obsedează gândul de a nu greși ei sau alții, râvna aceasta a lor îi transformă deseori în judecători, nu avocați.

Creștinii care au o râvnă mai mare nu i-aș numi nici măcar habotnici luminați, ci ostenitori, nevoitori ai credinței. Această nevoință a lor este necesar să-l aibă în vedere și pe aproapele. Dacă este doar o preocupare pentru sine, fie și pentru desăvârșirea sa, nu prea seamănă a creștinism, a Evanghelie această atitudine.

Omul iubitor asemenea cu Dumnezeul iubitor de oameni, din iubire va împărți ceea ce are, ceea ce știe și ceea ce este, fără a avea teama că se împuținează, ci având convingerea că, ceea ce a dăruit îi aparține și îi va rămâne vecii vecilor…Amin!"

Nimeni nu poate simți viața spirituală pe cont propriu, pentru că viața spirituală poate fi simțită doar în legatură cu ceilalți. Dragostea pentru aproapele tău este podul către dragostea pentru Dumnezeu. Ego-ul, care este parte din natura noastră și care ne determină să dorim totul pentru noi înșine, pentru beneficiul nostru personal, în detrimentul celorlalți, nu poate fi anihilat, dar trebuie folosit pentru a face bine altora. Doar asa ne putem apropia de asemănarea cu Dumnezeu. Acest ego este sursa tuturor crizelor cu care ne confruntăm în prezent. Egoismul este cel care nu ne lasă să ne unim cu ceilalți. Dragostea pentru aproapele nu înseamnă doar dragostea pentru cei care au aceleași convingeri cu tine, ci dragostea pentru toți oamenii, indiferent de religie, sex, cultură, convingeri etc. Așadar, indiferent de diferențele dintre noi, există o lege pentru toți cetățenii pământului, care trebuie respectată: Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Doar așa, ne poate fi bine. Tainele existențiale ni se vor dezvălui în funcție de modul în care am trăit pe pământ; pe cei care și-au irosit viața nu-i mai așteaptă “dincolo” nici o “taină”.

c. Materialismul

Este clar că materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbește tocmai pentru că el s-a dat drept expresia științei, drept rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul științei deși, ca sistem, este însăși negația acesteia ca să impună mulțimii semi-savanților, incapabili să-i priceapă ipocrezia. Prin ei, s-a introdus în școli (unde, în mod laș, a exploatat și exploatează candoarea și naivitatea copiilor sau a tinerilor neexperimentați, care nu au nici cunoștinte suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) și a otrăvit astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, mai multe generații.

Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranța fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligență, fie prin caracterul pătimaș. Adepții materialismului au repetat de atâtea ori că știința modernă a izgonit definitiv din domeniul său ideea de "Dumnezeu", au știut să manevreze așa de bine conștiințele, încât astăzi multora le este rușine să pronunțe în public cuvântul "Dumnezeu". Toate acestea s-au făcut în numele științei. Și totuși marii savanți, creatorii și gloriile științei, au admis toți și chiar au proclamat existența lui Dumnezeu, putem vorbi astfel de Copernic, de Kepler, de Galileu, de Descartes, de Bacon, de Pascal, de Leibnitz, de Newton. Cert este că ideea de "Dumnezeu" este o noțiune fundamentală, fără de care știința cade în absurd.

Astfel pe măsură ce situația materială a oamenilor se îmbunătățește, disponibilitatea lor de a crede și de a fi reverențioși față de o ființă supranaturală va scădea. De asemenea în țările bogate ateismul înflorește, și va continua să prospere până când oamenii religioși vor deveni o minoritate. Astfel oamenii având posesiuni materiale suficiente pentru a-și acoperi necesitățile individuale, nu vor mai avea nevoie să-și pună încrederea în influențe supranaturale. Religia va suferi un declin nu numai din cauza înstăririi oamenilor ci și ca urmare a creșterii calității vieții lor, educației sau a reducerii incidenței bolilor grave.

Din păcate este destul de greu ca unor astfel de oameni să le poți inocula ideea că Dumnezeu este totul și El reprezintă puterea care schimbă totul și din nimic face să reiasă lumea.

d. Viața grea a oamenilor

Pe de altă parte lumea este la extremă oameni bogați și cei săraci. Dacă în societățile străvechi, viața grea pe care o duceau strămoșii noștri a favorizat dezvoltarea religiei, care aducea beneficii emoționale oamenilor copleșiți de numeroasele dificultăți ale traiului zilnic. Religia a apărut și s-a răspăndit pentru a-i ajuta pe strămoșii noștri să suporte anxietatea și nesiguranța. Azi, credința în supranatural este în declin, deoarece tot mai mulți oameni obișnuiți se bucură de un nivel de viață decent și de relativă siguranță în ceea ce ce privește sănătatea și latura financiară.

Practica religioasă este înlocuită de substitute moderne, precum sportul și divertismentul; chiar și fenomenul Facebook subminează religia, deoarece oferă răspunsuri pentru anumite anxietăți narcisice moderne, pentru care religia nu are răspuns. De asemenea, femeile sunt tot mai implicate în domeniul profesional, și au tot mai puțini copii, indiferent dacă sunt religioase ori atee.

Ce le face unora viața foarte grea, nu e faptul că viața e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dispuși să vadă și partea luminoasă a greului din viață. De aceea este fundamental să găsești sensul fiecărei încercări sau suferințe de care te lovești. Dacă o umpli de sens, îți găsești puterea și seninătatea de a merge mai departe cu fruntea sus. Dacă nu-i găsești un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de suferință, omul ar fi extraordinar de superficial. Abia încercările vieții îl fac să gândească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stagnează, trăiește la suprafața sa, nu trăiește cu toată ființa. Nu trebuie să ne fie frică de suferință. Hristos ne-a învățat să ne eliberăm de ea. A exorcizat-o în viața lui pământească, înfruntând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar și frica de moarte, care îi ține pe toți în robie. Și, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieții ne inhibă și ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viață măreață. Trebuie să avem curajul să visăm și să ne visăm mai presus de fricile și neputințele noastre.

e. Judecarea Bisericilor și clericilor de către oameni

Evident că bârfa interesează și vinde întotdeauna foarte bine, iar cum majoritatea oamenilor din ziua de astăzi sunt interesați doar de cele făcute de cel de lângă el și nu de bârna din ochiul lor, nici Biserica sau clericii ei nu a scăpat de gura lumii.

Însă toate formulele pentru soluționarea crizei culturii moderne prin reforma așezămintelor de cult și prin reglementarea fenomenelor economice, politice, a problemelor legate de unii ierarhi ai bisericii, preoți sau clerici vor rămâne zadarnice atâta vreme cât nu se va realiza schimbarea omului. Asupra acestui punct aproape toată lumea poate fi de acord. Ceea ce nu pare să convingă pe toată lumea este afirmația că numai creștinismul ar fi în stare să realizeze această operă.

Obiecțiile prin aceste judecăți care se aduc creștinismului sunt însă piezișe și necinstite. Astfel, se comite eroarea de a reproșa creștinismului ceea ce trebuie imputat numai creștinilor care nu l-au înțeles și realizat cum se cuvine. Când este vorba de creștinism, mulți îl confundă cu anumiți membri ai clerului, care nu sunt la înălțimea misiunii lor, în loc să cerceteze ceea ce trebuie, adică viețile sfinților creștini.

Se face, de asemeni, eroarea de a aștepta de la creștinism o schimbare miraculoasă, dar fară participarea și colaborarea omului, ceea ce nu corespunde nicidecum concepției creștine. Anume, mulți ar dori să se împărtășească de binefacerile creștinismului, dar fără obligația de a renunța nici la cel mai mic interes personal sau la vreo plăcere; ar vrea numai drepturi, fară nici o datorie iar dacă nu le convine sau nu le iese cum vor atunci, înseamnă că a greșit preotul.

Tuturor acestora le propunem să verifice eficacitatea creștinismului realizat în viețile sfinților și în comunități le monahale ale mănăstirilor. Iar dacă vor o probă și mai puternică, să încerce a duce o viață creștină măcar în cercul strâmt al familiei lor și măcar vreme de câteva zile. Se vor convinge atunci de schimbarea radicală pe care o poate opera în viața individuală și socială cei ce trăiesc efectiv creștinismul.

Pe cei care șovăie să accepte creștinismul ca singura doctrină religioasă adevărată îi angajăm să reflecteze asupra celebrei idei formulate de Blaise Pascal, care ne spunea că: eficacitatea moralei creștine este mai presus de orice îndoială.

Soluția practică ar fi ca exemplul lui Hristos să fie o regulă permanentă a conștiinței noastre.

Opera de încreștinare în adâncime a lumii este, firește, foarte anevoioasă. Nu este suficientă o acțiune individuală și sporadică. Va fi nevoie de o acțiune colectivă și organizată și chiar de o acțiune asupra mediului extern, adică asupra așezămintelor, fenomenelor economice, tehnice etc. Altfel, rezultatele vor fi reduse și nu se vor face simțite pe tot cuprinsul vieții sociale. Un creștin sau mai mulți nu vor izbuti să schimbe singuri lumea, decât dacă și statele se vor încreștina pentru că, societățile între ele întrețin raporturi imorale.

Că între indivizi relațiile sunt reglementate de un cod juridic și moral destul de sever, între state, ceea ce între indivizi este considerat ca o crimă este adesea socotit ca o virtute. Aceste „ societăți închise " trebuie reformate și schimbate în societăți deschise, în care morala valabilă între indivizi să fie aplicată și între societăți. O ameliorare a acestui neajuns se poate realiza numai dacă în fruntea statelor ar conduce creștini efectivi și conștienți de misiunea lor. În cuprinsul statului, încreștinarea să nu fie lăsată numai pe seama Bisericii și a inițiativelor individuale, ci întreaga organizare a statului să conlucreze la această vastă acțiune. Nu este vorba de o constrângere exercitată de stat, ci numai de o sprijinire efectivă, care să înlesnească convertirea tuturor cetățenilor la viața cea nouă. Libertățile acordate, adesea degenerate în libertinaj, care s-au dovedit dăunătoare, pot fi îngrădite, dacă nu aduse la realitate pe calea convingerii, pentru a nu împiedica și îngreuia încreștinarea altora, după cum libertatea celor care încalcă legile statului este îngrădită, cei ce abuzează de ea fiind pedepsiți tocmai cu pierderea dreptului de a o exercita, tot așa cei care seamănă otrava rătăcirilor merită a fi privați de libertatea pe care o exercită în dauna Adevărului și a Binelui, în paguba comunității.

Metodele de aplicare pot varia și pot fi sugerate de practică și de spiritul creștin, care va anima lumea conducătoare. Rezultatele se vor culege poate mai târziu, dar vor fi sigure și efective. Ceea ce propunem deci este nu numai încreștinarea individului, dar și încreștinarea efectivă a statului, ca și a tuturor societăților și manifestărilor sociale. Reformele sociale adecvate nu vor premerge acestei opere educative, ci vor urma cu o necesitate firească.

Biserica și omenirea contemporană au deopotrivă datoria să creeze o cultură cu adevărat creștină biruind antagonismul dintre lumea bisericească si lumea laică. Pentru Biserica nu trebuie să existe „nici o zonă neutrală". „Ar fi greșit să mărginim influența Bisericii și prin aceasta, viața Bisericii la vreo sferă unică si strâmtă, cum sunt cultura și evlavia". Trebuie aruncată părerea după care cultura ar fi fatal legată de vreun principiu întunecos sau satanic. Noi am demonstrat îndeajuns că în concepția creștină autentică cultura nu numai că este îngăduită, dar constituie o datorie de căpetenie.

Colaborarea teandrică, nu este altceva decât activitatea culturală a omului ajutată de harul divin în scopul perfecțiunii naturii. La capătul strădaniilor noastre culturale vom fi întâmpinați de intervenția masivă a lui Dumnezeu, Care va restabili pe deplin „un cer și un pământ nou“, paradisul pierdut, după care avem nostalgia, și paradisul viitor al nădejdilor noastre, spre care aspirăm chiar și din adâncurile tragice ale infernului cultural în care ne chinuim.

f. Singurătatea

Fenomenul răsturnării materialiste a valorilor, care a dus la criza culturii actuale, trebuie remediat prin orânduirea unei ierarhii normate de iubirea creștină ce a dus la individualism și prin aceasta la singurătate.

Principiul iubirii își pierde ușor înțelesul, într-adevăr, sintagma a iubi nu-i de ajuns. Trebuie să știi pe cine, ce, cum și cât să iubești. Idolatriile sunt doar tot iubiri, dar numai ca sunt rău plasate și rău dozate. Mântuitorul Hristos, prin porunca iubirii aproapelui ca pe noi înșine, iar a iubirii lui Dumnezeu mai presus de orice, a stabilit adevărata regulă gradată a iubirii. Filosoful Malebranche propune cu drept cuvânt proporționarea iubirii după perfecțiunea obiectului. Astfel, după el, Dumnezeu trebuie iubit cu o „ iubire de unire “, legea cu o „iubire de conformitate iar oamenii trebuie iubiți cu o „ iubire de bunăvoință"

Ierarhia creștină a valorilor este foarte simplă; mai dificilă este aderarea la ea. Una din piedici și cea mai însemnată este faptul că trăim, cum spune Heidegger, o existență banală, aruncată, căzută și pierdută în lume. Iar când vrem să scăpăm de tirania celor din afară, în loc de a intra în noi înșine, pentru a ne regăsi și a scruta exigențele fundamentale ale sufletului nostru, fugim și atunci de noi înșine, căutând distracția, dar distracția ne face mai mult rău decât suferința, întrucât ne ascunde sub aparențele bucuriei nenorocirea în care ne zbatem, cum a observat Pascal.

Speranța într-o remediere a răului se sprijină în primul rând pe suferința din pricina lui, care produce îndoiala, grija și disperarea generatoare de convertire adevărată. Acest adevăr psihologic trebuie surprins în ideea că, pentru a face bine altora, nu trebuie să le dai speranțe, încredere și liniște, ci „trebuie să semeni în oameni germeni de îndoială, de neîncredere, neliniște, chiar de disperare." Lămurim că prin îndoială aici nu este vorba de o disperare de Dumnezeu, care în creștinism este socotită ca un păcat grav, ci numai o deznădejde privind starea păcătoasă a omului, care este mai curând un fel de speranță care-și schimbă mersul de la lume și om către Dumnezeu. Este necesar, apoi, să precizăm că disperarea nu duce singură și întotdeauna la Dumnezeu, ci, adesea, la sinucidere. Astfel pentru ca ea să provoace convertirea într-o speranță adevărată, este nevoie de un director de conștiință, de un duhovnic care să dozeze și să îndrume cum trebuie trăită și acceptată această stare sufletească excepțională.

În realitate, sunt oameni care îmbrățișează creștinismul în urma unei bucurii mari, dar sunt alții mult mai mulți care îl părăsesc la nenorocire. Numai Dumnezeu cunoaște așa de bine sufletul omului, încât să dea fiecăruia starea, nenorocită sau fericită, care este cea mai prielnică pentru mântuirea lui.

Singurătatea sau închiderea în sine este o greutate psihică și sufletească imensă, năpădirea gândurilor că nimeni nu e interesat de persoana ta sau nu valorezi nimic îți crează un discomfort teribil cu atât mai mult dacă persoana este la o vârstă înaintată. Din păcate cei mai mulți acceptă ideea că nu mai folosesc la nimic în loc să-și caute menirea și să-l caute pe Dumnezeu.

Așa se și explică disproporția dintre meritele oamenilor și răsplată aici, pe pământ. De aceea, omul nu trebuie să ceară lui Dumnezeu, în rugăciunile sale, numaidecât bucurii, ci și necazuri, dacă numai prin acestea se poate mântui.

Totuși, în cazul lumii de azi, disperarea de soarta ei pare să fie singura cale de salvare. Prosperitatea pe care a cunoscut-o vreme îndelungată nefiindu-i, se vede, de nici un folos, rezultă că numai de la suferință îi poate veni mântuirea. Din somnolența, înțepenirea și singurătatea care a pus stăpânire pe omul de azi, numai disperarea de soarta lui tragică, printr-o zguduire puternică, îl mai poate scoate din războiul infernal cu sine, trăit în zilele noastre. Strigătul de disperare îl poate face să caute izbăvirea în adorarea Dumnezeului adevărat.

