Aspecte Concrete ale Catehizarii In Diaspora

CUPRINS

Argument

La inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în ședințele de lucru din 29 octombrie 2013 și 29 septembrie 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2015 să fie declarat Anul omagial al misiunii parohiei și mănăstirii azi și Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur și al marilor păstori de suflete din eparhii. S-a luat decizia ca această temă să fie tratată în eparhiile și în instituțiile de învățământ teologic ale Bisericii Ortodoxe Române prin dezbateri, colocvii, seminarii, simpozioane, conferințe etc. cu scopul prezentării istoriei, vieții și activității parohiei în trecut și azi, precum și a unor renumiți preoți, care prin slujirea și activitatea lor, au contribuit la susținerea, consolidarea și dinamizarea vieții și misiunii parohiei.

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române definește parohia ca fiind comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni, situată pe un anume teritoriu și subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ și patrimonial, condusă de un preot paroh numit de arhiepiscopul sau episcopul eparhiei respective.

Din punct de vedere spiritual, parohia este comunitatea în care se mântuiesc cei ce, prin Botez, Mirungere și Euharistie, au devenit creștini ortodocși. În parohie, la fel ca în familie, învățăm să ne rugăm împreună, să ne bucurăm împreună și să avem compasiune față de cei care trec prin suferință sau prin tristețea pierderii celor dragi. Parohia este o mare familie spirituală. Afilierea la parohie se întreține, printre altele, prin lucrarea de catezihare pe care o face Biserica prin delegații ei.

Constituirea parohiei și a întregii vieți duhovnicești se face cu un singur scop – îndumnezeirea membrilor ei. Misiunea și pastorația, atât a celor botezați cât și a celor ce nu au primit cuvântul Evangheliei, se face în și prin comunitățile creștine autentice. Preotul nu are dreptul să facă din misiune o preocupare secundară. Parohia, prin conducerea și îndrumarea preotului, trebuie să devină o comunitate mărturisitoare care se angajează într-o pastorație imediată, ordonată, eficace.

Lucrarea de față se dorește a fi o contribuție modestă, ca răspuns la inițiativa Sfântului Sinod. Ea va dezbate modul în care se face astăzi lucrarea misionară a Bisericii Ortodoxe din diaspora, în special prin lucrarea de catehizare a credincioșilor pe care vremurile i-au situat departe de matricea spirituală a Ortodoxiei românești oferind un profil valoros al diasporei care merită a se face cunoscut și fructificat.

Capitolul I. Catehizarea – o necesitate misionară a zilelor noastre

Unii filozofi afirmă că omul a devenit om grație cuvântului vorbit. Și aceasta pe bună dreptate, fiindcă printre darurile pe care Dumnezeu le-a dat omului la creație, cel mai de preț a fost graiul articulat sau limbajul. Cuvântul este un fenomen originar al vieții spirituale în comunitate, iar limbajul este o creație spontană a spiritului, pentru a determina realitatea și a revela adevărul.

În cuvânt rezidă o putere miraculoasă, tocmai fiindcă el poate vehicula un sens, un adevăr sau neadevăr, un adevăr omenesc sau suprauman, așadar un adevăr revelat. Cuvântul unește și ține persoanele distincte. Prin cuvânt se comunică unul altuia, fiecare simțindu-l pe celălalt ca ceva deosebit. Fără schimbul de cuvinte, oamenii nu ar fi oameni, n-ar avea o umanitate comună și totuși variată.

Lucrarea de față ne determină să facem recurs la cuvintele puternice, fondatoare de sensuri vii, oricând capabile să ne arunce într-un alt mod de viață, mai bun, mai așezat, mai frumos. Tot cuvântul spus de Domnul Hristos dă viață și sens existenței firave a umanității. Fiecare cuvânt rostit de El și surprins de Evanghelie are darul de a inaugura ceva absolut nou, inedit și întotdeauna iradiant: „Iubiți pe vrăjmașii voștri” (Mt. 5, 44); „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33); „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze mie” (Mc. 8, 34). Și așa, am putea cita întreaga Evanghelie.

Într-o epocă în care Biserica nu se simțea prea confortabil cu întrebuințarea cuvântului, este dificil pentru noi să apreciem tenacitatea primilor propovăduitori ai lui Iisus din Nazaret. Aceștia simțeau un imbold irezistibil de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu și nimic nu îi putea reduce la tăcere. Vestirea Evangheliei nu a fost o exprimare publică a unei opinii, cât mai ales o activitate de urgență eshatologică, de care depindea însăși consumarea istoriei. Minunile au atestat energia ei supranaturală. Sub impactul ei, puterile răului erau învinse, iar bărbații și femeile găseau credința în Hristos. Evanghelia avea să devină „sabia Domnului”, aducând mântuire celor drepți și judecată celor ce refuzau: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16).

În Noul Testament, verbul a vesti sau a proclama îl întâlnim de 61 de ori (în 28 de forme diferite), de opt ori în Faptele Apostolilor, în 8, 5; 9, 20; 10, 37, 42; 15, 21; 19, 13; 20, 25; 28, 31. Substantivul vestitor, cel care proclamă este întâlnit de trei ori (1 Tim. 2, 7; 2 Tim. 1, 11; 2 Pt. 2, 5). Sfântul Apostol Pavel, în calitate de apostol trimis de Hristos (2 Tim. 1, 11) și de învățător, a afișat calități pe care le-a învățat de la Domnul Iisus Hristos, Cel care, pe pământ și în ceruri, este adevăratul Propovăduitor, Apostol și Învățător.

Pentru a reda măreția propovăduirii, scriitorii creștini pun în lucru o serie de cuvinte și expresii. Un învățător este un ευαγγελιστής – un mesager al bunelor vestiri. De asemenea, este un κηρυξ, un crainic divin, termen folosit de mai bine de 60 de ori în Noul Testament. El este cel care proclamă împărăția. Este vital să înțelegem de ce cateheza este atât de importantă în viața Bisericii. În ultimii ani, s-a încercat înlocuirea catehezei cu mijloace de comunicare moderne despre viața Bisericii, insinuând că clasica cateheză este o metodă demodată, care ar trebui înnoită prin dialog, film sau prezentări dramatice. Nu avem nimic împotriva folosirii altor metode, câtă vreme acestea sunt suplimentare, fără însă a avea pretenția de a înlocui cateheza. Vom menționa aceste procedee complementare pe parcursul acestei lucrări de licență.

1.1 Definirea termenilor: misiune, cateheză, diaspora

Misiune (de la verbul mitto, ere – a trimite) înseamnă acțiunea de a anunța Evanghelia mântuirii, ca martor al lui Hristos (Fpt. 1, 8), în numele lui Hristos: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (In. 20, 21). Este acțiunea de a comunica, a transmite și a universaliza Vestea cea Bună, chemând pe toți la pocăință, la convertire personală și la botez în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor (Fpt. 2, 37-38) și viață în comuniune.

În viziunea și practica ortodoxă, există două aspecte inseparabile ale misiologiei:

a) Unul strict de evanghelizare, adică propovăduirea orală a Evangheliei sau „slujirea cuvântului” (Fpt. 6, 4), după cum și Apostolul Pavel spune: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El, fără propovăduitor? Și cum vor propovădui, dacă nu sunt trimiși?” (Rom. 10, 14-15).

b) Unul larg de mărturie (martyria), care se referă la viața creștină. Sfințenia membrilor Bisericii este cea mai puternică metodă de mărturie evanghelică: „Pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Efes. 3, 10-11).

În ceea ce privește cateheza, ea este o acțiune formativă, derulată în cadrul Bisericii de către personalul de cult sau laici instruiți, și are ca obiectiv introducerea metodică a credincioșilor în cult și în tainele credinței, prin cunoașterea, interiorizarea și concretizarea valorilor religioase prin care se urmărește o inițiere sistematică în cultul sau credința creștină având caracter misionar-apologetic. Ea pune accentul pe stimularea credinței, pe formarea comportamentelor religioase și pe evanghelizarea persoanelor. Scopul catehezei este centrat pe conturarea și consolidarea credinței, în perspectiva mântuirii.

Etimologictermenul de cateheză provine din limba greacă. Activitatea catehetică din Biserica primară se numea κατήχισις, termen pe care nu-l întâlnim sub această formă în Sfânta Scriptură. Întâlnim în schimb formele verbale κατηχεῖν, κατηχεῖσθαι.Romani 2, 18: Și-I cunoști voia (lui Dumnezeu) și, învățat fiind de Lege (ηχούμενος ἐκ τοῦ νόμου) știi să deslușești deosebirile.

Cateheza este destinată persoanelor ce caută repere de ordin cognitiv, atitudinal și existențial, care se pregătesc de primirea anumitor Sfinte Taine sau vor să-și consolideze sau sporească credința. Auditoriul poate fi eterogen, sub aspectul pregătirii culturale și al vârstei, de la copii și până la vârstnici.

Literatura de specialitate recomandă respectarea unor principii care ghidează catehizarea cum ar fi principiul hristocentric și cel eclesiocentric sau al respectării particularităților de vârstă și individuale,etc. Aceste principii acționează complementar.

Cateheza se realizează în spațiul eclezial, în biserică sau alte locații ce țin de biserică. Ea se poate prelungi și cu alte ocazii, prin vizite sau excursii la mănăstiri sau în zone cu încărcătură duhovnicească, prin acțiuni culturale, prin asociații cu caracter religios.

Prin cateheză, se transmit cunoștințe, atitudini, valori și conduite. În catehizare, accentul se pune pe introducerea în cult, formarea credinței și a comportamentelor. Există o politică unitară de catehizare la nivel de instituție bisericească centrală (mitropolie, patriarhie), dar elementele de conținut trebuie adaptate de preot la nevoile parohiei și ale persoanelor catehizate.

Conținutul unui program de formare catehetică se alege în funcție de prioritățile și responsabilitățile pastorale, vizându-se două aspecte: inițierea în tainele credinței, legătura dintre viață și spiritualitatea religioasă, integrarea experienței personale în opera de formare catehetică și prezentarea tezaurului credinței creștin-ortodoxe.

Temele pot să aparțină sferei dogmatice, liturgice, morale, sociale, comportamentale, iar catehetul are datoria de a pătrunde în subtilitățile credinței pe care o reprezintă, pentru a potența o receptivitate maximă a catehumenului față de credința ortodoxă. Cateheza poate prezenta teme precum: pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine, conduita credinciosului la Sfânta Liturghie, rolul Sfintei Liturghii în viața personală și comunitară, specificitatea cultică a religiei noastre, experiența rugăciunii, a iertării și a împăcării cu ceilalți, Iisus Hristos – modelul vieții noastre, raportarea la Sfânta Scriptură și la Sfânta Tradiție, sfinții și importanța lor pentru viețuirea creștină, forme de implicare în viața parohiei, pregătirea pentru întâmpinarea marilor sărbători creștine, importanța mesajului evanghelic pentru omul contemporan, responsabilitatea creștinului față de aproapele.

Profesorul Constantin Cucoș de la Facultatea de Științe ale Educației din cadrul Univrsității Al. I. Cuza din Iași enumeră o serie de metode ce pot fi utilizate cu succes în cateheză: rugăciunea, participarea la cultul divin, reflecția religioasă, lectura și studiul textului scripturistic, hermeneutica simbolismului religios, observarea și contemplarea directă a lumii ca parte a creației.

În ce privește forma de realizare, catehizarea se poate face prin ședințe de cateheză, dialog săptămânal, conferințe pe teme spirituale, studiu în biblioteca parohială, buletinul parohial etc.Cateheza se face într-o deplină stare de libertate. Este important să se țină cont de obiectivele propuse de catehumenilor, ce probleme să se discute, prin ce modalități, în ce cadru, cu ce mijloace etc. Este recomandat să fie implicate și persoane adulte, care impun respect prin experiența de viață sau prin calitățile de ordin cognitiv, volițional sau atitudinal.

Obiectivele catehezei nu pot fi ușor verificate dacă au fost atinse deoarece credința nu este reductibilă la un număr. Deseori ea nu este nici exteriorizată. Evaluarea credinței altuia este deci o iluzie, dacă nu chiar o blasfemie în fața lui Dumnezeu. Eventual, putem evalua unele achiziții comportamentale, deprinse ca urmare a misiunii de catehizare. Sau pot fi evaluați pașii făcuți pe acest drum de catehumen, pași ce nu pot fi disociați de cei ai catehetului.

Ajungem la termenul de diaspora. Primul articol din Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române precizează că aceasta se definește drept „comunitatea creștinilor ortodocși, clerici, monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mânăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul și în afara granițelor României”. În consecință, Biserica are obligația de a se îngriji, din punct de vedere spiritual, de toți fiii săi, indiferent dacă aceștia domiciliază în țară sau în străinătate. Același Statut al Bisericii Ortodoxe Române, în art. 5, alin 1, art. 6, alin. 2, și articolul 8, alin.1, reglementează dreptul de jurisdicție asupra diasporei ortodoxe române.

Termenul de diaspora provine din vocabularul istoriei Bisericii și, etimologic, se definește ca fiind dispersarea unei etnii în lume. Termenul implică recunoasterea unei legături de colaborare, cu țara de origine.

Diaspora ortodoxă este alcătuită din toți credincioșii ortodocși care, din diferite motive, s-au stabilit în afara țărilor de origine și s-au constituit în comunități prin acțiunea misionară a Bisericilor Ortodoxe Autocefale, sau au aderat la acestea prin convertire. În sens juridic, prin Diaspora ortodoxă înțelegem toate comunitățile bisericești organizate în afara teritoriului unei Biserici autonome sau autocefale, care, din punct de vedere canonic, depind de Bisericile Mame din care s-au desprins, deci continuă să rămână sub jurisdicția Bisericilor din care s-au detașat.

Întrucât fiecare Biserică Autocefală are aceleași drepturi, indiferent de vechime, număr de credincioși sau ordine canonică, nimeni nu-și poate aroga dreptul exclusiv asupra diasporei. Pe de o parte, Patriarhia Ecumenică și celelalte Biserici Autocefale de limbă greacă interpretează simplist canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon (451) și consideră că toți creștinii ortodocși din afara țărilor lor de baștină trebuie să fie în jurisdicția canonică a Bisericii Constantinopolului, argumentul principal fiind primatul de onoare al Scaunului Ecumenic. Din punctul nostru de vedere, textul canonului 28 face referire exclusivă la dreptul Constantinopolului asupra diocezelor Asia, Pont și Tracia, nu asupra diasporei Bisericii întregi.

Pe de altă parte, Patriarhia Română, Patriarhia Moscovei și alte Biserici autocefale consideră că naționalitatea și misiunea sunt criterii ce le îngăduie să-și depășească limitele jurisdicționale naționale și să-și organizeze propria diasporă, „iar Bisericile lui Dumnezeu cele ce sunt între popoarele barbare, trebuie să se administreze după obiceiul părinților, care s-a ținut” (canonul 2 al Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol, 381). De asemenea, potrivit canonului 34 Apostolic, episcopii unui neam se organizează și se conduc prin sinod propriu, independent de ierarhia altei Biserici.

Chiar Patriarhia Ecumenică, prin Tomosul din anul 1908, acorda Bisericii din Grecia dreptul de jurisdicție asupra comunităților grecești din afara granițelor, drept retras în anul 1922.

Unitatea Ortodoxiei în diaspora nu rezultă din subordonarea tuturor diasporelor naționale unui centru unic, supra etnic, ce se pretinde neutru, ci rezultă din buna înțelegere, consultare, cooperare practică și coresponsabilitate a tuturor ortodocșilor din diaspora, pentru promovarea credinței creștine.

Până la o reglementare definitivă și unanim acceptată a temei privind organizarea diasporei ortodoxe, de către Sfântul și Marele Sinod, în duhul unității și al păcii, trebuie să persiste respectarea organizării bisericești de astăzi, bazată pe principiul autocefaliei și pe realitățile timpului.Dreptul și obligația Bisericii Ortodoxe Române de a se îngriji de propria diasporă au fost împărtășite de toți delegații Bisericii noastre la întrunirile panortodoxe, au fost argumentate istoric, canonic și ecclesiologic de teologii români și acceptate de românii ortodocși din străinătate.

Trebuie să existe și să funcționeze principiul reciprocității; principiul teritorial-canonic trebuie combinat, prin iconomie, cu principiul pastoral-cultural (lingvistic), deoarece nu sunt păstorite terenuri, ci persoane umane concrete. Cooperarea interortodoxă vizează păstrarea dreptei credințe și a comuniunii frățești, fără nicio constrângere.

1.2 Misiunea – preocupare centrală a Bisericii

Teologia ortodoxă s-a folosit cu precauție și chiar cu suspiciune de terminologia misionară care s-a impus în creștinismul occidental, în secolele trecute datorită faptului că „mult timp, noțiunea de misiune a fost concepută ca extindere a religiei creștine în vederea plantării de Biserici în spații necreștine”, iar misionarii au fost actorii care au interpretat această extindere „în sensul unei misiuni de conquistă și de dominare, exprimată în categorii eclesiale și culturale”.

La nivelul comunităților de credincioși, cât și al societății civile, predomină o percepție greșită, că lucrarea misionară este un atribut exclusiv al ierarhiei Bisericii și al structurilor conexe acesteia. Din partea Bisericii, constatăm lipsa unei strategii de implicare a laicatului în misiunea Bisericii noastre. Aceasta poate și pentru că nu există o fundamentare teologică a vocației misionare a tuturor creștinilor, adaptată orizontului de așteptare al lumii contemporane.

1.2.1 Ontologia misionară a Bisericii

Misiunea creștină este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei și a integrării oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt, Împărăție ce se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă.

Misiunea ține de însăși natura Bisericii deoarece Biserica continuă lucrarea lui Hristos pentru mântuirea lumii. Această lucrare poate fi realizată doar de Duhul Sfânt. Sf. Luca, autorul cărții Faptele Apostolilor menționează: „Veți primi putere când Duhul Sfânt se va pogorâ peste voi și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria până la marginile pământului” (1, 8). Biserica nu își împlinește lucrarea prin forțele ei proprii. Duhul Sfânt este dat Bisericii ca un dar permanent care o împuternicește în lucrare și îi dă avânt pentru o viață dinamică. Așadar, prin definiție, Biserica nu poate rămâne statică sau mulțumită de starea prezentă a lucrurilor. Ea trebuie să se afle permanent în misiune, proclamând, anunțând și învățând pe alții vestea bună.

Îndrăzneala și înțelepciunea de care au avut nevoie cei dintâi propovăduitori ai Evangheliei atunci când au fost trimiși în misiune le-au fost asigurate numai de către Duhul Sfânt care este izvor de putere și de înțelepciune. Aceasta este explicația pentru care Iisus nu le dă voie ucenicilor să-și înceapă misiunea înainte de a fi îmbrăcați cu putere de sus (Luca 24, 49). În acest context misionar, Iisus le promite ucenicilor că nu peste mult timp le va trimite „făgăduința Tatălui", un sinonim pentru Duhul Sfânt, și că primindu-L, vor fi „îmbrăcați cu putere de sus" (v. 49).

Dacă prima sintagmă „făgăduința Tatălui" se referă clar la Duhul Sfânt Cel promis de către Dumnezeu Tatăl prin profeții din vechime (Is. 44, 3; Ioil 2, 28-29), cea de-a doua – „putere de sus" – face referire la unul din efectele primirii Duhului de către ucenici. În mod similar, când, în a doua sa carte, Luca repetă promisiunea făcută de Iisus, el folosește termenul „putere" nu pentru Duhul Sfânt, ci doar pentru efectele Lui: „Ci voi veți primi o putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi … " (Fapte 1, 8). De altfel, Luca nici nu confundă pneuma cu dunamis, dar nici nu le disociază în așa fel încât dunamis (puterea) să devină o entitate impersonală, ruptă de Persoana Duhului sau de Persoana Fiului. Și acolo unde cei doi termeni sunt gramatical separați printr-o conjuncție copulativă – „Duhul Sfânt și putere" (Fapte 10, 38) – ei trebuie luați împreună ca o referire la „puterea Duhului Sfânt”.

Întrucât promisiunea Duhului apare aici într-un context misionar, ca de altfel și în Fapte 1, 8, începe să se contureze perspectiva lui Luca asupra rolului Duhului Sfânt în viața credincioșilor. Pentru Luca, Duhul Sfânt este, prin efectele Lui, puterea de misiune a apostolilor și a întregii Biserici. Marea însărcinare pe care a dat-o Domnul apostolilor înseamnă mai mult decât a credita pe cineva cu o misiune, înseamnă a trimite și a împuternici, împreună. Normal este ca atât trimiterea cât și împuternicirea să aibă loc simultan, ca în cazul apostolului Pavel: el își primește însărcinarea de la Domnul (Fapte 9, 15; 22, 15; 26, 17,18) și este împuternicit imediat cu Duhul Sfânt (9, 17). în cazul celor doisprezece apostoli, cele două elemente ale însărcinării, trimiterea și împuternicirea, sunt menționate împreună (trimiterea: 24, 47, 48, 50; împuternicirea: 24, 49), dar sunt separate în timp. Cu toate că ucenicii sunt trimiși deja, ei trebuie să aștepte în Ierusalim până la Cincizecime, când, prin împuternicirea pe care aveau să o primească, însărcinarea lor avea să se întregească.

Primii martori ai propovăduirii Evangheliei lui Hristos, au fost Sfinții Apostoli, discipolii Mântuitorului, cei care au fost în contact direct cu El și cei care au dus mai departe, prin viu grai sau prin scrierile lor, învățătura de credință revelată de Dumnezeu Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh. Istoria bisericească infirmă afirmația potrivit căreia Biserica Ortodoxă duce lipsă de misionarism, că nu are o misiune fructuoasă . Sfinții Chiril și Metodiu au creștinat popoarele de limbă slavă. Misionarii ruși au convertit populațiile mongoloide, atingând cele mai nordice puncte ale continentului asiatic.

Biserica Ortodoxă urmărește continuitatea cât mai fidelă a credinței, o continuitate a tradiției de la o generație la alta. Acest principiu este primordial pentru orice Biserică, deoarece fără această propovăduire continuă, Biserica își pierde unul din argumentele ființării sale.

1.2.2 Dimensiunile mandatului hristic încredințat Bisericii creștine

Dimensiunea misiunii Apostolilor se revelează deplin numai după Înviere, Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt, când misiunea lor devine o mărturie a biruinței lui Hristos asupra păcatului și morții, o mărturie a vieții celei noi revelate în lume prin Hristos, în comuniunea Sa de viață și iubire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Componenta esențială a misiunii creștine este legată de încorporarea sacramentală în trupul eclesial al lui Hristos, prin care participăm la viața de comuniune a Sfintei Treimi.

Principiile misionare dezvoltate în epistolele pauline stau la baza oricărei misiuni creștine, de formare și consolidare a comunității creștine de pretutindeni. Apostolul Pavel vorbește de faptul că misiunea nu are restricții legate de rasă sau religie. El le vestește tuturor Evanghelia lui Hristos, pe înțelesul fiecăruia.

1.2.2.1 Dimensiunea verticală (spre Dumnezeu) – slava lui Dumnezeu

Scopul misiunii Bisericii este slăvirea lui Dumnezeu prin prezentarea Lui ca singurul Împărat. Sf. Ap. Pavel scrie celor din Efes: „Pentru ca înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor și stăpâniilor, în ceruri” (Ef. 3, 10). Înțelegem că misiunea Bisericii este să-L reprezinte pe Dumnezeu, iar prin viața și slujirea ei să dea mărturie despre Cel Preaînalt.

Biserica pune în lumina slava lui Dumnezeu atunci când face cunoscută taina lui Hristos. La începutul aceluiași capitol al Ep. către Efeseni, Apostolul vorbește despre „iconomia harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat mie pentru voi, Că prin descoperire mi s-a dat în cunoștință această taină, precum v-am scris înainte pe scurt. De unde, citind, puteți să cunoașteți înțelegerea mea în taina lui Hristos Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinților Săi apostoli și prooroci, prin Duhul”. Observăm că Sf. Pavel numește adevărul propovăduit „taina lui Hristos” (v. 4).

Taina lui Hristos trebuie împărtășită sau propovăduită la toți. Apostolul a primit sarcina de a vesti neamurilor acest adevăr (v. 8), pentru ca lumina acestei revelații să fie cunoscută de toți (v. 9). Aici Apostolul arată misiunea bisericii, pentru împlinirea acestei așteptări: „Pentru ca înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor și stăpâniilor, în ceruri” (Ef. 3, 10). Datoria și chemarea Bisericii este să vestească întregii lumi acest mesaj, această veste bună, care va conduce la preamărirea lui Dumnezeu. Aceasta nu e o opțiune, ci este chiar împlinirea planului pe care Dumnezeu îl are cu Biserica, „după sfatul cel din veci, pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru” (v. 11).

Misiunea pe care o face Biserica trebuie orientată spre Împărăție. Scopul misiunii nu este să ne promovăm pe noi, ci e acela de a-i face pe oamenii să Îl simtă și să îl slăvească pe Dumnezeu. Prin misiune, cautăm nu slava noastră, ci a lui Dumnezeu, Împăratul. Biserica este un agent, un instrument al Împărăției lui Dumnezeu. Evanghelia este chintesența mesajului creștin și centru al misiunii. Vestirea Întrupării lui Dumnezeu reprezintă centrul vital al unității Universului, căci după Înomenirea Cuvântului lui Dumnezeu, firea umană primește o nouă putere de purificare și regenerare, nu doar a sinelui propriu, ci și a întregii creații.

Scopul ultim al misiunii nu poate fi înțeles fără perspectiva eshatologică. Voia divină este ca toată făptura să se împărtășească de slava lui Dumnezeu (Is. 66, 18, Rom. 8, 17, 9, 23, 1 Pt. 5, 10, 1 Cor. 2, 7), să crească „din slavă în slavă” (2 Cor. 3, 18), iar Dumnezeu să fie „totul în toate” (1 Cor. 15, 28). Dar acest proces de sfințire începe încă din această viață, noi trăind între „deja” și „nu încă”.

1.2.2.2 Dimensiunea orizontală (spre biserică) – comunitatea (koinonia)

Pr. Nicolae Moșoiu, definind termenul de „misiune”, consideră că acesta are înțelesul de proclamare și împărtășire a veștii celei bune a Evangheliei prin cuvânt – kerygma, faptă – diakonia, rugăciune și cult – leiturgia, și prin mărturisirea zilnică a vieții creștine -martyria; învățarea ca mod de creștere și întărire a oamenilor în relația lor cu Dumnezeu și între ei; și tămăduirea ca integritate și reconciliere, spre a se realiza koinonia – comuniunea cu Dumnezeu, comuniunea cu oamenii și comuniunea cu întrega creație.

Biserica, plină de iubirea Sf. Treimi, este unitatea iubitoare între membrii săi. „În Biserică – zice Părintele Stăniloae – se împlinește dorința lui Hristos de a ne avea uniți cu Sine în iubire și se împlinește voința de a avea în El iubirea întregii umanități față de Tatăl, de a avea rațiunile întregii creații reîntoarse în El, actualizată”.

Prin misiune, prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, oamenii se întorc la El și prin același Cuvânt trasmis, oamenii din Biserica lui Hristos pot crește duhovnicește. În Biserică credincioșii ascultă și citesc cuvântul Scripturii, se roagă împreună, se încurajează reciproc ș.a.m.d.. Scopul acestei comuniuni este de a crește în cunoașterea lui Dumnezeu și de pregătire pentru îndeplinirea mandatului pe care îl are Biserica: să dea mărturie despre viața în Hristos.

1.2.2.3 Dimensiunea spre lume – misiunea

Lumea, ca dar al lui Dumnezeu, este un spatiu al dialogului, al comuniunii între noi și între oameni și Dumnezeu. Efortul de unificare a tuturor in Dumnezeu implică transformarea noastră și transformarea lumii. Asimilarea progresivă a lumii întregi în unitatea conferită de Hristos presupune o continuare între poporul din Biserică cu cel care este în afara ei, căci Dumnezeu lucrează în toți oamenii. Din această cauză, o Biserică ce se închide lumii nu este conformă Evangheliei.

Dumnezeu a fost întotdeauna Dumnezeul popoarelor, deci în mod firesc El se întoarce înspre popoare. Poporul Israel nu a ascuns mântuirea de celelalte națiuni, ci dimpotrivă a răspândit-o pretutindeni. În Avraam, „se vor binecuvânta toate neamurile” (Fac. 18, 18). Dumnezeu a ales Israelul în Vechiul Testament pentru a fi intermediatorul prin care El își descoperă Numele și voia celorlalte popoare . Misiunea creștină timpurie nu poate fi înțeleasă fără Persoana, lucrarea, Moartea, Învierea și mandatul Domnului Iisus Hristos. El este prezentat de evangheliști ca Cel trimis la oile pierdute ale Casei lui Israel. În calitate de păstor, El caută, întâlnește, salvează și să poarte oile Sale pe brațe. Misiunea Sa se dovedește a fi cea de instaurare a domniei Părintelui Său. Când a fost pe pământ, Hristos a împlinit misiunea încredințată, dar acum lasă această responsabilitate în mâinile Bisericii. Hristos își împlinește lucrarea în lume prin Biserica Sa, iar lucrarea Bisericii este de a-L prezenta pe Iisus lumii. Aceasta este misiunea Bisericii, de a merge în lume și de a proclama mesajul Împărăției lui Dumnezeu.

Misiunea Bisericii nu este doar să prezinte Evanghelia, ci și să îi caute pe cei pierduți pe care să îi aducă la Hristos. Misiunea constă și în organizarea de noi biserici, acolo unde nu există niciuna. Fenomenul ce se petrece astăzi mai cu seamă în Europa Occidentală, cel de întemeiere și de înflorire a comunităților românești ortodoxe în jurul Bisericii, pare un efect al acestei dimensiuni spre lume a misiunii creștine.

1.2.3 Mărturia misionară creștină în societatea de azi

Misiunea este parte integrantă a vieții Bisericii, fără a fi separată de celelalte manifestări ale credinței. Activitatea misionară este înțeleasă ca dinamismul vieții creștine în ansamblul ei. În Ortodoxie, misiunea se identifică cu întregul spectru al vieții și activității Bisericii în lume.

Parohia este forma de concretizare a Bisericii universale în contextul unei comunități locale. Biserica locală trăiește, păstrează și transmite credința adevărată și spiritualitatea creștină ortodoxă. O parohie din afara granițelor țării, cu atât mai mult, integrează în lucrarea ei toate aspectele vieții culturale ale unui neam care a primit credința în Hristos.

Spiritualitatea parohială are ca nucleu al vieții bisericești Sfânta Liturghie prin care se realizează și se finalizează misiunea creștină în Biserică. Împlinirea condițiilor – participarea la

Liturghie și trăirea unei vieți spirituale devine o mărturie a vieții celei adevărate în lumea din afară. Sfânta Liturghie ne apare așadar ca obiectiv al misiunii creștine.

Misiunea creștin ortodoxă are un profund caracter liturgic-sacramental și spiritual-ascetic. Sfintele Taine și Ierurgiile sunt izvoarele trăirii creștine în Biserică. Sărbătorile creștine reprezintă o participare tainică la istoria mântuirii.

Un rol de seamă prin care Biserica își face simțită lucrarea misionară în societatea de azi îl au preoții duhovnici.Credinciosul care cade sub epitrahilul preotului duhovnic trebuie făcut responsabil de rolul său misionar pe care îl are printre cei care nu mărturisesc aceeași credință sau nu aparțin aceluiași neam. Și Hristos spune: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca ei, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tată vostru cel din ceruri”.

Preotul recomandă credinciosului anumite mijloace și metode pentru creșterea spirituală cum ar fi citirea cu regularitate din Sfânta Scriptură și Viețile Sfinților,cultul sfintelor icoane, rugăciunea, postul și milostenia .Filantropia creștină face parte, la rândul ei, din misiunea Bisericii. Hristos este ontologic prezent în suferința celor săraci, într-un mod comparabil într-un fel cu prezența Lui în Euharistie. Sf. Ioan Gură de Aur vede pe Hristos ontologic prezent în cerșetori, așa cum este și în Taina Euharistiei.

Dimensiunea verticală nu poate fi separată de cea orizontală. Nu putem despărți taina de la altar de taina fratelui.Taina de la altar fără taina fratelui este o blasfemie permanentă. Și invers, taina fratelui fără taina de la altar duce la același rezultat, căci aceasta nu întârzie să se răcească, să degenereze într-un activism: uităm că fratele este chipul lui Dumnezeu iar serviciul în slujba fratelui devine un fel de legislație socială. 

Aceștia au înființat, construit sau preluat unele locașuri de cult pentru desfășurarea slujbelor. S-au constituit organisme parohiale și eparhiale, cu rolul de a ajuta clericii în misiunea lor. În spațiile ecleziale de care se servesc comunitățile ortodoxe se promovează credința, cultura și tradițiilor românești. Ele servesc și ca locuri de întâlnire pentru români, în acest fel ei fiind ajutați să se integreze, să-și găsească serviciu, să depășească provocările specifice străinătății. Unele parohii editează ziare și foi parohiale, în altele există grupuri corale, altele fac pelerinaje, vernisaje de icoane, întâlniri cu duhovnici, artiști și oameni de cultură români etc.

Întrucât lucrarea de față se preocupă îndeosebi de misiunea Bisericii Ortodoxe din diaspora, iar autorul ei este preot al unei comunități românești din Italia, accesul la unele informații ne înlesnește prezentarea rezultatelor concrete datorate misiunii preoților români din Italia. Astfel, în comunicatul de presă nr. 2 / 2015, Preasfințitului Părinte Episcop Siluan, a adus la cunoștință că, în anul 2014, misiunea Ortodoxiei românești s-a concretizat, în eparhia Preasfinției Sale, prin săvârșirea a 10433 de Botezuri și 1510 de Cununii. Totodată, s-au săvârșit două sfințiri de biserică și alte 11 binecuvântări de noi lucrări, s-au ținut numeroase conferințe și întruniri și alte evenimente aniversare cu referire specială la ”Anul Omagial Euharistic și Anul Comemorativ al Sf. Mc. Brâncoveni ”.

Din activitatea Social Filantropică a episcopiei amintim: s-au dezvoltat tot mai mult diaconiile înființate în anul 2011, sub patronajul Sectorului Social al Episcopiei noastre,s-au trimis numeroase ajutoare către zonele defavorizare din România (peste 30 de transporturi cu haine și alimente), s-au susținut, cu bursă lunară, prin adopție la distanță, între ianuarie și iunie 2014, 480 copii și, între septembrie și decembrie, 490 de copii, din România, Republica Moldova și Italia.

S-a sfințit „Casa Sfântului Nectarie” – un proiect al Asociației „San Lorenzo Romeni” – filiala din Torino. Este vorba despre un apartament destinat găzduirii pe o perioadă limitată a femeilor cu mari probleme de sănătate care urmează un tratament medical și care nu au niciun sprijin din partea familiilor lor.

Pentru anul 2015 s-a propus continuarea tuturor proiectelor începute în anii precedenți și alte proiecte, dintre care amintim: îmbunătățirea calității misiunii printre românii ortodocși din Italia, printr-o mereu mai eficientă împreună-lucrare cu preoții și mirenii din parohii și mănăstiri; intensificarea activității de cateheză în rândul copiilor, tinerilor și adulților, prin implicarea familiilor creștine alături de cei deja angajați în această activitate ;creșterea activității sociale pentru venirea în sprijinul celor săraci, a celor bolnavi, a celor din închisori, prin implicarea Comitetelor Parohiale, în frunte cu preotesele, și a tinerilor din parohii.

1.3 Cateheza – formă de promovare a dreptei credințe

Creștinismul este religia Cuvântului. Dumnezeu comunică cu oamenii prin intermediul Revelației. La rândul nostru, trebuie să facem cunoscute cuvintele prin care El a vorbit, de unde și importanța capitală a catehezei. Cuvântul lui Dumnezeu este instrument de transfigurare divină, pe care cateheții îl mânuiesc în scopul de a stimula transformări în oamenii dispuși la o viață evlavioasă.

Dumnezeu dezvăluie pe deplin puterea dinamică a Cuvântului Său în Noul Testament, unde El identifică pe Fiul Său ca Logos divin sau Cuvântul (In. 1, 1). Prin identificarea lui Iisus ca și Cuvânt al Său, Dumnezeu indică faptul că mesajul Său și persoana Sa sunt inseparabile. Cuvântul este deci întrupat. Acest lucru nu confirmă doar că Biblia este o carte divină, ci că adevărurile Scripturii sunt mijloacele prin care Dumnezeu face reală Persoana și prezența Sa în sânul poporul Său. Cuvântul lui Dumnezeu este puternic, deoarece El alege să-și exercite puterea prin acesta (prin cuvânt) și să fie prezent în El.

Puterea mântuitoare a lui Hristos și puterea Cuvântului Lui fuzionează în Noul Testament, Logos-ul (întrupat a lui Dumnezeu) și logos-ul (mesajul despre Dumnezeu) devenind atât de reflexive încât formează o identitate conceptuală. Opera creației originale vine prin cuvântul vorbit al lui Dumnezeu, iar cea a creației noi (cea de răscumpărare) vine tot prin Cuvântul viu lui Dumnezeu. Sfântul Iacov spune: „După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui” (Iac. 1,18). Sintagma „cuvântul adevărului” reflectă mesajul despre mântuire și despre Cel care dă nașterea din nou. Același joc de cuvinte este folosit de Sfântul Apostol Petru: „Fiind născuți din nou nu din sămânță stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care rămâne în veac” (1 Pt. 1, 23).

Deoarece Cuvântul este prezența divină mediată de Hristos, Sfântul Pavel instruiește pe tânărul catehet Timotei să fie silitor: „Silește-te să te arăți încercat, înaintea lui Dumnezeu lucrător cu fața curată, drept învățând cuvântul adevărului”. (2 Tim. 2, 15), deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este „viu și lucrător” (Evr. 4, 12). Adevărul biblic nu este un obiect de examinare pasiv. Dimpotrivă, Cuvântul ne examinează: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii” (4, 12).

Aceste perspective cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu culminează în cadrul slujirii Apostolului Pavel. El este cel care se raportează și se autoevaluează în funcție de cuvântul mântuitor: „Căci nu mă rușinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi, și elinului” (Rom. 1, 16). Fără autoritatea Cuvântului, cateheza devine o căutare fără sfârșit de subiecte, terapii și tehnici care vor câștiga aprobare sau acceptare ori vor calma griji. Rațiunea umană, agenda socială, consensul popular, și convingerile morale personale devin resursele catehezei.

Așteptările cateheților nu trebuie să se bazeze pe elocvență sau pe niște tehnici metodologice, ci pe puterea regeneratoare a Duhului Sfânt, de transformare spirituală, singura care poate schimba inimile. Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului (Efes. 6, 17; Fap. 10, 44; Efes. 1,13). Când proclamăm Cuvântul, aducem lucrarea Duhului Sfânt în viețile altora. Lucrarea Duhului este inextricabil legată de expunerea cu multă însuflețire și căldură a Cuvântului. Când vom prezenta lumina Cuvântului lui Dumnezeu, Duhul încălzește, topește și transformă inimile în conformitate cu voia Lui. Duhul Sfânt Se folosește de cuvintele noastre, dar lucrarea este a Lui, nu a noastră.

Orice fel de succes ar trebui să conducă pe catehet la invocarea cât mai deasă a Duhului Sfânt. Acest lucru este bine îndătinat în tradiția noastră bisericească, căci la începutul fiecărei lecții de cateheză invocăm pe Duhul Sfânt. Excelența tehnică a unui mesaj poate depinde pe abilitățile catehetului, dar eficacitatea spirituală a mesajului ține doar de Dumnezeu.

Cei ce au primit sarcina de a proclama Cuvântul lui Dumnezeu revelat, au vorbit. Acest Cuvânt de la Dumnezeu a venit prin diferite instrumente: prin profetul care a vorbit având un mandat divin, prin preotul care a vorbit despre Lege sau prin înțeleptul care a oferit un sfat competent (Ier. 18, 18). Vechiul Testament este plin cu afirmații ale acestor oameni aleși de Dumnezeu, care au transmis cu exactitate mesajul divin pentru oameni.

Unul dintre primele exemple de cateheză este cel oferit de Moise lui Israel (Deut. 31-33). De această sarcină s-a achitat cu o capacitatea extraordinară cel care s-a descris pe sine ca „om îndemânatic la vorbă, grăiesc cu anevoie și sunt gângav” (Ieș. 4, 10). La fel și Ioșua, în cele două cuvântări de despărțire, a oferit cuvintele profunde ale revelației și explicații pentru poporul evreu (Ioș. 23, 2-16; 24, 2-27). Constatăm utilizarea narațiunii istorice, a dialogului animat și a imaginației în aceste mesaje primite de la Domnul.

Poate că cele mai elocvente exemple de cateheză în Vechiul Testament se întâlnesc la prooroci. O examinare a mesajelor lor dezvăluie atât revelație, cât și explicație. Mesajele profetice nu au însemnat doar previziunile despre evenimente viitoare (Is. 9, 53), ci de multe ori acestea chemau poporul la pocăință și ascultare (Is. 1, 2-31) sau ofereau oamenilor o explicație despre Cuvântul lui Dumnezeu (Is. 6). Un catehet celebru din Vechiul Testament a fost Iona care, după neascultarea inițială, a avut mare succes. Acest episod conține o lecție importantă: mesagerul sau catehetul ar trebui să comunice mesajul său nu doar prin cuvinte, ci și prin atitudinea și comportamentul său (vezi 1 Cor. 2, 1-5).

Sfântul Ioan Botezătorul are un loc special, deoarece el îmbină determinarea neînfricată cu smerenia profundă (In. 1; 3, 22-30), ca unul ce „a dat mărturie” despre Hristos și a chemat pe oameni la pocăință și credință (Mc. 1, 4; In. 1, 15, 29). Despre rolul de Catehet al Domnului Iisus Hristos, Sf. Matei insistă, în stilul său propriu, asupra calității Acestuia de Învățător (5, 2, 19; 9, 35; 21, 23; 22, 16). Iisus este Învățătorul care îndeamnă, în principal, la o „nouă dreptate”, adică o nouă atitudine față de Legea lui Dumnezeu și împlinirea ei (cf. 5, 19-20; 7, 29; 15, 9; 28, 20).În Evanghelia după Marcu, titlul „Rabi” – Învățător, apare cu sensul pe care îl avea în lumea antică.

În raport cu aceasta, Iisus este „interpretul” ei, în sens eshatologic, investit cu toată autoritatea și cu puterea din partea Tatălui de a-i detașa pe ascultătorii Săi de „tradițiile pur umane” în care cărturarii țineau „încorsetat” poporul (15, 9) și căruia Iisus îi vestea acum o nouă cale, a desăvârșirii (5, 48; 19, 21).

Tema centrală a învățăturii Mântuitorului este Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” (Mt. 4, 17, Mc. 1, 15 etc.). Învățătura Sa conține trei subiecte principale: Dumnezeu, lumea și omul. Dumnezeu – Treime a iubirii: Tatăl, a Cărui dragoste nemărginită este reliefată îndeosebi prin parabola Fiului Risipitor (Lc. 15), a cărei frumusețe și adâncime este inegalabilă sub acest aspect; Fiul, a Cărui iubire S-a dovedit prin actul suprem al jertfei, însoțit de cuvintele de pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!” (Lc. 23, 34); Duhul Sfânt, izvor nesecat al harului iubirii și adevărului: „Iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu, însă voi să ședeți în cetatea Ierusalimului până când vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Lc. 24, 49).

Mântuitorul Iisus Hristos este modelul suprem al catehetului ideal, absolut. Vasile Florescu, specialist în arta oratoriei, afirmă: „Hristos a fost un vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar în traducere, impresionează și pe cel mai adânc adversar al creștinismului…”.El vorbea, după mărturia evanghelistului, ca „Unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (Mt. 7, 29), putere ce izvora, de fapt, din ființa Sa dumnezeiască, totodată din lipsa de păcat. De aici deducem fără greutate „cheia” principală a reușitei Sale omiletice: sfințenia vieții Sale: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Mt. 5, 48).

Pe temeiul Revelației și al Tradiției, Sfinții Părinți au continuat lucrarea învățătorească a Apostolilor, vestind Evanghelia și îndeplinind în felul acesta mandatul divin primit prin succesiune apostolică de la Mântuitorul care a trimis Apostolii să răspândească vestea cea bună a mântuirii până la capătul lumii (Mt. 28, 26). Aceasta i-a determinat pe bărbații apostolici, pe apologeții primelor secole și pe dascălii Bisericii să-și consacre toată viața propovăduirii dreptei credințe.

De timpuriu, s-a simțit nevoia nu doar a instrui, ci și a păstrării adevărului de credință așa cum l-au primit de la Mântuitorul, fapt ce i-a determinat pe „Sfinții Apostoli și Părinții Apostolici să formuleze dispoziții și rânduieli prin care să se reglementeze dreptul de a învăța și formele prin care se exercită acest drept”.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îl îndemna pe ucenicul său Timotei să„propovăduiască cuvântul cu timp și fără timp…”, să îndemne, să certe cu toată îndelunga răbdare și învățătură (2 Tim. 4, 1-2), să se păzească pe sine și învățătura și să-și facă slujba de evanghelist deplin (2 Tim. 4, 5). Aceasta atrage după sine responsabilitatea de a învăța calea adevărului, impunând credincioșilor să asculte de cel care învață dreapta credință „spre sporirea dreptății și a cunoașterii”, dar, totodată și sancționarea celor care s-au abătut de la dreapta credință și predică o învățătură diferită și vătămătoare. Aceste recomandări, sfaturi și porunci au fost avute în vedere la stabilirea normelor canonice care obligă clericii la răspândirea învățăturii creștine.

Tradiția apostolică și apoi cea bisericească au rânduit norme canonice privitoare la dreptul și obligația de a învăța și apăra învățătura de credință. Canonul 58 Apost. sancționează pe cei care nu învață dreapta credință. Prin canonul 19 al Sinodului Trulan, Sfinții Părinți au stabilit obligația întâistătătorilor Bisericii de a învăța în toate zilele, dar, mai ales, în duminici. În prezent, legislația Bisericii Ortodoxe Române prevede că toți cei care fac parte din cler să facă catehizare, în caz contrar ei fiind sancționați canonic.

