Aspecte ale Identitatii Confesionale Greco Catolice In Revista Catolica

Aspecte ale identității confesionale greco-catolice în ,,Revista Catolică” editată de Vasile Lucaciu

Cuprins

Introducere

Capitolul 1 – Contribuția părintelui Vasile Lucaciu la lupta de emancipare politico-națională a românilor-ardeleni

Capitolul 2 – Aspecte privind presa bisericească la români

2.1. Presa românească în epoca modernă: repere istorice

2.2. Aspecte privind presa bisericească

Capitolul 3 – Catolicismul-trecut și prezent. Atitudinea ,,Revistei Catolice”

3.1. Catolicismul-aspecte ale activității misionare

Capitolul 4 – Aspecte ale identității confesionale

greco-catolice

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Titlul lucrării de licență poartă denumirea de Aspecte ale identității confesionale greco-catolice în ,,Revista Catolică” editată de Vasile Lucaciu. Ceea ce m-a determinat să aleg această temă este pasiunea pentru religie, dar și curiozitatea privind rolul jucat de Vasile Lucaciu în viața socială a românilor ardeleni. Un alt motiv pentru care am ales această temă ar fi acela de îmbunătățire al cunoștințelor în ceea ce privește viața părintelui Vasile Lucaciu, dar totodată și a realizărilor sale de-a lungul vieții, dar și să descopăr lucruri despre catolicism, și confesiunea greco-catolică.

Tema licenței după părerea mea este foarte importantă deoarece în unele porțiuni voi preciza și modul în care românii din Transilvania au fost tratați în perioada dualismului Austro-Ungar. În același timp este foarte important să se aducă la cunoștință faptul că în perioada aceea a existat un personaj politic și social foarte important pe nume Vasile Lucaciu care alături de alte personalități ale istoriei aveau să lupte pentru drepturile românilor din Transilvania.

Teza mea de licență se bazează pe un studiu de caz, iar întrebările metodologice pe care mi le voi pune și la care binențeles doresc să aflu un răspuns ar fi următoarele: întradevăr Vasile Lucaciu este o personalitate marcantă pentru epoca în care a trăit? Doresc să descopăr de altfel care au fost reperele identității confesionale ale greco-catolicilor, dar și care au fost problemele catolicismului precum și lucrurile deosebite pe care catolicii le-au făcut.

Teza de licență este structurată în patru capitole după cum urmează: capitolul întâi în care voi urmări contribuția părintelui Vasile Lucaciu la lupta de emancipare politico-națională a românilor ardeleni, în capitolul al doilea voi aduce la cunoștință aspecte privind presa bisericească la români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea începutul secolului XX.

În capitolul trei voi trata aspecte privind catolicismul, iar în capitolul patru voi aduce la cunoștință adevăratele repere ale identității confesionale greco-catolice. Având în vedere faptul că voi vorbi despre Vasile Lucaciu am considerat necesar să precizez câteva date legate de viața acestuia.

Vasile Lucaciu s-a născut la data de 21 ianuarie 1852 în comuna Apa. Acesta a fost o personalitate marcantă pentru românii ardeleni în perioada dualismului Austro-Ungar, fiind totodată un susținător activ al românilor din Transilvania din acea perioadă. Începând cu anul 1885 a devenit preot paroh greco-catolic în Șișești. Mai târziu în această localitate avea să ridice o biserică monumentală. În ceea ce privește studiile teologice acestea au fost făcute la Roma. A scris articole politice în ,,Gazeta de Transilvania”, și ,,Observatorul”.

Unul dintre cele mai importante momente pentru Vasile Lucaciu a fost înfăptuirea Memorandumului din 28 mai 1892. Părintele a fost atât inițiatorul acestei petiții cât și semnatarul acesteia. Leul de la Șișești va avea foarte mult de suferit în urma acestui fapt fiind închis.

După Primul Război Mondial se va întoarce în România unde va fi ales deputat în Parlamentul României din partea Partidului Național Liberal. La vârsta de 70 de ani se va retrage din politică, iar la 28 noiembrie al aceluiași an s-a stins din viață fiind înmormântat în satul Șișești.

Pe parcursul redactării licenței voi avea ca sursă primară: ,,Revista Catolică” a lui Vasile Lucaciu, totodată vor fi folosite și alte lucrări dintre care amintim: Nicolae Ciachir, ,,Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă”, Mircea Popa, Presa și ideea națională, Ion Iacoș, Valeriu Achim, Dr. Vasile Lucaciu luptător activ pentru unirea românilor, Sorin Mitu, Geneza identității naționale la români. Pentru numerotarea anilor de apariție la ,,Revista Catolică” se folosește: Anul I (Fasc. I-XII) , din septembrie 1885 până în decembrie 1886 și anul II (Fasc. I-XII) pentru anul calendaristic 1887.

Apar ca numere duble: Fasc. VII-VIII, Fasc. IX-X, Fasc. XI-XII, Fasc. VI-VII și Fasc. VIII-IX (septembrie 1887) . Începând cu 15 ianuarie 1890 revista devine bilunară, apărând la 15 și 30 ale fiecărei luni.

În ceea ce privește capitolul unu care se intitulează contribuția părintelui Vasile Lucaciu la lupta de emancipare politico-națională a românilor ardeleni voi încerca să urmăresc după cum precizează și titlul care a fost contribuția părintelui la emancipare, dar și dacă acesta a fost ajutat de către cineva în demersurile lui.

În ceea ce privește capitolul doi referitor la presa bisericească dorim să descoperim care au fost primele cărți, reviste bisericești apărute și editate la români, care a fost rolul presei bisericești în editarea și apariția cărților de ordin religios.

La capitolul trei dorim să scoatem în evidență aspecte ale catolicismului.

Totodată voi aborda și voi povesti activitatea misionară a catolicilor la care au participat foarte mulți preoți și episcopi.

În ultimul capitol al licenței vom încerca să descopărim reperele identității confesionale greco-catolice.

Acest ultimul capitol are o importanță deosebită prin prisma faptului că se referă la confesiunea greco-catolică dorind prin acest demers să descopărim care au fost adevăratele repere ale greco-catolicilor și dacă au fost oameni de rea credință care doreau să facă rău acestei confesiuni apelând la diferite metode.

Capitolul 1 – Contribuția părintelui Vasile Lucaciu la lupta de emancipare politico-națională a românilor-ardeleni

Dacă ne referim la Sud-Estul european putem deduce că există șapte state: România, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, Albania, Turcia și Cipru, ai căror locuitori au participat activ la dezvoltarea civilizație din această zonă. Contribuția populației de aici la dezvoltarea forțelor de producție, ca și realizările civilizației helenice, tracice, ilirice, romane și bizantine al cărui nucleu s-a format în mare parte în Sud-Estul Europei a creat un numitor între statele feudale balcanice în secolele XII-XIV.

Poporul român a fost un păstrător al tradițiilor de libertate a dacilor, ca și a tenacității romane, în ciuda vicisitudinilor istoriei a reușit prin iscusința sa militară și diplomatică, să reziste ulterior atacurilor celor două state feudale vecine: Ungaria și Polonia. La fel cum România și-a adus contribuția la procesul de emancipare a Sud-Estului european la fel putem spune și despre Vasile Lucaciu.

Preotul Vasile Lucaciu s-a situat în primul plan al marilor evenimente sociale, politice și naționale, mânuind cu destoinicie o gamă largă a mijloacelor și formelor de luptă, de manifestare pe tărâm economic, social, politic și cultural, valorificând la maximum condițiile existente pentru cauza poporului român. Preotul Lucaciu a știut să conceapă soluții realiste, specifice, în funcție de caz, pe care le-a integrat în asamblul strategiei și tacticii mișcării naționale în vederea realizării obiectivelor propuse.

Acesta avea să se dovedească a fi un bun cunoscător al mecanismului aparatului de stat aristocrat austro-ungar, al structurii multinaționale a imperiului acesta va reuși să anticipeze prăbușirea monarhiei dualiste, să condamne și să demaște fără cruțare politica șovină , de deznaționalizare a românilor și a altor națiuni asuprite.

Părintele Vasile Lucaciu a activat în foarte multe domenii astfel că ajutat de Ion Pop a inițiat editarea unui ziar românesc având conținut politic, economic și literar. Scopul pentru care acesta a dorit să publice acest ziar a fost unul nobil. Pentru a fi cât mai aproape de adevăr îmi voi permite să-l citez pe părintele Lucaciu care spunea așa referitor la publicarea ziarului: acest ziar este conceput cu scopul ,,de a mijloci publicitarea tuturor mișcămintelor poporului român”. Din cauza unor greutăți întâmpinate la acea vreme din păcate ziarul avea să nu mai apară.

Vasile Lucaciu avea să fie unul dintre cei mai importanți premergători la lupta de emancipare politico-națională a românilor ardeleni prin diferite acțiuni pe care acesta le va întreprinde.

În data de 27 august avea să aibă loc o frumoasă sărbătoare religioasă și națională română în comuna Șișești și anume așezarea și desvelirea tablelor comemorative. Una dintre aceste table aveau să fie a hramului bisericii și poartă inscripțiunea: ,,Între Onoarea Adormitei Preacuratei Fecioare 27 August 1890”. Aceasta este așezată în partea internă a bisericii, în peretele parapet al corului, între cei doi stâlpi, care susțin o parte a corului, iar cealaltă este partea votivă, așezată pe peretele din frontul bisericii, la mijlocul peristiliului măreț, ce împodobesc același front.

La acest eveniment aveau să participe numeroși credincioși petrecând această zi minunată în deprinderi religioase și în conversații prietenești. După ce avea să se lase seara tot poporul împreună cu oaspeții aveau să meargă în procesiune la biserica cea nouă. Această sărbătoare avea să cuprindă inimile tuturora, fiind un monument al credinței care va vesti până în veac îndelungata virtute românească. La această sărbătoare aveau să participe oameni din aproape toate comunele pentru a se aduce în prim plan o procesiune de solemnitate și de prietenie.

Despre această zidire se spune că nu este una oarecare, o simplă clădire de piatră pe piatră, este un simbol al catolicismului, dar și al luptei de emancipare politică-națională a românilor-ardeleni. Prin această mănăstire putem afirma faptul că urmărea apropierea românilor de biserică. Tot această mănăstire avea să ne aducă în prim plan, dar totodată să ne facă să înțelegem că această unire a tuturor românilor și emanciparea politico-națională este posibilă dacă fiecare luptă pentru acest scop și că nimic nu este imposibil dacă ne dorim ceva cu adevărat.

Unirea tuturor românilor avea să se traducă astfel: ,,Unire-n cugete, unire-n simțiri, unire-n religiune!” Această idee fantastică este gravată pe tabla de marmură, pentru a se cunoaște de către generațiile viitoare la ce trebuie să se nisuiască românul, dar totodată și la aspirațiile pe care trebuie să le aibă acesta pe pământ. Această manifestare de la Șișești a provocat entuziasm și încredere în rândul românilor, dar pe de altă parte panică în rândul oficialităților și ezitare la forul episcopesc din Gherla care a refuzat să participe la inaugurarea momentului.

Cu toate acestea părintele și-a înzecit eforturile în apărarea cu strășnicie a drepturilor politice și sociale ale românilor din Transilvania, iar manifestările anuale de la Șișești sub forma pelerinajelor au devenit în pofida, opreliștilor o tradiție în afirmarea idealului național. Propagarea acestor principii s-a lovit de opoziția înverșunată a autorităților maghiare care au oprit cu orice preț manifestările de la Șișești. Părintele nu s-a lăsat intimidat de aceste presiuni făcute asupra sa și a continuat demersul său nobil.

Acest eveniment avea să fie numai un episod din multe altele în care Vasile Lucaciu avea să nu se dea bătut și să încerce să-și ducă la bun sfârșit idealul său. Conferințele Naționale ale Partidului Național Român au reprezentat alte momente importante nu numai pentru mișcarea națională, ci și pentru luptătorul de la Șișești care avea să fie ridicat la nivelul unor personalități marcante ale vremii respective dintre care amintim: Ioan Rațiu, Iuliu Coroianu, Aurel Mureșianu, Aurel Vlad.

Vasile Luctinuat demersul său nobil.

Acest eveniment avea să fie numai un episod din multe altele în care Vasile Lucaciu avea să nu se dea bătut și să încerce să-și ducă la bun sfârșit idealul său. Conferințele Naționale ale Partidului Național Român au reprezentat alte momente importante nu numai pentru mișcarea națională, ci și pentru luptătorul de la Șișești care avea să fie ridicat la nivelul unor personalități marcante ale vremii respective dintre care amintim: Ioan Rațiu, Iuliu Coroianu, Aurel Mureșianu, Aurel Vlad.

Vasile Lucaciu avea să devină un militant activ pentru cauza românismului, un apărător hotărât al culturii, al limbii și al instituțiilor naționale. De asemenea prin intermediul ziarelor care apăreau la acea vreme precum: ,,Tribuna”, ,,Tribuna Poporului”, ,,Lupta”, ,,Revista Orăștiei”, ,,Libertatea”, ,,Românul”, ,,Adevărul”, Vasile Lucaciu a dezvăluit cu multă forță exploatarea socială din partea Imperiului Austro-Ungar. Lucaciu avea să emită tot felul de apeluri dintre care amintim: ,, Către iubitul nostru popor român din Transilvania”, document de mare importanță, care vorbește despre atitudinea pe care trebuie să o manifeste românii față de autoritățile maghiare.

Un alt factor foarte important care demonstrează preocuparea părintelui Vasile Lucaciu la lupta de emancipare ar fi cel de implicare al acestuia în unirea Transilvaniei cu România.

Vasile Lucaciu nu avea să creadă în cauza pentru care luptă Imperiul Austro-Ungar, în victoria ei, nici după primele succese pe front. Acesta era neliniștit din privința unui singur lucru și anume că România va rămâne neutră până la sfârșitul războiului , iar acesta se va termina fără ca Transilvania să poată să aibă reprezentanți care să participe la tratativele de pace, unde să ceară alipirea României de Transilvania. Oamenii politici din țară trebuiau convinși cu privire la acest aspect, iar Vasile Lucaciu va acționa cu toată priceperea și diplomația caracteristică.