Viața naturii esențial bazată pe egoism este o viață rea și legea sa este legea păcatului, cum spune Soloviov; iar mai departe același afirmă: „prin soluția creștinismului răul care domnește în lume este învins sub cele trei aspecte ale sale: prin activitatea liberă și conștientă a omenirii, regenerată în Hristos, arborele ucigător al vechii naturi, acest arbore a cărui rădăcină este păcatul, al cărui trunchi e boala și al cărui fruct e moartea, trebuie transformat în arborele nemuritor al unei vieți noi, arbore înrădăcinat în iubire și frăție, dezvoltându-se cu crucea sacrificiului spiritual și purtând fructul învierii obștești.

g. Secularizarea

Tragedia pe care o trăiește omul în regimul culturii moderne ar fi micșorată, desigur, dacă s-ar reveni la simplitatea și sărăcia unei vieți primitive. Toate acele influențe nefaste pe care le exercită noul mediu industrializat și complex asupra omului ar dispărea, redându-i-se omului ceea ce i se luase. Pentru a nu apela decât la cel mai simplu exemplu, într-un stadiu primitiv războiul ar produce pagube minime în raport cu dezastrele infernale pe care le mijlocește tehnica modernă. Deasemenea în procesul cultural al omenirii observăm un fenomen ciudat; astfel, posibilitățile distructive ale civilizației tehnice de astăzi sunt mult mai mari decât posibilitățile ei constructive. De pildă medicina și biologia, așa cum remarcă Alexis Carrel, deși sunt legate de interese umane vitale și presante, au înregistrat un progres neînsemnat față de științele fizico-chimice, mai ales în aplicarea lor la inventarea armelor de război. Rezultă de aici că, dacă altădată un criminal, folosind instrumente rudimentare, facea victime mai puține, astăzi, un singur nebun, mânuind o mașină infernală, poate distruge numai dintr-o singură mișcare mii de vieți.

Incontestabil că totul depinde de moralitate. Dar, așa cum constatăm evoluția morală a omenirii este mult în urma evoluției intelectuale. Și atunci ar fi cazul să preferăm înlăturarea acestei civilizații, care dă imense posibilități celui care face răul și atât de infime celui care mai încearcă să facă binele.

O asemenea propunere ni se pare însă imposibilă, indezirabilă și ineficace. Reîntoarcerea voită și conștienta la primitivitatea patriarhală nu este posibilă, dată fiind legea ireversibilității formelor culturale istorice.

Apoi, aceasta depinde numai de un act moral eroic, de care omul. dac-ar fi capabil, ar însemna că poate fi în stare și de a stăpâni tehnica în așa chip, încât să devină un instrument al binelui și, prin urmare, să nu mai fie nevoie s-o arunce. Pe o altă cale nici nu bănuim cum s-ar putea realiza practic această renunțare. Doar printr-o dispariție subită a omenirii și crearea unei lumi noi sau printr-un fel de amnezie totală. Ceea ce nu este posibil și, nefiind însoțite de o prefacere morală, n-ar schimba nimic. Omul ar lua-o de la capăt ca să ajungă, după tot atâtea străduințe îndelungate și triste experiențe, la situația de astăzi.

Dar renunțarea la civilizația actuală nu este dezirabilă, întrucât, privite în ele însele, valorile dobândite de cultură sunt bune și lumea nu poate fi convinsă să le arunce. A renunța la ele înseamnă a șterge cu buretele peste strădaniile epopeice de a le crea, este a regresa. Soluția aceasta nu este însă nici eficace, pentru că nu vizează adevăratul rău, ci unul aparent. Schimbarea lumii din afară poate avea oarecare înrâuriri asupra vieții, dar insuficiente și condiționate tot de om.

Dacă la un moment dat, întreaga civilizație și cultură ar dispărea, nu am schimba cu aceasta soarta omului sau ceva din sufletul lui, am izbuti, fară îndoială, să-l eliberăm de multe servitudini, dar în același timp i-am crea nemulțumiri și păreri de rău pentru bunurile pierdute. În sufletul lui n-am reuși să-i ucidem, prin aceasta, poftele și deprinderile căpătate și dezvoltate în vechiul regim. Renunțarea la civilizație ar fi deci o pagubă zadarnică. Adevărata și singura soluție a problemei stă în transformarea radicală a omului lăuntric după idealul creștin. Odată încreștinat omul, nu avem a ne mai teme de nimic. Tehnica nu mai este odioasă în mâinile unui creștin, ci devine un ajutor în slujba binelui. Mașina nu aduce pagube decât atunci când este folosită de om rău. Altfel, mașina oferă omului anumite avantaje: timp liber, economie de energie, consum de bani, care ar putea fi folosite pentru progresul veții spirituale. Lăsând la o parte neajunsurile tehnicii, care pot fi corijate, mașina ar putea deveni marea binefăcătoare a omenirii. Renunțând la lux, omul va putea folosi mașina în scopul de a ușura traiul tuturor. Unealta fiind o prelungire a mâinii, utilajul industrial al omenirii e ca o prelungire a corpului său.

Iar pentru sporirea forțelor spirituale până la nivelul celor materiale, calea ce poate fi propusă este ca oamenii să răspundă la chemarea pe care le-o adresează uriașele personalități mistice, în fruntea și la începutul cărora stă Iisus Hristos. Prin împărtășirea din emoția mistică, care-i transformă într-un rug aprins de lumină, căldură și energie, și prin imitarea vieții lor, omul poate urca pe scara desăvârșirii și poate atinge fericirea la care aspiră.

Increștinând sufletul, încreștinăm ipso facto cultura. Nu există nici un element, cât de neînsemnat, care să nu poată fi folosit în slujba binelui și a lui Dumnezeu. După cum din materialul templelor păgâne primii creștini au înălțat biserici, tot așa, din imensele și variatele valori ale culturii de azi creștinii vor putea dura falnice și trainice catedrale închinate Binelui, Adevărului și Frumosului, a căror realizare absolută stă în ființa lui Dumnezeu.

h. Existența răului în lume

În cadrul raționalismului științific se ajunge la îndoieli privind existența lui Dumnezeu nu datorită unei descoperiri anume, ci progresiv. Pe de o parte e simplu de pus sub semnul întrebării existența creației așa cum e descrisă de religie: știința nu a putut dovedi concludent că a existat un potop mondial iar secvența evoluționară a universului nu coincide cu nici o versiune a genezei religioase; mai mult, toate fenomenele care erau explicate ca supranaturale au căpătat în timp explicații științifice. În aceste condiții principiul parcimoniei implică ipoteza prezenței divine ca nenecesară.

„Problema răului” e probabil cel mai vechi și mai puternic argument al ateismului contra religiei. Pe scurt, existența răului în lume e incompatibilă cu existența unui Dumnezeu binevoitor, și e mai rezonabil să concluzionezi că Dumnezeu nu există decât că există, dar nu face nimic să oprească Răul.

Însă această problemă nu trebuie privită ca atare căci știm că Dumnezeu poate distruge lumea, dar nu vrea! Încercările și răutățile sunt trimise de El din pedagogie divină cu scopul de a ne întoarce cu fața la El și a recunoaște Atotputernicia Lui. Mai mult decât atât El ne-a lăsat libertatea să acționăm după cum dorim; să facem binele sau răul, pentru că de fapt răutățile reprezintă lipsa lui Dumnezeu din inimile celor ce le săvârșesc.

Această problemă după cum știm este veche, ea fiind formulată prima dată de filosoful grec antic Epicur, de aceea mai este cunoscută și sub numele de Paradoxul lui Epicur: „Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate? Atunci nu este atotputernic. Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? Atunci el însuși este rău. Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume? Nu poate și nu vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce îl numim Dumnezeu?”

III. Strategii Misionare în combaterea ateismului și promovarea dreptei credinței

În urma cercetării realizate având ca temei îndemnul Mântuitorului rostit către ucenici înainte de Înălțarea Sa la cer, „propovăduiți Evanghelia la toată făptura“ (Mc. 16, 15), Biserica adresează chemarea Sa mântuitoare tuturor oamenilor, indiferent de categoria socială, de neam, rasă, gen sau vârstă. Este evident faptul că și Mântuitorul Hristos, de-a lungul timpului petrecut în mijlocul ucenicilor Săi, a transmis aceeași învățătură pentru toți, tineri sau bătrâni, cuvântul Său fiind întotdeauna apreciat de ascultători ca „având putere multă“ (Lc 4,32). Încă din momentul întemeierii ei, Biserica a adresat lumii aceeași învățătură cu care Mântuitorul Hristos „sătura“ mulțimile însetate, doar că, după exemplul Sfântului Apostol Pavel, a folosit o varietate bogată a formelor de expresie, „făcându-se tuturor toate, pentru a-i dobândi măcar pe unii“ (I Cor 9,22). Însuși Apostolul neamurilor îl sfătuia pe tânărul său ucenic, Timotei, să nuanțeze sfaturile și atitudinile în funcție de cei cărora se adresează (I Tim cap. 5-6). Luând ca temei învățătura Sfintei Scripturi și Tradiția Bisericii, Teologia și Practica Pastorală, are două mijloacele de pastorație: individuală și colectivă.

Necesitățile pastorale pe care le manifestă societatea actuală, în special în contextul diferențierii profesionale și de statut social, din rândul credincioșilor, impun, de asemenea, o nouă categorie, și anume, mijloacele de pastorație intermediară, adică cele care se adresează grupurilor de credincioși constituite în cadrul parohiei, pe bază de gen (bărbați și femei), vârstă (copii, tineri, adulți, bătrâni), profesie sau îndeletnicire (intelectuali, muncitori, agricultori, etc).

În acest sens, practica slujirii creștine confirmă faptul că „aceleași principii dătătoare de viață nu pot fi predicate după aceleași metode tuturor categoriilor de creștini“.

Transformările caracteristice acestei etape din viața creștinilor necesită un sprijin real, eficient și consistent din partea Bisericii, sarcina de a ajuta tineretul să-și regăsească identitatea, credința și viața creștină, reprezentând o misiune nobilă a Bisericii din orice loc și timp. Această misiune poate fi dusă cu succes la bun sfârșit doar printr-o legătură cât mai apropiată cu credincioșii din parohie, ascultându-i, vorbind cu ei, acordându-le atenție, respectându-i; sfătuindu-i în permanență cum să reînnoade legăturile cu fii și fiicele lor și să-i îndrume spre Biserică; abordând teme de interes direct pentru tineri; vizitând persoanele singure și bolnave. Instrucția religioasă este deasemenea foarte importantă și trebuie să se realizeze în continuarea celei laice și sub directa îndrumare a preotului.

Într-o continuitate autentică a dinamicii vieții și spiritualității creștine, Biserica are vocația, în orice context social, și cu atât mai mult în prezent, de a face față provocărilor lansate de către societatea contemporană și mutațiilor pe care aceasta le-a suferit în urma progresului tehnologic, a industrializării excesive, a modificărilor caracteristicilor sociale, culturale și demografice, care au efecte directe asupra calității vieții creștine și implicit asupra Bisericii, trupul lui Hristos Cel răstignit și înviat.

Valoarea misiunii clericale este dublată de asocierea ei cu pastorația eficientă. Hristos își alege apostolii spre a deveni „pescari de oameni”; le conferă, în plus, o anumită putere pentru a reuși în răspândirea dreaptă a Evangheliei: harul Duhului Sfânt (Luați Duh Sfânt… – Ioan 20,21-22). „Dreptarul învățăturii sănătoase” rezidă, așadar, nu în puterea umană relativă și imperfectă, ci în puterea lui Dumnezeu, care face pescuitul eficient (aruncați mreaja de-a dreapta… – Ioan 21, 6). Discursul lui Gamaliel este elocvent: Dacă învățătura lor este de la oameni… – Fapte 5, 38.

De-a lungul istoriei Bisericii, membrii ierarhiei sacramentale au semănat cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8, 5) și nu s-au sfiit să mărturisească adevărul. Au polemizat cu păgânii, cu ateii și ereticii de toate categoriile și au suferit până la martiriu. Au apărat predaniile, transmise fie prin viu grai (II Tesaloniceni 2, 15), fie prin textul Scripturii.

După cum am observat în studiul anterior se constată în ultima vreme o tendință spre secularism și laicizare, abandonarea sensului creștin al vieții și părăsirea, practic, a Bisericii vii de către mulți care-și zic „creștini”, precum și o înmulțire a grupărilor eterodoxe pe pământ românesc, un reviriment al prozelitismului sectar și o predilecție crescută pentru denigrarea Bisericii Ortodoxe Române, față de toate acestea, avem datoria să luăm atitudine fermă.

Preoții Bisericii Ortodoxe nu urmăresc promovarea unei polemici în relațiile cu celelalte Biserici, culte sau secte, recunoscute sau nu de către statul român, ci o informare clară a propriilor credincioși atât asupra învățăturilor acestora, cât și asupra atacurilor lansate la adresa noastră, pentru apărarea dreptei credințe, însă aceste informări trebuie să fie pline de tact și sensibilitate pentru a nu crea în mintea oamenilor diferite idei și reacții.

Biserica, prin slujitorii săi își îndelinește cele două aspecte ale sale: aspectul ofensiv, care presupune deschiderea Bisericii Ortodoxe către lume și inițierea unor acțiuni specifice de propovăduire a adevărului revelat, vizând trei categorii de persoane: creștinii ortodocși secularizați, ateii și adepții altor culte și religii; și aspectul defensiv, care constă în cercetarea grupărilor creștine, pseudo-creștine și necreștine care activează pe teritoriul țării noastre și încearcă, prin forme de prozelitism vizibil sau mascat, să-i atragă la rătăcirile lor pe ortodocșii români, discreditând adesea Biserica noastră și învățăturile ei.

Misiunea este acțiunea Bisericii asupra lumii, făcută prin pastorație de preoții săi cu următoarele implicații: propovăduirea Evangheliei, convertirea necredincioșilor și botezarea lor în numele Sfintei Treimi (însăși etimologia termenului „misiune” – mitto-ere = a trimite ne amintește de porunca dată de Hristos Apostolilor Săi de a vesti Evanghelia la toată făptura (Matei 28, 19, Ioan 20,21); o dată botezați, membrii Bisericii sunt chemați să devină făpturi vii în Hristos, prin transpunere în viața proprie a preceptelor evanghelice și prin împroprierea jertfei Lui. Sub acest aspect, misiunea presupune trezirea la credința vie, trăită, a tuturor celor ce se numesc creștini, pe care secularismul îi ține indiferenți față de Hristos; cunoașterea formelor de falsă misiune, prin care se încearcă promovarea învățăturilor eterodoxe, prezentate ca fiind concepte înnoitoare în credință. Misionarul ortodox trebuie să fie un bun cunoscător al tuturor grupărilor care desfășoară astfel de manifestări, precum și al procedeelor cu care acestea operează.

Pastorația reprezintă caracteristica Bisericii de a încredința urmarea întreitei-slujiri a Domnului Hristos unor persoane pregătite, special consacrate și sfințite prin Sfânta Taină a Hirotoniei. Clericii, ca urmași ai Sfinților Apostoli, primesc de la aceștia mandatul transmis de Hristos, de a sfinți, a învăța și conduce pe credincioși spre mântuire. Domnul Iisus Hristos – Păstorul Cel Bun (Ioan 10,11) îl îndeamnă de trei ori pe Petru: Paște oile Mele… (Ioan 21, 16-18). Primii și cei mai destoinici misionari trebuie să fie, așadar, membrii ierarhiei sacramentale – întrucât au și responsabilități pastorale. Asta nu înseamnă că misiunea se restrânge, în mod exclusiv, la clerici, ci doar la prioritatea lor în fața credincioșilor în virtutea harului primit, care le conferă puteri sporite privind conducerea și coordonarea activităților specifice, în marele angrenaj al Bisericii.

Evanghelizarea sau vestirea Evangheliei cunoaște două aspecte: kerigma sau propovăduirea apostolică – vestirea cuvântului lui Dumnezeu către neamuri (păgâni, necredincioși) și noua evanghelizare, inițiată prin campanii pe scară largă în Bisericile Occidentale, ca replică față de ateism și secularizare. Inițial, s-a dorit ca target sensibilizarea propriilor credincioși, dar s-a ajuns, implicit, la interacțiuni cu caracter prozelitist. Sub masca „evanghelizării”, mai multe culte neoprotestante încearcă racolarea de noi adepți.

În România, Biserica Ortodoxă a cunoscut creștinismul evanghelic prin predica apostolică. Orice tip de campanie de „evanghelizare” de tip sectar este superfluă, ba chiar jignitoare al adresa unui popor bimilenar creștin. În Biserică, vestirea Evangheliei se face prin misiune, predici, predarea religiei în școli, cateheze etc. Respingem, așadar, „evanghelizatorii” de profesie.

Slujirea și Mărturia sunt calități cerute misionarului ortodox. Ambele presupun implicarea activă în acțiunile destinate iubirii aproapelui, adică în sfera socială de manifestare a Bisericii. În același timp, a fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă a da un bun exemplu de urmare a pildei vieții Lui, plină de jertfelnicie.

Alături de preoți misiunea profesorilor de religie este una extrem de importantă; de ei depinde formarea generațiilor ce vin ca slujitori și misionari atașați Bisericii, pentru eficientizarea acestui proces, mai sunt necesare: formarea unor cadre didactice bine pregătite spre a face față unui învățământ religios de tip formativ; aplicarea unor îmbunătățiri ale programelor analitice și manualelor; preponderența studierii temelor misionare; fixarea unor criterii de evaluare flexibile și dinamice, spre încurajarea studiului și receptivitatea materiei Religie în rândul elevilor; o colaborare permanentă cu parohiile, spre a-i face pe elevi să înțeleagă rostul preotului duhovnic în viața lor și semnificațiile participării lor la actul liturgic.