Capitolul al II-lea: Structuri misionare ale Bisericii Ortodoxe Române

din diaspora și funcția lor catehetică

Începând cu secolul al XX-lea, Ortodoxia nu se mărginește la Europa de Sud-Est și la Patriarhatele istorice din zona Orientului, ci a devenit ecumenică și sub aspect geografic, având comunități eclesiale și în Europa Occidentală, America de Nord și America de Sud, Africa, Australia, etc, acestea formând astăzi diaspora ortodoxă. Părintele Alexander Schmemann consideră că Biserica Ortodoxă nu mai poate fi cantonată doar în Răsărit, ci a devenit o credință universală în sensul deplin al cuvântului, fiind prezentă pe toate continentele.

Biserica Ortodoxă Română este, după Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei, Biserica cu cea mai numeroasă diaspora – cu peste 4 milioane de ortodocși s-a format prin trasarea, după cele două războaie mondiale, a noilor frontiere, un număr apreciabil de români rămânând în afara granițelor României și prin migrația, definitivă sau temporară, mai cu seamă după anul 1990.

Și în perioada 1948-1989, în vremea comunismului, Patriarhia Română s-a îngrijit de păstrării unității vieții religioase, a tradițiilor străbune și a menținerii românilor din diaspora în sânul Bisericii strămoșești.

În prezent, diaspora ortodoxă românească, aflată sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române, este organizată în trei mitropolii (Mitropolia Basarabiei, Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale și Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord), o arhiepiscopie (Arhiepiscopia Ortodoxă Română a celor două Americi), șase episcopii (Episcopia Daciei Felix, Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria, Episcopia Ortodoxă Română a Australiei și Noii Zeelande, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei și Portugaliei, Episcopia Ortodoxă a Europei de Nord).

Totodată, Patriarhia Română mai are sub jurisdicție directă structuri bisericești ale comunităților românești din afara granițelor țării, precum Așezămintele Românești de la Locurile Sfinte – Ierusalim, Iordan și Ierihon, parohia ortodoxă română de la Sofia-Bulgaria, parohia ortodoxă română de la Tokyo și parohia ortodoxă română de la Osaka-Nagoya, Japonia. Altele, deși se află în alte jurisdicții canonice, păstrează legături culturale și spirituale cu Biserica Mamă: Așezămintele Românești din Sfântul Munte Athos- Podromu, Lacu, Comunitatea românească din Cipru, parohia ortodoxă română din Istanbul, parohia ortodoxă română din Johannesburg-Africa de Sud, parohia ortodoxă română de la Damasc, Siria, parohia ortodoxă română de la Brno, Cehia. Astfel, în prezent, diaspora Bisericii Ortodoxe Române cuprinde 13 eparhii, deservite de peste 600 de clerici.

În majoritatea acestor structuri bisericești se desfășoară o activitate catehetică ce urmărește sistematizarea și aprofundarea cunoștințelor religioase în rândul fiilor Bisericii Ortodoxe Române. Promotorii activităților misionare sau catehetice, de regulă episcopii și preoții, sunt delegați în exercițiul lor de către Biserica-Mamă. Fără acest mandat, ei nu ar avea decât o autoritate cel mult comunitară, nu și teologică.

În Biserica Ortodoxă nu pot exista învățători care să aibă o autoritate derivată din pura competență teologică-academică. Fără îndoială, această competență este foarte importantă, iar atunci când lipsește se pot spune multe inepții. Totuși, simpla competență individuală nu-i dă teologului autoritate în mijlocul credincioșilor.

Întrucât predicatorul este legat într-un mod aparte de viața liturgică, autenticul propovăduitor rămâne episcopul. Fără pretenția de a impune o viziune autoritară asupra predicării, vrem doar să accentuăm faptul că nu există propovăduire fără mărturisirea de credință dinăuntrul Liturghiei și fără Euharistie. În acest sens, Părinții Bisericii au afirmat că episcopul acționează in persona Christi.

Preotul este, în Biserica Ortodoxă, persoana însărcinată cu organizarea, în parohia sa, a activităților catehetice, în virtutea hirotoniei și a delegației permanente primite de la episcop. Deoarece preoții sunt numiți de episcop și aparțin acelei comunități unde au fost numiți, ei sunt legați sufletește de propria comunitate. Pe Sfânta Masă din altarul fiecărei parohii, există o țesătură numită antimis, semnată de episcop, care semnifică permisiunea dată acelei comunități de a se întâlni și acționa ca Biserică. Fără antimis, preotul și poporul de credincioși ai comunității nu pot sluji în mod legitim.

Pentru a recupera armonia din cadrul diasporei ortodoxe prin supunerea față de aceeași autoritate canonică, la începutul anului 2010, ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii noastre au adresat un apel la unitate și demnitate românească, intitulat Apel de suflet către toți clericii și mirenii ortodocși români din afara granițelor țării, aflați – fără binecuvântare – în alte Biserici Ortodoxe surori sau în alte structuri necanonice, de a reveni în comuniune directă cu Biserica Mamă, adică în jurisdicția canonică a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

2.1 Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale

Principiile de organizare bisericească nu sunt aplicate abstract, ci, în funcție de situații concrete precum mișcările de populații și evoluțiile geopolitice, Biserica poate să creeze structuri noi de conducere care să promoveze lucrarea pastoral-misionară.

În cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, cea mai mare parte a românilor sunt tineri, mobili și dinamici. Procentajul cel mai ridicat îl constituie forța de muncă aflată în căutarea unui serviciu mai bine plătit, urmat de tineri specialiști și, din păcate, de prostituate și hoți. În ultimii ani, se poate observa cristalizarea unor comunități românești, în special în Italia, Spania, Franța, Marea Britanie, formate din familii cu proprietăți și servicii stabile, care au învățat limba țării de adopție și ai căror copii merg la școlile locale. Aceste comunități formează parohii bine organizate și cu posibilități financiare peste medie.

Majoritatea comunităților românești din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale sunt de dată recentă, fenomenul migrației creând provocări noi nu doar pentru Biserică, ci și din punct de vedere social și demografic. Parohiile sunt formate predominant din muncitori, care și-au lăsat în țară membrii familiei, soți, copii, părinți, pentru ca, pe o perioadă determinată, să muncească în străinătate, în România fiind sate întregi depopulate. Astfel se face că, la solicitarea acestor comunități românești, s-au înființat peste 200 de noi parohii, cu preoți veniți din România, care s-au străduit să găsească, prin bunăvoința, în special, a Bisericii Romano-Catolice și a Bisericilor Lutherane, biserici sau spații pentru oficierea cultului. Viitorul acestor parohii este incert, depinzând de rămânerea românilor ortodocși pe acele meleaguri. Deja se observă că, din pricina crizei economice, mulți români au ales să se reîntoarcă în țară sau să se îndrepte spre țări mai puțin afectate (Marea Britanie, Țările nordice), ceea ce a produs o slăbire a parohiilor respective.

2.1.1 Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale

Înființată în 1949 de către episcopul Visarion Puiu, „Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală” a fost primită oficial în Biserica Ortodoxă Română în anul 1972 (cf. hot. Sf. Sinod nr. 1157/28 aprilie 1972). În anul 1974 această eparhie a fost ridicată la rang de arhiepiscopie cu titulatura de „Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și Occidentală” . În prezent eparhie este condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif Pop, alături de Preasfințitul Părinte Episcop Vicar Marc Nemțeanul.

Printre membrii Bisericii Ortodoxe se numără și cetățenii străini, convertiți la ortodoxie, care frecventează parohiile românești din străinătate. Datorită unor revelații personale, a căsătoriei cu persoane ortodoxe sau a experiențelor negative pe care le-au avut în Bisericile în care s-au născut, în ultimii ani, multe persoane care nu sunt de naționalitate română au devenit membri ai eparhiilor și parohiilor românești din diaspora. Acest fenomen se întâmplă și în Europa Occidentală, dar și în America sau în Japonia și Australia. Rostirea unor fragmente din sfintele slujbe în limba țării respective, hirotonia unor preoți dintre persoanele convertite sau chiar hirotonia unor episcopi (este cazul episcopului vicar Marc Nemțeanul) a deschis multor persoane calea spre Biserica Ortodoxă Română.

O listă a parohiilor din cuprinsul acestei arhiepiscopii, precum și a datelor de contact ale preoților, este disponibilă la adresa http://www.mitropolia.eu/ro/site/169/

2.1.2 Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

Are sediul la Roma, această episcopie a fost înființată prin hotărârea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 2707/ 2 iulie 2007 și este păstorită de Preasfințitul Părinte Episcop Siluan Șpan. O listă a parohiilor din cuprinsul acestei episcopii, precum și a datelor de contact ale preoților, este disponibilă la adresa http://episcopia-italiei.it/index.php/ro/parohii-filii-si-paraclise

2.1.3 Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei și Portugaliei

Are sediul la Madrid, această episcopie a fost înființată prin hotărârea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 4587/22 octombrie 2007 și este condusă de Preasfințitul Părinte Episcop Timotei Lauran.

O listă a parohiilor din cuprinsul acestei episcopii, precum și a datelor de contact ale preoților, este disponibilă la adresa http://www.episcopiaspanieiportugaliei.es/index.php/parohii-ortodoxe-romane-spania

2.2. Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord

2.2.1 Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

Mai întâi, aceasta s-a numit „Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania și Europa”, atunci când, în anul 1993, Sfântul Sinod a aprobat înființarea ei. În anul 2002, s-a adus o completare a titulaturii Mitropoliei, astfel: „Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală și de Nord”. Din anul 2008, titulatura acestei eparhii este „Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului”. Având reședința la Nürnberg, Germania, aceasta este păstorită de Înaltpresfințitul Părinte Mitropolit Serafim, alături de Preasfințitul Părinte Episcop-Vicar Sofian Brașoveanul.

O listă a parohiilor din cuprinsul acestei arhiepiscopii, precum și a datelor de contact ale preoților, este disponibilă la adresa http://www.mitropolia-ro.de/index.php/parohii

2.2.2 Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin hotărârea nr. 4586/22 octombrie 2007, a aprobat înființarea și organizarea Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm, ca eparhie sufragană a Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord. Eparhia este păstorită de Preasfințitul Părinte Episcop Macarie Drăgoi, originar din satul Spermezeu, jud. Bistrița-Năsăud. 

2.3. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a celor două Americi

La inițiativa credincioșilor din America, Sfântul Sinod a hotărât în anul 1930 crearea „Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America”. În anul 1974, Sfântul Sinod a ridicat această eparhie la rang de arhiepiscopie, iar din anul 1991 titulatura acestei eparhii este „Arhiepiscopia Ortodoxă Română a celor două Americi”.

Arhiepiscopia are sediul la Chicago și este păstorită de către Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Nicolae Condrea, ajutat de Prea Sfințitul Părinte Ioan Casian de Vicina, Episcop Vicar.

Structura ei administrativă este alcătuită din 63 de parohii, misiuni, mânăstiri și un Centru Eparhial, organizat și ca parohie, la Chicago. Împărțirea parohiilor este următoarea: 19 parohii, 11 misiuni și 2 mânăstiri în SUA; 20 parohii, 7 misiuni și 2 mânăstiri în Canada; 1 parohie în Venezuela și o misiune în Argentina.

2.4. Episcopia Ortodoxă Română a Australiei și Noii Zeelande

În data de 22 octombrie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ridicarea Vicariatului pentru Australia și Noua Zeelandă la rang de episcopie, cu titulatura Episcopia Ortodoxă Română a Australiei și Noii Zeelande. Având sediul la Melbourne, episcopia este păstorită de Preasfințitul Părinte Episcop Mihail Filimon.

Din structura ei administrativă fac parte, în Australia, 15 parohii, 1 mănăstire și 7 parohii în formare, iar în Noua Zeelandă 4 parohii și 3 în formare.

Comunitățile românești din Australia și Statele Unite ale Americii, în care românii sunt la a doua sau a treia generație în țările respective, se consideră cetățenii acelor state, dar de origine, limbă și cultură românească. Majoritatea parohiilor din aceste țări sunt mai vechi, au lăcașuri proprii de rugăciune și se administrează fără ajutor din afară.

Deși Patriarhia Română se poate mândri cu diaspora pe care o administrează, prin mulțimea credincioșilor, eparhiilor și parohiilor românești, totuși rămân multe lucruri de făcut pe plan misionar deoarece trebuie să răspundă provocărilor actuale pe care le comportă feno,enele,provocările actuale.

Capitolul al III-lea: Provocări ale pastorației in diaspora

3. 1 Biserica și postmodernitatea

Revoluția industrială și dezvoltarea tehnologiei moderne a accelerat procesul secularizării. Consecințele sociale pe care le-a avut industrializarea au fost urbanizarea și creșterea birocrației în viața socială, civilizația tehnică impunându-se ca o „apoteoză a subiectivismului, a violenței și a voinței de putere”. Fenomenul urbanizării a însemnat dislocarea unor populații întregi din mediul lor natural, ruperea acestora de tradițiile lor culturale, care le-au modelat mentalitățile și le-au orientat destinul de-a lungul veacurilor. Ori, se știe că dezrădăcinarea spirituală are consecințe nefaste asupra conștiințelor, că deschide cale descreștinării și desacralizării.

Postmodernitatea, care începe să se manifeste ca paradigmă culturală după anii ”90, se traduce prin globalizare, triumful economiei liberale de piață, sfârșitul utopiilor globale. Modernitatea urmărea federalizarea popoarelor în jurul progresului și al științei, în timp ce postmodernitatea federalizează popoarele în jurul respingerii oricărui adevăr valabil pentru toți. Legătura socială nu mai este un proiect comun. Pe măsură ce fiecare grup își revendică recunoașterea propriilor sale valori și moduri de viață, societatea se destramă. Timpul este trăit doar la dimensiunea clipei de care ești sfătuit să te bucuri.

Într-un astfel de context, Biserica a fost exclusă treptat din viața publică și obligată să cantoneze în sfera vieții private. Religia creștină nu mai avea nici un rol în planul vieții sociale, fiind redusă la statutul de simplă chestiune de opinie particulară. „Statul devine instituția providențială și atotputernică care va construi și va gestiona destinul „cetățeanului” secularizat al Europei moderne”.

Spiritualitatea europeană a fost direct influențată de relativizarea creștinismului, provocând apariția simptomelor indiferentismului religios ca fenomen de masă prin instalarea secularismului ca mod de viață în conștiința europeană și familiarizarea omului european cu acest fenomen. În această societate lipsită de experiența vieții autentice de rugăciune și slujire creștină a putut apărea „uitarea de Dumnezeu” sau chiar o „teologie a morții lui Dumnezeu”.

Această concepție definită ca teologie radicală își are originea în scolastica apuseană care L-a izolat pe Dumnezeu în transcendența Sa absolută, negând posibilitatea unei comuniuni reale cu Dumnezeu prin energiile Sale necreate. Grația creată nu-i dădea omului șansa de a ajunge la Dumnezeu, ci-l izola în imanența și neputința sa. Mântuirea apărea fie ca o străduință pur umană de a se desăvârși (pelaginism), fie ca o lucrare pur divină asupra omului neputincios total (calvinism).

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I considera că „profeții modernității au vrut să frângă siguranța celor puternici trimițând la moarte un Dumnezeu perceput ca un concurent”. Foarte adesea omul zilei de astăzi îl resimte pe Dumnezeu ca dușmanul libertății sale potrivit dialecticii hegeliano-marxiste a stăpânului și a sclavului, potrivit tematicii freudiene a părintelui castrator, a denunțării nietzscheene a spionului ceresc.

. Construit pe negare, ateismul nu are nici un conținut metafizic propriu, nici o filosofie constructivă dar se manifestă foarte vizibil practic. „O civilizație s-a zidit conștient pe refuzul lui Dumnezeu, mai precis pe negare oricărei dependențe în raport cu metafizicul”.

Omul modern se împotrivește conștient lui Dumnezeu, îl exclude din ecuația vieții sale considerând că poate să-și făurească singur destinul în această lume. De aceea noi, ortodocșii, suntem datori să admitem în numele smereniei și al solidarității creștine că problema individualismului, deși a germinat și s-a impus cu precădere în Occident, ne afectează profund și pe noi.

3.1.1 Individualismul

Cultul rațiunii a deschis orizonturi noi pentru cunoașterea umană, favorizând dezvoltarea științelor pozitive. Rolul totalitar conferit rațiunii a contribuit la secătuirea vieții spirituale a omului modern, care se va rezuma să trăiască din ce în ce mai mult doar la un nivel orizontal, strict material, fără a se mai raporta la Dumnezeu și la eternitate.

În locul principiului ontologic formulat de către Sf. Maxim Mărturisitorul conform căruia Hristos, Dumnezeu și Om, este ținta finală și măsura tuturor existențelor lumii, în conștiința europeană a triumfat principiul lui Protagoras, după care „omul este măsura tuturor lucrurilor”.

Cu toate că ideologii „epocii luminilor” au făcut din drepturile indivizilor un adevărat cult, pentru ei aceste drepturi „nu mai decurg din religie, ci din natură”. Reducerea persoanelor umane la statura de indivizi cu o oarecare funcție socială, de multe ori lucrativă pentru stat este și consecința teoriei predestinării din Biserica Protestantă care devine „un instrument de disciplină acționând asupra indivizilor și asupra guvernării politice".

Antropocentrismul arogant al filosofiei iluministe s-a exprimat printr-un individualism exacerbat care va deveni legea fundamentală a societății europene moderne. De la individul autonom al acestei ideologii, adică ființă umană dezbrăcată de orice identitate spirituală și până la „omul nou” al utopiei comuniste, maladia secularizării va produce ipostaze umane degenerate în plan moral, adevărate pericole în plan social.

3.1.2 Secularismul

Dacă la finele mileniului trecut, expresia lui André Malraux reprezenta interogația generală pe care cei mai mulți dintre teologi, sociologi, antropologi și filosofi o foloseau în inițierea unui lung șir de întrebări referitoare la religiozitatea secolului al XXI-lea, astăzi, aceiași oameni de știință investighează formele de manifestare ale religiozității omului postmodern, aflat la confluența ideologiilor și a tehnologiilor care reorganizează societatea.

Fenomenul secularizării este foarte complex fiind în legătură cu disoluția sacrului, cu nevoia de lumesc, cu scăderea rugăciunii și a participării la cult, cu susținerea tehnică a tuturor segmentelor vieții, cu noile mișcări religioase.Este deja clar, de multă vreme, faptul că ambientul social și cultural în care Biserica, adevăratul trup al lui Hristos, își desfășoară misiunea, este cu totul altul decât cel existent în urmă cu o jumătate de secol sau cu un deceniu. Chiar dacă între Orient și Occident există diferențe notabile în ceea ce privește contactul eclesial al instituției și al persoanei cu mediul în care se lucrează mântuirea, la noi, modificările din ultima vreme sunt esențial aceleași și au ca substrat mutații de genul: influența duhului lumii asupra spiritualului, folosirea gândirii materiale și consumiste în spațiul religiosului și, dacă nu aplicarea, improprierea ei și prezența tot mai clară în zona duhovnicescului, îndepărtarea – mai mult sau mai puțin voit – a ideii de divin și accentuarea celei de autonomie umană.

În perioada ce s-a scurs după căderea regimului comunist, ne-am trezit față în față cu realitatea extrem de distructivă duhovnicește, reprezentată de pierderea sensurilor, care vine din interior, din influențele de care lumea nu mai este conștientă, de situațiile în care creștinismul și substratul creștin al lumii cedează mult prea ușor înaintea noilor propuneri cu caracter panteist și antropocentric. Este o situație cu mult mai periculoasă decât atacul extern, împotriva căruia – după o minuțioasă analiză – se pot lua măsurile necesare de revenire întru sine a omului și a comunității și de aplicare a unor măsuri împotriva fenomenului.

Datorită societății industriale și a culturii, care suferă mutații permanente, precum și a valorilor tehnice ce domină societatea contemporană, a apărut un curent puternic care refuză experiența religioasă ca fenomen personal și social valid. Acest curent pune accent pe statul laic, pe primatul tehnologiei, pe spiritul critic în confruntarea credințelor religioase, pe eroziunea valorilor morale tradiționale, pe necesitatea substituirii acestora prin conceptul de solidaritate și de fericire comună. Pe plan simbolic, susținătorii acestui curent doresc să reducă simbolurile sacrului din locurile publice, la cult și la construcția bisericilor.

Un al doilea curent care traversează secolul al XX-lea îl reprezintă religiile seculare, de tipul religiilor politice, care încearcă să elimine celelalte religii pentru a le lua locul, dar și pentru a crea o nouă ordine socială, un om nou.

Cel de-al treilea curent, New Age, se caracterizează printr-un sincretism difuz, care caută să se întoarcă la sacru, ca vector al unei religiozități depășite, care poartă în sine speranța unei lumi mai bune. Lexicul acestui curent este al unui timp simbolic și inițiatic: armonie, dragoste, unitate, stare de conștiință etc. Acum se acordă o mare importanță tehnicilor de trezire spirituală, de meditație, de arte marțiale, ecologiei și vegetarianismului. Toate acestea relevă un nou tip de gnosticism.

Dacă modernitatea s-a caracterizat printr-o demitologizare a tradițiilor, în care convingerile religioase au avut un rol de prim rang, ultra-modernizarea descrie procesul de demitologizare a modernității însăși. Atât religia, cât și politicul, se află într-un proces de secularizare și capătă noi valențe în cadrul statului modern, aflat într-o continuă reconfigurare. În spațiul ultra-modernității, tradițiile religioase se află în imposibilitatea de a mai fi relevante pentru cetăți, fenomen care se regăsește și în ceea ce privește ideologiile politice prin impunerea cărora statul poate pretinde atașamentul acelorași cetățeni.

Religia nu mai poate fi simplificată, pentru a fi asimilată unui curent care se opune modernității, deoarece o asemenea asimilare nu a avut rezultatele scontate nici în trecut. Religia trebuie tratată ca o sumă de resurse simbolice care nu aparțin câmpului politic și care împiedică politica să se transforme într-o simplă activitate birocratică a nevoilor individuale.

Radicalizarea modernității constituie sursa apariției ultra-modernității (modernității târzii). Modernitatea nu a determinat aceleași modificări ale relației între stat și religie în toate statele europene, ceea ce explică suprapunerea modelelor alese și existența unor radicalizări mai accentuate sau mai puțin pronunțate. Dacă Marcel Gauchet echivala modernitatea cu ieșirea din religie, acest fenomen nu înseamnă dispariția credințelor religioase, ci doar abandonarea unui model de organizare a statului, în care religia era structurată. În cadrul acestui fenomen, religia capătă un nou rol în instituțiile moderne, desemnat în general prin termenii de laicizare sau secularizare, ca variațiuni ale aceluiași fenomen, fără a putea fi însă echivalate.

Termenul de laicizare descrie evoluția relațiilor dintre Stat și Biserică în interiorul unor țări catolice, caracterizate prin unicitate confesionale. Cel de al doilea, de secularizare, poate fi considerat ca fenomen specific țărilor protestante, care au înțeles să acorde Bisericii un rol substanțial în spațiul public.

Secularizarea a fost înțeleasă mai mult ca un fenomen care a avut la bază tipurile relației economice, potrivit tezei weberiene, a cererii și ofertei. Teoriile bazate pe ofertă susțin că cererea publicului pentru producția de religios este constantă, iar variațiunile trans-naționale ale vitalității religioase sunt produsul ofertei crescute de pe piața religioasă. De aceea, în această viziune, secularizarea nu este văzută decât ca o tendință a societăților moderne, asemenea birocratizării sau urbanizării.

Émil Durkheim, spre deosebire de Max Weber, care nu vedea în religie decât un sistem de idei și de credințe, amintea între caracteristicile religiei și acțiunea care implica ceremonialuri simbolice, cu funcția de a menține coeziunea socială. Această funcție de coeziune socială a Bisericii a dispărut în societatea industrializată, caracterizată prin diferențiere funcțională, când diferite organizații sau persoane acționează în domeniul sănătății, educației, politicii etc.

Printre autorii care au contestat cele două teorii prin această logică se numără Rodney Stark, Jaffrey Hadden, Pippa Norris și Ronald Inglehart. Ultimii doi au avansat o teorie deosebit de provocatoare, numită teoria securității existențiale, conform căreia experiența persoanelor care trăiesc în societăți vulnerabile pune în evidență importanța valorilor religioase, pe când societățile care oferă un grad ridicat de stabilitate și securitate socială, nu mai recunosc valorile religioase.

Cei doi cercetători prevăd că ruptura dintre cele două categorii de societăți se va adânci în viitorul apropiat, ceea ce va avea consecințe politice pe plan mondial greu de estimat. Cu toate acestea, însă, interacțiunile dintre cele două tipuri de societăți este, astăzi, tot mai des întâlnită, datorită mobilităților și migrației umane, generând fenomene diverse, putând duce în cele din urmă la o repartizare uniformă a unei variante de insecuritate existențială, prin propagarea mișcărilor religioase de tip fundamentalist și la o încetinire treptată a secularizării societăților occidentale. Între exemplele care pot fi prezentate aici amintim cazurile Marii Britanii și al Franței, țări misionare în perioada medievală a istoriei lor, ajunse acum țări misionate, pe teritoriul lor având loc acțiuni de promovare ale unor religii care își au originea în alte locuri.

Noul misionarism contemporan are sprijinul total al globalizării simbolice care, prin extinderea mijloacelor de comunicare în masă (presa, internet sau televiziune), favorizează pătrunderea mesajului religios în spațiul privat. De aceea, putem spune că fenomenul religios actual este caracterizat atât de prezența activă în spațiul privat, cât și de invazia diferitelor simboluri în spațiul public.

Reîntoarcerea unor forme sau expresii ale sacrului în contextul aparent secularizat al societății laicizate reprezintă una din formele culturale contemporane. Dimensiunea religioasă a existenței umane nu și-a pierdut forța culturală și semnificația socială, pentru că proiectul modernității pare astăzi foarte diminuat. Mircea Eliade și Rudolf Otto susțin, în lucrările lor, că omul secularizat al lumii de azi este un fals secularizat, pentru că homo religiosus rămâne structurat ontologic în omul de azi, chiar dacă mulți interpretează diminuarea forței de pătrundere socială a creștinismului, ca fiind semnul sfârșitului importanței religiei în societățile contemporane.

Sabino Acquaviva scrie că o caracteristică a procesului de secularizare e desacralizarea, însă sociologul italian nu reușește să dovedească decât scăderea practicii religioase în societatea europeană, nu și a experienței religioase, pentru că experiențele religioase în afara lăcașului de cult nu pot fi măsurate. Dacă criza sacrului este asociată dezvoltării industriale, este posibilă în viitor o reînnoire a experienței sacrului, pentru că acum decade sacrul, dar îi rămâne arhetipul în mintea umană, gata să reproducă sacrul în conștient, la momentul apariției condițiilor favorabile. Ipoteza lui S. Acquaviva este că religia, prin intermediul practicii și al experienței religioase, ajută la depășirea completă sau parțială a stresului derivat din limitele satisfacerii unei serii de nevoi.

Secularizarea este consecința unor schimbări sociale profunde și nu doar consecința declinului unor forme de manifestare a religiosului și, de aceea, indiferent de epoca istorică, va exista o religie invizibilă cu rădăcini în sfera privată, susținută de sentimente umane obiective.

Dacă s-a spus că modernitatea a favorizat și susținut dezvoltarea tehnicii, în ultra-modernitate se constată o dependență a tuturor sectoarelor vieții private și sociale de dezvoltarea științelor tehnice, care au dus în anumite momente la susținerea unor științe fără conștiință. Problema tehnică se pune în perioada Renașterii cu foarte multă prudență, Biserica Romano-Catolică întrezărind în dezvoltarea excesivă o rupere a omului de Dumnezeu, prin concentrarea tuturor facultăților mentale umane către realizarea unei vieți tot mai bune, din punct de vedere al calității. Protestantismul liberal a încurajat toate științele, pentru ca antropocentrismul iluminist să se canalizeze de acum pe latura creatoare a omului, pe autonomizarea lui și, nu în ultimă instanță, pe afirmarea libertății totale în raport cu divinitatea, cu legea morală sau cu instituția divino-umană, Biserica. Științele, folosite inițial în favoarea creșterii calității vieții, au ajuns să lucreze împotriva vieții și, de aceea, mulți dintre teologi au văzut ca ireconciliabilă relația dintre religie și știință. Ulterior, știința și tehnica au fost înțelese ca eliberatoare de sub orice tutelă dar și ca o constantă amenințare la viața omului (analizând costurile umane pentru realizările tehnologice, pentru că tehnologia a devenit un instrument al puterii, precum și datorită determinismului tehnologic care se răspândește la nivel global).

3.1.3 Progresul științific și tehnologic

Este interesantă, pentru o abordare a acestui subcapitol din perspectiva bioeticii creștine, interpretarea pe care H.R. Patapievici o dă primei ispitiri a lui Hristos care, flămând fiind, este sfătuit de diavolul că ar putea porunci pietrelor să se facă pâini. El îi răspunde: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4).

Ispitirea vine pe fondul unei nevoi legitime: Hristos era flămând. Și totuși, apare ca nelegitim să facă orice pentru a-Și satisface nevoia fizică, de pildă să transforme pietrele în pâine.

Transformarea în sine nu este un lucru rău, mai ales că în capitolul anterior ispitirilor, Ioan Botezătorul îi apostrofează pe saducheii care se simțeau asigurați față de Dumnezeu prin descendența lor directă din Avraam: „vă spun că Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam“ (Matei 3, 9). Prin urmare, lui Dumnezeu îi este „permisă“ nu doar transformarea pietrelor în oameni, ci, mai radical, transformarea unor obiecte lipsite de suflet în anume suflete bine precizate, care țin de o genealogie anume și care se înscriu în numărul, redus, al aleșilor. Pe de alta parte, Hristos Însuși va transforma mai târziu cinci pâini și doi pești într-o mulțime de pâini și de pești, iar la nunta din Cana Galileii, a transformat apa în vin. Deci, în anumite împrejurări, transformarea în sine nu este un lucru rău. Atunci, ce? 

Tehnica modernă, care face atât înmulțirea a ceea ce deja există, cât și producerea a ceea ce doar ea știe să inventeze, mergând până acolo că poate face și transsubstanțierea viului (manipulări genetice etc.), pare a fi exact instrumentul implicat în această ispitire. Citită în acest registru, prima ispitire constă în înzestrarea omului cu atotputernicia tehnicii. Când este atotputernică, tehnica poate opera fără asistența divină.

Lucru capital, prin aceasta ispitire este implicată taina transsubstanțierii (transformării). Or Euharistia este dovada permanentă a prezenței lui Dumnezeu cu noi, până la sfârșitul veacului. Ceea ce este implicat în aceasta ispitire este însăși prezența permanentă a lui Dumnezeu printre noi, care este înlocuită prin magiile materialiste ale tehnicii. De aceea la această ispitire nu putem replica decât cu: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“, sinonimă reafirmării spiritualității prezenței pe acest pământ a omului. Tehnicii i se opune afirmația că pentru a fi viu, omul are nevoie și de cuvântul lui Dumnezeu, nu numai de materie. Nu doar ceea ce poate el mânca îl hrănește pe om, ci și ceea ce el poate cumineca, din gura lui Dumnezeu. Ce intră în gură îl face să supraviețuiască, dar ceea ce iese din gura Domnului îl face să trăiască. 

A da curs ispitirii înseamnă acceptarea următoarelor afirmații:

(a) Omul este redus la nevoile sale fizice legitime. Dacă omul este doar materie, atunci în orice om trebuie să respectăm în primul rând materia din care e făcut. Drepturile omului material devin singura religie admisibilă. Singura preocupare a unei societăți decente devine întreținerea materiei din care e făcut omul. De aici cultul corpului, cultul sănătății, cultul întreținerii vieții, sindromul înveșnicirii (tratamente medicale, intervenții chirurgicale, manipulări genetice etc.). 

(b) Redus la materie, omul nu mai are nevoie de Dumnezeu. Omul redus la materie a descoperit că Îl poate înlocui pe Dumnezeu cu puterea de a se substitui oricăreia din puterile lui Dumnezeu. Această putere este tehnica modernă. Este puterea care reduce Euharistia, adică prezența concretă a lui Dumnezeu alături de noi până la sfârșitul veacurilor, la manipulări genetice.

În mod limpede, trăim deja consecințele căderii în prima ispitire, care este profetică. Ea privește spre epoca în care omul a devenit, prin propria sa voință, o specie animală între alte specii animale, epocă în care singura putere „divină“ rămasă omului și pe care o exercită exclusiv material este puterea tehnicii. Prima ispitire este, deci, domnia materiei și supremația tehnicii. 

Tehnologia nu a fost privită doar ca un instrument sau unealtă, ci și ca activitate socială, prin care omul a învățat și va învăța să-și exprime identitatea creatoare. Teologia însă consideră că tehnologiile, la fel ca și știința, inventariază progresele în procesul de cunoaștere, acestea fiind doar instrumente ale cunoașterii și nu reprezintă cunoașterea însăși.

Putem invoca aici critica „clasică” a tehnologiei, care o consideră în general periculoasă și chiar dăunătoare omului. Atunci când tehnologia se dezvoltă neluând în calcul complexitatea persoanei umane, ar putea duce la fatalitatea tehnocratică și astfel se produce ruptura între om și tehnologie, care îi poate deveni potrivnică și chiar dăunătoare. În acest caz „transcendența” tehnologiei se pierde și se poate ușor transforma într-un instrument de distrugere.

Homo technicus are o viziune diferită asupra lumii, și o anumită atitudine față de viața proprie sau a celorlalți oameni, deoarece obsesia confortului și instalarea conștientă într-o viață ce se limitează doar la nivelul satisfacțiilor materiale fac din el o ființă deformată, mutilată spiritual. Concepția sa despre lume se întemeiază în principal pe informațiile percepției senzoriale și duce la diminuarea treptată a dimensiunii sale spirituale și la căderea în starea de „animal civilizat”. Deși în general este bine hrănit și îmbrăcat, acest om este dependent de consum, iar preocupările sale majore privesc mijloacele de producție, bunurile economice și confortul. Idealul său este de o banalitate înfiorătoare: dorința obsedantă de a-și asigura abundența tuturor produselor tehnice imaginabile și nevoia nevrotică de a fi „la zi” cu tot ceea ce se întâmplă în lume.

Masa strivitoare a descoperirilor științifice și invențiilor tehnice îl face incapabil de a construi o ierarhie a valorilor, sau de a întrezări vreun sens. O nemaipomenită bogăție de consum se însoțește cu o izbitoare sărăcie a sentimentului moral și religios. Aflat în culmea bogăției sale, omul nu mai știe cum să se orienteze și să se poarte. „Asemenea unui copil răsfățat cu cadouri, îngropat în bunuri, omul intră în posesia propriilor sale avuții” sau, potrivit unui alt dicton, „Ce posezi, te posedă”.

Totul se reduce la ceea ce reprezintă valoare pur utilitară. Iar căutarea plăcerii îl determină să evite până și cele mai simple forme de asceză creștină. Goana omului contemporan după o fericire orientată strict orizontal, la viața pământească afectează însă viața de azi și de mâine a celorlalți oameni. Dacă privim la consecințele risipei nelimitate de materie primă, trebuie să recunoaștem că starea noastră actuală de confort este menținută pe seama generațiilor viitoare.

Tehnica satisface multe din necesitățile trebuințele omului dar le și multiplică la infinit. Omul de azi e mai nesatisfăcut decât omul altor epoci. Goana nebună a tuturor pentru satisfacerea trebuințelor materiale și puterea reclamei și consumului care înmulțesc în mod disperat aceste trebuințe, depărtează mereu omul de Dumnezeu, de lumea valorilor spirituale.Omul prezentului este aruncat violent în mrejele lumii acesteia, care-i sufocă nostalgia după Paradis. Secolul XX, care a văzut pentru prima oară în istoria omenirii răspândindu-se la scară planetară o civilizație care-i propune omului doar fericirea terestră și instituie ca valori supreme producția, profitul și consumul, este totodată veacul bombei atomice, al lagărelor morții, al gulagurilor și al genocidurilor.

Fascinat de plăcerile pe care i le provoacă bunurile materiale și confortul, omul lumii de azi trăiește indiferent față de nevoile celui de lângă el, și mai ales fără perspectiva veșniciei. Prin afirmația „Dați-i omului această lume și nevoia pentru cealaltă lume va dispare”, un teolog contemporan vrea să arate că principiul enunțat de Mântuitorul "unde este comoara ta, acolo este și inima ta" (Matei 6,21) are valabilitate eternă. Omul alipit cu inima de bunurile materiale uită de semeni și de sinele său profund și nu mai vede pe Creatorul lor. La vremea sa, Fericitul Augustin spunea: „două iubiri au clădit două cetăți: iubirea de sine până la disprețul lui Dumnezeu, cetatea pământească; și iubirea lui Dumnezeu până la disprețul de sine, cetatea cerească”.

Cufundat trupește în materie, legat prin forța gravitațională de timp și spațiu și cu duhul desprins de veșnicie, omul plictisit de lume nu-și află plăcerea în acele călătorii trudnice spre veșnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia care există între timp și veșnicie este de netrecut pentru acesta fiindcă îi lipsește forța și capacitatea de a o trece. „Cu totul asaltat de moarte, el îi privește cu dispreț pe toți cei care-i spun: „omul este nemuritor, este veșnic”.

3.2 Spiritualitatea ortodoxă și efectele postmodernității

3.2.1 Sincretismul doctrinar

Astăzi putem comunica neîngrădit,putem călători oriunde, putem avea aproape orice, dar nimic nu ne mulțumește. Suntem înconjurați de sisteme de supraveghere și protecție, dar nu ne mai simțim în siguranță. Putem face aproape orice, dar ne simțim neputincioși. Nu știm dacă există o corelație între progresul tehnic al lumii în care trăim și această angoasă existențială pe care din ce în ce mai mulți semeni de-ai noștri o resimt, dar știm că mulți nu se mai regăsesc în această stare de lucruri. Din acest motiv, se caută o evadare din real, caută un spațiu al siguranței și certitudinii, un „acasă” spiritual, în care toate angoasele, incertitudinile, temerile și responsabilitățile să dispară.

Aceste noi provocări crează pentru preoții din diaspora pretextul pertinent pentru expunerea învățăturii corecte de credință. O astfel de abordare se fundamentează pe Sfânta Scriptură, se concentrează pe aspectele fundamentale ale credinței creștine, accentuează importanța unei solide ancorări în propria credință și a pregătirii intelectuale a creștinilor pentru a o putea apăra, avertizează asupra pericolului asocierii superficiale dintre creștinism și alte religii, sugerează că noile mișcări religioase au succes în cazul celor care nu cunosc și nu înțeleg credința creștină.

Slujirea preotească are nevoie astăzi de mai mult dinamism în apărarea dreptei credințe, altfel spus de un angajament mai activ în întâmpinarea și rezolvarea cazurilor concrete legate de acțiunile prozelitiste. Preotul trebuie să se ocupe nemijlocit, cu părintească dragoste, de credincioșii care înclină spre învățăturile greșite, fie prin frecventarea adunărilor de cult ale eterodocșilor, fie prin existența lor în cadrul unor familii mixte.

3.2.2 Confuzia dintre spiritualitate și ocultism

Într-o lume din ce în ce mai secularizată și lipsită de repere morale solide, creștinii dezorientați se întorc la mijloacele cele mai rudimentare de invocare a unei puteri transcendente, așteptând un semn oricât de mic, acum, aici, de oriunde și de la oricine, pentru problemele inerente ale vieții. Nu e de mirare că acolo unde există greutăți, dar și slabă credință, își vor face apariția șarlatanii credinței: vrăjitorii și magicienii.

Pentru omul de azi, aflat într-o goană nebună, importanța răspunsului primit de la Dumnezeu pentru dorințele sale se acutizează deoarece omul vrea să îl constrângă pe Dumnezeu, să Îl manipuleze, căci el confundă starea de așteptare cu cea de părăsire de către Dumnezeu

Vrăjitoria este considerată a fi „totalitatea tehnicilor pe care anumiți privilegiați le folosesc să influențeze obiectele și fenomenele lumii reale, prin operații care se desfășoară în zonele spirituale ale existenței, în ceea ce unii numesc „planul astral”.

În ciuda indistincției între termeni în limbajul current, în cultura europeană „magia” și „vrăjitoria” au avut o evoluție extrem de complexă, uneori suprapunându-și semnfiicațiile, alteori dezvoltându-și în paralel universurile, ba chiar opunându-se câteodată.

Atât magia, cât și vrăjitoria, pot fi definite ca tehnici de control al forțelor obscure ale lumii, control al ființelor și al afectelor, al sensurilor și al obiectelor.Ambele vizează așadar obținerea unei puteri asupra indivizilor sau a maselor, așa cum crede și I.P. Culianu, fiind tehnici de dominație, de „legare”, de stăpânire. Ambele presupun un set de abilități dobândite prin diferite forme de inițiere (transmitere de la maestro la discipol, „furt de meserie”, lectură de cărți specializate, consum de halucinogene, „iluminare” divină sau demonică). Ambele acordă o importanță simbolică asocierii între cuvinte și gesturi propițiatorii. Ambele presupun existența unui cod cultural împărtășit și de performatori, și de receptori sau victim, căci în afara lui orice credință în eficacitatea practicilro magice dispare.

Există însă și diferențe marcante, care le diferențiază în toate culturile europene. În majoritatea limbilor există termini diferiți pentru a diferenția magia de vrăjitorie, chiar dacă există și oarecare grade de sinonimie: magie/sorcellerie; magic/witchcraft; Magie/Hexelkraft; magia/brujeria; magia/stregoneria etc. Există suficiente deosebiri care permit o destul de precisă circumscriere a lor.

Într-o lucrare publicată la Editura Polirom în 2013, Ioan Pop-Cureșu face o sintetică analiză a diferențelor dintre cele două.

În trecut, vrăjitoarea era o femeie ignorantă din lumea rurală, care a făcut un pact abuziv sau imaginar cu diavolul și despre care se credea că face și deține toate lucrurile rele în timp ce în prezent, vrăjitoarele nu se mai conformează pattern-urilor înrădăcinate în mentalul colectiv.

Dacă este să ne referim strict la lumea urbană contemporană, când televiziunea, telenovelele și internetul au dus la o nivelare a mentalului, vrăjitoria face casă bună cu mijloacele de comunicare în masă. Presa scrisă are numeroase pagini de mică publicitate unde vrăjitoare de cele mai diverse tipuri – de la țigănci la călugărițe – , se prezintă ca acționând doar în numele și cu puterea lui Dumnezeu și își laudă performanțele de scoatere a argintului viu, dezlegarea cununiilor, ghicirea viitorului în cărți de tarot, în cafea sau în globul de cristal, vindecarea de boli incurabile..

În lumea citadină, din al cărei centru simbolic au fost excluse, vrăjitoarele trăiesc o nouă tinerețe cu ajutorul presei scrise, al televiziunii și al internetului. Profilul standard al clientului care apelează la vrăjitoare nu s-a schimbat cu prea mult față de perioada Părinților Bisericii: persoane derutate, fără o ancorare social solidă, care își pierd reperele morale și religioase. Vrăjitoarea nu a murit, ci doar s-a metamorfozat.

Recursul la vrăjitorie este simptomul îndepărtării de Dumnezeu.Mass-media continuă să mediatizeze cazuri de oameni care au apelat și apoi au fost înșelați și șantajați de așa-numite vrăjitoare. Un studiu al Colegiului Psihologilor din România demonstrează că „românii apelează în continuare, pentru soluționarea problemelor psihologice, la vrăjitoare și vraci”.

Încredințarea oarbă în aceste puteri de dincolo, dar totuși rupte de Dumnezeu, este esența psihologică a recursului la vrăjitoare. Recursul la vrăjitoare ne situează în afara rânduielii eclesiale a existenței, aceea clădită de Dumnezeu pentru a-i mijloci omului un cadru salvator, o ordine reparatorie.Dacă suntem preocupați de calitatea intelectuală a celor ce se adresează vrăjitoarelor, am putea afirma răspicat că nu vrăjitoarele sunt inculte, așa cum mass-media încearcă să prezinte realitatea, ci cei care apelează la ele. Mai degrabă am putea spune că ele sunt pseudoculte, dar nu inculte.

O vrăjitoare poate avea trăiri intense, puternice, doar că aceste trăiri sunt deviate, rătăcite și rătăcitoare. Tocmai asta explică seducția lor. Cetățeanul care apelează la ele este incult, adică rupt de cult. Prin recursul la vrăjitoare, acel om parcurge drumul de la incultură la pseudocultură, adică de la nici un cult la un cult al duhurilor înșelătoare, care-i promit ceea ce acestor duhuri de fapt le lipsește: calea vieții și adevărul ei. O vrăjitoare nu fraierește, ea primește inși gata fraieriți: fraieriți de minciunile modernității, începând cu minciuna materialismului, a antropocentrismului, a evoluționismului etc. Acesta este segmentul din care se recrutează clienții vrăjitoarelor.

Frecvență mare în accesarea serviciilor vrăjitorești o au evenimentele rele, simțămintele anormale temporare, de la dezechilibru afectiv, psihic sau moral, până la senzația fizică de boală, pusă pe seama unor intervenții ale unor răufăcători „cunoscuți sau necunoscuți”. Ele pot exista în realitate, dar efectul lor asupra „victimei” se amplifică dacă se crede ca se poate elibera prin practica unei „contra magii” sau a magiei albe.

Clientul vrăjitoarelor trăiește o nevoie acută de transcendent, dar nu știe calea. Cel care recurge la vrăjitoare este o persoană aruncată în furtuna veacului acesta înșelător. Decalajul dintre puterea credinței în Dumnezeu și frica de lume este axul sufletesc al psihologiei celui care se adresează vrăjitoarei și deci al succesului vrăjitoriei. El are o imensă frică de furtunile lumii și o mică credință în Dumnezeu. În decalajul acesta se strecoară puterile vrăjitoriei și ale vrăjitoarelor. Moralicește, vrăjitoarele nu strică nimic, ci doar mențin în stricăciune suflete deja „stricate” de stricăciunile veacului.

În al doilea rând, credulii nu știu nimic despre puterea tainelor dumnezeiești și astfel cad pradă puterilor amăgitoare ale duhurilor rupte de Dumnezeu. Și poate că aceasta este dovada inculturii lor: ei nu cunosc nimic din cultul și deci din cultura și puterea Tainelor.

Vrăjitoria face deci parte dintr-un ansamblu al practicilor pseudo-religioase inventate, încurajate și întreținute de cercuri restrânse, promovând o abordare ocultă a realității religioase și relației lumii materiale cu lumea spirituală. Nu de puține ori, activitatea Bisericii însăși a fost și este confundată cu gestica și practicile magice, superstiția și vrăjitoria.