În momentul începerii Primului Război Mondial, Lucaciu se afla în parohia sa de la Șișești. Oficialitățile din acea perioadă căutau declarații de loialitate față de statul maghiar din partea conducătorilor Partidului Național Român.

Partidul Național Român în fața presiunilor guvernului de a da o declarație de loialitate față de Curtea de la Viena în numele poporului român își suspend activitatea. Ulterior acestei întâmplări, Vasile Lucaciu avea să pornească în anul 1914 într-o călătorie în România. În toamna aceluiași an părăsește Șișeștiul și pornește spre România.

Acesta avea să ajungă la București unde a luat legătura cu o serie de personalități ale vieții politice dintre care amintim: Nicolae Iorga, Take Ionescu, Nicolae Titulescu. În afara acestor lucruri întreprinse de Lucaciu, acesta avea să publice în cotidienele bucureștene cu privire la dorința arzătoare de unire a Transilvaniei cu România.

Conferințele ținute pe această temă aveau să aibă loc și la Iași, Galați, Brăila, Ploiești. Totodată acesta avea să meargă și în Italia pentru a susține dreptatea cauzei noastre naționale. Lucaciu avea să fie ales președinte al ,, Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilor”. Acesta va rosti un discurs semnificativ prin care îndeamnă la unirea românilor pentru un singur scop, spre un singur ideal și anume acela de unire .

Peste tot unde mergea acesta avea o serie de întâlniri cu personalități marcante ale guvernelor și statelor altor țări. Prin aceste întâlniri Vasile Lucaciu avea să facă cunoscute sacrificiile pe care România le-a făcut în război, explicând condițiile în care i-a fost impus țării noastre tratatul înrobitor de către Puterile Centrale, hotărârea poporului român de a continua lupta până la victorie. El avea să se integreze amplei campanii de înfățișare, realist în fața popoarelor lumii, a situației dramatice și a condițiilor de existență a națiunilor subjugate din Imperiul Austro-Ungar, precizând în continuare faptul că această subjugare aduce mari deservicii libertății naționale pentru toate popoarele.

Au avut loc numeroase întâlniri cu cehi, slovaci, sârbi, polonezi cu scopul de a concentra eforturile lor pentru zdrobirea imperiului dualist și refacerea statelor lor naționale. Părintele a fost și în fruntea Misiunii Patriotice Naționale în Statele Unite, în calitatea de Vicepreședinte al Consiliului Național al Unității Române, cu sediul la Paris.

A constituit un factor important și un liant al forțelor naționale în întruniri și mitinguri, în ample acțiuni care aveau ca și obiectiv formarea legiunilor române, el pledând pentru unirea românilor aflați în afara granițelor țării. Această unire din țară nu putea avea loc fără unirea românilor de peste toate hotarele lumii.

Visul tuturor românilor este acela de a se uni într-un stat național, liber, democrat și independent și anume România Mare. Sub loviturile popoarelor care aveau să se trezească la viață intr-un final cât și contribuția victoriilor militare ale Antantei aveau să ducă la destrămarea Imperiului Țarist și Austro-Ungar. Pe ruinele fostelor imperii aveau să-și proclame independența state foarte imporante dintre care amintim : Austria, Cehoslovacia, Finlanda, Iugoslavia. În acest moment de o importanță istorică avea să-și întregească și România teritoriile.

Printre multe alte inițiative Vasile Lucaciu avea să găsească în catolicism o modalitate prin care românii trebuie să rămână uniți si să ducă la bun sfârșit ceea ce și-au propus. Acesta aduce la cunoștință și importanța implicării poporului român în această luptă de emancipare politico-națională.

De-a lungul timpului au fost numeroși factori care au împiedicat realizarea aspirațiunilor noastre dintre care amintim: răutatea vrăjmașilor, slavismul, fanariotismul și mai presus păcatele noastre.

Vasile Lucaciu afirmă faptul că în momentul în care a venit în această parohie scopul lui a fost acela de a cunoaște moravurile, suferințele, aspirațiile acestui popor. Tot Vasile Lucaciu aduce în prim plan iubirea pe care acesta o poartă față de acest popor, dar și dorința arzătoare de a lupta pentru soarta acestuia convins fiind că prin sfaturile acestuia ascultate cu multă iubire de către enoriași aveau să ducă la un final fericit. Părintele își dă seama că există o oarecare dezbinare politică, cât și o pierdere a identității reperelor românesti, de aceea va avea ca și ideal devisa de: ,,Catolicism și Romanism”. Într-un articol din Revista Catolică intitulat ,,Asociațiunea pentru Unirea Bisericilor”, Vasile Lucaciu va preciza câteva exemple moralizatoare pentru români care vor avea un scop bine definit și anume acela de a le aminti românilor că lupta pentru emanciparea politică-naționașă trebuie să continue.

Exemplul oferit prin acest articol este cel al Franciei (Franța de astăzi). Vasile Lucaciu laudă acest popor deoarece nu și-a pierdut credința și a luptat până la capăt pentru identitatea națională în timpul unor vremuri nu tocmai foarte ușoare din toate punctele de vedere. Pe Francia o defines universitățile celebre din timpul Evului Mediu, înflorirea vieții monastice, dar și un adevărat număr de misionari care aveau să ducă steagul și doctrina crucii până la marginile pământului, toate aceste lucruri amintite mai sus încununând cu succes podoaba acestei națiuni glorioase.

Articolul ne pune în temă în legătură cu unirea, identificând o asemănare a acestui imperiu cu România, precizând că deși a fost multă glorie, aceasta nu a scăpat de lucrurile rele din jurul lor. Vasile Lucaciu amintește și de ajutorul pe care Francia îl acordă României: Renașterea ei politică-socială, reorganizarea vieții de stat, unirea principatelor. Toate aceste evenimente importante pentru România, pline de glorie și bucurie aveau să se înfăptuiască și cu ajutorul Franciei.

Un lucru foarte important pe care Francia avea să-l aducă la misiunea civilizatoare a ei este înființarea asociației pentru unirea Bisericilor. Această unire este foarte importantă deoarece este viața , tăria, progresul sufletelor prin cea mai dulce legătură a conștiinței religioase, este idealul măreț, la care se nisuiesc tot omul cult și bun , după cum afirma și Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ,,și va fi o turmă și un păstor”.

Vasile Lucaciu vrea să atragă atenția că unirea unor principii și idealuri comune este posibilă dacă se dorește acest lucru, făcând o paralelă la situația românilor din zona Ardealului și amintindu-le subtil aminte de faptul că niciodată nu trebuie să renunțe la acest ideal pe care toți trebuie să-l avem și anume acela de a trăi în liniște și pace și de a ne avea ca frații. Într-un capitol din revistă intitulat ,,Rugăciunea și națiunea”, Vasile Lucaciu avea să explice faptul că aceste concepte sunt deosebite prin natura lor și că ele nu sunt puse la îndoială de nimeni din această lume. Aceste două concepte foarte importane sunt prezente în viața omului, în sufletul și în inima acestuia zi de zi. Interesele uneia sunt în conconcordanță cu ale celeilalte. Vasile Lucaciu ne amintește prin acest articol că putem fi și religioși și naționaliști în același timp fără ca la mijloc să existe vreo problemă.

Părintele ne familiarizează cu faptul că în toate țările, în toate națiunile au existat mai multe naționalități, dar toate cooperează pentru împlinirea obiectivelor naționale. Un exemplu foarte important ar fi acela al catolicilor din Germania, care nu permit să se susțină faptul că aceștia ar fi mai puțini buni germani comparativ cu luteranii sau calvinii. Tot un exemplu foarte important este și cel al maghiarilor care sunt divizați în mai multe confesiuni și toți cu toate că unii sunt catolici, iar alții sunt protestanți sunt la același sentiment și anume acela de a-și apăra nația. Precizând aceste exemple se va naște o întrebare foarte pertinentă de altfel și anume aceia că: Românii uniți cu mama Romă, greco-catolici nu sunt și ei buni naționaliști?

Vasile Lucaciu spune că în lupta aceasta pentru emanciparea politică-națională a românilor ardeleni există foarte multe persoane atât de partea ortodocșilor cât și de partea greco-catolicilor care își urmăresc interesele meschine pe contul intereselor naționale. Lucaciu atrage atenția asupra faptului că niciodată într-o instituție bisericească nu o să aibă loc o astfel de bătălie a intereselor de diferite tipuri în afară celor care construiesc un lucru bun și ne duc cu gândul la lucruri curate.

Tot acesta amintește că aceste persoane care nu au dragoste pentru religie, dar nici pentru națiune îi cataloghează ca fiind parveniții sorții. Un alt aspect cu privire la contribuția părintelui la emanciparea românilor ardeleni este un eveniment deosebit atât cu caracter bisericesc cât și cu caracter național: ,,Sărbătoarea provinciei Metropolitane gr. cat. române de Alba-Iulia și Făgăraș”.

Această sărbătoare este un prilej de bucurie și iubire care demontrează apropierea poporului nostru credincios de preademnul său Păstor. Serbarea de la Blaj avea să fie un prilej de bucurie, la care aveau să participe o mulțime de oameni. În această instituție foarte importantă se află foarte mulți tineri din toate părțile patriei și astfel la această sărbătoare aveau să fie reprezentați toți românii greco-catolici.

Părintele Lucaciu ne face cunoștință cu un personaj foarte îndrăgit pe numele său Ioan Vancea care nu este nimeni altul decât Domnul Mitropolit de Buteasa. Având o activitate la mitropolie de 25 ani cu o activitate foarte intensă pentru biserica greco-catolică, dar și pentru neamul românesc vom aminti cât de important este să avem repere care să dăinuie în timp și despre care să povestim întotdeauna cu mândrie și respect. Mitropolitul avea să se nască în comuna Vașad, fiind înconjurată din toate părțile de comune deosebite atât prin limbă cât și prin religie. Această zonă este una deosebită prin prisma faptului că nici un eveniment politic major și nici o uneltire a vreunui popor străin nu au putut-o descătușa de caracterul ei curat românesc.

Despre Mitropolit se spune că a dat dovadă de o minte ageră încă din fragedă pruncie și de aptitudini deosebite pentru învățătură. Despre Mitropolit se spune că a luptat foarte mult pentru identitatea neamului românesc, dar și pentru conservarea valorilor care l-au consacrat. Este foarte important de precizat că astfel de oameni și-au pus în joc soarta și onoarea lor pentru o cauză nobilă și anume aceea de a apăra cu orice preț valorile și principiile acestei țări.

Una dintre cele mai importante mișcări pe care avea să o facă Vasile Lucaciu în ceea ce privește lupta pentru emanciparea politică-națională a românilor ardeleni este înfăptuirea Memorandumului.

Vasile Lucaciu avea să participe în anul 1892, împreună cu fruntașii românilor din Transilvania, la redactarea  Memorandumului. Prin acest Memorandum se dorea să se atragă atenția împăratului Austro-Ungariei, Franz Joseph, cu privire la nedreptățile la care sunt supuși românii în statul maghiar. După finalizarea Memorandumului, cea mai mare parte a fruntașilor români au fost de părere ca acesta să fie păstrat în dosare și să fie înaintat împăratului altădată, când se va ivi o ocazie favorabilă. Părintele Vasile Lucaciu a dorit ca acest Memorandum să fie prezentat imediat în fața împăratului însă acest lucru nu s-a întâmplat din păcate. Câteva zile mai târziu avea să se retragă la Șișești, după ce a participat la redactarea Memorandului. Acesta nu s-a dat bătut și a continuat să publice articole în presa românească. Aceste articole aveau să aducă în prim plan persecuțiile la care erau supuși românii de către autoritățile maghiare.

Pentru publicarea acestor articole Vasile Lucaciu va avea de suferit fiind din nou închis. În momentul în care Vasile Lucaciu a fost arestat membrii Comitetului Național vor hotărâ înaintarea Memorandului către împăratul habsburg imediat ce Vasile Lucaciu va ieși din închisoare. Pentru prezentarea Memorandumului au fost aleși trei sute de delegați care au fost conduși de nimeni altul decât Vasile Lucaciu. Cu privire la întâlnire, împăratul a refuzat să se întâlnească cu delegații și să primească Memorandul, care ulterior avea să fie trimis guvernului maghiar. Guvernul maghiar din acea vreme avea să ia măsuri drastice împotriva petiționarilor. Vasile Lucaciu se va întoarce acasă unde va scrie o circulară, prin care îi va convoca pe membrii Comitetului Național la sfat, cu scopul de a găsi o soluție cu privire la rezolvarea situației create. Prin această circulară pe care Vasile Lucaciu vrea să atragă atenția că a venit momentul victoriei pentru națiunea noastră, iar în momentul în care părintele a scris această circulară a precizat că ar scrio și cu sângele acestuia. Din păcate această circulară nu a mai fost multiplicată, deoarece autoritățile au intervenit din nou în demersul nobil a lui Vasile Lucaciu. Părintele a fost arestat și aruncat în închisoare, la Szeged, Ungaria. Cu privire la Părinte se spune că acesta a devenit un personaj de legendă pentru români. Pentru a-și arăta prețuirea față de acesta românii au comus o doină intitulată ,,Doina lui Lucaciu”.

Cântarea acestei doine a devenit foarte periculoasă deoarece cei care o cântau riscau să fie prinși de jandarmii maghiari. Ulterior avea să fie eliberat din închisoarea de la Szeged. Cu toate acestea Lucaciu a fost urmărit permanent de autorități, iar cu privire la corespondență aceasta avea să fie cenzurată sau chiar să ajungă în mâna poliției. Vasile Lucaciu nu va mai putea discuta cu oamenii din păcate deoarece s-a urmărit izolarea acestuia din toate punctele de vedere. Episcopul Ioan Szabo, a făcut jocul autorităților din acea perioadă și l-a suspendat din postul de preot al satului Șișești, din cauza inscripției pusă pe biserica din sat. În urma acestui fapt Vasile Lucaciu se va adresa Papei de la Roma care va trimite o comisie la fața locului, iar episcopul din acea vreme a fost pedepsit.