Pastorația tinerilor constituie răspunsul comunității creștine față de nevoile tinerilor și împărtășirea darurilor unice ale tinerilor către întreaga comunitate. Ea se adresează tinerilor atunci când comunitatea creștină în ansamblul ei își exercită rolul pastoral în a întâmpina nevoile tinerilor. Pastorația adresată tinerilor se bazează pe resursele și darurile comunității adulte, care oferă pentru creșterea spirituală a tinerilor oportunități de care aceștia au nevoie dar pe care nu le pot obține întotdeauna prin ei înșiși. De asemenea, pastorația tinerilor este realizată împreună cu tinerii, întrucât aceștia au împreună cu adulții o responsabilitate comună, aceea de a îndeplini misiunea Bisericii. Când tinerii au ocazia de a-și exercita responsabilitatea împreună cu adulții, se oferă o recunoaștere contribuției pe care aceștia o pot aduce la viața parohiei, familiei și comunității în general. Pastorația realizată împreună cu tinerii înseamnă a le da acestora oportunitatea de a participa într-un anume fel la viața comunității. Acest tip de pastorație este realizată de către tineri atunci când sunt implicați ei înșiși în activități dedicate slujirii celorlalți, în cazul de față a altor tineri. Participarea la programe de consiliere împotriva consumului de droguri și a alcoolismului, implicarea în activități pastorale inițiate de Biserică, constituie exemple de pastorație a tinerilor realizată chiar de tineri. În final, pastorația tinerilor este pentru tineri, prin aceea că adulții din Biserică, încearcă să interpreteze nevoile tinerilor și să pledeze în fața comunității pentru satisfacerea intereselor și problemelor legitime ale acestora. Adultul implicat în pastorația tinerilor are un acces special la punctele de vedere ale tinerilor și în general dispune de un nivel de credibilitate, influență și resurse care nu sunt disponibile tinerilor. Din acest motiv, astfel de adulți au o responsabilitate în plus, anume aceea de a vorbi în numele tinerilor și de a sensibiliza și motiva alți adulți cu privire la interesele și problemele tinerilor.

Se recomandă polarizarea tineretului activ în parohii în cadrul unui comitet special, aflat sub directa îndrumare a preoților. Tinerii vor fi implicați în acțiuni misionare: organizarea de acțiuni cultural-religioase, cateheze, întâlniri cu personalități ale vieții religioase, excursii, tabere și pelerinaje, coruri, editarea unui buletin parohial sau a unor broșuri creștine, construirea și susținerea unui site internet al parohiei, buna gospodărire a sfântului lăcaș și a altor spații sau edificii aparținând Bisericii. Pentru ei, se pot organiza: serbări speciale, manifestări sau competiții sportive, alte jocuri și concursuri. Pentru cei mici, se pot amenaja spații de joacă și leagăne.

Ei se pot implica și atrăgând atenția consiliilor parohiale sau eparhiale pentru inițierea de programe cu tinerii precum conferințe, grupuri de discuții, activități sociale, etc.

În Noul Testament, Sfintele Evanghelii îl prezintă în numeroase locuri pe Mântuitorul Hristos în compania tinerilor sau făcând referire la această vârstă.

Înainte de toate, trebuie amintit faptul că Însuși Mântuitorul Hristos Și-a îndeplinit misiunea de Mijlocitor către Tatăl (I Tim 2,5), în plină vârstă a tinereții, El începându-și activitatea mesianică, după mărturia Sfinților Evangheliști, când era „ca de treizeci de ani“(Lc. 3,23).

Este semnificativ faptul că cele mai mari minuni săvârșite de către Mântuitorul Hristos, – cele trei învieri din morți – au fost săvârșite asupra tinerilor (fiica lui Iair – Mc 5,22-43; fiul văduvei din Nain – Lc 7,12-15), și prietenul Său Lazăr – In 11). Această rechemare la viață, adresată tinerilor, din partea Fiului lui Dumnezeu întrupat, poate fi interpretată ca un simbol al invitației permanente pe care Dumnezeu o lansează către cei tineri, pentru redescoperirea vieții întru El, pentru El și împreună cu El. De asemenea, aceeași invitație este valabilă pentru toți credincioșii, care au datoria de a-și redescoperi permanent tinerețea spiritului, cu dinamismul și entuziasmul caracteristic. În mod paradoxal, menținându-și și cultivându-și astfel de calități, bătrânii au șansa de a deveni la fel sau chiar mai tineri în spirit, decât înșiși tinerii, aceștia din urmă putând fi catalogați drept bătrâni atunci când se arată neglijenți față de ele. „Un tânăr care nu tinde la continuă depășire, un tânăr care duce o existență stătută, e mai degrabă un bătrân decât un tânăr. Tinerețea prin definiție tinde la mai mult, la o continuă ascensiune“ membrii Bisericii le-o acordă.

Activitatea socială a preotului se face remarcată în parohia pe care o administrează și o păstorește prin prezența sa în instituțiile sau așezămintele sociale aflate în sfera de influență a parohiei sale, unde desfășoară programe sociale și religioase cu diferite prilejuri sau cu un orar bine stabilit. Opera filantropică și de asistență socială a Bisericii face parte din "dimensiunea slujirii aproapelui" și constituie unul din aspectele principale ale teologiei creștine contemporane, cu implicații tot mai profunde în cele mai variate aspecte ale vieții Bisericii, în special pe planul pastorației și al apostolatului social. Slujirea sub acest aspect este cuprinsă ca adevăr fundamental în revelația biblică, în tradiția patristică și în istoria Bisericii creștine și constituie un factor de dinamism în mișcarea ecumenică de astăzi.

Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei și milei este rodul unei îndelungate și laborioase educații creștine, făcută cu tact și cu iubire fără margini de către cei rânduiți pentru aceasta. Astăzi, mai mult ca altădată, lumea secularizată, dominată de tehnologii, în care viețuim, are nevoie de umanizare, de milă și iubire față de om, de filantropie. Biserica Ortodoxă Română este o biserică de origine apostolică, poporul român fiind încreștinat de Sfântul Apostol Andrei. Creștinismul la români are o vechime de aproape două mii de ani, fiind singurul popor născut creștin. Istoria poporului român este contemporană și paralela cu istoria Logosului întrupat. Odată cu începuturile creștinismului la români, asistența socială ia forma unor acțiuni umanitare cu caracter religios. Asistența socială în țara noastră a avut la început un caracter pronunțat bisericesc, nu poate fi ruptă de biserică și s-a dezvoltat ca și învățămantul în jurul bisericii.

În momentul de față când rolul comunității trebuie să fie esențial în impulsionarea vieții sociale, în realizarea coeziunii între oameni, preotul trebuie să găsească modalitățile actuale, percutante de mobilizare a energiilor comunității spre progres și dezvoltare, sau măcar pentru păstrarea creștinilor din comunitate.

Prin urmare, susținem ideea că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar și cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălășluiește mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viața noastră a vieții lui Hristos, cea autentică. „Astfel înțeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatițe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan și acțiune sistemului – ci de intervenția în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete și a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creștin botezat, nu numai clericul și nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”

Ortodoxia românească nu este, la origine, nici fundamentalistă, nici intolerantă. Deși există pericolul unor influențe în acest sens, venite fie din direcție greceascp, fie ruseascp, exprimarea religiozității românești nu are nicio șansă de a experimenta o intensă mobilizare de mase, în sens protestatar, ca în situația Rascolului rusesc sau a recentelor manifestații contra cărților de identitate electronice, organizate în Grecia. Mai degraba, Ortodoxia românească se exprimă viguros și rodnic pe spații mici, în așa numitele „enclave” – comunități parohiale și monastice, cu bune rezultate în plan misionar, acolo unde datoria evanghelică este împlinită. Cunoașterea acestora de către occidentali, fie prin intermediul vizitelor în scop turistic, fie prin migranții români, care reușesc adeseori să copieze modelele comunităților din țară în spațiile secătuite spiritual ale occidentului secularizat, reprezintă o realitate din ce în ce mai evidentă, cu rezultate notabile în planul creării unei imagini cât mai corecte Ortodoxiei noastre.

Tendințele de globalizare, sincretismul, aplecarea spre sfera activităților sociale – sunt tot atâtea căi prin care se încearcă regruparea indivizilor, chiar dacă aceasta nu se realizează totdeauna în forme instituționalizate. Biserica poate prelua aceste tendințe, valorificându-le în scopul trezirii celor în cauză din amorțirea religioasă. Prin programe sociale, ecologice, misionare, prin pelerinaje, acțiuni culturale, manifestari pentru tineret, prin valorificarea resurselor internetului și mass-mediei, Biserica poate ajunge ușor la sufletele celor dornici de comuniune. Ea poate sa-L vesteasca tuturor pe Iisus Hristos, Cel care a adus lumii iubirea divină, ca factor de biruință asupra patimilor egoiste, dezumanizante și anticomunitare

Întregul tezaur doctrinar, moral și cultic al Ortodoxiei reprezintă o moștenire intangibilă. Biserica poate și trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice, multilaterale, pentru a-și exprima cu tărie fidelitatea față de Adevăr, față de un dat doctrinar care nu este subiect de negocieri sincretiste. Are, așadar, datoria de a fi mărturisitoare, întru iubire și răbdare. Totodată, ea respinge ca fiindu-i străine toate rătăcirile ideologiilor eretice, emancipărilor de tip feminist, precum și ale deviațiilor morale de orice fel. Vocea Bisericii, mai ales în țările majoritar ortodoxe, trebuie să răsune în forță, pentru a demasca impostura acelor minorități irelevante numeric, dar curajoase până la impertinență. Pluralismul poate reprezenta o provocare pentru Biserica, atâta vreme cât ajută la filtrarea și decantarea adevăratei învățături, în comparație cu oferta ideologică postmodernă. Pluriconfesionalismul obligă Biserica la acceptarea dialogului și, totodată, la combaterea ferma a contra-mărturiei (prozelitismului). Totodată, este necesară și o responsabilizare mai înaltă a structurilor ecleziale centrale și locale, în vederea depistării și remedierii acelor sincope din activitatea misionară și pastorală, care pot aduce atingere întregii Biserici, odată mediatizate. Sfânta Tradiție rămâne normativă pentru Biserică, deși există destule voci contestatare, care încearcă să acrediteze ideea că între tradiție și modernitate este un antagonism ireductibil. Acest lucru nu este adevărat. Deși fidelă tezaurului doctrinar, moral și cultic moștenit, Biserica nu rămâne închisă în trecut, ci vine în întâmpinarea provocărilor prezentului, adaptându-și discursul și strategiile misionare față de acestea. Potrivit Părintele Profesor Valer Bel, „unul dintre imperativele misionare actuale este acela de a predica Evanghelia și a transmite Tradiția în rândul celor ce nu cunosc pe Iisus Hristos sau sunt creștini numai cu numele.

Biserica trebuie să conștientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra societății. Manipularea prin mass-media, accesul generalizat al oamenilor la presa și internet pot fi arme teribile întoarse contra Bisericii. Este suficientă mediatizarea unor probleme interne (ex. Cazul Tanacu) și Biserica are de suferit. Nu avem voie să neglijăm puterea mass-media: în mentalitatea omului simplu din mediul rural, impactul produs de tehnicile de manipulare poate fi fatale. Este obligatorie prevenirea oricăror atacuri de presa contra Bisericii și stingerea din fața a oricăror posibile surse ale acestor atacuri. De asemenea, trebuie găsite soluții viabile pentru a lupta contra tentativelor de manipulare, extrem de frecvente în cazul canalelor media comerciale, dar prezența, încă, și în cazul celor ramase, teoretic, sub control etapizat.

Propriile canale de comunicare media ale Bisericii constituie o bună soluție misionară. Este singura, de fapt, care poate contrazice fatalismul unor autori, precum Mirel Bănică, care susține că: „Orice antena de televiziune prin satelit din satele românești reprezintă în viitor un practicant ortodox… mai puțin”. Tocmai pentru trezirea spirituală, pentru înmulțirea creștinilor cu fapta, și nu cu numele, Patriarhia Română a înființat în urmă cu doi ani, Centrul de presa Basilica, compus din: Televiziunea Trinitas, Radio Trinitas, Publicația „Lumina”, Biroul de Presa și Agenția de știri.

Se impune o mai bună valorificare a resurselor internetului. Asistăm la înmulțirea site-urilor cu conținuturi ortodoxe sau de promovare a Ortodoxiei. Din păcate, multe dintre acestea nu reprezinta poziții oficiale ale Bisericii, la nivel central sau local, ci părerile proprii ale unor autori obscuri. Ele se disting, mai degraba, „prin violența limbajului anti-ecumenic și respingerea modernității, beneficiind, paradoxal, tocmai de mijloacele de expresie puse la dispoziție de către aceasta”. Chiar dacă unele postări, mai ales cele din Forum-uri, sunt efemere, răul se poate face, prin mutilarea conștiințelor. Este foarte grav faptul că multe dintre aceste site-uri au o audiența mai mare, uneori, decât cele oficiale, ale Patriarhiei, ale diverselor eparhii, mănăstiri sau parohii. Mesajul lor, cu tenta unei Ortodoxii fundamentaliste, străină duhului Evangheliei lui Iisus Hristos, se combină, adesea, cu vizionări de materiale video sau vânzări de carți și obiecte bisericești, pentru atragerea vizitatorilor. O reacție față de acest fenomen trebuie să fie rapidă, fermă, și să țină seama de următoarele considerente:

– în primul rând, trebuie încurajate site-urile oficiale, ale unităților bisericești. Acestea să fie în permanență aduse la zi, conținând elemente care să le facă atractive: fotografii, materiale audio-video, știri, forumuri de discuții. Preoții sau responsabilii direcțiilor de tineret din comitetele parohiale pot și trebuie să se angajeze în activitatea de moderatori ai acestor comunicări on-line;

– este necesară o avertizare a credincioșilor asupra faptului că unele domenii on-line, deși se prezintă a fi ortodoxe, denigrează în mod grav Biserica, pe slujitorii ei și, mai ales, conducerea superioară bisericească;

– în același timp, prin anchete ferme, trebuie depistate persoanele sau instituțiile aflate în spatele acestor site-uri „pirat”, pentru a li se cere intrarea în rânduială sau pentru a fi pedepsite abuzurile. Acest lucru este posibil, într-o oarecare măsură, doar în cazul site-urilor oficiale. Pentru Forum–uri, este complet inutil. Aici avem de-a face cu un „spațiu de expresie prin definiție incontrolabil”, întrucât mulți dintre cei afiliați trăiesc o adevărată dedublare: se ascund în spatele unor pseudonime, pentru a refula de sub presiunea unor angoase existențiale, de cele mai multe ori ateiste și antiecclesiale. Mai gravă este predilecția acestora de a semăna confuzie în spațiile virtuale de exprimare ortodoxe, asociindu-se reprezentanților unor secte și grupări, direct interesați în destabilizarea religiei majoritare. Din păcate, răspunsurile ortodocșilor, ascunși sub aceleași tipuri de pseudonime, sunt, de cele mai multe ori confuze, inculte din punct de vedere teologic, nefundamentate biblic, ascunse șablonard în spatele unor clisee de tipul „Sfinții Părinți afirmă cutare lucru…” și, cel mai grav, fundamentaliste: pline de ură confesională, îndreptată de-a valma contra tuturor celor ce nu sunt ortodocși (laolaltă: catolici sau adepți ai satanismului) și totalmente, antiecumenice. Această stare de lucruri i-a făcut pe unii cercetători să vorbească, deja, despre un „new-age ortodox”.

Sesizând o apropiere tot mai vizibilă între opiniile savanților și învățatura creștină, Biserica a inițiat, cu foarte îmbucurătoare rezultate, dialogul religie-știință. Acest dialog trebuie să continue și să se amplifice în viitor. Dintre temele extrem de actuale aflate în discuție, remarcăm: cauzalitatea divină a cosmogoniei, depășirea tezei eternității universului, problema timpului, ontologia fizicii cuantice, principiul antropic, teoria complementaritățiiș.a. Despre teleologia existenței, un mare savant, Samuel W. Hawking, afirma că definirea ei corectă și completă ar însemna triumful rațiunii umane. Coroborată cu teza teologului catolic Karl Rahner, potrivit căruia singura chestiune existențială valabilă este problema mântuirii, afirmația lui Hawking devine extrem de interesantă, căci recunoaște limitele științei în privința expunerii cauzelor și scopurilor ultime ale existențelor, recunoscând, totodată, rolul credinței, bazată pe rațiunea luminata de Revelație, în definirea corectă și completă a acestora.

Ian G. Barbour, la rândul său, afirmă: „fizica cuantică ne oferă o baza credibilă pentru înțelegerea existenței lui Dumnezeu”. Iar Ieromonahul Savatie Baștovoi concluzionează: „nu există nicio contradicție între Ortodoxie și dezvoltarea tehnică…în ce ne privește pe noi, știința nu face decât să întărească dogmele ortodoxe”.

Este imperios a se realiza scoaterea fiilor Bisericii din această „turbină” postmodernă a propriei „deveniri” dezechilibrate, generatoare de stres și pustiitoare de suflet. Rolul duhovnicilor este covârșitor: la scaunul duhovniciei se pot modela conștiințele. Posibile soluții: diminuarea expunerilor la manipulările din mass-media, accentul pus pe cultura, lectură biblică, scripturistică și patristică, dezvoltarea trăirii religioase autentice, ieșirea din tiparele modei. Se impune o slujire pastorală și misionară adaptată specificului noilor provocări postmoderne: exacerbarea ocultismului, a manifestărilor violente, precum și situațiile concrete ale fenomenului migrației, raportat atât la țara de proveniență, cât și la țara în care se migrează.