Dorința de putere, urmată îndeaproape de ignoranță și credulitate, reprezintă principala cauză care-l conduce pe om spre vrăjitor. O altă explicație ar putea fi frica de moarte care poate duce la deznădejde – omul nu vrea să moară, îi este frică de necunoscut, așa că preferă să prelungească cu orice chip această viață, pentru a păstra ceea ce a agonisit și a-și conserva starea actuală. Apoi urmează secularizarea care, de cele mai multe ori, lasă nesatisfăcută o imensă nevoie de sacru.

Putem vorbi în continuare de nemulțumirea și neliniștea care sunt specifice societății contemporane – omul se simte din această cauză părăsit de Dumnezeu și-L acuză că nu este alături de el atunci când a fost în boală sau necaz. Și, în virtutea concepției maniheiste că Dumnezeu oricum îl ajută și-l va ierta, încearcă să apeleze și la forțele întunericului. Nu acesta este oare argumentul forte al multor dintre cei care apelează la vrăjitori din cauza unor boli incurabile sau a unor situații care li se par fără ieșire?

Și, în fine, o ultimă rațiune care îi îndeamnă pe unii dintre creștini să meargă la acești promotori ai ocultismului este dorința de răzbunare sau de a face rău printr-un mijloc original, așa încât putem vorbi mai degrabă despre dorința de a încerca ceva nou, despre originalitate sau despre experimentarea unor „senzații tari”

Biserica Ortodoxă este însă foarte categorică. Singura cale adevărată de mântuire este Dumnezeu. Unii creștini, nepracticanți, ar putea fi dezamăgiți când ajung să meargă la duhovnic și văd că, în loc de cine știe ce ritualuri spectaculoase de dezlegare, le recomandă o viață curată și rugăciune. Elocventă rămâne viața Sf. Ciprian de Antiohia, care a fost el însuși un puternic vrăjitor, dar care nu a putut nimic împotriva Sf. Iustina ce se ruga cu credință. La urma urmei, nu Hristos este Cel care ne-a spus că acțiunea demonică poate fi înlăturată „numai cu post și rugăciune” (Mc. 9, 29)?

În orice epocă a istoriei, nu vor înceta să existe „proorocii mincinoși” care se declară a fi „trimiși” de Dumnezeu să săvârșească în lume până și lucrări diavolești în esența lor. Creștinii însă ar trebui să asculte numai de Biserică și de slujitorii ei, preoții, căci numai Biserica cea „una, sfântă, sobornicească și apostolească” este păstrătoarea cuvântului lui Dumnezeu cel adevărat.

3.2.3 Impunerea „drepturilor” minorităților

La nivelul cetății, mondializarea înseamnă impunerea dreptulul comunitar, acesta devenind prioritar în fața drepturilor sociale specific naționale. Drepturile omului sunt masca sub care se ascunde chipul hidos al demonizării relațiilor dintre oameni. Sub justificarea aplicării necondiționate a drepturilor omului, se impun nu numai legi imorale ci și anticreștine, precum acceptarea homosexualității, prostituției, legalitatea familiei homosexuale, etc. Aceste drepturi se reflectă în plan moral ca o eliberare a animalului din om, lacom să-și consume toate libertățile permise, făcându-se pe sine sclav al banilor, lăcomiei, consumului și simțurilor sale. Dreptul individului, al cetățeanului, se transformă în dreptul individualistului, alienat prin ruperea de grupul în care s-a format, etnic, social sau profesional.

Deși sintagma „drepturile omului” a apărut în lumea apuseană, Yannoulatos afirmă că teologia și istoria Bisericii Ortodoxe oferă material prețios în abordarea acestui subiect, dar dintr-o cu totul altă perspectivă. Din păcate, drepturile omului promovate la nivelul instituțiilor globalizante converg spre „denaturarea firii umane, negarea principiului unității neamului omenesc, a izbăvirii în Hristos a întregii firi umane“, adică încălcarea drepturilor religioase fundamentale ale omului. Astăzi, afirmarea drepturilor omului pune accentul pe individ, nu pe persoană. Redefinirea viziunii asupra drepturilor fundamentale ale omului este posibilă prin profunzimea antropologiei răsăritene, redefinire în care demnitatea umană își are originea în faptul că omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană liberă, libertate ce duce la responsabilitatea faptelor proprii. Promovarea exacerbată a unor drepturi, rupte de tradiția creștină, a condus, la nivelul familiei, la mutații semnificative. Cele mai multe se repercutează în primul rând în planul relațiilor trupești, care sunt scoase de sub întregul indisolubil al căsătoriei creștine, realizându-se separat ca necesitate psiho-fiziologică de factură freudiană. Filmele, emisiunile științifice sau educaționale și publicitatea pe această temă, exemplul prietenilor, toate concură la denaturarea relațiilor sexuale în cadrul familiei prinpracticarea contracepției sub toate formele și justificarea acesteia prin invocarea condițiilor grele de viață în refuzul de a procrea. Apoi avortul legalizat continuă manifestarea indivizilor doar ca naturi sexuale, într-un registru mult mai scăzut decât cel al animalității (nu există nici o specie de animal care să-și ucidă proprii pui, născuți sau nenăscuți). Familiei i se mai propun forme ascunse de avort, cum ar fi metodele contraceptive sau cele contragestative, care echivalează cu aceeași negare a vieții.

Alt aspect îl constituie acceptarea și practicarea în registrul firescului a perversiunilor sexuale, începând cu cele împotriva firii între soți, continuând cu încălcarea fidelității conjugale, dar și desconsiderarea reciprocă luată în sens strict personal, până la modelul swinging, partner swapping sau sex-party-urilor, în care colectivismul sexual transformă societatea într-o orgie acceptată ca normală, și chiar până la acceptarea libertinajului, definit ca libertate sexuală a celor doi soți (open marriage).

Hrana tradițională, naturală, este înlocuită de cea artificială. Indiferent însă de consistența sau inconsistența hranei, se promovează agresiv cultivarea plăcerii gustului prin reclame și chiar emisiuni dedicate, în care cumpătarea decentă, fără a mai vorbi de postul creștin, este banalizată.

La fel stau lucrurile și cu îmbrăcămintea, fiind promovate cosmetice și ținute care mai mult dezgolesc provocator decât acoperă trupul femeii. În planul conștiinței, se realizează o echivalență între termenii de „frumusețe” și „sexualitate afișată”. Economia globală are nevoie să își vândă produsele de orice fel, prin orice mijloace, de aceea implicațiile morale la nivelul familiei se regăsesc sub forma transformării conștiinței familiale într-o conștiință consensuală a doi oameni ce trăiesc împreună sub același acoperiș, dar se străduiesc să-și împlinească nevoile, plăcerile și dorințele în mod individual, astfel că ei nu vor mai fi un trup (concubinii nici nu au fost vreodată), ci vor fi două individualități obligate să-și satisfacă reciproc egoismele de toate felurile.

Dată fiind această luptă fățișă împotriva valorilro creștine, Biserica trebuie să-și orienteze urgent și mai convingător misiunea înspre tineri. Lipsa în orientare și dificultățile întâmpinate de aceștia nu pot să nu îngrijoreze Biserica la nivelul cel mai profund al misiunii sale pastorale. Din cauza vulnerabilității tinerilor și din cauza dinamismului care îi caracterizează în mod natural, trebuie acordată o atenție deosebită călăuzirii tineretului deoarece ei întâmpină mari probleme de viață. Tinerii se confruntă cu problemele societății de azi: delicvență, depresie, sinucidere, abuz de alcool, droguri, sexualitate, sida, probleme psihosociale, etc. Toate acestea trebuie să fie tratate cu multă abilitate pastorală pentru ca tinerii să nu-și piardă echilibrul sufletesc, iar cei căzuți în diferite patimi să-și regăsească orizontul destinului lor.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, înțelegând marea răspundere a Bisericii față de tinerii de astăzi, exclama: „Dumnezeu încredințează tinerii Bisericii. Ce onoare, ce binecuvântare, ce responsabilitate! O responsabilitate cu atât mai mare în această etapă a istoriei umanității în cursul căreia copiii devin adesea victimii ale dezordinii morale a celor mai vârstnici și sunt supuși la atâtea ispite”.

Analizând orientarea tinerilor în societatea contemporană, un distins teolog ortodox considera că din cauza mediului steril și confuz din punct de vedere spiritual în care au crescut acești tineri „sunt pe cale să renunțe la morala biblică, mai ales în ceea ce privește sexualitatea, considerând-o demodată și constrângătoare”.

De aceea Biserica trebuie să acorde o importanță majoră eticii adolescenților, propunând programe de educație religioasă și morală pentru studenți și tineri. Educatorii și preoții nu trebuie să prezinte creștinismul ca o religie patriarhală, paternalistă, constrângătoare. Preotul nu este un vizir care să impună religia creștină cu forța, de aceea educarea tineretului nu se poate realiza fără stabilirea unor legături directe cu tinerii, fără o înțelegere a dezvoltărilor socio-culturale în care aceștia evoluează.

Slujitorii Bisericii trebuie să fie în permanență slujitorii Domnului Iisus Hristos, care să-i ajute pe oameni să se integreze într-o comunitate, o comunitate care să-i ajute să devină creatori. Asta așteaptă de la noi generațiile tinere și lumea care ne înconjoară, în așa fel încât, în singurătatea lor, să poată recunoaște în cele din urmă în Biserică chipul lui Hristos blând și smerit cu inima.

3.2.4 Competiția materială și consumismul

Consumismul este mai puțin dragoste față de obiect, cât mai mult dragoste de a-l cumpăra. Cu cât produsul este mai subevaluat, cu atât este sacralizat actul consumului. Sau altfel spus, cu cât un obiect circulă mai mult, cu atât este mai lipsit de interes. Pe măsură ce este etalat și vândut, își pierde din valoare. Chiar dacă se face asocierea cu cererea și oferta, nu doar prețul se schimbă, ci și valoarea intrinsecă ce se acordă unui obiect. Consumul în masă, prin banalizarea tuturor mărfurilor, chiar și a celor mai costisitoare, ne face să pierdem sensul utilității sau al frumuseții lucrurilor pe care le posedăm. Produsul nu mai există pri sine, ci prin vidul pe care îl umple.

În epoca consumismului exacerbate, decăderea omului o urmează pe cea a obiectelor. Dacă în societățile tradiționale obiectele de artizanat erau făcute să reziste și să fie transmise, în societățile noastre dominate de abundență, produsele standardizate, duplicate la infinit, sunt făcute spre a se demoda, spre a lăsa locul altor noutăți. consumerismul face din fiecare produs un gunoi.

Doar oamenii sunt capabili să producă deșeuri pe care natura nu le poate digera, remarca oceanograful Charles Moore, care, în 1997, despererea un „continent de plastic” în Pacificul de nord. Dacă am măsura sănătatea unei societăți după modul în care el ajunge să echilibreze resursele și nevoile sale, să recicleze propriile-i deșeuri, adică să-și adapteze producția la consum, bilanțul societății noastre nu ar fi unul tocmai pozitiv.

În epoca consumismului, degradarea omului o urmează pe cea a obiectelor. Avortul, sau dreptul la avort propus de curând în raportul Tarabella, este tot o fațetă a consumismului. E o parte a culturii consumiste de tipul 'consumă și aruncă' care s-a dezvoltat în multe parti ale lumii

Aceeași gândire consumistă a dus la proliferarea, la cote fără precedent, a prostituției. De la prostituția clasică, la cea clandestină de pe marginea șoselelor, la cea „ocrotită” tacit de lege sub forma dansatoarelor din cluburile de noapte, a manechinelor și fotomodelelor din agențiile de modă și casting, care au ajuns să fie folosite la temperarea libidoului personalităților politice și economice, s-a ajuns la prostituția video, la cea audio de la liniile erotice, și la cea virtuală, adică la video-chat. Profesia de manechin și fotomodel a ajuns dezirabilă cu prioritate, părinții îngăduind și încurajând fetițele și băieții spre concursuri și preselecții de acest gen, începând cu vârste fragede, nebănuind promiscuitatea și compromisul care se ascunde în spatele unei asemenea „cariere”, sau chiar fiind de acord cu acestea în numele câștigului material și al vieții confortabile.

Obiectului-deșeu îi succeed cu repeziciune omul-obiect, care se transformă în om-deșeu. Ar trebui să fim atenți la consumism, ca acesta să nu ne consume și pe noi.

Goana dupa profit genereaza consumism. Consumismul ne face să asistăm, în societatea noastră, la transformarea libertății în libertinaj, a sexualității în consum de plăceri, a guvernărilor politice în lupte pentru putere, a educației în răsturnare de valori, a culturii autentice în cenușăreasă socială, a kitsch-ului în valoare, a serviciilor publice în afaceri private profitabile și așa mai departe.

Europenii au făcut din consum un scop al existenței lor. O statistică europeană arată că în toată Uniunea Europeană se aruncă anual aproximativ 180 de kg pe cap de locuitor, adică în jur de 89 de milioane de tone de alimente. În topul țărilor europene care generează cele mai multe deșeuri alimentare, România se află pe locul 10 din 27 de țări analizate de Eurostat. Statisticile oficiale arată că un român arunca, în 2008, nu mai puțin de 107 kilograme de mâncare; în 2010 cantitatea s-a redus la 100 de kilograme de mâncare, iar în 2014, media produselor aruncate a fost de 86 de kilograme pentru fiecare cetățean.

Consumismul implică însă nu numai aspectul economic, social, cultural sau umanist al existenței noastre, ci și pe cel teologic. Pentru că până la urmă, oricum am încerca să definim actuala stare în care ne aflăm, viața fiecăruia dintre noi este grevată și degradată esențial de condiția păcatului, condiție de care consumismul nici nu vrea să știe.

Părintele G. Remete, în studiul „Spiritualitate și consumism – a fi și/sau a avea”, arată că

„învățătura creștină pleacă de la faptul că persoana și viața omului în lumea istorică se constituie într-o condiție existențială degradată, improprie, că adevărul, destinul și împlinirea omului sunt imposibil de atins aici și se finalizează numai în lumea supraistorică, eternă. Iar condiția și starea superioară proprie acestei lumi se ating numai prin asceză și sacrificiu… Consumismul nu este interesat de lupta împotriva păcatului, pentru că lumea lui se constituie tocmai din fuga de această luptă… Consumismul nu este altceva decât cosmetizarea morții sau fuga de realitate, pentru că nimic nu este mai urgent pentru om ca lupta împotriva condiției existențiale actuale, adică a păcatului”.

Consumismul se vădește și în distorsionarea unor simboluri specific creștine, care, sub imperiul marketingului, a primit alte conotații. Așa este, de pildă, Crăciunul, care, din sărbătoare a Nașterii Domnului, este înțeles în vremurile noastre într-un mod secularizat și comercial, devenind simbol al consumismului și al materialismului individualist.

Hristos S-a întrupat ca să ne învețe să trăim nu doar biologic, ci și teologic, adică nu doar trupește, hrănindu-ne doar cu hrana din lumea pământească trecătoare, ci să ne hrănim și spiritual, cu Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a făcut Om, cu înțelesurile duhovnicești ale Sfintei Evanghelii și cu prezența vieții și iubirii lui Hristos din Sfânta Euharistie.

Bogatul căruia i-a rodit țarina este prototip al unei societăți care trăiește numai în material, care nu mai are preocupare pentru viața spirituală. Bogatul nu este decât capitalismul de astăzi, pasionat exclusive de lucruri materiale, fără să se mai îngrijească de viața spirituală. Bogatul simbolizează pe omul secularizat, fără viață duhovnicească, obsedat de instinctual acumulativ, încât nu mai are timp să se gândească nici la Dumnezeu, nici la semeni și „reduce fericirea la consumism”.

Acolo unde lipsește perspectiva unui Dincolo, acolo unde pălește făgăduința fericirii veșnice ca imagine a speranței, omul țintește să atingă fericirea în timpul vieții. Aici stă întreaga responsabilitate a lucrării misionare a Bisericii, în felul în care am putea reaprinde acel sentiment adormit sau am putea reînvia acea conștiință adormită a omului de azi.

3.2.5 Migrația

Fenomenul migrației, definitive sau temporare, s-a amplificat după decembrie 1989, ca urmare a ridicării obligativității vizelor pentru cetățenii români care călătoresc în Uniunea Europeană. S-a modificat astfel compoziția socială a populației, relațiile de natură rasială, etnică și relațiile de clasă. Migrația a condus la o creștere numerică a populației urbane.

Aceasta situație creează unele oportunități, economice și culturale, dar și multe probleme,

în rezolvarea cărora Biserica și slujitorii săi trebuie să se implice.

Din punct de vedere demografic, migrația a condus îmbătrânirea populației în spațiul românesc. A plecat mai ales populația tânără (20-40 ani), activă profesional. Astfel, s-a diminuat ponderea populației active și a crescut presiunea asupra celei rămase, care trebuie să susțină populația vârstnică, dependentă. Acest fapt afectează însăși funcționarea economiei.

Migrația a condus la modificări în evoluția nupțialității, a fertilității. Potrivit datelor din Cartea Verde a Populației, în 1989 fertilitatea era de 2,1copii/femeie, iar în prezent este de 1,3 copii/femeie. Din această cauză, în Romania se desfășoară un proces lent dar continuu de îmbătrânire demografică.

Migrația a condus totodată la modificări ale dimensiunilor familiei, precum și la supraaglomerarea regiunilor receptoare și depopularea celor emițătoare.

Efectele fenomenului migrațional apar și în sfera economică. Cresc veniturile populației, majoritatea imigranților găsesc un loc de muncă, crește nivelul de trai, scade rata șomajului în anumite sectoare de activitate. Aceste aspecte pozitive vin alături de cele negative, care se repercutează pentru sectoarele din România. Cel mai important este „exodul creierelor” („brain drain”) descrie fenomenul migrației forței de muncă educate și calificate dinspre țările sărace spre cele bogate, urmărind o recunoaștere profesională și o remunerare superioare, condiții îndeplinite în țările dezvoltate. Țările care au primit imigranți cu înaltă pregătire profesională au înregistrat creșteri economice datorită capacității creative deosebite a capitalului uman al imigranților.

Migrația conduce la schimbări în viața individului, a familiei sau a grupului Dacă pentru imigrant plecarea poate fi un avantaj, cei de acasă, avantajul este discutabil.

România, în schimb, a pierdut forță de muncă calificată. Din păcate, statul român a cheltuit pentru pregătirea profesională a celor plecați, iar o altă țară valorifică competențele lor.

Ca urmare a scăderii producției interne, au scăzut exporturile, iar leul s-a depreciat.

Migrația are urmări și asupra controlului pe care Biserica îl exercită asupra enoriașilor săi. E greu pentru preot să țină legătura strânsă cu credincioșii care au plecat la peste 2000 de km distanță de casă. Și credincioșii trec prin anumite tensiuni, atunci când trebuie să se integreze în comunitățile de adopție, mai ales dacă sunt diferite de cele în care au crescut și au participat la viața religioasă. Diferențele dintre comunitățile religioase din mediul urban (unde au migrat) și cel rural (de unde au plecat majoritatea) sunt destul de evidente.

Sociologul M. Voicu arată că dacă până în anul 1990, în România, diferențele dintre cele două medii erau clare, spre anii 2000 diferențele încep să se atenueze. „distanța dintre sat și oraș, în ceea ce privește religiozitatea începe să scadă”.

Plecarea la muncă, în străinătate, a condus la o serie de probleme. Una din cele mai grave este slăbirea sau chiar distrugerea unității familiei. Sunt situații când unul dintre soți, plecând în străinătate, demisionează de la datoria păstrării fidelității conjugale. Acest lucru a dus la divorțul multor familii. În situația plecării părinților în străinătate,copiii sunt încredințați unuia dintre părinți sau unor rude.În încercarea de a substitui afecțiunea, părinții trimit acasă mulți bani, pe care copiii nesupravegheați îi cheltuie fără discernământ, familiarizându-se cu vicii sau patimi. Alteori, părinții trimit acasă prea puțini bani sau deloc, iar familia rămasă în țară se confruntă cu mari dificultăți financiare.

Migrația aduce și o altă problemă care afectează imaginea țării noastre. România se află printre principalele țări din care provin victimele traficului uman, exploatate pe piața prostituției în Vestul Europei. Vorbim de femei și de minori (copii) în mod special, exploatați de rețele de trafic bine organizate. A obliga o persoană să se prostitueze, să cerșeasca sau să săvârșeasca alte infracțiuni reprezintă o crimă împotriva demnității umane.Preotul este cel care, prin cuvânt, poate preveni unele situații de acest gen.

Un alt aspect al migrației, la care Biserica asistă neputincioasă, este căsătoria românilor ortodocși cu persoane din străinătate de alte confesiuni, finalizată cu pierderea acestor credincioși, dacă am mai putea să-i denumim astfel. Sunt numeroase cazuri de femei căsătorite cu persoane din Turcia sau din țări arabe și care au trecut la islam.

În anumite zone din Occident, nu există încă parohii ortodoxe sau distanța până la un locaș de cult unde se slujește în lb. română este foarte mare. Acest lucru duce la răcirea credinței unora dintre emigranții români.

Misiunea Bisericii Ortodoxe trebuie deci adaptată acestor aspecte ale fenomenului migrației, descrise anterior. Preoții pot găsi modalități prin care, păstrându-și demnitatea și specificul misiunii lor, să păstorească mai eficient pe credincioși, ca aceștia să-și păstreze identitatea națională și confesională.

În diaspora, Biserica facilitează integrarea imigrantului în comunitatea eclezială, dar și în societate. Le oferă informații, sprijin în găsirea unui loc de muncă, a unei locuințe, a unor mijloace de trai, facilitând uneori și legăturile dintre migranți și familiile acestora.

Preotul misionar din diaspora trebuie să fructifice acest fenomen care, pe plan pastoral-misionar poate să îi ofere multiple oportunități.

3.2.6 Islamizarea Europei de Vest

Numărul de musulmani în Europa a crescut de la 29,6 milioane în 1990 la 44,1 în 2010. Este de așteptat ca populația musulmană a Europei să depășească 58 de milioane până în 2030. Cele mai mari creșteri ale populației musulmane din Europa, în următorii 20 ani, sunt așteptate să apară în Marea Britanie, Franța, Italia, Germania și alte țări din Vestul și Nordul Europei.

Populația musulmană a Europei va continua să crească într-un ritm mai rapid decât populația non-musulmană, care este în scădere. Cei mai importanți doi factori sunt fertilitatea sporită a femeilor musulmane și rata mai mică de avorturi în rândul lor. Ca urmare, musulmanii vor deveni un procent tot mai mare din populația totală a Europei.

Regatul Unit este de așteptat să aibă cea mai mare creștere a numărului de musulmani în Europa în următorii 20 de ani. Numărul de musulmani din Marea Britanie se estimează că se va dubla aproape, de la 2,9 milioane în 2010 la 5,6 în 2030. Până în 2030, musulmanii vor reprezenta 8,2% din populația Marii Britanie, de la 4,6% în 2010. Statisticile arată că Regatul Unit va avea aproximativ același număr de musulmani ca Germania până în 2030.

Populația musulmană din Franța este de așteptat să urce de la 4,7 milioane în 2010 la 6,9 în 2030. Populația musulmană din Germania va crește de la 4,1 la 5,5 milioane în această perioadă. Deși Italia, Suedia, Spania, Belgia și Austria au un număr mai mic de musulmani decât Marea Britanie, Germania și Franța, numărul de musulmani vor crește semnificativ în următorii 20 de ani. Populațiile musulmane din Italia și Suedia se vor dubla numeric, în timp ce și în Spania, Belgia și Austria vor crește în mod semnificativ.

Deși Irlanda are o populație musulmană relativ mică, este de așteptat să aibă cea mai mare creștere procentuală din Europa a numărului de musulmani. Populația sa musulmană este estimată să crească cu aproape 188%. Alte țări europene, unde se așteaptă creșteri procentuale mai mari de 100% sunt Finlanda, Norvegia, Suedia și Italia. Țările unde se crede că procentele se vor situa între 50-100% includ Regatul Unit, Spania, Belgia, Austria și Elveția. În Suedia, ponderea musulmană a populației va crește cu cinci puncte procentuale, de la 4,9% în 2010 la 9,9% în 2030.

Imigrația continuă să fie un factor de creștere a populației musulmane din Europa de Vest, în căutare de oportunități economice.În Europa, rata fertilității printre musulmani este în general mai mare decât în rândul non-musulmanilor. Pe baza unei analize a tendințelor actuale în 25 de țări europene, pentru care sunt disponibile date, femeile musulmane au astăzi o medie de 2,2 copii fiecare, comparativ cu o medie de 1,5 copii pentru fiecare femeie non-musulmane din Europa. Cu excepția Bosniei-Herțegovina, rata de fertilitate pentru musulmani este mai mare decât cea pentru non-musulmani în fiecare dintre țările din Europa, pentru care sunt disponibile date. Printre țările în care diferența este deosebit de mare se numără Norvegia, unde rata de fertilitate pentru musulmani este de 3,1 copii la o femeie, în comparație cu 1,8 copii la o femeie non-musulmană. Diferențe mari între ratele de fertilitate între musulmani și non-musulmani există și în Austria, Finlanda, Irlanda, Kosovo, Serbia și Marea Britanie.

În general, populațiile musulmane din Europa de azi sunt mai tineresc decât cele non-musulmane. Oamenii sub vârsta de 30 de cuprindeau aproximativ 49% din populația musulmană din Europa în 2010, comparativ cu aproximativ 34% din populația non-musulmană. Populația musulmană a Europei se va menține relativ tânără în următoarele două decenii. În 2030, este de așteptat ca aproximativ 42% din populația musulmană a Europei să fie sub 30 de ani, comparativ cu 31% din populația non-musulmană.

Creșterea continuă a populației musulmane din Europa ridică o serie de probleme politice și sociale, cum ar fi locul religiei islamice în societățile europene, rolul femeilor, obligațiile și drepturile imigranților, precum și sprijinirea terorismului. Aceste controverse sunt complicate de legăturile pe care unii musulmani europeni le au cu rețele și mișcări religioase din afara Europei. Astfel de mișcări și rețele încerce să influențeze opiniile și viața cotidiană a musulmanilor din Europa de Vest. Multe grupuri musulmane din Occident sunt percepute ca instigatori ai islamului radical și ai terorismului.

Pentru europeni, de asemenea, imigrația musulmană pune probleme deosebite. Spre deosebire de Statele Unite ale Americii – o țară de imigranți, cu nici un grup etnic dominant – majoritatea națiunilor din Europa sunt construite în jurul unei populații cu o etnie comună. Mai mult decât atât, aceste țări posedă tradiții istorice, culturale, religioase și lingvistice profunde. Venirea a sute de mii, iar în unele cazuri, milioane de musulmani care privesc, vorbesc și acționează diferit în aceste medii sociale se dovedește adeseori inoportună.

Tensiunile religioase nu întârzie să apară. Europenii se tem că Islamul va zădărnici pentru vecinii lor musulmani să accepte multe dintre valorile fundamentale ale continentului, cum ar fi toleranța, democrația și drepturi egale pentru femei și bărbați.

Aceste presiuni sociale au fost agravate de atacurile teroriste din 11 sept. 2001 din Statelor Unite și de evenimente ulterioare, în special 11 martie 2004, atentatele de tren de la Madrid, uciderea regizorului olandez Theo Van Gogh, atentatul cu bombă din luna iulie 2005 la metroul din Londra și, mai recent, atacul de la Charlie Hebdo de la Paris. Terorismul și legăturile cu islamul radical îi fac pe europeni mai precauți față de musulmani. Prezența tot mai mare a musulmanilor pe continent, cuplată cu creșterea tensiunilor sociale, au oferit material de propagandă pentru partidele politice xenofobe din toată Europa. Între timp, temerile legate de terorism au condus majoritatea țărilor europene să ia măsuri antitero rigide.

În misiunea ei din diaspora, Biserica Ortodoxă română nu poate să ignore aceste frământări și tensiuni sociale și, drept urmare, trebuie să le acorde toată atenția. Căsătoriile mixtecu persoane aparținând comunităților musulmane nu sunt excepții chiar atât de rare, de aceea sentimentul identității religioase și al apartenenței la neamul românesc trebuie cultivat temeinic. În conformitate cu doctrina și practica canonică ortodoxă, căsătoriile interreligioase sunt interzise. Conform privilegiului paulin (I Cor. 7, 12-16), căsătoria mixtă se admite numai în cazul în care ea a fost încheiata înainte ca unul dintre soți să fi fost încreștinat. Canoanele 10 Laodiceea și 23 al Sf. Ioan Postitorul interzic căsătoria unui creștin ortodox cu o persoana de altă credință. Canoanele 31 Laodiceea si 14 al Sinodului IV ecumenic îngăduie căsătoria între un creștin ortodox și o persoană eterodoxă, cu condiția ca soțul eterodox să treacă la Ortodoxie.

 Dacă misiunea creștină are ca scop principal unirea „necredincioșilor” cu Biserica – adică a celor care au devenit indiferenți sau ostili credinței, a celor care neagă, în teorie sau în practică, învățăturile și principiile credinței –, atunci este nevoie din partea noastră nu de o atitudine de antipatie sau conflict, ci de un efort de a înțelege limba, problemele, rezervele, ispitele, îndoielile, păcatele și chiar ostilitatea lor. Toate aceste bariere pot fi în final depășite prin puterea adevărului, rugăciunii și dragostei. Misionarismul creștin trebuie să aibă mereu în vedere următoarele trei aspecte: 1. evitarea tentației generalizării și a extremismelor. Pentru a înțelege mai bine celelalte religii, se cuvine înainte de toate să le cunoaștem bine. Altfel se poate ușor ajunge la aceste două extreme și nu întâmplător s-a ajuns în trecut să se creadă fie că toate religiile sunt absolut rele, demonice, fie că toate religiile sunt asemănătoare, fie că ceea ce se știa despre o religie să fie generalizat la toate celelalte. Poziția de azi trebuie să fie mult mai echilibrată. 2. Dubla evoluție a religiilor, descendentă și ascendentă – de aici și raportul dual al creștinului asupra celorlalte religii: pe de o parte, de acceptare și receptare pozitivă a elementelor bune, pe de altă parte, respingere critică a elementelor rele, chiar nocive pentru omul de astăzi. 3. Perspectiva corectă a religiilor ca unități organice, aflate în continuă evoluție. Ele conțin un dinamism intrinsec, iar misionarul creștin trebuie să evite clișeele ideologice sau „estimările eronate”.Arhiep. Anastasie Yannoulatos arată că islamul, alături de comunism, constituie în esență două sisteme radical „eretice” ale Ortodoxiei răsăritene. Astfel, tradiția și moștenirea culturală îi aduc pe creștinii din Răsărit mult mai aproape de lumea musulmană, cu care au conviețuit de-a lungul a multe secole.

3.3.1 Contextul catehetic contemporan

Preotul ortodox misionar din diapora este uneori într-o postură destul de delicată, pentru că își asumă tiparul unei gândiri căreia contemporanii i-au întors spatele. A gândi creștinește și a milita pentru o gândire creștină într-o lume descreștinată este cauza principală a inactualității de care pomeneam.

Cei mai mulți contemporani au un interes mai mare pentru lume decât pentru cele ale Bisericii. Programele de televiziune atrag mai multă lume decât bisericile, iar cumpărăturile ne consumă mai mult timp decât rugăciunea. Cei mai mulți oameni contemporani sunt interesați mult mai puțin de învățătura lui Hristos decât de afacerile lor, de politică, sport sau de scandaluri. Ziarele sunt un indiciu al acestei stări de fapt. Ele publică ceea ce oamenii vor să audă. Rar sunt citite subiecte legate de Biserică, doar dacă este vorba de un anumit scandal cu implicare clericală, fie de natură sexuală, fie de natură financiară, etc.

Cu toate acestea, dorința noastră, a teologilor, de a face cunoscută Evanghelia rămâne puternică și, în pofida oricărei descurajări, ne continuăm eforturile de a încreștina lumea „idolatră”. Deși la un moment dat este posibil să ne pierdem nădejdea de a mai câștiga lumea pentru Hristos, nu încetăm eforturile noastre, ajutându-ne de scrierile unor teologi geniali, de publicații sau de mijloace de informare în masă, întâlnindu-ne cu cei care ard de zel misionar, pentru a învăța o lume apostată să recunoască în lume vocea Domnului. Îndemnați de porunca lui Hristos de a deveni „pescari de oameni”, răscoliți de datele statistice legate de numărul celor care nu au nicio legătură cu Biserica și urniți de zel sfânt apostolesc, unii dintre noi facem încercări disperate de a readuce înapoi în turmă oile cele rătăcite.

Schimbarea direcției din viață poate veni la un moment dat de undeva, dintr-un fond mai profund și mai puțin vizibil. Omul mileniului al treilea, cufundat într-un climat consumerist creat de tehnologie, afaceri, politică și spectacol, găsește puține lucruri în viața bisericească care l-ar putea atrage. Eșuăm adesea în lucrarea noastră cu tinerii, întrucât în confuzia și deznădejdea lor, de a nu fi aflat nimic în mediul lor de care să se agațe, nu reușim să-i convingem că Iisus Hristos este singurul punct de sprijin și întărire pentru ei. Se întâmplă aceasta pentru că grija noastră pentru cele ce vom mânca și bea, principala grijă a lumii idolatre în care trăim (Mt. 6,25), ne arată și pe noi insuficient de tari și hotărâți pentru a ne încredința Domnului, punându-ne nădejdea mai mult în proprietățile și banii noștri.

Căutarea unei vieți comode, cel dintâi țel al omului contemporan, a devenit în mare parte principala noastră căutare. Ne preocupă mult aranjarea noastră economică, socială și familială, nemairămânându-ne multă energie și entuziasm spre a ne îmbunătăți viața duhovnicească și oferta către lume. Unii dintre noi acceptăm comoditățile oferite de societatea capitalistă, liniștindu-ne conștiința prin criticarea sistemului care le-a creat. Ar trebui însă să ne amintim că ne aflăm în această lume pentru a o schimba. Pacea de care ne bucurăm este doar rodul unei liniști trecătoare în fața problemei reale ce o constituie înstrăinarea noastră față de Dumnezeu.

Omul se poate pierde din pricina comodităților moderne dacă își predă sufletul acestora, însă acest lucru nu este obligatoriu. Apostolul Pavel scrie corintenilor „Iar noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul cel din Dumnezeu, ca să știm cele ce sunt de la Dumnezeu dăruite nouă” (I Cor. 2,12). Când omul se raportează astfel la bunurile materiale, se eliberează de cugetarea materialistă, chiar de s-ar găsi înconjurat de ele. Este în lume, dar nu din lume.

Biserica este astăzi mai solicitată misionar decât oricând, este provocată de contextul nou la care trebuie să răspundă pertinent și punctual. Diaspora este un loc ideal de a ne folosi competențele, cu ajutorul harului Duhului Sfânt.

În lucrarea „Gramatica Ortodoxiei: tradiția după modernitate”, Mihail Neamțu prezintă contextul catehetic contemporan, fără vreun fel de cosmetizare a situației și fără aerul ușor triumfalistic cu care ne-am obișnuit în manualele de catehetică. O primă constatare este aceea că teologul creștin trebuie să facă teoria unei religii aflate în stare muribundă. În această agonie lungă și resemnată, teologii sunt precum medicii de terapie intensivă din secțiile de reanimare. Se străduiesc să țină în viață pacientul, trăind cu speranța că, cuplându-l la o tradiție pe care mentalitatea actuală a ucis-o, îi vor mai putea reînvia țesuturile necrozate.

Fiind reanimatorul unui spirit cu a cărui stingere nu se poate împăca, teologul se află într-o situație ingrată: el trebuie să pară un om adaptat spiritului modern, cu toate că mesajul lui e unul venit din Antichitate. El e obligat să facă misiune, să dezlănțuie – discret sau vehement, subtil sau ostentativ, indirect în formă sau aluziv în ton, impetuosul prozelitic. Dacă acesta nu există, avem de-a face cu o religie fără propensiuni misionare, caz în care rostul teologiei e unul de prohod săvârșit în amintirea unui ideal răposat. De aceea, scopul teologiei e răspândirea cuvântului dumnezeiesc. Din păcate, și mesajul teologic suferă un process de sterilizare continuă, sub presiunea secularizării. El a devenit ambalajul teoretic pe care îl poate lua credința după ce acesteia i s-a neutralizat virulența.

Și atunci, date fiind acest context contemporan, cateheza ortodoxă, mai cu seamă în diaspora, pare uneori ca o zbatere a unor teoreticieni care, deși sunt târâți de o lume a cărei absurditate refuză să o accepte, aleg să fie târâți cu demnitate. Faptul că nu suntem inițiatorii mesajul nostru îl afirmă Sfântul Pavel la 1 Corinteni 4, 1-2, unde vorbește despre lucrarea sa: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu. Iar, la iconomi, mai ales, se cere ca fiecare să fie aflat credincios”. Iconomul este mandatarul și administratorul bunurilor altei persoane. Ca administratori, nu putem manipula sau modifica Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să distribuim „marfa”, exact așa cum am primit-o. Această fidelitate față de adevărul revelat al lui Dumnezeu este o obligație. Sfântul Pavel transmite acest lucru lui Timotei, atunci când îl îndeamnă: „Ține dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credința și cu iubirea ce este în Hristos Iisus. Comoara cea bună ce ți s-a încredințat, păzește-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălășluiește întru noi” (2 Tim. 1, 13-14). Mesajul întreg este încredințat catehetului și el trebuie transmis in extenso.

Ca administratori, suntem chemați să expunem în muncă, spontaneitate, tact pastoral, dragoste față de om. 2 Tim. 2, 15 nu numai că ne cheamă să fim muncitori, ci „lucrător(i) cu fața curată, drept învățând cuvântul adevărului”. Modelul trebuie să fie cel al Sfinților Părinți care sunt preocupați de luminarea credincioșilor și de călăuzirea lor pe calea virtuții.

Ca în acele vremuri, și cateheza de astăzi trebuie să fie una de actualitate, legată de realitățile religioase și bisericești pe care le trăim noi. Ea trebuie, deci, să se inspire din situația actuală a Bisericii și a societății, să fie adică o reflectare a năzuințelor și provocărilor prezente.

Cateheza zilelor noastre trebuie să urmărească instruirea credincioșilor în spiritul creștin. Preotul nu trebuie să se limiteze în a creea doar emoții trecătoare, ci să aprofundeze adevărurile de credință. Sfântul Ioan Gură de Aur, scrie în tratatul său Despre Preoție: „Pentru cei ce vindecă trupurile oamenilor, pentru doctori, s-au născocit fel de fel de medicamente, fel de fel de instrumente medicale și de mâncări potrivite pentru bolnavi; …Dar pentru cei ce vindecă trupul lui Hristos, pentru preoți nu s-a născocit nimic asemănător. În afară de pilda prin faptă, preoții n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învățătura cu cuvântul. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer; aceasta ține loc de medicament, aceasta ține loc de cauterizare, ține loc de bisturiu”.

Așadar, Sfântul Ioan Gură de Aur a dezaprobat orice concept static al preoției.Am putea să ne referim și la un alt aspect al catehezei din zilele noastre. Mitropolitul grec Emilianos Timiadis atrage atenția că unii cateheți recurg la limbajul de lemn, la conglomerate de citate greoaie și de neologisme, la termeni teologici greu de înțeles – dar care sună pompos – crezând că dau dovadă astfel de o înaltă pregătire teologică. Pe de altă parte, auzim platitudini și generalități, repetări ale acelorași idei, cateheze slabe de care credincioșii se plictisesc foarte repede.

Puțini sunt neteologii care să aibă o vagă idee despre modul în care lucrează sau gândesc teologii, sau care să înțeleagă câteva rânduri dintr-un articol teologic, chiar dacă ar ști cumva unde să găsească acest articol. S-a fixat astfel, din păcate, o prăpastie între limbajul teologic și limbajul laic, o prăpastie intelectuală ce poate fi depașită, pe de o parte prin revizuirea și adaptarea limbajului teologic, pe de altă parte printr-o inițiere treptată a laicilor în limbajul teologic.

Unii văd chiar o opoziție între aceste două limbaje: pe de o parte un limbaj umanist, care constă din modul curent de a ne exprima, și pe de altă parte, un alt limbaj, cel religios, care păstrează metodele tradiționale de înfățișare a adevărului dumnezeiesc.

Nașterea unei dogme este vestită sau profețită de crearea unor noi concepte și termeni prin care să o reprezinte. Numeroși termeni doctrinari intră în viața religioasă ca termeni tehnici, de neînțeles. Aceasta o simt toți, cu excepția acelora care îi formulează, deși acești temeni ar trebui să reflecte acel „consensus ecclesiae”. Și chiar dacă mulți termeni teologici au găsit calea de a pătrunde în limbajul religios curent, ei au pierdut, de cele mai multe ori, sensul lor profund, ceea ce a dus la demonetizarea și desconsiderarea lor.

Niciun membru al vreunei orchestre, maestru sau solist, nu ar putea cânta fără să-i asculte pe ceilalți instrumentiști din jurul lui. Înainte de a începe să-i învățăm pe alții adevărurile noastre, ar trebui să măsurăm gradul de receptivitate și înțelegere al ascultătorilor noștri. „Puterea noastră asupra altora nu stă în ideile din noi, cât în putința de a le exprima pe înțelesul celorlalți”.

Sfântul Apostol Pavel, iudeu erudit și cunoscător al filozofiilor timpului său, nu s-a folosit în propovăduirea sa către corinteni de înțelepciunea cea lumească: „Cât despre mine fraților, când am venit la voi să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înțelepciune strălucită …. Învățătura și propovăduirea mea nu stătea în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea omenească, ci pe Puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 2-5).

Cateheza nu a precedat angajamentul de unire cu Hristos și actul de căință, ci a urmat după ele. Când a dorit transformarea inimii credinciosului, Biserica nu s-a bazat pe caracterul adecvat al limbajului, ci pe puterea Duhului Sfânt. Așadar conceptualizarea credinței este urmare și nu un antecedent al credinței.

Sfântul Atanasie cel Mare, de exemplu, nu a luptat și nu a apărat termenul dogmatic „homoousios” doar așa, pur și șimplu, pentru a ușura actul de credință, ci, mai degrabă, pentru a afirma ceea ce era deja crezut și prețuit: anume că Mântuitorul Întrupat al întregului univers a fost Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și nu un Dumnezeu creat.

În tradiția dogmatică a Părinților Bisericii, afirmarea credinței nu era un mesaj pentru toată lumea care nu credea. Prin urmare, limbajul teologic este adevărata preocupare doar a celor care cred, doar a celor care sunt deja convertiți la Hristos. Pentru cei care nu cred cu adevărat sau care au doar o credință formală, adică mai mult o religiozitate moștenită, Biserica trebuie să le vorbească într-un mod simplu (dar nu simplist), într-un limbaj nesofisticat, pentru ca să permită puterii Cuvântului lui Dumnezeu să lucreze la adevărata convertire a acestora.

Din păcate, astăzi se face tot mai mult simțită în Biserică o lipsă a comuniunii dintre creștini, generată de lipsa comunicării dintre aceștia. Chiar dacă discutăm unul cu celălalt (chiar și în timpul slujbelor, din păcate), totuși nu comunicăm. O tăcere paralizantă pătrunde într-o mare parte a Trupului lui Hristos. Comunicarea din Biserică se reduce la dialogul de multe ori formal dintre preot și cântăreț.

Această tăcere, consideră mitropolitul Emilianos Timiadis, nu se datorează faptului că suntem o Biserică mistică și care ar urma mai degrabă exemplul Mariei decât al Martei; nu se datorează faptului că suntem ascetici, duhovnicești sau apofatici, că suntem o Biserică contemplativă și fără multă vorbă. Schimbul viu de gânduri și de preocupări în dragoste și libertate este o necesitate sacramentală. În cazul în care eșuăm să comunicăm unul cu celălalt, înseamnă că am pierdut limbajul Duhului, limbajul Scripturii și al credinței pe care acesta o articulează. Cel care vorbește limbajul Logosului revelat dorește să împărtășească credința lui și cu ceilalți. El nu tace niciodată. El caută comunicarea și comuniunea cu cei care vorbesc, la rândul lor, limbajul Scripturii. Atunci, în mod colectiv, Biserica, tăcută, care nu a descoperit încă Logosul, se transformă într-o Biserică a lui Hristos vie, comunicațională. Limbajul Scripturii îi ajută atât pe preot, cât și pe credincioși, să discute unii cu alții într-o limbă comună.

„Vechiul parohialism care a chinuit Biserica poate fi depășit odată ce creștinii înlătură limbajul individualist și egoist, devenind pricepuți în folosirea dialectului iubirii, așa cum se află el în Scriptură. Acest dialect îi va deschide unul către celălalt în iubirea comună pentru Logos, și-i va face să evite orice element demonic care se amestecă într-o asemenea comuniune verbală”.

Problema educației religioase și a sincronizării teologice din timpurile noastre nu constă atât de mult în aflarea unor noi cuvinte care să le înlocuiască pe cele vechi care au o anumită semnificație.Incapacitatea limbajului nostru nu va putea fi depășită printr-o înlocuire radicală a cuvintelor, ci printr-o instruire sistematică a poporului asupra sensurilor lor. Adevărurile lui Hristos s-au păstrat în scurtele relatări ale Evangheliștilor.

Sfântul Pavel constituie un exemplu elocvent. Atunci când a fost nevoit să propovăduiască în Palestina, a folosit un limbaj adecvat evreilor; iar atunci când câmpul său de misiune a fost Atena, argumentele și prezentările sale au avut scopul, evident, de a veni în întâmpinarea cerințelor particulare ale auditoriului. În acest sens trebuie să înțelegem afirmația paulină: „Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să-i dobândesc pe iudei. Cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege – deși eu nu sunt de sub Lege – ca să-i dobândesc pe cei de sub Lege” (I Cor. 9, 20).

Biserica, prin faptul că este misionară, arată calea de aplicare a metodei Apostolilor în răspândirea mesajului mântuitor. Dar pentru asta trebuie să gasească cel mai potrivit limbaj și cea mai adecvată metodă.

3.3.2 Mijloace de cateheză

A anunța Vestea cea Bună este astăzi ca și ieri, ca și mâine, una dintre principalele responsabilități ale slujitorilor Bisericii în lume. Propovăduirea Evangheliei trebuie să țină seama de realitățile sociale și culturale ale societății. Preotul trebuie să facă uz de toate metodele sale pastorale pentru a sădi credința ortodoxă în inimile credincioșilor.

