Aratarile Mantuitorului Dupa Inviere In Sfintele Evanghelii

Introducere

Mi-am ales această temă, întrucât Învierea Mântuitorului Hristos a fost un eveniment și copleșitor, fiind greu de acceptat pentru popor la vremea aceea. Spun Învierea Mântuitorului întrucât nu se poate vorbi despe arătările Acestuia, care sunt de fapt efectele Învierii. Cu ajutorul Sfinților Părinți, voi încerca să deslușesc acest eveniment pe cât este cu putință înțelegerii mele.

Învierea Mântuitorului este un eveniment crucial în istoria omenirii. Din Duminica Învierii și până la Înălțarea Domnului la cer, adică un răstimp de 40 de zile, Domnul se va arăta de mai multe ori ucenicilor săi și poporului său.

Un lucru foarte important de menționat este acela că nu cunoaștem nimic despre cum a înviat Iisus sau ce este Învierea în sine, sau cum s-a ridicat Mântuitorul din mormânt, întrucît nu este menționat nicăieri despre aceste fapte. Astfel putem vorbi indirect despre Înviere, și anume despre efectele acesteia care sunt relatate de către evangheliști în cele patru evanghelii ale Sfintei Scripturi, prezentate ca niște episoade după Înviere.

Toate evangheliile se sfârșesc cu Învierea lui Hristos. Pentru exactitate, ele se referă la mărturii despre aceasta (venirea la mormântul gol, arătarea Celui Înviat, etc) , fără să descrie însuși evenimentul Învierii. Nu este posibil ca cineva să vadă și să descrie Învierea, deoarece aceasta inaugurează o lume nouă, care nu se înscrie între legile acestei lumi a stricăciunii; Învierea o vede numai cel credincios, cu ochii credinței, iar pe Domnul cel Înviat Îl întâlnește în Tainele Bisericii (Lc. 24,30, unde cei doi ucenici în Emaus Îl recunosc pe Hristos cel înviat atunci când El binecuvintează pâine.)

Deși am ales să tratez arătările Mântuitorului relatate în Sfintele Evanghelii, este imperios necesar să pomenesc și arătările din celelalte cărți ale Noului Testament întrucât arătările Domnului sunt mai multe. ,,Deci, putem spune că, Sfintele Evanghelii (Mt. 28; Mc. 16; Lc. 24 și In. 20-21), Faptele Apostolilor (1, 1-2) și Epistola I Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (15, 3-9) ne vorbesc despre mai multe arătări ale Domnului înviat, fără ca vreuna din aceste scrieri să aibă pretenția unei prezentări exhaustive. Este vrednic de notat și faptul că Sfântul Apostol rânduiește alături de celelalte arătări și întâlnirea cu Hristos Cel înviat de care s-a învrednicit el însuși, la câțiva ani după Învierea și Înălțarea Domnului (I Cor. 15, 8-9). Astfel, dacă Sfântul Luca circumscrie seria arătărilor la cele patruzeci de zile dintre Înviere și Înălțare, Sfântul Apostol Pavel socotește că poate trece dincolo de această perioadă și că întâlnirea (sau întâlnirile) lui însuși cu Hristos Cel înviat poate (pot) sta alături de cele ale martorilor de la început.”

Precum aflăm și din cărțile Noului Testament, Mântuitorul S-a arătat viu, după patimile și moartea Sa, unui număr considerabil de persoane. Astfel că numai din Sfintele Evangheli aflăm despre 9 arătări ale Domnului înviat, iar luând în considerare și arătările redate în celelalte cărți ale Noului Testament, avem 11 arătări relatate în total.

2. Învierea n-a avut martori

2.1. Tăcerea evangheliștilor

Niciun evanghelist nu relatează Învierea ca eveniment în sine ci doar episoade de după Înviere. Astfel aceste episoade de după nviere sunt: piatra răsturnată de la ușa mormântului dată la o parte, femeile la mormânt, arătare de înger care transmit un mesaj. Legat de aceste evenimente, evanghelistul Matei este singurul care vorbește ceva mai mult, iar evanghelistul Ioan este singurul care dedică două capitole Învierii pe când Matei, Marcu și Luca dedică câte un capitol, și anume capitolele finale. Ioan în capitolul 20 face o paralelă la primele trei evanghelii, iar în cel de-al doilea capitol dedicat învierii, capitolul 21, face o completare la evanghelii în cele ce ele relatează despre Înviere.

Totodată, această tăcere a evangheliștilor este susținută și de tăcerea străjerilor de la mormânt, care s-au cutremurat de frica îngerului care a prăvălit piatra mormântului.

Împrejurările învierii însăși sunt redate de Sfântul Evanghelist Matei în cuvinte scurte, dar expresive: Iar sâmbătă noaptea, „iată că s-a făcut cutremur mare de pămînt, căci un înger al Domnului s-a pogorît din cer, a venit și a prăvălit piatra de la ușa mormântului și a șezut pe ea…, Și de frica lui s-au cutremurat străjerii și s-au făcut ca morți (Mt. 28, 2-4). Revenindu-și, au venit în cetate și-au dat de știre preoților celor mai de seamă despre toate cele întâmplate. Aceștia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ținut sfat, au dat ostașilor bani mulți și le-au zis: „Spuneți așa: ucenicii Lui au venit noaptea, pe când noi dormeam, și l-au furat (Mt. 28, 13).

Evanghelistul Matei nu descrie aici evenimentul însuși al învierii lui Hristos, ci relatează numai împrejurările în care el s-a desfășurat. Nici ceilalți evangheliști nu relatează despre momentul învierii însăși. Realitatea acestui fapt devine evidentă numai în urma aflării mormântului gol și a arătărilor lui Iisus.

Din cele spuse mai sus aflăm că numai Matei spune despre cutremur, de aceea am zis că evanghelistul Matei spune cele mai multe lucruri. Matei vorbește de un cutremur; nu știm de ce natură a fost cutremurul, dar imediat cutremurul este urmat de apariția unui înger din cer, care răstoarnă piatra și stă deasupra ei. Evanghelistul Matei descrie înfățișarea acestui înger. Deci îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada, înfățișarea lui era ca fulgerul, și de frica lui s-au cutremurat străjerii. Prin urmare, s-au făcut de frica lui și nu de frica cutremurului, și s-au făcut ca niște morți. Prin sintagma ,,s-au făcut ca niște morți” înțelegem că străjerii n-au mai avut nicio putere să mai facă ceva. Atunci aleargă repede în cetate ,,și plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate (Mt. 28,11).” Întâlnim aici pronumele unii care ne lasă cu un semn de întrebare și anume: nu toți străjerii s-au înfățișat în fața arhiereilor? Se pare că nu. Însă nu știm sigur nici câți străjeri au fost de pază. Cert este că dacă evanghelistul spune că unii, acest pronume nehotărât ,,unii”, au venit în cetate și au dat de veste arhiereilor despre cele întâmplate, înseamnă că unii de frică nici nu au mai venit acolo ci s-au dus probabil la casele lor. Mai pe urmă se vor fi adunat probabil undeva împreună în sinedriu spunând cele întâmplate. Iată câte lucruri evangheliștii le lasă undeva nerelatate. Poate că nu erau importante aceste lucruri nemenționate, cert este însă că nu au fost relatate.

În continuare arhiereii fac un lucru de neînțeles, adică țin un sfat cu bătrânii și dau bani ostașilor. Păi de ce le dau bani? Nu trebuiau să le dea bani ci trebuiau să îi pedepsească pentru că nu și-au făcut datoria. Mai mult, în expresia din original spune că le-a dat din belșug bani ca ei să tacă și să nu spună nimic despre cele pe care ei le-au văzut acolo, din cele supra firești, pe care mintea omului nu poate să le înțeleagă și din care dacă ei le-ar fi relatat ar fi fost trasă ușor concluzia că este un eveniment miraculos că este Învierea unui Dumnezeu pe care l-au pus în mormânt. De aceea, ei repede îi mituiesc pe soldați și îi învață ce să spună: ,,Pe când noi dormeam au venit și au furat trupul lui Iisus.” Păi cum să doarmă? Odată că nici nu își făceau datoria că nu îl păzesc pe Cel pentru care au fost puși acolo (păzeau un mort, nu? ce absurditate!) și au mai și dormit în post. Păi dacă au dormit în post nu puteau să îi plătească, ci trebuie să îi pedepsească. Aici luăm parte la prima mare relatere a ceea ce este dureros și s-a întâplat în istorie, și în lume de atunci și se va întâmpla până când lumea va fi să plătim minciuna sau să plătim pentru a nu spune adevărul și cât de mult se investește astăzi pentru a nu se spune adevărul. Câți suferă astăzi pentru că adevarul este ascuns și este plătită minciuna. Acest lucru s-a întâmplat și acolo. Iarăși ceva de neînțeles este faptul ca arhiereii se temeau de guvernator că v-a auzi aceste lucruri, deoarece Pilat s-a spălat pe mâini când i-au cerut pază, spunându-le că au și ei pază și să facă aceștia, întrucât pe el nu îl mai interesează. Se temeau totuși pentru că n-au păzit o hotărâre pe care a luat-o guvernatorul și anume de fi Iisus omorât. Și pe acela care a fost omorât pentru crimă politică, pus în mormânt, ei asumându-și paza mormântului n-au facut-o. Dar acest lucru nu îl interesa pe guvernator pentru că se crede că Pilat s-ar fi bucurat dacă l-ar fi văzut pe Domnul înviat. Un lucru intrigant ar fi dacă Pilat L-a văzut pe Hristos înviat. Se crede că Pilat l-a văzut pe Acesta chiar și numai de departe. Unde L-ar fi văzut Pilat nu se știe, pentru că Iisus se arată foarte precis unor persoane mai puțin în public.

Interesant este lucrul de unde știa Matei aceste lucruri și de la cine? Probabil de la acei soldați care au plecat acasă și care vor fi fost impresionați de cele ce au văzut și pe care poate banii nu-i vor fi mulțumit înțelegând și ei poate că nu pot să ascundă adevărul printr-o minciună plătită. Poate de la ei au fost primele informații care au rămas în rândul oamenilor, culese de evangheliști. Aceste informații au rămas în mintea și mentalitatea creștinilor și apoi, mai departe au fost transmise din generație în generație și așa au avut evangheliștii parte de ele. Aceasta ar fi o primă sursă. A doua sursă poate să fie Mântuitorul Însuși. Însă nu avem nicio dovadă că Mântuitorul ar fi vorbit cu vreun Apostol despre Învierea Lui. Nu avem nicio relatare legată de faptul că Iisus va fi povestit ce s-a petrecut imediat după învierea lui dar nu este exclus să o fi făcut. Nu este exclus nici ca îngerii care s-au ocupat de înviere să se fi descoperit Apostolilor și să le fi povestit.

Astfel sunt foarte multe lucruri care nu s-au spus dar care s-ar fi putut descoperi fiind lăsate în ceață de tăcerea evangheliștilor și totodată de cea a străjerilor plătiți să nu descopere adevărul.