Nu este suficientă doar implicarea Bisericii în construcția și exploatarea asezămintelor sociale. Ea trebuie să-i responsabilizeze pe fiii ei asupra cazurilor negative, înmulțite paroxistic, care conduc la supraaglomerarea acestor centre. Abandonarea bătrânilor este opusă poruncii a 5-a din Decalog. La fel, neîngrijirea copiilor poate fi echivalența unei crime. Nepăsarea față de cazurile delicate, care necesită ocrotire, este o coordonată esențială a egoismului postmodernist. Individul refuză orice implicare, considerând că are alte priorități ce țin de ascensiunea sa socio-economică, pasând responsabilitatea pe umerii Bisericii, statului sau altor foruri specializate în a acorda asistența socială „specializată” – de fapt, standardizată, întrucât se adresează unei comunități defavorizate privită în întreg, și nu în particular, așa cum s-ar fi petrecut lucrurile în sânul familiei.

Pe de altă parte, Bisericii i se reproșează inexistența unei doctrine sociale coerente. Nu se înțelege, însă, faptul că teologia, ca știință a științelor, trebuie să fie deasupra, și nu integrată ramurilor de cercetare socială. „Doctrina socială a Bisericii este conținută în lecția slujirii aproapelui ca icoana a lui Dumnezeu”, afirmă Mihai Neamțu, care o vede pe aceasta ca pe o extensie a activității liturgice a Bisericii. Este ceea ce numim Liturghia de după Liturghie, prin care punem în practica îndemnul dat de Mântuitorul Iisus Hristos în jertfa Sa actualizată permanent în Biserică, de a ne jertfi și noi, la rândul nostru, pentru semeni ( Luca 10, 25-37).

Drept urmare, ajungând în actualitate și în contemporaneitate, deci și în postmodernitate, voi susține că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar și cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălășluiește mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viața noastră a vieții lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înțeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatițe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan și acțiune sistemului – ci de intervenția în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete și a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creștin botezat, nu numai clericul și nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”

Așadar, iată și de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creștinism (nesecularizată în conținutul și fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puțini o știu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute și să ne lumineze mințile, cele acoperite de umbra păcatului și a morții!…

Așadar, meterialul de față, printre altele, încearcă să sintetizeze câteva trăsături definitorii ale postmodernității, ca o necesitate a contextualizării corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretenția de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se dorește a fi un ghid folositor mai bunei înțelegeri a provocărilor postmodernismului, ca și a modurilor în care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societății actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea însăși chemată să-și deschidă mesajul către oameni, atât ca indivizi, cât și ca grup social. De aceea, Biserica trebuie să folosească toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existențială, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de mâine, despre care Preafericitul Parinte Patriarh Daniel afirma că „trebuie să redescopere legatura profundă dintre libertate și sfințenie”

La noi, s-a vorbit tot mai mult, în ultima vreme, de necesitatea interzicerii orei de Religie din școlile de stat, punându-se accentul pe definirea separației între cele două instituții. Concomitent, o decizie controversată a Consiliului pentru Combaterea Discriminării a considerat necesar să avertizeze Ministerul Educației și Cercetării asupra scoaterii simbolurilor religioase din instituțiile de învățământ laice. Deși decizia a fost anulată de Înalta Curte de Casație, printr-o hotărâre definitivă (13 iunie anul 2008), persistă o neliniște în acest caz până în prezent, căci mediatizarea lui nu a reușit să solidarizeze, așa cum ar fi fost de așteptat, părerile favorabile, decât într-o mică măsură, în timp ce revendicările seculare au fost clamate cu insistență. S-a făcut o prezentare total tendențioasă unor manuale de Religie, care urmareau să atragă sprijinul opiniei publice în favoarea denunțării lor ca fiind abuzive, intolerante și chiar violente. Scopul este, evident, același: marginalizarea, cu orice preț, a religiei, precum și a educării tinerilor în spiritul cunoașterii și trăirii acesteia. Toate aceste acțiuni, vădind semnale clare de promovare a secularismului, a ateismului în sens de laicizare forțată, au avut, în mod paradoxal, un efect contrar celor așteptat de promotorii lui.

IV Atei convertiți, adevărate embleme ale creștinismului

1. Sfântului Împărat Constantin cel Mare

Împăratul Constantin cel Mare va rămâne în istorie emblema creștinismului. La 28 octombrie 312 Constantin cel Mare a avut o mare victorie la Ponce Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma împotriva lui Maxențiu, chiar dacă armata sa era mai mică și obosită față de cea a lui Maxențiu. În acest loc Constantin are celebra viziune relatată de istoricul Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa "Vita Constantini", precum și de apologetul creștin Lactanțiu, tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum). Evenimentul relatat în cele două lucrări constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la creștinism.

Tatăl lui Constantin era un adorator al lui Sol Invictus, iar în timpul marii persecuții creștine a impus doar formal edictele lui Dioclețian. Punctul slab al tetrarhiei se vede în 306, când acesta moare și fiul său Constatin este proclamat împărat de catre soldați la Eboracum. Era, după standardele lui Dioclețian, doar o simplă uzurpare, legitimată doar ulterior de surse precum Eusebiu din Caesareea. Propaganda constantiniană s-a dovedit a fi foarte eficientă în ceea ce privește construcția imaginii sale de împărat de drept. Acceptarea sa de catre Galerius l-a împins sa se integreze ideologic în tetrarhie.

Intre 306 și 310 îl alege drept protector/conservator pe zeul Marte, care era și alegerea lui Galerius. Este o perioadă cu evenimente importante: în octombrie 306 Maxentius, fiul fostului august Maximian Herculius este proclamat împărat la Roma de garda pretoriană. Galerius și chiar propriul tată nu îl agreeaza pentru că, conform lui Lactantius, refuză să practice adorația pentru împărati. Galerius îi ordonă augustului Fl. Severus să îl atace. Pe de altă parte, revine la putere și Maximian, care își consolidează relațiile cu Constantin prin căsătoria dintre acesta și fata lui, Fausta. Constantin pretinde acum apartenența la dinastia Herculiilor. Maximian încearca să-i deposedeze de putere mai întâi pe Maxentius, apoi și pe Constantin, dar este capturat și împins la suicid. Acum Constantin se rupe de ideologia tetrarhică, pretinzând o origine din Claudius al II-lea Gothicus. Il adoptă pe Sol Invictus drept conservator, după cum reiese din emisiunile monetare. Arcul triumfal din Roma îl reprezintă cu coroana radiată și alte imagini solare.

La început lui Constantin îi lipsește de fapt legitimitatea. Este un uzurpator, iar întreaga perioadă până la 317 este sacrificată încercarii de a depăși condiția și de a deveni un împărat legitim. În acest sens împăratul se folosește de propaganda intensă de pe monede, din inscripții și panegirice care îl descriu drept protejatul zeilor sau eliberatorul Romei de sub tirania lui Maxentius.

Istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu afirmă că înainte luptei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripția 'in hoc signo vinces' (prin acest semn vei învinge). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creștină s-a numit labarum. Victoria miraculoasă a armatei sale s-a datorat ajutorului acordat de către Dumnezeu. Dovada acestei credințe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripția de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturisește că a câștigat lupta 'instinctu divinitatis' (prin inspirație divină). Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu de Cezareea, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creștinilor, el fiind mai înainte, ca și tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit – cult cu origini orientale). Eusebiu vorbește despre această întâmplare și în Discursul său festiv ținut cu ocazia a 30 de ani de domnie a lui Constantin.
Relevantă în aceasta privință este și comportarea pe care a avut-o după acest eveniment Constantin cel Mare față de creștinism. El nu a repudiat dintr-o dată toată moștenirea păgânismului ci ca și tatăl său care fusese monoteist, el a continuat să considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem și oameni. El va înclina însă din ce în ce mai mult spre creștinism și dovada cea mai clară a atitudinii sale din aceasta vreme o va constitui statuia sa din Forum, care după instrucțiunile sale trebuia să poarte în mâna dreapta o cruce. Bătălia de la Pons Milvius a făcut din Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puțin momentul din care el a devenit protectorul creștinilor. La începutul lunii ianuarie a anului 313 Constantin părăsea Roma pentru Milan, unde va avea loc o întâlnire cu Licinius. Discuțiile au fost amicale cu atât mai mult cu cât Licinius se va căsători cu Constantia, sora lui Constantin. Această întâlnire a fost urmată imediat și de binecunoscutul edict de toleranță de la Milan.

Sfântul Constantin cel Mare – Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost Împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 și care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337.

Drept „mărturie personală“ stau nu doar declarațiile scrise, ci și comportamentul și moravurile politice ale împăratului, după cum sunt ele consemnate de sursele antice. Tripla folosire a hristogramei – pe coiful său, pe însemnul militar (vexillum/labarum), pe scuturi – încă din 311-312 poate fi considerată o mărturie personală marcând alegerea sa religioasă. Plecând de la aceste fapte, este logic ca, în 29 octombrie 312, la o zi după victoria împotriva lui Maxențiu, împăratul să nu mai facă marșul triumfal către Capitoliu cu tradiționala ofrandă adusă lui Jupiter, care făcea parte din fiecare adventus sau ingressus (întoarcere, intrare triumfală) a împăraților romani. De asemenea, câteva săptămâni mai târziu, abandonează ludi saeculares, marcate de sacrificii aduse zeilor Statului, provocând stupoare în rândul păgânilor. Acestea sunt mărturii publice explicite ale apartenenței sale creștine, înțelese – fără nici o îndoială – ca atare atât de către creștini, cât și de către păgâni. În definitiv, renunțarea la sacrificii reprezintă, potrivit lui Tertulian, lex prima christianorum, iar după Lactanțiu, primus gradus creștin. Mai mult, pe când vechii împărați păgâni ridicau numeroase temple și statui sacre zeilor lor protectori, ca Jupiter, Marte, Hercule, Apollon sau Sol, împăratul Constantin îi mulțumește Dumnezeului creștinilor printr-un program de lungă durată prevăzând construcția de biserici monumentale, dintre care prima este Sfântul Ioan de la Lateran, a cărei construcție a început prin 312. De asemenea, le dăruiește clerului și comunităților creștine nu numai biserici, ci și substanțiale alocații financiare și diverse privilegii, făcând ca statutul social al creștinismului să evolueze vizibil comparativ cu cel al celorlalte religii.

Cele mai vechi declarații scrise de împărat având ca temă reorientarea sa religioasă se găsesc în două scrisori pe care acesta le-a adresat proconsulului păgân al Africii, Anullinus. Aceste două mărturii personale reprezintă un izvor de primă importanță. În cea dintâi dintre ele, datând de la sfârșitul anului 312, acesta justifică necesitatea promovării creștinismului, socotindu-l „sfânta religie universală, cu adevărat unindu-i și legându-i pe Dumnezeu și oameni“, iar comunitatea creștină ca fiind „Sfânta Biserică universală“. Acestea nu sunt cuvintele unui oarecare, unui fitecine, ci ale celui care deținea autoritatea de pontifex maximus, aflându-se pe tronul imperial: prin aceasta el devalorizează cu totul celelalte religii. În cea de-a doua scrisoare, expediată la începutul anului 313, împăratul justifică privilegiul imunității (scutirea de plata impozitelor) acordat clerului: este dovedit „prin tot felul de fapte“ că lupta de aneantizare, de nimicire a creștinismului dusă de Tetrarhie în numele zeilor tradiționali (între alții Apollo și Sol invicius) a avut consecințe politice foarte nocive pentru imperiu. „Prin anumite fapte“ – aluzie la triumful împăratului împotriva lui Maxențiu – este de asemenea evident că autorizarea (încă din 306 în partea dominată de Constantin și din 311 prin edictul lui Galeriu în întregul imperiu) și susținerea, subvenționarea (prin acordarea de privilegii) „religiei în care suveranitatea Unicului Dumnezeu este cinstită cu o evlavioasă smerenie“, adică a Creștinismului ca religio licita, „vor aduce faimă și succes numelui roman, prin bunăvoirea și faptele divinității, iar tuturor oamenilor le va aduce o înaltă stare de bine și mulțumire“. Iar când, în 313, împăratul își exprima, înaintea episcopului Miltidate, profundul său respect și admirație pentru „Biserica universală ca dreaptă legătură dintre Dumnezeu și oameni“ și mărturisește, cu recunoștință, că „Providența divină, prin propria voie și alegere“, i-a dăruit puterea peste întregul Vest, făcea o aluzie destul de explicită la victoria din 28 octombrie 312.

La fel se exprimă împăratul Constantin în diferite împrejurări în care amintește despre itinerarul său către Dumnezeul creștinilor. Deși din numeroasele sale discursuri nu ne-au parvenit decât foarte puține, unul dintre acestea se evidențiază în mod deosebit în ceea ce privește programul său de politică religioasă, anume cel din 16 aprilie 314, la Trier (Oratio ad Coetum sanctorum). Adreându-se unui auditoriu creștin, lasă să se înțeleagă că toate astrele – deci și Sol invictus – nu pot fi nicidecum considerate divinități, ci doar creaturi ale Dumnezeului creștin, nefiind vrednice de a li se aduce cinstire religioasă. După părerea sa, care este aceea a tuturor creștinilor, invictus Christus este comes-ul și socius-ul său divin (însoțitorul și aliatul său divin), și nu zeul păgân Sol invictus, așa cum se întâmpla încă în anul 310. În acest discurs, ce conține și o adevărată mărturisire de credință față de semnul Crucii, precum și în scrisoarea adresată episcopilor pe care i-a invitat la sinodul reunit în vara anului 314 la Arles, Constantin arată că a părăsit păgânismul: Dumnezeul creștinilor i S-a revelat personal, pe când se afla în floarea vârstei – nu împlinise încă patruzeci de ani, l-a întors din calea greșită a falsei religii și l-a ridicat din „boala“ păgânismului, ca să afle „înțelepciune“ și „dreptate“.

În 313, împăratul Constantin cel Mare emite Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum), prin care creștinismul devine 'religio licita', adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Ia măsuri în favoarea Bisericii creștine, înlătură din legile penale pedepsele contrare creștinismului, îmbunătățește tratamentul în închisori, ușurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor și preoților dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani și văduve. Modifică legislația privind căsătoria, îngreunează divorțul, pedepsește adulterul. Atribuie Bisericii creștine casele imperiale de judecată (basilikos oikia), care vor purta în continuare numele de basilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică.
Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în 321 Duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, când soldații asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monograme creștine. Împăratul și familia sa au sprijinit repararea bisericilor, dar au ajutat și la construirea altora mai mari și mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr etc. Totodată, Împăratul Constantin cel Mare a construit o nouă capitală – inaugurată la 11 mai 330 – transformând orașul Bizantium în orașul Constantinopol care timp de o mie de ani va fi capitala creștină a Imperiului Roman. Aici a construit numeroase lăcașuri de cult printre care Biserica Sfinții Apostoli. Din dorința de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie. Sub influența sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este 'Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut' (Simbolul Credinței sau Crezul). Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337 și a fost înmormântat în biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.

În ședința de lucru a Sfântului Sinod din 24-25 octombrie 2011, anul 2013 a fost proclamat ca Anul omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena în Patriarhia Română, la împlinirea a 1700 de ani de la Edictul de toleranță religioasă de la Milano al împăratului Constantin cel Mare (313 – 2013).

2. Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia

Născut într-o familie evreiască din Pantelimon, județul Ilfov, licențiat în Drept și Litere al Universității din București, cu un doctorat de drept constituțional, cu lucrarea “Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit”, Nicolae Steinhardt a fost scriitor, publicist, critic literar, jurist și monah. A frecventat cenaclul literar "Sburătorul" al lui Eugen Lovinescu, a publicat, sub pseudonimul Antisthius, în "Revista burgheză", parodii în stilul revistelor “Criterion” și “Vremea”, dar și al lui Eugen Ionescu. Primul său volum, "În genul … tinerilor", conține pastișe după Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, dar și după avangarda interbelică ori literatura stângistă de tip Petre Bellu sau Panait Istrati. "Essai sur la conception catholique du Judaisme" și "Illusion et réalités juives", scrise în colaborare cu prietenul său Emanuel Neuman, sunt o analiză a spiritualității evreiești, ultima încheindu-se cu concluzia că problema evreiască nu poate exista decât într-un regim autoritar.

A lucrat, din 1939, la “Revista Fundațiilor Regale”, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde a fost înlăturat, ca și Vladimir Streinu, în anul 1940, din motive etnice. După 1944 a revenit la "Revista Fundațiilor Regale”, colaborând în același timp la “Universul literar”, “Libertatea” și “Viața Românească”.

În 1958 a refuzat să depună mărturie în procesul intentat lui Constantin Noica și grupului său de prieteni, din care făceau parte, pe lângă Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova. Condamnat la 13 ani de muncă silnică, este încarcerat la Jilava.

Este momentul care va da o nouă dimensiune vieții lui Steinhardt. Înlăturând “orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire”, cum avea să scrie în volumul “Primejdia mărturisirii”, se convertește la ortodoxism și este botezat în închisoare de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, naș fiindu-i Emanuel Vidrașcu, iar martori, Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoți uniți și un pastor protestant, “spre a da botezului un caracter ecumenic”, cum explică el în “Jurnalul fericirii”.