Imediat după perioada comunistă, a existat un interes crescut pentru fenomenul religios, care, din păcate, s-a estompat. Nici chiar ora de religie din școală nu și-a atins obiectivul propus, de însănătoșire a moralității poporului. Totuși, interesul pentru religie nu este absent. Mai ales românii din diaspora, care au primit acasă o educație religioasă elementară, simt nevoia aprofundării, în străinătate, a cunoștințelor religioase.

Important este ca preotul din diaspora să aibă tactul necesar pentru a intui nevoia de sacru a românului emigrant și a-l îndruma, cu răbdare, spre calea Evangheliei. Un astfel de preot, dacă este înțelept, va avea o deschidere permanentă, ieșind din cadrul său restrâns pentru a-i întâlni pe ceilalți oameni și pentru a conlucra cu alte profesii, într-un cadru mai larg de slujire și influență reciprocă. Oportunități de eficientizare a misiunii sale îi vor fi oferite și de studiul sistematic, precum și de conlucrarea cu preoți sau teologi mai experimentați.

Contextul istoric impune acest lucru. Misiunea se face nu prin izolare și triumfalism autosuficient, ci prin dialog deschis cu mentalități, religii și culturi, cum au procedat și Apostolii.

Unii văd ecumenismul ca pe un cal troian strecurat în Biserică, periclitând identitatea teologică și spirituală a diferitelor Biserici sau confesiuni creștine. Unii teologi reticenți și prudenți suspectează promovarea unui relativism doctrinar, sacramental și chiar etic.

Sunt însă și teologi pe care fenomenul secularizării, fenomenul migrației, criza economică actuală, criza familiei creștine tradiționale, șomajul, sărăcia, boala și suferința, îi determină spre o cooperare ecumenică practică privind situații pastorale și sociale concrete. În felul acesta, nu doar că îndepărtăm acuzele pierderii identității, dar mai mult, o îmbogățim, întrucât o afirmăm nu în izolare față de alți creștini, ci în dialog cu ei.

Teama de imprevizibil face pe unii preoți să se simtă mult mai în largul lor atunci când vorbesc decât atunci când ascultă. Se simt mult mai siguri când țin un monolog sau o conferință decât atunci când poartă o discuție. De aceea, în pofida bunelor lor intenții, preoții nu prea lasă „timp de discuție”. Iar când o fac, consumă timpul destinat discuțiilor lungind răspunsurile la prima întrebare. Cât timp vorbim, putem ține lucrurile sub control.

În rostirea catehezelor sale, preotul, în același timp hierourgos și theourgos, nu este niciodată creator, ci păstrător, niciodată învățător ci învățăcel, niciodată cel ce conduce ci acel care este condus deoarece el trebuie să păstreze intactă și neprofanată această moștenire a credinței sobornicești pe care va trebui să o înapoieze într-o zi așa cum a primit-o.

Măreția responsabilității atunci când este vorba de a transmite nealterat adevărul de credință ne este revelată într-un mod extrem de tulburător de Însuși Mântuitorul Care ne spune că El nu vorbește oamenilor din propria inițiativă: „Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun” (Ioan 12, 49).

Se întâmplă uneori ca preotul să se simte jenat în fața misiunii lui de evanghelist și în loc să vestească cuvântul mântuitor al Evangheliei tuturor credincioșilor, se limitează doar la enoriașii pe care-i cunoaște. El trebuie să depășească acest complex și să nu uite că Hristos este cel care însuflețește pe „apostolii” Săi din toate timpurile. Refuzul sau abdicarea sunt reacții comune ale lumii. Preotul trebuie să slujească lui Hristos într-o astfel de lume, „cu timp și fără timp”, ca să mântuiască lumea. În această acțiune a lui de vestire a Evangheliei, preotul trebuie să se străduiască să reînvie și să aducă în actualitate spiritul misionar al Bisericii.

Așadar, materia catehezei creștine trebuie să fie învățătura Mântuitorului, nedespărțită de persoana Lui, așa cum se află în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. În Biserica Ortodoxă, avem mare nevoie de catehizare, pentru toate vârstele de credincioși, ca aceștia să cunoască și să-și apere credința ortodoxă. Studiul Părintelui Vasile Gordon, Mijloace practice de catehizare în Biserică, prezintă cele mai întrebuințate patru mijloacele de catehizare, indispensabile în slujirea pastoral-misionară, mijloace ce pot fi adaptate cu ușurință și contextului din diaspora românească.

Cateheza de la sfârșitul slujbelor de peste săptămână

Fiecare preot își rânduiește, în timpul unei săptămâni, un program de slujbe. Fie că e vorba de vreun acatist al sfântului zilei sau al sfântului ocrotitor al bisericii, fie că e Taina Sf. Maslu, vie vecernie sau slujbă de sfințire a icoanelor, fie că e slujbă de sfințire a apei, acestea adună un număr de credncioși care variază de la o biserică la alta.

Preotul este cel care fixează temele principale ale acestor cateheze care pot varia în funcție de specificul parohiei, de abaterile mai grave de la normele de comportament pe care preotul el întâlnește la Spovedanie, de grupurile sectare prezente în parohie, de nevoile duhovnicești ale enoriașilor. Astfel de cateheze vor aborda, în primul rând, subiecte legate de doctrina ortodoxă sau de învățătura de credință, apoi de semnificația (simbolismul) actelor de cult, de concepțiile greșite ale protestanților și neoprotestanților, de probleme bioetice actuale.

În cadrul primei categorii, a problemelor dogmatice, preotul și-ar putea impune să vorbească despre: dogma Sfintei Treimi,Revelația dumnezeiască,Sfânta Scriptură ,Sfânta Tradiție,crearea lumii văzute și nevăzute,providență ,aspecte hristologice: Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Domnului, lucrarea Lui răscumpărătoare,aspecte soteriologice: mântuirea obiectivă și subiectivă, virtutea și păcatul, postul și rugăciunea, poruncile dumnezeiești și poruncile Bisericii, rolul virtuților în dobândirea mântuirii, credința, faptele bune și harul dumnezeiesc,aspecte eclesiologice: constituirea Bisericii, modul de organizare, rolul laicilor în biserică,aspecte misteriologice ale Sf.Taine .

În categoria catehezelor liturgice, preotul va vorbi credincioșilor despre:simbolismul Sfintei Liturghii și a celorlalte slujbe. Acestor cateheze li se vor adăuga cele ce dezbat probleme pe care le suscită contextual cultural din present:homosexualitate și căsătoria între persoanele de același sex, avort și contracepție, educație sexuală fără a se ține cont de etapele dezvoltării psihologice a copilului,pericolul gadgeturilor în viața copilului și a adultului, transplantul de organe,euthanasia,fertilizarea in vitro,mamele surogat,traficul de carne vie,violența domestică.

E recomandat ca subiectele să se succeadă, pe parcursul unui an liturgic, după o anumită logică. Ele vor fi grupate pe categorii. De asemenea, pot lua forma unor cicluri care periodic, la 2-3 ani, se pot repeta și împrospăta cu elemente noi. În afară de temele enumerate mai sus, preotul poate folosi catehiza și sub forma unor mici cuvântări conjuncturale, cum ar fi, după un acatist, comentarea vieții sfântului, cu evidențiarea virtuților sfântului. La fel, după slujba Sf. Maslu, se poate explica, pe rând, mesajul principal al pericopelor evanghelice și apostolice. După slujba vecerniilor, ar putea să evidențieze trăsăturile sfântului pomenit în acea zi, chiar dacă nu este sărbătoare cu ținere, stimulând auditoria să imite virtuțile sfântului.

O cât de scurtă cateheză, după fiecare slujbă de peste săptămână, este binevenită deoarece preotul poate iniția chiar un dialog cu credincioșii prezenți, invitându-i să pună întrebări la care preotul va răspunde pe scurt sau,dacă nu va putea să răspundă pe loc ,va oferi altădată răspunsul după o documentare în prealabil.

b) O a doua modalitate eficientă de catehizare este dialogul săptămânal.Cel puțin o dată pe săptămână sunt necesare astfel de întâlniri, anunțate în prealabil. Pentru că un astfel de dialog se desfășoară în biserică, este bine ca el să fie precedat de o slujbă, care să nu depășească o oră.

Părintele Gordon recomandă, în vederea eliminării pericolului rutinei, a plictiselii și a saturației, un anumit plan al orei de „dialog biblic”:

1. Rugăciunea (Împărate ceresc, Tatăl nostru, sau altceva potrivit), după care toți cei prezenți iau loc;

2. Preotul face o mică introducere, aprox. 5 minute, reamintind celor prezenți ce s-a discutat ora trecută, sau făcând un scurt comentariu asupra unor evenimente religioase majore petrecute în acea săptămână;

3. Credinciosul rânduit prezintă tema, în aprox. 15 minute;

4. Cei de față pun întrebări, la care încearcă să răspundă mai întâi cel care a pregătit tema, sau altcineva dintre participanți, iar acolo unde ei se poticnesc intervine preotul;

5. Ultimul sfert de oră al întâlnirii este bine să fie rezervat întrebărilor de ordin general, pe teme religioase. Preotul poate stimula și dezbaterea unor chestiuni culturale, sociale, economice, etc;

6. În ultimele 2-3 minute ale orei se fixează tema și prezentatorul ei pentru data viitoare;

7. Se face o rugăciune de încheiere sau se cântă ceva.

Preotul trebuie să fie atent să nu depășească durata stabilită pentru discuții. La aceste dialoguri poate să invite câte o personalitate din afara parohiei, cum ar fi un profesor de teologie, un duhovnic mai îmbunătățit, chiar un laic cu competențe într-o problemă care-i interesează pe enoriași.

c) Biblioteca parohială. În absența unei lecturi minime din partea credincioșilor catehizarea se face greu. Creștinii trebuie să citească Noul Testament, Catehismul, Viețile Sfinților, cărți duhovnicești, pentru ca în acest fel râvna lor spre cele sfinte să sporească. De aceea, preotul trebuie să pună la dispoziția credincioșilor cărți în biblioteca a prohiei.Cotoarele cărților vor fi orientate spre exterior, astfel încât titlurile să fie ușor de citit.

d)Buletinul parohial.

În prezent, mijloacele de informare în masă sau media, au un rol important de a transfera informația către public. Prin ziar, se poate face o catehizare eficientă în zilele noastre. Sunt șanse ca informația conținută în ziar să ajungă și la creștinii ce alcătuiesc nucleul unei parohii, dar și la cei care doar ocazional sau rareori trec pragul Bisericii.

Știind că sectanții nu ezită să împartă necontenit colportaj de-al lor, am putea contracara acest fapt prin a pune noi, preoții ortodocși, în mâinile credincioșilor noștri, măcar o publicație cu învățătura cea mântuitoare.Dificultățile începutului vor fi treptat eliminate prin perseverență,constanță.

Buletinul parohial mai înseamnă și un mijloc de a-i sensibiliza pe cititorii noștri de a sprijini biserica, unii prin rugăciunea lor, alții prin obolul lor. Cei mai mulți se vor atașa mai mult de biserică și vor fi prezenți mai des la sfintele slujbe.

Cele patru mijloace prezentate mai sus trebuie utilizate chiar de la începutul numirii preotului în parohie, pentru că niciodată nu este prea devreme pentru o lucrare misionară importantă, așa cum este cateheza. Oficierea slujbelor tradiționale nu este de ajuns pentru o pastorație eficientă. Misiunea doar cu „ceaslovul și molitvelnicul”, după expresia mitropolitului Antonie al Ardealului nu mai este actual, de aceea preotul se va îngriji să updateze formele de catehizare, spre a răspunde eficient condițiilor de păstorire din societatea de azi.

Capitolul al IV-lea: Atitudinea și reacția Bisericii Ortodoxe

IPS Anastasie Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii, analizând felul în care se prezintă azi Ortodoxia în lumea occidentală, o face într-un mod optimist. În Vestul continentului, nu întâlnim o Ortodoxie închisă în sine, o Ortodoxie cuprinsă de frică în a dialoga cu societatea umană, în ansamblul ei, o Ortodoxie îngenuncheată de complexitatea problemelor societății moderne. Dimpotrivă, găsim „o Ortodoxie dinamică; o Ortodoxie cuprinsă de elanul dialogului cu frații creștini, de orice confesionalitate; o Ortodoxie căreia nu îi e teamă de ea însăși; o Ortodoxie capabilă de a clădi punți de comunicare; o Ortodoxie care a depășit faza mimării lucrurilor pe care proclamă că le împlinește; o Ortodoxie chemată să transfigureze orice formă de cultură contemporană”. Vom analiza, în cele ce urmează, câteva moduri misionare ale Bisericii Ortodoxe de a ieși din anonimat și de a fi o voce sonoră în cetate. 

4.1 Afirmarea identității creștin-ortodoxe românești

Sentimentul de apartenență furnizează persoanei mijloacele de autodescriere. Reperate prin nume diferite, categoriile servesc la situarea persoanei în spațiul social. Practic, fiecare individ apartine unui sex, unei grupe de vârstă, unei categorii socio-profesionale, unei naționalități, unei religii etc., atribute care nu rămân exterioare. Însușite sub forma unor structuri cognitiv-afective, ele intră în componența imaginii și determină uneori comportarea.

Părintele Stăniloae definește națiunea ca o comunitate de destin. Conștiința națională este definită prin elementul responsabilității în fața chemării divine, responsabilitate ce impune din partea tuturor o implicare conștientă. Oamenii au nevoie de trăirea comuniunii prin dezvoltarea formelor comunitare și dintre aceste forme comunitare, cea mai benefică este comunitatea națională, datorită capacității de a conferi o identitate puternică oamenilor.

Pornind de la centralitatea teologică a conceptului de „persoană”, el remarcă de la început:

„creștinismul se adresează persoanei. El nu se adresează națiunii, pentru că nu există o conștiință ipostatică de sine stătătoare a națiunii.Fiecare ființă umană are, în constituirea creațională a peroanei sale, acestă calitate națională:„Între național și uman nu există niciun antagonism. Dimpotrivă, cu cât îți adâncești simțirile umane cu atât te adâncești mai mult în miezul calității tale naționale. Umanitatea se află în adâncul firii tale naționale”.

Spiritualitatea ortodoxă este idealitatea și instanța morală a conștiinței comunitare românești. Ea pornește de la Ortodoxie, adică de la integralitatea conștiinței religioase ca izvor și principiu de explicare a proceselor și faptelor naționale. Românismul, conștiința noastră comunitară, își are rădăcina în Ortodoxie, care își pune pecetea pe ritmul vieții sale spirituale.

Ilie Bădescu afirmă că atunci când etnia este unită cu religia, atunci vorbim de națiune:

„Raționalismul și umanisul iluminist au căutat să golească „subiectivitatea” socială de atributele etno-spirituale, să o scoată din rânduiala teocentrică a lumii impunând o nouă lege, socială, impersonală, abstractă, ne-locală, ruptă de obiceiurile și tradițiile religioase”.

Naționalismul etno-spiritual, sentimentul apartenenței la o comunitate etnică, este ceva diferit de naționalismul civic, al cetățeniei politice. Comunitatea națională păstrază etnicitatea, pe când societatea politică poate să tindă spre internaționalizare, de aici opoziția între conceptele primordialiste, care văd în națiuni o unitate etno-spirituală profundă cu un nucleu al legăturilor primordialiste familiale, religioase, de rudenie, de tradiție, etc. și conceptele „ invenționiste” care văd în națiuni o invenție rațională, creată de intelectualii moderni.

Unitatea etno-spirituală a națiunii se exprimă în diverse forme, de la unitatea lingvistică, la unitatea statală, în care matricea spirituală dobândește o suprastructură instituțională, dar mai presus de toate, la sentimentul unității de credință. La români s-a reușit o sinteză între instituția politică și cadrul spiritual, prin Statul creștin, întemeiat de Basarabi și Mușatini, care a apărat neamul și creștinismul. Sentimentul iubirii naționale ține de „bucuria oglindirii în celălalt” prin care sinele etno-comunitar sporește actualizarea virtuțiilor sale. Acestă bucurie se trăiește în cadrele tradițional-valorice, dar trăirile comunitare pot fi blocate fie deliberat, fie întâmplător.

Globalizarea transformă identitatea într-o apartenență identitară la o categorie sau grup, la o conștiință colectivă în spatele căreia omul se ascunde debusolat. Noile identități profesionale,tehno-culturale sau chiar electronice (în care omul e un cod numeric într-o rețea), vin să înlocuiască atât identitatea religios-culturală a omului tradițional, cât și pe cea național-politică a omului modern.

Asistăm la două atitudini dominante printre tinerii din spațiul occidental, atitudini care contaminează și pe români. Prima dintre ele este problematizarea credinței sau relativizarea Revelației , religia fiind considerată de către tineri o poveste irelevantă.

O a doua atitudine dominantă o reprezintă orientarea exclusivă spre lume. Mulți au impresia că totul se obține de aici, că totul se petrece aici, nu mai există spirit, nici taină, nici responsabilitate față de Dumnezeu. Lumea a devenit scopul omului și el crede că el a fost lăsat singur cu lumea, în mâinile ei. Într-o asemenea lume secularizată rugăciunea și viața morală nu-și mai au locul.

Dat fiind contextul socio-cultural în care viețuiesc românii imigranți în Europa Occidentală, pentru aceștia Biserica a fost și rămâne elementul cel mai puternic pentru păstrarea, nu numai a identității religioase, ci și a celei culturale, lingvistice, etc. Patriarhia Română s-a îngrijit de obținerea unor drepturi religioase legitime, de formarea de parohii, de trimiterea de clerici. Toate aceste lucruri contribuie, în bună parte, la alungarea sentimentului de înstrăinare a acestor români, iar Biserica noastră se străduiește să vindece rănile care pot săpa adânc la rădăcina păstrării identității de credință și neam. Purtând în suflet dorul de țară, românii încearcă să păstreze identitatea națională și culturală prin legătura cu Biserica, care le oferea repere duhovnicești. În biserica sau spațiul liturgic ortodox din diaspora, ei se simt „acasă“. Biserica, oriunde se duc, o iau cu ei, pentru că Biserica este neamul.

Străduința pentru păstrarea identității de credință este evidentă. De multe ori românilor li se pun la dispoziție anumite spații liturgice fără să plătească. Uneori se plătește chirie. Este o stare de provizorat și se fac eforturi de 20 de ani pentru a depăși această situație în cât mai multe locuri, prin construirea de biserici sau cumpărarea unor lăcașuri de cult.

Adaptarea spațiului de rugăciune închiriat de catolici sau protestanți cere un efort constant din partea preotului român din străinătate. Recuzita liturgică (veșmintele care îmbracă Sf. Altar, Sfântul Antimis, veșmintele care împodobesc suporturile icoanelor, sfintele icoane, Sfintele Vase, Sfânta Evanghelie, lumânările, cădelnița, sfintele acoperăminte etc.) este montată înainte de Sfântă Liturghie, și apoi demontată când slujba se termină. Și românii participanți la Sf. Liturghie parcug uneori mai bine de 100 de km pentru a participa la slujba ortodoxă.

Criza de identitate își găsește o alinare în lăcașurile de cult ortodoxe înființate în diaspora. Aici, simțul românesc se ascute mult mai mult decât în România. Din afară, ei își dau mai bine seama de comorile de spiritualitate pe care le-au lăsat în urmă și văd ceea ce se întâmplă acasă cu alți ochi.

În majoritatea parohiilor din diaspora, după Sf. Liturghie urmează o agapă frățească. În parohia pe care o deservesc, în Italia, câte cinci familii se angajează, prin rotație, să aducă suc, vin, ceai, cafea, biscuiți, pișcoturi, prăjituri, chiar sarmale sau alte alimente. După slujbă mergem într-o sală situată la demisolul locașului de cult catolic, și, în timp ce gustăm din cele puse înainte, discutăm probleme ale parohiei, situații personale, amintiri din perioada petrecută în România, planuri de viitor, etc. Este o mare bucurie să auzi, măcar câteva minute pe săptămână, pe toată lumea vorbind românește. Astfel, și membrii parohiei se cunosc mai bine unul cu altul, putând să socializeze și să se bucure reciproc. Obiceiul acesta este răspândit în foarte multe parohii din străinătate, ceea ce face ca fiecare parohie să fie o Românie în miniatură, cu credincioși adunați din toate zonele țării. Biserica rămâne pentru români un puternic element identitar, spațiu unde pot regăsi căldura de acasă.

Consider că orice preot din diapora poate scrie o carte despre viața creștină a emigrantului român, care, deși discretă, este plină de bucuria de a aparține neamului și tradițiilor sale creștin ortodoxe. Orice român creștin ortodox din străinătate poate fi, la rândul său, o sămânță de mărturie și mărturisire a dreptei credințe. Prin exemplul și viața lui, poate să aducă pe calea către Dumnezeu multe suflete.

4.2 Redescoperirea sensului sărbătorii și a stării de comuniune

Fără o angajare deplină a omului în realitatea sacramentală a Bisericii ce are în ea nevăzut, dar real, pe Hristos, model de Om desăvârșit, viața pământească nu are sens pentru om, iar perspectiva veșniciei îi rămâne necunoscută sau abstractă.

Modern și pragmatic, omul de astăzi este indiferent atât în ceea ce privește existența lui Dumnezeu, cât și în ceea ce privește principiile de viață ale Evangheliei. De aceea manifestă un dezinteres aproape total față de problemele religioase, făcând în schimb pasiuni pentru chestiunile politice și economice, sportive sau mondene. Problematica religioasă nu-i mai stârnește nici un interes pentru că transcendența și valorile infinite nu-și mai găsesc un rol bine determinat nici în viziunea sa personală, nici în cea colectivă.

Dacă ne referim la miracole evocate în Sfânta Scriptură ori în istoria vieții creștine de pildă, datorită faptului că ele nu pot fi „explicate” rațional și nici nu pot fi „produse” printr-un act de voință, „omul modern” consideră că acestea nu sunt posibile sau nu există ca atare. Pentru el nu mai funcționează nici „argumentul” fricii de Judecata finală, așa cum nu este marcat nici de neliniști metafizice în fața morții. Aceasta pentru că moartea nu mai este percepută ca eveniment de natură pascală, adică de trecere în plinătatea vieții dumnezeiești. Dimpotrivă, moartea este considerată fie ca fenomen „natural”, fie ca limitare arbitrară, impusă de forțe capricioase ce se află dincolo de puterile și de voința omului. De aici, faptul că omul secularizat nu se mai gândește la moarte, ci trăiește ca și când n-ar exista sau dimpotrivă, este obsedat de ea, fapt pentru care are o încredere superstițioasă în posibilitățile tehnologiilor medicale moderne de a prelungi viața peste limitele naturale.

Suprimându-și simțul natural de uimire în fața orizontului sacru, tainic și pur al creației lui Dumnezeu, el rămâne privat de darul atât de prețios al intuiției minunii. Desigur, într-o astfel de viziune, știința reprezintă unica sursă de valori și consolare, temeiul unui optimism superficial care îi motivează deciziile și eforturile, care îi dau iluzia că poate repeta pur și simplu actele creației lui Dumnezeu.

Acțiunea umană devine orizontalitate pură, ființa e tot mai confiscată de posesiune, plăcerea a devenit un scop în sine, „ducând la tehnicizarea erosului, la cultivarea unei sexualități de tip sportiv, neiradiante”. Toate acestea, alături de tehnicizarea, de mecanizarea vieții umane, oferă confort, utilitate, dar și suficientă mediocritate spirituală, pierderea reperului vertical, blocarea aspirației spre ceva mai înalt.

Alungarea sacrului din viața și din preocupările omului secularizat a dus la „declinul sărbătorii” în sensul că sărbatorile tradiției creștine au fost denaturate ori înlocuite cu „sărbători” convenționale ce au un caracter strict politic, naționalist sau ludic: sărbătoarea îndrăgostiților, sărbătoarea muncii, a femeii, a copilului, etc. Acestea denotă o „pierdere in bună măsură sensului sacrului, o instituire a unei spiritualități imanente, desacralizate ce oferă doar iluzia consistenței, a semnificației”'. Chiar și atunci când n-au fost alungate din calendarul modernității, vechile sărbători creștine au fost golite de semnificația lor liturgică, sacră, devenind monumente banale de repaus fizic, de distracție, de muncă suplimentară în familie, ori de evadare în mijlocul naturii.

În Sfânta Scriptura întâlnim chemarea la sărbătoare ca o invitație de a participa la Cină. Parabolele în care Hristos vorbește despre invitarea la cină se încheie cu un ton de tristețe, de amărăciune, față de cei care refuză să ia parte la sărbătoare, la bucurie, veselindu-se împreună cu ceilalți sau bucurându-se de bucuria celorlalți. Iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor suferă tainic în sărbătoare pentru cel absent din ea, pentru cel care, rob fiind atâtor idoli ai lumii contemporane, nu se bucură de iubirea lui Dumnezeu revărsată în sărbătoare. Oamenii de azi au pierdut bucuria sărbătorii sau, mai precis, au înlocuit-o cu veselie pătimașă sau au transferat-o în categoria amuzamentului, a relaxării și a îmbuibării peste măsură. Și aceasta deoarece sărbătorile ca evenimente luminoase și pline de sens din iconomia mântuirii noastre sunt una, iar viața noastră din cursul unei săptămâni este cu totul altceva. Schmemann observă:

„Sărbătoarea înseamnă bucurie. Totuși dacă există un lucru pe care noi – creștinii serioși, maturi și frustrați ai sec. al XX-lea, să îl privim cu suspiciune, acesta este cu siguranță bucuria. În mod conștient sau inconștient, creștinii au acceptat întregul ethos al culturii noastre orientate spre afaceri și lipsa de bucurie. Ei cred că singurul mijloc de a fi luat „în serios” de către cei „serioși” – adică de către oamenii zilelor noastre – este de a fi serios, iar aceasta înseamnă de a reduce la „minimum” simbolic tot ceea ce în trecut era fundamental în viața Bisericii – bucuria unei sărbători. Lumea modernă a exilat bucuria în categoria amuzamentului și a relaxării. Ea este justificată și permisă în „timpul nostru liber”; ea este o concesie, un compromis. Și creștinii au ajuns să creadă toate acestea sau, mai degrabă, ei au încetat să creadă că sărbătoarea, bucuria, au de-a face tocmai cu „problemele serioase” ale vieții însăși, că pot fi chiar răspunsul creștin la acestea”.

Creștinismul a însemnat revelarea bucuriei autentice, dăruindu-ne adevărata sărbătoare. Din punctul de vedere duhovnicesc, tristețea omului modern este nejustificată căci nu există decât o singură tristețe, aceea de a nu fi sfânt.Când omul de azi uită de crucea și de Învierea lui Hristos, căutând bucuriile pasionale ca scopuri supreme ale vieții, sfârșește într-o mare tristețe, într-un fel de „seriozitate” tristă. Este tristețea sărbătorilor care au trecut fără să le sesizezi originea, scopul, sensul, profunzimea, bucuria lor care înseamnă bucurie permanentă a vieții.

Datorită lipsei de comunicare socială în dispoziția indivizilor, societatea s-a schimbat, pierzând mereu din caracterul organic ce crea ori adăpostea sărbătoarea. Etnicul se diluează, familia se dizolvă, moravurile se risipesc, iar în schimb crește societatea urbană cu interferențe internaționale și cu anonimat. Etnicul este intim legat de sărbătoare, familia este în mare parte creatoarea trăirii sărbătorești, iar moravurile sunt substratul sărbătorii sau sărbătoarea însăși, pieirea sau declinul acestora sunt tot atâtea scăderi aduse sărbătorii. În sfârșit, acestora li se adaugă precizarea claselor sociale și creșterea abisului dintre ele. În vechea societate, oamenii, chiar când se găseau pe trepte sociale diferite, aveau o cultură asemănătoare, ceea ce le dădea o reală participare comună. Astăzi indivizii au puține elemente comune, iar procesul de socializare se face pe baza acestora. Individul rămâne izolat, cu restul complexității sale sufletești, dar rămâne singur. Însă nu exista sărbătoare de unul singur.

Capriciul, amorul propriu, nerăbdarea îi fac pe oameni actuali să-și strice aproape toate momentele de sărbătoare, să strice bucuria lor și a altora, să n-aibă simțul momentului deosebit. Iar optimismul spiritual, crescut din sublimarea suferinței, din ridicarea durerii în lumina veșniciei și din conștiința plenitudinii raționale a existenței generale în care sălășluiește un sens providențial, a făcut loc ofilirii vitale și intuiției de gol universal ori de absurditate a lucrurilor, peste tot adăugându-se, ca o pecingine a sufletului, sentimentul de plictiseală atât de specific epocii moderne.

Mulți oameni așteaptă sărbătorile cu un fel de emoție, deci există o dorință, o așteptare, un entuziasm care se ridică din străfundurile ființei noastre, dar care, într-o abordare doar emotivă sau strict exterioară și utilitaristă a sărbătorii, rămâne insuficient și sărăcăcios. Ține de voința omului să simtă bucuria sărbătorii, și nu doar o simplă emoție, ține de integrarea vieții umane în dimensiunea de viață a sărbătorii. Doar renunțând să rămânem fixați și tributari vechilor noastre idolatrii, vom reuși să redescoperim sensul sărbătorii, puterea și bucuria ei.

O sărbătoare fără Dumnezeu, fără participarea în mediul eclesial la Cină împreună cu Hristos și cu ceilalți semeni, nu este o sărbătoare pentru om, pentru că acesta nu-i sesizează sensul, ci este o zi în care satisfacția este mai mare, mâncarea mai bună și haina exterioară mai frumoasă. Dumnezeu este Cel ce dă sens sărbătorii și nu omul, omul este doar chemat să participe la ceea ce Dumnezeu a inițiat și realizat pentru el și astfel, sensul sărbători să devină sensul vieții sale zilnice. Pentru omul care-și organizează singur și autonom sărbătoarea, finalitatea acesteia nu este bucuria, ci constatarea tristă că a trecut prea repede că a ieșit din ea la fel cum a intrat sau poate chiar mai rău. Toate acestea sunt consecințe ale faptului că omul încearcă tot mai mult să-și organizeze singur sărbătorile și să le trăiască doar la nivel emoțional și strict comercial.

Organizarea sărbătorii în mod autonom înseamnă estomparea voită a bucuriei autentice care se revarsă din ea, înseamnă a opri veșnicia să coboare în viața noastră și să-i dea conținut timpului nostru. Nu averea sau solipsismul aduce bucurie, ci întâlnirea cu Veșnicia în comunitatea eclesială și de aici în relațiile interumane, în societatea civilă. Numai renunțând la izolare, la autoafirmare, la festivismul păgubos, la comoditate, putem descoperi adevăratul sens al sărbătorii, ca integrare în prăznuirea obștească a Bisericii, ca integrare în realitatea profundă a evenimentului pe care Dumnezeu îl realizează pentru noi și cu noi. În aceste condiții, întreaga creație ni se revelează ca o sărbătoare, în care Însuși Dumnezeu Se face și ne face sărbătoare nouă oamenilor. Numai așa, a intra în sărbătoare coincide cu „a intra întru bucuria Domnului tău” și putem împlini îndemnul paulinic: „Bucurați-vă pururi întru Domnul și iarăși zic: Bucurați-vă” (Filip. 4, 4).

Faptele Apostolilor ne prezintă modul sobornicesc al viețuirii creștine primare, în care toate erau în comun, iar creștinii se adunau într-un cuget (2, 24), participând la sărbătorile Bisericii ca la o „nuntă duhovnicească” la care întâlnirea cu Mirele Hristos se transforma într-un „astăzi” al veșniciei.

Structurate într-un ritm circular, care nu se închide asupra lui niciodată, sărbătorile apar ca adevărate „sacramente ale timpului” care susțin posibilitatea unui urcuș duhovnicesc al fiecărui creștin în unirea lui cu Dumnezeu. Ele nu sunt ceva adițional pentru viața omului, ci însăși modul de existență a lui, așezându-i în suflet dimensiunea nemuririi. Fiecare creștin este chemat să-și trăiască viața ca pe o duminică, ca pe o sărbătoare, adică o moarte continuă față de păcat și o înviere continuă împreună cu Hristos.

„Nu sunt zile de sărbătoare și zile fără sărbători, închinate lui Dumnezeu, ci omul drept trebuie să prăznuiască o sărbătoare neîntreruptă. Acestea sunt sărbătorile despre care Domnul zice: «Voi să țineți sărbătorile Mele». Este, deci, o sărbătoare a Domnului, dacă neîncetat aducem jertfă, dacă ne «rugăm neîncetat» (1 Tes. 5, 17), dacă rugăciunea noastră «se îndreptează ca tămâia înaintea Lui» (Ps. 140, 2) dimineața, și dacă «ridicarea mâinilor noastre» este o «jertfă de seară pentru El»”.

Paralelismul între ritmul sărbătorii și ritmurile vieții cotidiene conduce la o înstrăinare accentuată a omului contemporan de sensul profund al sărbătorii, manifestată fie prin înlocuirea bucuriei autentice a sărbătorii cu un fel de emoție simplă sau veselie pătimașă, fie prin mutarea de accent de pe esența sărbătorii – care înseamnă participarea, în mediul eclesial, la întâlnirea cu Hristos în Sfintele Taine, pe datinile și obiceiurile care o însoțesc și care, de multe ori, fiind de factură păgână, contribuie substanțial la o superficializare a trăirii sărbătorii, dacă nu chiar la o înlocuire a ei.

Omul actual începe să capete frică de sărbătoare. Căci sărbătoarea, în loc să fie pentru el prilejul de a intra în plinătatea existenței, în taina inepuizabilă a realului, se prezintă ca un moment de vid, ca o ieșire din realitate. Sărbătoarea e ziua când nu are ziar, când n-are birou, când nu are zgomot. De aceea, din acest punct de vedere, preferă zilele de lucru. Începe să conceapă existența ca pe o imensă zi de lucru și să anexeze sărbătorile la celelalte zile. Pentru oamenii de altădată, tocmai zilele de lucru erau anexate la sărbătoare și, în acest chip, acestea se spiritualizau prin ideea de sărbătoare.

Omul actual nu mai reușește să trăiască sărbătorile ca pe o realitate dincolo de cea obișnuită cotidiană. Deși pentru întâmpinarea lor face pregătiri mai intense și se împodobește în exterior, sentimentul rămâne același, deoarece sărbătorile se adresează mai cu seamă dimensiunii spirituale a omului și mai puțin celei materiale. Accentuare dimensiunii materiale și comerciale a sărbătorii (ex. Crăciunul), în detrimentul celei spirituale sau, și mai mult, acceptarea dimensiunii materiale ca singura realitate a sărbătorii, duce cu siguranță la neîmpărtășirea din bucuria ei și la sentimentul că timpul, așa cum l-am trăit în sărbătoare, a trecut prea repede, iar noi am rămas „goi” pe mai departe. Odinioară, oamenii se pregăteau pentru serbări, mărindu-și receptivitatea sărbătorească, pentru ca apoi să trăiască ecourile. Omul de azi nu este în stare să creeze sau să valorifice sărbătorile. El suferă de impotență festivă, pe când omul de altădată se caracteriza prin capacitate festivă.

La popoarele patriarhale, timpul era valorificat prin sărbătoare. La moderni, sărbătoarea decăzând, timpul apare ca o zădărnicie. Pentru a se elibera de obsesia zădărniciei timpului, omul modern a recurs la trei soluții:accelerare și o mecanizare extremă a vieții, în care omul devine aproape un mobil mecanic printre alte mobile, pierde intimitatea cu timpul, încât aproape nu mai știe în ce moment se găsește,accentuare hedonică, până la paroxism, a momentului prezent, dezinteresare de trecut și viitor, trăirea clipei,refugiul în munca necurmată, exagerată nu doar din motive economice, ci deseori ca o apărare față de timp.

Într-un asemenea ritm aproape generalizat, calendarul Bisericii riscă să devină incompatibil cu ritmul unor oameni care își confecționează și trăiesc propriul timp fără nici o referire la eternitate, fără nici o referire la ritmul liturgic al Bisericii, pentru foarte mulți oameni, viața este structurată într-un timp al muncii, un timp al studiului, un timp al distracției, un timp al afacerilor, un timp al calculatorului, un timp al televizorului, dar nu și un timp al rugăciunii și al sărbătorilor Bisericii. Dar ceea ce se câștigă pe de o parte, se pierde pe cealaltă, deoarece, deși se economisește timp prin mașini complexe și computere performante, deși se muncește zi și noapte, în duminici și sărbători, paradoxal, se trăiește într-o criză de timp. Părintele Stăniloae zice că deși omul caută să învingă timpul în mod exterior, prin viteză, totuși rămâne închis în el, în durata goală de comuniune: „Chiar dac clipele duratei sunt parcurse repede, planul duratei nu e depășit. Dacă terminăm repede drumul spre ținta propusă, găsim mereu alte ținte, sau rămânem în durata chinuitoare a singurătății. Viteza exterioară ne poate duce repede la cineva, dar dacă n-am învins distanța interioară, lunecăm repede pe lângă persoana la care am ajuns”.

Când ne înrobim timpului, acesta nu mai are nici consistența, nici relevanță pentru viața noastră. La această stare se ajunge întrucât timpului nostru ca timp al mântuirii îi sunt amputați stâlpii de susținere care îl orientează spre Împărăția lui Dumnezeu, iar Hristos, axul central al timpului, consistența și bucuria lui, este dislocat din timpul vieții noastre, din manifestările vieții noastre. Creștinul, dimpotrivă, trebuie să aibă simțul festivului. Să se bucure de natură, de ciripitul păsărilor, să capteze toate efluviile festive pe care le pot oferi momentele prielnice ale timpului. Omul festiv este omul colorat, viu, spiritual, variat, tineresc, radiind bunătate, dar și un fel de senină gravitate, este omul care cristalizează ceea ce e amorf în jur și-i dă un sens și o jubilare. E cel care topește în compoziția fiecărei zile un cristal de sărbătoare.

Două virtuți mari fac viața adevărată: capacitatea de a se bucura și capacitatea e a face bucurii altora. Creștinul trebuie să învețe să dăruiască altora bucurii prezente, să compătimească profund și creștinește pe cei ce nu sunt în stare de ținută sărbătorească și mai trebuie să ia exemplu de la marii eroi sau mistici ai bunătății și sărbătorii care au știut, în istorie, să facă din viața lor, monument de sărbătoare.

4.3 Apărarea tezaurului doctrinar, moral și cultic al Ortodoxiei

Suntem martorii unei tendințe de ridiculizare a tradițiilor. Din păcate, tradițiile etnice (care le cuprind pe cele religioase, și culturale trecute prin filtrul istoriei) au ajuns doar folclor, obiecte artizanale sau spectacole folclorice destinate consumului unei diaspore care vede în ele o garanție a consensului ei etno-istoric. Pentru români, ethnos înseamnă și ortodoxie, fiindcă românii, ca neam, s-au format creștini. Ca urmare, abdicarea de la ethnos ar însemna abdicarea de la un ethos creștin, și reciproc, dacă ethosul creștin-ortodox al românilor se va neglija, ethnosul se va dilua.

Departe de casă, trăind într-o diasporă care mai mult dezbină decât unește, românul riscă să se identifica „etnic” cu categoria profesională de care aparține, uitându-și rădăcinile cultural-religioase. Din păcate, mulți intelectuali așează pe poziții antinomice valorile trecutului și valorile prezentului postmoderm și afirmă că nu putem merge înainte pe scena progresului social contemporan, de factură occidentală, păstrând „sechelele” unui atașament prea pronunțat față de tradițiile ortodoxe. Acești indivizi neglijează însă că valorile tradițional creștine nu au fost făcute cu aplicabilitate limitată la un anumit stadiu istoric sau social. Ele sunt valabile și dinamic-creatoare în orice loc și în orice timp, atâta vreme cât sunt acceptate și integrate în dinamica spiritual-comunitară a unei societăți.

O cateheză rodnică este aceea în care pe primul plan stau preocupări prezente. A reproduce o cateheză care era la fel de validă și pentru creștini de acum 200 de ani înseamnă a ignora trebuințele prezente ale ascultătorilor. Apelul catehetului la fapte istorice și adevăruri din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție este bine venit atunci când se face raportarea lor la contemporan. Sfinții Părinți, pentru care s-a creat la noi un atât de viu entuziasm, aparțin și ei trecutului. Opera lor grandioasă trebuie, într-adevăr, să fie temelia, dar pe această temelie, etajele trebuie să sporească. Învățăturile lor sunt valabile și astăzi, dar cuvântările lor au avut în vedere pe auditorii contemporani, cu problemele lor de atunci. Noi nu putem face abstracție de condițiile în care trăiesc credincioșii.

De aceea, aducerea la zi a catehezei în contextul misiunii de astăzi, înseamnă a cuvânta ținând seama de ceea ce le lipsește ascultătorilor, atât spiritual, cât și material. A face misiune în ziua de azi, înseamnă a te transpune în nevoile oamenilor, a convinge pe ascultători să împlinească aceste nevoi, după ce catehetul va arăta, mai întâi prin faptă, ceea ce susține prin cuvânt. Când cateheza are o tratare pur teoretică și este o „îngrămădire” de învățături de credință sau norme morale fără legătură cu credincioșii, cu preocupările și năzuințele lor, ea nu servește la nimic.

Cateheza va reuși să fie actuală în măsura în care va răspunde întrebărilor care frământă astăzi pe credincioși și în măsura în care va fi medicament pentru bolile lor sufletești.Trebuie avut în vedere însă, că actualizare nu înseamnă îndepărtarea sau negarea Sfintei Tradiții ci, dimpotrivă, trebuie să însemne o prelungire a tradiției până la noi, legând ce este vechi și rodnic din trecut cu ceea ce este viu și rodnic în prezent.

Una din problemele esențiale în cadrul activității misionare este ca vestirea cuvântului să facă o legătură mai organică și concretă a învățăturilor evanghelice cu viața credincioșilor. Aceasta presupune cunoașterea lumii și deschiderea față de ea, slujirea ei în realitățile care o confruntă, în năzuințele care o animă.

Așa cum Sfinții Părinți, ca teologi, au exprimat învățătura de credință în conceptele culturii din vremea lor, practicând uneori o viziune evanghelică a vieții care depășea pe cea a epocilor și lumina zările viitorului, tot așa și astăzi catehezele trebuie să exprime Evanghelia în concepția care să aibă semnificație actuală și să dea un răspuns creștin la năzuințele și realizările epocii actuale.

Revelația divină, dată o singură dată și valabilă pentru totdeauna, este de o bogăție inepuizabilă și ea trebuie trăită și descoperită mereu de credincioși a căror viață se schimbă mereu.Biserica nu este o realitate izolată de realitatea vieții credincioșilor și de preocupările umane ale societății, deși, chiar dacă nu este din lume ci de la Dumnezeu, ea este totuși în lume și pentru lume.

Deși dogmele sunt aceleași, cultul este (aproximativ) același, disciplina bisericească este aceeași; totuși interpretarea și aplicarea acestora în viața bisericească merg mereu către înnoire. Fiind veșnic, cuvântul lui Dumnezeu este mereu nou, este mereu contemporan .

În acest sens, unul din marii cateheți ai Bisericii Ortodoxe Române, părintele Ilarion Felea, spunea: „A adapta spiritul catehezei la ce e nou, nu înseamnă o îndepărtare de tradiție, ci dimpotrivă, înseamnă o prelungire a tradiției în forme care să o facă plină de sens și valabilă, înseamnă recunoașterea vitalității perenității ei”.

Tradiția însăși este viața Bisericii într-o neîntreruptă continuitate, care a sporit cu fiecare epocă și-a adus partea ei de contribuție la îmbogățirea și statornicia tradiției, înțeleasă întotdeauna ca principiu de explicare, de permanență, de concentrare. Tradiția cere să fie respectată, dar în acelați timp impune să fie continuată.

Pe de altă parte, trebuie spus și faptul că, în aplicarea acestui principiu al adaptării, există riscul de a adapta chiar Evanghelia la duhul vremurilor în care trăim, lucru inadmisibil pentru nimeni și nici o perioadă a istoriei, pentru că Evanghelia este și trebuie să fie aceeași „ieri, azi și în veci” (Evr. 13, 8).

Din păcate, au apărut mulți, de-a lungul istoriei, sub diferite nume, care au încercat să adapteze Evanghelia la spiritul vremii lor. De aceea, trebuie spus foarte clar și răspicat că nu este misiunea noastră să modificăm, în virtutea acestui principiu, ceea ce are Dumnezeu să ne spună nouă, ci datoria noastră este să vedem cum putem să-I răspundem trăind în diferite situații istorice. Ar fi o nesăbuință să dorești să adaptezi Evanghelia la ceea ce ne convine nouă să credem că este necesar, mai degrabă decât să asculți ce are Dumnezeu să ne spună.

În ziua de azi, oamenii se aruncă în aventura febrilă a inovației constante și anarhice, relativizând Adevărul absolut și absolutizând fenomenul temporal, insistând că fiecare proiect trebuie să fie acceptat de către fiecare și că orice epocă nouă își are propria revoluție actuală. Noi uităm că trebuie să acordăm prioritate înnoirilor pe care Biserica ni le propune, în loc să impunem inovațiile noastre proprii, care, datorită lumii acesteia, se înmulțesc zi de zi, în forma unei maníi.

Este adevărat că nu trebuie să devenim anacronici, ancorându-ne cu încăpățânare în litera Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, ci aceasta trebuie interpretată și îmbrăcată în cuvinte noi accesibile vremurilor în care trăim. Chiar Sfinții Părinți au folosit toți termenii accesibili, existenți și toate cuvintele aflate la îndemână pentru a îmbrăca mesajul mântuitor. Numai că interpretarea și uzul neologismelor trebuie să fie în spiritul adevărat al Evangheliei.

E binecunoscut răspunsul dat de Sfântul Atanasie cel Mare lui Arie, care îl acuză de inovație, răspuns în care a folosit o terminologie preluată mai degrabă din autorii greci clasici decât din Biblie. Controversa s-a iscat datorită termenului „homoousios” – „de aceeași ființă”, „de o ființă” – termen ce nu se putea găsi în Scriptură. În consecință, arienii spuneau că Părinții de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea s-au îndepărtat de adevăr.

Nu se poate vorbi despre reformă și înnoire în activitatea învățătorească a Bisericii decât în sensul revenirii la mesajul autentic al Evangheliei, atunci când acesta este înlocuit cu un alt mesaj, neautentic, adaptat (în sensul rău al cuvântului) la spiritul lumii acesteia.