,,Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă ”. Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veți vedea, după cum v-a spus. Și ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. (Mc. 16, 1-8)

Mormintele la evrei aveau o anticameră în care se intră și apoi era o cameră în care mortul se așeza, fie ca într-o ladă, fie pe o bancă, fie pus jos simplu. Deci, mormântul care avea această configurație era al unui om bogat. De aceea, femeile intră în mormânt și de undeva nu mai văd că nu este Iisus acolo. Deci nu intră în mormânt -înțelegând mormântul cum este la noi- coborând în el ci, fiindcă era săpat în stâncă, intră cum ai intra într-o casă. Acestea erau mormintele, un fel de cavou din ziua de astăzi. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Este vorba de un înger care luase în momentul acela chip de tânăr. Despre îngeri avem în Sfânta Scriptură mărturii cum ei se întrupează într-un chip de om spre a fi mai accesibili oamenilor transmițând mesajul. Era îmbrăcat în veșmânt alb, s-au înspăimântat dar el le-a zis: ,,Nu vă înspăimântați; pre Iisus căutați, Nazarineanul cel răstignit;s-au sculat, nu este aici, iată locul unde l-au pus pre el.” (Mc. 16, 6) Părintele Dr. Stelian Tofană constată că în originalul grec după sintagma ,,Cel răstignit” nu are semnul întrebări, ceea ce înseamnă că îngerul afirmă și întărește cele spuse despre Mântuitorul Iisus și anume că a înviat cu adevărat, dovadă că îngerul știa exact ce căutau ele. Și aici Cel răstignit deja în limba greacă în original este un nume propriu noi îl traducem cu Cel răstignit deja Iisus a primit după înviere un nume pe care îl avea în virtutea morții și a răstignirii lui pe cruce. Acum femeile căutau pe Cel răstignit, după înviere îl căutăm pe Iisus Cel înviat dar ne asumăm și crucea și pe cel răstignit dar înaite de toate și pe cel înviat. A înviat spune Îngerul nu mai este aici iată locul unde fusese pus trupul Lui.

Mergem mai departe la Evanghelia după Luca capitolul 24 versetel 2-6 ,,Și au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. Și intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus. Și fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbați au stat înaintea lor, în veșminte strălucitoare. Și, înfricoșându-se ele și plecându-și fețele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea. Luca vorbește de doi tineri în veșminte strălucitoare, pe când Marcu vorbeste de un tânăr, și la fel și Matei. De ce vorbește Luca de doi îngeri? Probabil că au fost doi îngeri, unul se exprimă (adică le vorbește despre cele ce s-au petrecut) iar celălalt tace. Dar unul era la picioarele, iar altul la cap. Aici, la Luca, ,,Cel căutat” era ,,Cel viu” și nu ,,Cel răstignit”. Aici se observă diferența: pentru Luca nu mai era Iisus,,Cel răstignit” ci, ‚,Cel viu”.,,

Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Deci a alergat și a venit la Simon-Petru și la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, și le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt și noi nu știm unde L-au pus (In. 21, 1-2). Ioan dă un singur detaliu din cele prezentate de primii trei evangheliști, piatra ridicată de pe mormânt, dar el imiediat menționează faptul că Maria Magdalena a ajuns acolo dis-de-dimineață și ea face ceva: pleacă și vestește Apostolilor. Cel puțin la doi dintre ei, ea transmite aceasta informație. Aici este vorba de Simon Petru și de celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, și care este evanghelistul Ioan. În legătura cu aceasta Marcu spune că Maria Magdalena este prima căreia Iisus i s-a arătat. Dar pe Maria Magdalena o s-o mai vedem și între femeile mironosițe. Se va încerca o clarificare cronologică a arătărilor Domnului înviat în special la Maria Magdalena. Așadar acestea au fost evenimentele care au urmat imediat învierii lui Iisus. Iar după aceste evenimente urmează primele arătări ale Domnului înviat și vom vedea care sunt în prima zi.

2.2. Credința în înviere se naște din mormântul gol

Credința în înviere nu s-a născut din mărturiile celor care l-au văzut înviat ? Într-adevăr, și aceste mărturii stau la baza credinței, dar locul, punctul de unde pleacă credința în învierea lui Iisus este mormântul gol și acolo avem un amănunt pe care îl descrie Evanghelistul Ioan în Evanghelia sa la capitolul 20 versetele 3 până 8: ,,Deci a ieșit Petru și celălalt ucenic și veneau la mormânt. (In. 20,3)- este vorba de momentul atunci cînd Maria Magdalena vine și le spune că trupul Domnului nu mai este în mormânt.-Și cei doi alergau împreună,- nu mergeau, ci alergau, s-au grăbit, era o veste teribilă pentru ei- dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. (In. 20, 4) -Petru era mai în vârstă, celălalt era mai tânăr, și a ajuns mai repede la mormânt- Și, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. (In. 20, 5) -adică e vorba de Ioan care a intrat în anticameră a văzut de acolo în camera cealaltă unde fusese pus trupul lui Iisus giulgiurile dar s-a temut să intre și îl așteaptă pe Petru -,,A sosit și Simon-Petru, urmând după el, și a intrat în mormânt și a văzut giulgiurile puse jos, Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurată, la o parte, într-un loc.”(In 20, 6-7) -deci erau giulgiurile și mahrama în mod normal trebuia să fie lângă giulgiu, dar ea nu era lângă giulgiu ci într-un loc, undeva într-o parte înfășurată.

Părintele Dr. Stelian Tofană constată că termenul în originalul grec este ,,era împăturită”, dar și dacă nu am traduce cu împăturită cuvântul respectiv, ci învăluită, adică sul. Păi cum să fie făcută sul, sau cum să fie împăturită dacă a venit cineva să fure trupul Lui și cei de pază acolo erau de față? Cine mai avea timp atunci dacă l-au furat pe Iisus să mai se ocupe să împăture acea mahramă, adică ei s-ar fi grăbit să-l ia repede și să plece. Dar soldații erau la ușa mormântului iar piatra aceea era imensă trebuia dată la o parte și nu aveau cum, intrau acolo luau un cadavru trebuiau sa plece, și în momentul când s-ar fi grăbit să plece cu trupul mort, unul să spună ,,Stați stați nu vă grăbiti că mai trebuie să mai facem ceva! Și poate se vor fi întrebat ceilalți: păi da ce să facem? Păi trebuie să împaturim mahrama. Păi cum să o împăturim? Trebuie să ne grăbim să mergem cu trupul mort.

Ioan evanghelistul care scrie după Matei cu aproximativ 50 de ani, scrie în completarea primilor evangheliști aducând amănunte mult mai multe știute de comunitatea de creștini care care știau minciuna evreilor, dar care știau și amănunte despre evenimentele petrecute după Învierea Mântuitorului.-,,Atunci a intrat și celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, și a văzut și a crezut (In. 20,8).” -Întărind acest verb cu informațiile din versetul 7 constatăm că acesta este primul om care a crezut în înviere.

Credința lui în înviere nu s-a născut din mărturia cuiva, încă nimeni nu știa despre Domnul Înviat, încă nimănui Domnul nu s-a arătat, nimănui Iisus nu transmise niciun mesaj, mormântul gol și cu aceste amănunte legate de el giulgiurile puse undeva, odihnindu-se acolo, lăsate în mormânt și mahrama pusă undeva, împăturită, l-au făcut pe Ioan să creadă. Acum apare o altă întrebare: era și Petru acolo, de ce despre el nu se spune că a crezut? Se va fi îndoit Petru? Probabil da. Nu va fi crezut? Poate că nu, poate că pe Petru această configurație a mormântului cu acest detaliu, cu acest amănunt foarte important, mahrama împăturită pusă undeva deoparte îl va fi năucit mai mult, neștiind ce să creadă. Dacă a înviat cine a împăturit acea mahramă? Cum de a rămas împăturită? Însă Ioan crede și credința lui s-a născut din mormântul gol; deci din mormântul fără trupul lui Iisus. De acolo s-a născut credința în înviere. Deci punctul de unde a izbucnit credința în învierea lui Iisus în lume, este mormântul gol al lui Iisus, cu aceste detalii pe care le avem aici. Însă știind și celelate date ale evangheliilor aflăm că Mântuitorul îi mustră pe cei 11 pentru necredința lor, dar atunci cum rămâne cu Ioan, cu credința lui? Deci el a crezut acolo în momânt dar spre seară și el facea parte din grupul celor 11 care au fost mustrați de Iisus pentru necredința lor. Păi a crezut și după nu a mai crezut? Nu știm dacă n-a mai crezut, dar oricum și el a fost uluit de cele întâmplate și se va fi îndoit și el în ziua respectivă de toate cele relatate pentru că relatările veneau contradictorii în același timp, iar acest lucru îl vom vedea puțin mai încolo. Legat de aceasta putem constata că nu numai Toma este îndreptățit să se numească necredincios, ci și cei 11, numai că Toma a făcut un pas mai departe și a cerut niște argumente, pe când ceilalți nu cer argumente. Așadar prin aceata putem constata cît de greu este să vorbești despre înviere, cât de multe lucruri nu cunoaștem despre înviere, cât de greu de crezut este pentru noi oamenii învierea Mântuitorului.

Ultimul verset din Ioan, de la capitolul 20, și anume versetul 9 ,,Căci încă nu știau Scriptura, că Iisus trebuie să învieze din morți.” <Păi cum nu știau Scriptura? Ei știau Scriptura, doar că nu puteau să înțeleagă Scriptura care vorbea despre înviere. Așa se explică faptul că îl văd și nu-l recunosc, așa se explică expresia lui Luca despre cei doi ucenici care călătoresc la Emaus și despre care afirmă Luca că ochii lor erau ținuți să nu-l cunoască. Nimeni nu le ținea ochii, nimeni nu i-a legat la ochi, cum trebuie să întelegem expresia lui Luca? Necredința lor le ținea ochii. Atunci când nu crezi ceva și dacă îl vezi, dacă n-ai nicio aștepatare vizavi de obiectul pe care îl speri să se întâmple n-ai cum să-l întelegi. Deci lor le lipsea credința în înviere, de aceea puteau să îl asocieze pe Iisus cu orice altă persoană. Sigur se pune întrebarea: dar puteau să îi vadă rănile, să îi vadă mâinile, și rănile de la picioare, puteau să vadă orice. Doar că ei nu se așteptau ca Iisus, Învățătorul lor să învieze. Ei n-au crezut în înviere, cum moartea lui Iisus a zdrobit orice speranță mesianică a lor. Ei așteptau un rege, un împărat care să restaureze împărăția lui David, a lui Solomon, a strămoșilor lor, regatul de odinioară în toată splendoarea lui și să-i scape de romani, atât. Aceste așteptări fiind înșelate, aici s-au oprit. În concluzie, credința în înviere se naște din mormântul gol.