Cu privire la chestiunea Memorandumului în anul 1894 autoritățile aveau să-i intenteze din nou un proces. În urma acestui proces avea să fie condamnat la cinci ani de închisoare, iar despre această condamnare se spune faptul că a fost una dintre cele mai mari pedepse acordate unui memorandist. Cu privire la acest proces acesta a avut un ecou foarte mare în Europa. În anul 1895 regele Carol I a României avea să intervină pe lângă împăratul Franz Joseph cu scopul de a fi eliberați memorandiștii din închisoare. Ulterior acest lucru avea să se întâmple la scurt timp. Lupta avea să fie continuată de Vasile Lucaciu în presă unde va scrie numeroase articole care au ca și obiectiv trezirea națiunii la realitate și înfăptuirea visului secular.

Cu toate acestea în anul 1907 a fost din nou întemnițat la Szeged, pe motiv că a împărtășit în scris ideea de libertate națională. Comitetul Național, tot în același an, l-a propus pentru a fi candidat la deputăție în circumscripția electorală Beiuș, județul Bihor, împotriva candidatului guvernului, contele Tisza. Această bătălie a fost foarte dură și din cauza autorităților maghiare care îi amenințau pe votanții români. Cu toate aceste amenințări Vasile Lucaciu a câștigat detașat alegerile obținând 75% din voturi. Părintele va ajunge deputat în Parlamentul de la Budapesta.

Primul lucru pe care Vasile lucaciu l-a făcut în momentul în care a ajuns la Budapesta a fost acela de a ține un discurs prin care avea să ceară drepturi pentru românii din Transilvania, în diferite domenii dintre care amintim: administrație, justiție, învățământ. A fost o luptă continuă cu privire la acest acest aspect și a ținut până la declanșarea Primului Război Mondial.

Pentru eforturile depuse de Leul din Șișești la realizarea Marii Uniri, acesta a primit din partea Consiliului Dirigent funcția de membru onorific, fără a fi necesar un portofoliu. Această veste a fost primită la 1 decembrie 1918 cu mare bucurie, el aflându-se în acel moment la Roma.

După înfăptuirea Marii Uniri, Părintele a fost ales deputat de Baia Mare. Una dintre reformele pe care Vasile Lucaciu dorește să le scoată în prim plan este cea agrară. Cu privire la acest aspect el a luat în calcul faptul ca marile proprietăți să nu fie fărâmițate excesiv. Propunerea lui a fost ca aceste pământuri să fie acordate țăranilor pentru a fi lucrate în asociere cu scopul de a avea câștiguri cât mai bune, iar dacă acest lucru nu este de bun augur, atunci să li se asigure țăranilor mijloacele necesare de producție fără de care aceștia nu se puteau lipsi pentru o lucrare mai eficientă a pământului.

În ceea ce privește făurirea statului român Vasile Lucaciu și-a adus o contribuție foarte importantă și a reușit să deschidă noi perspective dezvoltării forțelor de producție, științei și culturii, bunăstării poporului, afirmării națiunii române în plan internațional.

Pentru a scoate și mai mult în evidență această luptă continuă a lui Vasile Lucaciu cu privire la emanciparea românilor-ardeleni voi prezenta un interviu cu Vasile Lucaciu susținut la Geneva în data de 11 aprilie 1919.

Vasile Lucaciu precizează în acest interviu despre începuturile istoriei noastre aducând în prim plan chestiuni legate de împăratul Traian. Despre acesta spune că sub domnia lui, Dacia a cunoscut o dezvoltare aparte și că această țară cum o numește părintele în interviu a fost colonizată nu de câțiva emigranți ci de o infinitate de colonii conform istoriei. Aceste colonii aveau să ne facă cunoștință cu Dacia Felix de origine latină. Se spune despre această țară că a fost una foarte fericită până în momentul venirii popoarelor barbare. Maghiarii aveau să vină pe acest teritoriu în secolul X, iar în secolul XIII i-au chemat în ajutor pe saxoni. Părintele precizează că foarte mult timp transilvănenii au trăit foarte fericiți în țara lor dispunând de o autonomie relativă.

Odată cu instauarea dualismului austro-ungar s-a suprimat orice urmă de autonomie, iar transilvănenii au fost puși sub talpa ungurilor a căror opresiune a depășit orice imaginație. În continuare reporterul avea să-l întrebe care sunt planurile sale în viitor. Fără să stea pe gânduri acesta va spune simplu că interesele sale sunt unirea pur și simplu cu România. Acesta prezintă pe scurt în articol cum a avut loc unirea aducându-ne la cunoștință faptul că a avut loc o adunare de 100.000 de oameni care aveau să voteze unirea Transilvaniei cu România, garantând minorităților naționale care trăiesc pe teritoriul țării noastre toate libertățile. Președintele acestei adunări a fost ales Iuliu Maniu.

Părintele Vasile Lucaciu a trecut în neființă la 28 noiembrie 1922, fiind înmormântat cu funeralii naționale, în ziua de 1 decembrie, în biserica Sfintei Uniri din Șișești.

Acesta a fost un patriot înflăcărat, un om foarte optimist dornic să te ajute întotdeuna, dar și țăran mândru de ceea ce este, Lucaciu reprezintă una din pesonalitățile cele mai luminoase și importante ale națiunii române. Acesta a dat un adevărat exemplu în ceea ce privește lupta pentru libertatea și unitatea neamului românesc.

Generațiile care i-au succedat nu au uitat faptele de vitejie ale lui Vasile Lucaciu, iar în memoria acestuia au fost deschise muzee la Șișești în Județui Maramureș.

Acesta are o statuie foarte impunătoare în Satu Mare, dar memoria acestuia a fost cinstită și prin cărți, filme, piese de teatru.

Capitolul 2 – Aspecte privind presa bisericească la români

2.1. Presa românească în epoca modernă: repere istorice

Dacă este să ne referim la inventarea tiparului acesta a jucat un rol esențial pentru imprimarea diferitelor cărți, reviste . Începând cu secolul al XVII-lea tiparului i s-a găsit o folosință, iar influența pe care avea să o manifeste asupra opiniei publice a fost una foarte puternică. Tiparul a fost introdus pe teritoriul națiunii noastre la începutul secolului al XVI-lea. Cu toate că tiparul a fost pus în practică doar în secolul al XVI-lea, pe teritoriul națiunii noastre nu au existat între veacurile XVI-XVIII ziare redactate în limba română.

În ceea ce privește națiunea noastră presa periodică a luat ființă târziu, iar debutul presei în limba română se află abia în primele decenii ale secolului al XIX-lea fiind cauzate de condițiile istorice concrete în care a avut loc formarea țărilor române. Cu privire la țara noastră, distrugerea feudalismului și procesul genezei capitalismului s-a produs mult mai târziu comparativ cu alte țări , iar existența dominației otomane asupra Țarii Românești și Moldovei și cea habsburgică asupra Transilvaniei își făcea simțită prezența.

În ceea ce privește primele publicații a ziarelor și revistelor în limba română le găsim în Transilvaniala sfârșitul secolului al XVII-lea. Cu toate acestea putem spune că încercările de a edita ziare și reviste în această perioadă foarte grea pentru români arată faptul că adepții iluminismului din Transilvania considerau presa ca fiind unul din mijloacele cele mai importante în ceea ce privește transmiterea informațiilor.

Reprezentanții iluminismului, atât maghiari cât și germani din Transilvania, și-au făcut cunoscute ideile lor folosindu-se de ziare ca: Sienburger Zeitung (Ziarul ardelean, 1784), Sienburger Bote (Curierul ardelean, 1792), Erdeleyi magyar hirvivo (Vestitorul maghiar din Transilvania, 1790). Câțiva ani mai târziu mai exact în anul 1789 o asociație de cărturari au încercat publicarea la Sibiu a unei gazete. Această gazeta se va adresa în mod deosebit sătenilor.

În anul 1793 și 1794 s-au făcut demersuri pentru apariția unui periodic românesc în Transilvania. Această inițiativă a fost facută de Ion Piuariu. Acest demers a fost însă respins. Un an mai târziu se vor face demersuri pentru apariția altor reviste care însă nu vor mai apărea.

Gheorghe Asachi avea să deschidă în anul 1814 Scoala de ingineri hotarnici , iar câțiva ani mai târziu mai exact în anul 1818, Gheorghe Lazăr avea să deschidă la București școala Sfânta Sava.

La începutul secolului al XIX-lea s-au făcut foarte multe demersuri cu privire la scrierea unor periodice cu caracter de almanah-magazin. Dintre cei care au încercat să scrie și au și reușit îi amintim pe: Theodor Racocea care va scrie la Cernăuți lucrarea intitulată Chrestomaticul românesc și va fi publicat în anul 1820, Zaharia Carcalechi scrie în anul 1821 Biblioteca românească. Această revistă avea să fie întocmită în 12 părți, iar fiecărei părți îi corespunde câte o lună din an.

Pentru cititorii din Muntenia și Moldova s-a pus problema apariției unei reviste culturale care să conțină diverse articole: de la istorie națională și universală, până la articole ce privesc politica sau starea lumii, dar totodată și aspecte legate de agricultură.

La sfârșitul secolului al XVII-lea avea să apară în Moldova o publicație intitulată Courriei de Moldavie. Aceasta va apărea săptămânal la Iași începând din anul 1791.

Revista a reprezentat o sursă de informare pentru armata rusă. Aceasta a fost redactată în limba franceză de Comandantul trupelor rusești în perioada războiului ruso-turc care s-a desfășurat pe parcursul anilor 1788-1792.

În ceea ce privește apariția altor periodice putem aduce în prim plan primul ziar românesc ce apare în Elveția. Periodicul avea să fie redactat de către doi studenți la medicină.

Perioada în care Vasile Lucaciu decide să scrie propia revistă se înfățișează printr-o preocupare continuă a mișcării de emancipare culturală și națională a românilor, reacție la aspectele din ce în ce mai dure pentru naționalități ale dualismului austro-ungar . În anul 1878 Vasile Lucaciu avea să fie ales pentru postul de profesor de religie greco-catolică și de limba română la Liceul de băieți din Satu Mare. Avea să se afirme în zonă printr-o preocupare continuă pentru cultură cât și prin participarea la foarte multe manifestări locale sau organizarea unor societăți culturale. Concomitent cu aceste chestiuni avea să intre în publicistică, primele colaborări aveau să fie cele din anul 1879 la ,,Observatorul’’, urmate de ,,Gazeta Transilvania’’.

La 27 august 1885 Vasile Lucaciu se afla la Șișești, unde avea să identifice principalele căi în lupta pentru atingerea scopului propus anume cel de emancipare al românilor ardeleni. Avea să-și dea seama de faptul că presa poate juca un rol important pentru atingerea scopului propus, astfel încât va prinde contur înființarea unui ziar propriu. Vasile Lucaciu va cere aprobarea și binecuvântarea Papei Leon al XIII-lea în ceea ce privește editarea ,,Revistei Catolice’’. Există foarte multe opinii cu privire la anul apariției revistei: 1883, 1885 și chiar 1887, 1890, 1891, 1892, 1904, 1905 și 1906, iar ca loc de apariție ar putea fi vehiculate următoarele localități: Baia Mare și Șișești.

Pe pagina de titlu, în care se reproduce coperta, există două elemente ce subliniază principalele direcții de acțiune asumate, păstrate de-a lungul întregii apariții. Imediat sub titlu, moto-ul ,, Nos genere et sanguine Romani’’. Sunt abordate teme din sfera religiei și a învățământului. Revista avea să debuteze cu portretul Papei Leon al XIII-lea urmat de o schiță biografică însemnată, apoi de alocuțiunea rostită de Papă la 28 iulie 1885 cu ocazia investirii unor cardinali.

Rubrica ,,Cronica contemporană’’. Această rubrică are caracter permanent. În aceeași revistă aveau să apară si anumite notițe despre călătoria la Roma a lui Vasile Lucaciu făcută în iulie 1885. ,,Trei eroi ai Evangheliei’’-, biografia unor personalități remarcabile ale bisericii catolice. Mai sunt și alte rubrici dintre care amintim: ,,Fabrica educațiunii și instrucțiunii’’, dar avem totodată și rubrica ,,Literatura’’. Revista aduce la cunoștință și rolul pe care un preot trebuie să-l joace în comunitate și anume acela de a fi îndrumător și un părinte spiritual al comunității din care face parte.

Revista mai tratează subiecte dintre care amintim: Omiletica, Biserica și Istoria, Biserica și Cultura, Biserica și Familia, Spiritualitate, Ecumenism, Pelerin prin Diaceză.

În ceea ce privește contextul publicistic al apariției ,,Revistei Catolice’’ a fost determinat de mai mulți factori. Pentru început capii bisericii au fost conștienți de importanța și necesitatea editării unor periodice care să se adreseze preoților și învățătorilor, să-i ajute să-și asume rolul de păstori și îndrumători în demersul lor la emanciparea cultural și națională a populației românești. Cel care își va asuma responsabilitatea redacției acestei reviste este nimeni altul decât Vasile Lucaciu. Acesta a considerat necesar prin intermediul revistei să deschidă calea spre un dialog de calitate cu publicul cititor maramureșan, aducându-i la cunoștință probleme legate de cultură, politică, religie.

La Conciliul I provincial al Bisericilor Unite, întrunit la Blaj în 1872, se consideră că este necesară editarea a două publicații: una săptămânală, cu caracter informativ și alta lunară, cu caracter instructiv. Ștefan Pop va înfăptui ,,Foaia Scolastică’’. În aceeași perioadă, apar publicațiile seriale datorate preotului Nicolae Fekete Negruțiu din Gherla: ,,Predicatorul Săteanului Român’’. Lui Alexandru V. Grama, profesor de teologie, avea să i se datoreze ,,Foaia bisericească’’. După consfătuiri prealabile, deoarece proiectul conciliului n-a fost pus în aplicare cele două tipuri de ziare se contopesc într-unul singur: ,,Foaia bisericească și scolastică’’. Această nouă publicație, organ al întregii provincii metropolitane române unite de Alba Iulia și Făgăraș. Avea să apară la Blaj, sub îngrijirea lui Ioan Rațiu.