Biserica nu se poate reforma dacă nu se urmează exemplele precedente din istoria poporului lui Dumnezeu, anume tradiția noastră vie și care va viețui pururi, sinoadele ecumenice; de asemenea, dacă nu învață ceea ce voiește Hristos ca să fie Biserica.

Vestirea lui Hristos și a adevărului Cuvântului lui Dumnezeu cere curaj. Acest lucru este valabil și în lucrarea de catehizare. Cei care doresc să vorbească despre Cuvântul lui Dumnezeu fără compromis se confruntă cu o problemă. Foarte adesea, oamenii nu doresc să audă tot mesajul divin, ci trunchiat, doar ceea ce le convine. Cei mai mulți oameni aspiră ca Sfânta Scriptură să-i mângâie. Ea însăși oferă dovezi ale acestei tendințe umane.

Vorbind despre preferința lui Israel de a asculta doar cuvântarea plăcută, profetul Miheia scrie: „O! Dacă ar putea cineva să fie purtat de duhul născocirilor și să spună cuvinte mincinoase, zicând: Am să-ți proorocesc despre vin și despre băutura cea îmbătătoare, acesta ar fi proorocul poporului acestuia” (Mih. 2, 11).

Această aplecare de a alege minciuna în locul adevărului nedorit nu era valabilă doar poporului evreu. Aceasta este tendința omenirii căzute, apostrofată în mod clar în 2 Timotei 4, 3-4 unde Sfântul Pavel avertizează: „va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci − dornici să-și desfăteze auzul − își vor grămădi învățători după poftele lor și își vor întoarce auzul de la adevăr și se vor abate către basme”.

Pentru că oamenii vor să audă numai lucruri plăcute, este tentant pentru catehet să spună numai lucruri plăcute. De ce să învețe despre iad, atunci când Biblia spune atât de mult despre cer? De ce să vorbească despre judecată, când se poate vorbi despre milă? Dar adevărul trunchiat nu este adevărul absolut. Fiecare comunitate bisericească are nevoie să audă adevărul întreg, de aceea catehizarea se dovedește un act de curaj.

Nu este permis catehetului să excludă sau să îndulcească adevărul biblic din cauza auditoriului. Cel care urmărește să placă și lui Dumnezeu și omului, va fi la final dezamăgitor pentru ambii. Putem reflecta la cât de lipsită de curaj este prestația noastră la amvon atunci când trecem cu vederea sau trecem în plan secundar subiecte neplăcute pentru gustul și obiceiurile oamenilor influenți din comunitatea noastră, pentru a nu ofensa. Utilizăm generalități largi și nedefinite, astfel încât catehezele se aseamănă unor scrisori fără destinatar și nu se adresează nimănui. Nimeni nu simte nici un interes personal în conținutul lor.

Există un conflict continuu între conștiință și lume. Ar trebui să vorbim din conștiință, dar nu îndrăznim să vorbim de teama de lume. Ni se pare adesea că adevărul ofensator trebuie să fie netezit, deghizat și amestecat, până când acesta este atenuat într-o cateheza insipidă, inutilă și inoperantă.

Ar fi greu de imaginat vreun catehet care să nu fi experimentat acest conflict între conștiință și lume. Majoritatea cateheților ne luptăm să dobândim curajul pe care ni-l cere fidelitatea față de cuvântul sfânt. Recunoaștem că uneori am vorbit ceea ce oamenii au vrut să audă în loc de ceea ce aveau nevoie să audă. Adeseori evităm subiectele neplăcute, controversate sau supărătoare.

S-ar părea că una dintre cele mai grave probleme etice cu care se confruntă cateheții de astăzi se datorează confruntării cu dorințele auditoriului, mai mult decât cu nevoile lor. Slujitorii altarelor trebuie să își consolideze rolurile lor profetice. Indiferent dacă enoriașii se bucură sau nu din cauza catehezelor pe subiecte neplăcute, controversate sau supărătoare, o cateheză trebuie să aibă în vedere astfel de aspecte mai degrabă decât să facă uz de sketch-uri ecleziastice, trucuri oratorice sau alte forme de entertainment.

Lupta de a vesti cu curaj adevărul lui Dumnezeu nu este nouă. Când Dumnezeu a chemat pe Moise să fie purtătorul cuvântului Său, el a provocat mânia lui Dumnezeu cu un șir de scuze (Ieș. 4, 10-14). La apelul lui Ieremia, Dumnezeu a considerat necesar, pentru a instrui pe profet, să-l încurajeze: „Să nu te temi de dânșii, căci Eu sunt cu tine, ca să te izbăvesc”, zice Domnul (Ier. 1, 8). În 2 Tim. 1, 7, Pavel amintește de calitatea sa de împreună-lucrător și îi transmite ucenicului că „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii și al dragostei și al înțelepciunii”. Îl avertizează de mai multe ori să nu-i fie rușine. Pavel însuși a fost mai mult decât o dată întărit printr-o viziune în care Hristos îl îndemnă: „Nu te teme, ci vorbește și nu tăcea!” (Fap. 18, 9; 23, 11).

În cazul în care lupta pentru dobândirea curajului este comună, victoria va fi garantată. Sfânta Scriptură ne oferă trei stâlpi de susținere care garantează o cateheză curajoasă, în propria noastră viață și slujire. Primul este frica de Dumnezeu. Curajul dumnezeiesc nu este o absență totală a fricii. Cateheza curajoasă este înrădăcinată în frica de Dumnezeu. Cuvintele lui Isaia nu au fost bine primite în Israel. Și totuși, care a fost izvorul curajului lui Isaia, care a atras zeci de opozanți? Profetul însuși ne spune: „Nu numiți uneltire tot ceea ce poporul acesta socotește uneltire, și nu vă temeți, nici nu vă înfricoșați de ceea ce se tem ei. Numai pe Domnul Savaot socotiți-L sfânt, de El să vă temeți și să vă înfricoșați” (Is. 8, 12-13). Frica de Dumnezeu l-a facut pe Isaia îndrăzneț înaintea oamenilor.

De asemenea, și când Iisus Și-a trimis ucenicii la misiune, El i-a avertizat: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10, 28). Este demn de reținut că în Ziua de Apoi, fricoșii vor fi condamnați alături de idolatri, criminali, ocultiști și desfrânați. Apocalipsa 21, 8 spune: „Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua”. Frica de Dumnezeu va subjuga frica față de om.

Desigur, frica de Dumnezeu nu este singurul fundament pe care se întemeiază curajul catehetului. Pentru mulți cateheți, un fundament puternic al îndrăznelii este încrederea în El. Această încredere crește în noi atunci când recunoaștem tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, în Hristos

Un al treilea fundament pentru dobândirea curajului este nevoia de încredințare din partea lui Dumnezeu. Deseori ne ferim de a rosti cu curaj o cateheză din dorința de a plăcea oamenilor. Evanghelistul Ioan ne amintește că această dorință i-a menținut pe mulți contemporani ai lui Hristos la distanță de Învățător, în contextul mărturisirii publice a lui Hristos în Ierusalim: „Totuși și dintre căpetenii mulți au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniți din sinagogă; căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (In. 12, 42-43).

Din nou, Sfântul Pavel ne amintește că vestirea curajoasă crește din dorința de a plăcea lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor. Cu îndrăzneală, el mustra pe galateni pentru erorile lor doctrinare și întreabă: „Căci acum caut bunăvoința oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aș plăcea însă oamenilor, n-aș fi rob al lui Hristos” (Gal. 1,10). Tesalonicenilor le transmite: „Ci, după cum am fost socotiți vrednici de Dumnezeu ca să ni se încredințeze Evanghelia, așa vorbim, nu căutând să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu Care ne încearcă inimile” (1 Tes. 2, 4). O cateheză curajoasă o rostim atunci când ne amintim că audiența noastră trebuie îndrumată în cele din urmă spre audierea Unicului Dumnezeu.

Chemarea lui Dumnezeu pentru catehizarea cu curaj vine cu un avertisment. Condamnarea arogantă a păcatului nu este același lucru cu îndrăzneala duhovnicească. Curajul creștin nu neagă niciodată iubirea. A ajuta o comunitate creștină să crească în Hristos ne cere să „spunem adevărul în iubire” (Efes. 4, 15), nu să îl oferim cu lovituri distructive ca ale unui ciocan. Noi, slujitorii altarelor, avem nevoie de dragostea care „îndelung rabdă”. Uneori, atunci când păcătoșii sunt încăpățânați și cu inima împietrită, suntem tentați să disperăm sau să ne pierdem cumpătul ori să-i certăm, ca ucenicii care așteptau un incendiu din cer: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să îi mistuie, cum a făcut Ilie?” (Lc. 9, 54). Nu un asemenea spirit trebuie să ne caracterizeze. Deși este adevărat că toate catehezele trebuie să fie curajoase, să ne amintim întotdeauna că orice cateheză trebuie să fie adresată cu dragoste.

4.4 Implicarea Bisericii în mass-media

În zilele noastre, informația devine resursa esențială în dezvoltarea societățiilor moderne, evoluate în plan politic, economic și social. Potrivit lui Alvin Toffler, după ce am trecut prin civilizația agricolă și industrială, ne situăm în cadrul civilizației informaționale. Dinamismul și complexitatea noului tip de societate, care antrenează o creștere continuă a volumului și diversității informațiilor prelucrate și care utilizează pe scară largă tehnologiile informației și comunicațiilor (TIC), au condus la conceptul de Societate informațională.

Mass-media face parte din cultura poporului, ajungând să influențeze individul în sfera sa privată și în atitudinile sale colective. La fel, și Biserica este o parte a culturii, ea adresându-se persoanelor marcate de medii de cultură. De aceea mass-media nu poate lipsi din preocupările pastorale ale Bisericii. Ortodoxia nu propune un mod de filosofare sau de juridizare a istoriei umane, a omului ca exponent al acesteia.

La nivel instituțional, Biserica a reacționat până la a-și împropria unele dintre mijloacele de comunicare publică actuale. Mass-media face posibilă dezbaterea public, erijându-se într-un fel de „Areopag”, la care participă și creștinii și își fac auzite vocile și își arată credința.

Angajamentul Bisericii în mass-media este un serviciu pentru societate, este o formă de slujire, o diakonia. Întrucât mass-media este adeseori un instrument de înțelegere a societății și o parte a culturii noastre, Biserica poate formula anumite postulate în ceea ce privește etica mass-media, apărând protecția vieții private a persoanelor și a minorităților. Biserica insistă pe formarea opiniei publice în spiritul Evangheliei.

Evenimente din istoria umanității trebuie citite și din perspective credinței. Ele răspund unei logici care nu se încadrează totdeauna unor categorii lumești, și tocmai de aceea nu sunt ușor de interpretat. Hristos este Domnul istoriei, dar prezența Lui în istorie trece prin libertatea umană. Hristos este referința fundamentală, este inima Bisericii. Este important să se ia în considerare acest orizont de interpretare, această hermeneutică, pentru a pătrunde în nucleul evenimentelor din zilele noastre.

Ciclul sacramental din Biserică se continuă în societate prin cultură. Așadar, Biserica merge către lume ca să o sfințească prin cuvântul lui Dumnezeu și cheamă lumea la comuniune și bucurie netrecătoare. De aceea, utilizarea căilor mediatice reprezintă o prelungire a activităților bisericești în societate, o diaconie a comunicării care cheamă la comuniune.

„Din exterior, solicitările doresc prezentarea imaginii Bisericii vii, dinamice, în care se simte pulsul duhovnicesc al trăirii întru Hristos; din interior, se încearcă oferirea unui răspuns la contextul misionar cu totul nou, la diferitele variante de prezentare a ideologiilor lumii trecătoare, fară ca prin aceasta să se piardă ceva din valoarea învățăturii hristice. Adaptarea la alte forme de prezentare a credinței și a aplicării concrete a ei, căci, în fond aceasta înseamnă mass-media bisericească; nu reprezintă nici o fomă de secularizare a mesajului, nici transformarea lui în prozelitism. Este pur și simplu, prelungirea cuvântului de la amvon, coborârea lui în lume la cei ce n-o pot face; (…) este folosirea unui canal informațional la scară largă, completarea pastorației cu strategia mesajului direct” .

Mesajul Bisericii astăzi este distinct față de cel al instituțiilor laice, pentru că promovează valorile spirituale și morale, de aceea trebuie să se fie cunoscut de cât mai multe persoane, care se pot zidi duhovnicește. Sorin Dumitrescu, cunoscut pictor și publicist ortodox, propune chiar ca Biserica să dea un răspuns din perspectivă teologică și asupra problemelor societății actuale:

„(…)Orice eveniment social, politic, economic, cultural, poate fi comentat din perspectivă creștină. (…) Ba mai mult, unghiul de lectură al creștinului, poate fi extraordinar de folositor, în primul rând complet neașteptat, dând la iveală perspective(…) extrem de îndrăznețe ale cugetării politice, iar în al doilea rând, poate fi extrem de util mai marilor zilei sau cetațeanului care citește curent presa”.

Radio Trinitas este primul post de radio ortodox înființat în țara noastră. Înființat din inițiativa PF Daniel, pe vremea când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a funcționat ca parte integrantă a Institutului Cultural-Misionar cu același nume, în scopul susținerii activității cultural-misionare a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. A început să emită din seara zilei de 17 aprilie 1998, în Vinerea Patimilor, prima transmisiune în direct fiind cea a Deniei Prohodului Domnului de la Catedrala Mitropolitană din Iași. Începând cu anul 2001, Radio Trinitas face parte din C.E.R.C. (Conferința Europeană a Radio-urilor Creștine), care reunește aproximativ 30 de posturi de radio .

Urmând exemplul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, și alte entități bisericești au înființat posture de radio. Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, la inițiativa Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop Bartolomeu Anania al Clujului, a înființat Radio Renașterea, care și-a început activitatea la 1 mai 1999. Înființat la inițiativa Înalt Prea Sfințitului Andrei Andreicuț Radio Reîntregirea al Arhiepiscopiei Alba-Iuliei a început să emită la 25 decembrie 2001.

În prezent, celelalte posturi de radio ale Bisericii Ortodoxe Române au devenit între timp studiouri locale ale Radio Trinitas, dar cu emisie proprie pe anumite tronsoane orare – Radio Renașterea, Radio Reîntregirea, Radio Logos, Radio Dobrogea și Radio Lumina.

Incununarea strădaniilor de pătrundere a Bisericii în mass-media din România o reprezintă înființarea Centrul de presă Basilica al Patriarhiei Române (radio Trinitas, televiziune Trinitas, cotidian Lumina, agenție de presă Basilica), creat pentru a susține mediatic activitatea Bisericii. În acest moment, el reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace misionare ale Patriarhiei Române. La înființarea în anul 2007, acesta a fost numit Centru de presă, iar nu „trust” (care are o conotație comercială), pentru că nu se finanțează din publicitate sau surse oculte, asemenea unor instituții media din România, ci este susținut financiar de clerul și credincioșii ortodocși din țară și străinătate care sunt principalii beneficiari.

Presa bisericească a fost și rămâne un factor catehetic și misionar absolut necesar. Se observă un evident progres în privința presei bisericești oficiale, deoarece astăzi aproape fiecare eparhie își are propriul buletin informativ lunar sau cu o peridiocitate variabilă de apariție. Revistele eparhiale se ocupă îndeosebi de oglindirea activităților bisericești, partea informativă, și de latura catehetică. Totuși, se manifestă o oarecare prudență față de abordarea subiectelor controversate din societate, de interpretarea unor fapte care provoacă adesea grave tulburări în conștiința societății. Acest ton rezervat face ca publicațiilor bisericești să li se reproșeze un ritm jurnalistic mai puțin dinamic. Atitudinea vine însă mai degrabă din detașarea cu care Ortodoxia privește istoria și din dorința de a vindeca rănile, de a a încuraja binele mai mult decât a observa păcatele oamenilor și a societății.

Semnalăm în acest context, revigorarea revistelor centrale bisericești ce apar sub egida Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române: Studii teologice, Ortodoxia și Biserica Ortodoxă Română, ca și a celor cinci reviste mitropolitane: Glasul Bisericii – revista oficială a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, Teologie și Viață (fostă Mitropolia Moldovei și Sucevei) – revista oficială a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei; Revista teologică (fostă Mitropolia Ardealului) – revista oficială a Mitropoliei Ardealului; Mitropolia Olteniei – revista oficială a Mitropoliei Olteniei; Altarul Banatului (fostă Mitropolia Banatului) – revista oficială a Mitropoliei Banatului.

Pe de altă parte, prin diversificarea posibilitaților de exprimare, informare și atitudine ale Bisericii după 1990, majoritatea eparhiilor au reluat publicarea periodicilor interzise pâna atunci de regimul comunist. Până și simpla lor enumerare dă mărturie despre dinamica lucrării editoriale bisericești în momentul de fața în Patriarhia Română: Vestitorul Ortodoxiei și revista pentru copii Chemarea credinței, editate de Centrul Patriarhal de la București; Teologie și Viață și Candela Moldovei, editate de Arhiepiscopia Iașilor; Telegraful român, cea mai veche publicație, editată de Arhiepiscopia Sibiului; Renaștera ortodoxă, editată de Arhiepiscopia Craiovei; Învierea, editată de Arhiepiscopia Timișoarei; Tomisul ortodox, editată de Arhiepiscopia Tomisului; Lumina pentru suflet, editată de Arhiepiscopia Targoviștei; Candela, editată de Arhiepiscopia Rădăuților; Renașterea, editată de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului; Renașterea, editată de Episcopia Râmnicului; Glasul adevărului, editată de Episcopia Buzăului; Credința străbună, editată de Arhiepiscopia Alba Iuliei; Lumină lină, editată de Episcopia Argeșului; Călăuză ortodoxă, editată de Episcopia Dunarii de Jos; Biserica și școala, editată de Episcopia Aradului, Ienopolei și Hălmagiului; Legea românească, editată de Episcopia Oradiei; Graiul Bisericii noastre, editată de Episcopia Maramureșului și Sătmarului; Foaia diecezană, editată de Episcopia Caransebeșului.

„Biserica propune, în mod liber, un mod de viață care este altul decat cel acceptat sau practicat de mulți, iar modalitatea de expunere a acestuia poate varia (…) Prezentarea unei instituții, și a Bisericii se face mult mai ușor și cu un impact mai mare prin intermediul internetului, decât prin cuvantul tipărit sau rostit și că ea ajunge mai repede la posibili și neștiuți căutători, care se folosesc de informațiile oferite de un sit. Asemănător unei biblioteci, internetul este totodată foarte diferit de aceasta și nu o va putea înlocui niciodată. Dincolo de rezervele necesare în ceea ce privește ispita pierderii timpului și a pierderii în păienjenișul informatic, el poate fi folositor Bisericii”.

Există și alte beneficii ale Internetului. El oferă acces direct și imediat la importante resurse religioase și spirituale, la mari biblioteci, la muzee și locuri de cult, la scrierile Sfinților Părinți, și la înțelepciunea religioasă a secolelor.

Biserica trebuie să înțeleagă și să folosească Internetul ca un instrument de comunicare. Pentru aceasta trebuie să aibă în vedere caracterul lui special de mediu direct, imediat, interactiv și participativ. Educarea privind Internetul și noua tehnologie înseamnă mult mai mult decât învățarea de tehnici; tinerii trebuie să învețe cum să se descurce într-o lume a ciberspațiului, să judece ceea ce găsesc aici după criterii morale sănătoase, și să folosească noua tehnologie pentru propria lor dezvoltare integrală și pentru binele celorlalți.

Biserica Ortodoxa este prezentă pe Internet având în primul rând un site oficial, www.patriarhia.ro, accesat de utilizatori on-line atât din țară, cât și din străinătate, interesați de viața și activitatea Bisericii Ortodoxe Române. Din pagina de Internet a Patriarhiei Romane se pot face conexiuni on-line cu alte site-uri ortodoxe.

Și Mitropoliile Ortodoxe din diaspora au o vizibilitate din ce în ce mai sporită în mediul online : www.mitropolia-ro.de, www.mitropolia-paris.ro. Există multe alte site-uri realizate de către parohii sau de către creștini ortodocși care vor să facă misiune pe acest canal mediatic.

4.5 Implicarea mai activă a preoților-duhovnici,

în scopul modelării conștiințelor tinerilor

În toate tradițiile culturale și/sau religioase, maestrul spiritual sau directorul de conștiințe a avut un statut aparte.Nimeni nu s-a format singur, căci „omul, ca să devină om, trebuie să fie format”. În creștinism, expresia «Părinte duhovnicesc» este cu mult mai cuprinzătoare, ca și lucrarea pe care acesta o exercită. Marii duhovnici și îndrumători mărturisesc că această naștere duhovnicească nu este lipsită de durere: oricine este chemat să transmită viața duhului nu o va putea face decât acceptând să sufere, ca și Sfântul Ap. Pavel. Dar ea are și bucuria nașterii fiilor în Împărăția lui Dumnezeu, căci întotdeauna ascultarea – element de bază în îndrumarea duhovnicească – aduce bucurie părintelui: „Ascultați pe mai-marii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seama, ca să facă aceasta cu bucurie și nu suspinând” (Evr. 13, 17).

Durerea duhovnicească a Părintelui Arsenie din acei ani de profundă efervescență spirituală, de trăire în duhul Sfinților Părinți, de la Sâmbăta de Sus, când marele duhovnic zidea în sufletul miilor de oameni care căutau răspuns la marile întrebări existențiale este destăinuită într-o scrisoare trimisă lui Petru Boldor, fostul său coleg de bancă de la liceul din Brad: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: Transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu și frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieți“.

Trăirea duhovnicească are în vedere, mai întâi, o „inițiere”. În viața duhovnicească intri ca într-o trăire pe care trebuie să ți-o întrupezi, să o faci a ta pe dinăuntru. Pentru aceasta, ai nevoie să te călăuzească pe drumurile ei cineva încercat mai dinainte, să-ți descopere pas cu pas și clipă de clipă înțelesurile lumii în care intri. E mai cu seamă necesar acest lucru, pentru că viața duhovnicească trebuie asimilată conștient, ea trebuie să fie maximumul de luciditate a spiritului. Nu este admisibil empirismul călugăresc. Acesta duce la rutină, la conformism, la nesimțire sufletească, la împietrire. Din acest motiv Sf. Simeon Noul Teolog nici nu vrea să recunoască drept creștini pe aceia care nu au conștiința trează a lucrării Sf. Duh în ei. Și ințierea, mistagogia în conștiința duhului, are, de fapt, sensul nașterii de a doua. Duhovnicul este cel care ctitoricește și conduce operația extrem de delicată a creșterii duhovnicești a ucenicului, veșnica lui reînnoire în Domnul. El poate spune cu smerenia stadiului său: „Fiul meu ești, astăzi eu te-am născut”. În felul acesta, îmbinarea duhovnic-ucenic perpetuează prețioasa spiță a neamului duhovnicesc: duhovnicul transmite ucenicului nu carne din carnea sa, ci duh din duhul său și al Lui Dumnezeu”.

Părinte Arsenie Boca, a cărui faimă este răspândită printre românii din diaspora, este exemplul cu care acestora le place să compare pe duhovnicii lor, pe care îi vor îndrumători ai conștiințelor. Și la părintele Arsenie Boca veneau persoane cu provocări numeroase, iar sfinția sa dorea să se facă util cât mai multora: „Mă, nu veniți numai voi! Aduceți-i și pe cei care nu au fost aici niciodată. Este destul dacă ați venit o dată sau de două ori, că la dreapta judecată am și eu un cuvânt de spus. Unde veți fi, pun mâna în capul vostru și vă scot afară. Dar este o condiție: să fiți buni, să faceți fapte bune, să mergeți pe linia Bisericii și să fiți tot timpul pregătiți, cum vă învață preoții Bisericii”.

Cu toată compasiunea, părintele le atrăgea însă atenția că păcatele sunt cauza problemelor fiecăruia: „Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii care nu este alta decât păcatul”. Și nu este vorba numai de păcatul săvârșit personal, ci trebuie luate în considerare, nu de puține ori, urmările păcatelor moștenite de la înaintași, care ne influențează și pe noi și care pot lăsa urmări și urmașilor. Rezolvarea pe care o aducea părintele Arsenie în această problemă a fost rezultatul preocupării lui de a cunoaște sursa ultimă a durerii și a păcatului, pentru a ști cum să-l curme. Rolul Părintelui duhovnicesc nu se rezumă doar la a-i oferi fiului o mângâiere sufletească, o liniștire psihologică similară celei pe care o oferă o discuție cu un psihiatru sau un consilier psihologic. El merge mult mai departe, la cauza acestor neliniști, și, chiar mai mult, se îngrijește și de urmașii fiilor duhovnicești, potențiali «nepoți». Tămăduirea păcatelor, în concepția părintelui Arsenie, se lucrează în fiecare persoană și în fiecare generație, și pentru a asigura generațiilor următoare o structură genetică duhovnicească favorabilă creșterii în viața cea după Dumnezeu. Ceea ce se poate vindeca acum să nu se lasă pe altădată, ci să se înlăture cât mai devreme, pentru ca tarele ereditare să fie cât mai puține. Multe pagini din lucrarea sa‚ Cărarea împărăției, se referă tocmai la această problemă.

Viziunea unui Părinte duhovnicesc este, așadar, mult mai largă. „Ori de câte ori, ca duhovnic, auzind că copilul este neputincios, tot de atâtea ori ne lovim de ereditate, de influența mediului. Și, dacă mergem și mai la rădăcina lucrurilor, la destin, copilul ispășește vina părinților. De multe ori trebuie s-o ispășească și pe a strămoșilor. Se poate însă interveni și în ereditate, și chiar în zona divină a destinului nostru care covârșește pe pământeni”. Dacă ucenicii se preocupă în general doar de problemele momentului, fără a se gândi cu prea multă seriozitate la cele viitoare, uneori nici la trecut, trecut care poate să fi avut partea lui de influență asupra stării prezente, părintele este dator să vadă peste și dincolo de toate cele spuse de ucenic. Numai astfel sfatul pe care trebuie să-l dea nu este o soluție de moment, ci una de durată lungă, nu este un «calmant» ocazional, ci o eradicare a cauzelor bolii și o profilaxie a recidivelor și complicațiilor. Iar părintele Arsenie, ca unul care a studiat și medicina, cunoștea aceste lucruri, aplicându-le cu succes în activitatea lui pastorală.

În spiritualitatea ortodoxă, totdeauna se are în vedere nu atât efectul exterior al acțiunii rele, cât mai ales perversitatea interioară observabilă în starea inimii, care poate fi gravă chiar dacă e vorba de lucruri exterioare lipsite de importanță. Cu cât omul înaintează în viața duhovnicească cu atât ajunge la o mai bună cunoaștere de sine și sesizează mai profund decât înainte necurăția inimii sale. Astfel, se vor cunoaște persoane care pentru greșeli sau păcate recunoscute îndeobște ca fiind de o gravitatea mică, să manifeste un sentiment de căință mai mare chiar decât unii care săvârșesc, în chip nesimțitor, păcate grave.

Multe cupluri suferinde căutau sprijin la părintele Arsenie Boca. Și el reușea să le salveze, prin influență și sfătuire eficientă, scurtă, percutantă. În probleme de vindecare a vieții de familie, părintele Arsenie avea o eficiență infailibilă. Veneau la el mame cu copii –problemă, femei cu soți în deriva, bărbați cu vieți dărâmate și părintele Arsenie avea puterea să-i repună pe drumul vieții sănătoase.

Chiar dacă au existat și „eșecuri” ale unora care s-au îndreptat spre Părintele și i-au urmat sfatul, ele fac parte din zestrea de învățături rămase de la marele duhovnic, exemple din care avem de învățat multe. Părintele Teofil Pârâian de la Sâmbăta relatează despre un tânăr absolvent de Teologie care trebuia să se însoare ca să fie hirotonit. Își găsise o parteneră, dar nu era convins că era chiar cea potrivită. Fata avea probleme de sănătate, se deplasa greu. Tânărul s-a dus cu fata respectivă la părintele Arsenie ca să ceară sfat. Știa că părintele "vede" viitorul. Așadar, a venit să întrebe dacă fata e potrivită pentru dânsul. Părintele i-a spus doar „Ia-o!”. Tânărul s-a însurat, dar a avut o viața de familie chinuită, mai ales din cauza dificultăților psiho-motorii ale fetei. Deși aparent nu au fost fericiți, iar viața de familie a fost una nu tocmai armonioasă, în schimb, au avut cinci copii sănătoși, dintre care unul, zice Părintele Teofil, a ajuns călugăr și este un călugăr bun. Deși îndrumarea părintelui Arsenie Boca a părut un eșec, în realitate nu a fost așa. Părintele voia să îl facă să înțeleagă că viitorul, chiar și cel sentimental, nu se ghicește și nu se negociază, ci se trudește. Altfel, înseamnă că pretinzi un plocon, nu o îndrumare.

A fi părinte duhovnicesc, mai ales în zilele noastre, este în același timp o cinste și un dar acordat de Dumnezeu, pe de o parte, dar și o imensă responsabilitate. A fi ucenic, în orice timp, al unui părinte duhovnicesc este nu numai o necesitate, ci și o mare șansă, și, la fel, un mare dar. Cei care sunt în această situație să nu înceteze a mulțumi lui Dumnezeu pentru părintele pe care El l-a scos în calea vieții, iar cei care nu se regăsesc în această categorie să nu înceteze, prin rugăciune, să-l caute. Împreună, părintele și fiul duhovnicesc, se mântuiesc sau se osândesc. Și aceasta nu de către Dumnezeu, ci funcție de ascultarea ori neascultarea celor din urmă, și de seriozitatea ori iresponsabilitatea primilor.

Studenții teologi ar trebui să-și poată însuși – în afara cunoștințelor teologice – și unele date esențiale din domenii ca: psihologie (pastorală, a personalității, a vârstelor, a religiei), psihanaliză, psihiatrie, psihoterapie, sociologie etc., absolut necesare în cunoașterea problemelor sufletești ale omului și cu largă aplicabilitate în pastorație. Important este să nu cădem în cealaltă extremă, socotind că toate aceste elemente ar putea suplini rolul trăirii duhovnicești, a practicii – de ucenic și de duhovnic. Paternitatea duhovnicească este lucrare a Duhului Sfânt prin oamenii care i se deschid, și „pentru a da altora Duhul Sfânt trebuie mai întâi să-L ai tu”. Și Duhul Sfânt nu se dobândește prin cunoștințe din domeniile amintite. Toate sunt binevenite și necesare, dar ele trebuie privite așa cum sunt: mijloace auxiliare și nu principale în lucrarea de îndrumare.

Capitolul al V-lea: Aspecte concrete ale catehizării în diaspora

5.1 Persoana catehetului

Mărturia pe care o dă catehetul influențează simțitor acceptarea catehezei sale. Adevăratul caracter nu poate fi ascuns, deși poate fi mascat temporar. Caracterul debordează în mesajele noastre. La fel cum oamenii se dezvăluie în conversații prin cuvinte și manierele lor, la fel și catehetul se dezvăluie în mod constant altora, în afirmațiile lui. De-a lungul timpului, alegerea cuvintelor, a subiectelor, a exemplelor și a tonului dezvăluie inima emițătorului, indiferent de cât de bine ar încerca să le ascundă expunerii publice. Interiorul iese întotdeauna la vedere.

Emițătorul nu poate fi separat de mesajul pe care îl transmite. Nimic nu este mai eficient pentru un propovăduitor decât sfințenia sa. Dacă vom merge într-o parohie de unde preotul (N) s-a transferat cu câțiva ani în urmă, este puțin probabil că oamenii își vor aminti pasaje din catehezele sale anterioare. Mai degrabă și-ar putea aminti niște moment vii, ca de pildă felul în care un verset a avut efect asupra unuia dintre ei într-un moment de criză din viața sa, sau impresia unui anumit mesaj lăsat în mintea lor.

Impresiile pe care alții le au despre viețile noastre sunt filmele care se vor relua în mintea lor pentru a discerne dacă adevărurile Evangheliei pe care le-am proclamat de la amvon sunt reale pentru noi și, prin urmare, pot fi reale și pentru ei. Când practica noastră este conformă cu teoria noastră, atunci eficiența noastră sporește. Nu negăm puterea extraordinară, inerentă Cuvântului lui Dumnezeu, dar afirmăm că acesta este modelul obișnuit prin care Duhul Sfânt împlinește în continuare scopurile Cuvântului, prin mărturia vieții noastre. Duhul poate să avanseze rapid, sărind peste fragilitatea umană, pentru a ajunge la inima credinciosului. Însă pentru catehet, stă în atribuțiile slujirii sale să netezească calea Duhului. Caracterul și compasiunea unui slujitor valorează mai mult decât caracteristicile mesajului predicat și determină calitatea mesajului auzit.

Rugăciunea fiecărui catehet atașat de Cuvântul lui Dumnezeu și de poporul căruia i-L vestește răsună în această rugăciune a Apostolului Pavel pentru Biserica din Colose: „De aceea și noi, din ziua în care am auzit aceasta, nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoașterea voii Lui, întru toată înțelepciunea și priceperea duhovnicească, ca voi să umblați cu vrednicie întru Domnul, plăcuți Lui în toate, aducând roadă în orice lucru bun și sporind în cunoașterea lui Dumnezeu” (Col. 1, 9-10). Propovăduirea are ca scop cunoașterea, și de către alții, a voii lui Dumnezeu, astfel încât aceștia să trăiască după Legea Domnului și să aducă roade duhovnicești. Scopul catehezei nu este doar de a comunica informații, ci de a asigura mijloacele de transformare a vieții, care afectează viața și destinul sufletului în eternitate. Acumularea cunoștințelor doar de dragul cunoașterii „îngâmfă” (1 Cor. 8, 1). Atunci catehetul privează Cuvântul lui Dumnezeu de bogățiile și comorile lui. Dar când împărtășește bogăția sa, atunci participă la cele mai înalte scopuri ale cuvântului mântuitor.

Observam adineauri că nu e important doar mesajul catehetului, ci și atitudinea lui. În Fapte 20, Sfântul Pavel, pe lângă funcțiile menționate până acum, este, de asemenea, portretizat ca un slujitor sau rob al Domnului, sârguincios, om al rugăciunii, muncitor, generos, păstor și supraveghetor, cu alte cuvinte un vas plin de harul lui Dumnezeu. Ar fi încurajator să mergem și la alte pasaje din Scriptură care dau mărturie despre aceleași calități (de exemplu, 1 Tes. 2, 1-13; Col. 1, 24-29; 1 Tim. 2, 7). Toate aceste pasaje oferă exemple și provocări pentru cateheți. Catehetul nu este doar un moralist, filozof, sau cineva care încearcă să placă oamenilor. Nu, el trebuie să urmeze exemplul Sfântului Pavel și al altor cateheți care au sacrificat multă energie pentru a-L prezenta pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Calitatea de catehet conferă deținătorului acestei slujiri un angajament regal. El se face mesager al Împăratului suprem. Cateheza, de pe un astfel de piedestal regal, poate intimida chiar și cele mai elevate spirite. Probabil că un catehet conștiincios are mereu frustrarea de a nu se putea achita vreodată cu competență de această sarcină înaltă. Noblețea catehezei nu poate fi însă impietată de inadvertențele noastre (cf. 1 Cor. 2, 3). Știm că aptitudinile noastre sunt insuficiente pentru o activitate cu astfel de consecințe vaste. Recunoaștem că inimile noastre sunt lipsite de curățenia ce îi conduce pe alții la sfințenie. O evaluare onestă ne face, în mod inevitabil, să concluzionăm că nu avem suficientă elocvență, înțelepciune, sau un caracter capabil de a-i transforma pe alții și de a-i întoarce de la moarte spirituală la viață veșnică. O astfel de constatare poate fi provocatoare pentru toți cateheții, mai tineri sau mai vârstnici.

Cât de „sfânt” ar trebui să fie un catehet pentru a fi calificat în slujirea sa? Cu siguranță, ne-ar fi mai ușor să evaluăm dacă un propovăduitor al cuvântului posedă un caracter evlavios decât să definim la modul concret ceea ce este un caracter evlavios. Un lucru este însă sigur, acela că Dumnezeu cere ca un catehet să fie neprihănit în conduită. El nu ne cere perfecțiunea, căci în această viață ne este imposibil să atingem perfecțiunea. De fapt, persoana care pretinde a fi fără de păcat se înșeală. Apostolul Ioan afirmă: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I In. 1, 8). Exprimând același adevăr, Ecclesiastul 7, 20 adaugă, „Căci nu este om drept pe pământ care să facă binele și să nu păcătuiască”.

Dumnezeu ne cere, înainte de toate, să fim „neprihăniți”, într-un sens practic. Dacă ne preocupă întrebarea ce înseamnă pentru un catehet să facă voia lui Dumnezeu, textul de la Filipeni 3, 12-14 ne dă oferă un răspuns adecvat. Autorul său, poate cel mai evlavios și eficient mânuitor al cuvântului Evangheliei, apostolul Pavel, reflectă la propria sa slujire și scrie: „Nu (zic) că am și dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârșit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât și eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraților, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus”.

Pavel, marele catehet, nu a atins perfecțiunea în deplinătatea ei și admite în mod deschis acest fapt. El a fost însă un om evlavios și o persoană atât de calificată și de eficientă ca și catehet, încât e mereu este oferit ca paradigmă. În textul paulinic, aflăm că o viață evlavioasă nu este sinonimă cu atingerea sfințeniei și a perfecțiunii, ci este o viață pe deplin angajată în procesul de creștere duhovnicească. Este o viață marcată de progresul în credință, atât de necesar unui catehet. Acest lucru apare și mai explicit în instrucțiunile Apostolului Pavel către Timotei: „Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale, ci fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învățătură. Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoților. Cugetă la acestea, ține-te de acestea, ca propășirea ta să fie vădită tuturor” (I Tim. 4, 12-15).

Este necesar ca un catehet să aibă un caracter evlavios dovedit și, în același timp, să demonstreze progresul continuu în credință. Astfel de cateheți sunt nu numai maturi în credință, dar sunt capabili să servească și altora ca model, mai ales credincioșilor fără o experiență de durată pe drumul credinței, dar care încearcă să înțeleagă ce înseamnă creșterea duhovnicească. Cateheții evlavioși sunt cei care învață eficient, care transmit, răspunzând adecvat, hrănitor, nevoilor duhovnicești ale ascultătorilor cuvântului.

Orice calitate a preotului nu acoperă nevoia personală de a avea o anumită legătură cu Dumnezeu ce ar trebui întărită. Este de trebuință ca viața noastră interioară să o împărțim cu Dumnezeu. Dacă îi vom mărturisi Lui fricile, neputințele, îndoielile, vinovățiile, răutățile și dezamăgirile noastre, nu doar că nu vom mai avea nevoie de o vitrină exterioară, ci vom putea primi cu ușurință și fără limite pe Dumnezeu în viața noastră, după cum se spune și în Evanghelie.

O astfel de legătură cu Dumnezeu devine pentru cleric izvor de putere, în special într-o perioadă de criză a identității. Clericul trăiește și regăsește în rugăciune propria sa identitate ca preot și om, legătura cu Învățătorul dându-i ucenicului sentimentul chemării sale.

Hristos însuși, în grădina Ghetsimani, a trecut printr-o astfel de criză indusă de proximitatea morții, înainte ca evenimentele înfricoșătoare să se succeadă și să-l conducă la Golgota și la cruce. În momentele acelea de zbucium, „s-a depărtat de la dânșii ca de o aruncătură de piatră; și îngenunchind se ruga”, zicând: „Părinte, de voiești să treacă paharul acesta de la mine; însă nu voia mea, ci a ta să fie” (Lc. 22, 41-42). După acel zbucium, l-a putut întâmpina pe Iuda și pe soldați, întărit în misiunea Sa mântuitoare.

Apostolul Pavel nu a avut parte decât de dezamăgiri în cea de a doua perioadă a misiunii sale apostolești, lipsindu-i orice indiciu clar în legătură cu direcția pe care trebuie s-o urmeze în călătoria sa. Simțea doar că Sfântul Duh îi zădărnicea orice intenție. Acest sentiment însemna, totuși, că avea conștiința apostoliei sale dumnezeiești, chiar dezamăgit fiind. Cu această conștiință, a primit în somn descoperirea de a merge în Macedonia, un adevărat pas istoric în apostolia creștină pe pământ european.

Urmând aceste exemple, și cateheții autentici, atunci când păcătuiesc, caută iertare. Când sunt îndoliați, nu-și pierd încrederea în Dumnezeu. Atunci când suferă, caută să decripteze lecția pe care le-o dă Dumnezeu în mijlocul durerii lor. Când sunt lăudați, se străduiesc să se smerească. Atunci când nu reușesc, acceptă voia lui Dumnezeu și-I cer ajutorul și îi încurajează și pe alții să facă același lucru. Acestea sunt exemple, chiar dacă imperfecte, ale angajamentul adevăraților propovăduitori față de Hristos și Biserica Sa. Acestea sunt imagini, chiar dacă puțin distorsionate, a ceea ce înseamnă a dărui, pentru a te pune în slujba lui Hristos și a oamenilor. Naturalețea și sinceritatea pot fi mai eficiente dcât un cuvânt garnisit cu tot felul de procedee retorice sau encomiastice. Cu alte cuvinte, credincioșii trebuie să perceapă că adevărații cateheți sunt misionari adevărați ale căror vieți pot fi imitate în condiții de siguranță, pentru că ei înșiși imită pe Hristos.

Preotul este permanent preocupat de imaginea pe care o au alții despre sine, fiind într-o permanentă presiune de a trăi după prescripțiile acestei imagini. Unii așteaptă de la el să le întărească credința. Doresc ca el să aibă o siguranță a credinței pentru ca și ei să o capete. Deseori, această confirmare exterioară poate constitui pentru preot strădania de a amuți niște îndoieli lăuntrice. Condiționarea de o astfel de siguranță ce emană de la cel ce ne călăuzește desființează trăirea credinței ca percepție lăuntrică. La credință suntem conduși de o siguranță care a fost dobândită lăuntric, nu evitând îndoiala, ci confruntându-ne cu ea. Credința nu se păstrează prin activarea unui sistem de auto-apărare sau prin ermetizare, ci printr-o confruntare sinceră cu îndoielile care se abat peste noi.

Atunci când a fost rugat să justifice titlul cărții sale, Dăruind vei dobândi, Nicolae Steinhardt a expus o întâmplare care are ca protagoniști pe un streț de mănăstire și un frate care ar fi dorit să se închinovieze în obștea monahală și care-i mărturisește starețului: să știți, Părinte, că nu am nici credință nici lumină, nici esență, nici încredere în mine și nici nu cred că poate să-mi fie cu putință să-mi fiu mie însumi de ajutor și cu atât mai puțin altora. Nu am nimic.

Starețul a răspuns: „Ce-are a face! Nu ai credință, însă dîndu-o altora, o vei avea și tu. Căutând-o pentru altul, o vei dobândi. Pe fratele acesta, pe aproapele tău trebuie să-l ajuți cu ceea ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău. Dăruind altuia ceea ce nu ai – credință, lumină, încredere, speranță – le vei dobîndi și pentru tine. Trebuie să-l ajuți cu ceea ce nu ai. Dând ce nu ai, dobândești și tu ceea ce ai dat altuia”.

„Mai presus de orice reproș” descrie cel mai bine trăsătura imperativă de caracter, care trebuie să marcheze viața oricărui catehet al lui Hristos. Declarația paralelă a lui Pavel din Tit 1, 6 („De este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători”) insistă mai mult asupra integrității și echilibrului decât asupra perfecțiunii. Acest tip de echilibru înseamnă avansul spre maturitate. Sfântul Pavel a simțit că doar credincioșii „deplini” erau cei mai potriviți pentru conducerea Bisericii. Atât cei din fruntea Bisericii, cât și cei aflați în poziții de sprijin a conducerii ar trebui să beneficieze periodic de o evaluare cu privire la reperele pe care le oferă. Domnul Iisus Hristos recomandă acest lucru atunci când vorbește despre profeți falși și spune: „După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Mt. 7, 16-17).

În cazul în care conduita exprimă caracterul, ne întrebăm ce standarde de conduită ar trebui să aștepte membrii comunității bisericești de la cei chemați să catehizeze? Nu este scopul acestei lucrări de a inspecta fiecare varietate de roade duhovnicești care crește în viața unui propovăduitor matur al cuvântului sfânt, însă, în capitolele care urmează, vom lua în considerare cel puțin o parte din calitățile care ar trebui să fie prezente (și în creștere) în viața acestuia.

Întrucât catehetul este chemat să fie exemplu viu de maturitate spirituală, membrii comunității sunt chemați să urmeze acest exemplu. Este ipocrită așteptarea ca un catehet să fie fără cusur. Dovada de maturitate spirituală nu este perfecțiunea. Maturitatea duhovnicească a unui propovăduitor al cuvântului este demonstrată de comportamentul său per ansamblu, nu de poticnirile sale sporadice sau izolate. Fiecare catehet se luptă cu slăbiciunile sale. Chiar și așa, nici o slăbiciune de-a sa nu ar trebui să fie flagrantă și nici o calitate pastorală stringentă nu ar trebui să fie cu totul absentă din viața oricărui catehet.

O lectură atentă a epistolelor pastorale arată trăsăturile de caracter pe care le cere Dumnezeu celor chemați la misiunea de propovăduitori. Unele dintre aceste trăsături le vom analiza în subcapitolele care urmează: smerenia, mulțumirea, fidelitatea față de Sfânta Scriptură, curajul, puritatea vieții, puritatea minții și cumpătarea. Acestea nu exprimă o listă cuprinzătoare de calități ce denotă integritatea persoanei catehetului, ci le-am ales pentru discuție deoarece de foarte multe ori calitatea de propovăduitor aduce cu ea ispita de a face compromisuri în unul sau mai multe dintre aceste domenii. Dacă nu reușim să recunoaștem și să rezistăm acestor ispite, integritatea nostră ca și cateheți va avea de suferit și eficiența noastră va fi slăbită sau poate distrusă.

Trebuie să ne amintim că lupta noastră de a trăi viața în acord cu adevărul pe care îl propovăduim este un război duhovnicesc. Sfântul Pavel ne amintește la Efeseni 6, 12 că „lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva puterilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduh”. Împotriva unor astfel de dușmani, suntem neajutorați. De aceea, următoarele subcapitole nu trebuie să fie înțelese ca un simplu apel la auto-îmbunătățire, ci mai degrabă ele sunt un apel la o aprofundare a dependenței noastre față de Dumnezeu. Noi trebuie să ne străduim să purtăm roadele integrității, dar Dumnezeu singur are puterea de a birui lumea, păcatul din interiorul ei și duhurile răutății care sunt în văzduh.