3. Arătările din ziua Învierii

3.1. Arătarea către Maria Magdalena

Și acum mă voi opri la arătările din ziua Învierii. Voi începe cu prima arătare, către Maria Magdalena, relatată în evanghelia după Ioan, capitolul 20 versetele 11-18 și vizionând mai întâi textul și apoi toate amănuntele legate de Maria Magdalena. Ea a jucat un rol important în învierea lui Iisus, se poate spune cel mai important, ea fiind primul mesager al învierii, primul ,,apostol” al învierii, prima căreia i se spune foarte mult, în afară sigur de ceea ce li se spune apostolilor, și primesc apostolii în seara învierii. Iată textul din Ioan: ,,Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând.” (In. 20, 11) -foarte de dimineață, încă abia se vedea, o să observăm și ce spun ceilalți evangheliști, la revărsatul zorilor devreme. – Și pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. –ea abia așteaptă să treacă noaptea și când se mijește de ziua, dovadă că Iisus înviase cândva înspre noapte, ea se duce la mormânt. Ea l-a căutat pe Iisus, ea a fost atașată de Iisus, poate mai mult decât celelalte femei, pentru că pe ea a salvat-o Iisus, scose-se din ea 7 demoni, adică a fost o femeie desfrânată, și de aceea ea a fost foarte atașată de Iisus, pentru că Iisus i-a schimbat viața, pentru că Iisus i-a dat o altă direcție vieții, ea a fost foarte afectată de faptul că l-a pierdut pe Iisus.- ,,Și a văzut doi îngeri în veșminte albe șezând, unul către cap și altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus.” (In. 20, 12) ,,Și aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus.”(In. 20, 13) –Ea aici la cine se va fi referit? L-a luat pe Domnul din mormânt, pe Domnul meu, spune.Iată cât de atașată era de Iisus, cât de mult însemna Iisus pentru ea, ea îl socotea Stăpân al ei. ,,Zicând acestea, ea s-a întors cu fața și a văzut pe Iisus stând, dar nu știa că este Iisus.”(In. 20, 14) ,,Care este urmarea a aceia? Maria vorbește cu îngerii, ea n-a învățat nimic încă, și imediat s-a întors.

Se pare că precum ea pronunțase aceste cuvinte lisus Hristos a apărut brusc în spatele ei, de care îngerii au avut o oarecare frică, și că recunoscîndu-l pe Domnul ei l-au arătat imediat prin privirea lor și prin mișcarea lor, că ei îl vedeau, ceea ce a făcut-o pe Maria să se întoarcă. Domnul le-a apărut deci văzut îngerilor, dar nu i s-a arătat la fel acestei femei, de teamă să n-o înspăimânte cu această primă arătare. El nu s-a făcut văzut decât sub o haină foarte veche și foarte obișnuită; ceea ce o dovedește, este că ea l-a luat drept grădinarul. După aceea nu era potrivit s-o ridice imediat la această învățătură sublimă despre înviere pe o femeie care avea sentimente și suflet așa de jos și așa de îngroșat;” el trebuia s-o ridice puțin câte puțin, Iisus Hristos o întreabă din nou și-i zice: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu Îl voi ridica.”(In. 20, 15) Acest verset arată că Iisus Hristos știa că ea voia să-L întrebe, și o pune El s-o facă. Înțelegând aceea, nu l-a mai numit pe Iisus; ci ca și cum acest om ar fi știut ceea ce voia să afle ea, Maria răspunde: „Doamne, dacă Tu l-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu Îl voi lua“. Maria mai zice încă: „Dacă l-ai luat spune-mi unde L-ai pus“ ca și cum Iisus era între morți. Dar iată ce vrea să zică ea: Dacă de frica pe care o ai de evrei L-ai luat de aici, spune-mi-o și eu Îl voi lua. Această femeie are o afecțiune mare și o iubire mare, dar ea n-are încă nimic mare în sufletul ei; pentru aceasta Iisus se face cunoscut ei, nu pe față, ci după glasul lui. Cum uneori li se făcea cunoscut evreilor și alteori nu li se făcea, cu toate că era în fața ochilor lor; la fel, când vorbește, depinde de el să se facă recunoscut.

Așa atunci când le-a zis evreilor: „Pe cine căutați?“ el nu s-a făcut cunoscut nici după față nici după glas, decât atunci când a binevoit el; și aceasta o face încă aici, unde se mulțumește s-o cheme pe Maria pe numele ei, mustrându-o pentru sentimentele pe care le are despre el, și mustrându-o pentru că-l credea mort, pe El care era viu. ,,Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreiește: Rabbuni! (adică, Învățătorule)” (In. 20, 16) Dar cum zice ea „Întorcându-se“, căci ei îi vorbea Iisus? Se crede că atunci când zicea ea: „Unde l-ai pus?“ ea era întoarsă spre îngeri pentru a-i întreba de ce sunt înspăimântați; ca apoi chemând-o Iisus, ea s-a întors spre El, și El i s-a făcut cunoscut ei după glasul Său. Căci atunci când a numit-o „Maria!“, ea l-a recunoscut . Așa că ea l-a recunoscut, nu după înfățișare, ci după glas. ,,Iisus i-a , zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.”(In. 20, 17) Cred că Maria voia să mai rămână încă cu Iisus ca mai înainte, și că în bucuria ei ea n-a ajuns la înălțimile adevărului, cu toate că Iisus a fost, după trup, într-o stare destul de desăvârșită. Domnul deci corectează această greșeală a ei și mustră acest exces de siguranță; și, în sfârșit, nu se vede ca el să fi vorbit pe acest ton cu ucenicii săi: el înalță sufletul ei ca ea să se apropie de el cu mai mult respect și cu mai multă cinste. Dacă ar fi zis Iisus: ,,Nu te apropia de mine ca mai înainte, lucrurile nu mai sunt în aceiași stare și eu nu mai trebuie să vorbesc așa cu tine acum și mai târziu” ; acest răspuns ar fi părut mândru și fastuos. Dar acesta: „Căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu“ cu toate că mult mai dulce, înseamnă același lucru, căci zicând: ,,Nu M-am suit încă“, el declară că se grăbește să urce acolo și că aceasta așteaptă să o facă din moment în moment; ori nu trebuie privit cu aceiași ochi ca mai înainte pe cel ce urcă la cer și care nu mai trebuia să rămână cu oamenii. Ceea ce urmează face să se vadă în sfârșit că acela este adevăratul sens al acestor cuvinte: „Ci mergi, nu Mă atinge, la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru“ (In. 20, 17).

Deși El nu se va urca imediat, ci după patruzeci de zile. Pentru ce-i vorbește dar așa? O face pentru a-i înălța sufletul ei și pentru ca să-i dea siguranță că El va urca la cer. Și aceste cuvinte: „La Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru“ se referă la întrupare: când zice că se va urca, El o spune despre trupul Său. Și Iisus îi vorbește așa Mariei, fiindcă ea n-avea despre El sentimente vrednice de măreția Lui. Dumnezeu este deci Tatăl lui Iisus într-un fel și al nostru în alt fel? Desigur el este în altfel Dumnezeul celor drepți, cum nu este pentru ceilalți oameni, cu atât mai mult este el Dumnezeul Fiului în alt fel, și în altfel Dumnezeul nostru. Așa când zice el: „Spune Fraților Mei“ de teamă ca ei să nu scoată concluzia din aceea pentru o egalitate, el pune o diferență; căci Iisus trebuie să se așeze pe tronul Tatălui său, și ei trebuie să stea înainte în fața tronului acesta: Pentru aceasta, încă după substanța sa trupească, el ar fi devenit fratele nostru, ,,Și a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul și acestea i-a zis ei.”(In. 20, 18) Atâta este de mare binele pe care-l produce stăruința și perseverența! Dar pentru ce nu se necăjesc ucenicii aflînd că învățătorul lor va pleca imediat și nu zic aceleași lucruri pe care le-au zis mai înainte? Atunci ei se întristau și plîngeau fiindcă el mergea la moarte; acum când află că el a înviat, de ce să se mai necăjească ei? Maria i-a anunțat pe ucenici că ea l-a văzut pe Domnul, ea le-a spus cuvintele lui care i-au mângâiat foarte mult.

Dar cum era de presupus că ucenicii auzind aceste cuvinte, nu o vor crede pe această femeie, sau, ei o vor crede, văzând că lisus nu i-a cinstit și pe ei cu vederea lui, după făgăduința pe care le-a făcut-o că li se va arăta în Galileea ( Mt. 28,10); de teamă deci că, amintindu-și din nou aceste cuvinte, ei să nu cadă în tristețe și în necaz dumnezeiescul Mântuitor nici nu lasă să treacă ziua; dar, prin noutatea Învierii și a ceea ce a spus această femeie, aprinzând în inima lor dorința de a-L vedea. Atunci când ardeau de această dorință, când teama de evrei se mărea încă, atunci el li se arată spre seară și într-un fel minunat și strălucit.

3.2. Arătarea femeilor mironosițe

Evangheliștii sinoptici încep descrierea evenimentelor Învierii lui Hristos cu relatarea despre ducerea femeilor purtătoare de mir la mormântul lui Iisus (Mt. 28,1; Marcu 16,1-2; Lc. 24, 1/10). Sfântul Evanghelist Ioan face și el același lucru, dar amintind numai de Maria Magadalena, din numărul celorlalte femei (In. 20,1).

După trecerea sâmbetei și ,,foarte de dimineață”, în ziua cea dintâi a săptămânii, Duminica (care foarte devreme a luat acest nume, așa cum se vede din Apocalipsă 1,10), vin la mormânt trei femei: Maria Magdalena, Maria lui Iacov și Salomeea, ca să ungă cu miresme trupul lui Iisus cel îngropat(Marcu 16,1-2). Cea mai apropiată definire a timpului vizitei ,,pe când răsărea soarele” , este socotită de mulți comentatori ca nepotrivindu-se cu ,,foarte de dimineață” din același verset; de aceea s-au și propus următoarele soluții: a) femeile au plecat ,,foarte de dimineață”, dar au ajuns la mormânt pe când răsărea soarele; b)amintirea răsăritului soarelui are înțeles teologic: simbolizează ridicarea din mormânt și răsăritul Soarelui Celui înțelegător al dreptății; c) e posibil ca aici să nu înțeleagă chiar răsăritul soarelui, ci zorii zilei, puțin mai înaionte de răsărit. În special Marcu obșnuiește să definească printr-un al doilea termen intervalul mai larg pe care îl acoperă termenul inițial care definește timpul (vezi de ex., Marcu 1,32: ,,iar când s-a făcut seară și soarele apusese”, ș.a.); la fel face și aici, aducând prin ,, ανατειλαντοσ – pe când răsărea” o definire mai concisă a timpului sosirii femeilor la mormânt.