După liberare, în 1964, își desăvârșește taina botezului la schitul bucureștean Darvari. Din 1980 devine monah la Mânăstirea Sfânta Ana de Rohia, dorință mai veche, împlinită cu greu.

La începutul anilor '70 începuse să scrie o carte unică în literature română, o mărturisire a vieții sale și a descoperirii credinței în pofida încercărilor, “Jurnalul fericirii”.

În 1972, manuscrisul este confiscat de Securitate. Îi este restituit în 1975. Între timp, realizase o a doua variantă, confiscată și aceasta. Redactează mai multe versiuni, care circulă în samizdat printre intelectuali, iar două dintre ele ajung la Paris, la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Monica Lovinescu o difuzează în serial la postul de radio “Europa Liberă”, în anii 1988 și 1989. Publicat postum, în 1991, “Jurnalul fericirii” este declarat, în 1992, “cea mai bună carte a anului”.

“Ceea ce dă dulceața fructelor steinhardtiene este, firește, «fericirea», paradigmă a întregii sale vieți și opere. Fericirea izbucnește din toate ungherele întunecate ale vieții, înflorește peste toată mizeria materială și morală care ispitește sufletul creștinului, și mai ales al convertitului. Fericirea monahului Nicolae este în același timp o floare rară, cel puțin ca și conceptualizare, deoarece viața monahală se axează, în mod tradițional, pe canoane, ascultări, contemplarea fiind o îndeletnicire mai puțin prioritară, condiționată de lipsa timpului și de mulțimea preocupărilor zilnice”, scria preotul Ion Armași.

“Jurnalul fericirii” este o cronică a revelației creștine în condițiile de abrutizare ale încarcerării politice. Fără a urmări cronologic profunda sa experiență spirituală, fără a evoca întâmplările, ci gândurile născute din ele, volumul urmărește, și prin referințele lui literare și filosofice, drumul către aproprierea creștinismului.

"Creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi așadar nesincer să încerc a susține că «jurnalul» acesta a fost ținut cronologic; e scris après coup, în temeiul unor amintiri proaspete și vii. De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite, așa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conștiință. Efectul, desigur, bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept", declara Nicolae Steinhardt.

Volumul conține o argumentare logică a apropierii de Dumnezeu, în care alături de dogmă, și într-o măsură poate mai mare decât ea, apar referirile la Dostoievski și Kierkegaard, la filosofie, la logică, la viața complicată a mirenilor, la prăpastia dintre credință și prostie. Stilul, când narativ, când direct, conferă lecturii credibilitate, forță de convingere, caracter de revelație și plăcere estetică în același timp.

Ca și alți intelectuali supuși rigorilor sistemului carceral, Steinhardt își găsește liniștea în libertatea interioară, pentru că “adevărata libertate este creștinismul. Hristos ne arată calitatea de oameni liberi, de nobili. Dar ne cere efortul de (ar spune existențialiștii) a fi ceea ce suntem. Stați deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi”.

Frumusețea și forța creștinismului le descoperă Steinhardt în contrapunerea esenței lui Christos și a vieții cotidiene. Stilul este, din nou, de o directețe și o putere de convingere remarcabile: “Din relatările Evangheliilor – fără excepție – Hristos ni se arată nu doar blând, bun, drept, fără de păcat etc., dar și înzestrat cu toate însușirile minunate ale unui gentleman și cavaler. Mai întâi că stă la ușă și bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Iar încrederea e prima calitate a cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a șmecherului. Gentlemanul e cel care până la proba contrarie are încredere în oricine și nu se grăbește, avid, să dea crezare tuturor defăimărilor. La șmecheri și la jigodii, reacția numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție – putința de a ști că semenul lor e tot atât de întinat ca și ei. Apoi, Hristos iartă ușor și pe deplin. Șmecherul nu iartă niciodată, sau o face greu, în silă, cu țârâita. Pe când Domnul: Nici eu nu te osândesc. Mergi și nu mai păcătui”.

Emoția profundă resimțită la botezul său în închisoare devine experiență întemeietoare: “Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid. Cine a fost creștinat de mic copil nu are de unde să știe și nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. O fericire care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge… Liniște. Și o absolută nepăsare. Față de toate. Și o dulceață. În gură, în vine, în mușchi. Totodată o resemnare, senzația că aș putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine… Și un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărți ale copilăriei”.

Credința lui Steinhardt își aliază inteligența: “Altminteri însă, elementara deșteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neștirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viață și printre lucruri sau trecerea nepăsătoare sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci și atent: a știut să vadă”.

“Jurnalul fericirii” este radiografia unei convertiri pornite din străfundul ființei, dintr-o renaștere a autorului lui la nivel spiritual: “Creștinismul e transmutație, nu a elementelor chimice, ci a omului. Metanoia. Aceasta e minunea cea mare a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulțirea vinului, peștilor, pâinii, nu tămăduirea oamenilor, nici învierea lor – ci transformarea făpturii. Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase”.

3. Monaha Ecaterina, de la Teatru în chilie

Elena este acum monaha Ecaterina. Trăiește într-o chilie de mănăstire din centrul cetății Ierusalimului, lângă Sfântul Mormânt. A plecat în Țara Sfântă în anul 1990 cu gândul să uite de Monica Fermo, să se roage pentru păcatele ei și să ducă o viață în rugăciune și isihie.

Monica Fermo a murit la vârsta de 32 de ani, pe 29 iunie 1986, exact când s-a născut Elena. A fost o actriță a Teatrului Național din București (TNB) și om de televiziune. S-a născut dintr-un tată evreu, dar încreștinat de mama sa, pentru a scăpa de furia nemților, când avea 20 de ani, și dintr-o mamă rusoaică, creștină pravoslavnică. Părinții, nefiind foarte credincioși, nu au mai botezat-o pe Monica, ea rămânând în legea iudaică. Abia peste 32 de ani de la naștere Monica primește botezul și o dată cu el și numele de Elena.

Monica Fermo spune că „primii pași în viață au fost în monstruozitatea patimilor. La 15 ani m-am apucat de fumat, eram așa de dependentă că am fumat până în ziua botezului; la 17 ani am avut primul amor spiritual și fizic și, de acolo, totul s-a derulat cu o viteză extraordinară către hăul de nepătruns cu mintea. Mulțumesc lui Dumnezeu că drogurile și crima, violența la scară largă, nu existau pe vremea aceea, că le-aș fi împlinit și pe acelea. Toate le-am făcut într-o nonșalanță, într-o frenezie a tinereții.“ Și continuă: „Ascultam muzică rock, iar pentru o tânără de 17-20 de ani, cum eram atunci, care mergea în discoteci și se dezlănțuia în muzică, primea în mod subconștient toată informația satanică a acelei muzici. Și urmau celelalte: sărutări, desfrânări, avorturi, fumat, beții, petreceri… La 30 de ani aveam senzația fizică că purtam mereu în spate un sac extraordinar de greu.“

În tot ceea ce a făcut în viață a căutat să accentueze plăcerea. Până și în iubire, a dorit să ducă totul la extremul cel mai posibil. Și de aceea, a încercat tot ceea ce era posibil, și de fiecare dată cădea și mai jos. „Atunci când mergi la un restaurant și mănânci o mâncare extraordinară, într-o atmosferă de vis, cu un bărbat superb, cu bani, cu luxul de rigoare și te duci cu el în dormitor, are loc o acțiune, o iubire… Însă asta se termină! Totul se termină! Și cu cât se termină mai repede, cu atât mai repede ajungi la o culme în care vezi că, de fapt, urmează o prăpastie! Că însăși culmea e o prăpastie! Și nu știi unde să te mai duci și ce să mai faci“ își destăinuie experiențele maica Ecaterina.

A dus o viață de zbucium, mergea din petrecere în petrecere. A încercat să ia legătura cu Divinul pe diferite drumuri, dar nu pe cel bun, „OZN-iștii, spiritiștii, yoghinii și filosofii îmi promiteau limanul, dar eu ajungeam în marginea prăpastiei, simțeam că acolo este ceva extraordinar și mă aruncam în altceva, mai îngrozitor, ca să pot scăpa de acel ceva care era în spatele meu. Veneam din valea spirituală a glodului, eram înglobată în patimi extraordinar de mari, atât de iuți și de fierbinți în practicare“, spune, cu bucurie că a scăpat de toate acestea, Elena.

Hotărârea de a se boteza a luat-o după mai multe discuții cu cei apropiați și după câteva vizite la Mănăstirea Cernica. Nașă i-a fost o colegă de la Buftea, Lili. Botezul l-a primit de la părintele Ilarion Argatu în anul 1986. „Întâlnirea cu Hristos a fost pentru mine uluitoare, zdruncinătoare, devastatoare, ca un cutremur, ca un șoc, ca o bombă nucleară pentru sufletul meu.“

La șase ore după botez, a avut prima ispită. A vrut să fumeze, dar când a băgat țigara în gură și-a amintit cum părintele Argatu i-a dat cu Sfântul Mir pe buze și a aruncat-o imediat. „Mergeam să mă botez și am avut grijă neapărat să îmi cumpăr un pachet de țigări“, spune Monica Fermo. În a treia zi după botez, a intrat în Biserica Sfânta Treime din cartierul bucureștean Tei și s-a închinat la icoana Sfintei Parascheva. Atunci a auzit un glas care i-a spus să se lase de fumat, a ieșit fugind și, din clipa aceea, s-a lăsat și de fumat. „Acum, dacă simt fum de țigară îmi vine să vomit. Păcatele cu care m-am luptat cel mai mult după convertire au fost cele legate de trup: desfrânarea, lăcomia pântecelui, băutul și fumatul“, mai spune maica Ecaterina.

Hotărârea de a se călugări a fost luată tot la îndemnul părintelui Argatu. „În prima zi după botez, eram, la părintele, mai multe persoane în aceași situație ca mine. Dar numai mie mi-a recomandat să mă călugăresc“, își amintește Elena Fermo.

Mama ei nici nu a vrut să audă, frați nu mai avea, nici rude, și de aceea „am hotărât cu părintele Argatu să mai stau cu mama, dar să fac o rupere totală de viața, de practica, de meseria pe care o aveam“. A renunțat la colaborarea cu Teatrul Național București ca actor corp-ansamblu, la funcția de secretară de platou în Buftea și de asistent de regie în Televiziune, într-un cuvânt, a renunțat la visul ei, actoria, pentru că sunt „meserii cu totul și cu totul opuse practicii religioase“, cum susține maica Ecaterina.

Au urmat 4 ani în care a fost paraclisier și îngrijitor la două biserici din București. Așa s-a călit foarte mult pentru viața pe care și-o dorea cu atâta ardoare. A practicat tot timpul rugăciunea și spune că „îmi doream să stau ore întregi între icoane, în mirosul acela de tămâie și să mă rog.“

Maica Ecaterina a plecat în Țara Sfântă pentru că „era de două ori mai atractivă. În primul rând, pentru că știam că mă trag din acest neam, și în al doilea rând, pentru că acolo pășise, aievea, concret, Hristos între oameni, pe pământul acela.“ .

A stat un an la Mănăstirea rusească „Maria Magdalena“, după care a plecat la Mănăstirea Eleonului, din vârful Muntelui Măslinilor. Apoi s-a dus în Ierihon să ajute la construcția primei mănăstiri românești, inițiativă care a aparținut părintelui Argatu; el a avut ideea înainte de 89, și a luptat pentru strângerea de fonduri.

Maica Ecaterina trăiește, în prezent, într-o chilie a unei mănăstiri din Ierusalim. Acum a învățat să picteze. A descoperit că, în afară „de păcate pot să fac cu mâinile și altceva. Dumnezeu mi-a dat acest dar. A venit ca o mângâiere extraordinară, pentru că am fost în stare, din mâinile mele păcătoase, să scot chipul Domnului, chipul Maicii Domnului, al Sfinților“, spune cu mulțumire, Ecaterina Fermo.

Maica Ecaterina a dat toată averea săracilor, nu mai are nimic în România. Dar gândul și inima i-au rămas tot aici și, de aceea, mai face din când în când o vizită locurilor natale. Când e în România, se gândește la Țara Sfântă, iar când e în Țara lui Dumnezeu, simte un dor inexplicabil după pământul în care s-a născut.

4. Klaus Kenneth, 2 000 000 de kilometri în căutarea creștinismului

Klaus Kenneth, un elvețian acum în vârstă de 63 de ani, este unul dintre puținii oameni care pot zice, în acest veac, că L-au aflat pe Dumnezeul Cel Adevărat în Ortodoxie, la capătul unei peregrinări de 2.000.000 de kilometri de-a lungul și de-a latul pământului, vreme de aproape patru decenii. Călătoriile sale prin India, Tibet, Thailanda și multe țări islamice, până în Mexic, Alaska și Brazilia, l-au purtat în cele din urmă în Anglia, unde l-a cunoscut pe cel ce avea să-i devină nemincinos povățuitor și părinte duhovnicesc – Arhimandritul Sofronie Saharov.

Convertirea și învățăturile dezvăluite au o deosebită valoare și însemnătate în zilele noastre, când atât de mulți au nedumeriri în privința adevăratei credințe, rătăcind prin lumea ezoterismului, vrăjitoriei, credințelor asiatice precum yoga sau buddhismul, iar uneori și mai aproape de „casă”, în sânul unor secte așa-zis creștine. Putem spune – folosind cuvintele unui alt căutător al acestei epoci, Părintele Serafim Rose, pe care Klaus Kenneth îl numește „unul din uriașul număr de suflete vii și sfinte ale Bisericii Ortodoxe” – că „nu a existat niciodată un asemenea veac al învățătorilor mincinoși precum acest secol al 20-lea, atât de bogat în înlesniri materiale și atât de sărac în cele ale minții și sufletului. Orice părere imaginabilă, chiar și cea mai absurdă – până și cele respinse până mai deunăzi de toți oamenii civilizați – își găsește acum susținerea și propriul ei «dascăl»… Filosofia are o mie de școli și creștinismul o mie de secte”. Așadar, în acest veac al sincretismului religios, e de mare folos să auzim un glas limpede care vorbește despre Adevăr nu dintr-o perspectivă teologico-academică, ci dintr-o experiență de viață – „din cercare”.

Klaus Kenneth ne arată că religiile orientale sunt potrivnice credinței creștine, fiind plăsmuite de om. Dumnezeul creștinilor este o Persoană, pe când în credințele asiatice dumnezeirea este socotită un absolut impersonal. Doar printr-o revelație Îl putem întâlni pe Dumnezeu-Omul Hristos. Convertirea sa ne dovedește că Hristos S-a descoperit pe Sine lui Klaus, că la Dumnezeu nu există cauze pierdute. Oamenii renunță în cele din urmă când au de-a face cu dependenți de droguri, cu alcoolici, cu fumători, cu obsedați sexual etc., însă Dumnezeu nu renunță niciodată. Dumnezeu îl caută pe fiecare om cu negrăita Sa dragoste, Dumnezeu îi cheamă pe mulți să iasă din împrejurări cu adevărat deznădăjduite la viața cea nemincinoasă și dumnezeiască.

Născut în Cehoslovacia anului 1945, în niște împrejurări dramatice – refugiul familiei din calea trupelor rusești, K. Kenneth are una dintre primele experiențe ale morții, scăpând ca prin minune de la moarte prin împușcare, gazare și înfometare. Copil răzvrătit, ajunge în 1957 șef de bandă și infractor înrăit, având nenumărate confruntări cu poliția. Suferă o perioadă traumatizantă din pricina unui preot romano-catolic pedofil, în urma căreia ajunge să urască întreg creștinismul. O dată cu prima jumătate a anilor 1960, viața sa devine tot mai aventuroasă și mai trepidantă; astfel, călătorește pe bicicletă prin Roma, Nisa, Paris și sudul Franței; ajunge baterist într-un club de noapte din Viena și întemeiază „The Shouters”, o trupă beat de succes din Germania de sud.

În 1966, călătorește în Spania și face cunoștință cu lumea islamică în Maroc, ajungând și pentru întâia oară la închisoare. Un an mai târziu, reușește să-și dea bacalaureatul și să devină student al Universității din Tübingen, unde participă la revoltele studențești din acea perioadă, căpătând convingeri marxist-leniniste; tot acolo începe să se drogheze. Se căsătorește cu Ursula, însă numai pentru a divorța trei ani mai târziu. Între 1968-1970, călătorește în Turcia, Persia, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Suedia, Norvegia, Finlanda, Laponia, Spania, Portugalia, Maroc, ajungând până în deșertul Sahara. După un an, face prima călătorie în Asia și Orientul Mijlociu, trecând prin Persia, Afganistan, Pakistan, India și Nepal, iar la întoarcere, prin Irak și Siria. Cu acest prilej, capătă o fascinație pentru demoni. Pe de altă parte, în Irak scapă ca prin minune dintr-un câmp minat. Criza sa lăuntrică începe să se adâncească, ajungând să ducă în Hamburg o viață de noapte împinsă la extrem – pornografie, droguri și exces de alcool. Cuprins de ură față de toți și de toate, are o încercare nereușită de sinucidere. În această deșertare sufletească, dă peste secta Meditației Transcendentale (MT), condusă de Maharishi Mahesh, în care intră după puțină vreme, fiindu-i trezit interesul pentru ocultism și vrăjitorie.