Aici e nădejdea noastră. Pentru că Duhul lui Hristos locuiește în noi, știm că în lupta noastră pentru integritatea personală noi „așa ne luptăm, nu ca lovind în aer” (1 Cor. 9, 26). Prin harul lui Dumnezeu putem crește duhovnicește. Și prin harul Său, creșterea noastră va permite și comunității credincioșilor cărora le propovăduim cuvântul mântuitor să sporească duhovnicește.

Sfântul Grigorie Palama, dorind să arate că viața preotului are impactul cel mai mare asupra păstoriților, spunea, într-o arhicunoscută butadă: „Orice cuvânt poate fi contrazis cu alt cuvânt; dar ce cuvânt poate nega viața ta?”, iar Sfântul Isac Sirul: „taci tu, ca să vorbească faptele tale”. Așadar, mesajul creștin nu poate fi transmis eficace printr-o viață ascunsă și lipsită total de evlavie, ci printr-o viață autentic duhovnicească.

Tot conținutul catehezelor preotului și toate contactele sale umane trebuie motivate de iubire pentru mântuirea sufletelor, de dorință puternică pentru zidirea și creșterea enoriașilor. La fiecare contact, în ciuda prieteniei și a cunoștințelor intime, preotul trebuie să arate că este un mesager al Evangheliei, făcând apel la convertire și reconvertire și la o mai bună înțelegere a apartenenței la Biserică. Și aceasta, fiindcă provocarea de a trăi viața cea nouă în Hristos nu se oprește după Botez, ci continuă și se dezvoltă prin activitatea pastorală. Evanghelizarea nu este limitată doar la împărtășirea unor cuvinte și experiențe. Este credință creștină vie și constituie cel mai bun mijloc de a lucra pentru Hristos.

Au existat, e adevărat, și epoci în care sarcina propovăduirii a fost lăsată mai mult pe seama slujbelor sfinte, a imnelor, a simbolurilor, a actelor liturgice. Cu un cuvânt, a fost lăsată pe seama cultului. În acest sens, părintele profesor Dumitru Belu, dă ca exemplu perioada stapânirii otomane care a împiedicat libera dezvoltare a vieții bisericești la majoritatea popoarelor răsăritene, preoții din vremurile acelea lăsând adesea amvoanele învăluite într-o tăcere apăsătoare. Dar un exemplu și mai concludent din istoria Bisericii noastre, când amvoanele au fost sugrumate și propovăduirea cuvântului autentic a lui Hristos a fost interzisă, sau dacă nu interzisă, puternic influențată de politica statului, este perioada regimului ateo-comunist instaurat în țara noastră în anul 1945 și răsturnat în 1989. Și nu e de mirare că părintele profesor D. Belu nu amintește această perioadă, pentru că a scris articolul în 1964, când revistele teologice erau cenzurate și chiar influențate de regim. Cu toate acestea, chiar dacă amvoanele ortodoxe au fost mute, conștiinta necesității catehezei pentru mântuirea cedincioșilor nu a lipsit niciodată în Biserica Ortodoxă.

5.2 Catehizarea parohială

5.2.1 Activități pastoral-catehetice

Într-un subcapitol precedent, am discutat despre provocările pe plan pastoral-catehetic pe care le presupune misiunea printre românii din diaspora. Diferența între o parohie din România și una din diaspora este semnificativă. În România, există un nucleu al parohiei, format mai ales din persoane vârtnice, de regulă femei, care participă în mod frecvent la tot programul liturgic al parohiei, pe durata unei săptămâni. Sunt persoane foarte atente la detaliile liturgice, care deseori se culpabilizează pentru fiecare slujbă pe care au pierdut-o.

În diaspora, lucrurile stau puțin diferit. Și aici există un nucleu, dar media de vârstă al celor prezenți la slujbe este un mic mai scăzută, dat fiind și faptul că majoritatea românilor care au venit în străinătate, sunt tineri sau de vârstă medie. Printre aceștia, se mai observă și chipuri puțin îmbătrânite, care vin pentru scrute perioade, de obicei în vizită la copii. Acești vârstnici sunt dornici să experimenteze viața liturgică din străinătate, sunt nerăbdători să sesizeze diferențe dintre modul cum se slujește în biserica din satul sau orașul lor din România și modul cum se oficiază în străinătate.

Preotul misionar din diaspora trebuie să fie pregătit să întrețină discuții catehetice cu toate grupurile de vârstă prezente la slujbe. Din păcate, slujbele din timpul săptămânii nu pot fi ținute după ritmul unei parohii din țară, pentru că majoritatea românilor sunt angajați în servicii care îi țin ocupați multe ore pe zi, sau locuiesc departe de locașul de cult, așa încât le este imposibil să frecventeze Biserica în timpul săptămânii. Există și destui preoți care nu se pot întreține exclusiv de la altar și atunci sunt obligați să își găsească vreun job în timpul săptămânii, de pe urma căruia să își poată întreține familia.

De aceea, catehezele se pot organiza mai cu seamă sâmbătă seara, când o parte din enorași ar putea să își îndrepte pașii spre Biserică, dat fiind că programul unei zile de sâmbătă este pentru unii mai lejer.

Catehezele prezente vor să ajute în special pe tineri să înțeleagă învățătura de credință a Bisericii și lucrarea lui Dumnezeu în Biserică, în viața lor și în istorie. Aceste cateheze sunt destinate mai cu seamă tinerilor practicanți, pentru faptul că participarea este benevolă, iar unii dintre români, indiferenți sau anticlericali, nu pășesc niciodată într-un locaș de cult. Chiar și pentru cei mai puțin practicanți, dar interesanți să pătrundă tainele credinței, este nevoie de un itinerar catehetic pe măsură, mai adecvat comportamentului lor religios, mai atent la problemele, întrebările și indiferența lor religioasă decât la preocuparea pentru sistematizare.

Conținutul catehezelor ar putea urma, ca fir conductor, temele de reflecție din Catehism sau învățătura de credință ortodoxă. Pentru fiecare cateheză se poate allege un text biblic, în strânsă legătură cu tema propusă. Alături, se poate prezenta o lectură suplimentară, care să pună în lumină semnificația textul biblic.

Pentru fiecare cateheză, trebuie pregătite câteva întrebări pentru discuții, cu scopul de a suscita un posibil răspuns din partea participanților. Aceste finalitățile educative trebuie atinse de participanți, prin descoperirea și aprofundarea mesajului central propus de cateheză.

În privința structurii unei cateheze, ea ar putea să urmeze următoarea schemă:Rugăciune/Titlu/Introducere /Observarea unui fapt din viață (o povestire, un desen, o imagine)/Reflecție biblică – Introducere, Lectură biblică, Moment de meditare, Confruntare și angajare, Întrebări pentru discuțiile în grupuri mici/Rugăciune finală – Cuvine-se cu adevărat/Lectură suplimentară.

Este important să se înceapă cu rugăciune, pentru că ea pregătește atmosfera sacră în care se va desfășura cateheza. Titlul arată tema în jurul căreia se va centra cateheza. Introducerea fixează scopul pe care cateheza și-l propune să-l atingă în final. Fiecare cateheză dorește să-i pună pe participanți în contact cu realitatea pe care ei trebuie s-o descopere și s-o analizeze. Apoi participanții sunt așezați în fața textului Sfintei Scripturi, pentru a descoperi principiile călăuzitoare ca să poată interpreta realitatea observată. Învățătura Bisericii sprijină același înțeles. Întrebările îi ajută în cele din urmă să găsească soluții practice care să poată fi aplicate de fiecare, fie la nivel personal, fie la nivel de grup sau de parohie. Rugăciunea de la final îi va obișnui pe participanți să dialogheze cu Dumnezeu și va fi o cerere de binecuvântare peste concluziile și hotărârile spre care cateheza i-a îndreptat.

Odată individualizat mesajul central al catehezei – în dimensiunea sa teologică, biblică și experimentală – și precizate obiectivele educative ale catehezei, aceasta se construiește urmărindu-se mai multe faze.

Faza de problematizare: Prin observarea realității, această fază permite participanților să reflecteze asupra vieții lor și să se întrebe în ce mod tema catehezei îî privește în mod direct.

Faza de confruntare și de aprofundare: conduce participanții să se situeze față în față cu textul biblic sau cu cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, ei pot descoperi distanța existentă între mesajul creștin și stilul de viață al fiecăruia.

Faza de angajare: cere participanților să își asume schimbarea de mentalitate sau convertirea pe care le-o solicită mesajul creștin aprofundat, precum și o nouă viață, în accord cu Cuvântul Evangheliei. Această fază este legată de faza de aprofundare a cuvântului, fază care cere un răspuns din partea participanților. Faza de angajare include și momentul de rugăciune finală. Rugăciunea ajută la asimilarea și interiorizarea conținutului catehezei.

Dată fiind dinamica unei parohii din diaspora, unde an de an în obștea credincioșilor apar chipuri noi, ar fi recomandat ca în fiecare an să se urmeze un ciclu catehtic, compus din 53 de teme, după numărul de săptămâni dintr-un an. Acest plan catehetic este instrument perfectibil, care trebuie folosit cu o înțeleaptă libertate de cei care conduc întâlnirile de catehizare.

O cateheză impune unele exigențe. Ideal ar fi ca participanții la aceste cateheze să se cunoască între ei și să se creeze raporturi de prietenie. 

Catehetul trebuie să aibă cu fiecare participant o relația pozitivă. El va fi atent la modul de interrelaționare, pentru ca fiecare participant să se simtă primit și ascultat. Catehetul trebuie să fie atent la timpul dedicat oricărei faze a catehezei, privilegiind aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu. Creând un climat de ascultare reciprocă și de dialog, el va căuta să îi ajută pe toți să se exprime. O atenție specială va acorda celor care, din timiditate, se feresc să ia cuvântul și îi va ajuta să-și exprime părerea. În aceeași măsură, va tempera pe cei care tind să monopolizeze discuția.

Când se impune, el rezumă intervențiile și relansează tema, favorizând punerea corectă a problemelor. Tot el veghează la încadrarea în timp, pentru a evita prelungirea în exces a întâlnirii.

Aranjarea spațiului, a scaunelor – cel mai bine în cerc – , primirea participanților, momentul inițial de rugăciune pot constitui elemente care favorizează crearea cadrului pentru cateheză. Rugăciunea, printre altele, ajută și la crearea unei atmosfere duhovnicești.

La începutul fiecărei întâlniri, catehetul amintește participanților principiile aprofundate în reuniunile precedente, în așa fel încât pentru participanți să fie clare obiectivele noii cateheze. La fel, după fiecare întâlnire, se va anunța pentru următoarea întâlnire tema și va propune participanților să citească personal acasă pasaje din Sfânta Scriptură sau din învățătura de credință ortodoxă care vor fi aprofundate. Catehismul este textul de bază care ghidează acest itinerariu catehetic.

În desfășurarea catehezelor, va trebui să punem în valoare experiențele participanților, trăirea lor, problemele lor. Viața participanților trebuie considerată un spațiu teologic în care se revelează Dumnezeu, ne cheamă, ne vorbește și ne mântuiește iar cuvântul lui Dumnezeu scris trebuie să ocupe locul principal, fapt pentru care îi vom da o atenție prioritară citirii și aprofundării lui. Momentele de meditație, sublinierea cuvintelor din textul biblic și explicarea lor sunt alte părți importante ale catehezei. Catehezele, de obicei, propun numai un text biblic, acela care i se pare catehetului că rezumă cel mai bine mesajul pentru participanți.

În desfășurarea catehezelor, nu este absolut necesar să se pornească de la o experiență umană. Se poate începe cu un citat biblic sau de la o pagină din Învățătura de credință ortodoxă. Important este ca toate acestea trei să fie mereu prezente în întâlnirea catehetică și ele să se explice reciproc.În întâlnirile de cateheză, o atenție sporită trebuie să se pună pe făptuire sau pe „angajare”, adică pe hotărârea adoptării unei viețuiri creștine.

Fiecare cateheză trebuie astfel structurată încât să suscite participarea tuturor participanților. Discuțiile în grupuri mici dau rezultate mai bune, pentru că-i așază pe participanți în postura de a se întreba, a răspunde și a găsi împreună soluții. În acest fel, ei reușesc să se cunoască și să se deschidă mai ușor.

5.2.2 Dialog catehetic săptămânal cu credincioșii

Dialogul catehetic trebuie să aibă un program flexibil. Ar fi indicat să existe la intrarea în fiecare locaș de cult frecventat de o comunitate de români ortodocși din diaspora programul liturgic al fiecărei săptămâni. Astfel, credincioșii își vor putea face timp ca în agenda săptămânală, deseori foarte încărcată, să înscrie și participarea la una din slujbele săptămânii. Atunci când își propun să participe la una din slujbele vesperale, rugăciunea la ceas de seară, adeseori cea de sâmbătă, poate fi prelungită printr-un dialog catehetic.

Am vorbit într-un subcapitol anterior al lucrării despre dialogul catehetic cu credincioșii, care se recomandă a se purta, pe durata unei ore, după slujbele oficiate în timpul săptămânii, slujbe cum ar fi acatiste, vecernii, sfeștanii, sfințiri de icoane, etc. În diaspora, dat fiind că astfel de slujbe sunt officiate mai rar sau adună un număr destul de mic de credincioși, dialogul săptămânal s-ar putea desfășura fie sâmbătă seara, după vecernie, fie duminică după slujbă, în cadrul agapei frățești. De obicei, preotul propune o temă ce va fi aprofundată. Dialogul se realizează într-un cadru relaxat, în care românii, pe lângă bucuria comuniunii frățești, a întâlnirii cu cunoscuții lor, pot adăuga și bucuria ascultării unui cuvânt de folos din partea preotului, despre adevărul de credință ce caracterizează Ortodoxia. Fără a rela ideile expuse anterior cu ocazia prezentării dialogului săptămânal, precizăm doar că acesta este o modalitate eficientă de îmbogățire, pentru români, a comorii duhovnicești pe care o acuulează în suflet, precum și un prilej pentru preot de a prezenta o carte de folos duhovnicesc, de a trata o temă de interes, de a prezenta un invitat care să dea mărturie despre viața în Hristos pe care o duce, al și compatrioții săi, printre străini, fără a renunța la identitatea sa etnică și religioasă.

Multe parohii din diaspora organizează, duminică seara mai ales, așa numite seri duhovnicești, în care este invitat fie un episcop, fie un duhovnic, fie un preot din țară sau dintr-o parohie învecinată, fie un professor de teologie, care, după prezentarea unei teme, răspunde la întrebările participanților, oferind răspunsuri pertinente la frământările unora, care se dovedesc de mare utilitate și pentru cei cu provocări identice.

Dialogul, fie el săptămânal sau chiar și lunar, cu credincioșii, reprezintă o modalitate eficientă de misiune printre cei plecați departe de țară, constituind un mijloc pentru preot de a și-I apropia, le a le fi alături și de a-i sprijini spre a fi mărturisitori ai Ortodoxiei românești pe alte meleaguri.

5.2.3 Muzica și pictura –forme de comunicare a mesajului Bisericii

Vorbim, în zilele noastre, din ce în ce mai mult o civilizație a audio-vizualului. În sânul Bisericii Ortodoxe însă, imaginea și sunetul au fost modalitățile cele mai pertinente de a pătrunde la inimile receptorilor mesajului sacru. Sistemul audio-video, reprezentat de muzica și arta sacră este active de-odată cu Biserica, având deci o existență aproape bimilenară. Nu întâmplător, icoanei i s-a mai spus și Biblia neștiutorilor de carte. Sfânta Scriptură interpretată sau tâlcuită în iconografia ortodoxă este o „vizualizare” duhovnicească a ceea ce auzim cu urechile când ascultăm cuvintele Scripturii. De aceea, lectura iconografică a Sfintei Scripturi face parte din celebrarea liturgică.

Arta icoanei pastrează „viziunea teurgică asupra lumii, arhetipul, modelul antropologic originar: asemănarea cu Dumnezeu dupa har, sfințenia, către care suntem cu toții chemați”. Frumusețea din icoană este puritate spirituală, frumusețe interioară, „podoaba duhului bând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu (I Petru 3,4)”.

„Icoana este singurul obiect din sfera culturii care dă seama de caracterul liturgic, euharistic, al relației omului cu Dumnezeu: împartașirea cu Dumnezeu prin artă este posibilă numai în taina icoanei, ori a unei arte ce poartă trăsăturile icoanei.(…) da, există astăzi, o misiune apostolică a artei. La un alt nivel, neaflată în legatură directă cu ritul liturgic și încă în căutare de sine, există o artă care, fără a fi nascută direct din sânul Bisericii, se reașează, cu cumințenie, sub oblăduirea ei. Cinematograful este o artă care încă se naște”, spunea regizorul Aleksandr Sokurov.

Biserica Ortodoxă este singura dintre toate bisericile creștine care a știut să conjuge în cel mai fericit mod sunetul cu imaginea, icoana cu desfășurare liturgică a cultului.

Olivier Clément a putut vedea o misiune a cinematografului care să aibă un ultim scop creștin. Prin cinema, Olivier Clément înțelege „o artă totală, care este și o artă pentru toți, ceea ce fuseseră în civilizațiile tradiționale și mai cu seamă Liturghia; artă a acelei mai avansate tehnici, care permite nu numai unirea sunetului cu imaginea, dar și a timpului cu spațiul”. Olivier Clément vede cinematograful ca o „liturghie a unei culturi deschise, planetare, deloc uniformizantă de altfel, căci fiecare cultură locală și propria ei memorie se pot exprima universal prin intermediul cinematografiei, penetrând adâncimile personale și inimile a zeci de mii de spectatori, pretutindeni în lume”. Ca exemple se pot lua filmul lui Tarkovski despre Rubliov, Ostrovul sau Preotul.

Cinematograful creează însă și probleme. În primul rând pentru că este „o artă a psihicului”, „o artă a imaginarului, prin care plonjăm în mod pasiv în oceanul fără țărmuri”, „o artă onirică, imaginile ivindu-se întocmai ca visele, în camera întunecoasă a sufletului lipsit de apărare”. Așadar, prin cinematograf ne putem trezi la „o realitate dincolo de real”. Acest lucru ne poate denatura viziunea noastră asupra vieții. Așadar, se înlocuiește realitatea și viziunea asupra lumii cu o „irealitate în care totul poate fi văzut, dar nu trăit”. Ni se poate crea astfel viziunea unei „societăți a spectacolului”, trecând impasibil pe lângă adevărata realitate.

Filmul poate evangheliza și reînnoi imaginarul creștin. Cinematograful trebuie să devină „rază din lumina icoanei”. Olivier Clément propune ca evanghelizarea și reînnoirea imaginarului creștin, avansat chiar și de cinematografie, să fie făcută îndeosebi pe o cale pe care o numește „dostoievskiană”, adică „a transforma, pentru a folosi expresiile pauline, întristarea lumii care aduce moarte în înstristarea după Dumnezeu (2 Co 7, 10), tăcerea înaintea destinului în strigătul lui Iov, a face să se aprindă lumina învierii în chiar inima libertății umane, în măreția și nebunia omului, în experierea raiului și iadului”.

5.3 Catehizarea familială

Copilul care este botezat devine un membru privilegiat al Împărăției lui Dumenzeu (Mc. 10, 14). Pe lângă creșterea trupească, el are nevoie de creștere spiritual, de aceea cateheza nu poate lipsi nici unui copil creștin. Începutul vieții duhovnicești, prin actul Botezului, trebuie continuat prin a-l hrăni constant pe cel mic cu Cuvântul lui Dumnezeu. Vârsta copilăriei este perioada în care cel mic deprinde obiceiuri valabile pentru tot restul vieții, deci e o perioadă decisivă pentru starea de creștin practicant a viitorului adult. Copilăria este perioada în care se împlinește inițierea creștină începută la botez. Copilul trebuie să asimileze simțul generozității, al dăruirii de sine, al comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii. Formarea propriu-zis creștină se va face mai ales prin inițierea în rugăciune și prin aducerea la Sf. Împărtășanie, la Liturghie.

Astăzi responsabilitatea catehezei copiilor trece cu precădere în sarcina familiei. Din păcate, traversăm când educația religioasă în familie este afectată de probleme ca divorțul, secularizarea, influența nefastă a mijloacelor de informare în masă etc. Comunitatea parohială doar continuă efortul catehetic început de părinți, îl susține și îl dezvoltă.

Însă nimic nu s-ar putea face fără implicarea părinților. Consimțământul părinților este o premisă a reușitei catehezei copiilor. Și părinții, și copiii, sunt invitați să răspundă chemării lui Dumnezeu și să primească cuvântul dumnezeiesc, în deplină libertate. Asumându-și rolul de educatori întru cele ale credinței, părinții se achită totodată de o responsabilitate care le revine prin decizia lor de a deveni părinți. În sânul familiei, care mai este numită și Biserica de acasă, acțiunea evanghelizatoare se înscrie în linia de apostolat evanghelizator al laicilor.

Ca loc de cateheză, familia are o sarcină unică: aceea de a transmite Evanghelia, înrădăcinând-o în contextul valorilor umane profunde. Nu putem ignora faptul că un copil își reproduce părinții prin asimilare și imitație. Inițierea la viața creștină va presupune: trezirea simțului prezenței lui Dumnezeu, realizarea primilor pași în rugăciune, educarea conștiinței morale, formarea sensului creștin în iubirea umană. Ea va avea un caracter mai mult ocazional decât sistematic, permanent și cotidian; mai mult de mărturie decât de învățătură. Părinții le vorbesc copiilor despre Hristos. Îi vor aduce la Liturghie, familiarizându-i cu Sf. Împărtășanie. Credința nu este ceva ce se învață, ci o viață ce se comunică; nu este o conduită impusă, ci o experiență de făcut împreună.

Implicarea părinților are o importanță capitală în a-i însoți pe proprii copii în procesul catehetic. În caz contrar, părinții zăgăzuiesc trezirea și maturizarea credinței propriilor copii. În majoritatea comunităților se constată totuși dificultăți serioase în a se găsi drumul spre părinți și a-i determina să perceapă întreaga importanță a participării lor la procesul educației creștine.

Apartenența și angajarea familiei într-o parohie este un mod de a-și exprima identitatea creștină. Participarea părinților la Liturghie în fiecare duminică este esențială în educarea copiilor. Importantă este și trăirea în credință a zilei de duminică și a marilor sărbători, când, prin iubirea părinților, copilul poate să înțeleagă iubirea Părintelui ceresc față de oameni. Rugăciunea zilnică a familiei este o școală a credinței; este bine ca părinții să se roage împreună cu copiii. Dar, până la a se ajunge la rugăciunea comună, copiii trebuie să-i vadă pe părinți rugându-se. De aici se naște întâi curiozitatea lor și apoi dorința de a participa. Atenți la trezirea simțului sacrului, părinții pot încuraja pe copii în chestiuni duhovnicești, prin lecturi scurte din Biblie, rugăciuni cu o candelă aprinsă etc.

Contextul socio-cultural din diaspora influențează adesea negativ creșterea copiilor. Ni se impun mentalități și comportamente care derivă dintr-un stil de viață de tip consumist. Libertinajul promovat pretutindeni îi formează pe copii cu ideea că totul e permis.

Din păcate, școala se limitează la o simplă instruire, strucuturată pe diferite discipline. Ea promovează experimentele științifice, cibernetice, informatice, exaltând în mod exagerat puterea inteligenței. În aceste condiții, Biserica recomandă familiei să ofere copilului o educație autentică, în duhul lui Hristos.

Unii preoți își iau în serios rolul misionar de a instrui și forma pe cei mici spre a le suscita entuziasmul, spre a înțelege valorile religioase. Educarea în tainele credinței începe în și este susținută de familie, dar ea mai poate fi completată și în cadrul parohiei. Spre a se petrece acest fapt fericit, e necesară o colaborare permanentă între cateheți și părinți, spre binele copiilor. În același sens, preoții trebuie să realizeze că datoria lor este de a-i ajuta pe părinți în activitatea lor, pentru că, atunci când îi susțin în îndeplinirea misiunii lor, tot Biserica are de câștigat.

Comunitatea parohială ar putea să sprijine intenția sinceră a părinților de a-și educa pe copii în duhul lui Hristos. Ca loc de socializare, Biserica poate înlesni contactele între părinți, copii, preot, comunitatea de credincioși, pornind de la ideea că Biserica nu este doar o lecție de învățat, ci și o experiență de trăit. Concursuri pentru copii, cu thematic religioasă, pot constitui un mijloc de a dinamiza cateheza din familie.

Într-o parohie în care preotul îi îndeamnă pe părinți să fie cateheți active în familiile lor, dinamismul părinților în acest sens ajută la maturizarea vocației creștine laice, ceea ce permite o înflorire a vieții liturgice și a coeziunii între membrii comunității. 

5.3.1 Cateheza înainte de Taina Botezului

Preotul trebuie să aibă grijă de modul în care credincioșii înțeleg și se conformează rânduielii încorporării în Biserica lui Hristos. În locul sfătuitorilor de ocazie, este de dorit ca preotul să prezinte o scurtă cateheză părinților și celor ce urmează a fi desemnați ca nași sau garanți ai pruncului sau ai adultului ce dorește a primi botezul creștin, dat fiind faptul că există numeroase tradiții și obiceiuri grupate în jurul nașterii și al evenimentelor de după naștere, multe din ele creând confuzii care duc la practici neconforme cu învățătura și tradiția bisericii.

La o astfel de cateheză, preotul trebuie să se axeze pe câteva puncte foarte importante:

1. Semnificația teologică. Numai prin Botez omul poate deveni membru al Bisericii. Botezul este o renaștere din apă și din Duh la viața cea adevărată în Hristos, prin întreita afundare în apă, în numele Sf. Treimi. Lui Nicodim, Mântuitorul îi spune: „De nu se va na ște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împără ția lui Dumnezeu” (In. 3, 4). Sau, într-un limbaj mai modern, pe înțelesul migrantului, Botezul este un pașaport pentru viața cea veșnică, pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, în timp ce vizele sunt faptele bune pe care omul le face în timpul vieții de provizorat pe care o trăiește pe pământ.

2. Efectele Botezului. Acestea sunt: iertarea păcatelor, dobândirea darului înfierii de către Dumnezeu și afilierea la Trupul lui Hristos – Biserica. A fi botezat înseamnă să a muri față de păcat și a învia la o viață nouă, potrivit Sf. Pavel care zice că „ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom. 6, 4)

3. De ce mai păcătuiește omul după botez? Pentru că este liber, având posibilitatea să aleagă între bine și rău. Dumnezeu nu ne vrea roboți, să acționăm mechanic, căci astfel nu s-ar mai justifica nici pedeapsa, nici răsplata. În plus, Hristos a vindecat numai firea umană, nu și voința omului, care a rămas liberă, de unde și posibilitatea ca el să aleagă ori binele, ori răul.

4. Botezul copiilor. Apostolii au botezat familii intregi: temnicerul din Filipi s-a botezat el și toți ai lui (Fapte 16, 33), Sf. Pavel a botezat „casa lui Ștefana” (I Cor. 1, 16). În plus, întrucât numai prin Botez avem acces în Împărăția lui Dumnezeu, este primejdios a lăsa copilul nebotezat. El trebuie să fie familiarizat cu viața creștină pe care o vede în cadrul familiei sale, trebuie să fie împărtășit, trebuie să se acomodeze cu participarea la slujbele Bisericii, ceea ce implică afilierea sa la comunitatea de credincioși, prin Taina Botezului.

5. La Botez, credința pruncilor este suplinită de cea a părinților care cer botezul și a nașilor care devin garanți și părinți spirituali. Nașii trebuie, la rândul lor, să fie ortodocși și oameni morali, pentru a fi exemple pentru cei mici.

6. Părțile component ale slujbei Botezului. Preotul va insista asupra semnificației momentelor celor mai importante din ceremonialul Botezului:

(a) lepădările sau exorcisme – rugăciuni de alungare a demonilor și de lepădare de satana – , care sunt un semn de eliberare a omului de puterilor răului. Primele două rugăciuni sunt rostite cu fa ța spre apus – simbol al întunericului, iar celelalte două cu fața spre răsărit – simbolul luminii și al lui Hristos „Soarele Dreptății”;

(b) jurământul nașilor – „Mă unesc cu Hristos!” și mărturisirea Crezului;

(c) sfințirea apei, prin pogorârea Sf. Duh asupra ei ( … vino și acum, cu pogorârea Sf. Tău Duh și sfințește apa aceasta);

(d) sfințirea și ungerea cu untdelemn; (e) întreita afundare, cu rostirea cuvintelor „Se botează robul lui Dumnezeu ( N ) în numele Tatălui. Amin. Și al Fiului. Amin. Și al Sf. Duh. Amin; acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”, fapt ce închipuie cele trei zile cât a stat Mântuitorul în mormânt. Vasul cu apă pentru Botez, cristelnița, închipuie Iordanul în care s-a botezat Domnul, dar și mormântul în care a fost îngropat;

(e) îmbrăcarea nouui botezat în haina albă (crișma) închipuie veșmântul luminat și nestricăcios dinainte de căderea în păcat a lui Adam, dar și lumina din Împărăția cerurilor, sau veșmintele lui Hristos de pe muntele Taborului, sau lumina slavei și a nestricăciunii de care se vor bucura drepții în viața viitoare;

(f) aprinderea lumânării după Botez, semnul bucuriei și al luminii Învierii;

(g) ungerea cu Sfântul și Marele Mir, care este a doua Taină pe care creștinul o primește în Biserică. Mirungerea este semnul văzut al împărtășirii reale din darurile Sfântului Duh. Sf. Mir este pregătit și sfințit după o rânduială specială, devenind purtător al energiilor Sfântului Duh. Preotul unge pe cel nou botezat cu Sf. și Marele Mir la frunte, ochi, nas, gură, urechi, piept, spate și picioare rostind: „Pecetea darului Sfântului Duh”;

(h) înconjurarea Evangheliei și a cristelniței este expresia bucuriei Bisericii pentru nașterea unui nou credincios al lui Hristos. Înconjurarea se face de trei ori în numele Sf. Treimi, cântându-se „Câți în Hristos v-a ți botezat, în Hristos v-a ți și îmbrăcat”. Cântarea arată că cel botezat, după ce s-a pogorât în apă cu toate păcatele, se ridică înviat întru dreptate, împreună cu Hristos, pentru „înnoirea vieții”;

(i) după citirea fragmenetelor scripturistice de la Rom. 6, 3-11 și din Evanghelia după Matei 28, 16-20, are loc ritualul spălării pruncului , adică ștergerea lui cu un burete curat, pentru a feri materia Sfântului și Marelui Mir de profanare în vreun fel sau altul;

(j) tunderea se face în chipul crucii, ca o pecete a lui Hristos. Tunderea și aruncarea părului în cristelniță reprezintă o pârgă sau o primă jertfă a trupului omenesc adusă lui Hristos;

(k) împărtășirea pruncului cu Sf. Trup și Sânge al Mântuitorului, Sf. Împărtășanie fiind a treia Sf. Taină primită de cel încreștinat. Încorporarea în Hristos începută prin Botez este adâncită și întărită prin Sf. Taină a Mirungerii și se desăvâr șe ște prin Sfânta Împărtășanie

În cadrul catehezei, preotul poate să insiste și asupra îndepărtării de practicile necanocice. În diaspora, am constatat devieri de la rânduiala Tainei Botezului, credincioșii români, veniți din mai multe părți ale țării perpetuând fiecare tradiția regiunii de origine. De aceea, preotul va pune accentual pe:

a) Nerepetarea Botezului. Botezul nu se săvârșește celor reveniți de la alte confesiuni sau culte, dacă au primit botezul în numele Sf. Treimi. Printre țigani, mai există obiceiul de a solicita Botezul în mod repetat, pentru a se încuscri cu mai multe persoane.

b) Nu se practică botezul copiilor avortați. Sfintele Taine se administrează doar celor vii. Dacă despre un copil nu se știe dacă au fost botezat, i se administrează Botezul condiționat: „ Se botează… dacă nu a fost botezat …”. Femeilor care au avortat li se va recomanda spovedania și căința pentru crima săvârșită, căci avortul nu o face pe o femeie să nu mai fie însărcinată, ci o transform în mama unui copil mort.

c) Nașii trebuie să fie ortodocși: Persoane de alte confesiuni nu pot fi nași.

d) Preotul trebuie să îndrume la respectarea prevederilor legate de necurăția femeii. Timp de 40 de zile după naștere, ei nu I se permite să intre în biserică. De altfel, ea poate participa la botezul propriului copil cu condiția să fi împlinit 40 de zile de la naștere și să i se fi săvârșit rânduiala intrării lehuzei în Biserică. Totuși se recomandă ca vârsta copiilor ce sunt botezați să fie între 8 și 40 de zile după naștere.

e) Botezul se face prin afundare, potrivit rânduielii ortodoxe, nu prin stropire sau turnare, ca la catolici. βαπτίζω în lb. greacă înseamnă afundare. Canonul 50 al Sfinților Apostoli arată: „Episcopul sau preotul care nu va face trei afundări rostind la fiecare afundare câte un nume al Sfintei Treimi… să se caterisească”. Locul săvârșirii Botezului este doar Sfânta Biserică. Canoanele precizează că în paraclisuri și case particulare se poate săvârși doar cu binecuvântarea Episcopului, în cazuri extreme, precum ger năprasnic, războaie, epidemii sau cazuri pe care le constată preotul.

f) În apa din cristelniță nu se aruncă bani. Credincioșilor nu li se îngăduie să bage mâna în cristelniță pentru a verifica temperatura apei. La fel, preotul trebuie să dea de grijă ca apa sfințită de la botez să nu fie aruncată oriunde, ci turnată într-un loc curat.

g) Dacă la Botez participă ca nași doi tineri ce urmează să se căsătorească, băiatul și fata devin rude spirituale, deci cumetri între ei. Astfel, nu se mai pot căsători. De aceea, preotul va recomanda ca la slujba Botezului doar unul dintre ei să fie naș.

h) O problemă foarte important este cea a numelui ce se dă copilului. Numele unei persoane este parte a identității sale. Alegerea numelui trebuie să fie un act pe deplin responsabil, deoarece pruncul va purta acel nume întreaga viață, atât în fața oamenilor, cât și în fața lui Dumnezeu. Unii români din diaspora aleg pentru copii lor nume pe care le aud în rândul persoanelor în mijlocul cărora trăiesc. Este hilar ca pe tată să-l cheme Gheorghe, să știi că e din Moldova, iar pe copil Diego-Armando. Părinții trebuie să fie îndrumați să opteze pentru nume care nu vor creea mai târziu frustrări sociale, prin alegerea unor nume sub influența ultimelor producții cinematografice și din culturile europene moderne. De dorit este ca pruncul să primească un singur nume la botez, pentru că are doar un suflet și oricum părinții nu vor folosi două nume spre a-l apela. Ei vor primi nume de sfinți, pentru a-I avea ca ocrotitori spirituali.

i) Obiceiul scoaterii din Mir de către moașă este denumit impropriu. Pruncul, odată miruit, nu mai poate fi scos din Mir. De altfel, preotul este cel care șterge urmele de Sfântul Mir, în exces, care au rămas pe trupul copilului. În practică, copilul se ține în acea pânză numită crișmă până la scăldarea lui, când apa se aruncă într-un loc curat.

j) Ața roșie care se leagă la mâna copilului se consider a fi împotriva deochiului. Aceasta este o superstiție. Deochiul nu mai are putere asupra pruncului care a primit botezul și Sfânta Împărtășanie.

Recomandăm cinci lucrări care ar trebui să nu lipsească din biblioteca parohială a parohiilor din străinătate:Braniște, Ene, Explicarea Sfintelor Taine de inițiere (Botez, Mirungere, Euharistie) în literatura creștină, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1990;Dura, Nicolae, Propovăduirea cuvântului și sfintele taine – valoarea lor în lucrarea de mântuire, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1997;Manolache, Anca, Sfintele taine în viața bisericii, Renașterea, Cluj-Napoca, 2004;Schmemann, Alexander, Din apă și din Duh. Studiu liturgic al Botezului, Ed. Symbol, 1992;Streza, Laurențiu, Botezul în diferite rituri liturgice creștine, teză de doctorat, București, 1985.

5.3.2 Cateheza înainte de Taina Cununiei

Cateheza înaintea unui moment atât de important, cum este cel al căsătoriei, se impune cu stringență. Preotul poate să realizeze mai multe ședinte de catehizare cu viitorii miri. În aceeași măsură se impune și o întâlnire cel puțin cu nașii viitoarei familii, care vor fi repere de moralitate și atitudine creștină pentru miri.

Toți cei care urmează a primi Sf. Taină a Cununiei vor participa împreună la cateheze. Cu viitorii soți, preotul va discuta despre vocația la căsătorie, care are ca ultim scop mântuirea amânduror soți, dăruirea totală reciprocă a bărbatului și a femeii și nașterea de copii. Căsătoria răspunde singurătății existențiale a omului, de aceea Dumnezeu a creat de la început comuniunea, când a zis: „Nu e bine ca omul să fie singur…”. Unitatea și indisolubilitatea sunt trăsături fundamentale ale familiei creștine. Unitatea familiei o avem chiar de la începutul creației: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Fac. 2, 24). Unitatea duce în mod firesc la complementaritatea dintre bărbat și femeie în cadrul familiei.

În Noul Testament, este  lămurită problema indisolubilității familiei prin dialogul pe care-l poartă Mântuitorul Hristos cu fariseii: „… ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19, 5-9), Taina Nunții îi invită pe cei căsătoriți la responsabilitate reciprocă, care duce la o spiritualizare treptată a legăturii dintre ei. La polul opus, infidelitatea conjugală îi transformă pe oameni în obiecte ale plăcerilor carnale, deturnând înțelesul iubirii în favoarea relațiilor trupești, de aventură.

Hotărârea spre căsătorie este una dintre cele mai importante ale vieții. Ea implică o anumită maturitate. Aceasta poate să aibă în vedere:maturitatea individuală, care constă în cunoașterea de sine, cunoașterea valorilor sau a idealurilor; maturitatea credinței, care înseamnă o maturitate a vieții de rugăciune, percepție asupra lumii și a vieții în lumina credinței; maturitatea cuplului, care se referă la luarea deciziile împreună, la învățarea artei comunicării, disponibilitatea spre jertfă în cadrul căsătoriei etc.

Adolescenții „crescuți“ în Biserică au avantajul de a înțelege lumea din perspectiva Ortodoxiei. Deprinderea cu disciplina creștină, cu învățăturile Bisericii, cu hrănirea sufletului și a minții cu valori precum înfrânarea, rugăciunea, iertarea, sinceritatea înlesnește dialogul cu preotul.

Nu întâmplător, Părintele Ilie Moldovan spunea că o familie își alimentează fidelitatea conjugală din cumințenia pe care au deprins-o cei doi parteneri de viață până la nuntă. Dacă modul de viață deprins în timpul copilăriei și adolescenței nu se conformează disciplinei ascetic recomandate de Biserică, atunci efortul preotului va fi cu mult mai mare, încercând să prezinte viitorilor miri beneficiile renunțării la obiceiuri rele, cu speranța că vor intra în normalitate.

O cateheză separată va explica semnificațiile liturgice ale principalelor momente din Taina Cununiei. Se va discuta despre punerea inelelor (logodna), semnificația lumânărilor, a cununiilor, a paharului cu vin, înconjurarea mesei, explicarea pasajului din Epistola către Efeseni 5 și a Evangheliei de la Ioan 2 – lecturile liturgice din cadrul Tainei Cununiei, precum și rugăciunea dintr-a opta zi de după Cununie.

a) inelele (verighetele), sub formă de cercuri, fără început și sfârșit, simbolizează iubirea nesfârșită ;

b) lumânările pe care le țin nașii în mâini sunt simbolul jertfei, după cum și Sf. Ioan Gură de Aur zice despre lumânare că „arde luminând și se jertfește tăcând”;

c) cununiile simbolizează demnitatea, puterea și biruința asupra patimilorDar acest simbolism este deplin atunci când cei doi și-au păstrat fecioria și se prezintă curați înaintea Sfântului Altar. În caz contrar, este recomandat să li se explice semnificația încoronării mirilor, dar să li se spună că, deși e un mare păcat păcatul concubinajului pe care l-au săvârșit până acum, nu e totul pierdut. Taina Cununiei inaugurează un nou început, mai ales că tinerii se și spovedesc înainte de Cununie. Biserica aplică un pogorământ prin faptul că îi încoronează, deși nu sunt vrednici, dar cu condiția ca ei să își arate fidelitatea față de Dumnezeu prin participarea activă la viața comunității creștine, dar și fidelitatea unul față de altul, care este tot un fel de abstinență în cadrul familiei.

d) gustarea din paharul cu vin și pâinea  binecuvântate de preot închipuie comuniunea pe care o inaugurează taina Cununiei. Cântarea „Paharul mântuirii…” (Psalm 115, 4) amintește de faptul că Taina Cununiei se săvârșea unită cu Liturghia, la care mirii se împărtășeau. Vinul și pâinea de acum sunt doar o reminiscență a Vinului și a Pâinii euharistice.

e) înconjurarea mesei exprimă bucuria pentru formarea unei noi familii. Se începe cu intonarea cântării „Isaie, dănțuiește!”, apoi „Sfinților mucenici…” și „Slavă Ție, Hristoase…”. Această ordine arată că bucuriei constituirii familiei îi succeed verificarea dispoziției mirilor spre jertfă, iar toată viața lor de familie, în duhul credinței ortodoxe, nu este decât o mărturie în lume a unei vieți în Hristos, pe care ei o fac în mijlocul lumii.

f) rugăciunea din ziua a 8-a are rolul de a-i învrednici să reintre în biserică. Consumarea actului conjugal atrage după sine o stare de nevrednicie, prin pierderea curăției feciorelnică de mai înainte. Venirea mirilor la biserică, a opta zi, însoțiți de nași, echivalează cu introducerea lor, ca familie, în marea comunitate a parohiei, unde, de acum înainte, vor avea un rol important. Preotul duhovnic va încerca să-i pregătească pe prospeții căsătoriți, prin Spovedanie și sfaturile cuvenite, nu doar pentru simpla reintrare în sfântul lăcaș, ci pentru a primi Sfânta Împărtășanie. Slujba aceasta din a 8-a zi se împlinește și are finalitate atunci când mirii ajung la Sfântul Potir, așa cum precizează și textul rugăciunii: „Învrednicește-i a intra în sfântă biserica Ta și a se împărtăși cu Sfintele Tale Taine”.

Ca în în subcapitolul anterior, facem unele recomandări bibliografice. Biblioteca parohiilor din diaspora ar trebui să includă și următoarele titluri:

Boca, Părintele Arsenie, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de Taină, Ed. Agaton, Făgăraș, 2002;

Meyendorf, John, Căsătoria, perspectivă ortodoxă, Editura Renașterea & Patmos, Cluj-Napoca, 2012;

Moldovan, Ilie, În Hristos și în Biserică. Adevărul și frumusețea căsătoriei. Teologia iubirii, Alba Iulia, 1996;

Necula, Nicole, M. Marian & S. Tudose, Sfântul Botez și Sfânta Cununie Azi – îndrumător teologic, liturgic si pastoral, Edit. Cuvântul Vieții, București, 2011;

Petcu, Liviu, Desfrânarea și avortul – răni de moarte ale iubirii, Ed. Fundației Axis, Iași, 2008.

5.3.3 Cateheza cu prilejul slujbei de înmormântare a celor apropiați

Decesul unei persoane apropiate crează o stare de sensibilitate sporită în sufletele aparținătorilor. Preotul este informat despre plecarea cuiva la Domnul și i se cere sfatul în legătură cu cele ce urmează a se desfășura, din punct de vedere creștinesc, pentru sufletul lui. Această ocazie poate fi folosită constructive de către preot, care va avea grijă ca în discuția cu familia să precizeze că rugăciunea este expresia cea mai profundă a iubirii, iar în acest context se înscriu în Ortodoxie rugăciunile pentru cei adormiți în Domnul.

Venirea la căpătâiul celui mort, pentru citirea slujbelor de privehere, numite în popor și stâlpi, este un prilej de a catehiza pe cei de față despre cultul morților. Pomenirea lor este o datorie care ține de porunca iubirii.

Moartea fizică a omului nu echivalează cu o „trecere în neființă” sau o distrugere totală a persoanei, deoarece sufletul este nemuritor. Domnul Hristos ne spune că „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (cf. Ioan 11, 25), deci moartea fizică nu suprimă viața sufletească. Moartea fizică nu-i poate despărți total pe cei ce cred în Hristos Cel înviat din morți și se află uniți în iubirea Lui (cf. Rom. 8, 35-37). De aceea, adevărații creștini mențin, prin rugăciune, legătura iubirii cu cei adormiți în Domnul.

Răposații nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor (cf. Matei 22, 13), însă ei pot fi ajutați prin rugăciunile celor vii. Și întrucât nu se cunoaște precis starea sufletelor celor adormiți, ei au nevoie de rugăciunile Bisericii, mai ales când pleacă fără o pregătire corespunzătoare. Prin rugăciunile Bisericii se pot iarta păcatele neexpiate în timpul vieții.

Când ne rugăm pentru cei adormiți, arătăm că îi iubim și după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră. Iubirea este mai tare decât moartea și aceasta ne-o arătăm prin rugăciunile făcute pentru ei, cât și prin cinstirea mormintelor lor.

Pentru un preot din diaspora este greu de luptat împotriva unui fenomen generalizat în țările occidentale, incinerarea. El totuși poate să arate familiei că în tradiția ortodoxă, trupul creștinului, fiind templu al Sfântului Duh (cf. 1 Cor. 6, 19), se înhumează. Trupul nu se arde, ci se așază în sicriu, iar sicriul se depune în mormânt cu fața spre răsărit, așteptând învierea morților și Judecata de Apoi. Preotul va încuraja familia să aibă nădejde în mila lui Dumnezeu, că îi va ajuta să depășească momentul acela dificil. Răposații noștri sunt doar adormiți în Domnul, adică „în nădejdea Învierii și a vieții celei de veci”.

Tema unei alte cateheze ar putea fi simbolismul elementelor care se folosesc în cultul celor adormiți și semnificația lor creștină: coliva – vocația trupului spre Înviere (cf. In. 12, 24; 1 Cor. 15, 36), vinul – simbolul sângelui și al vieții, colacul – simbolul nădejdii datorită împletiturii sale, asemenea unei frânghii, legănarea colivei – rugăciunea celor vii pentru cei morți și invers, rugăciunea Bisericii trumfătoare pentru Biserica luptătoare. Abundența culinară este mereu pecetluită cu semnul crucii. E o antinomie care propune deplasarea din zona plăcerii egoiste în sfera bucuriei comunitare. După slujba Parastasului, coliva și colacii se oferă de pomană, spre pomenire, celor prezenți, mai ales săracilor, iar prin aceasta se săvârșește o faptă a dragostei creștine. 