În timp ce, mergând pe drum, femeile se gândesc cum sau mai degrabă cine le va răsturna piatra cea mare care acoperă intrarea mormântului, când se apropie ele se încredințează că piatra ,,fusese răsturnată” (Marcu 16,2-4). După ce intră în mormânt, ele sunt cuprinse de teamă, deoarece în locul lui Iisus cel mort văd ,,un tânăr” cu haine albe, șezând de-a dreapta (Marcu 16,5). Matei a zis că Îngerul ședea pe piatră, iar Marcu zice că după ce a răsturnat piatra, ședea înlăuntru în mormânt, de-a dreapta( Matei 28,2; Marcu 16, 4-5). Oare, este aici vreo nepotrivire? Nu, ci mai întâi a stat Îngerul pe piatră, apoi, intrând femeile, Îngerul a mers mai înainte și iarăși s-a arătat înlăuntru, în mormânt, șezând de-a dreapta. Și femeilor le zice: „<<Nu vă temeți>>, căci străjerii vrednici sunt de a se teme, dar voi, ucenițele Domnului, nu vă temeți!”. Și după ce le izbăvește de frică, le binevestește Învierea, că se cuvenea mai întâi a le izbăvi de frică, apoi a le binevesti. Și nu se rușinează a-L numi ,,Cel răstignit” pe Hristos, fiindcă întru Cruce, ca într-un semn de biruință Se laudă, pentru că toate bunătățile ni le-a pricinuit nouă Crucea. Tânărul le liniștește pe mironosițe prin ,, Nu vă înspăimântați!” și apoi le adresează mesajul Învierii. Iisus cel răstignit nu Se mai află printre cei morți: ,, A înviat! Nu este aici.Iată locul unde L-au pus” (Marcu 16,6). Începătorul vieții (sau ,,Viața Însăși”, după cântarea Bisericii) nu a putut fi ținut în mormânt: S-a pogorât în împărăția morților, ca să ,,calce pe moarte” , să nimicească împărăția iadului și să dăruiască oamenilor viață. ,,Mormântul lui Iisus nu mai este locul morții, ci al vieții și al slavei…Pătimirea, prin forma sa finală, moartea, se schimbă în Înviere… Hristologia puterii dă năvală triumfător, ca să spună ultimul cuvânt în istoria Evangheliei” (D. Tracatellis). După aceea, îngerul spune femeilor, care sunt cei dintâi primitori ai mesajului Învierii, ca să vestească faptul acesta ucenicilor și, de asemenea, să transmită acestora informația că Îl vor întâlni pe Hristos cel înviat în Galileea, așa cum le făgăduise ( Marcu 14,18).

Dintre toți ucenicii, îngerul amintește pe nume numai pe Petru. Această referire după nume viza ca acest ucenic să fie încredințat că, în ciuda întreitei lepădări, el nu a pierdut încrederea și iubirea Domnului, devreme ce după lepădare au urmat lacrimile de pocăință. De altfel, în Noul Testament se vorbește despre arătarea specială a Celui înviat către acesta.(Luca 24,34 și I Corinteni 15,5).

Cele trei femei ies din mormânt cu sentimentul acut de ,,frică și uimire”. Evanghelia lui Marcu, în care în mod continuu se vorbește despre spaima, uimirea și minunarea poporului care privea ,,semnele” lui Iisus, se sfârșește cu accentuarea fricii și a uimirii adusă de ,,semnul” prin excelență, care este Învierea.

Le zice femeilor: ,,Bucurați-vă!”, pentru că neamul femeiesc a fost osândit a se întrista, iar Domnul, prin învierea Sa le-a pricinuit bucurie și le-a binecuvântat pe ele. De aceea și ele, din multa sfială și cinste către El Îi cuprind picioarele, neîndrăznind de altă parte a trupului să se atingă, fără numai de părțile cele mai de pe urmă ale trupului lui Hristos.

Iar unii zic că într-adins au apucat picioarele Lui, ca să cunoască dacă a înviat cu adevărat și nu cu nălucire și să vadă de nu este cumva duh, precum se sminteau unii întru a lor minte. Deci atunci, aceste două Marii s-au atins de picioarele Lui. Iar Ioan spune că Maria Magdalena se ispitește să se atingă de Domnul (Ioan 20,17), dar nu i se dă voie pentru că voia să fie pururea cu Dânsul, ca mai înainte de răstignirea Sa; și poate mai vârtos pentru aceea nu i se dă voie , că era ea iscoditoare. Căci, de vreme ce s-a atins de picioarele Lui, după cum zice Matei, ce nevoie mai era să se atingă încă o dată. Deci ca pe ceea ce este iscoditoare, o îndepărtează pe ea.

La Sfântul Luca găsim o relatare asemănătoare cu câteva deosebiri mici față de primii doi Evangheliști: Femeile mironosițe merg la mormânt cu miresme, găsesc piatra răsturnată, ceea ce le miră, intră în mormânt și constată că trupul Domnului nu era acolo, apar însă doi bărbați în haine strălucitoare – doi îngeri – care le spun : «De ce pe Cel viu Îl căutați între cei morți?» Apoi le vestesc Învierea și le dau îndemnul de a spune ucenicilor despre Înviere și să le amintească de întâlnirea din Galileea pe care Iisus le-o dăduse înainte de arestare. Deși nu avem decât un singur text anterior Învierii Domnului care să ne vorbească despre întâlnirea pe care a fixat-o Iisus cu ucenicii Săi înainte de arestare (La Sf. Luca), faptul că toți trei Evangheliștii vorbesc despre ea cu fermitate, înseamnâ că a existat această convenție, chiar dacă numai un evanghelist a pomenit-o. Sfântul Luca numește și el trei femei mironosițe, dar în loc de Salomeea o pune pe Ioana, ceea

ce înseamnă că au fost mai multe femei, cel puțin, patru.

3.3. La doi ucenici în drum spre Emaus

Tot în ziua de Paști și anume după-amiază, Iisus S-a arătat unor ucenici care mergeau la Emaus, fapt povestit pe larg de către Sfântul Luca. Poate surprinde faptul că arătarea ce a avut loc față de ucenici prea puțin cunoscuți este relatată în amănunte, pe când cea de care s-a învrednicit Petru este menționată doar în treacăt. Fără îndoială însă că și aceasta trebuie să aibă un sens ascuns. Este de presupus că pentru Petru acea arătare a constituit o experiență atât de copleșitoare, încât el nu a putut împărtăși nimănui ce a trăit în acele clipe. Ceea ce s-a petrecut atunci între Domnul și apostolul Său a rămas pe vecie o taină, de aceea asupra acestei arătari evangheliștii au păstrat tăcere.

Sfântul Luca povestește confirmat parțial și de Marcu (16, 12), că în aceeași zi doi dintre ucenicii lui Iisus au pornit către un sat numit Emaus, așezat cam la șaizeci de stadii depărtare de Ierusalim (Lc. 24, 13). Unul dintre ucenici se numea Cleopa. Pe drum ei vorbeau despre cele întâmplate cu Iisus, deoarece aflaseră că mormântul Său fusese găsit gol de către sfintele femei. În timp ce mergeau, Domnul li Se alătura, dar ei nu-L recunoscură, căci ,,ochii lor erau ținuți ca să nu-L recunoască" (Lc. 24, 16). Din nou deci, ca și în cazul Sfintei Magdalena, ucenicii nu recunosc îndată chipul lui Iisus. Este de presupus că ceva era schimbat în înfățișarea Sa, de aceea recunoașterea va constitui de fiecare dată o adevarată experiență spirituală, care va cere o pregatire prealabilă.

Pe când mergea împreună cu cei doi, care erau ,,cuprinși de întristare", Iisus îi întrebă: "Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru?" (Lc. 24, 17). Atunci Cleopa, surprins de această întrebare, își arată nedumerirea că străinul nu cunoștea cele ce se petrecuseră în acele zile în Ierusalim. Deoarece acesta părea să nu înteleagă despre ce e vorba, Cleopa îi povesti pe scurt cum fusese osândit și răstignit Iisus, din porunca arhiereilor, adăugând: ,,Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea" (Lc. 24, 21). Din cuvintele ucenicului răzbate o ușoară dezamăgire: se temea că speranța le fusese înșelată.

Totuși, mai departe, Cleopa pomeni de mironosițele care au găsit mormântul gol și au primit solia angelică. La auzul unei asemenea vești, câțiva ucenici ,,s-au dus la mormânt – spune el – și au găsit așa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut" (Lc. 24, 24). In ciuda acestor fapte" Cleopa" ca și însoțitorul său de altfel" se arata neincrezator" fiind pe punctul de a-și pierde nădejdea că Iisus l-ar mai putea izbăvi pe Israel.

Constatând cât de departe erau acești ucenici de a putea întelege taina Crucii și a răscumpărării omului, Iisus îi mustră: ,,O, nepricepuților și zăbavnici cu inima ca să credeți toate câte au spus prorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?" (Lc. 24, 25-26).

Moartea pe cruce a lui Hristos, Mesia cel așteptat, constituia pentru cei doi ucenici, ca și pentru mulți dintre evrei, un fapt de neînțeles, de natură să le zdruncine credința. De aceea Domnul stăruia tocmai asupra necesității Jertfei Sale, arătând cum toți profeții o prevestiseră.

Ajungând la Emaus, ucenicii Îl rugară stăruitor pe Iisus să rămană cu ei: "Rămâi cu noi că este spre seară și s-a plecat ziua" (Lc. 24, 29). Pare că, deși Îl recunoscuseră, presimțeau că acel călător nu era un străin pentru ei. Hristos Se înduplecă și primi să cineze cu ei. Așezați la masă, El luă pâinea și o binecuvântă, iar apoi, frângând-o le-o împărți. În acea clipă li se deschiseră ochii minții și Îl recunoscură, dar El Se făcu îndată nevăzut. Abia atunci înțeleseră ucenicii cine fusese străinul ce-i însoțise pe cale și, reamintindu-și ce simțiseră în preajma Sa, mărturisiră: "Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?" (Lc. 24, 32).

Înainte ca ei să-L fi recunoscut prin mijlocirea simțurilor și a judecății și să fi devenit conștienți de aceasta, Hristos a grăit inimii lor, adică centrului spiritual din om. Ochii trupești nu pot percepe – după cum subliniază Olivier Clement – umanitatea pnevmatică a Celui înviat decât atunci când Sfântul Duh îi învrednicește de o viziune la care participă inima. Este de asemenea semnificativ că prezența Sa produce o senzație de căldura. Duhul Sfant nu Se va descoperi oare sub formă de limbi de foc, iar Tatăl nu îi vorbise lui Moise din rugul aprins? Apropierea Divinității este percepută adesea ca un foc mistuitor – ceea ce, de altfel, a afirmat și Sfântul Pavel: ,,Căci «Dumnezeul nostru este și foc mistuitor" (Evrei 12, 29).