2.2. Aspecte privind presa bisericească

Presa religioasă are să se preocupă de întreg spectrul manifestărilor și activităților umane, de la Propensiunea culturală la comportamentul social, de la clipa măruntă către om. Cu toate că ar putea fi catalogată ca fiind nișa, ea depășeste acest termene prin însuși menirea ei, având principiul ambiguității dintr-o perspectivă morală.

Omul din punct de vedere filosofic are o existență multidimensională, acesta având o trăire și o simțire comtemplativă. Religia îi oferă omului această șansă de a se proiecta într-un orizont de valibilitate ce are să transceadă orice realitate. Acest tip de proiectare se numește experiență religioasă. Dacă este să ne referim la religie putem spune că orice religie cunoscută de la geneză și până astăzi a folosit și folosește cuvântul. Menirea de fond a presei constă în materializarea forței cuvântului și a înfăptuirii caracterului culturalizator al acesteia. Aducând în discuție presa bisericească un principiu esențial după care aceasta trebuie să se conducă este acela de a cultiva în societate un spirit selectiv. Presa bisericească trebuie să producă exemple demne de urmat.

Ca și o concluzie presa bisericească se ocupă de întregul spectru al manifestărilor și activităților umane și de comportamentul social. Cu toate că avem foarte multe publicații confesionale, religioase, ecumenice, putem afirma că scopul acestora este același, valorizarea umanului.

Toate periodicele și revistele bisericești ale secolului al XIX-lea și începuul secolului XX, tratează un subiect comun și anume scăderea simțului religios , moral în epocă.

Nașterea presei românești cu caracter religios este legată de numele a doi transilvăneni: Dionisie Romano ,,părintele ziaristicii bisericești la români’’ și Gavriil Munteanu care editează la Buzău, începând cu 7 ianuarie 1839, ‘’Vestitorul bisericesc’’. Revista avea să apară timp de doi ani și avea suplimentul ,,Meditații religioase’’. În Transilvania, primele periodice cu caracter religios apar în 1848, la Blaj : ,,Organul luminării’’ și ,,Organul național’’. Despre aceste două publicații aveau să-și dea cu părerea Onișor Ghibu însă fără să explice de ce, acesta avea să afirme faptul că aceste două publicații nu se pot socoti între ziarele bisericești cu tot atributul lor de ,,Gazetă bisericească, politică și literară’’. Onișor Ghibu va acorda întâietate ziarului ,,Telegraful român’’, publicat cu caracter complex, apărut în 1853, la Sibiu, la inițiativa lui Andrei Șaguna, Mitropolit în Transilvania și Ungaria. ,,Telegraful român’’ este considerat o realizare remarcabilă, însuși Mihai Eminescu are cuvinte de apreciere pentru el. Onișor Ghibu este de părere că prima revistă grecco-catolică este ,,Sionul Românesc’’, tipărită la Viena și redactată de profesorul preot Grigore Silași.

Publicațiile periodice de cuprins religios se ivesc târziu, după începutul secolului al XIX-lea. Dacă este să identificăm un motiv principal cu privire la acest lucru acela ar fi faptul că mișcarea jurnalistică românească bisericească a fost susținută de foarte puțini scriitori. La sfârșitul anului 1838, diaconul Dionisie Romana răspândește pretutindeni o înștiințare conform căreia avea să apară în anul 1839, la Buzău revista ,,Vestitorul bisericesc”. Această revistă va cuprinde povestiri, anecdote și tot felul de articole religioase și morale. La data de 7 ianuarie 1839 avea să apară și primul număr al revistei. Acesta conținea tratate despre Sfânta Scriptură, despre feciorie. Ziarul avea să apară săptămânal, în patru pagini în Tipografia Episcopiei, al cărui directr era Dionisie. Acest ziar nu a adus nimic nou, toate articolele erau rupte de realitățile bisericești, ziarul neavând nici un ecou în rândul preoțimii.

Cu toate că a avut numeroase neajunsuri acest ziar a constituit începutul, fiind primul ziar românesc bisericesc â, piatra de căpătâi pe care ulterior se va consolida presa bisericească românească. Aducem în prim plan și traducerile lui Gavriil Munteanu, care redacta ,, Meditații religioase”. În anul 1850, Dionisie scoate la București o nouă publicație bisericească intitulată ,,Eco eclesiastica, gazeta religioasă,,. Această publicație este însoțită și de suplimentul Biblioteca religioasă.

A treia publicație cu privire la Țara Românească a fost ,,Predicatorul”. Publicația apărea săptămânal la București din inițiativa a doi călugări ai Mitropoliei din București. Predicatorul debutează cu publicarea unui curs systematic de istorie bisericească universală, alături de un curs de morală creștină.

Predicatorul avea să publice lucruri și materiale care nu au fost agreate de societatea românească astfel că eforturile ziarului s-au izbit de lipsa de informare și educare al citirorului. Din lipsa sprijinului financiar Predicatorul dispare la 17 februarie 1859.

La diferență de patru ani avea să apară Biserica redactată de preotul Grigorie Musculeanu. În această publicație întâlnim foarte multe schițe inedite cu privire la mănăstirile românești. În anul 1870 avea să apară Vocea Bisericii. O altă publicație în care erau trecute numeroase documente și articole istorice privind trecutul Bisericii Ortodoxe Române, vor fi publicate în revista intitulată ,, Biserica Ortodoxă Română”. Aceasta a fost fondată la București și cu unele întreruperi, apare până astăzi ca Buletin Oficial al Patriarhiei Române. Revista public cronici interne bisericești și predici , articole și studii privind istoria bisericească.

O altă revistă teologică de prstigiu a fost Ortodoxul, care a apărut la București bilunar, de la 1 ianuarie 1880. Cel care a înființat această revistă este cunoscutul teolog grec Gheorghe Zotta. Revista Ortodoxul publică studii teologice, de istorie a Bisericii Românești, predici. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX aveau să mai apară o serie de alte reviste redactate de diferiți teologi cum ar fi Amvonul, Voința Bisericii Române, Vocea Bisericii. Un periodic foarte important apărut în anul 1894 este Apărătorul clerului. Acesta a fost condus de Al. Mușetescu. Trei ani mai târziu acesta își încetează activitatea activitatea. O altă revistă redactată în perioada 1898-1914, este Școala și Biserica, condusă de profesorul D. Stănescu. Această revistă avea să apară din dorința organizării corecte a învătământului în școli.

În Principatele Române, Țara Românească și Moldova publicistica religioasă se deosebește de cea din Transilvania prin sfera de interes abordată. Această sferă este una cu prioritate religios-morală.

În Moldova, Încercări de scoatere a unor publicații au existat încă din jurul anului 1844, însă doar după unirea din 1859 la Iași apare Preotul. Ziarul apare săptămânal. Ziarul avea să se adreseze preoților care au rămas în urma cu privire la cultura politică, bisericească și națională.

Predicatorul moralului evanghelic și al umanității este cea de-a doua tipăritură bisericeacă apărută la Iași în 1864. Acest periodic era condus de doi preoți ieșeni, Isaia Teodorescu și Constantin Buțureanu.

Un alt periodic important avea să fie Foaia oficială bisericească a Sfintei Mitropolii a Moldovei susținută de mitropolitul Calinic Miclescu. Dacă aruncăm o privire în paginile acestei reviste, vom putea găsi acte oficiale ale Mitropolitului, circulare, concursuri, traduceri. Un alt periodic important este Revista Teologică redactată de doi profesori de la Seminarul ,,Venianului”. O altă revistă este Candela. Aceasta a apărut la Cernăuți, în anul 1882.

În continuare voi vorbi despre periodicele bisericești din Transilvania care comparative cu cele din Țara Românească și Moldova, cele din Transilvania aveau un pronunțat caracter politic, literar, pedagoci pe langă cel religios.

Periodicele bisericești din Transilvania își încep activitatea pe linia trasată de Gazeta Transilvaniei. În istoria presei Gazeta Transilvaniei ocupă un loc cu totul aparte. Ea este prima gazetă politică, primul ziar transilvănean devenit cotidian.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, viașa bisericească, dar și cea politică este marcată de personalitatea eminent a marelu mitropolit Andrei Șaguna la Sibiu. Acesta va reuși la Sibiu editarea în data de 31 ianuarie 1853, a Telegrafului Român , o gazetă cu caracter religios-național. Ziarul avea să devină în Transilvania foarte important deoarece promova interesele Bisericii în Transilvania. Telegraful Român urmărea evenimentele din sfera internațională, pe cele din Țara Românească, Răscoala din 1907. Trebuie menționat faptul că una dintre principalele direcții pe care ziarul le-a urmat, a fost îmbogățirea și dezvoltarea limbii române.

Cea de-a doua apariție din punct de vedere cronologic a fost Sionul Românesc, foaie bisericească, apărută la Viena. Sionul românesc a apărut în două serii între 1865-1867 și 1872. Cele mai multe articole ale sale va viza informațiile din domeniul religios, întărirea relației cu Biserica Romei. Tot la Sibiu aveau să apară câteva reviste manuscrise cum ar fi: Speranța, Prezența, Trântorul. A doua foaie oficială după Telegraful Român a fost Lumina. Acest ziar a apărut la data de 1 august 1872, sub tutela lui George Popa, urmat de profesorul Iosif Goldiș. Nefiind însă susținută material la 29 iunie 1875 își încetează activitatea.

În Transilvania și Banat organizarea școlară era în grija autorității bisericești, iar la 30 ianuarie 1877, apărea ,,Biserica și Școala”, organ al învătătorilor confesionale din eparhia Aradului. Revista își propunea să lupte pentru a face din școală un factor de cultură națională.

O altă publicație săptămânală importantă era Foaia Diecezană, apărută la 5 ianuarie 1886, ca organ de publicitate a Eparhiei Caransebeșului. Primul ei redactor avea să fie Ioana Bartolomeu și Iosif Olariu.

Biserica Greco-Catolică unită redactează la Blaj sub conducerea lui Alexandru Brama, organul său oficial : Foaia bisericească organ pentru cultura religioasă a clerului și a poporului. Aceasta avea să fie continuată de revista Unirea care avea un program bisericesc, cultural asemănător Telegrafului Român. Eparhia greco-catolică de Gherla publică ziare de specialitate omnilectică avansate preoților predicatori.

Toate aceste periodice, cu apariție mai scurtă sau mai îndelungată, abordau fenomene religioase specifice, teologice. În ianuarie 1907, profesorul Nicolae Bălan, a scos la Sibiu Revista Teologică. Această revistă s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune reviste de specialitate în domeniul teologic.

Revista publică articole despre cultură, religie, istorie bisericească. Toate aceste periodice au participat la destinele noastre, participând în mod direct la marile evenimente care au hotărât soarta națiunii române. Totodată aaceste reviste bisericești sunt ca niște magazine istorice pentru Biserica românească.

Capitolul 3 – Catolicismul-trecut și prezent. Atitudinea ,,Revistei Catolice”

Prin intermediul acestui capitol dorim să scoatem în evidență o serie de evenimente premergătoare care ne vor aduce în prim plan unul dintre cele mai importante evenimente ale creștinătății și anume Marea Schismă. Aceasta este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică catolică și estică ortodoxă și a avut loc în anul 1054. Tensiunile dintre latinitatea creștină și cea greacă datează de foarte multă vreme, însă la producerea acestui eveniment au avut un rol primordial Papa Leon al IX-lea și Patriarhul Constantinopolului Mihai I Cerularie. Am prezentat pe scurt câteva caracteristici care să ne ajute să înțelegem mai ușor articolul prezentat de ,,Revista Catolică”.

Conform articolului intitulat Dezbinarea grecească, Biserica este numită ca fiind columna susținătoare a adevărului care a fost zidită pe fundamentul Apostolilor și a Profeților. Aceasta are o însemnătate deosebită deoarece aici este locul în care putem comunica cu Dumnezeu și locul în care ne putem ruga având parte de liniște și înțelegere.

Supremeția Bisericii a fost întotdeuna deosebită și neatârnată de supremeția Imperiului. Cu toate că încă din cele mai vechi timpuri s-au folosit termenii de de Biserica Latină și Biserica greacă, aceștia nu s-au folosit pentru a aduce la cunoștință faptul că ar exista două biserici, deoarece Biserica lui Hristos este numai una.

În ceea ce urmează, conform acestui articol voi descrie pe scurt istoria dezbinării grecești.

Conform ,,Revistei Catolice” dacă este să ne referim la Grecia aceasta de-a lungul timpului a produs mulți înțelepți păgâni, precum și foarte mulți înțelepți și eroi Christiani. Dintre acești înțelepți îi amintim pe: Atanasiu, Ioan Gură de Aur, Socrate, Platon, Aristotel. Biserica Christiană din Grecia a numărat numeroși bărbați învățători care au încercat din răsputeri să lupte împotriva celor care nu doreau binele Bisericii și erau împotriva bisericii.

,,Revista Catolică” ne aduce în prim plan unii dintre cei mai cunoscuți oameni care nu au fost de acord cu doctrinele bisericii și care nu au crezut în puterea divină au fost Ariu, Nestoriu. Însă după cum se precizează și în articol vor veni vremuri în care binele va fi înfrânt de rău, iar spiritual de dezbinare avea să prindă contur. Prima dezbinare avea să se producă în secolul IX prin Foțiu.

Barda unchiul împăratului Michail deoarece nu a putut să-l înduplece pe Patriarhul Ignațiu să promoveze incestul și scandalurile, în care acesta dorea să trăiască, acesta avea să apeleze la împăratul din acea perioadă să-l alunge pe Ignațiu din scaunul de patriarh și să-l pună în loc pe Foțiu.

Foțiu era un om fățarnic, deplin, ipocrit care era de acord cu fărădelegile. La interval de numai șase zile acesta avea să devină Patriarh. Patriarhul avea să nu-l asculte pe Foțiu și nu dorea cu nici un preț să plece de la Patriarhie deoarece acesta știa că plecarea lui de la Patriarhie nu este corectă, iar acesta nu a greșit cu nimic. Foțiu a fost atât de malefic încât avea să răspândească vestea cum că Ignațiu a abdicat, iar el poate să-i ia locul liniștit. Marii capi ai bisericii de atunci au judecat în favoarea lui Ignațiu, dar Foțiu a inventat și avea să-și aducă sieși o sențință favorabilă.