Prezența preotului alături de toți oamenii îndoliați este necesară și benefică pentru acestea. Ideile prezentate anterior sunt pilonii unei cateheze ce s-ar putea rosti cu privire în împrejurările trecerii din această viață.

Totuși, în cazul unei predici la înmormântare, ideile nu pot fi sugerate. Și de ce nu se pot face recomandări cu privire la conținutul unei predici la înmormântare? Un răspuns ni-l dă pr. Picioruș, al cărui conținut, aflat pe blogul lui, îl redăm mai jos: „Nu există predici la Înmormântare. Predicile la înmormântare nu există în online, nu există în cărți…ci există în relații. Există în dumneavoastră (preoții)… În relațiile dumneavoastră de conștiință cu oamenii pe care îi slujiți. Pentru că predica la înmormântare este chintesența relației dumneavoastră de-o lună sau de-o viață cu oamenii pe care, la un moment dat, cu strângere de inimă…îi veți și îngropa. Predicile la înmormântare sunt lacrimi ce nu pot fi oprite… Sunt tristeți bucuroase chiar și când oamenii adorm în Domnul și sunt tristeți chinuitoarecând oamenii mor nepregătiți… nevăzuți… neînțeleși… neadmiși… Ce poți să spui când moare un prunc de un an, abia botezat? Ce poți să spui când îți moare mama, bunica, duhovnicul, prietenul, fratele, fiul? Ce poți să îți spui? Poți să îți spui inima…? Și când un om există în inima ta…vei predica despre el ca despre un om viu…pentru că el eviu în inima ta… iubirea vorbește frumos, solemn, cutremurător despre cel pe care îl iubește… Însă predica la înmormântare făcută după reguli fără conexiune cu viața, cu relația… nu spune nimic real despre cel adormit… în afară de fraze, citate, evocări… care nu au nimic de-a face cu el… Nu îți spune nimic însă despre relație! Pentru că relația stă la baza unității Bisericii”.

Ca și în subcapitolele anterioare, facem unele recomandări bibliografice. E util ca în biblioteca parohială să existe cărți precum :Măndiță, Nicodim, Priveghiul creștinesc, Ed. Lumina din Lumina, Bucuresti, 1993;Măndiță, Nicodim, Calea sufletelor în veșnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998,Rose Serafim, Sufletul după moarte – experiențe contemporane „după moarte” în lumina învățăturii ortodoxe despre viața de dincolo, Iași, 2006, Ungureanu Mihai Adeodatus, Ritualul ortodox al înmormântării pe înțelesul tuturor (stîlpii la înmormântare, lucrurile necesare la înmormântare, înțelesul și folosul parastaselor, apausul și coliva, copiii avortați, sinucigașii, incinerații, eutanasierea, sfârșitul lumii), Doxologia, Iași, 2011, Ungureanu Spiridon, Botez, nuntă și înmormântare – datini, obiceiuri și tradiții ale poporului român, Ed. Printech, București, 2011.

5.3.4 Cateheza cu prilejul sfințirii locuinței, a mașinii

La slujbele de sfințire a locului unde ne desfășurăm cea mai mare parte a activității noastre sau a obiectelor de care ne folosim des, preotul va alcătui o cateheză în care va vorbi despre recunoștința față de Dumnezeu, de la care ne vine tot darul desăvârșit. Nerecunoștința este un fapt des întâlnit printre oameni, ea întâlnindu-se asemenea buruienilor, care cresc oriunde, recunoștința este însă ca un trandafir, care are nevoie de îngrijire constant. Și creștinul, cel care nu adduce nimic în această lume, nici nu scoate nimic din ea, nu trebuie să se asemene celor nouă leproși care au uitat să exprime recunoștința față de Hristos – Doctorul sufletelor și al trupurilor, ci să fie recunpscător Domnului, pentru că recunoștința este cultivată cu precădere de sufletele nobile. La fel, trebuie să își învețe și copiii să fie mereu recunoscători, și lui Dumnezeu, și propriilor părinți, și binefăcătorilor. A spune „mulțumesc” să facă parte din obiceiul fiecăruia.

De asemenea, faptul chemării preotului la slujba de sfințire arată recunoașterea dependenței credinciosului de ajutorul lui Dumnezeu, fără de Care nu ar fi ajuns la împlinirea unor vise pe care le vede concretizate. Preotul va avea grijă să sfătuiască pe cel ce l-a invitat ca, așa după cum, în cazul sfințirii locuinței, s-a îngrijit să își achiziționeze sau să închirieze un spațiu unde să-și plece capul și care să se transforme în propria locuință, la fel să se îngrijească și de locuința de dincolo, căci creștinul nu are cetate stătătoare pe pământ. El este doar un pelerin, un itinerant pe acest pământ și vocația sa ultimă este de a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu.

5.4 Catehizarea prin intermediul mass mediei bisericești

Implicarea Bisericii în mass-media, prin metodele specifice, constituie un sprijin adus misiunii ei, încât mesajul credinței poate fi prelungit din lăcașul de închinare în casele și în sufletele oamenilor. Această dezvoltare și modernizarea a mass-mediei ortodoxe românești a condus la o mai mare vizibilitate a Ortodoxiei și a valorilor ei în rândul credincioșilor. Siturile administrate de Patriarhia Română și de Mitropoliile din țară pot fi ușor accesate de românii aflați la mare distanță de țară. Acestora li se adaugă cele aparținând mitropoliilor sau arhiepiscopiilor românești care ființează în diaspora, ceea ce face ca vizibilitatea structurilor bisericești, a publicațiilor lor, dar și impactul misionar să fie sporit. Această diversitate a mass-mediei ortodoxe poate fi un avantaj în acest Areopag al vocilor care își fac simțită prezența în societate. În special prezența pe Internet, cât și mijloacele audio și TV au un impact și eficientă sporită, fiind totodată o formă de eficientizarea a catehezei Bisericii și de augmentare a relevanței misionar-pastorale.

5.4.1 Site-uri și posturi bisericești de radio

Un beneficiu și pentru românii din diaspora, nu doar pentru cei din țară, este extinderea la nivel național a proiectului pastoral www.Trinitas.ro (Radio Trinitas, radiotrinitas.ro și TV Trinitas – și Ziarul Lumina, http://www.ziarullumina.ro). Patriarhia Română a creat o agenție de știri a Bisericii, „Basilica”, deservită de situl http://www.basilica.ro, precum și un nou site al Patriarhiei, www.patriarhia.ro, care se dovedește a fi ușor navigabil și profesionist.

Tot Patriarhia este cea căreia i se datorează siturile unor publicații, cum ar fi:

http://www.editurapatriarhiei.ro/ (Editura Patriarhiei, cunoscută ca EIBM – Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR ; sit web bine conceput, ca un magazin online)

http://www.vestitorul.ro/ („Vestitorul Ortodoxiei” este publicația lunară oficială a Patriarhiei Române – situl este în construcție)

http://chemareacredintei.uv.ro/ („Chemarea credinței” este revista pentru copii, părinți și pedagogi a Patriarhiei – situl web este puțin improvizat, de cititorul poate oricum să-și facă o idee despre activitatea revistei)

http://www.studiiteologice.ro/ („Studii Teologice” este principala revistă de Teologie a Patriarhiei).

Mitropoliile și Arhiepiscopiile di diaspora nu pot fi însă acuzate că au ignorat acest aspect misionar. Astfel, Mitropolia Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, cu sediul la Paris, este vizibilă pe Internet prin situl http://www.mitropolia.eu/ro/

Pagina de prezentare a acestei mitropolii prezintă eparhiile care o compun,și anume:Arhiepiscopia Europei Occidentale – http://www.mitropolia.eu/ ,Episcopia Italiei – http://www.episcopia-italiei.it/Episcopia Spaniei și Portugaliei – http://www.episcopiaspanieiportugaliei.es /

De asemenea, există informații variate cu privire la departamentele ce funcționează în cadrul acestei Mitropolii: Departamentul Cultural, Departamentul Teologie și Știință, Centrul Ortodox de Studii și Cercetări „Dumitru Stăniloae” și Centrul de Coordonare Pedagogică în Europa Occidentală și Meridională.

Un link foarte util este cel care trimite la parohii și la datele de contact ale preoților ce le deservesc parohii din Arhiepiscopia Europei Occidentale (Belgia, Elveția, Franța, Irlanda, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord): http://www.mitropolia.eu/ro/site/77/ ,parohii din Episcopia Italiei, parohii din Episcopia Spaniei și Portugaliei.

Alt link facilitează accesul la publicațiile eparhiale: Revista Apostolia (MOREOM): http://www.apostolia.eu/ Apostolia TV – televiziunea web a MOREOM: http://www.apostolia.tv/ ; canalul YouTube al Apostolia TV: http://www.youtube.com/user/ApostoliaTV Merinde pentru Suflet (Episcopia Italiei)

Situl http://www.mitropolia-ro.de/ găzduiește pagina de prezentare a Mitropolitiei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord. De la această pagină, poți fi redirecționat către paginile Arhiepiscopiei Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului, către Centrul Bisericesc de la München și către Episcopia Europei de Nord. Același site îți prezintă o harta a parohiilor din Mitropolia Germaniei și Europei de Nord. În prezent, numărul parohiilor, filiilor și mănăstirilor sufragane Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord este de 119, din care 72 aparțin Arhiepiscopiei Germaniei, Austriei și Luxemburgului, iar 37 Episcopiei Europei de Nord. De asemenea, la adresa http://www.mitropolia-ro.de/index.php/publicatii/revista-deisis avem posibilitatea de a răsfoi paginile revistei Deisis, revista de cultură și spiritualitate a aceleiași Mitropolii.

Arhiepiscopia Ortodoxă Română a celor două Americi și-a construit propriul site de prezentare, http://www.romarch.org/ro/ Acest site, în afara prezentării structurii Arhiepiscopiei, a Arhiepiscopului și a Episcopului vicar, face disponibile și publicațiile acestei Arhiepiscopii, anume Revista Credinței, Almanahul Credința și un newsletter. De asemenea, urmând linkul http://www.romarch.org/ro/parohii.php, avem acces la locația, adresa și datele de contact ale parohiilor ce fac parte din această arhiepiscopie.

Trecem în revistă și situl http://www.roeanz.com.au/, al Episcopiei Australiei și Noii Zeelande. La pagina http://www.roeanz.com.au/protopopiatul-din-australia-p putem vedea istoricul parohiilor care aparțin Episcopiei, a activităților misionare și a datelor de contact ale preoților. Aceeași Episcopie oferă, în format PDF, cartea Învățătura de credință, disponibilă la http://www.roeanz.com.au/catehism-introducere-p

5.4.2 Editarea unui Buletin parohial

Un element important în susținerea identității naționale și religioase a românilor din străinătate îl reprezintă publicațiile în limba română, unele editate prin grija asociațiilor românești, dar existând și reviste editate de mitropoliile sau episcopiilor ortodoxe române și dedicate vieții religioase. Finanțarea mass-media de limba română adresată comunităților din străinătate reprezintă nu este tocmai ușoară. Totuși mitropoliile și chiar unele parohii reușesc să asigure comunicarea prin intermediul media, prin reviste, foi parohiale sau buletine parohiale de înaltă ținută editorială, iar alteori prin pagini tehnoredactate și xerocopiate în condiții improvizate, dar de valoare inestimabilă pentru păstrarea identității naționale.

Recenzăm, pe scurt, unele din eforturile misionare ale românilor din diaspora. Situl http://www.mitropolia.eu/ro/ face trimite la publicații unor parohii din cuprinsul mitropoliei cum ar fi Sfinții Arhangheli (buletinul parohiei Sf.Arhangheli din Paris – catedrala),Credința (publicație a parohiilor Geneva și Lausanne, Elveția),Lumina lumii (buletinul parohiei Toți-Sfinții din Grenoble),

Sarea pământului (revista parohiei Sf. Constantin și Elena, Nisa),Sfinții Mărturisitori (foaia parohiei Teramo, Italia).

Revista altei Mitropolii din diaspora românească, cea a Germaniei, Europei Centrale și de Nord, este disponibilă la adresa http://www.mitropolia-ro.de/index.php/publicatii/revista-deisis. este vorba despre Deisis, revistă de cultură și spiritualitate.

5.4.3 Amenajarea unei biblioteci pentru enoriași, cu program de împrumut

În prezent, nu se mai poate concepe catehizare fără o lectură minimă din partea credincioșilor. Însă cartea a început, de mai multă vreme, să aibă concurenți redutabili: cinematograful, radioul, iar astăzi Internetul. Totuși, ea nu își pierde din importanță și din plăcerea ce o oferă celui pasionat de lectură. Să-ți placă să citești înseamnă să dai ceasurile de plictiseală, de care nu poți scăpa în viață, pe ceasuri de încântare. Acest lucru face ca determinarea de către preot a unui credionsios spre a lectura o cărte religioasă sau educativă să reprezinte un prim reper spre catehizarea colectivă, începând printr-o catehizare individuală.

Deși silențioasă, fără a necesita mentenanță, cartea știe să facă misiune cu o hărnicie fără concurență. Preotul se ocupă, peste săptămână, de treburile parohiei sau personale, iar cartea îl ajută la mântuirea unui suflet, cu condiția ca ea să nu se afle în dulapul din biserică, ci pe masa credinciosului.

Acest fapt responsabilizează pe preot să se ocupe cu organizarea unei biblioteci a parohiei. Ea poate cuprinde cărți de rugăciune și liturgice, catehisme, cărți de spiritualitate ortodoxă, reviste, ziare religioase, albume, compact-discuri, DVD-uri, casete audio și video, material catehetic și misionar de largă popularitate.

Este foarte importantă calitatea cărților din bibliotecă. Trebuie să își găsească loc și cărți pentru credincioșii simpli, dar și cărți pentru intelectuali. Vieți de sfinți, sfaturi simple ale marilor duhovnici, comentarii la Sf. Scriptură, antologii din Sf. Părinți își pot găsi loc într-o bibliotecă parohială. Pe tărâm misionar, constatăm că sunt mai citite cărțile cu sfaturile Părintelui Cleopa sau ale Părintelui Arsenie Boca decât cele ale unor teologi cu renume, al cărui stil scolastic nu bucură pe nimeni.

Capitolul al VI-lea: Studiu de caz.

6.1.1.Episcopul Siluan Șpan. Activități misionare

Episcopul Siluan Șpan s-a născut la data de 5 martie 1970, la Gura Râului (nume civil: Ciprian Nicolae ȘPAN), în județul Sibiu (Transilvania, România), fiind al 4-lea din cei 6 copiii ai preotului Gheorghe Șpan și ai Preotesei Emilia Șpan.

  În 1988, a absolvit Liceul de Matematică-Fizică „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, între 1989 – 1993 urmează cursurile Facultății de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu iar între 1994 – 1998 programul de Doctorat la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint-Serge” din Paris.

  Pe 21 ianuarie 1994 – este hirotonit diacon pe seama capelei Facultății de Teologie din Sibiu iar pe 6 martie 1994, este hirotonit preot celib pe seama capelei Facultății de Teologie din Sibiu de către Mitropolitul Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Centrale și de Nord, la vremea respectivă Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului.

Între anii 1994 – 2001, a deservit ca preot slujitor și duhovnic la mănăstirea de maici „Acoperământul Maicii Domnului” de la Bussy-en-Othe, Yonne, Franța. Pe 15 decembrie 1999, este transferat canonic din Arhiepidcopia Sibiului în Mitropolia Ortodoxa Româna a Europei Occidentale și Meridionale de la Paris.

În decembrie 1999, este numit preot paroh al Parohiei Sfânta Parascheva și Sf Genoveva din Paris iar din martie 2001, este numit consilier eparhial pentru problemele liturgice și de misiune de către Înaltpreasfințitul Arhiepiscop și Mitropolit Iosif.

Este tuns în monahism,pe 21 iunie 2001, primind numele de Siluan (de la Sf. Siluan Athonitul – 24 septembrie), pe seama Schitului Sfântul Siluan Athonitul din Lăzești, jud. Alba. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 4-5 iulie 2001, i-a acordat rangul de Arhimandrit și l-a ales în funcția de Episcop Vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, cu titulatura de "Marsilianul".

Între 1 septembrie 2001 și 1 iulie 2004, este primul stareț la mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci de la Malvialle (Puy de Dôme – Franța), ulterior este hirotonit întru episcop, în biserica „Sfântul Iosif” a parohiei omonime de la Bordeaux, de către IPS Mitropolit Iosif al Europei Occidentale și Meridionale, împreună cu IPS Mitropolit Teofan al Olteniei (la acea vreme), reprezentantul PF Patriarh Teoctist,  IPS Mitropolit Serafim, al Germaniei, Europei Centrale și de Nord, PS Ambrozie, Episcop Vicar Patriarhal, PS Ioachim Băcăuanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Romanului și PS Petroniu Sălăjeanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Oradei.

În perioada noiembrie 2001 – august 2004, a avut ca sarcină pastorală, parohiile și comunitățile Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale din Spania, Portugalia și din sudul Franței, precum și buna desfășurare a vieții monahale în Mitropolie. Reședința sa episcopală a fost la mănăstirea „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Malvialle (Puy-de-Dôme, Franța).

Începând cu data de 1 iulie 2004, PS Siluan a primit sarcina pastorală, misionară, administrativă și de reprezentare a Bisericii Ortodoxe Române în Italia (Vicariatul Italiei la acea vreme), prin gramata mitropolitană nr. 264 / 16 august 2004. În decembrie 2004, este stabilită reședința episcopală a PS Siluan, ca Episcop-Vicar pentru Italia, la Casa Canonica, Via Gavedo nr. 6, 54020, din localitatea Groppoli/Mulazzo (MS), Italia. Va participa, alături de IPS Mitropolit Iosif la Adunarea extraordinara a clerului din Vicariatul Italiei, pe 8 mai 2007, în vederea aprobării înființării Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei.

Adunarea Mitropolitană (Limours, Franta) din 1 iunie 2007, aprobă propunerea înființării Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (București, România) aprobă pe 21 iunie 2007, înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei.

Pe 5 martie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales ca cel dintâi Episcop al Italiei la București.

Ca și responsabil al parohiilor și comunitățile Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale din Spania, Portugalia și sudul Franței,în perioada 2001-2004, a contribuit la înființarea a peste 20 de parohii și filii. În 2004, coordonează demersurile care duc la recunoașterea oficială din partea autorităților spaniole a Vicariatului Ortodox Român al Spaniei.

În calitate de Episcop Vicar pentru Italia, a contribuit la organizarea și înființarea a peste 30 de parohii, iar în 2007, la înființarea primei mănăstiri ortodoxe românești pe teritoriul Italiei, în localitatea Mirabella Eclano.Din 2008, în calitatea de Episcop eparhiot, și până prezent, a contribuit la înființarea a 115 parohii, 3 mănăstiri, 2 schituri și peste 75 de filii în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. A contribuit la amenajarea și organizarea administrativă a noului Centru Eparhial de la Roma și la organizarea teritorială a eparhiei, înființându-se 12 sectoare și departamente în cadrul administrației eparhiale și organizându-se 18 protopopiate.

Contribuie la lansarea în luna august 2008 a site-ului Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei – http://episcopia-italiei.it , care în 5 ani a depășit cifra de 3,5 milioane de vizitatori; cu o cifră de câteva mii de vizite zilnic.

În 2009, înființează Centrul de Pelerinaje „Sfinții Apostoli pentru și Pavel” iar în 2011, are loc lansarea site-lui oficial al Centrului de Pelerinaje , http://episcopia-italiei.it/ pelerinaje organizând anual zeci de pelerinaje la Ierusalim, Grecia, Italia și România.

Pe 12 septembrie 2011, se obține recunoașterea juridică a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei din partea statului italian

  ÎPS Siluan a desfășurat și o deosebită activitate misionar-catehetică cu tinerii. Astfel, pe 6 decembrie 2008, cu ocazia prăznuirii Sfântului Ierarh Nicolae, a constituit Frăția Tinerilor din Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, iar în 2009, contribuie la lansarea oficială a site-ului Nepsis: 

http:// http://episcopia-italiei.it/ nepsis. În 2011 contribuie la lansarea oficială a site-ului Nepsis Junior: http://tineriortodocsi.webs.com/. Lunar participă la întâlnirile tinerilor din Lazio și periodic participă la cateheze tematice, conferințe și tabere.

  În ceea ce privește activitățile social –caritative, înființează în anul 2009, Asociația Filantropică „San Lorenzo dei Romeni” (prin care sunt ajutați anual sute de copii, oameni aflați în dificultate, persoane bolnave etc…) și în anul 2011, trei diaconii pentru susținerea activității sociale a Episcopiei în zona Roma: Diaconia Săraci și pribegi „Sfântul Grigorie cel Mare al Romei”, Diaconia Bolnavi „Sfântul Mare Mucenic Panteleimon”, Diaconia Închisori „Sfintele Mucenițe Praxidia și Petronela”.

Susține organizarea activităților sociale pe lângă numeroase parohii, dintre care cele mai importante la Torino Centrul de ajutor dedicat vieții „Sf. Filoteia”, Asociația „San Lorenzo dei romenni” din Torino, contribuind și la susținerea asistenței spirituale în închisori și spitale.

Publică editoriale, reportaje, articole și studii în presa bisericească, precum și în volume omagiale, aniversare sau tematice, în limbile română, italiană și franceză și participă la numeroase emisiuni la diferite posturi de radio și televiziune, (îndeosebi la Radio Trinitas și Trinitas TV, dar și radio România Actualități; posturile TVR 1, TVR Internațional, TVR Cultural, RAI, Casa Mia TV, etc.). Acordă numeroase interviuri în diferite cotidiane și posturi de radio, din țară și străinătate (România, Italia, Franța, Vatican) și participă la numeroase evenimente culturale în țară și străinătate.

Pune bazele și susține programul de formare pastorală în parohiile din cadrul Episcopiei Italiei, programul de cateheze și programul de formare a clerului minor și susține apariția cotidianului on-line „Merinde pentru Suflet” și a broșurilor catehetice „Merinde pentru Suflet”.

Între 2006-2007, redactează „Cateheză liturgică”, în foaia „Sfântul Ioan-Casian”, publicație lunară editată de Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale. Contribuie la traducerea cărții „Questions sur l’homme”, de Olivier Clément.

Scrie numeroase articole și interviuri apărute în diferite publicații cu caracter religios sau informativ din Franța,Spania, Italia. Din 2008 și până în prezent, face parte din colegiul de redacție a Revistei APOSTOLIA, unde a semnat numeroase editoriale și articole.Cunoaște limbile italiană, franceză, engleză (scris-vorbit), rusă și spaniolă (citit-conversație), greacă (scripturistică și liturgică) și slavonă (liturgică).

  Este membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, membru al Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române pentru perioada februarie 2013 – februarie 2014, membru al Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, membru de drept și secretar al Consiliului Episcopal Ortodox pentru Italia și Malta (CEOIM) precum și membru al Conferinței Permanente “Religie, Cultură și Integrare” de pe lângă Ministerul pentru Cooperare Internațională și Integrare al Guvernului Republicii Italiene.

6.1.2. Cateheze rostite de IPS Siluan Șpan

a. Cuvânt către copiii și tinerii din cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

la început de an școlar 

Dragi copii și tineri învățăcei,

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu și Tatăl,

și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!

Dat fiind că în zilele care urmează începe un nou an școlar, început ce coincide și cu Noul An Bisericesc (în 1 septembrie), am socotit potrivit să vă adresez câteva gânduri părintești și câteva îndemnuri care să vă însoțească pe parcursul perioadei ce vă stă înainte.

Pentru unii dintre voi, începutul școlii este un prilej de bucurie, pentru că vă regăsiți prietenii și colegii, iar pentru alții, un prilej de întristare sau de greutate sau chiar un prilej de regret că vacanța a trecut atât de repede… Unii dintre voi așteptați cu nerăbdare să învățați lucruri noi, alții vă temeți de greutatea învățatului și de ”temele pentru acasă” (compiti) pe care va trebui să le faceți înainte de a merge la joacă sau de a ieși cu prietenii…

Și pentru unii și pentru ceilalți e bine să știți că există un Însoțitor și un Sprijin pe Care e bine să-L luați în considerare mai mult și mai atent: este vorba de Domnul Hristos Care ne-a făgăduit (promis) zicând: ”Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20). Așadar în tot timpul vieții noastre avem alături de noi pe nimeni altul decât pe Dumnezeu, însă de noi depinde dacă ținem sau nu seamă de aceasta. Ce putem observa este că, atunci când nu ținem seama de Dumnezeu, ni se întâmplă multe lucruri rele: gândim și vorbim mai urât și chiar facem lucruri pe care apoi le regretăm… Iar lucrurile sau vorbele rele uneori se mai pot ”repara”, dar alteori, nu… De aceea, în toată vremea e bine să ținem legătura cu Dumnezeu, așa cum telefonul mobil ține legătura cu rețeaua. Știți cum face telefonul mobil ca să-și semnaleze prezența? Trimite mereu câte un semnal prin care își semnalează prezența și caută rețeaua, zicând: ”Eu sunt aici. Tu unde ești?” Acest semnal se întâlnește cu semnalul care vine dinspre rețea prin care aceasta își face simțită prezența, spunând: ”Sunt aici! Te caut!”. Așa face și creștinul care vrea să fie mereu în ”rețeaua” lui Dumnezeu. Și trebuie să mai știți ceva: Dumnezeu are ”rețea” pretutindeni, are acoperire totală.

Și ceva și mai important: noi avem ”credit” nelimitat și gratuit, cu Dumnezeu! Dar de noi depinde dacă îl folosim sau nu. Mai trebuie știut încă ceva: Dumnezeu nu are probleme nici cu recepția, nici cu emisia. Noi însă avem probleme și la recepție, și la emisie. Dar Dumnezeu ne-a pus la dispoziție la fiecare dintre noi, încă de la Botez, o ”echipă” de ”asistență tehnică”: pe îngerul păzitor care este mereu la dispoziția noastră; pe sfântul sau sfânta al cărui nume îl purtăm; iar dacă nu am primit nume de sfânt, ne stau la dispoziție sfinții care se pomenesc în ziua în care ne-am născut și toți ceilalți sfinți.

 Apoi, în fiecare zi este ”echipa de serviciu”: sfinții care se pomenesc în ziua respectivă și care sunt nerăbdători să ne sprijinească în tot lucrul sau gândul bun și să ne ajute în dificultățile pe care le avem. Toți sfinții se află în permanență, în frunte cu Preacurata și Preasfânta Maică a Domnului, la ”dispoziția” noastră, gata să ne ajute și să mijlocească (să intervină) pe lângă Domnul Hristos, atât pentru ajutorul nostru cât și pentru iertarea greșelilor pe care le facem, cu gândul, cu vorba sau cu fapta, și pe care le recunoaștem și pentru care cerem iertare. Ei sunt mereu ”pe recepție” și primesc rugăciunile, cererile și chiar gândurile noastre doritoare de îndreptare, de iertare sau de ajutor. Ei, spre deosebire de noi, nu doar Îl aud pe Dumnezeu, ci au privilegiul și de a-L vedea, privilegiu dăruit lor adesea încă din timpul vieții, că zice Domnul: ”Fericiți cei curați ci inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5,8).

Ce trebuie să mai știți este că una dintre cauzele pentru care apar probleme de emisie sau de recepție față de Dumnezeu se datorează gândurilor, vorbelor sau faptelor noastre ”rele”. Și ”rele” înseamnă că ele merg împotriva a ceea ce gândește, voiește sau face Dumnezeu și toți cei care s-au unit cu el și s-au sfințit, adică sfinții.

Gândurile rele au efect negativ în special asupra ”recepției” a ceea ce Dumnezeu, în mod direct sau prin îngerul păzitor sau prin sfântul ocrotitor, vrea să ne spună pentru a merge pe calea Lui. Acest fapt poate duce la lipsa de ”semnal” din partea Lui Dumnezeu… Iar vorbirea de rău sau vorbirea urâtă au efect negativ în special asupra ”emisiei”, că atunci când dorim să ne adresăm lui Dumnezeu, îngerului păzitor sau unuia dintre sfinți, cuvântul nostru iese ca apa dintr-un robinet ruginit, purtând amprenta ”urâțeniei” vorbelor pe care le-am rostit fără luare aminte. Iar când ajungem la fapte rele, atunci întreg ”sistemul” nostru de emisie-recepție are de suferit și poate ajunge să se strice complet, adică să nu mai putem nici primi și nici trimite gânduri sau vorbe de rugăciune către Dumnezeu. Atunci inima, adică ”centrala” prin care noi comunicăm cu Dumnezeu, nu mai resimte și nu mai primește nimic din partea lui Dumnezeu.

Dar pentru toate acestea există soluție, nu doar de reparație ci de totală reînnoire. Și de aceea, Dumnezeu știind că atunci când nu ne mai funcționează recepția și emisia e greu să le reparăm singuri și să intrăm pe ”recepție” cu îngerul păzitor sau cu sfântul nostru ocrotitor, ne-a pus la dispoziție un ajutor văzut care este preotul. El se mai numește și ”duhovnic”, pentru că se ocupă în special de cele ce privesc lucrarea Duhului lui Dumnezeu în noi – adică de ”circuitele” rețelei lui Dumnezeu în noi. Dar se mai numește și ”doctor” de suflete, pentru că ne ajută la vindecarea rănilor care apar pe suflet de pe urma relelor pe care le facem în gând, în cuvânt sau în faptă. De aceea, așa cum mergem la doctor și îi spunem, din proprie inițiativă, ce ne doare, tot așa noi trebuie să ne obișnuim și să ne adresăm periodic ”doctorului” de suflet, fără nici o sfială, și să-i descoperim locurile unde ne doare și gândurile, vorbele sau faptele cu care am rănit pe cei din jur sau care aceștia ne-au rănit.

Aici aș vrea să vă atrag atenția și asupra importanței pe care o are "aproapele" nostru, adică "cel de lângă noi" în relația cu Dumnezeu. Domnul Hristos ne îndeamnă să iubim pe toți oamenii, nu doar "ca pe noi înșine" (Mc. 12, 31) ci "așa cum El ne-a iubit pe noi" (Ioan 13, 34). Adică să dorim binele pentru cel de lângă noi atât cât îl dorește și Dumnezeu; să nu-l rănim sau să-l necăjim și, daca el ne rânește sau ne necăjește, să-l iertăm, așa cum vrem să ne ierte și pe noi Dumnezeu. Acest lucru se aplică cu atât mai mult față de părinții care ne-au născut și ne-au crescut și față de frații și surorile noastre. Deci iată că relațiile de "comunicare" și comuniune cu cei din jur depind și ele de relația noastră de comunicare – emisie-recepție – cu Dumnezeu.

De aceea e bine sa știți ca Dumnezeu a dat preoților puterea de a ”îngriji” și de a ”pansa” toate rănile sufletului nostru, ”reparând” astfel ceea ce nu funcționează și redându-ne din nou posibilitatea de a relua atât  comunicarea cu Dumnezeu și cu slujitorii Săi, cât și cu cei din jur.  Astfel ”nodurile” și ”legăturile” greșite pe care vrăjmașul lui Dumnezeu și al nostru – Diavolul – le face, ca să ”bruieze” recepția noastră, sunt ”dezlegate” prin rugăciunea preotului și apoi suntem reînnoiți prin ”racordarea” noastră la ”sursa” Vieții, prin împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului Hristos.

Trebuie să mai știți că împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului Hristos are asupra noastră efectul transplantului și al transfuziei de trup și sânge sănătos pe trupul și sângele nostru, bolnave din cauza a tot ce gândim, spunem sau facem rău. Sfântul Trup al Domnului Hristos curățește și înnoiește trupul nostru, iar Sfântul Său Sânge curățește și înnoiește sângele nostru, pătrunde întreaga noastră ființă, trup și suflet, simțuri și sentimente, făcând din noi membre sau mădulare ale Trupului Lui. De aceea, bun lucru este să vă hrăniți mereu cu ”hrana cea cerească”, Trupul și Sângele Domnului ce vi se propun, sub forma Pâinii și a Vinului, duminică de duminică, la biserică. Astfel racordați la Trupul cel nemuritor al Domnului Hristos, ”emisia” și ”recepția” voastră se vor îmbunătăți mereu, până la a-L auzi și vedea pe Dumnezeu și la a rămâne în comunicare-comuniune cu El, împreună cu îngerul păzitor și cu toți sfinții, pentru veșnicie.

Cu aceste gânduri care sper că nu sunt prea greu de înțeles pentru voi, vă urez să aveți un an școlar ușor, cu multe împliniri, cu multe învățături noi, rugându-L pe Dumnezeu să vă binecuvânteze, împreună cu toți cei dragi ai voștri!

În sfârșit, vă rog pe toți părinții ca, împreună cu preoții, să dați prioritate și importanță crescânde educării creștinești a copiilor și tinerilor voștri, pentru a putea nădăjdui pentru ei la un viitor frumos și aducător de rod bogat, la măsura sacrificiilor pe care le faceți pentru ei!

  Cu părintească binecuvântare, la început de an școlar,

† Episcopul SILUAN

 al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

 La Praznicul Nașterii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, Roma – 8 septembrie 2013.

b.Scurt cuvânt catehetic despre Triod

Triodul este una din cele trei perioade a anului liturgic, care mai este numită și perioada prepascală fiind și numele unei cărți liturgice ortodoxe, folosit pentru unsprezece săptămâni care precede Paștilor. Astfel, Triodul mai este și carte liturgică a Bisericii Ortodoxe de rit bizantin.
Numele de Triod vine din termenul grecesc triodion (τριώδιον), compus din cuvintele: „tria” (τρια) trei și „odi” (ώδή), (tria-trei și odi/cântare în trei ode sau strofe), ceea ce înseamnă trei cântări poetice ale „canonului” de la utrenie, în loc de nouă cât se cântă peste an în timpul Octoihului. Nu înseamnă că dacă strofele cântărilor sunt mai puține slujbele sunt mai scurte, dimpotrivă, uneori slujbele sunt mult mai lungi. Poeții Triodului sunt teologi care vorbesc de misterul Învierii, meditând zilnic și având ca sursă de inspirație textele biblice, de aceea în fiecare zi este citită câte o compoziție poetică  care are o anume pedagogie spirituală și o direcție teologică.

Triodul începe cu Duminica Vameșului și a Fariseului și se termină cu Vecernia din Sfânta și Mare Sâmbătă. Din punct de vedere istoric se cunoaște o evoluție a acestei perioade liturgice, care începe cu secolul al IV-lea, va continua cu secolul al VI-lea, timp în care se lecturau psalmi și se cântau tropare în zi de duminică[1], după această perioadă Sfântul Roman Melodul și ucenicii săi au adăugat imnele numite condace. Începând cu secolul al VII-lea Palestina, Sfântul Andrei Cretanul (†740) își aduce o contribuție importantă în compoziția canonului poetic, care cunoaște un mare avânt în timpul Sfântul Ioan Damaschinul (†753) se va se definitiva în secolul al XIV-lea[2]. Fiecare generație și-a adus contribuția și și-a pus amprenta la compunerea și dezvoltarea acestei cărți liturgice.

[1] Makarios Simonopetritul, Triodul explicat – mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis, Sibiu, 2008.

[2] Rosso Stefano, La celebrazione della storia della salvezza nel rito bizantino, Libreria Editrice Vaticana – Città del Vaticano, Roma, 2010.

Ps Siluan 

6.1.3. Calendar catehetic lărgit

 Cuvânt înainte 

La realizarea acestui Calendar Catehetic Lărgit care se adresează în primul rând confraților noștri care sunt pribegi prin străinătăți, dar nu numai, a stat constatarea lipsei de repere și de rădăcini de care aceștia suferă, fiind departe de țară și de tot ceea ce constituie obârșiile ființării noastre creștinești, în contextul unei crescânde ”globalizări”, inclusiv în planul compoziției etnice a diferitelor comunități ortodoxe.
  De aceea, ne-am gândit să punem la îndemâna acestora un calendar ”lărgit” care să le ofere, în plus față de cele obișnuite, numele și datele de sărbătorire și ale altor sfinți, atât români cât și dintre cei canonizați și cinstiți de alte biserici ortodoxe surori, precum și dintre cei care au trăit în primul mileniu creștin în Apus. 
  Astfel, după ce am pus din Minei (cartea cuprinzând slujbele și viețile sfinților din fiecare lună – după grecescul mine) pe toți sfinții trecuți în fiecare zi, am ”lărgit” calendarul cu nume de sfinți cinstiți în tradiția greacă, în cea slavă, în cea georgiană precum și cu nume de sfinți care au trăit în Apus și cu predilecție pe cei din orașele sau din zonele unde se află parohii și respectiv o prezență românească mai semnificativă. 
 Ne-am gândit că mulțimea numelor de sfinți care sunt trecuți în acest calendar poate să constituie, totodată, și o bază foarte bună de inspirație pentru toți soții care așteaptă un copil și care îi caută un nume, pentru a putea încredința pe noul născut unui sfânt, mai degrabă decât a-l încredința unei ”vedete”, fie ea cât de faimoasă, și a relua astfel tradiția autentic creștinească de a pune copiilor nume de sfinți. 
  În ce privește dimensiunea ”catehetică”, pentru a ne cunoaște mai bine sfinții, am adăugat viețile mai multor sfinți români mai cunoscuți în popor sau ale căror moaște se află în România, precum și viețile sfinților recent canonizați de către Biserica Ortodoxă Română și vieți de sfinți cinstiți în celelalte biserici ortodoxe sau care au trăit în țările din Apus. 
  Prin cunoașterea vieții sfinților români, cititorii vor avea prilejul și privilegiul de a stabili și aprofunda o legătură mai personalizată cu aceștia, cerând mai cu dinadinsul rugăciunea și ocrotirea și călăuzirea unuia sau altuia dintre ei în pribegia prin străinătăți. 
  Cunoașterea vieții sfinților de pe meleagurile unde ne este dat să trăim, vreme mai scurtă sau mai îndelungată, ne dă posibilitatea să descoperim rădăcinile străvechi ale prezenței creștine și ale sfințeniei care a rodit în Biserica cea Una și nedespărțită în vremea în care aceasta nu cunoscuse dezbinarea care a răvășit-o după 1054. Sfinții care s-au proslăvit pe pământul pe care ne aflăm ne întâmpină cu rugăciunea lor care străbate veacurile, ne însoțește și ne apără de primejdiile și de înșelările lumii acesteia. 
  Îndemnăm așadar pe cititori să cunoască și viața sfinților de pe meleagurile unde se află în Italia sau în altă parte a Europei sau a lumii și să ceară mijlocirea și ajutorul lor, cinstindu-i și închinându-se la moaștele lor acolo unde ele se găsesc. Semnalăm aici faptul că multe dintre moaștele sfinților din Răsărit se află în Apus, dând posibilitatea creștinilor ortodocși ajunși în Occident să se închine la ele. Sperăm ca ediția următoare a acestui calendar să pună la îndemâna credincioșilor o ”hartă” a locurilor unde se află moaște ale sfinților din Răsărit și din Apus cinstiți de biserica noastră sau de Biserică în general. 
  Prin mijlocirea sfinților români și a celor locali din Apus, credinciosul ortodox are astfel ”asigurată” pribegia în două ”ancore” care îl susțin pentru a putea trece prin furtunile vieții acesteia. 
  Această primă ediție a Calendarului Catehetic Lărgit, dorește să pună în evidență, de asemenea, și viața și învățătura ”sfinților capadocieni” cărora, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, le este dedicat, ca An Jubiliar, anul 2009. 
  În acest sens am redat viețile sfinților mari Dascăli ai lumii și Ierarhi: Vasile cel Mare (pomenit pe 1 ianuarie; de la a cărui trecere la cele veșnice se împlinesc 1630 de ani) și Grigorie de-Dumnezeu-cuvântătorul (pomenit pe 25 ianuarie) și ale altor sfinți din Capadocia, unii dintre ei fiind legați de aceștia prin rudenie duhovnicească sau chiar trupească (mai multe dintre rudele Sfântului Vasile cel Mare fiind, de exemplu, canonizate!). Am presărat de asemena o parte dintre omiliile, scrisorile sau cuvintele lor de folos, la care am adăugat câteva omilii ale Sfântului Ioan Gură-de-aur și, pentru Perioada Triodului, câteva omilii ale Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, autorul celei mai importante sinteze a gândirii patristice din prima jumătate a celui de al doilea mileniu creștin. 
  Trebuie să subliniem aici caracterul fundamental al contribuției scrierilor și gândirii sfinților capadocieni la sintetizarea și precizarea dogmatică a credinței și învățăturii creștine, mai ales cu privire la Sfânta Treime și la trăsăturile personale ale Ipostasurilor Dumnezeiești, dar și influența marcantă pe care au avut-o asupra vieții și conștiinței creștinești în general, atât în ce privește monahismul și nevoința, cât și în viața socială sau a cetății. De asemenea, pasaje întregi din omiliile lor au devenit rugăciunea însăși a Bisericii, constituind baza izvorului liturgic din care s-au compus multe rugăciuni precum și imnele multora dintre Praznicele Împărătești.

Cunoașterea mai aprofundată a vieții și scrierilor sfinților a constituit încă dintru începuturile veacului creștin un izvor de inspirație și un imbold spre o viață mai sfântă și mai desăvârșită și o încurajare la vreme de încercare pentru toți cei care nu limitează viața lor creștinească doar la mersul sporadic la biserică, la aprinderea câtorva lumânări sau la un ”fușerit” semn al crucii, făcut mai mult din superstiție decât din credință… 
  Nădăjduim, în sfârșit, că acest calendar va contribui la o mai bună cunoaștere a sfinților noștri, atât din țară cât și din locurile pe care petrecem, spre folosul duhovnicesc al celor ce îl vor cerceta și spre întărire în ”călătoria” vieții acesteia spre zările veșniciei. 
  Urăm ca această primă lucrare împlinită cu osteneala tinerei obști monahale a mănăstirii ”Adormirea Maicii Domnului” de la Roma, să fie urmată și de alte asemenea lucrări, după străvechea tradiție aghiografică și catehetică a monahismului din totdeauna.

Episcopul SILUAN 
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei 

6.1.4. Calendarul Tuturor Sfinților de peste an și locurile din Italia unde se pot cinsti moaștele lor

 CUVÂNT ÎNAINTE

 Să facem din timpul vieții noastre timp al curățirii și al sfințirii!

Iubiți cititori și folositori ai acestui calendar,

Având în vedere că anul 2014 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca An Omagial Euharistic al Sfintei Spovedanii și al Sfintei Împărtășanii, ediția din acest an a Calendarului tuturor sfinților de peste an are presărate, printre mulțimea de sfinți pe care îi cuprinde, texte ale Sfinților Părinți ai Bisericii care ne lămuresc foloasele Spovedaniei și Împărtășaniei. Acest eveniment din Patriarhia Română este evidențiat, așa cum se poate observa, și pe coperta din față a calendarului, prin reprezentarea împărtășirii apostolilor.

Acest An Omagial Euharistic constituie pentru noi un prilej de a ne aprofunda atât conștiința păcatului și necesitatea spovedirii sau mărturisirii lui la preot, în vederea iertării, cât și conștiința de membre ale Trupului lui Hristos care, pentru a-și păstra vivacitatea, au nevoie vitală să fie irigate cu Sfântul Sânge al Celui care S-a făcut om pentru a ne putea face pe noi părtași dumnezeirii Sale, prin Harul Duhului Sfânt.

Dacă educația noastră cu privire la păcat ni l-a asociat cu ”vina” și cu ”vinovăția”, e bine de știut că păcatul este tot ce merge împotriva firescului pe care ni l-a revelat Domnul Hristos, la nivelul gândului, al vorbei și al faptei. De multe ori, însă, la o primă cercetare, nu ni se pare ”a avea păcate”, așa cum se aude adesea la spovedanie. În acest caz trebuie să înțelegem că avem o problemă de ”vedere” asemenea persoanei care spune că nu este praf pe mobilă, neobservând că există o peliculă fină dar reală de praf care s-a depus puțin câte puțin… Cauza acestei probleme de ”vedere” se datorează faptului că ”ferestrele” simțurilor noastre sufletești au devenit opace, asemenea unui parbriz sau a unui geam nespălat multă vreme și prin care nu se mai disting detaliile ci doar formele lucrurilor. ”Produsul” cu care e bine să începem să ne ”curățim” ferestrele simțurilor sufletului este Cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie, din Epistole sau din Psalmi, fără să excludem și celelalte cărți ale Vechiului și Noului Testament. La aceasta e bine să adăugăm și o lectură permanentă ”de-suflet-folositoare”, de simțuri curățitoare. Orice lectură inspirată de Dumnezeu, de la Părinții Bisericii, care hrănește sufletul este binevenită, căci  ”nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).

De aceea, pentru a înțelege și mai ales pentru a simți tot mai adânc și concret ce este de fapt păcatul, e necesar să ne aprofundăm tot mai mult propria relație personală cu Domnul Hristos, îndreptându-ne gândul spre El, citindu-I și gustându-I Cuvântul, ca apoi să găsim cuvinte potrivite pentru a-I vorbi în rugăciune. Convorbire cu Dumnezeu nu face altceva decât să ne reașeze în raportarea firească la Dumnezeu cel Viu și prezent, petrecând împreună cu noi ”în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Mt. 28, 20). Dar pentru că suntem adesea ca niște copii mici neștiutori în ale vorbitului, avem nevoie de ”îndrumare” în ce privește grăirea cu Dumnezeu. Și așa cum citirea Cuvântului lui Dumnezeu ne înzestrează cu ”vocabularul” adecvat convorbirii cu El, cărțile de rugăciuni ne pun la dispoziție ”modelele” folosite de înaintașii noștri, încă din primele veacuri, pentru a chema pe Dumnezeu în ajutor, pentru a-I cere iertare, pentru a invoca mila Sa asupra celor din jur și pentru a-L lăuda și a-I mulțumi pentru toate darurile pe care le revarsă peste noi. Iar pentru rugăciunea noastră cea ”de toată vremea” avem la îndemână rugăciunea cea mai scurtă și, în același timp, mai puternică: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă! Ea se poate rosti ”în toată vremea și în tot locul”, atât pentru sine, cât și pentru alții (specificând numele persoanei sau), rostind-o la plural: miluiește-ne pe noi.