Trebuie observat că ucenicii L-au recunoscut treptat pe Iisus, pe măsură ce Îl ascultau cum le tălmăcea Scripturile. Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază de aceea că este necesar să pătrundem în tainele Scripturii pentru a-L afla pe Hristos. Totuși, abia atunci când a săvârșit gestul consacrat al binecuvântării și frângerii pâinii au înțeles ucenicii de la Emaus că El era Domnul.

Aceștia nu L-au recunoscut după trăsăturile chipului Său, ci după ceva mai profund, care ține de personalitatea și de misiunea Fiului.

În tovarășul lor de drum ei L-au descoperit pe Hristos, care Și-a dat trupul pentru viața lumii. Cuvântul lui Dumnezeu, aflat în Scriptură, va constitui pururea primul imbold pentru recunoașterea lui Iisus și pentru unirea cu El în taina Sfintei Euharistii. Cleopa și celălalt ucenic intră în comuniune cu Hristos într-un mod pnevmatic, euharistic.

Prezența lui Iisus la modesta cină pe care o iau ucenicii la Emaus, mai are, credem, și o altă semnificație. Nu poate fi întâmplător faptul că, după Învierea Sa, El Se va arăta de patru ori în timp ce ucenicii sau apostolii mâncau, binecuvântând masa lor și chiar ospătându-Se uneori împreună cu ei. Să nu se uite făgăduiala pe care a facut-o apostolilor la Cină, cum că le va rândui să mănânce și să bea în împărăția Sa (Lc. 22, 30). S-a mai subliniat că Împărăția este înfățișată de Hristos în repetate rânduri sub chipul unui ospăț la care comesenii se bucură laolaltă de gustarea unor bunuri mai presus de fire, de aceea El le mai spusese: ,,Fericit este cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu" (Lc. 14, 15).

Binecuvântând, în acea primă seară după Înviere, cina ucenicilor ajunși la Emaus" Domnul anticipează cina cerească la care vor lua parte aleșii atunci când toate cele văzute vor fi sfințite și transfigurate.

Trebuie reținut că, atunci când ucenicii Îl recunosc, Iisus Se face nevăzut. Apar astfel din plin însușirile trupului preamărit. De altfel, și atunci când ucenicii mergeau pe cale, El S-a ivit dintr-o dată, fără să știe cum și de unde a venit.

Asemenea apariții și dispariții neașteptate pot fi constatate de câte ori Se va arăta Iisus, și de cele mai multe ori ucenicilor le va trebui un oarecare timp pentru a-L recunoaște, deoarece toate arătările se caracterizează printr-o infinită discreție. Iubirea, care a biruit prin cruce, se predă libertății suverane a iubirii omului, evitând orice element de natură să atragă atenția sau să uimească.

Îndată ce Domnul dispăru de lângă ei, cei doi se grăbiră să se întoarcă la Ierusalim, mânați probabil de dorința de a le împărtăși și celorlalți ceea ce se petrecuse la Emaus.

Ajunși în cetatea sfântă, ei îi găsiră pe cei unsprezece adunați laolaltă și ,,pe cei ce erau împreună cu ei" (Lc. 24, 33).

Prin aceasta ultimă precizare, Sfântul Luca îi are desigur în vedere pe ucenici, deosebiți de apostoli, despre care afirmase că ar fi fost în număr de șaptezeci și doi. El este de altfel singurul evanghelist care menționează, așa cum s-a arătat, trimiterea în misiune a acestora. Cei doi reîntorși de la Emaus aflară de la ceilalți că Iisus înviase și Se arătase lui Simon (Lc. 24, 34), adică lui Petru, iar la rândul lor ei povestiră întâlnirea de la Emaus. Este vrednic de reținut faptul că, pe când arătarea către mironosițe nu îi convinsese pe ucenici de Învierea lui Iisus, cea de care se bucurase Petru avusese darul să le spulbere îndoielile căci, după cum mărturisește Luca, cei unsprezece ,,ziceau că a înviat cu adevărat Domnul și S-a arătat lui Simon" (24, 34). S-ar părea că și în modul acesta s-au împlinit cuvintele Domnului rostite la Cina către Petru: ,,Și tu, oarecând, întorcându-te, întărește pe frații tăi" (Lc. 22, 32).

3.4. Sfântului Apostol Petru

Despre arătarea către Simon Petru nu avem detalii, despre această arătare se menționează doar în treacăt în Evanghelia de la Luca la capitolul 24, versetul 34: ,,Care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul și S-a arătat lui Simon.”

Simon-Petru, și-a amintit, după ce a fost anunțat de Maria-Magdalena că a aflat mormântul Domnului gol și că cineva i-a răpit corpul (In. 20, 2), împreună cu Ioan au fugit la mormânt, l-au găsit gol și intrând în mormânt au văzut giulgiurile și mahrama așezate deoparte unele de altele (In. 20, 7).

Atunci au crezut că Domnul a înviat (In. 20, 8). Ioan în mod deplin, iar Petru poate cu oarecare îndoieli, căci a plecat de la mormânt "mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase" (Lc. 24, 13).

De aceea, Domnul Hristos în aceeași dimineață după arătarea Mariei Magdalena s-a arătat și lui Petru, precum amintește fără detalii, Luca și care concordă cu cele spuse de Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 5). "Și Domnul s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece".

El s-a arătat însă înaintea ucenicilor din drumul spre Emaus.

Sfântul Apostol Pavel o relatează Corintenilor ca o dovadă a Învierii Domnului.

3.5. Apostolilor și unor ucenici la Ierusalim, în seara învierii

Pe când ucenicii se aflau toți împreună, ușile fiind încuiate – ,,de frica iudeilor", după cum subliniază Ioan -, Domnul apăru în mijlocul lor, spunându-le: ,,Pace vouă!" (Ioan 20, 19).

În ce privește primul aspect, cel al faptului că Iisus a pătruns cu trupul prin ușile încuiate, unii exegeți s-au întrebat dacă observația evanghelistului, ,,ușile încuiate”, este ori de a îndrepta atenția înspre faptul că ele ar fi putut foarte bine constitui un obstacol pentru cei care ar fi putut veni, trimiși de autoritățile iudaice să îi aresteze pe discipoli, ori nu este altceva decât o chestiune legată de o simplă indicare a faptului că discipolii erau în acest fel protejați de contactul cu lumea. În ciuda acestui motiv explicit menționat de evanghelist cum că ușile erau încuiate ,,de teama iudeilor” , unii cercetători ai Sfintei Scripturi văd un alt motiv care ar sta în spatele acestei descrieri. Ei consideră că în momentul în care a descris această scenă, Ioan a avut intenția să îi facă pe creștini să reflecteze în primul rând la noile trăsături ale corpului înviat al lui Iisus, care într-adevăr I-au permis să pătrundă înăuntru prin ușile încuiate. O asemenea interpretare se bucură de mai mult sprijin dacă îi dăm o forță adversativă construcției participiale anterioare: „Chiar dacă ușile erau încuiate, Iisus tot a venit.” Acesta este înțelesul de la Ioan capitolul 20, versetul 26, unde nu se precizează „ de teama iudeilor “.

În fond, evanghelistul a dorit să accentueze noua calitate a trupului înviat al lui Iisus, care a primit alte valențe prin Înviere, devenind unul spiritualizat și pătruns de energiile Duhului Sfânt. Cât privește cel de-al doilea aspect al misterului pascal, putem observa că trimiterea discipolilor în misiunea post-pascală este strâns legată de darul și de puterea Duhului Sfânt. Din acel moment, în care au primit Duhul Sfânt, condiția și misiunea lor s-au schimbat cu totul.

Trupul preamărit al lui Hristos nu mai este supus nici unei îngrădiri, de aceea el pătrunde și prin ușile închise.

Cuvintele ,,pace vouă", salutare uzuală în lumea semită, cu care îi întâmpină pe apostoli după marea încercare, capătă acum o nouă semnificație. În lumea supusă morții – și din această cauză, aflată permanent sub semnul fricii și al neliniștii -, Hristos aduce vestea cea bună a biruinței asupra morții. De acum, cei ce cred în El nu vor mai avea să se teamă de plecarea pe celălalt tărâm, deoarece Mântuitorul a prefăcut moartea într-o trecere spre viață, adică într-un adevarat mister pascal. De aceea pacea va fi pururea cu cei care, aflându-se în comuniune cu Dumnezeu, nu vor mai fi niciodată singuri în fața morții. Darul păcii va fi întotdeauna semnul prezenței lui Hristos printre oameni.

Deși fuseseră preveniți de mironosițe și de Petru, în prima clipă ucenicii se înspăimântă și se înfricoșează, deoarece cred că văd un duh (Lc 24,37). Această reacție a lor, firească întrucâtva, dovedește o dată mai mult cât de puțin pregătiți erau apostolii pentru a primi minunea, în care nu vor crede decât după o iluminare treptată. Pentru a le risipi tulburarea și îndoielile și a-i face să înțeleagă că El nu este un spirit dematerializat, Hristos le spune: ,,Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am" (Luca 24, 39), iar în versiunea lui Ioan le arată nu numai mâinile și picioarele, ci și coasta ce fusese străpunsă de lance, insistând deci, în mod evident, asupra realității trupului Său, spre a înlătura orice bănuiala că ar putea fi o apariție fantomatică. De asemnea, pentru a evita eventuala presupunere că ar putea fi altcineva decât Învățătorul lor, subliniază: ,,Eu Insumi sunt".

La auzul acestor cuvinte apostolii se bucură, deși o umbră de îndoială mai stăruie în mintea lor, după cum amintește Luca: ,,Iar ei încă necrezând de bucurie și minunându-se, El le-a zis: Aveți aici ceva de mâncare?" (24, 41). Spre a-i face să înțeleagă că nu este doar un duh și că Se află cu trupul Său preamărit printre ei, Iisus le cere deci mâncare, iar apostolii Îi oferă o bucată de pește și un fagure de miere. Petru, în cuvântarea rostită cu prilejul botezului sutașului Corneliu, va confirma acest fapt tulburător: ,,Am mâncat și am băut cu El, după învierea Lui din morți" (FA. 10"41).

Hristos vrea să-i convingă pe ucenici de realitatea mai presus de orice îndoială a trupului Său, identic celui cu care fusese răstignit și îndurase chinuri înzestrat cu aceleași însușiri ca și trupurile muritoare, dar liber de îngrădirile la care acestea sunt supuse. Trupul lui Hristos cel înviat nu mai face parte din lumea de după cădere, de aceea nu mai depinde de legile proprii acesteia. Este un trup îndumnezeit de energiile divine, străbătut de lumina și preamărit, înfățișându-l pe noul Adam.

De reținut ca ucenicii Îi dau Domnului să mănânce miere. Despre Emanuel, chipul sub care profetul Isaia L-a întrezărit cu veacuri înainte pe Pruncul Iisus, cel mai mare vizionar din etapa veterotestamentară afirmă că ,,se va hrăni cu lapte și cu miere" (Isaia 7, 15). În Cântarea Cântărilor, de asemenea, mirele spune: ,,Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin și lapte am băut" (5, 1).