Potrivit ,,Reviste Catolice” Foțiu a adus o serie de calomnii și blasfemii la adresa Pontificelui și a Bisericii Apusene, lovind totodată în doctrina acesteia despre purcederea eternă a Spiritului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul în care acesta va preciza faptul că își va crea o doctrină a sa cu ajutorul căreia intenționa să facă foarte mult rău.

Mai târziu însă Barda avea să fie omorât mai exact în anul 866, iar împăratul Michail în anul 867. Se va instala la conducere un nou împărat pe numele său Basiliu care îl va alunga pe Foțiu și-l va restitui pe Ignațiu. Din păcate Patriarhul Ignațiu a mai trăit câțiva ani deoarece avea să se stingă la data de 23 octombrie 877. La Conciliul ecumenic al VIII-lea care a avut loc în anul 869 se va aduce în discuție condamnarea lui Foțiu. În tot acest timp Foțiu nu a recunoscut și nici nu a mărturisit că ar fi vinovat de ceva.

,,Revista Catolică” ne scoate în evidență faptul că după foarte multe încercări de a ajunge să conducă tronul Patriarhal, Foțiu va reuși într-un final ceea ce și-a dorit cu toate că nu era persoana potrivită pentru acest lucru. Împăratul Basiliu s-a născut în Macedonia și provenea dintr-o familie de părinți săraci și necunoscuți.

Foțiu fiind un tip foarte abil a știut că dacă îi va aduce laude împăratului acesta va fi privit cu ochi buni de către acesta, iar visul lui se poate îndeplini mai ușor și mai rapid. Foțiu avea să facă o carte împreună cu Niceta punându-l pe cel din urmă să plece cu această carte la împărat.

Văzând că această carte este foarte veche și că doar Foțiu a putut preciza caracteristici despre aceasta împăratul rămâne uimit și dorește să-l primească în grațiile lui pe Foțiu. Odată cu intrarea în grații a împăratului, Foțiu începe să primească funcții episcopale, iar visul acestuia a devenit realitate.

,, Revista Catolică” ne aduce la cunoștință faptul că foarte mulți scriitori din acea perioadă aveau să-i critice pe mai marii bisericii deoarece au acceptat să lucreze cu acest Foțiu care era un personaj malefic și ipocrit, care nu urmărea interesele bisericii. Unul dintre cei învinovățiți este Ioan al VIII-lea. Toți scriitorii scot în prim plan faptul că Foțiu ar fi falsificat epistolele Pontificelui Ioan VIII.

Articolului din ,,Revista Catolică” ne scoate în evidență faptul că în anul 886 avea să se stingă din viața Împăratul Basiliu, iar astfel se spune că ar fi încetat și desbinarea răsăriteană, la tron avea să-i succeadă Leon înțeleptul care ascultând de sfaturile tatălui său avea să-l alunge pe Foțiu. Dezbinarea grecească avea să continue și după Foțiu în timpul lui Michail Paflagoniu. Acesta avea să exileze o serie de oameni care doreau această dezbinare grecească dintre care amintim Michail Cerular, care la fel ca și Foțiu avea să ajungă la conducerea Patriarhiei prin diverse mijloace care nu erau demne și corecte.

Ținând cont de acest lucru Leon al IX-lea, care era la curent cu acuzele și pretențiile lui Cerular a îndreptat către episcopul Leone de la Acrida o epistolă în care vorbește despre acest Cerular și despre intențiile acestuia lipsite de onoare. Acesta a mai trimis și trei delegați la împăratul Constantin Manomachul care au fost primiți foarte călduros.

Acești delegați doreau să-l înștiințeze și pe patriarhul Mich însă acesta nu a dorit să-i primească sau să vorbească cu ei. Văzând că patriarhul nu dorește să-i primească Episcopul Leon avea să emită o carte de excomunicare în contra lui în 6 iulie 1054 depunând-o pe altarul bisericii Sofie înaintea clerului și poporului.

Articolul din ,,Revista Catolică” ne specifică faptul epistola era adresată tuturor fiilor din toate bisericile catolice și în care se aduce la cunoștință despre situația dezastroasă în care s-a ajuns. Acesta este foarte revoltat de faptul că Celular a fost numit Patriarh fără a avea acest drept și atrăgând atenția asupra faptului că se întâmplă lucruri grave care trebuie să înceteze deoarece Biserica Catolică este o biserică în care trebuie să domine iubirea și nu ura între vrăjmași.

Episcopul Leon spune despre Ariani în această epistolă că botează după ce oamenii au fost botezați în numele Sfintei Treimi, că Donasticii spun că în afară de biserica greacă nu există în lume nici biserică adevărată nici preoțime adevărată, Nicolaiții permit și aprobarea căsătorie trupești în Miniștrii Altarului, Severianii precizează faptul că legea lui Moise ar fi blestemată.

Conform ,,Revistei Catolice” , Episcopul Leon vrea să tragă prin această epistolă un semnal de alarmă asupra faptului că ei s-au săturat să fie batjocoriți spunând că această credință catolică este pe cale să se piardă prin despărțirea Scaunului Apostolic și a tuturor Părinților celor 7 Concilii și a întregii biserici catolice.

Leon continuă în epistola sa, să aducă la cunoștință faptul că Patriarhul este ales pe nedrept și că nu are ce să caute la conducerea Patriarhiei deoarece acesta a falsificat foarte multe documente foarte importante.

,,Revista Catolică” ni-l aduce în prim plan pe Cerular care după cum am precizat avea să ascundă această excomunicare și a pus în locul acesteia alte documente care nu îl priveau pe el. Acest lucru avea să se afle de către împărat având să stârnească mânia acestuia. Cerular avea să primească în cele din urmă un original cu privire la excomunicarea sa demonstrând astfel că acesta a falsificat documentul.

Conform ,,Revistei Catolice” Cerular avea să facă ultimele încercări de a rămâne Patriarh scriindu-i lui Petru din Antiochia însă nimeni nu a mai dorit să-l ia în seama, se spune conform articolului că Delegații nici măcar nu mai doreau să-l salute pe Cerular. Patriarhul din Antiochia în momentul în care a văzut epistola scrisă de Leon al IX-lea a recunoscut că această epistolă arată adevărul, iar intențiile episcopului Leon au fost unele demne de catolici. Cu privire la Cerular acesta a recunoscut că a falsificat o serie de documente care au scos în evidență viclenia sa și necinstea acestuia.

Acesta era pe cale să creadă ce a scris Cerular deoarece acesta avea influență la Curtea împărătească și era în legitimate să creadă mai mult în vorbele acestuia. Antiochia a recunoscut că a greșit și a spus totuși că nu tot ceea ce a scris Cerular avea să fie crezut. Acesta a fost de acord cu faptul că Cerular a scris aceste lucruri doar cu scopul de a ieși bine în fața împăratului și în fața poporului el neavând la baza adevăratele credințe ale catolicismului, nefiind o persoană care dorește să facă bine oamenilor din comunitatea acestuia.

,,Revista Catolică “ prin intermediul acestul capitol ne aduce la cunoștință faptul că Antiochia avea să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru faptul că aceste falsuri au ieșit la iveală și că nu au fost trecute cu vederea ținând cont că aceste lucruri puteau face un rău și mai mare catolicilor.

Cu privire la moarte lui Cerular ,,Revista Catolică” nu ne precizează foarte multe aspecte însă ne dă de înțeles faptul că foarte mulți greci aveau să se îndepărteze de latini cu o ușurare nemaivăzută. În anul 1204 Cruciații aveau să cuprindă prin asalt Constantinopolul dorind să înființeze un imperiu și un patriarh latin. Această formare a imperiului avea să aibă și o parte ascunsă și anume aceea de a mări preocupările contra bisericii catolice.

Articolul din ,,Revista Catolică” ne precizează că la apărarea bisericii catolice există doi oameni care se spune că au fost trimiși de Dumnezeu pe numele lor Francisc și Domenic, doi principi fiecare cu ordinul lor călugăresc. Una dintre cele mai grele încercări a fost dezbinarea grecească. În anul 1232 aveau să plece către Nicea și Patriarhul neunit Constantinopolitan pe nume German și cinci Călugări Minori. Aceștia au fost primiți cu bunăvoință ascultând cu plăcere vorbele lor legate de unire scrise lui Gregoriu al IX-lea. Gregoriu al IX-lea avea să le răspundă și să le spună că își dorește aducerea grecilor la unitatea bisericii. Pentru a duce la bun sfârșit acest lucru Gregoriu avea să trimită și el pe Hazmo și pe Rudolf la Nicea. Aceștia au fost primiți foarte călduros de către împăratul Paleolog cât și de Patriarh. Pentru o vreme lucrurile s-au liniștit însă unirea grecilor nu s-a produs în adevăratul sens al cuvântului.

,,Revista Catolică” ne aduce în prim plan aspecte cu privire la unirea grecilor, aveau să se discute și în timpul lui Inocențiu al IV-lea. Acesta s-a folosit în demersul său de Min. Laurențiu, Legat Apostolic pentru Răsărit în Grecia. Năzuințele lui Laurențiu au avut sorț de izbândă deoarece au dus la unirea cu Sfântul Scaun a episcopilor din Cipru.

Conform ,,Revistei Catolice” în momentul în care Constantinopolul a fost ocupat de latini patriarhul latin a fost silit să fugă, iar împăratul grec a fost nevoit să-l readucă în Scaunul patriarhal Constantinopolitan pe patriarhul grec Arseniu, dar la scurt timp avea să fie alungat și acesta. Din acel moment dezbinarea avea să se resimtă foarte puternic. Nu numai că această dezbinare avea să fie produsă nu numai de latini ci și de greci.

Împăratul Paleolog a încercat să reia tratativele de unire trimițând delegați la Papa Urban al IV-lea. Acesta a trimis delagați chiar și la regale Franței pentru a rezolva această problemă însă fără să aibă un ecou prea mare. După o serie de succesori care au încercat să repare această dezbinare a grecilor în data de 17 iunie la 8 zile după moartea Patriarhului Iosif toții prelații greci în afară de Marcu din Efes aveau să voteze pentru unire. Decretul acestei uniri a fost publicat în limba latină și greacă în sesiunea ultimă ținută în 6 iulie.

La aflarea acestei vești toată lumea exalta de bucurie. După această bucurie provocată de decretul unirii cine ar fi crezut că vor apărea din nou dubii cu privire la unire. Mulțimea de popor din Constantinopol a venit înaintea Prelaților care se întorceau de la Conciliu.

Foarte mulți oameni după cum ne este precizat în acest articol din ,,Revista Catolică” aveau să se lepede de credința unirii și astfel aveau să conlucreze cu Marcu din Efes care i-a îndemnat pe oameni din nou la neunire. Aveau să vină vremuri grele pentru Constantinopol deoarece acesta avea să fie cucerit de către otomani în una din cele mai importante bătălii ale istoriei care poartă denumirea de căderea Constantinopolului în data 29 Mai 1453. Biserica avea să fie profanată, iar oamenii care nu erau musulmani erau batjocoriți. Constantinopolul avea să fie acum sub tutela otomanilor.

,,Revista Catolică” ne aduce în prim plan această catastrofă înfricoșătoare a Creștinismului despre care spune că nu poate fi privită altfel decât ca o pedeapsă a cerului, luând în considerare faptul că biserica greacă neunită a pățiț așa de multe în ultimul timp. Această unire va fi susținută și de către Patriarhul Iosof, dar și de către Gregoriu care s-a luptat împotriva celor care nu doreau unirea. Patriarhii erau puși de către turci cu scopul de a fi pe placul sultanului. Ioasaf Cusa este un patriarh pus la îndemnul sultanului.

Această cădere a Constantinopolului avea să aibă o urmare nefastă.

3.1. Catolicismul-aspecte ale activității misionare

Catolicismul are o parte foarte frumoasă și anume misiunile catolice desfășurate pe aproape toate continentele lumii cu scopul de a încuraja și ajuta oamenii cu diferite probleme în special cele de sănătate. La aceste misiuni au contribuit preoți, episcopi care au încercat să aducă o rază de speranță în viața oamenilor. Este foarte important de menționat faptul că aceste misiuni nu au fost făcute din obligație ci din dăruire și compasiune pentru semenii aflați în suferință. În ceea ce privește modul de desfășurare al acestor misiuni cu privire la numărul preoților și al episcopilor care au participat, problemele cu care s-au confruntat la fața locului vor fi detaliate pe întreg parcursul acestui subcapitol.

În articolul ,,Misiunile Catolicismului” din ,,Revista Catolică” ni se aduce în prim plan faptul că una dintre însușirile cele mai de frunte și totodată una dintre notele sau semnele cele mai bine definite prin care se poate cunoaște adevărata Biserica a lui Iisus Hristos este catolicitatea. Din această ramură a catolicismului amintim greo-catolicii care precizează ca fiecare are loc la această religie spunând că ei respectă atât doctrinele Vechiului cât și noului Testament.

Acesția afirmă că nu se compun doar din membrii unei singure națiuni, afirmând totodată că nici nu își doresc acest lucru, din contră ei doresc la această religie să se extindă la toate națiunile, iar reperele acestora foarte bine ancorate să se transmită din generație în generație. Toți oamenii sunt bine veniți în această mare familie a catolicismului să se iubească ca frații, să formeze o singură familie cu scopul de a-l sluji pe unicul fiu a lui Dumnezeu și anume Domnul Nostru Iisus Hristos.

Aceasta este reperul, dar și conceptual universal al catolicismului și al religiilor care îl formează mărturisirea uneia și aceleeași credințe și formarea unei societăți în care să domine pacea și iubirea: ,, și într-una, sfântă, catolică și apostolic Biserică’’. Misiunea catoliscismului este aceia de a răspândi catolicismul pe înreg pământul.