Dar ne spune Sfântul Apostol Pavel: ”Credința fără fapte moartă este” (Iacov 2, 20). De aceea, creștinul adevărat nu rămâne niciodată doar la ”gândit” și la ”citit”. Cel ce se socotește pe sine ”credincios” ia aminte la sine și în jurul său pentru a nu pierde vreun prilej de a face binele, ”exersându-se” a face celor din jur ceea ce Domnul ne îndeamnă să facem: ”Ceea ce voiți să vă facă vouă oamenii, așa să le faceți și voi întocmai” (Mt. 7, 12), așa cum învață în Predica de munte (în capitolele 5, 6 și 7 din Evanghelia de la Matei). Acest lucru este minunat, dar nu este atât de ușor cum pare la început de drum pe calea credinței. De aceea Domnul ne avertizează pedagogic: ”căci fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5).

Pentru a avea, așadar, puterea necesară de a urma Domnului, este vital să rămânem legați de El precum mlădița de butucul viei! Tragedia este că, în foarte multe dintre cazuri, nu mult după Botez (adică după trei duminici de neîmpărtășire cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului), majoritatea dintre noi ne-am ”despărțit” de Cel cu Care ”ne-am unit” prin Botez, devenind ca un mădular neirigat cu sânge, a cărei simțire față de Trup și față de sine, ca ”mădular al lui Hristos”,  s-a slăbit tot mai mult, revenindu-și doar puțin, cu ocazia împărtășirilor sporadice, ”de patru ori pe an sau o dată, la Paști”, așa cum ”comod” și ”tradițional” ne-am obișnuit…

E bine și de neapărat folos să înțelegem că de credincioșia (”fidelitatea”) noastră față de ”unirea cu Hristos”, prin Botez, depinde apartenența noastră reală la Trupul Lui care esteBiserica și statutul nostru de ”mădulare vii”, simțitoare și dătătoare de rod, ale Celui care ne-a făcut ai Lui și ne-a curățit de moștenirea cea păcătoasă și muritoare a înaintașilor, întemeind în noi Luiși Altar izvorâtor întru viață veșnică. Iar aceasta se traduce concret prin nelipsirea de împărtășirea cu Sfintele Taine mai mult de trei duminici la rând, așa cum ne poruncesc Sfintele canoane ale Bisericii (Canonul 9 apostolic, 2 de la Antiohia – anul 431, 11 de la Sardica – anul 433, 80 de la Sinodul VI Ecumenic – din 680). Dacă nu am ajuns încă la această bună și mântuitoare rânduială, atunci aceasta să ne devină ”obiectiv prioritar” pentru Anul 2014, spre a noastră împlinire și folos, ca să ne regăsimfirescul de mădulare vii ale Trupului Celui Viu.

Textele Sfinților Părinți lămuritoare ale foloaselor împărtășirii cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos pe care le aminteam la început, vă vor ajuta să vă aprofundați propria viață creștinească și să aflați rosturile adânci ale legăturii de ”Trup” și ”Sânge” pe care o avem cu Fiul lui Dumnezeu Cel Viu.

Cert este că foloasele împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului Hristos nu se limitează la cel care se împărtășește, ci ele privesc unitatea dintre soți (care întemeiază cununia lor ”pe Hristos și pe Biserică”) și a familiei, în general, unitatea obștilor mănăstirești sau parohiale și, nu mai puțin, unitatea întregii Biserici. Dar unitatea începe sau se sfârșește cu și în mine. Așadar, dacă suntem bântuiți de dezbinări, atât în familie, cât și în societate, știm că rezolvarea se află la Cel Care ne-a unit pe toți cu El, prin Botez, însă de noi depinde dacă dorim să păstrăm, în noi și unii cu ceilalți, ”unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Ef. 4, 3). Iar calea pe care ne-a lăsat-o Domnul și care cuprinde în mod ”concentrat” TOT ceea ce El a predat apostolilor, pentru noi și a noastră mântuire, este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Învățându-ne să tragem din ce în ce mai mult folos din participarea noastră la Liturghia duminicală, trecând treptat, cu bună călăuzire de la preotul nostru duhovnic, de la stadiul de ”spectatori” la cel de ”participanți activi”, vom vedea îndepărtându-se de la noi toată răutatea, vrajba sau îndemnurile spre dezbinare, și crescând buna înțelegere, pacea și unirea dintre noi.

Anul 2014 este și An Comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni. În urmă cu 300 de ani, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, al Țării Românești, împreună cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu Ianache Sfetnicul au fost decapitați la Constantinopol, sub domnia Sultanului Ahmen al III-lea (1703 – 1730), primind cununa muceniciei. De aceea, în ziua de 16 august, la pomenirea Sfinților Brâncoveni, s-a adăugat viața lor, precum și Troparul și Condacul prăznuirii lor. Iar pe coperta din spate a calendarului veți găsi și un medalion cu icoana Sfinților Brâncoveni.

Pentru a vă da posibilitatea celor care doriți să urmăriți ciclul liturgic al Duminicilor și Praznicelor și pentru a putea cinsti cât mai ”personalizat” pe sfinții prezenți în acest calendar, la sfârșitul acestei ediții s-au pus troparele Învierii, după glasurile de rând, troparele Praznicelor Împărătești, precum și modele de tropare ce pot fi adaptate și folosite la cinstirea diferitelor categorii de sfinți: ierarhi, mucenici, cuvioși, etc. Iar pentru a vă putea bucura de dulceața scripturilor de fiecare zi, s-au semnalat nu doar citirile apostolului și evangheliei fiecărei zile, ci și textele legate din ajunul Praznicelor și din perioada Postului Mare.

Astfel, fiecare zi își va păstra rostul mântuitor pe care Dumnezeu i-l dă, făcând să răsară soarele peste cei buni și peste cei răi, ne mai lăsând timpul pe care El ni-l dăruiește doar să ”treacă” peste noi, ci prefăcându-l în timp care se ”preface” prin noi întru veșnicie.

Urmând ”dreptarul” descris mai sus, nu facem altceva decât a urmacalea sfinților, cale bătătorită și udată cu lacrimi și uneori cu sângele celor pe care îi găsiți în acest calendar și ale căror Sfinte Moaște se află adesea în apropierea noastră, putându-le cinsti și putând cere ajutorul și mijlocirea acestor sfinți înaintea Tronului Ceresc.

Cu părintești urări și binecuvântări, la început de an calendaristic,

† Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

6. 2. Parohia Sf. Treime și Sf. Nicolae din Bari. Activități catehetice și misionare

Pentru ca lucrarea noastră să nu se rezume doar la cadrul teoretic și pentru a nu exista suspiciunea că unele dintre mijloacele de catehizare pe care le-am prezentat în cuprinsul ei nu ar putea fi puse în practică în cadrul parohiilro ortodoxe românești din diaspora, dorim să prezentăm un caz care ne-a stârnit admirația. În anul 2013 am avut bucuria de a petrece un week-end la Bari, ocazie cu care am cunoscut modul în care se desfășoară lucrarea de catehizare în parohia Sf. Treime și Sfântul Nicolae din orașul ce adăpostește moaștele Sf. Nicolae.

Parohia Ortodoxă Română „Sfânta Treime și Sfântul Nicolae” din Bari a luat ființă în 1983, la acea dată existând încă trei parohii românești pe teritoriul Italiei la  Milano, Torino si Firenze. Un grup de credincioși români au dorit să-și mărturisească credința, chiar și departe de casă și s-au adresat tânărului doctorand de la Institutul Ecumenic San Nicola, Mihai Drigă. Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Adrian de la Paris a acceptat ideea, iar Patriarhia a aprobat înființarea ei. Prima biserică care a găzduit comunitatea ortodoxă română a fost Biserica San Giuseppe.

Originar din Oltenia, Părintelui Mihai Drigă nu i-a fost ușor în anii de început, mai cu seamă și datorită faptului că soția sa, preoteasa Eleonora, și fiul Mădălin au venit în Italia abia dupa opt ani de la plecarea sa din Romania.

După o vreme, Starețul de la Basilica San Nicola, Damiano Bova, a propus ca sfintele slujbe să fie oficiate în „Cappella Orientale”, la câțiva pași de mormântul Sfântului Ierarh Nicolae, care-I adăpostește moaștele aduse de cruciați în 1087. Vreme de 20 de ani, părintele a slujit în această modestă capelă ortodoxă. Dar sporind numărul românilor din Bari, s-a primit aprobare ca slujbele să fie oficiate în biserica Sfântul Grigorie, aflată în stânga Basilicii San Nicola.

În prezent, parohia românească din Bari cuprinde pe românii ortodocși domiciliați în regiunea Puglia. În prezent, în această regiune există ca la 12-14.ooo de români, mai existând încă 5 parohii românești pe lângă cea din Bari. La slujbele duminicale, în Biserica unde slujește părintele Drigă participă circa 300 de credincioși. Nu sunt doar români, ci și sârbi, bulgari, greci, etiopieni și chiar italieni care participă la Sf. Liturghie. Datorită acestei diversități a credincioșilor, o parte din slujbă este rostită în italiană. Preotul rostește în italiană, iar strana dă răspunsurile în română.

Adaptându-se realității de a nu avea un locaș propriu de slujire ortodoxă, părintele Mihai a desfășurat o bogată și permanentă activitate orientată spre atragerea fraților români la slujbe, la Ortodoxie fiind convertite persoane din biserica penticostală și catolică.

Părintele și-a atras un număr apreciabil de intelectuali. Un colaborator foarte apropiat al său este Dr. Marcello Marin, de origine română, de la Universitatea din Foggia, considerat unul dintre cei mai buni filologi latini, specializat în Fer. Augustin.

Părintele Drigă nu este implicat doar pe plan pastoral. În anul 1985, Părintele a urmat un curs de specializare pentru recuperarea și integrarea în societate a toxicomanilor, devind astfel membru al Grupului de conducere al primului Centru rezidențial de reabilitare din Puglia. Mii de tineri italieni și străini au relaționat cu părintele român în ultimii ani.

Din 2001, Părintele conduce un Centru semirezidențial unde 30 de copii italieni se bucură de sprijin social, moral-educativ și școlar. Tot părintele Drigă, împreună cu două avocate italience, Antonia De Mitrio și Raffaella Paradisio, a înființat Asociația „Suflet românesc”, pentru a-i reuni pe români într-o organizație cu statut juridic, prin care să își apere drepturile în fața oficialitățlor italiene. În anul 2007, cu susținerea Părintelui Nicodim, starețul Mânăstirii Crasna – Prahova, s-au pus bazele primei mânăstiri ortodoxe române în Italia, în Provincia Benevento, la Mirabella Eclano. În 2011, Părintele reușește să deschidă “Casa famiglia Maria Montessori” unde Tribunalul de Minori din Bari trimite copii cu anumite dificultăți în familie. 

Atribuțiile părintelui sunt diverse. În lipsa unui consulat roman, sfinția sa face și munca unui consul, merge la ambasadă, la închisori (ca ministru de cult) și la școli. Preotul e privit în regiunea Puglia ca cel ce poate da răspuns la multe întrebări.

În 2013, am fost primit cu multă bucurie de acest părinte, care m-a invitat să mă familiarizez cu acel spațiu liturgic ce avea de acum suflet românesc. Începutul Sfintei Liturghii mi-a ocazionat o surpriză de proporții. Se adunaseră, cred, vreo 400 de credincioși, aproape umplând tot spațiul liturgic al locașului sfânt. Sf. Liturghie s-a derulat în liniște, cu pace în suflet, cu bucuria de a-l simți pe Dumnezeu că este român, în mijlocul atâtor conaționali. La momentul împărtășirii credincioșilor, copiii se adunaseră în fața celor două iconostase dinaintea catapetesmei. Ajutat de părintele diacon Florin, preotul Drigă a trebuit să împărtășească pe rând pe copii, timp de mai bine de jumătate de oră. Pentru mine, familiarizat oarecum cu ce se întâmplă în diaspora românească, dinamismul acestei parohii mi s-a părut cu totul excepțional. Și atunci prima întrebare care mi-a venit în minte a fost: Ce face preotul aceștia ca să cheme la Hristos un număr atât de mare de români, aceiași români care în alte locuri din străinătate nu sunt la fel de receptivi?

Duminica pe care a, petrecut-o la Bari, participând la slujbă sau interesându-mă de programele catehetice ale parohiei românești, mi-a înlesnit găsirea unor răspunsuri pertinente, care să justifice, omenește vorbind, dinamismul participării credincioșilor la viața Bisericii. Iar atunci când preotul are duh misionar, Dumnezeu sporește însutit rezultatele muncii sale.

Am constatat că preotul își pregătește predica. O predică mobilizatoare, dinamică, rostită din suflet, o predică în care se simte relația directă cu adresanții. Am ascultat, după citirea Sfintei Evanghelii, un cuvânt cu mulții explicații pe marginea textului Sfintei Evanghelii, iar partea secundă a predicii se aseamănă mai mult cu o cateheză. Îi inițiază pe participanții la Sf. Liturghie în tainele credinței. În cadrul predicii duminicale pe care am ascultat-o, le-a explicat lucruri care țin de comportamentul unui creștin, de demnitatea de a-L mărturisi pe Hristos ca și creștin orthodox într-o țară catolică, cam secularizată și curioasă față de practicile mai rigide ale Ortodoxiei, dar și de o ieșire, în grup, în afara orașului Bari, la mănăstirea din Benevento, de la Mirabella Eclano, într-un pelerinaj, în următoarea duminică, pentru a participa la slujba vecerniei și a insufla curaj puținelor maici românce care se nevoiesc acolo.

Nu putem trece cu vederea că și pelerinajul constituie un mijloc eficient de catehizare. Chiar și atunci când se face la o parohie învecinată, și nu la locuri celebre, unde au trăit părinți îmbunătățiți ori s-au petrecut lucruri senzaționale, pelerinajul are un rol benefic în sporirea râvnei întru cele ale credinței. Credincioșii călătoresc împreună cu preotul, aud un cuvânt de folos, întâlnesc alți oameni, își împărtășesc experiențe de viață, constată sporul duhovnicesc al altora și astfel, pelerinajul se dovedește un stimulet al vieții duhovnicești din parohie.

O activitate onorabilă, pe care o desfășoară Parohia Sf. Nicolae de la Bari, este aceea de a invita, în Postul Mare și în Postul Crăciunului, diferite personalități duhovnicești, pentru a vorbi credincioșilor. Cu puțin înainte de venirea mea, parohia a fost vizitată de Părintele Vasile Mihoc, de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Sfinția fusese invitat să conferențieze la Facultatea de Teologie Ecumenică din Bari, iar părintele Drigă a profitat de prezența acestui mare dascăl al teologiei românești spre a-l invita să se adreseze și credincioșilor români din Bari, care au venit în număr mare spre a-l asculta. Pozele făcute cu prilejul acelei conferințe sau, mai bine zis, seri duhovnicești, sunt mărturie al numărului mare de români ortodocși care îl apreciază și se bucură să-l asculte pe părintele de la Sibiu, care le aduce mireasma parfumului cuvântului dumnezeiesc.

Aceste conferințe sau seri duhovnicești au un farmec aparte. Deși nu am avut ocazia să particip la nici una dintre ele, mi s-a furișat în inimă un regret, văzând, în poze, mulțimea de credincioși care, pe scaune sau în picioare, ascultau cu interes cuvântul blajin al dascălilor. Fiecare a venit în străinătate cu dorința de a-și face un viitor. Fie că lucrează ca muncitor în construcții sau în agricultură, fie în menaj, bărbații și femeile din România își caută un loc de muncă spre a putea hrăni gurile flămânde ale celor din familia rămasă acasă. Fiecare a venit la Bari spre a-și face un rost. Se vede pe chipurile lor ca le lipsește pământul de acasă, le lipsesc rudele cele mai apropiate, le lipsește Biserica din parohia lor, iar aici, în Biserica Sf. Nicolae, simt că le este ostoit dorul de casă, aud dulcele grai românesc, aud cuvântul Domnului rostit în limba bunicii și își mângâie sufletul. Aici găsesc bucata de cer care le lipsește și despre care credeau că n-ar mai fi putut-o întâlni decât acasă, în țară.

Imediat după Sf. Liturghie, la care am participat la Bari, părintele Mihai a anunțat că pentru 30 de minute, părinții sunt invitați să își lase copiii la Școala duminicală sau la așa zisele întâlniri de Catehism pentru copii. Acestea se desfășoară în fiecare duminică, cu aproximație, între orele 11.45-12.15, pentru copii între 5 și 14 ani, pe grupe de vârstă. Din grupul de la strană, grup din care făceau parte mulți tineri, s-au desprins câțiva moderatori sau cateheți, fiecare purtând în dreptul inimii o floare de culoare diferită. Părintele a rugat pe copii să-și urmeze catehetul sau formatorul, în una din sălile unde avea loc catehizarea. Am înțeles că d-ra Mihaela se ocupa de copiii cu vârsta între 5 și 8 ani, d-ra Maria de cei între 9 și 11 ani, iar dl. George de cei cu vârsta între 12 și 14 ani. În cadrul acestei Școli duminicale se realizează o îmbinare armonioasă între noțiunile de credință și valorile autentice ale spiritului uman și național românesc, prin intermediul diverselor activități de învățare și de creație. Întâlnirile sunt în general tematice, prilejuite de diferitele evenimente religioase, istorice, literare sau sociale.

Activitățile din cadrul Școlii au avut ca finalitate participarea tinerilor parohiei la mai multe festivaluri. O frumoasă surpriză a reprezentat-o prestația unor copii instruiți de parohie, la Festivalul Bucuriei de la Roma, unde s-au remarcat, în mod deosebit, prin dansul călușarilor. O altă activitate a copiilor s-a materializat în tabăra de educație religioasă și creație „Nu uita că ești român!”, desfășurată la Gainazzo, Modena, în cadrul căreia aceștia au fost apreciați pentru creativitate, seriozitate și talent, fapt atestat de medaliile și diplomele obținute.

Din păcate nu am putut să asist la activitățile nici uneia dintre grupe, întrucât cei de peste 14 ani – și aici nu exista limită – erau invitați să participe la o catehizare prin film. Plin de curiozitate cum s-o fi desfășurând o astfel de catehizare, am intrat, alături de vreo 30 de tineri până în 30-35 de ani într-o altă sală, generoasă ca spațiu, asemănătoare unei săli de clasă, dotată cu scaune, iar în față cu un videoproiector. În fața tuturor, a început să vorbească teologul Ionuț Coman, care a anunțat că filmul ce urma a fi vizionat în duminica respectivă, așa cum fusese anunțat de data trecută, era „La răsărit de Eden”. Pe o măsuță laterală, erau pregătite saleuri, alune și apă minerală.

A urmat filmul. Un film pe care nu îl mai văzusem, film realizat în 1955, în regia lui Elia Kazan, dar a cărui temă rămâne la fel de vie și astăzi, după șase decenii de la realizarea lui. Producția cinematografică este inspirată din romanul cu acelasi nume al lui John Steinbeck, dar se îndepărtează destul de mult de romanul scriitorului american. Titlul, „La răsărit de Eden” face referire la pasajul din cartea Facerii, unde stă scris: „Cain a iesit din fața Domnului și a locuit în țara Nod, la răsărit de Eden”. Filmul este o poveste despre alegeri, despre maturizare și despre etapele vieții, fiind totodată și povestea ciocnirii sau a întâlnirii dintre bine și rău.

E de fapt o reinterpretare a episodului confruntării lui Cain cu Abel. „La răsărit de Eden” este unul din cele mai reușite filme ale lui Kazan, filmul surprinzând bine conflictele și problemele familiei americane în contextul războiului, chestionând problemele patriarhatului și relațiile tată-fiu.

Parohia din Bari posedă o bibliotecă cu fond de carte suficient pentru cititorii ei. Interesat de formarea și întărirea spirituală a credincioșilor, Părintele Drigă a cumpărat sau procurat un număr de aproximativ 200 de cărți, disponibile spre împrumut. Totodată, responsabilitatea față de cultivarea și păstrarea limbii, cunoașterea istoriei, a folclorului, a tradițiilor autentice și a culturii naționale l-au determinat să realizeze, într-un colț al Bisericii, un spațiu care să cuprindă elemente ale spiritului tradițional românesc: icoane din lemn, ștergare, un jilț din lemn masiv, ouă încondeiate, vase ceramic cu motive românești.  

În cadrul aceleiași misiuni catehetice se înscrie și vizibilitatea pe internet a Parohiei, la adresa http://italiaromania.com/biserici-romanesti-italia.aspsauhttp://episcopiaitaliei.it/index.php/ro/

Consider că aceste activități catehetice pe care le-am văzut puse în lucrare de către părintele Drigă la Bari sunt imitabile în foarte multe parohii. Mai mult decât alții, părintele are o râvnă fantastică și conștiința că lucrează pentru cel mai bun și grozav patron dintre toți, pentru Dumnezeu.

Concluzii

Comunitățile românești din diaspora reprezintă o parte integrantă a poporului român. Pentru acești români, identitatea națională și religioasă este un element de legitimare, mult mai important decât pentru cei care locuiesc în țară. De aceea, apartenența la credința ortodoxă, care este unul din pilonii cei mai importanți pentru prezervarea identității naționale, trebuie conștientizată și apărată.

Este important ca fiecare comunitate să primească asistență religioasă în propria limbă. Patriarhia Română s-a preocupat în mod constant să asigure românilor de pe toate meridianele un spațiu pentru suflet, în care să poată participa la slujbe în limba română, oficiate de un preot român. Așa se face că, în cadrul comunităților ortodoxe românești din afara României, peste 600 de clerici îl propovăduiesc pe Hristos în limba română, pentru cei peste 4 milioane de români din diaspora. Dar biserica românească din diaspora nu este doar un lăcaș de cult în limba maternă, ci este o mică Românie, unde un ștergar tradițional împodobește icoanele sfinților români, praznicele sunt și prilej de a ne aminti de bucatele tradiționale românești, oamenii care trudesc în slujba străinilor se întâlnesc și se coagulează într-o comunitate.

Diaspora ortodoxă românească este una dintre cele mai mari și mai bine organizate, dintre toate diasporele care aparțin Bisericilor Ortodoxe. Este meritul românilor dreptcredincioși care, plecând temporar sau definitiv din România, nu și-au abandonat credința moștenită de la părinți. Este și meritul preoților care și-au asumat misiunea de propovăduire a credinței departe de țară, cât și al ierarhilor, care prin prezența și activitatea lor au oferit canonicitate și legitimitate misiunii ortodoxe românești în Diaspora.

Nu trebuie să privim în viitor pentru aceasta. Deja, chiar și acum, oamenii sunt doriți de hrana spirituală. Cum le putem oferi ceea ce au nevoie? În primul rând, trebuie să știm Evanghelia lui Hristos; în al doilea rând, trebuie să trăim Evanghelia; și, în al treilea rând, trebuie să cunoaștem lumea modernă, ​​pentru a ști ce avem de făcut.

Deci, pentru a începe, trebuie să cunoaștem Evanghelia în contextul Bisericii Ortodoxe din diaspora. Acest lucru înseamnă nu numai că trebuie să ne cunoaștem Sfintele Scripturi inspirate de Dumnezeu, ci să știm tot ce se poate și despre Biserica ce ne-a dat Scripturile și le-a interpretat prin îndrumarea Duhului Sfânt. Putem ști acest lucru prin scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, care au scris comentarii extinse la cărțile Sfintei Scripturi. Aproape toate aceste comentarii sunt astăzi mai ușor accesibile. Ele nu sunt greu de înțeles, chiar dacă unele dintre ele, cum ar fi comentariile Sfântului Ioan Gură de Aur, au fost scrise cu șaisprezece secole în urmă.

În vremurile noastre confuze nu se poate răspunde doar printr-o lectură atentă, pioasă și reverențioasă a Sfinților Părinți, a celor care ne fac să înțelegem adevărata semnificație a Sfintei Scripturi și să cunoaștem substanța credinței creștine. Avem însă datoria de a merge la Părinți, în scopul de a deveni ucenici ai lor. Când vom găsi consensul Părinților cu privire la orice aspect al societății de azi, atunci ne încadrăm în învățătura care a prevalat și a fost admisă în Biserică. Astfel, găsim mintea Bisericii, care este mintea lui Hristos, din moment ce Hristos este Capul Bisericii Sale.

Desigur, se impune să citim și cărți ortodoxe scrise de către contemporani ai noștri. Autorii distilează învățătura Părinților și o upgradează preocupărilor moderne. Dar pentru a obține o imagine fidelă a învățăturii patristice și a ști care dintre autorii moderni reflectă mai mult mintea Sfinților Părinți, nu trebuie să neglijăm a merge direct la scrierile lor.

Viețile Sfinților sau relatări despre viețile oamenilor drepți mai apropiați de vremurile noastre sunt, de asemenea, o lectură esențială, așa cum sunt sfaturile duhovnicești ale acelorași sfinți și drepți. Aceste scrieri conferă un plan vieții noastre creștine, instruindu-ne și inspirându-ne să trăim viața în Hristos, în comuniune cu El, pentru a ajunge la unirea cu El.

În literatura patristică, putem lesne desluși convingerea Părinților cum că: „Creștinul care nu citește cărți duhovnicești, nu își poate mântui sufletul”. Comentând această afirmație, părintele Serafim Rose zice: „Trebuie să ne umplem în mod constant cu Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură și altă literatură ortodoxă, astfel încât, după cum spune Sfântul Serafim (de Sarov), vom înota în legea Domnului. Știința despre cum să ne rugăm lui Dumnezeu și să ne mântuim sufletele noastre va deveni o parte profundă din noi, care nu se va lua de la noi. Procesul educației ortodoxe începe din copilărie, cu cele mai simple povestiri biblice și cu Viețile Sfinților, citite de părinți, și nu ar trebui să înceteze până la mormânt. Aceasta ne aduce la cea de a doua condiție pentru predicarea Evangheliei în lumea modernă, și anume imperativul de a evangheliza. Există o opinie falsă, din păcate prea larg răspândită astăzi, că este suficient să avem o Ortodoxie care se limitează la clădirea bisericii și activități formale, cum ar fi rugăciunea în anumite momente și de a face semnul crucii, sau că putem participa la viața și cultura vremurilor noastre, fără nici o problemă, atâta timp cât nu comitem vreun păcat.

Mergând mai adânc în viața creștină ortodoxă, cu rugăciunea zilnică, cu citirea zilnică de cărți duhovnicești, cu frecventarea regulată a Bisericii, la sfintele slujbe, cu mărturisirea regulată și primirea Sfintei Împărtășanii, vom vedea întreaga noastră viață transformată în acest fel. Când vom ajunge în fața lui Hristos în fiecare zi și vom vorbi cu El, cu dragoste și dor, vom găsi relația noastră cu El ca fiind una profundă, astfel încât El va trăi în noi. Când restabilim zilnic legătura noastră cu Iisus Hristos în acest fel, va deveni firesc pentru noi să urmăm poruncile Sale pe tot parcursul zilei, în fiecare aspect al vieții noastre. Apoi, poruncile Lui nu vor părea o povară pentru noi. Prin viața noastră în Biserică, trebuie să ne transformăm continuu, după chipul lui Hristos, spre asemănarea cu Dumnezeu (II Petru 1, 4).

A fi ortodox înseamnă să ai credința dreaptă, doctrina corectă, închinarea dreaptă și dreapta interpretare a Scripturii, dar și ceva mai presus de acestea. A fi ortodox înseamnă a fi în Biserică. Nu ar trebui să știm aceasta doar intelectual, ci să o simțim în adâncul ființei noastre. Din mila lui Dumnezeu, deși suntem păcătoși și nevrednici, suntem parte a Trupului lui Hristos.

Pentru a comunica această credință în Biserică celor din afara Bisericii, trebuie să experimentăm ce înseamnă să fii în Biserică. Cu alte cuvinte, trebuie să experimentăm, ceea ce înseamnă să fii transformat în asemănarea lui Hristos, să trăiești în Hristos și să participi la viața Lui, pentru a fi îndumnezeit.

Este semnificativ faptul că, din toate confesiunile creștine, numai ortodocșii înțeleg harul ca fiind energia necreată a lui Dumnezeu, în care Dumnezeu Însuși este pe deplin prezent. În Biserica Ortodoxă, harul este cunoaștere a lui Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă spunem că ne vom umple de har, că noi trebuie să dobândim harul Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă a fi literalmente umplut cu Dumnezeu Însuși. Numai în Biserica Ortodoxă știm și mărturisim că este posibil ca un creștin să fie îndumnezeit, în sensul de a deveni Dumnezeu prin har și înfiere. Aceasta o întărește Apostolul Ioan care a scris în Evanghelia sa: „celor ce L-au primit (pe Hristos), le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).

Evanghelia lui Hristos este, în esență, vestea bună că problema centrală a lumii − moartea, atât trupească, cât și duhovnicească, a fost depășită de către Iisus Hristos. Prin Întruparea, moartea Sa de pe Cruce, și Înviere, Hristos a adus viață în lume; El a făcut posibil ca omul să trăiască veșnic cu El în Împărăția Sa, nu numai cu sufletul, ci și cu trupul după Învierea morților. Orice creștin care păstrează învățăturile de bază ale creștinismului va afirma aceasta. Dar numai în Biserica Ortodoxă găsim completa înțelegere și experiență a acestei mântuiri pe care Hristos a adus-o în lume, a acestei vieți (cf. Ioan 11, 25), a acestei ape vii pe care El a promis-o celor ce Îl urmează (cf. Ioan 7, 38). Sfinții Părinți au rezumat Evanghelia la o frază care ar putea părea surprinzătoare creștinilor din afara Bisericii Ortodoxe. „Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu”.

Nu e o condiție să fim pe deplin îndumnezeiți, adică pătrunși în totalitate de energiile lui Dumnezeu, pentru a predica Evanghelia. Toți dintre noi care s-au botezat și miruit ortodox au fost deja îndumnezeiți într-o oarecare măsură, din moment ce am primit la Botez harul necreat al lui Dumnezeu. Și de fiecare dată când primim Sfânta Împărtășanie primim un fel de îndumnezeire. Pe măsură ce creștem în acest fel, vom avea și mai mult har pentru a da și altora, atunci când predicăm Evanghelia lui Hristos.

Ajungem și la a treia condiție necesară vestirii Evangheliei în lumea modernă, și anume aceea de a cunoaște societatea modernă, de tip occidental, în care predicăm. După cum apreciază și Părintele profesor Nicolae Achimescu, una din bolile lumii moderne este secularismul sau indiferentismul religios.

Trebuie să fim conștienți de efectele acestei nihilism care stau la baza filozofiei despre viața din jurul nostru. Deși mulți creștini mărturisesc o credință în Dumnezeu, care se reduce la nivelul intelectual, ei trăiesc ca și cum El nu există. Dar și noi înșine, din păcate, dacă o vom admite numai la nivel intelectual și ne vom comporta ca și cum Dumnezeu nu ar exista, ne situăm sub aceeași influență a spiritului timpului, a duhului lumii.

Bibliografie:

Scrieri patristice:

*** Scrierile Părinților Apostolici, vol. I, trad. de pr. Ion Mihălcescu și Matei Pâslaru, Rm. Vâlcea, 1935.

Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, în Idem, Scrieri, partea întâia, col. PSB vol. 13, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. IBMBOR, 1987.

Origen, Omilii la Cartea Numerii, în Idem, Scrieri alese I, col. PSB, vol. 6, trad Pr. Prof T. Bodogae, Pr. prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, Ed. IBMBOR, 1981.

Idem, Contra lui Celsus, în Idem, Scrieri alese IV, col. PSB, vol. 9, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Prof. N. Chircă, Teodosia Lațcu, Ed. IBMBOR, 1984.

Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia după Ioan, traducere din limba franceză de diacon Gh. Băbuț, ediția a 2-a, Ed. Pelerinul roman, Oradea, 2005.

Idem, Despre Preoție, trad. de D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1987.

Idem, Omilii la Matei, în Idem, Scrieri III, col. PSB, vol. 23, trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994.

Lucrări:

*** „Părintele Mihai Drigă – preotul comunității românești ortodoxe din Bari, Italia”, în Formula AS, nr. 853, 2009, disponibil la http://www.formula-as.ro/2009/853/spiritualitate-39/parintele-mihai-driga-preotul-comunitatii-romanesti-ortodoxe-din-bari-italia-10688

*** Argument pentru frecvența națională Radio Trinitas, slujire comunicațională prin credință și cultură (sursa: Radio Trinitas). Postul funcționează în baza licenței de emisie nr. R216/09 iulie 1996, funcționează în conformitate cu Licența audiovizuală eliberată la data de 4 iulie 2003 de către Consiliul Național al Audiovizualului, în conformitate cu Legea nr. 504/2002.

*** Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Sfântul Sinod, prin Hotărârea nr. 4678 /28 noiembrie 2007, recunoscut de către Guvernul României prin H.G. nr. 53/16 ianuarie 2008 și publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 50, 22 ianuarie 2008.

†Anastasie (Yannoulatos), Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii, Misiune pe urmele lui Hristos: studii teologice și omilii, cuvânt de introducere al Sanctității Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, trad. din lb. greacă de diac. dr. Ștefan L. Toma, Editura Andreiana, Sibiu, 2013.

Idem, Ortodoxia și problemele lumii contemporane, trad. de Drd. Gabriel Mândrilă și Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, București, 2003.

Abric, J. A., Psihologia comunicării, București, Ed. Polirom, Iași, 2002.

Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Religii în dialog, Ed. Trinitas, Iași, 2005.

Idem, „Secularismul ca atitudine spirituală care-l ignoră pe Dumnezeu”, în Teologia, 2004, nr. 4, p. 11-41.

Acquaviva, Sabino, Fine di una ideologia: la secolarizzazione, Borla, Roma, 1989.

Idem, L’Ecclisi del sacro nella civiltà industriale. Dissacrazione e seccolarizzazione nella società industriale e postindustriale, Comunità, Milano, 1981.

Andru, Vasile, Mistici din Carpați și alți oameni slăviți din istoria mântuirii, Ed. Pontos, Chișinău, 2000.

Băbuș,G. „Predica Sfinților Părinți”, în Glasul Bisericii, XL (1956), nr. 9-10, p. 540-546.

Bădescu, Ilie, Noologia, Ed Valahia, București, 2002.

Bălăceanu Stolnici, Constantin, Dialoguri despre cele văzute și cele nevăzute, Ed.Harisma, București, 1995.

Bălașa, Ana, „Îmbătrânirea populației: provocări și răspunsuri ale Europei”, în Revista Calitatea vieții, XVI (2005), nr. 3-4, 3, p. 4-10.

Băncilă, Vasile, Duhul sărbătorii, Ed. Anastasia, București, 1996.

Bel, Pr. Prof. dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2002.

Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.

Idem, Teologie și Biserică, Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca, 2008.

Boca, Ieromonah Arsenie, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995.

Braniște,Pr.Ene „Despre vorbirea preotului în viața de toate zilele”, în Mitropolia Olteniei, 1958, p. 165.

Idem, „Explicarea botezului în catehezele baptismale ale Sf. Ioan Gură de Aur”, în Studii Teologice, 1970, nr.7-8, p. 509-527; Idem, Explicarea Sf. Taine de inițiere (Botez, Mirungere, Euharistie) în literatura creștină, București, 1990.

Brăileanu, T., Globalizarea, Ed. Institutul European, Iași, 2004.

Breck, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vieții, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 81.

Bria, Pr. Prof. Ion „Mărturia creștină în Biserica Ortodoxă. Aspecte, posibilități și perspective actuale”, în Glasul Bisericii, anul XLI, 1982, nr. 1-2, p. 70 – 109.

Idem, „Preoția în Biserică”, în Ortodoxia, anul XXIII (1971), nr. 7-8, p. 493-514.

Chirvasie, Pr. Magistr. I., „Pentru care morți se roagă Biserica”, în Studii Teologice, II, an X (1958), 9-10, p. 557-568.

Clément, Olivier, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, trad. M. Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Idem, „Cinema și creștinism – note de reflecție”, trad. Pr. Mihail Ovidiu Ciobotaru, în Teologie și Viață, serie nouă, anul XI (LXXVII), nr. 8-12, aug.-dec. 2001, p. 192-193.

Cleopa, Arhimandrit Ilie, Predici la duminicile de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1990.

Comenius, Jan Amos, Didactica Magna, București, 1970.

Constantinescu, Monica, „Teorii ale migrației internaționale”, în Sociologie Românească, 2002, nr. 3-4, Ed. Polirom, Iași.

Cucoș, Constantin, Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, Iași, 2008.

Idem, Catehizarea și educația religioasă. Abordare comparativă, disponibilă online la www.constantincucos.ro

Cuțaru, Caius, „Omul contemporan în fața secularizării și a descreștinării”, în Altarul Reîntregirii 2 (2005), p. 101-131.

Idem, „Secularizarea – un fenomen religios perfect reversibil”, în vol. Omagiu Domnului Profesor Universitar Dr. Remus Rus, coord. Nicolae Achimescu, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, p. 335-365.

Diaconu,pr. Adrian „Cateheza în activitatea pastoral-misionară a preotului”, în ST, 3/1989, p. 77-89.

Damian, Asist. dr. Constantin-Iulian, „Biserica în fața provocărilor fenomenului neoreligios: repere ale unei atitudini misionare și pastorale specific”, în Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). Simpozion științific internațional, 14-15 octombrie 2013, coord. Pr. dr. Octavian Moșin, Conf. dr. Ion Gumenâi, Cuvântul-ABC, Chișinău, 2013, p. 215-226.

Dulgheru, Elena, Tarkovski Filmul ca rugaciune, o poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei

Dură, Pr. Nicolae V. , „Învățarea dreptei credințe după canoanele Bisericii Ortodoxe”, în BOR, X (1980), nr. 5-6, p. 654-667.

Evdochimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, trad. Ion Buga, Ed. Christiana, București, 1993.

Idem, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Bakonsky, Ed. Anastasia, București, 1993.

Florescu, Vasile, Retorica și neoretorica, Ed. Academiei, București, 1973.

Galeriu, Pr. Prof. Constantin, „Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul nostru Suprem”, în Ortodoxia, Anul XXXV (1983), nr. 1, p. 34-61.

Idem, „Preoția ca slujire a cuvântului”, în Ortodoxia, anul XXXI (1979), nr. 2, p. 294-312.

Gauchet, Marcel, Ieșirea din religie, trad. rom. de Mona Antohi, Ed. Humanitas, București, 2006.

Gînscă, Ioan, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002.

Gordon, Pr. Prof. Dr. Vasile ,„Mijloace practice de catehizare în Biserică”, în Glasul Adevărului, Buzău, iul-sept. 2000, p.22-38.

Idem, „Rolul catehetic- misionar al ierurgiilor”, în Studii Teologice, 1986, nr. 5, p. 114-125.

Himcinschi, Pr. Prof. M., „Misiunea Bisericii într-o societate abundent capitalizată”, în vol. Spiritualitate și consumism în Europa unită, Simpozion internațional, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 381-409.

Idem, „Homo tehnicus ca provocare misionară contemporană”, în vol. Omagiu părintelui prof. dr. Academician Dumitru Popescu, Ed. Universității Aurel Vlaicu, Arad 2009, p. 437-453

Hurduzeu, Ovidiu, Au voie ortodocșii să critice tehnologia? Sau Lupta Părintelui Iustin cu ciberantropii, disponibil online la http://proortodoxia.wordpress.com/2009/04/25/au-voie-ortodocsii-sa-critice-tehnologia/

Idem, Unabomber, profetul ucigaș, Editura Logos, București, 2007.

Ică jr., Ioan I., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

Iloaie, Arhid. Drd. Ștefan, „Mass-media și Biserica”, în vol. Tinerețe, Ideal, Biserică, editat de ASCOR Cluj-Napoca, 2002, p. 129-143.

Larchet, J.-Cl., Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2001.

Manoilescu Dinu, Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină, București, 2004.

Mantzaridis, Georgios, Globalizare și Universalitate: Himeră și Adevăr, Ed. Bizantină, București, 2002, p. 13.

Matronea,Maria, Sibiu, apud Ioan Cișmileanu (ed.), Noi mărturii despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2005, p. 23.

Mihăiță, IPS Nifon, Misiunea Bisericii și deschiderea ecumenică în mileniul III, Târgoviște, 2010.

Moldovan, Pr. Ilie Iubirea, Taina căsătoriei. Teologia iubirii (vol. I) și Adevărul și frumusețea căsătoriei. Teologia iubirii (vol. II), Alba Iulia, 1996.

Moșoiu, Pr. lect. dr. Nicolae, Elemente de istorie, doctrină și practică misionară – o perspectivă ecumenică, Ed. Universității „Lucian Blaga" din Sibiu, 2006, p. 207-229.

Idem, „Unitatea și catolicitatea Bisericii", în Revista Teologică, 2007, nr. 1. 

Neamțu, Mihail, Credință și rațiune. Dialoguri, contradicții, împăcări, București, Lumea credinței, 2013.

Idem, Gramatica Ortodoxiei: tradiția după modernitate, Ed. Polirom, Iași, 2007.

Orian, Georgeta, „Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi”, în Annales Universitatis Apulensis, nr. 4/2003, p. 121-127.

Patapievici, Horia-Roman, „Ispitirile”, în Idei în dialog, nr. 3, martie 2009.

Pavel, Prof. Dr. Constantin, Problema răului la Fericitul Augustin, Editura IBMBOR, București, 1996.

Petraru, Pr. Gheorghe, Misiologie ortodoxă, I. Revelația divină și misiunea Bisericii, Ed. Panfilius, Iași, 2002.

Picioruș, Dorin Octavian, Predică pentru confrații preoți care caută predici pentru înmormântare, http://www.teologiepentruazi.ro/2012/08/01/predica-pentru-confratii-preoti-care-cauta-predici-pentru-inmormantare/

Popa, Pr. Prof. Gh., Comuniune și înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 2000.

Idem, „Înnoirea discursului teologic – o exigență a teologiei contemporane”, în Ortodoxia, anul LIV (2003), nr.1-2, p. 90-96.

Popa, Pr. lect. univ. dr. Viorel-Cristian, Vocație și misiune:  aspecte fundamentale ale profeției vechitestamentare, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2009.

Idem, „Israel și neamurile în viziunea profeților”, în Orizonturi Teologice, Anul I, Nr.1, Aprilie-Iunie, Oradea, 2000, p. 126-137.

Idem, „Aspectul universal al mântuirii la patriarhii biblici și la profeții Vechiului Testament”, în volumul colectiv In Memoriam Liviu Borcea (1936-2006), dascăl și istoric, coordonator Pavel Cherescu, Editura Universității din Oradea, 2011.

Pop-Curșeu, Ioan, „Introducere” la Magie și vrăjitorie în cultura română, Ed. Polirom, Iași, 2013.

Popescu, Dumitru, Ortodoxie și contemporaneitate, Ed. Diogene, București, 1996.

Popescu, Prof. Dr. Emilian, „Câteva considerații cu privire la educația școlară și cariera didactică a Sfântului Constantin – Cyril”, în Studii Teologice, XXXVIII (1986), nr. 1.

Popovici, Părintele Iustin, Credința ortodoxă și viața în Hristos, Ed. Bunavestire, Galați, 2003.

Remete, Pr. George „Spiritualitate și consumism – a fi și/sau a avea”, în Studii Teologice, 2004, nr. 3-4, p. 101-128, aici p. 114.

Rezuș,P. „Superstițiile și combaterea lor”, în Studii Teologice, seria II, anul II, 1950, nr. 9-10.

Roman, Cristina, „Român ortodox în străinătate, misiune creștină cu Evanghelia în geamantan”, în Porunca iubirii, martie 2014.

Roman, Gabriel, „Suferința umană – timp al înțelegerii compasiunii divine”, în Mitropolia Olteniei, an LXIV, 2012, nr. 9-12, p. 243-261.

Rose, Seraphim, Nihilismul: rădăcina Revoluției în epoca modernă, Ed. Sophia, București, 2013.Rose,

Runcan,Nichita„Ortodoxia în Japonia”, în Ortodoxia, 1991, nr.1; Episcopul Antim Nica, „Ortodoxia în E

Sandu Pr. Lect. Dr. Dan, Teologia și practica misiunii în Biserica azi. O tratare comparativă, în „Teologie și Viață", XII (LXXVIII), 2002, nr. 5-8, p. 160-169.

Schmemann, Al., Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, EIBMBOR, București, 2001.

Idem, Biserică, lume, misiune, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.

Scrima, André, Ortodoxia și Încercarea Comunismului, Ed. Humanitas, București, 2008.

Stan, Liviu, Mirenii în Biserică. Importanța elementului mirean în Biserică și participarea lui la exercitarea puterii bisericești. Studiu canonic-istoric, Sibiu, 1939.

Idem, „Ortodoxia și diaspora. Situația actuală și poziția canonică a diasporei ortodoxe”, în Ortodoxia, XV, 1963, nr. 1, p. 3-38.

Idem, „Diaspora ortodoxă”, în BOR, 1950 nr. 11-12, p. 603-617.

Stan, Pr. Florin, Cercetare și strategie misionar-pastorală în Biserica Ortodoxă Română contemporană, teză de doctorat sub coord. Pr. Prof. Valer Bel, Cluj-Napoca, 2013.

Stănică, Simona Ionela, „Abordări, modele, teorii privind fenomenul „brain drain”, în Revista de cercetare și intervenție socială, vol. 19, 2007, Ed. Lumen, Iași.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986.

Idem, Spiritualtatea ortodoxă. Ascetica și mistica, Ed. EIBMBOR, București, 1992.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978.

Idem, Ortodoxie și românism, Ed. Albatros, București, 1998.

Idem, „Biserica în sensul de locaș și de largă comuniune în Hristos”, în Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 93-110.

Uspensky, Leonid, Teologia Icoanei, Ed. Anastasia, București, 1994.

Voicu,Mălina„Valori și comportamente religioase în spațiul urban românesc: o abordare longitudinală”, în Viața socială în România urbană, coord. D. Sandu, Ed. Polirom, Iași, 2006, p. 111-117 Mălina Voicu, „Valori și comportamente religioase în spațiul urban românesc: o abordare longitudinală”, în Viața socială în România urbană, coord. D. Sandu, Ed. Polirom, Iași, 2006, p. 111-117

Zaman, Gh., Valentina Vasile, Migrația forței de muncă și dezvoltarea durabilă a României. Abordări teoretico-metodologice. Sisteme de indicatori și modele de analiză, Editura Expert, București, 2005.

Weber,Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului, trad. rom. de Ihor Lemnji, Ed. Humanitas, București, 1993