Prin gestul Său de a gusta din mierea oferită de ucenici, simbol al hranei spiritualizate din Împărăția cerurilor, Hristos Se identifică atât cu Mesia cel așteptat, cât și cu Mirele care, la sfârșitul veacurilor, Se va însoți cu întreaga creație transfigurată.

La arătarea către ucenici, Iisus a mâncat pește și un fagure de miere pentru a-i convinge că nu era un strigoi, deși îl pipăiseră. În tot Orientul, până astăzi (și în țara noastră), există superstiția adânc înrădăcinată că un strigoi te poate înșela cu un trup aparent din carne și oase, dar ceea ce strigoiul nu poate face este să mănânce. Iisus le-a spulberat această îndoială. Subliniez că Iisus a dat ucenicilor Săi dovada pipăirii și ei tot nu au crezut că El este, apoi dovada mâncării și au crezut.

În semn de intărire a semnificației mesianice incluse în acest gest,  că toate cele scrise despre El în Legea lui Moise, la prooroci și în psalmi trebuiau să se împlinească întocmai. Potrivit cuvântului evanghelistului, Domnul le deschide mintea ,,ca să priceapă Scripturile" (Luca 24,45). El dorește să-i facă să priceapă ceea ce le rămăsese până atunci de neînțeles, și anume că Hristos a trebuit să pătimească și apoi să învie din morți a treia zi (24, 46), accentuând ca în centrul Scripturii venerate de ei se află cuprinsă taina Persoanei și a misiunii Sale. În numele Său, adaugă Iisus, se va propovădui ,,pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim" (24, 47). Prima grija a Lui a fost deci de a-i convinge pe ucenici de realitatea prezenței Sale.

Îndată însă după ce le spulberă îndoielile, El le reînnoiește darul de apostoli, care implică obligația propovăduirii: ,,Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi" (Ioan 20, 21). Aceia care cu puțin timp înainte erau sfioși și înfricoșați vor trebui să plece în lume spre a mărturisi pretutindeni Învierea lui Iisus. Atunci când li se va arăta în Galileea, Hristos îi va îndemna și mai categoric: ,,Mergând, învățați toate neamurile" (Matei 28, 19), cuvinte confirmate de Petru în cursul activității sale: ,,Ne-a poruncit să propovăduim poporului și să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii și al celor morți" (F.A. 10,42). Din mărturia lui Petru mai reiese și faptul că Evangheliile nu păstrează tot ceea ce le-a descoperit Iisus ucenicilor după Învierea Sa din morți.

Îndată ce rosti cuvintele de trimitere, Iisus suflă asupra ucenicilor spunând: ,,Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți tine, vor fi ținute" (Ioan 20,22-23). Domnul nu Se folosește numai de cuvânt, ci și suflă, spre a împărtăși apostolilor darul Sfântului Duh. La Cincizecime, de asemenea, va fi ca o suflare de vânt (F.A. 2, 2). Trimiterea în vederea răspândirii Evangheliei nu se poate face decât prin Duhul Sfint. Nu este totuși încă vorba de coborârea ipostatică a Sfântului Duh, așa cum a subliniat Bulgakov, coborâre care va avea loc abia la Cincizecime. Ceea ce conferă Iisus apostolilor în ziua de Paști este, așa cum au arătat atât Sfântul Ioan Hrisostom cât și Sfântul Chiril al Alexandriei, harul preoției, care constituie un dar spiritual ce-și are originea în Duhul Sfânt.

La Cină, apostolii au fost sfințiți și consacrați prin rugăciunea lui Hristos, dar harul preoțesc nu l-au putut primi decât după ce Mântuitorul Și-a îndeplinit slujirea arhierească prin Jertfa Sa sângeroasă. În seara de Paști, Domnul instituie deci noua preoție și o investește cu darul de a ierta păcatele, întemeind astfel și taina pocăinței; totuși, acest har va deveni lucrător abia la Cincizecime. Apostolii primesc deci darul Duhului Sf'ânt direct de la Hristos, aflat în mijlocul lor. Astfel ei vor putea înțelege mai bine împreună-lucrarea Fiului și a Duhului. Coborârea ipostatică a Sfântului Duh de la Cincizecime va desăvârși ceea ce Domnul a înfăptuit în ziua de Paști. Biserica și sacerdoțiul, chemat să o călăuzească, își află originea în Hristos și în Sfântul Duh, dar fără Jertfa Fiului Duhul nu ar fi pogorât peste oameni. Este mereu aceeași relație de tip dialectic între lucrarea Fiului și cea a Sfântului Duh pe care am surprins-o de-a lungul întregii existențe pământești a Mântuitorului. După Înviere însă, Hristos Se află în situația de a-L putea El Însuși trimite pe Sfântul Duh, semnul cel mai evident al preamăririi Sale, de care încep și apostolii să-și dea seama.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că suflând Duh Sfânt asupra ucenicilor Hristos reînnoiește firea omenească, deoarece Duhul imprimă chipul noului Adam în sufletele pescarilor galileeni.

4.Arătările de după ziua Învierii

4.1. Apostolilor după opt zile, împreună cu Toma, la Ierusalim

În ziua de Paști, când Domnul S-a arătat prima dată ucenicilor adunați laolaltă, lipsea dintre ei doar Toma, apostolul care dăduse dovadă în mai multe rânduri de un spirit pozitiv, fiind străin de orice avânt mistic. Aflând de la ceilalți ucenici cum că ei L-au văzut pe Domnul, acesta, prea putin înclinat să creadă în miracole – bănuind poate că ucenicii avuseseră o vedenie -, le spune: ,,Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25). Toma este strămoșul tuturor acelora care refuză să creadă în Înviere, plecând de la considerente ce țin de lumea cu trei dimensiuni, dar ignoră faptul că dincolo de universul accesibil nouă mai există și alte niveluri existențiale, ce ne rămân necunoscute, cel puțin în actualul eon.

Următoarea arătare are loc după opt zile, adică în Duminica următoare. Evanghelistul ține să releve prezența specială a Domnului în ziua întâi a săptămânii, care, intrată în conștiința creștinilor ca Ziua Învierii, a devenit, de la început, ziua obișnuită de adunare a Bisericii pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. Toma era acum și el împreună cu ceilalți ucenici. Venirea lui Iisus se petrece la fel ca prima dată: El intră prin ușile încuiate și Se adresează ucenicilor cu ,,Pace vouă!”. În continuare, după relatarea evanghelică, tot ceea ce urmează se petrece între Domnul și Toma. ,,Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios”(In. 20, 27). Cuvintele lui Iisus apar ca o relatare exactă a celor prin care Toma își exprimase pretenția la experință directă.

Domnul îngăduie apostolului să-L atingă. Este încă o treaptă a chenozei, un pogorământ față de slăbiciunea omenească, îndeplinit de dragul ucenicului a cărui credință se clatină.

Totuși, evanghelistul nu afirmă că Toma ar fi cutezat să pipăie coasta străpunsă a lui Hristos. Poetul liturgic însă, autor al cântărilor din duminica Tomii, se întreabă: ,,Cine a păzit atuncea mâna ucenicului nearsă, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc?” Îndrăzneala apostolului este aproape înfricoșătoare: ea a dus însă la adevărata convertire a acestuia, care, într-un avânt străin de firea sa, a exclamat îndată: ,,Domnul meu și Dumnezeul meu!" (24, 28). Strigătul lui exprimă căința pentru vina de a se fi îndoit de Înviere, precum și totala sa predare în mâinile Aceluia pe Care ÎI recunoaște drept Fiul lui Dumnezeu.

Convingându-se prin mijlocirea simțurilor sale că Iisus Se află în fața lui cu trupul cu care pătimise pe Golgota, Toma se închină Domnului său. În aceeași clipă i S-a descoperit Omul durerilor și Dumnezeul care învinsese moartea, având deci revelația simultană a personalității teandrice a lui Hristos. În Penticostor, cartea liturgică ce cuprinde cântările dintre Paști și Cincizecime, se accentuează îndeosebi faptul că arătarea către Toma a pus în lumina existența celor două firi în Hristos. ,,Nepărăsind sânurile pământești, Te-ai arătat pre pământ purtător de trup", se cântă în prima duminică după Paști.

Îndată după ce l-a învrednicit pe ucenicul cel iscoditor să-L privească sub îndoitul Său chip de om și de Dumnezeu, Iisus îl mustră pentru necredința sa, subliniind încă o dată că adevărata credință nu se întemeiază pe probe și dovezi concrete: ,,Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!" (24, 29)

Și totuși, îndoiala lui Toma a fost mântuitoare pentru mulți, căci din toate arătările de după Înviere nici una nu a atestat într-un mod atât de evident faptul că Hristos Se află în prezent în mijlocul ucenicilor nu ca o nalucă dematerializată, ci cu trupul Său care pătimise pe cruce.

Profeția lui Hristos privitoare la cei ce vor crede fără a vedea se confirmă de-a lungul veacurilor, căci adevărata credință nu se întemeiază pe minuni și pe fapte tangibile, ci pe certitudini ce-și au originea într-o viață harică. În viața spirituală aproape totdeauna minunea sau senmul nu precedă credința, ci îi urmează.

4.2. La șapte Apostoli, în Galileea, la Marea Tiberiadei

După arătarea către Toma, apostolii au părăsit Ierusalimul și s-au întors în Galileea, deoarece acolo le vestise Domnul înainte de Patimi că Îl vor regăsi: ,,După Învierea Mea voi merge mai înainte de voi în Galileea" (Matei 26, 32). Mironosițelor le poruncise de asemenea: "Vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileea, și acolo Mă vor vedea" (Matei 28, 10).

Se pare că aici a avut loc arătarea către cei cinci sute de frați, despre care vorbește Sfântul Pavel în întâia epistolă către corinteni, dar despre care nu cunoaștem nici un amănunt, afară doar de precizarea făcută de apostolul neamurilor că mulți dintre martorii aceșteia mai trăiau încă pe când el scria.

Tot aici se poate să fi avut loc și arătarea către apostolul Iacov, menționată tot numai de Sfântul Pavel.

În evangheliile canonice nu găsim nici o mențiune asupra acestei arătări, dar evanghelia apocrifă către evrei din care Ieronim ne-a păstrat câteva fragmente în lucrarea sa De viris illustribus o consemnează. Din acest fragment reiese că Iisus, arătându-Se lui Iacov, care făgăduise la Cina că nu va mai mânca pâine până ce nu-L va revedea pe Domnul după ce va fi biruit moartea, îi îmbie să mănânce pâinea binecuvântată de El.