Cu ajutorul acestui articol ,,Revista Catolică” ne aduce în prim plan modul și felul în

care a fost răspândită credința creștină.Totul a început printr-o minune surprinzătoare care a avut loc la Ierusalim când Apostolii sub tutela Spiritului Sfânt au început să vorbească în toate limbile pământului învățăturile lui Dumnezeu.

În articolul din ,,Revista Catolică” ni se povestește faptul că la fața locului se aflau foarte mulți oameni care au rămas surprinși de cele văzute și auzite. Oamenilor nu le venea să creadă că apostolii vorbesc în aproape toate limbile pământului. La acea adunare se aflau persoane din diferite colțuri ale lumii dintre care amintim: Egipteni, Romani, Iudei, Critenii, oameni care locuiau în Messopotamia. Vorbind în toate aceste limbi oamenilor le-a fost mult mai ușor să înțeleagă învătăturile Domnului, astfel că numărul credincioșilor a crescut vertiginos în scurtă vreme. Ulterior această misiune a fost preluată și de alți oameni de bine care au dorit să propovăduiască învățăturile Domnului de-a lungul veacurilor.

Întorcându-ne în zilele noastre Vasile Lucaciu precizează că nu s-a schimbat nimic de atunci cu privire la dăruirea Bisericii Catolice de a răspândi aceste învățături ale Domnului. Pentru a întări această convingere Vasile Lucaciu ne scoate în prim plan descrierea unui ilustru protestant pe nume Macaulay caer afirmă despre Biserica Catolică ca până și acuma mai trimite misionari până la regiunile cele mai îndepărtate ale lumii tot la fel de conștiincioși, cum au fost și cei care au ajuns până la Kent cu Augustin.

Aproape în toate regiunile globului unde au avut loc misiuni catolice, prezente au fost și misiunile protestante însă aceste misiuni protestante nu au avut același ecou ca și misiunile catolice.

Personalul misiunilor catolice prin prisma ,,Reviste Catolice” este foarte bine stabilit, iar acesta se recrutează din ordinele și din congregațiile religioase, iar în rânduri mai mici chiar și dintre membrii clerului secular. Un loc provilegiat dacă vorbim despre aceste misiuni catolice îl ocupă Iezuiții. În afară de părțile europene iezuiții au fost dintotdeuna foarte bine văzuți de către istoricii protestanți. După Iezuiți în ceea ce privesc misiunile cu caracter religios putem să-i plasăm și pe Benedictini, Carmelitani, Dominicani, Franciscani, Reformații, Basilianii, iar apoi putem aminti și câteva Congregațiuni: Patimilor D. N. I. Hristos, a Mântuitorului, a Spiritului Sfânt.

,,Revista Catolică” ne prezintă detaliat Colegiile cele mai importante care au jucat un rol important în ceea ce privește formarea misionarilor, care vor lua parte la aceste misiuni catolice dintre care amintim: Colegiul Urban de Propagandă de fide, Colegiul Englez, Colegiul Irlandez. Pentru a avea o perspectivă cu privire la numărul preoților care participau la aceste misiuni fie că vorbim despre misiuni catolice, fie că vorbim despre misiuni din partea altor religii vă ofer câteva informații despre numărul acestora.

Misionari Preoți ………………………………… 22.950

Misionari Preoți Indigeni…………………….. 789

,,Revista Catolică” ne familiarizează și cu notițe legate de modul și felul în care misionarii au parcurs aceste drumuri lungi cu scopul de a arăta învătăturile Domnului Nostru Iisus Hristos și a le desluși oamenilor tainele credinței. Înainte însă de toate aceste lucruri vom face o întoarcere în timp pentru a vedea situația anilor 1888. Caracteristica cea mai importantă a acestui an a fost liniștea relativă de care s-a bucurat Apostolatul. Cu toate că în unele misiuni catolice din Extremul Orient se simt urmările războiului franco-chinez, Biserica a fost lăsată totuși în pace, iar Papa Leon al XIII-lea a fost lăsat să-și serbeze Jubileul. În Europa ardoarea cu care pelerinii au ajuns la Treptele Tronului Papal a demonstrat acțiunea din ce în ce mai preponderentă a Papatului. Însă având în vedere că nu era un an tocmai liniștit, inamicii nu au depus armele, iar chestiunile politice nu au încetat.

Având în vedere toate aceste lucruri amintite mai sus, schismaticii, necredincioșii s-au plecat în fața marelui Suveran Pontif și anume Papa Leon al XIII-lea și nu au tulburat desfășurarea acestei sărbători a suveranului. Asia nu avea să participe la sărbătorirea Supremului Pontife. În jurul lui Leon al XIII-lea aveau să se supună foarte mulți Păstori de la toate Bisericile din lume. Ceea ce a dus la importanța acestui Jubileu au fost și felicitările venite din partea Guvernelor, fie prin adrese de felicitări, fie prin darurile ce au fost expuse la Expoziția din Vatican. În ceea ce privește aceste daruri nu a avut importanță valoarea acestora ci faptul că acestea au fost dăruite din suflet pentru Papă. O altă chestiune interesantă cu privire la cadouri este proveniența acestora. Este foarte frumos să primești cadouri de la persone dragi ție din toate colțurile lumii.

Articolul din ,,Revista Catolică” ne familiarizează cu expoziția care poartă numele de Montieur de Rome. Pe Suveranul Pontif l-au impresionat nu atât valoarea darurilor ci diversitatea acestora. A primit tot felul de daruri începând cu bogățiile naturii, aurul, argintul, dar și țesături alese special. Ceea ce este foarte important de menționat este faptul că papa nu avea să păstreze toate aceste lucruri primite cadou, o bună parte a acestora fiind donate în toate colțurile lumii cu scopul de a-i ajuta pe oamenii care nu au o situație foarte bună din punct de vedere financiar.

Articolul revistei ne ajută să înțelegem și să descoperim faptul că Sanctitatea Sa Leon al XIII-lea va trimite o bună parte a acestor obiecte în partea asiatică. A ales să facă acest lucru deoarece a considerat că în acea zonă este o nevoie mai mare și urgentă de aceste cadouri. Misiunile Catolice în această zonă au o importanță deosebită deoarece zona nu se află intr-o situație tocmai plăcută din cauza foametei care se prezintă în zonă. Papa Leon este de părere că în zonă se desfășoară o luptă continuă a episcopilor contra persecuțiilor violente înfăptuite de către Mandarini.

,,Revista Catolică” prin acest paragraf vrea să scoată în evidență bunătatea Papei Leon care fără să se găndească o clipă că ar putea păstra acele cadouri decide să le doneze.

O misiune foarte important care a avut loc tot pe continental Asiatic a fost cea din Vizagapatam. În această zonă datorită pătrunderii catolicismului aveau să se formaze o biserică condusă de Mgr. Tissot.

,, Revista Catolică” ne familiarizează cu o serie de călătorii făcute în Asia cât și în Africa unde și aici prezența catolicilor a fost vizibilă și cu schimbări în bine. La fel ca și în Asia și în Africa se poate constata progresul bisericii catolice.

O misiune important care a avut loc în această zonă a fost cea din Zangueber unde catolicii au răspândit catolicismului și învătăturile acestuia. O altă categorie aparte o constituie monacii Misiunilor africane din Lion care au găsit foarte multe popoare deschise și dispuse a le asculta învățăturile. În această zonă avea să se nască Congregația Părinților Francisc de Sales din Troyes.

,,Revista Catolică” ne aduce la cunoștință faptul că preluarea negrilor și folosirea lor drept sclavi nu a fost privit cu ochi buni de către catolici și au refuzat categoric acest lucru. Această inițiativă a fost imediat salutată de Marele Cardinal African având un respect deosebit pentru această decizie.

Cu privire la această chestiune catolicii au spus că este lipsită de umanitate și de onoare. În Algeria a avut loc invazia lăcustelor care a lăsat urmări grave asupra populației. În această privință catolicii l-au trimis în misiune pe episcopul de Constantina care a alinat multe suflete triste lovite de acest eveniment neplăcut. Episcopul avea să se roage pentru oamenii din această zonă care au fost supuși unor încercări grele în ultimul timp dintre care mai amintim și foamea din anul 1868. În continuare ni se aduce la cunoștință și despre afecțiunea Statelor Unite cu privire la aceste misiuni catolice.

Despre toate aceste misiuni desfășurate pe teritoriul African americanii au numai cuvinte de laudă. Ei aduc la cunoștință faptul că aceste misiuni sunt pentru ajutorul oamenilor.

,,Revista Catolică” nu uită să precizeze faptul că din peisaj nu au putut să lipsească Oceania și Australia în ceea ce privesc misiunile catolice, unde Opera lui Dumnezeu prosperă într-un mod cât se poate de plăcut. În ceea ce privește aceste zone Sfântul Scaun a numit de curând un Vicar apostolic pentru insulele Fujii. Alți oameni importanți ai bisericii greco-catolice au grijă de leproșii din Insulele Molokai. Religioșii S. Inimi din Issodun au învins în Noua Guinee toate dificultățile.

Nu numai că au fost ajutați oamenii din aceste zone, cu ajutorul neofiților aveau să descopere în explorațiunile lor apostolice un râu necunoscut până atunci geografilor. În ceea ce-l privește pe episcopul Navarre, acesta avea să afle că a fost onorat cu titlul de arhiepiscop de către Leon al XIII-lea datorită stimei și respectului pe care Sanctitatea Sa o arată făță de episcop.

În ceea ce urmează în acest articol din ,,Revista Catolică” ni se aduce la cunoștință despre una dintre cele mai însemnate și periculoase misiuni catolice.

Având în vedere faptul că am pomenit de leproșii din Molokai un rol important în această chestiune avea să-l joace părintele Conrardy, eroul misionar cum mai este numit. Se spune despre acest părinte că s-a închis în colonia leproșilor din insula Morakay pentru a-i fi de ajutor Părintelui Damian în Apostolatul acestuia. Toate aceste lucruri amintite mai sus sunt întâlnite într-o epistolă. În această epistolă ni se aduce în prim plan că prima sosire a părintelui Conrardy avea să fie făcută la spital unde avea să întâlnească cazurile cele mai grave.

Părintele ajuns la fața locului încearcă să facă o descriere a locului în care a ajuns, dar este stupefiat și cutremurat de cele văzute. Aceasta precizeayă faptul că este foarte neplăcut să vezi așa ceva specificând faptul că oamenii aveau urechile, nasul, obrazul umflat, iar unii tineri conform descrierilor părintelui au vârsta de șapte-zeci de ani. Tot referitor la această vizită părintele spune că însuși bucătarii au luat această boală, dar rămân alături de pacienți. Acest lucru este de admirat și de apreciat spune părintele.

După părerea mea este de admirat și această inițiativă a părintelui care a venit din proprie inițiativă cu scopul de a sta lângă acești oameni fără să-I pese nici măcar o clipă că poate contacta această boală necruțătoare. Practic acesta își riscă viață pentru un scop nobil și anume acela de a sta cu oamenii aceștia, de a discuta cu ei pentru a-I face să uite de această boală care s-a abătut asupra lor.

Cu privire la altă misiune catolică care debutează cu un success este cea a părintelui Zelle. Articolul din ,,Revista Catolică” ne scoate în evidență faptul că acesta a făcut o vizită în Beyruth pentru a inspecta școlile catolice din așa numita cetate. Aceasta avea să descopere că Universitatea catolică avea să câștige foarte mulți studenți, numărul acestora ajungând undeva în jurul sumei de cinci sute.

În Universitate pe lângă cursurile special de limbă franceză și arabă se mai propune și filosofia, teologia, medicina, farmacia. Un alt lucru foarte important de menționat este acela că pe lângă această Universitate aveau să se fondeze și alte șscoli și colegii frecventate și acestea de mii de elevi.

Ca și o concluzie la această misiune putem spune faptul că această zonă câștiga faima și gloria de altă dată pe care o avea în întregul Orient.

Concluzia finală referitoare la acest capitol este aceea că de-a lungul timpului aceste misiuni înfăptuite pe întreg teritoriul lumii au avut un ecou fantastic. Aceste misiuni trebuie amintite mereu deoarece cu ajutorul acestora foarte mulți oameni au fost ajutați și pentru moment prezența preoților le-a alinat oarecum suferința prin care treceau în acea perioadă.

Capitolul 4 – Aspecte ale identității confesionale

greco-catolice

Cu privire la reperele identității confesionale greco-catolice este foarte important de preciza relația greco-catolicilor cu Roma.

Bisericile catolice cunoscute sub numele de biserici greco-catolice reprezintă acele biserici care s-au format prin unirea unor mitropolii sau episcopii ortodoxe în deplină comuniune cu Biserica Romană. Denumirea de greco-catolici este folosită cu scopul de a face o distincție între bizantinii uniți adică ,,greco-catolicii” și cei neuniți cunoscuți ca ortodocși, ,,greco-orientali”.

Cei mai mulți greco-catolici trăiesc în jumătatea vestică a Ucrainei, dar există foarte multe comunități de greco-catolici și în România, Slovacia sau Ungaria. . Cu privire la Organizarea oficială a Bisericii Române Unite ca parte a Bisericii Catolice s-a făcut în 6 iulie 1716, în vremea papei Clement al XI-lea Biserica Română unită cu Roma s-a format în urma unirii marii majorități a clerului și a credincioșilor Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei.

La acea vreme putem spune faptul că o mică parte dintre credincioși nu au dorit să adere la actul de unire. Bisericile Greco-Catolice din România au apărut în urma unirii cu Biserica Romei a unei părți a credincioșilor ortodocși din țară. Această unire avea să se manifeste și în timpul lui Vasile Lucaciu adică în perioada anilor 1852-1922, dar avea să cunoască unele modificări. În anul 1853 printr-o bulă papală papa Pius al IX-lea a ridicat Epsicopia Română Unită de Făgăraș și Alba Iulia la rangul de mitropolie. Astfel Biserica Română Unită cu Roma a devenit provincie bisericească de sine stătătoare, subordonată direct Sfântului Scaun ieșind de sub jurisdicția arhiepiscopului primat al Ungariei.