În 1972 începe, astfel, pentru Kenneth un nou capitol al vieții, încă și mai întunecat decât cele de până atunci. După o vizită într-o tabără revoluționară din munții Mexicului și o călătorie de 40.000 de kilometri prin SUA, se întoarce în Europa, trecând prin Anglia, Scoția și Germania Democrată. Părăsește drogurile și se apucă de yoga, ajungând în relativ scurtă vreme să cunoască stări de extaz și levitație. După trei ani, hotărăște să se mute în India, la Calcutta, unde va renunța la MT în favoarea hinduismului. Călătorește prin India de sud, Thailanda, Malaiezia, Bhutan, Tibet și Bangladesh, cunoscând numeroși guruși; puterile sale oculte sporesc – devine medium și începe să primească mesaje „de dincolo”, cunoaște numeroase stări de transă și extaz, ba chiar are parte și de o întâlnire drăcească cu „zeița” indiană a morții, Kali.

După șase ani, hinduismul ajunge să îl dezamăgească și, după o scurtă călătorie prin Israel, Ierusalim și Sinai, Klaus Kenneth își continuă peregrinarea în căutarea păcii lăuntrice prin Bangkok, Pattaya, Laos și Cambodgia, trecând în cele din urmă la buddhism.

În 1980 se întoarce în Europa, trecând prin Rusia, Polonia și Spania, și rămâne să lucreze ca profesor în Elveția. Atacurile demonice asupra sa se intensifică, iar Kenneth își găsește refugiul în alcool și în dans până la epuizare. Aflat la limita deznădejdii, caută ajutor în spiritualitatea sud-americană, călătorind în Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Brazilia, Paraguay și Bolivia. În munții de lângă Bogotá are loc, însă, un eveniment care îi schimbă definitiv cursul vieții: scapă de la moarte, prin minune, dintr-un atac tâlhăresc. Simte în lăuntrul său că Dumnezeu a lucrat în chip vădit cu el și că trebuie să dea un răspuns tuturor chemărilor din partea lui Hristos de până atunci.

Întors în Elveția, K. Kenneth cunoaște creștinismul prin intermediul unor grupări neoprotestante. Prin întâlnirea ipostatică cu Hristos, viața sa începe să se schimbe. Din iconomia lui Dumnezeu, are parte de numeroase minuni, care îl întăresc în adevărul creștinismului. Începe să ia parte la numeroase „turnee” și „cruciade” evanghelice, în care mărturisește tuturor povestea de până atunci a vieții sale. Cu toate că are parte de o primire foarte călduroasă, ajungând să aibă un renume în cercurile protestante și catolice din Apus, simte în adâncul său că totuși ceva îi lipsește. Căutarea nu se sfârșise încă.

În 1983, se înfiripă legătura duhovnicească dintre Klaus și Arhimandritul Sofronie Saharov, întemeietorul și starețul Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător din Essex, Anglia. Klaus găsește, astfel, împlinirea a tot ceea ce îi lipsea până atunci, ajungând să cunoască, după cum însuși mărturisește, „o predanie veche de 2000 de ani, în care, în tot acest răstimp, nu s-a schimbat nicio iotă din învățătura lui Hristos” – Dreapta-slăvire. După o perioadă de „coacere” duhovnicească, primește în 1986 botezul ortodox la Geneva. Părintele Sofronie îi devine povățuitor duhovnicesc, până la fericita sa adormire din 1993.

Astăzi, K. Kenneth își continuă cu smerenie lucrarea de propovăduire a Adevărului-Hristos – pe Care acum L-a aflat a fi un „Cine”, și nu un „ce”, în duhul rugăciunii lui Iisus, prin traducerea în limba germană a Sfinților Părinți și prin mărturisirea cu cuvântul și cu lucrul a Dreptei-slăviri.

Atât dramatismul vieții lui K. Kenneth – pecetluită de o durere și suferință care ne par aproape cu neputință de dus pe plan omenesc, chiar și pentru cei ce se fac părtași indirecți, prin lectură, la acesta – cât și incredibilul celor istorisite par să dea chezășie de acea dragoste a lui Dumnezeu care ne smintește pe unii dintre noi, din perspectiva la care Îl mărginim uneori pe Dumnezeul cel iubitor de oameni. De multe ori, ne surprindem la gândul că nu e drept ca Dumnezeu să iubească, fără măsură și fără socoteală, chiar pe oricine, călcând orice bună rânduială și orice închipuire a noastră despre dragoste, însă tocmai despre acest lucru ni se dă aici mărturie.

Zăbovirea lui Kenneth în afara Bisericii după cele trei „întâlniri” cu acel „Cineva”, adică cu Dumnezeul ipostatic, descoperă neputința omului de a purta cunoașterea dumnezeirii, cât și o necoacere duhovnicească a persoanei. Cu siguranță, la acea vreme, Klaus n-ar fi putut primi Ortodoxia (după cum n-a putut primi oarecând creștinismul nici măcar într-o altă formă, mai „ușoară”).

În teologia dreptslăvitoare se vorbește despre un har chemător, care îi îndeamnă pe oameni înspre Ortodoxie, și pe seama acestei iconomii trebuie puse toate întâmplările „miraculoase” din carte, nefiind deci o lucrare „obișnuită” a harului în tainele eterodocșilor (lucru întărit și de faptul că cei ce se aflau în comuniune cu Klaus recunoșteau că nu aveau trăirile lui).

Tainele, ne zic Sfinții Părinți, sunt numai în Biserică. Știm, dacă avem credință în Biserică (Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească) și în Sfinții Părinți ai ei, și în Sinoadele Ecumenice, că în afara Bisericii nu sunt Taine, dar aceasta nu înseamnă că știm că nimeni din afară nu poate avea o experiență a Dumnezeirii, fiindcă nu știm ce poate și ce nu poate Dumnezeu în afara Bisericii.

Iată ce spune astăzi K. Kenneth despre acestea: „Știu și cred că este o singură Sfântă Împărtășanie, cea ortodoxă – fără nicio îndoială! Cred că Hristos mi-a arătat într-un fel foarte aparte că trupul Său și sângele Său sunt pâinea și vinul preschimbate în timpul Liturghiei. E un lucru limpede. Mai mult, cred că Hristos, când mi-a vorbit, a vrut să-mi arate prin aceasta (în clipa aceea, ca o pregustare) ceea ce va urma mai apoi – și anume, lumea dreptslăvitoare (n-aveam pe atunci nici cea mai mică idee despre Ortodoxie!)”.

Klaus Kenneth și-a scris mărturia într-o carte, gândind-o ca o adresare către apusenii care, conform propriei mărturii, „spun de la amvoanele lor că gândirea ortodoxă și ascetică îi afectează distructiv pe oameni și pe creștini… Mă lupt și mă străduiesc astăzi, prin cărțile și prin traducerile mele în germană… să aduc adevărata credință (Ortodoxia) mai aproape de apuseni, să-i fac pe oameni să se deschidă pentru ea și să-i insuflu – expunându-mă, astfel, atacurilor lor”. În duhul Apostolului Pavel – care zicea: „tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (I Corinteni 9:20-23) – trebuie înțeleasă și încercarea lui Kenneth de a-i lua pe cei din afara Bisericii „cu binișorul”, de a-i pregăti mai întâi pentru creștinism, și abia la sfârșit pentru „cununa credinței”, Dreapta-slăvire.

Biserica a reacționat ferm, atât prin combaterea erorilor și denigrărilor proferate, cât și prin implementarea unor strategii misionare mai eficiente, însemnând revizuirea și remedierea unor aspecte negative semnalate. În acest caz, ar trebui să recunoaștem secularismului și un rol pozitiv.

Concluzii

Astfel, pe marginea acestei lucrări și a studiului aferent am constat că de activitatea, viața și faptele preotului depinde foarte mult credința credincioșilor din zilele noastre care se clatină la orice mic dubiu, la orice mică neconcordanță sau la orice cuvânt nepotrivit. De aceea preotul trebuie să fie sensibil la problemele oamenilor și foarte atent la detalii și felul în care pune anumite probleme pentru a nu pierde turma sa.

Stadiul societății actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea însăși chemată să-și deschidă mesajul către oameni, atât ca indivizi, cât și ca grup social. De aceea, Biserica trebuie să se folosească toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existențială, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de mâine, despre care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel afirma că „trebuie să redescopere legătura profundă dintre libertate și sfințenie”.

Preoția a fost considerată de Părinții Bisericii ca artă prin care sunt modelate sufletele oamenilor pentru a fi conduse spre mântuire. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă: „ Preoția, arta de a conduce pe om – ființa cea mai complexă și cea mai felurită în gând și în faptă – este arta artelor și știința științelor”. Preoția este o artă care presupune și cere mereu antrenarea puterilor sufletești, a sensibilităților și a tuturor virtuților pe care le posedăm. După cum actul artistic exprimă gustul, sensibilitatea și finețea sufletească, asemenea preoția este arta modelării continue a sufletului, cu o gamă nesfârșită de manifestări, ceea ce pretinde posibilități nesfârșite și dotări de excepție din partea păstorului de suflete. Așezarea preoției înainte a celorlate științe sau arte nu înseamnă o depreciere sau o disprețuire a acestora, ci este determinată de adevărul incontestabil al dificultăților întâmpinate în modelarea și conducerea sufletului pentru a se întâlni cu Cel Căruia Îi poartă chipul. Misiunea preotului de a ajuta sufletul celui pe care îl poartă pe umerii săi, fapt simbolizat de ciucurii epitrahilului, să ajungă la mântuire are o valoare cu mult mai mare decât orice știință, artă sau orice alt lucru de pe pământ. Însuși Mântuitorul Hristos evidențiază valoarea inestimabilă a sufletului: «Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Mc. 8, 36-37).

Prin artă, se încearcă împodobirea și înfrumusețarea a ceea ce este material și vremelnic, pe când preotul are menirea de a împodobi sufletul cel veșnic cu virtuțile dumnezeiești, de a-l conduce spre frumusețea dumnezeiască, spre asemănarea cu Ziditorul. Astfel, „scopul preoției este acela de a sfinți și a mântui întreaga omenitate, prin transmiterea harului mântuirii la toate generațiile ce vor veni până la săvârșirea veacului, după cum întreaga omenitate se mântuie prin jertfa Mântuitorului omenirii, Iisus Hristos” Prin Taina Preoției, pământul se unește cu cerul, ea fiind o scară între cele două, pe care creația urcă spre Creator. Preotul în timpul slujirii sale duce înaintea lui Dumnezeu neputințele, cererile, cuvintele de laudă ale oamenilor, și se întoarce către aceștia cu harul vindecător, sfințitor al Celui Preaînalt.

„Știința vindecării sufletului, preoția, urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu; să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu (Fc. 1, 26), dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să și-l păstreze; iar dacă și l-a stricat să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoția urmărește să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor (Ef. 3, 17). Și, în sfârșit, scopul cel mai de seamă al preoției este să-l facă Dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus pe cel ce aparține cetei celei de jos, pe om”.

Preotul are, față de fiii săi duhovnicești, tot atâtea drepturi, datorii și răspunderi pe plan spiritual, ca și părinții lor după trup, pe plan material și social. El are dreptul să-i învețe, să-i binecuvânteze și să-i sfințească, să-i îndrume, să-i certe și să-i mustre, uneori chiar să-i pedepsească cu mijloacele pe care le are la îndemână spre folosul lor duhovnicesc. Preotul este părinte duhovnicesc tuturor categoriilor de vârstă și al tuturor claselor sociale, fără a face diferență între ei; astfel preotul și enoriașii pe care îi are sub păstorire alcătuiesc marea familie duhovnicească. Credincioșii îi sunt datori preotului cu ascultarea, supunerea și respectul, el fiind reprezentant al lui Dumnezeu; și pentru toți el este îndatorat cuaceeași grijă și cu aceeași răspundere față de Dumnezeu.

În aceeași notă, scriitorul francez Lamartine înfățișează rostul unui adevărat preot în mijlocul lumii și al vieții: „În fiecare parohie există un om care e al tuturor, care e chemat camartor, ca sfătuitor, și ca sfințitor în cele mai solemne acte al e vieții omenești. Un om fără care nici nu ne naștem, nici nu murim; care te primește de la sânul mamei și nu te părăsește decât la El.”

„Preotul să nu uite: trebuie să fie un om al rugăciunii, al meditației, o fereastră către Dumnezeu. Dacă rămâne lumesc, iese din starea de preoție. Preotul trebuie să fie milostiv, bun, iertător, să încurajeze, să îmbărbătească, să fie părinte al tuturor, precum i se spune”. Toată viața lui trebuie să fie o Liturghie, prin care jertfește lui Dumnezeu întreaga sa ființă pe altarul inimii.

În afara harului transmis prin hirotonie, este necesară și o reînnoire lăuntrică prin pocăință adâncă, astfel încât să poată exista o conlucrare între harul dumnezeiesc și preot spre lucrarea mântuitoare și sfințitoare.

Lucrarea pastorală înseamnă călăuzirea duhovnicească a credincioșilor în procesul mântuirii: curățirea de patimi, luminarea de harul sfințitor și mântuitor al Sfântului Duh și unirea cu Dumnezeu în lumina necreată a Împărăției Sale cerești. Preotul are datoria de a vesti mai dinainte războiul cel diavolesc ce se apropie de credincioși, pentru ca împreună să se înarmeze cu armele rugăciunii și ale pocăinței. Păstorii știu că vor da seama Arhipăstorului Hristos pentru fidelitatea sau indiferența pe care o arată față de misiunea lor. Astfel, păstorii au datoria ca prin tainele și slujbele Bisericii să ghideze păstoriții spre o viață virtuoasă construită prin credință puternică, dragoste și pocăință sinceră. Astfel, ei devin păstori duhovnicești, martori ai experiențelor, ai necazurilor, ai luptelor spirituale care se află în adâncul fiecărui credincios.

Duhovnicia manifestată îndeosebi prin Sfânta Taină a Spovedaniei prezintă o importanță deosebită în lucrarea pastorală, întrucât prin intermediul ei preotul pătrunde în tainele sufletului fiecărui credincios ca sfătuitor, mângâietor, învățător dar și medic și judecător, putând pe baza celor mărturisite de penitent să-i arate calea spre tămăduirea sufletească și spre sfințire. Lupta duhovnicească a omului își are epicentrul în taina mărturisirii, care permite ca Hristos să fie prezent și să lucreze înlăuntrul omului; de aceea, duhovnicia depășește limitele psihologice și are ca scop aducerea omului înaintea lui Dumnezeu gol de orice patimă. „Duhovnicia nu este psihologie, duhovnicia nu este viață trupească, duhovnicia nu este istoricitate sau istorie, duhovnicia nu este etică și maniere sau manierisme. Duhovnicia este duh, și «Duh este Dumnezeu» (In. 4, 24). Și trebuie să găsim felul în care Dumnezeu acum poate să lucreze lucrarea de mântuire în fiecare suflet ce vine către mine și pe care trebuie să-l aduc la Hristos”

Dacă postmodernismul accepta vreun fel de religiozitate, atunci aceasta este cu totul diferită de tot ceea ce omul a experimentat până acum. Este o așa-zisă „totală descatușare”, mergând de la menținerea distorsionată a unor forme tradiționale, neaparat aggiornate, până la preluarea sincretică a unor elemente din cultura altor religii sau promovarea unor acțiuni proprii, idei personale sau forme de divertisment – sub forma concretă a unei noi idolatrii, extrem de periculoasă (exemple de „idoli” postmoderni: munca și ascensiunea profesională, familia sau anumiți membri ai acesteia, banii și agonisita materiala, idealurile politice, economice sau sociale, ficțiuni din producții media sau din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi – vorbindu-se tot mai des de „zeul fotbal”, de pildă). Credința tradițională în Dumnezeu rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări declarative (Paște și Crăciun transformate în evenimente mondene, cu relevanță preponderent gastronomică, sau, mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau celebrate „tinerește” în cluburi și discoteci; slujbele de botez, nunta, înmormântare – privite doar ca exprimări folclorice, cu o prezență a invitaților în continuă scădere la ritualul religios). Cauza majoră a acestor stări de lucruri rezidă în conceperea lumii ca fiind autonomă și, implicit, idolatrizarea ei, și impunerea unui abis între transcendența Divinității și imanența lumii.

Anexe

Interviu 1 Religie vs. știință

1. Credeți în Dumnezeu ? Dacă spune ”Da” la acestă întrebarea, se va continua cu întrebarea 6.

Nu

2. Dar în ce credeți ?

În nimic, sunt ateu

3. Ați crezut vreodată în Dumnezeu?

Da, când eram mic (râde)

4. Care este motivul pentru care nu mai credeți în Dumnezeu?

Am crescut și am aflat singur care este adevărul, religia este doar o idee iar Biblia o carte de basme.