Luca nu vorbește nimic de revenirea lui Hristos după Înviere în Galileea, în timp ce Matei și Ioan menționează fiecare căte o arătare distinctă, proprie numai evanghelistului respectiv, care a avut loc pe meleagurile galileene. Această reîntoarcere a lui Iisus, cu trupul Său preamărit, pe pământul Galileii ar putea surprinde. Poate că El a voit să mai privească cu ochii, care acum pătrundeau dincolo de învelișul material al lucrurilor, locurile ce Îi fuseseră atât de dragi, de aceea a mai poposit un răstimp în ținutul unde Își alesese primii învățăcei, unde firea sa omenească devenise pentru prima dată purtătoare de semnificații duhovnicești și unde, pe Muntele Taborului, apostolii întrezăriseră mai înainte de vreme chipul Său transfigurat. Înainte de a părăsi cu trupul lumea aceasta, Hristos revenise în acea Galilee unde vestise pentru prima dată întemeierea Împărăției, spre a-i învesti o ultimă dată pe apostoli și spre a-i trimite să predice Evanghelia până la marginile pământului. Poate însă că prezența Dorrmului în Galileea cu trupul Său îndumnezeit a mai avut și alt tâlc: s-a mai subliniat că, prin Învierea Sa, Hristos începe prefacerea tainică a lumii, ce se va desăvârși abia la transfigurarea finală. La începutul misiunii Sale, tot pe pământul Galileii, la Cana, a schimbat El apa în vin, primul semn menit să arate că chipul lumii acesteia se poate preface, sub acțiunea sfințitoare a harului; iar acum, după ce a biruit moartea, Se arată din nou în aceasta țară binecuvântată, începând lucrarea de reunificare a creației sfâșiate prin păcat, prin ștergerea hotarului dintre lumea de aici și cea de dincolo.

Reîntorși în Galileea, așa cum le poruncise Domnul, apostolii au revenit pe malul Mării Tiberiadei, apucându-se din nou de vechea lor îndeletnicire, pescuitul. Aici va avea loc una din arătările cele mai bogate în semnificații tainice, consemnată numai de Ioan. La ea nu vor asista decât șapte dintre apostoli, și anume: Petru, fiii lui Zevedeu, Toma, Natanael, cel din Cana Galileii, și alți doi ucenici, al căror nume Ioan nu îl da. Este posibil să fi fost Andrei si Filip.

De cu seară, Petru le spusese apostolilor că se duce pe lac să pescuiască. Ceilalți i-au răspuns: ,,Mergem și noi cu tine” (Ioan 21, 3) și, suindu-se cu toții în corabie, au rămas toată noaptea pe apă, fără să prindă nimic. În zori, Iisus Se ivește pe țărm, dar ucenicii nu Îl recunosc. Este ciudat că, după Înviere, Hristos poate fi confundat cu alți oameni; iar, pe de altă parte, de atunci încoace orice chip ți-L poate revela. De pe mal, unde Se află, Iisus îi întreabă pe ucenicii care mai erau în corabie: ,,Fiilor, nu cumva aveți ceva de mancare?" (21, 5), la care ei răspund negativ. Atunci El îi îndeamnă: "Aruncați mreaja în partea dreaptă a corabiei și veți afla" (21, 6). Și făcând întocmai, năvodul li s-a umplut până într-atâtă că nu mai puteau să-l tragă afară de mulțimea peștilor. Abia în acea clipă, Ioan – care și de data aceasta se desemnează drept ucenicul ,,pe care-l iubea Iisus" – înțelege cine era acel necunoscut și îi spune lui Petru: ,,Domnul este!" (21, 7). Auzind aceasta, Petru se grabește să-și pună haina – ,,căci era dezbrăcat", după cum precizează evanghelistul – și apoi se aruncă de pe corabie în apă, spre a ajunge cât mai repede la mal, aflat la depărtare de numai vreo două sute de coți. Ceilalți apostoli veniră cu barca la țărm, trăgând după ei mreaja încărcată cu pești. Aici Îl găsiră pe Iisus; pe pământ ei văzură jar și pește pus peste el, iar alături pâine. Domnul le pregătise masa înainte chiar ca ei să fi adus cele de trebuință, iar îndată ce ajunseră la mal El le porunci: ,,Aduceți din peștii pe care i-ați prins acum" (21,10). Atunci Petru se urcă din nou în corabie și trase năvodul la țărm, iar acesta nu se rupse, in ciuda greutatii, căci prinseseră o sută cincizeci și trei de pești mari. Iisus, văzându-i pe apostoli, îi pofti: ,,Veniți de prânziți. Și nici unul din ucenici – subliniază în continuare evanghelistul-nu îndrăznea să-L întrebe: Cine ești Tu?, știind ca este Dorrmul". Hristos luă pâinea și le-o împărți, de asemenea și pestele. Era a treia oară după Învierea Sa, dupa cum observă Ioan, când Iisus venea în mijlocul ucenicilor, de fiecare dată luând parte la masa lor și binecuvântând-o. Ca și la arătările precedente, ucenicii nu Îl recunosc îndată pe Domnul. Ceea ce contribuie la recunoaștere este din nou un semn care le reamintește modul Său de a Se purta. Ioan și apoi Petru știu că este Domnul atunci când asistă la repetarea minunii ce precedase chemarea lor la apostolat. Ei recunosc nu pe omul Iisus, ,,ci misterul de nepătruns al persoanei lui Hristos”.

Două minuni similare însoțesc atât chemarea ucenicilor, ce a avut loc în primul an al propovăduirii Mântuitorului, cât și definitivă lor consacrare, îndeplinită după Învierea Sa din morți. Fericitul Augustin a încercat să facă, așa cum s-a mai arătat, o paralela între aceste două minuni-semne înrudite ca semnificație.

Dacă prima pescuire minunată sugera nașterea și dezvoltarea Bisericii, în condițiile existenței istorice, a doua pare să fi avut în vedere etapa finală când Biserica va fi integrată în Împărăție, menită să readune la sânul ei tot ce a fost zidit spre viață.

Faptul că la prima pescuire mreaja se rupsese sub greutate iar la a doua nu, deși erau pești mari, întărește ipoteza emisă de Augustin. Biserica din perioada istorică va fi continuu amenințată de felurite primejdii, pe când în etapa eshatologică ea se va bucura de o pace veșnică. De remarcat de asemenea că în mreajă erau numai pești mari, adică numai suflete mântuite, în timp ce în Biserica istorică se vor afla, din păcate, și credincioși care se vor pierde.

Este semnificativ că Hristos îi așteaptă pe apostoli cu prânzul pregătit chiar înainte ca ei să fi ajuns cu peștii la mal. El răsplateste osteneala ucenicilor mai înainte ca ei să ceară ceva. Împărăția este pregătită pentru aleși ,,de la întemeierea lumii" (Matei 25, 34). Această ultimă masa pe care cei șapte o iau cu Domnul prefigurează cina nunții Mielului (Apocalipsa 19, 9), de la sfârșitul istoriei, când apostolii vor mânca și vor bea în Împărăția Fiului (Luca 22, 30).

Ultima lucrare îndeplinită de Hristos înainte de Înălțare este deci pregătirea acestui prânz ce anticipează fericirea veșnică, dar care, în ciuda caracterului său simbolic" presupune câteva noțiuni extrem de concrete: Domnul așază peștele pe jar, îl frige, împarte pâinea. Poate nici o altă arătare nu a evocat atât de limpede posibilitatea ca creația să fie transfigurată în cele mai neînsemnate și aparent prozaice elemente ale ei. În ziua cea mare pare că nimic nu va fi pierdut, că totul va fi sfințit și transfigurat.

După ce Iisus și ucenicii au terminat prânzul (In 21, 15-17), Domnul l-a întrebat pe Petru, fără nici un fel de pregătire; cunoscând gândurile tuturor, această întrebare era continuarea gândurilor lor pe care Iisus trebuia să le lumineze. Intrebarea lui Iisus se lega direct de afirmația lui Petru făcută la Cina de Taină (referindu-se la colegii săi întru apostolie, câ el nu se va lepăda niciodată de Invățător). Iisus i-a spus acum: ,,Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?" (Ioan 21, 15). Și firea năvalnică a lui Petru s-a răsfrânt încă odată în graba răspunsului, uitând, pentru o clipă, de lepădare: ,,Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc" (In 21, 15). Totuși se pare că există o anumită prudență în răspunsul lui Petru, care nu s-a mai înălțat pe sine de-asupra apostolilor celorlați; aceasta ne face să credem că amintirea lepădarii era vie în mintea lui. Iisus i-a încredințat pașterea mielușeilor, fără vreun comentariu sau o aluzie la primatul lui între apostoli. Dimpotrivă, ca într-o judecată unde prima mărturie trebuia întărită pentru a fi acceptată (în astfel de situații se cereau trei mărturii), Iisus îl întreabă a doua oară, fără referire la ceilalți apostoli: ,,Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?" (In 20, 16) Petru confirmă fără a mai adăuga nimic rostind aceleași cuvinte: ,,Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc" (In 21, 16). Iisus îi încredințează pașterea oilor. Mântuitorul îl întreabă pentru a treia oară – ca o ultimă verificare a primei afirmații: "Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?" (In 21, 17)

În ciuda convingerii lui Petru și a Apostolilor că Iisus făcea restaurarea lui Petru în treapta apostoliei, această a treia întrebare l-a întristat adânc pe Petru pentru că Învățătorul i-a zis a treia oară mă Iubești și I-a răspuns cu mare întristare în glas: ,,Doamne, Tu toate le știi, Tu știi că Te iubesc.” (In 21, 17)Cu aceasta, Petru afirmă indirect că toată această interogație repetată de trei, se referea la cele trei lepădări ale sale, prin care i se ștergea păcatul comis atunci și era reintegrat printre ceilalți apostoli.

Este un adevărat strigăt scos din inimă, care îl definește perfect pe apostolul iute la mânie, nerăbdător, dar posedând o credință neclintită în Hristos și iubindu-L cu toate fibrele ființei sale. Și de data aceasta Iisus repetă îndemnul: ,,Paște oile Mele" (21, 17). Întrebarea "Mă iubești?" adresată lui Petru, Hristos o pune de fapt fiecărui creștin, căci prima condiție pentru a fi creștin este de a-L iubi pe Mântuitorul. Petru răspunde în numele apostolilor" dar și în al tuturor creștinilor, ca și pe drumul Cezareii. Se profilează mereu ideea sacerdoțiului universal, realitate de care Petru a fost mai pătruns decât toți ceilalți scriitori neotestamentari: ,,Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt" (I Petru 2, 9), va afirma el în epistola sa. "Mă iubești?" este ultima întrebare a lui Iisus consemnată de Evanghelii, întrebare care răsună peste veacuri și ne urmărește pe fiecare din noi până la sfârșitul vieții. Pentru viitorul păstor de suflete ea este și mai plină de semnificație, căci nu poți fi mijlocitor între Dumnezeu și oameni dacă nu îi iubești cu adevărat pe cei ce ți-au fost încredințați. Numai cel ce se va dărui cu totul lui Hristos va purta cu dragoste grija de turmă. Poate că aici este cauza adâncă a actualei crize a sacerdoțiului din Biserica romano-catolică: păstorii nu-L mai iubesc destul pe Hristos, de aceea își părăsesc oile.