,,Revista Catolică” în ceea ce urmează ne scoate în evidență un alt reper după părerea mea al identității confesionale Greco-Catolice românești care va ieși la iveală foarte bine și în urma unei propagande care se va face în România. Într-un ziar din Sibiu avea să fie publicat un articol defăimător cu privire la catolicism și totodată la greco-catolici.

Semnatarul acestul articol avea să precizeze faptul că o fetiță care nu era de religie catolică avea să treacă la religie romano-catolică. Acesta avea să scrie în articolul lui despre această fetiță cum că ar fi victima unui fanatism înfiltrat și de aceea ar fi trecut la religia romano-catolică, iar de vină pentru această situație ar fi personalități importante ale catolicismului.

Tot în acest articol din ,,Revista Catolică” ni se aduce la cunoștință faptul că Biserica catolică ar lucra după un plan bine pus la punct pentru lățirea catolicismului și convertirea cât mai multor oameni la această religie. În articol autorul se referă la catolicismul latin, cu toate dependențele lui. Acesta va aduce în prim plan faptul că greco-catolicismul n-a putut să se afirme până acuma deoarece oamenii nu au putut să dea vreo însemnătate acestei confesiuni.

Ca urmare la aceste afirmații reacția românilor care au această religie nu a întârziat să apară. Cu ajutorul Revistei lui Vasile Lucaciu aceștia își vor exprima regretele cu privire la ceea ce s-a scris fiind de-a dreptul stupefiați de cele afirmate. Aceștia au spus că se simt foarte jigniți deoarece mulți dintre puternicii dilei aveau să uneltească între ei pe contul conștiinței noastre.

Vasile Lucaciu în ,,Revista Catolică” avea să publice un articol cu scopul de a desluși dilema cu fetița care a trecut la altă religie. Ni se aduce la cunosștință că această domnișoară poarta numele de Natalia Cantilly, fiica domnului Doctor Cantilly din Ploiești.

Aceasta este elevă la mănăstirea călugărițelor ,,Ursuline’’. În data de 24 mai această domnișoară avea să se prezinte cu doi martori la oficiul parochial din Sibiu. Aceasta a vorbit în limba germană și a delarat că este hotărâtă să treacă la religia romano-catolică. Domnul protopot de atunci i-a spus că nu poate lua act de această hotărâre a domnițoarei explicându-I că aceasta nu aparține unei parohii din Sibiu, ci la parohia la care aparțin părinții ei în România. Tânăra a spus că nu poate să meargă la Ploiești deoarece ea locuiește de doi ani în Sibiu.

În ceea ce urmează ,,Revista Catolică” ne povestește demersurile fetiței în schimbarea religiei.

Domnișoara a precizat că după cunoștințele ei o persoană care petrece șase săptămâni în raionul unei parohii, devine membru al acelei parohii. Aceasta a mai spus că dorește neapărat să treacă la religia romano-catolică indiferent de spusele părinților legat de această chestiune.

În data de 7 Iunie fata avea să se întoarcă din nou cu doi martori tot pentru aceeași problem și anume aceea de a trece la religia romano-catolică. Domnul Hannia care era present atunci în acea parohie avea să-I explice încă o dată arătându-I un articol din legea 53 din anul 1868, care normează trecerile religioase în statutul lor, că nu se pot aplica asupra unui copil ai cărei părinți nu locuiesc în România, iar cu toate că este domiciliată în România, nu este independentă, ci este adusă la școală și stă tot timpul sub îngrijirea părintească.

În aceeași zi părintele Hannia avea să le aducă la cunoștință părinților fetei printr-o scrisoare adresată acestora despre ceea ce dorea să facă fiica acestora însă părintele nu a primit nici un răspuns din partea acestora.

Făcând referire la acest articol în ,,Revista Catolică” ni se aduce la cunoștință faptul că nu a deranjat foarte mult conținutul însă finalul avea să fie lipsit de orice fel de bun simț, iar dorința de a spune lucruri rele despre catolicism și despre Greco-catolici nu încetează. Vasile Lucaciu avea să precizeze referitor la cazul fetiței că autorul s-a oprit doar asupra acestui caz și doar asupra catolicismului și greco-catolicilor dorind cu orice preț șă strice imaginea acestei confesiuni. Părintele Lucaciu amintește și alte familii care și-au trimis copii la Berlin, la institut de caracter confessional luteran, dar și la Munchen într-un internat cosmopolit și interconfesional. Ar mai fi de amintit și Geneva sau Paris.

Prin intermediul ,,Revistei Catolice” Părintele Vasile Lucaciu condamnă această procedură care în opinia lui nu este de bun augur. Educația primită în aceste instituții este una clasică, sufletul umplându-se de o serie de informații stiințifice bune și frumoase, dar în cele mai multe cazuri inima rămâne necultivată.

Tot referitor la aceste institute se precizează că mintea rămâne foarte luminată și plină de informații, însă inima rămâne dezgustată și de foarte multe ori pradă a deșertăciunilor. Referitor la toate aceste lucruri spuse de părintele Vasile Lucaciu acesta ține morțiș să amintească din nou faptul că domnul Hannia a trimis o scrisoare părinților acestei fete prin care o înștiințează de ceea ce vrea să facă, dar fără success însă deaorece părinții nu i-au răspuns la această scrisoare. La toate acestea se mai adaugă și argumentul conform căruia în biserica lui Hristos trebuie primit oricine indifferent de religie.

Fiind foarte supărați pe apariția acestui articol Vasile Lucaciu precizează că el nu vede rolul unui astfel de articol numai dacă cineva nu dorește să facă rău unei confesiuni sau unui cult religios. Tot acesta spune că aproape toate vorbele scrise în acest articol pot fi comparate cu niște halucinații. Se vorbește foarte mult în necunoștință de cauză, iar lipsa de bunătate și de înțelepciune se citește în fiecare vorbă din articolul respectiv.

Cu ajutorul ,,Revistei Catolice” ,Vasile Lucaciu poate oferi răspunsuri oamenilor care sunt de rea credință precizând faptul că un suflet de român adevărat nu poate să vorbească așa de urât referitor la o religie, iar dacă cineva dorește să facă acest lucru este foarte important ca acest lucru să fie făcut cu bun simț și bunătate. Preotul Lucaciu spune despre acest articol că nu găsește logica acestuia și nu înțelege unde pleacă și unde dorește să ajungă cu acest articol.

Espunerea unor fapte și evenimente, nu justifică de loc reflecsiunile și amenințările manifestate cu atâta indecență și învinuirile aruncate în mod nesocotit asupra acolora care au făcut câte ceva pentru această țară, iar scopul acestor personae nefiind altul decât acela de a urmări progresul și a face lucruri și fapte cu scopul de a aduce cinste acestei țări.

Referitor tot la acest articol titularul acestuia dorește să arate și niște deosebiri între romano-catolici și Greco-catolici, deosebiri despre care Vasile Lucaciu spune că nu le identifică corect precizând despre acesta că obscuritatea și rea voință îl împiedică să spună adevărul dorind tot timpul să spună numai minciuni.

Deosebirea cintre cele două confesiuni este total neinspirată după cum a precizat și mai sus conform spuselor lui Vasile Lucaciu. Acesta spune că între cele două confesiuni nu există o deosebire la nivel intern, el observă numai o deosebire la nivelul manifestărilor externe a credinței catolice, care poartă numele de rit, ceremonie.

Dacă este să ne referim la aceste manifestări externe acestea nu sunt definitorii în ceea ce privește diferența sinceră dintre cele două culte, Vasile Lucaciu face referire la spiritul etico-teologic a acelui cult, din care ca din un izvor avea să derive manifestațiile în viața oamenilor, care au adoptat o credință sau alta. Indiferent că vorbim despre greco-catolici sau romano-catolici obiectivele acestor religii sunt la fel, iar popoarele care au adoptat aceste religii trebuie să urmărească voia lui Dumnezeu.

În articolul din ,,Revista Catolică” despre greco-catolicism preotul Lucaciu spune că a reușit să se afirme, dar totodată avea să le arate oamenilor din această confesiune drumul spre aspirațiile pe care aveau să le îndeplinească. Făcând o paralelă la acest articol Vasile Lucaciu își aduce aminte de o persoană care a scos din Sfânta Scriptură argumentul pentru o teză de a sa absurdă. Argumentul acestuia a fost acela că nu există Dumnezeu. Tot așa si semnatarul articolului defăimător aduce o serie de minciuni după cum am precizat și mai sus care nu au nici o logică cu realitatea.

Tot prin intermediul ,,Revistei Catolice” Vasile Lucaciu afirmă despre catolicism că este o instituție divină, întemeiată cu scopul de a perfecționa omul, iar unele personae încearcă să strice aceste lucruri. Făcând referire tot la acest lucru Vasile Lucaciu afirmă că răutatea omenească nu poate pune piedici în calea catolicismului și a greco-catolicilor, deoarece greco-catolicii au niște principia foarte bine definite pe care le respect și de la care nu se abat cu ușurință. Aceștia au foarte bine dezvoltat principiul sublime de libertate cetățenească și individual, au foarte bine dezvoltate principiile legate de familie și viața social, pentru o bună funcționare a societății omenești.

Tot prin intermediul ,,Revistei Catolice” Vasile Lucaciu spune despre greco-catolici că se simt foarte jigniți de ceea ce scrie în articolul respectiv, dar și pentru că foarte multe persoane rău voitoare doresc să distrugă această religie și să o ducă în derizoriu reperele identității greco-catolice.

Greco-catolicii doresc să precizeze că nu se simt cu nimic mai presus de nimeni și de nimic, iar prin inițiativele lor nu urmăresc să facă rău nimănui, ei dorind să facă doar bine oriunde s-ar afla. Se aduce la cunoștință faptul că Identitate credințelor au contituit dintotdeuna între popoare anumite curente.

Ni se oferă un exemplu prin care ni se precizează că uneori ungurii protestanți își trimit elevii la universitățile din Germania protestantă, iar românii greco-catolici la Roma.

Vasile Lucaciu susține nefiind singurul care susține acest lucru că acest curent amintit mai sus este mai îndreptățit, mai sănătos, mai corespunzător destinelor noastre, care pe baza identității de rasă, ne conduce cu gândul la apropierea de Roma și în ceea ce privește problema legată de credință. Un argument prestigious care ne arată că această apropiere de Roma este legitimă este însuși istoria noastră națională.

De-a lungul timpului am fost desbinați de o serie de popoare care ne-au îndepărtat de Roma, iar unii dintre frații noștri au rîmas până astăzi desbinați. Românii catolici vor știi întotdeuna să găsească modalitatea cea mai plăcută prin care să răspundă fraților acestora fără să aducă injurii, iar aceștia nu vor avea alt cuget în minte și alt sentiment în inimă, decât următoarea frază: ,,Mărirea națiunii române prin catolicism’’.

Vasile Lucaciu folosindu-se de ,,Revista Catolică” atrage atenția asupra unui lucru îngrijorător și anume acela că foarte mulți oameni politici se folosesc de religii cu scopul de a face propagandă politică, dar și pentru a-și atinge scopurile lor meschine prin orice mijloace cu toate că uneori nu este deontologic și moral să facă așa ceva.

Făcând referire tot la politicieni Părintele Vasile Lucaciu amintește că Guvernul de la noi a desfințat seminarul Domnului Barbara din Viena, iar elevii seminariști re legie greco-catolică aveau să fie concentrați la seminarul din Pesta Ungaria. Această mutare a avut loc deoarece Guvernului nu-i convenea că la la seminarul din Viena copiii erau crescuți în spirit național român, iar în Ungaria avea să-i crească în stil patriotic sub tutela citez ,,soviniștilor noștri maghiari’’.

Cu ajutorul acestui articol din ,,Revista Catolică”, Vasile Lucaciu ne aduce în prim plan faptul această mutare este o uneltire împiedicând tinerii români greco-catolici din seminarul central de la Budapesta de a se putea întâlni în societatea literară-religioasă fără ca la această societate să se vorbească foarte mult despre chestiuni românești, iar societatea maghiară avea să facă presiuni cu un scop foarte bine stabilit și anume acela de a atrage cât mai mulți membri în societatea literară maghiară. Referindu-ne la Societateaa Ladislau din Budapesta, aceasta sub pretext religios, face propagandă politică între ciangăii din România, având să pună unele condiții foarte dure la adresa românilor după, cum se precizează în unele ziare, vizat fiind Arhiepiscopul Palma, căruia i se va spune să aibă grijă de interesele maghiarismului în România.

Cu toate că și această uneltire pătează imaginea greco-catolicilor aceștia au rămas uniți și nu si-au pierdut speranța și identitatea în propria credință și în propria religie.

Vasile Lucaciu atrage atenția asupra faptului că nu numai la greco-catolici există astfel de uneltire care duc la pătarea imaginii unei confesiuni ci și la ortodocși. Pentru a înțelege aceste chestiuni legate de greco-catolici Revista ne prezintă un congres foarte important pentru catolici care a avut loc în Viena la 29 și 30 Aprilie și 1, 2 Mai 1889.

În ceea ce urmează în ,,Revista Catolică” ni se povestește un Congres la care a luat parte și Contele Tarnowskz, membru în senatul imperial din Viena, și professor la universitatea din Cracovia.

Contele Tarnowskz avea să susțină un discurs festiv în care avea să descrie situația bisericii catolice în urma politicilor josefiniste din secolul trecut având să constate cu stupoare că acea situația încă nu s-a strămutat.

Aceasta a vorbit despre efectele josefinismului asupra catolicismului aducând la cunoștință faptul că acest curent avea ca și obiectiv înjosirea nivelului intelectual și religios al preoțimii catolice. Adepții acestui curent au mai vorbit și despre faptul că în momentul alegerii unui candidat pentru preoțime nu era foarte importante însușirile lui religioase ci mai degrabă buna lui dispoziție. Aceste vorbe aveau să aibă o influență dezastroasă asupra educației li activității clerului, dar totodată și asupra moravurilor acestuia.

Au fost făcute foarte multe uneltiri împotriva bisericii catolice și a greco-catolicilor însă aceștia au rămas demni și au reușit să contracareze aceste răutăți prin căi diplomatice. După cum se precizează la acest Congres, oameni de rea credință vor fi întotdeuna, iar acest lucru nu poate fi negat niciodată.