5. Cine v-a influențat în luarea acestei decizii, să nu mai credeți?

știința

6. Cărei religii aparțineți?

nu am religiei

7. Vă puteți înțelege bine cu oamenii ce aparțin unei religii diferite de a dumneavoastră?

depinde de persoană

8. Dar cu oamenii fără religie?

da, evident

9. Care credeți că este relația dintre religie și știință?

Sunt lucruri care se contrazic, se exclud chiar. Vă dau doar căteva exemple prin care veți vedea că am dreptate: versetele din capitolul 1 din cartea Genezei privitoare la creația omului contrazic versetele din capitolul 2, adică, în primul caz se spune că omul a fost creat în a șasea zi, iar în al doilea, după creație, nu mai vorbesc de cele 4 evanghelii care se contrazic în legătură cu nașterea lui Iisus și viața acestuia.

10. Credeți că pe viitor, oamenii vor fi:

Indiferenți față de religie

11. Credeți că lumea ar fi mai bună dacă toți oamenii ar avea aceeași religie?

Da

12. V-ați simțit vreodată discriminați din cauza credințelor dumneavoastră?

Da.

13*. Descrieți pe scurt situația în care v-ați simțit discriminat: Dacă ați răspuns cu "Nu" la întrebarea 12 treceți la întrebarea următoare

Există o adesă pe facebook cu dezbateri între religie și știință să vedeți acolo cât de mult înjură creștinii, văzând că nu au argumente sau mai mult decât atât eu nu am văzut ateu să cerșească sau să încerce să-i convingă pe creștini să devină atei…..

14. Convingerile dumneavoastră religioase diferă de cele ale membrilor familiei?

Da

15. Sexul:

Masculin

16. Vârsta dumneavoastră:

39 ani

17. Ultima școală absolvită a fost de nivel:

Postuniversitar

19. Care este starea dvs. civilă?

Necăsătorit

Interviu 2 Habotnicia

1. Credeți în Dumnezeu ? Dacă spune ”Da” la acestă întrebarea, se va continua cu întrebarea 6.

Nu

2. Dar în ce credeți ?

în nimic

3. Ați crezut vreodată în Dumnezeu?

Da.

4. Care este motivul pentru care nu mai credeți în Dumnezeu?

habotnicia oamenilor

5. Cine v-a influențat în luarea acestei decizii, să nu mai credeți?

sincer lumea în care trăim m-a făcut să nu mai cred

6. Cărei religii aparțineți?

Fără religie

7. Vă puteți înțelege bine cu oamenii ce aparțin unei religii diferite de a dumneavoastră?

Da

8. Dar cu oamenii fără religie?

Da

9. Care credeți că este relația dintre religie și știință:

Sunt unele lucruri care se exclud iar altele se completează

10. Credeți că pe viitor,oamenii vor fi:

Opuși religiei

11. Credeți că lumea ar fi mai bună dacă toți oamenii ar avea aceeași religie?

Nu

12. V-ați simțit vreodată discriminați din cauza credințelor dumneavoastră?

Da

13*. Descrieți pe scurt situația în care v-ați simțit discriminat: Dacă ați răspuns cu "Nu" la întrebarea 12 treceți la întrebarea următoare

Am fost creștin ortodox, botezat, dar acum nu mai vreau să aud de Biserică și religie, știți de ce? Mă săturasem, când mergeam și eu la Biserică mă disperau babele alea care erau ca jandarmi, gata să facă ordine prin biserică, pregătite oricând cu observații și sfaturi pertinente, dar inoportune de cele mai multe ori, apoi erau cei cu vechime și prezență bună pe la slujbe, care și-au cumpărat "parcele", străni sau chiar locuri de veci prin biserică și care "te dau în judecata", dacă le-ai călcat teritoriul. Așa că decât să merg să mă enervez, nu mă mai duc deloc și nu mă mai interesează religia, să stea ei acolo cu popa.

14. Convingerile dumneavoastră religioase diferă de cele ale membrilor familiei?

Da

15. Sexul:

Masculin

16. Vârsta dumneavoastră:

54 ani

17. Ultima școală absolvită a fost de nivel:

Liceal

18. Statutul profesional actual:

Pensionar

19. Care este starea dvs. civilă?

Căsătorit

Interviu 3 Materialismul

1. Credeți în Dumnezeu ? Dacă spune ”Da” la acestă întrebarea, se va continua cu întrebarea 6.

ha, ha, nuu bineînțeles

2. Dar în ce credeți ?

în puterea banilor

3. Ați crezut vreodată în Dumnezeu?

Nu, faceți mișto!?

4. Care este motivul pentru care nu mai credeți în Dumnezeu?

nu există

5. Cine v-a influențat în luarea acestei decizii, să nu mai credeți?

nimeni, este ceva abstract ….îl putem vedea?

6. Cărei religii aparțineți?

nu am așa ceva

7. Vă puteți înțelege bine cu oamenii ce aparțin unei religii diferite de a dumneavoastră?

Da, eu fac afaceri nu vorbesc despre religie

8. Dar cu oamenii fără religie?

Da

9. Care credeți că este relația dintre religie și știință:

nu este relație

10. Credeți că pe viitor,oamenii vor fi:

Opuși religiei

11. Credeți că lumea ar fi mai bună dacă toți oamenii ar avea aceeași religie?

Nu

12. V-ați simțit vreodată discriminați din cauza credințelor dumneavoastră?

Nu, banii nu te părăsesc niciodată! …. cu cât sunt mai mulți cu atât mai bine!

13*. Descrieți pe scurt situația în care v-ați simțit discriminat: Dacă ați răspuns cu "Nu" la întrebarea 12 treceți la întrebarea următoare

14. Convingerile dumneavoastră religioase diferă de cele ale membrilor familiei?

Nu

15. Sexul:

Feminin

16. Vârsta dumneavoastră:

35 ani

17. Ultima școală absolvită a fost de nivel:

Superior

18. Statutul profesional actual:

Patron

19. Care este starea dvs. civilă?

Celibatară

Interviu 4 Singurătatea

1. Credeți în Dumnezeu ? Dacă spune ”Da” la acestă întrebarea, se va continua cu întrebarea 6.

Nu

2. Dar în ce credeți ?

fără credintă

3. Ați crezut vreodată în Dumnezeu?

Da

4. Care este motivul pentru care nu mai credeți în Dumnezeu?

viața grea, singurătatea

5. Cine v-a influențat în luarea acestei decizii, să nu mai credeți?

O întâmplare personală

6. Cărei religii aparțineți?

Fără religie

7. Vă puteți înțelege bine cu oamenii ce aparțin unei religii diferite de a dumneavoastră?

Nu

8. Dar cu oamenii fără religie?

Nu

9. Care credeți că este relația dintre religie și știință:

Sunt lucruri diferite

10. Credeți că pe viitor,oamenii vor fi:

Indiferenți față de religie

11. Credeți că lumea ar fi mai bună dacă toți oamenii ar avea aceeași religie?

Da

12. V-ați simțit vreodată discriminați din cauza credințelor dumneavoastră?

Da

13*. Descrieți pe scurt situația în care v-ați simțit discriminat: Dacă ați răspuns cu "Nu" la întrebarea 12 treceți la întrebarea următoare

Credeam in Dumnezeu, dar m-am îmbolnăvit, nimeni nu mă ajută, la televizor vad tot felul de răutăți, omoruri, bătăi, scandaluri …. nu mai cred că există Dumnezeu, dacă ar exista nu ar fi atâta rău în lume.

14. Convingerile dumneavoastră religioase diferă de cele ale membrilor familiei?

Nu

15. Sexul:

Feminin

16. Vârsta dumneavoastră:

63 ani

17. Ultima școală absolvită a fost de nivel:

Superior

18. Statutul profesional actual:

Salariat bugetar

19. Care este starea dvs. civilă?

Căsătorită

Interviu 5 Judecarea Bisericilor și clericilor de către oameni

1. Credeți în Dumnezeu ? Dacă spune ”Da” la acestă întrebarea, se va continua cu întrebarea 6.

Nu

2. Dar în ce credeți ?

în nimic, trebuie să cred neapărat în ceva!?

3. Ați crezut vreodată în Dumnezeu?

Da

4. Care este motivul pentru care nu mai credeți în Dumnezeu?

Când văd atâta nesimțire la preoți mă dezgustă, mașini luxoase, toiag de aur la Daniel, nu mai zic de faptul că avem așa multe biserici și nu suntem în stare să facem un spital. Sincer vă spun mi-am scos fetița de la ora de religie că i-a zis profesoara că o colegă de-a ei și-a rupt piciorul că nu a fost la Biserică, inexorabil!

5. Cine v-a influențat în luarea acestei decizii, să nu mai credeți?

această întâmplare și tot ce văd în jur

6. Cărei religii aparțineți?

Fără religie

7. Vă puteți înțelege bine cu oamenii ce aparțin unei religii diferite de a dumneavoastră?

Da

8. Dar cu oamenii fără religie?

Da

9. Care credeți că este relația dintre religie și știință:

Sunt lucruri diferite

10. Credeți că pe viitor,oamenii vor fi:

Indifereți

11. Credeți că lumea ar fi mai bună dacă toți oamenii ar avea aceeași religie?

Nu

12. V-ați simțit vreodată discriminați din cauza credințelor dumneavoastră?

Nu

13*. Descrieți pe scurt situația în care v-ați simțit discriminat: Dacă ați răspuns cu "Nu" la întrebarea 12 treceți la întrebarea următoare

14. Convingerile dumneavoastră religioase diferă de cele ale membrilor familiei?

Da

15. Sexul

Feminin

16. Vârsta dumneavoastră:

40 ani

17. Ultima școală absolvită a fost de nivel:

Liceal

18. Statutul profesional actual:

Salariat bugetar

19. Care este starea dvs. civilă?

Căsătorită

Bibliografie

BIBLIA sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.

I. Dicționare

1. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicționar de Teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1994.

2, DEX '98 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

3. Durlea Ionel, Ghid teologic și misionar, Editura Polirom, București, 2000.

4. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar Enciplopedic de Cunoștințe Religioase, Editura Diecezana, Caransebeș, 2001.

5. Teologia morală ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1979, vol I și II (volume colective).

II. Lucrări de specialitate

1. Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă și Știință. Repere pentru dialog, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura I.B.M.B.O.R., 2007.

2. Anne Fournier, Catherine Picard, Secte, democrație și mondializare, cu o prefață de Raymond Forni, trad. de Radu și Rodica Valter, Editura 100+1 GRAMAR, București, 2006.

3. +Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996.

4. PS Aurel Percă, Teologia morală – Sacramentul penitenței: orientări teologice, istorice și pastorale pentru seminariști și preoți, Iași 2013.

5. Bejan Sorin, Misiunea Bisericii: între obiceiuri și Sfânta Tradiție, București, 2004.

6. Bișoc, Alois, Predicarea cuvântului lui Dumnezeu: teologie, misiune, formare, Ed. Sapienția, Iași, 2001.

7. Blaise Pascal Les pensées (Cugetări), Editura Antet, București, 2013.

8. Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, Iași, 2001.

9. Dan Puric, Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008.

10. Georgios I. Mantzaridis, Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr, traducere de pr. prof. dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, București, 2002.

11. Pr. dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism, Editura Performantica, Iași, 2006.

12. Himcinschi, Mihai C., Biserica și societatea: aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Alba Iulia, 2006.

13. Hristu Andrutsos, Sistem de morală, trad. dr. Ioan Lâncrănjan și prof. Ermis Mundopoulos, Sibiu, 1947.

14. Pr. prof. Ion Bria, Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări și perspective, Trinitas, Iași, 2003.

15. Ion Bria, Liturghia după liturghie: misiune apostolică și mărturie creștină azi, Ed. Athena, București, 1996.

16. Pr. Prof. Ion Buga, Teologia enclavelor, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, București, 1995.

17. Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006.

18. Mihail Neamțu, Gramatica Ortodoxiei, Tradiția după modernitate, Editura Polirom, Iași, 2007.

19. Mirel Bănică, „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, București, 2007.

20. Nechita Vasile, Pentru o misiologie practică, Iași, 2005.

21. Pr. Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Trinitas, Iași, 2006.

22. Nifon Mihăiță, Misiologie creștină, București, 2006.

23. Samuel W. Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big-Bang la găurile negre, traducere de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, București, 1995.

24. Savatie Baștovoi, Cartea de căpătîi a ateistului, Editura Cathisma, București, 2011.

25. Savatie Baștovoi, Ortodoxia pentru postmoderniști, Editura Cathisma, București, 2007, p. 273.

26. Tia, Arhim. Teofil, Elemente de pastorală misionară pentru o societate postideologică, Alba Iulia, 2003.

27. Thierry Magnin, Între Știință și religie.Căutare a sensului în lumea de azi, cu o prefață de Basarab Nicolescu și o postfață de Henri Manteau – Bonamy, trad. de Simona Modreanu, Editura Junimea, Iași, 2007, passim.

28. Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2002.

III. Studii și articole

1. Pr. Prof. Dr. Adrian Gabor, Contribuții actuale ale Bisericii Ortodoxe Române privind integrarea în Uniunea Europeană, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.

2. Antonio Maria Baggio, Doctrina socială creștină: identitate și metodă, în volumul Gândirea socială a Bisericii, coordonat de Ioan Ică jr. și Germano Marani, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

3. Mitropolit Antonie Plămădeală, Biserica Slujitoare, în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană în “Studii Teologice”, lucrare de doctorat, XXIV Nr. 5-8/1972, p. 583.

4. Idem, Orientarea misionară a parohiei, în Glasul Bisericii, Nr. 1/1997.

5. G. Davie, Religion in Britain since 1945, Blackwell, Oxford, 1994, passim, apud Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Trinitas, Iași, 2006.

6. Pr. prof. dr. Emanoil Băbuș, Ortodoxia națiunilor în Europa Occidentală, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.

7. Iosu M. Constantin, Instituția duhovnicului: vocație, formare și misiune. Teză de doctorat.

8. Ian G. Barbour, When Science Meets Religion, Ed. Harper, San Francisco, 2000, apud Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, op. cit..

9. Protoiereu Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologie și Știință: o sinergie, Postfață la vol. Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă și Știință. Repere pentru dialog, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura I.B.M.B.O.R., 2000.

10. Pr. Nicolae Chifăr, Convertirea lui Constantin cel Mare în lumina izvoarelor în "Ortodoxia", Seria a II-a, Nr V, Iulie-Septembrie 2013, București.

11. Niculcea, pr. lect. Adrian, Parohia ortodoxă și implicarea ei în nevoile comunității, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-12/2004.

12. +Prof. Dr. Nifon Mihăiță, Arhiepiscopul Târgoviștei, Misiologie creștină. Curs pentru uzul Facultății de Teologie, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura ASA, București, 2005.

13. Pastorație și misiune în Biserica ortodoxă: tematica pentru cursurile pastorale și de îndrumare misionară a clerului, conform Hot. Sf. Sinod nr. 572/1998, Ed. Ep. Dunării de Jos.

14. Pr. Lect. dr. Radu Petre Mureșan, Provocări și perspective ale Bisericii Ortodoxe în Uniunea Europeană, în Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.

15. Sandu, pr. lect. Dr. Dan, Teologia și practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în "Teologie și viață", nr. 5-8/2002, Trinitas, Iași.

16. Sandu, pr. lect. Dr. Dan, Teologia și practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în "Teologie și viață", nr. 5-8/2002, Trinitas, Iași.

17. Pr. Dr. Ștefan Iloaie, Misiunea Bisericii în contextual secularizării, în rev. “Renașterea”, Anul XVII, serie nouă, noiembrie 2006, 11 (199).

18. Pr. Lect. Dr. Teofil Tia, Biserica Ortodoxă Română: reflecții, analize, problematizări, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.

19. * Creștinii laici: identitate și misiune, Ed. Sapientia, Iași, 2001.

IV Site-uri și publicații on-line

http://www.certitudinea.ro/articole/credinta/view/de-la-actorie-la-calugarie-frumoasa-actrita-monica-fermo-este-acum-maica-ecaterina

http://www.cotidianul.ro/ma-nasc-din-nou-din-apa-viermanoasa-si-din-duh-rapid-189925/ accesat 12.05.2014, ora 12.00.

http://www.dailymotion.com/video/xys6ms_maica-ecaterina-monica-fermo-cum-l-am-gasit-pe-cel-ce-ma-cauta-01_lifestyle, accesat 01. 04. 2014, ora 16.45.

http://laurentiudumitru.ro/blog/2009/04/19/klaus-kenneth-doua-milioane-de-kilometri-in-cautarea-adevarului/ accesat 05.05.2014, ora 23.15.

www.ortodox.net unde există „Biserica Ortodoxă Liberă”, existentă doar virtual în spatele site-ului, accesat 12.12.2013, ora 14.00.

http://www.pasi.ro/stiri-si-evenimente/filosoful-crestin-plantinga-si-ofensiva-impotriva-ateilor.html

http://search.eb.com/eb/article-9432620, accesat 01.02.2014 ora 12.35

Despre ştiinţă

Bibliografie

BIBLIA sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.

I. Dicționare

1. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicționar de Teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1994.

2, DEX '98 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

3. Durlea Ionel, Ghid teologic și misionar, Editura Polirom, București, 2000.

4. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar Enciplopedic de Cunoștințe Religioase, Editura Diecezana, Caransebeș, 2001.