În mod firesc greco-catolicismul își construiește schema identitară bazăndu-se în primul rând pe argumentarea actului unirii cu Roma, în mod explicabil numai acest element avea să-i pună în evidență caracterul aparte, nota specifică, deoarece celălalt aspect, anume ritul răsăritean, nu face decât să sublinieze asemănarea cu ortodoxismul, și de aici îi periclitează identitatea sa distinctă. În anul 1735 episcopul Inochenție Micul avea să insiste asupra avantajelor de ordin politic, cultural, de statut juridic pe care trebuie să le procure Unirea religioasă populației românești.

Trebuie să recunoaștem că acestea constituie niște avantaje de ordin național, iar acestea vor fi recunoscute, în general de către toată lumea. Aceste avantaje aveau să fie recunoscute chiar și de către cei care mai târziu vor contesta greco-catolicismul. Papiu Ilarian spre exemplu, spre deosebire de Micu, avea să nege faptul că această unire cu Roma ar fi adus românilor vreo îmbunătățire de ordin politic, religios sau de ordin cultural. Papiu Ilarian avea să recunoască totuși că prin această unire cu biserica de la Roma avea să ni se deschidă o nouă eră în ceea ce privește cultura intelectuală.

Din păcate acesta mai aduce la cunoștință faptul că această unire este doar pe hârtie și mai este mult până la o apropiere cu adevărat de Roma. Întotdeuna în momentele dificile pentru greco catolici când identitatea le este amenițată, confesiunea pune un accent suplimentar pe relația cu Roma ci scopul de a evita dizolvarea specificului său în ortodoxie. Această apartenență la greco-catolicism nu reprezenta pentru credincioșii respectivi numai accederea la un statut politic și cultural mai bun, ci reprezenta în primul rând un factor de identitate confesională, religioasă.

Greco-catolicismul avea să-și construiască un sistem auto-legitimant bazat îndeosebi pe argument de natură ideologică. Greco-catolicismul avea să se prezinte pe sine, în primul rând, ca o modalitate de subliniere a identității noastre occidentale. O altă trăsătură a identității greco-catolice este apartenența la Latinism.

În ceea ce privește acest lucru putem spune că astfel se combate asumarea identității de tip răsăritean, această polemic fiind vizibilă în special prin atacurile la adresa grecilor.

Pentru aceste tendințe de combatere a identității răsăritene, grecii constituie o bună țintă datorită faptului că pot fi incriminați în raport cu aluzii negative contemporane dintre care amintim: dominația lor culturală asupra Principatelor și fanariotismul.

În momentul în care grecii se vor diminua ca prezență imaginea ostilă la adresa identității răsăritene avea să fie luată de către sârbi și ruși, ca simboluri ale ortodoxiei și identității confesionale adverse.

În anul 1746, Gherontie Cotore ilustrează perfect această multiplă legitimare ideologică a greco-catolicismului prin scrierile sale latinitate. Acesta în scrierilesale avea să suprapună Unirea religioasă peste ideea originii latine.

În alte scrieri ale sale acesta accentuează dramatic motivațiile necesității delimitării de greci. Face această afirmație deoarece consideră că grecii au fost pedepsiți de mania divină, prin căderea Constantinopolului sub turci, tocmai ca urmare a ruperii acestora de Biserica-mamă Roma.

Acesta spune despre greco-catolici că se află în aceeași situație, iar pentru a scăpa de această situație trebuie să se întoarcă la Biserica mamă și anume la alipirea de Roma.

O altă personalitate marcantă și anume Petru Maior avea să speculeze antagonismul dintre Răsărit și Apus dintre greci și italieni. Acesta spune despre greco-catolici că sunt frați cu italienii și că din această tabără trebuie să facă și ei parte. Acesta precizează faptul că singura șansă ar fi aceea de a ne alătura sub aceeași umbrelă din punct de vedere al identității religioase și a civilizației.

Acesta avea să ne precizeze faptul că greco-catolicii trebuie să se întoarcă la alfabetul latin menționând totodată faptul că trebuie să se lepede de alfabetul chirilic. Acesta ar fi un alt reper important în ceea ce privește identitatea confesională a greco-catolicilor.

Tot în același spirit avea să vorbească și Samuil Micu care încearcă să confecționeze o istorie a greco-catolicismului românilor chiar înainte de 1700, în ideea că respective confesiune, identifică destul de confuz, dar totuși indică adevărata noastră biserică.

Samuil Micu avea să-i pună pe români alături de romano-catolici, în lupta lor comună împotriva reformaților, la fel cum au fost alăturați împotriva schismei greco-ortodoxe. Cărturarul ne vorbește despre catolici cum că ar fi de lege latinească.

În ceea ce privește noțiunea de catholic nu era o mirare faptul că aceasta nu era deloc neobișnuită în vocabularul confessional al epocii.

În acea vreme până să autprii proiectului orthodox, de unificare bisericească din 1798 propuneau ca nouă structură ecleziastică să se numească,, biserica răsăriteană de rit grecesc orthodox adică catholic”.

Acesta dorește să precizeze faptul că în ciuda unor accidente trecătoare biserica română a fost dintotdeuna catolică adică unită cu biserica de Romei de la care își trage originile.

Valoarea identitară a catolicismului și a greco-catolicismului este promovată și de către urmașii Școlii Ardelene la jumătatea secolului al XIX-lea.

Theodor Aaron traduce în 1847 în Organul luminării, un material referitorla relația dintre romano-catolicism și greco-catolicism, pledând pentru identitatea de esență dintre cele două confesiuni. Aceasta mai aduce la cunoștință faptul că diferențele de rit trebuiesc respectate, dar fondul credinței, trebuie să rămână comun. Tot în paginile aceleași reviste, Timotei Cipariu avea să contribuie deasemenea la confecționarea unei identități istorice greco-catolice, scotând în evidență apropierea noastră de catolicismul apusean.

Acest catolocism apusean după părerea acestuia trebuie să nască o tradiție a bunelor relații reciproce.

Concluzii

În ceea ce privește concluzia cu privire la identitatea confesională din ,,Revista Catolică” a lui Vasile Lucaciu o voi preciza în ceea ce urmează făcând totodată și un rezumat la cum s-a ajuns la această identitate confesională.

În primul capitol în care am vorbit despre lupta lui Vasile Lucaciu pentru emanciparea românilor-ardeleni am prezentat o serie de chestiuni definitorii care au dus la această emancipare.

Un rol important după cum precizează și titlul capitolului l-a avut și Vasile Lucaciu. Pentru a putea vorbi despre o identitate națională în adevăratul sens al cuvântului trebuie să aducem în prim plan și demersurile premergătoare care s-au dovedit a fi necesare cu privire îndeplinirea acestei îdentități naționale și totodată și a celei confesionale.

După părerea noastră în acest capitol Vasile Lucaciu în acest capitol nu s-a dat bătut nici o clipă cu privire la îndeplinirea visului secular și avea să întreprindă o serie de acțiuni care au scos în evidență tenacitatea, inteligența cât și o diplomație aparte de care părintele a dat dovadă, aici vorbim mai ales de comportamentul acestuia în afara granițelor, pentru a duce la bun sfârșit acest vis secular de unire și de câștigare a identității naționale.

În concluzie părintele alături de alte personalități a dus o luptă activă cu scopul de a duce la bun sfârșit această unire de care aveam mare nevoie fiecare dintre noi.

După cum aminteam și în capitolul I perioada în care Transilvania a fost sub dominația dualistă a fost una foarte grea pentru românii din acea zonă, dar având alături o personalitate ca Vasile Lucaciu care avea să le apere drepturile și să lupte pentru acestea lucrurile au stat cu totul altfel, iar românii și-au dat seama că nu sunt singuri.

Cu privire problemele catolicismului acestea sunt au fost foarte multe, dar observăm că această confesiune a dat dovadă de ambiție și a reușit să treacă peste toate greutățile diplomat.

Cu privire la catolicism acesta a fost atacat de-a lungul timpul de foarte multe personae rău voitoare care au dorit fie să se afirme, fie să facă rău catolicilor de pretutindeni însă misiunile catolicismului și acțiunile întreprinse de catolici au fost appreciate la nivel mondial și ceea ce este foarte important de precizat este faptul că aceste misiuni au fost făcute din suflet.

În ceea ce privește identitatea confesională această la fel ca și identitatea națională are căteva caracteristici importante care defines această identitate, iar dintre acestea amintim: un anumit tip de rugăciune, tradițiile fiecărei religii, tradițiile fiecărei religii.

De exemplu la confesiunea greco-catolică un element foarte important în ceea ce privește identitatea confesională este și modul în care aceștia au reușit să se unească cu biserica de la Roma. La fel ca și identitatea națională și cea confesională este foarte important după părerea mea.

Cu privire la identitatea confesională are și aceasta o serie de personalități care și-au adus contribuția la efectuarea și definirea acesteia.

Deoarece am vorbit despre identitatea confesională la greco-catolici voi aminti că aici un rol important are și Vasile Lucaciu.

Ca și o concluzie finală în ceea ce privește identitatea confesională aceasta joacă deasemenea un rol important deoarece aceasta aduce stabilitate, iar fiecare om trebuie să fie liber să-și aleagă religia la care acesta dorește să adere cât și biserica la care acesta dorește să participe, dar și modul și felul în care acesta dorește să se roage.

Bibliografie

I. SURSE (Presă)

– ,,Revista Catolică”, Baia Mare, 1890-1905.

II. CĂRȚI, STUDII, ARTICOLE

– Iacoș, Ion, Achim, Valeriu, Dr. Vasile Lucaciu luptător activ pentru unirea românilor, Ed. Gutinul, Baia Mare, 2000.

– Achim, Valeriu, Socolan, Aurel, Maramureșenii în lupta pentru libertate și unitate națională, Ed. Muzeul Județean, Baia Mare, 1968.

– Antip, Constantin, Contribuții la istoria presei române, Ed. Uniunea ziariștilor, București, 1964.

– Barta, Cristian, Tradiție și dogmă: percepția dogmatică a unirii cu Roma în operele teologilor greco-catolici, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2003.

– Bocșan, Nicolae, Cârja, Ion, Biserica româno-unită la Conciliul Ecumenic Vatican I, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

– Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din SUD-ESTUL Europei în epoca modernă, Ed. Oscar Print, București, 1998.

– Ciura, Alexandru, Biografia părintelui Vasile Lucaciu: povestită pentru popor, Ed. Asociațiunii Astra, Sibiu, 1928.

– Daianu, Elie, Leul de la Sisești: preotul luptător: Dr. Vasile Lucaciu, Ed. Tipografia Culturii, Cluj-Napoca, 1937.

– Drăgoi, Macarie, Ortodocși și greco-catolici în Transilvania, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013.

– Dragotă, Ioana, Revista catolică a lui Vasile Lucaciu, Ed. Bibliotecii Județene Petr Dulfu, Baia Mare, 2006.

– Dumitrescu, Mircea, File din istoria presei românești, Ed. Fundația Națională ,,Niște țărani”, București, 2000.

– Grozea, Lucian, Istoria presei religioase din România, Ed. Universității ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2000.

– Iorga, Nicolae, Istoria presei românești, Ed. Fundația Rompres, București, 2000.

– Iuga, Augustin, Cu privire la Vasile Lucaciu: acte, documente, procese, Ed. Cooperativa de editură a notarilor, Baia-Mare, 1940.

– Mitu, Sorin, Geneza identității naționale la români, Ed. Humanitas, București, 1997.

– Mitu, Sorin, Transilvania mea, Ed. Polirom, Iași, București, 2006.

– Popa, Mircea, Presa și ideea națională, Alba Iulia, 2000.

Bibliografie

I. SURSE (Presă)

– ,,Revista Catolică”, Baia Mare, 1890-1905.

II. CĂRȚI, STUDII, ARTICOLE

– Iacoș, Ion, Achim, Valeriu, Dr. Vasile Lucaciu luptător activ pentru unirea românilor, Ed. Gutinul, Baia Mare, 2000.

– Achim, Valeriu, Socolan, Aurel, Maramureșenii în lupta pentru libertate și unitate națională, Ed. Muzeul Județean, Baia Mare, 1968.

– Antip, Constantin, Contribuții la istoria presei române, Ed. Uniunea ziariștilor, București, 1964.

– Barta, Cristian, Tradiție și dogmă: percepția dogmatică a unirii cu Roma în operele teologilor greco-catolici, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2003.

– Bocșan, Nicolae, Cârja, Ion, Biserica româno-unită la Conciliul Ecumenic Vatican I, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

– Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din SUD-ESTUL Europei în epoca modernă, Ed. Oscar Print, București, 1998.

– Ciura, Alexandru, Biografia părintelui Vasile Lucaciu: povestită pentru popor, Ed. Asociațiunii Astra, Sibiu, 1928.

– Daianu, Elie, Leul de la Sisești: preotul luptător: Dr. Vasile Lucaciu, Ed. Tipografia Culturii, Cluj-Napoca, 1937.

– Drăgoi, Macarie, Ortodocși și greco-catolici în Transilvania, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013.

– Dragotă, Ioana, Revista catolică a lui Vasile Lucaciu, Ed. Bibliotecii Județene Petr Dulfu, Baia Mare, 2006.

– Dumitrescu, Mircea, File din istoria presei românești, Ed. Fundația Națională ,,Niște țărani”, București, 2000.

– Grozea, Lucian, Istoria presei religioase din România, Ed. Universității ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2000.

– Iorga, Nicolae, Istoria presei românești, Ed. Fundația Rompres, București, 2000.

– Iuga, Augustin, Cu privire la Vasile Lucaciu: acte, documente, procese, Ed. Cooperativa de editură a notarilor, Baia-Mare, 1940.

– Mitu, Sorin, Geneza identității naționale la români, Ed. Humanitas, București, 1997.

– Mitu, Sorin, Transilvania mea, Ed. Polirom, Iași, București, 2006.

– Popa, Mircea, Presa și ideea națională, Alba Iulia, 2000.