5. Teologia morală ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1979, vol I și II (volume colective).

II. Lucrări de specialitate

1. Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă și Știință. Repere pentru dialog, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura I.B.M.B.O.R., 2007.

2. Anne Fournier, Catherine Picard, Secte, democrație și mondializare, cu o prefață de Raymond Forni, trad. de Radu și Rodica Valter, Editura 100+1 GRAMAR, București, 2006.

3. +Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996.

4. PS Aurel Percă, Teologia morală – Sacramentul penitenței: orientări teologice, istorice și pastorale pentru seminariști și preoți, Iași 2013.

5. Bejan Sorin, Misiunea Bisericii: între obiceiuri și Sfânta Tradiție, București, 2004.

6. Bișoc, Alois, Predicarea cuvântului lui Dumnezeu: teologie, misiune, formare, Ed. Sapienția, Iași, 2001.

7. Blaise Pascal Les pensées (Cugetări), Editura Antet, București, 2013.

8. Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, Iași, 2001.

9. Dan Puric, Cine suntem, Editura Platytera, București, 2008.

10. Georgios I. Mantzaridis, Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr, traducere de pr. prof. dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, București, 2002.

11. Pr. dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism, Editura Performantica, Iași, 2006.

12. Himcinschi, Mihai C., Biserica și societatea: aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Alba Iulia, 2006.

13. Hristu Andrutsos, Sistem de morală, trad. dr. Ioan Lâncrănjan și prof. Ermis Mundopoulos, Sibiu, 1947.

14. Pr. prof. Ion Bria, Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări și perspective, Trinitas, Iași, 2003.

15. Ion Bria, Liturghia după liturghie: misiune apostolică și mărturie creștină azi, Ed. Athena, București, 1996.

16. Pr. Prof. Ion Buga, Teologia enclavelor, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, București, 1995.

17. Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006.

18. Mihail Neamțu, Gramatica Ortodoxiei, Tradiția după modernitate, Editura Polirom, Iași, 2007.

19. Mirel Bănică, „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, București, 2007.

20. Nechita Vasile, Pentru o misiologie practică, Iași, 2005.

21. Pr. Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Trinitas, Iași, 2006.

22. Nifon Mihăiță, Misiologie creștină, București, 2006.

23. Samuel W. Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big-Bang la găurile negre, traducere de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, București, 1995.

24. Savatie Baștovoi, Cartea de căpătîi a ateistului, Editura Cathisma, București, 2011.

25. Savatie Baștovoi, Ortodoxia pentru postmoderniști, Editura Cathisma, București, 2007, p. 273.

26. Tia, Arhim. Teofil, Elemente de pastorală misionară pentru o societate postideologică, Alba Iulia, 2003.

27. Thierry Magnin, Între Știință și religie.Căutare a sensului în lumea de azi, cu o prefață de Basarab Nicolescu și o postfață de Henri Manteau – Bonamy, trad. de Simona Modreanu, Editura Junimea, Iași, 2007, passim.

28. Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2002.

III. Studii și articole

1. Pr. Prof. Dr. Adrian Gabor, Contribuții actuale ale Bisericii Ortodoxe Române privind integrarea în Uniunea Europeană, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.

2. Antonio Maria Baggio, Doctrina socială creștină: identitate și metodă, în volumul Gândirea socială a Bisericii, coordonat de Ioan Ică jr. și Germano Marani, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

3. Mitropolit Antonie Plămădeală, Biserica Slujitoare, în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană în “Studii Teologice”, lucrare de doctorat, XXIV Nr. 5-8/1972, p. 583.

4. Idem, Orientarea misionară a parohiei, în Glasul Bisericii, Nr. 1/1997.

5. G. Davie, Religion in Britain since 1945, Blackwell, Oxford, 1994, passim, apud Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Trinitas, Iași, 2006.

6. Pr. prof. dr. Emanoil Băbuș, Ortodoxia națiunilor în Europa Occidentală, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.

7. Iosu M. Constantin, Instituția duhovnicului: vocație, formare și misiune. Teză de doctorat.

8. Ian G. Barbour, When Science Meets Religion, Ed. Harper, San Francisco, 2000, apud Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, op. cit..

9. Protoiereu Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologie și Știință: o sinergie, Postfață la vol. Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă și Știință. Repere pentru dialog, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura I.B.M.B.O.R., 2000.

10. Pr. Nicolae Chifăr, Convertirea lui Constantin cel Mare în lumina izvoarelor în "Ortodoxia", Seria a II-a, Nr V, Iulie-Septembrie 2013, București.

11. Niculcea, pr. lect. Adrian, Parohia ortodoxă și implicarea ei în nevoile comunității, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-12/2004.

12. +Prof. Dr. Nifon Mihăiță, Arhiepiscopul Târgoviștei, Misiologie creștină. Curs pentru uzul Facultății de Teologie, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura ASA, București, 2005.

13. Pastorație și misiune în Biserica ortodoxă: tematica pentru cursurile pastorale și de îndrumare misionară a clerului, conform Hot. Sf. Sinod nr. 572/1998, Ed. Ep. Dunării de Jos.

14. Pr. Lect. dr. Radu Petre Mureșan, Provocări și perspective ale Bisericii Ortodoxe în Uniunea Europeană, în Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.

15. Sandu, pr. lect. Dr. Dan, Teologia și practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în "Teologie și viață", nr. 5-8/2002, Trinitas, Iași.

16. Sandu, pr. lect. Dr. Dan, Teologia și practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în "Teologie și viață", nr. 5-8/2002, Trinitas, Iași.

17. Pr. Dr. Ștefan Iloaie, Misiunea Bisericii în contextual secularizării, în rev. “Renașterea”, Anul XVII, serie nouă, noiembrie 2006, 11 (199).

18. Pr. Lect. Dr. Teofil Tia, Biserica Ortodoxă Română: reflecții, analize, problematizări, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.

19. * Creștinii laici: identitate și misiune, Ed. Sapientia, Iași, 2001.

IV Site-uri și publicații on-line

http://www.certitudinea.ro/articole/credinta/view/de-la-actorie-la-calugarie-frumoasa-actrita-monica-fermo-este-acum-maica-ecaterina

http://www.cotidianul.ro/ma-nasc-din-nou-din-apa-viermanoasa-si-din-duh-rapid-189925/ accesat 12.05.2014, ora 12.00.

http://www.dailymotion.com/video/xys6ms_maica-ecaterina-monica-fermo-cum-l-am-gasit-pe-cel-ce-ma-cauta-01_lifestyle, accesat 01. 04. 2014, ora 16.45.

http://laurentiudumitru.ro/blog/2009/04/19/klaus-kenneth-doua-milioane-de-kilometri-in-cautarea-adevarului/ accesat 05.05.2014, ora 23.15.

www.ortodox.net unde există „Biserica Ortodoxă Liberă”, existentă doar virtual în spatele site-ului, accesat 12.12.2013, ora 14.00.

http://www.pasi.ro/stiri-si-evenimente/filosoful-crestin-plantinga-si-ofensiva-impotriva-ateilor.html

http://search.eb.com/eb/article-9432620, accesat 01.02.2014 ora 12.35

Anexe

Interviu 1 Religie vs. știință

1. Credeți în Dumnezeu ? Dacă spune ”Da” la acestă întrebarea, se va continua cu întrebarea 6.

Nu

2. Dar în ce credeți ?

În nimic, sunt ateu

3. Ați crezut vreodată în Dumnezeu?

Da, când eram mic (râde)

4. Care este motivul pentru care nu mai credeți în Dumnezeu?

Am crescut și am aflat singur care este adevărul, religia este doar o idee iar Biblia o carte de basme.

5. Cine v-a influențat în luarea acestei decizii, să nu mai credeți?

știința

6. Cărei religii aparțineți?

nu am religiei

7. Vă puteți înțelege bine cu oamenii ce aparțin unei religii diferite de a dumneavoastră?

depinde de persoană

8. Dar cu oamenii fără religie?

da, evident

9. Care credeți că este relația dintre religie și știință?

Sunt lucruri care se contrazic, se exclud chiar. Vă dau doar căteva exemple prin care veți vedea că am dreptate: versetele din capitolul 1 din cartea Genezei privitoare la creația omului contrazic versetele din capitolul 2, adică, în primul caz se spune că omul a fost creat în a șasea zi, iar în al doilea, după creație, nu mai vorbesc de cele 4 evanghelii care se contrazic în legătură cu nașterea lui Iisus și viața acestuia.

10. Credeți că pe viitor, oamenii vor fi:

Indiferenți față de religie

11. Credeți că lumea ar fi mai bună dacă toți oamenii ar avea aceeași religie?

Da

12. V-ați simțit vreodată discriminați din cauza credințelor dumneavoastră?

Da.

13*. Descrieți pe scurt situația în care v-ați simțit discriminat: Dacă ați răspuns cu "Nu" la întrebarea 12 treceți la întrebarea următoare

Există o adesă pe facebook cu dezbateri între religie și știință să vedeți acolo cât de mult înjură creștinii, văzând că nu au argumente sau mai mult decât atât eu nu am văzut ateu să cerșească sau să încerce să-i convingă pe creștini să devină atei…..

14. Convingerile dumneavoastră religioase diferă de cele ale membrilor familiei?

Da

15. Sexul:

Masculin

16. Vârsta dumneavoastră:

39 ani

17. Ultima școală absolvită a fost de nivel:

Postuniversitar

19. Care este starea dvs. civilă?

Necăsătorit

Interviu 2 Habotnicia

1. Credeți în Dumnezeu ? Dacă spune ”Da” la acestă întrebarea, se va continua cu întrebarea 6.

Nu

2. Dar în ce credeți ?

în nimic

3. Ați crezut vreodată în Dumnezeu?

Da.

4. Care este motivul pentru care nu mai credeți în Dumnezeu?

habotnicia oamenilor

5. Cine v-a influențat în luarea acestei decizii, să nu mai credeți?

sincer lumea în care trăim m-a făcut să nu mai cred

6. Cărei religii aparțineți?

Fără religie

7. Vă puteți înțelege bine cu oamenii ce aparțin unei religii diferite de a dumneavoastră?

Da

8. Dar cu oamenii fără religie?

Da

9. Care credeți că este relația dintre religie și știință:

Sunt unele lucruri care se exclud iar altele se completează

10. Credeți că pe viitor,oamenii vor fi:

Opuși religiei

11. Credeți că lumea ar fi mai bună dacă toți oamenii ar avea aceeași religie?

Nu

12. V-ați simțit vreodată discriminați din cauza credințelor dumneavoastră?

Da

13*. Descrieți pe scurt situația în care v-ați simțit discriminat: Dacă ați răspuns cu "Nu" la întrebarea 12 treceți la întrebarea următoare

Am fost creștin ortodox, botezat, dar acum nu mai vreau să aud de Biserică și religie, știți de ce? Mă săturasem, când mergeam și eu la Biserică mă disperau babele alea care erau ca jandarmi, gata să facă ordine prin biserică, pregătite oricând cu observații și sfaturi pertinente, dar inoportune de cele mai multe ori, apoi erau cei cu vechime și prezență bună pe la slujbe, care și-au cumpărat "parcele", străni sau chiar locuri de veci prin biserică și care "te dau în judecata", dacă le-ai călcat teritoriul. Așa că decât să merg să mă enervez, nu mă mai duc deloc și nu mă mai interesează religia, să stea ei acolo cu popa.

14. Convingerile dumneavoastră religioase diferă de cele ale membrilor familiei?

Da

15. Sexul:

Masculin

16. Vârsta dumneavoastră:

54 ani

17. Ultima școală absolvită a fost de nivel:

Liceal

18. Statutul profesional actual:

Pensionar

19. Care este starea dvs. civilă?

Căsătorit

Interviu 3 Materialismul

1. Credeți în Dumnezeu ? Dacă spune ”Da” la acestă întrebarea, se va continua cu întrebarea 6.

ha, ha, nuu bineînțeles

2. Dar în ce credeți ?

în puterea banilor

3. Ați crezut vreodată în Dumnezeu?

Nu, faceți mișto!?

4. Care este motivul pentru care nu mai credeți în Dumnezeu?

nu există

5. Cine v-a influențat în luarea acestei decizii, să nu mai credeți?

nimeni, este ceva abstract ….îl putem vedea?

6. Cărei religii aparțineți?

nu am așa ceva

7. Vă puteți înțelege bine cu oamenii ce aparțin unei religii diferite de a dumneavoastră?

Da, eu fac afaceri nu vorbesc despre religie

8. Dar cu oamenii fără religie?

Da

9. Care credeți că este relația dintre religie și știință:

nu este relație

10. Credeți că pe viitor,oamenii vor fi:

Opuși religiei

11. Credeți că lumea ar fi mai bună dacă toți oamenii ar avea aceeași religie?

Nu

12. V-ați simțit vreodată discriminați din cauza credințelor dumneavoastră?

Nu, banii nu te părăsesc niciodată! …. cu cât sunt mai mulți cu atât mai bine!

13*. Descrieți pe scurt situația în care v-ați simțit discriminat: Dacă ați răspuns cu "Nu" la întrebarea 12 treceți la întrebarea următoare

14. Convingerile dumneavoastră religioase diferă de cele ale membrilor familiei?

Nu

15. Sexul:

Feminin

16. Vârsta dumneavoastră:

35 ani

17. Ultima școală absolvită a fost de nivel:

Superior

18. Statutul profesional actual:

Patron

19. Care este starea dvs. civilă?

Celibatară

Interviu 4 Singurătatea

1. Credeți în Dumnezeu ? Dacă spune ”Da” la acestă întrebarea, se va continua cu întrebarea 6.

Nu

2. Dar în ce credeți ?

fără credintă

3. Ați crezut vreodată în Dumnezeu?

Da

4. Care este motivul pentru care nu mai credeți în Dumnezeu?

viața grea, singurătatea

5. Cine v-a influențat în luarea acestei decizii, să nu mai credeți?

O întâmplare personală

6. Cărei religii aparțineți?

Fără religie

7. Vă puteți înțelege bine cu oamenii ce aparțin unei religii diferite de a dumneavoastră?

Nu

8. Dar cu oamenii fără religie?

Nu

9. Care credeți că este relația dintre religie și știință:

Sunt lucruri diferite

10. Credeți că pe viitor,oamenii vor fi:

Indiferenți față de religie

11. Credeți că lumea ar fi mai bună dacă toți oamenii ar avea aceeași religie?

Da

12. V-ați simțit vreodată discriminați din cauza credințelor dumneavoastră?

Da

13*. Descrieți pe scurt situația în care v-ați simțit discriminat: Dacă ați răspuns cu "Nu" la întrebarea 12 treceți la întrebarea următoare

Credeam in Dumnezeu, dar m-am îmbolnăvit, nimeni nu mă ajută, la televizor vad tot felul de răutăți, omoruri, bătăi, scandaluri …. nu mai cred că există Dumnezeu, dacă ar exista nu ar fi atâta rău în lume.

14. Convingerile dumneavoastră religioase diferă de cele ale membrilor familiei?

Nu

15. Sexul:

Feminin

16. Vârsta dumneavoastră:

63 ani

17. Ultima școală absolvită a fost de nivel:

Superior

18. Statutul profesional actual:

Salariat bugetar

19. Care este starea dvs. civilă?

Căsătorită

Interviu 5 Judecarea Bisericilor și clericilor de către oameni

1. Credeți în Dumnezeu ? Dacă spune ”Da” la acestă întrebarea, se va continua cu întrebarea 6.

Nu

2. Dar în ce credeți ?

în nimic, trebuie să cred neapărat în ceva!?

3. Ați crezut vreodată în Dumnezeu?

Da

4. Care este motivul pentru care nu mai credeți în Dumnezeu?

Când văd atâta nesimțire la preoți mă dezgustă, mașini luxoase, toiag de aur la Daniel, nu mai zic de faptul că avem așa multe biserici și nu suntem în stare să facem un spital. Sincer vă spun mi-am scos fetița de la ora de religie că i-a zis profesoara că o colegă de-a ei și-a rupt piciorul că nu a fost la Biserică, inexorabil!

5. Cine v-a influențat în luarea acestei decizii, să nu mai credeți?

această întâmplare și tot ce văd în jur

6. Cărei religii aparțineți?

Fără religie

7. Vă puteți înțelege bine cu oamenii ce aparțin unei religii diferite de a dumneavoastră?

Da

8. Dar cu oamenii fără religie?

Da

9. Care credeți că este relația dintre religie și știință:

Sunt lucruri diferite

10. Credeți că pe viitor,oamenii vor fi:

Indifereți

11. Credeți că lumea ar fi mai bună dacă toți oamenii ar avea aceeași religie?

Nu

12. V-ați simțit vreodată discriminați din cauza credințelor dumneavoastră?

Nu

13*. Descrieți pe scurt situația în care v-ați simțit discriminat: Dacă ați răspuns cu "Nu" la întrebarea 12 treceți la întrebarea următoare

14. Convingerile dumneavoastră religioase diferă de cele ale membrilor familiei?

Da

15. Sexul

Feminin

16. Vârsta dumneavoastră:

40 ani

17. Ultima școală absolvită a fost de nivel:

Liceal

18. Statutul profesional actual:

Salariat bugetar

19. Care este starea dvs. civilă?

Căsătorită