Întreita întrebare a lui Hristos nu l-a nedumerit numai pe Petru, ci și pe toți aceia care s-au străduit să tălmăcească Evanghelia. Majoritatea Sfinților Părinți au socotit că Iisus a rostit întrebarea de trei ori pentru Petru fiindcă de trei ori se lepădase acesta de Domnul sau, în modul acesta mustrându-l indirect și reconfirmându-l în demnitatea de apostol. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Hristos îi dă lui Petru prilejul de a-și răscumpăra prin aceasta mărturisire păcatul săvârșit și îi reînnoiește investirea ca apostol. De aceeași părere sunt și Sfântul Ambrozie și Fericitul Augustin.

Este neîndoielnic faptul că, cerându-i o triplă mărturisire a dragostei sale, Iisus a urmărit să-i reamintească întreita lui lepădare și să-i dea totodată prilejul să dobândească iertarea, fără totuși să-l fi mustrat nici o clipă pentru căderea sa. Înainte de Patimi El îl prevenise pe Petru că se va sminti, dojenindu-l pentru prea marea încredere pe care o avea în slabele sale puteri, dar după Înviere nu l-a mai pomenit nimic despre aceasta.

Hristos, Care – după cum afirmă la Petru – știe totul despre ucenicii Săi și despre fiecare dintre noi, cunoștea cât l-a durut pe apostol acea clipă de rătăcire și cât de mult se căia acesta. De aceea nu l-a mai certat și i-a cerut doar să-și arate dragostea față de El. Pentru că Îl iubește pe Iisus, Petru este iertat, înainte chiar de a o fi cerut. Poate că apostolul, asemenea vameșului din parabolă, nici nu cuteza să înfrunte privirea Domnului Său și să-L roage de iertare. El se află în situația păcătoasei care a uns picioarele Domnului și căreia mult i s-a iertat, pentru că mult a iubit. Sfântul Grigorie Palama spune că Petru este tipul omului nou, pentru că păcătuind a dobândit iertarea, realizând astfel adevărata convertire (metanoia), care presupune o totală lepădare de omul cel vechi.

Totuși, repetatele întrebări puse de Iisus lui Petru par să aibă și alt tâlc, dincolo de dorința de reconfirmare a apostolatului său.

Pe drumul Cezareii, Hristos îi ceruse lui Petru un răspuns întemeiat pe o convingere de ordin intelectual, zămislită sub adumbrirea harului, iar apostolul mărturisise că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. De data aceasta, Domnul îi cere dragostea sa întreagă, care se va revărsa și peste oi.

Atunci, mărturisind în numele tuturor apostolilor că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Petru făcuse posibilă întemeierea Bisericii și a ierarhiei harismatice chemate să propovăduiască Evanghelia. Acum, fiindcă se apropie clipă când Petru, împreună cu ceilalți, va purcede la lucrarea de convertire a neamurilor, Domnul stăruie asupra iubirii, principală virtute necesară celui chemat să păstorească peste suflete. Apostolul trebuie să-L, iubească pe Hristos, iar această iubire nemărginită se va răsfrânge apoi asupra tuturor acelora pentru care El S-a jertfit. Domnul găsește deci un mijloc ocolit de a-i acorda iertare apostolului și de a-i reaminti că apostolatul său se întemeiază în primul rând pe dragoste, căci dragostea ,,toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni 13, 7-8). Aceeași dragoste și îngăduința pe care Iisus i-a aratat-o apostolului, iertându-l fără măcar să mai amintească de greșeala sa, va trebui să o aibă și el față de oile încredințate lui.

După această nouă consacrare a lui Petru, Domnul îi profeți într-un mod figurat în ce chip avea să moară: ,,Când erai mai tânar – îi spuse El apostolului -" te incingeai singur si umblai unde voiai; dar cand vei imbatrani" vei intinde mainile tale si altul te va incinge si te va duce unde nu voiesti" (Ioan 21" 18). Mantuitorul anticipeaza aici moartea muceniceasca a lui Petru" care va fi rastignit" ca si Domnul sau. Sfantul Ioan confirma aceasta interpretare: "Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu" (21, 19). Spre a fi și mai limpede, Iisus adaugă, grăind către Petru: ,,Urmează Mie" (21, 19). Apostolul Îl va urma întru totul pe Domnul său – atât pe asprele cărari ale vieții, cât și în moartea sa pe cruce.

Așadar, în clipa reîntegrării sale în demnitatea de apostol, Domnul nu îi amintește lui Petru decât de moartea care îl așteaptă" fără a-i pomeni nimic de viitoarele biruințe. La temelia Bisericii, întemeiată prin Jertfa lui Hristos, se va afla sângele tuturor mucenicilor morți pentru credința lor în Evanghelie. De aceea puterea acesteia nu este de ordin lumesc, ci își află originea în cruce. Biserica nu trebuie să se bizuie pe elemente străine de misiunea sa, ci numai pe capacitatea de jertfă a membrilor ei și bineînțeles pe ajutorul Sfântului Duh.

Orice încercare de a afla în această pericopă argumente în favoarea primatului jurisdicțional al lui Petru și al urmașilor săi este străină de adevăratul duh al Evangheliei. De altfel, așa cum s-a mai subliniat, atât făgăduială făcută de Iisus lui Petru pe drumul Cezareii, cât și aceasta a doua consacrare a apostolului au o adâncă semnificație de ordin religios, ce nu poate fi coborâtă la o interpretare de natură juridică.

Îndată ce auzi cuvintele lui Iisus: "Urmează Mie", Petru se întoarse și îl văzu venind după el pe Ioan, și atunci nu se putu abține să pună întrebarea: ,,Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?" (21, 21).

Răzbate și din această întrebare îndrăzneala apostolului, dornic să afle ce destin îi era hărăzit ucenicului iubit.

Iisus îi răspunde cu o mustrare indirectă: ,,Dacă voiesc ca acesta să ramana până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie" (21, 22). În modul acesta îi reamintește lui Petru că nici unui muritor nu îi este îngăduit să cunoască viitorul, El, Fiul lui Dumnezeu, fiind stăpân absolut peste viețile și peste morțile noastre.

Înainte de Înălțare, Iisus va reveni asupra acestei interdicții: ,,Nu este al vostru a ști anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa" (F.A. 1, 7). Ucenicul lui Hristos nu trebuie să-și pună întrebări cu privire la ce îl așteaptă în viitor și mai ales la modul în care va lua sfârșit viața sa pământească. Îndemnul este valabil nu numai pentru ucenici, ci pentru toți creștinii. Grija permanentă a oricărui creștin adevărat trebuie să fie de a rămâne mereu în comuniune cu Hristos, pentru ca moartea să nu-l surprindă departe de El, iar nu de a scruta tainele propriului viitor, care constituie oricum o permanentă necunoscută.

Răspunsul dat de Iisus lui Petru a făcut să se nască printre frați, după cum observă chiar Ioan, credința greșită că ucenicul iubit nu va mai muri. Dar tot el se grăbește să sublinieze că este vorba de o interpretare greșită, caci Domnul nu a spus decat: ,,Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?", întrebare rămasă deschisă și care nu presupune nici o făgăduială.

S-ar putea spune că destinele celor doi apostoli evoluează pe linii paralele, fiecare desfășurându-se sub zodii ce le sunt proprii, determinate de profilul lor spiritual, ce diferă profund la ambii ucenici. Viața și moartea lui Petru se înscriu pe o curbă de maxima tensiune. El se situează mereu în primul plan al episoadelor evanghelice și tot el va desfășura, alături de Sfântul Pavel, cea mai intensă activitate în vederea răspândirii Evangheliei, după Înălțarea la cer a Domnului. Petru este omul acțiunii îndrăznețe, al faptei, prin care se împlinește vocația sa de apostol, de aceea nu întâmplător Evanghelia lui Marcu, scrisă sub directa sa inspirație, cuprinde aproape exclusiv relatarea de fapte și minuni din viața lui Iisus. Moartea sa mucenicească, consecința firească a misiunii sale, va avea loc în văzul tuturor și va fi îndată cunoscută de toți frații.

Viața ucenicului iubit va descrie însă o altă curbă. El apare mereu în penumbră, episoadele la care participă au un caracter mai tainic, pentru că la Ioan important este nu ceea ce se întâmplă pe planul realității imediate, ci pe acela al vieții lăuntrice. Ioan este fiul unui alt duh. La el toate faptele au caracter de semne, deoarece semnificația lor se află dincolo de hotarele lumii sensibile, de aceea și Evanghelia sa cuprinde numai minuni-semne. Destinul ucenicului iubit este axat pe iluminarea interioară și pe primirea unor descoperiri suprafirești. Viața lui Ioan își va afla încununarea la Patmos, unde va întrezări într-o străfulgerare trecerea din istorie în veșnicie, iar sfârșitul său se va petrece în tăcere și neștiut de nimeni, potrivit cu vocația apostolului. Cel ce purta numele Înaintemergătorului va fi și vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos, așa cum subliniază Papini.

4.3. La toți Apostolii pe un munte în Galileea

Iisus va veni pentru o ultimă dată la cei unsprezece în Galileea, iar această arătare va avea un caracter mai solemn decât cele anterioare. Ea a avut loc pe un munte, unde Iisus le poruncise mai dinainte ucenicilor să meargă pentru a-L întâlni (Matei 28, 16). Numele acestui munte nu ni s-a păstrat, însă unii cred ca ar putea fi Taborul sau muntele Fericirilor.

Pare că Domnul îi aștepta în acel loc, căci evanghelistul spune: ,,Si văzându-L" I s-au închinat, ei care se îndoiseră" (28, 17). De data aceasta deci nu a mai existat nici o umbră de îndoială, apostolii recunoscându-L din prima clipă.

Apropiindu-Se de ei, Iisus le spuse: "Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ" (28, 18). Nicicând nu a făcut El o asemenea afirmație, dar acum, înainte de a le da apostolilor ultima investitură și de a-i trimite până la marginile pământului, le descoperă că, prin Jertfa Sa, a dobândit de la Tatăl puterea nelimitată peste întreaga zidire. Sfântul Pavel va spune că, întrucât Hristos S-a smerit și S-a făcut ascultator până la moartea pe cruce, ,,Dumnezeu L-a preaînalțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt" (Filip. 2, 9-10). Unul din semnele prin care se va manifesta puterea lui Hristos va fi trimiterea Sfântului Duh. Dumnezeul-Om, posedând acum Duhul în plenitudinea Sa, Se va afla în situația de a-L putea revărsa peste ucenici, care vor întemeia Biserica.

Acum, după ce a fost preaslăvit, așa cum Se rugase Tatălui înainte de Patimi, Iisus le poruncește ucenicilor să pornească în lume spre a converti toate neamurile la adevărata credință: "Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouî, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului" (Matei 28, 19-20).

Așadar, în Galileea, ,,tara neamurilor", unde fuseseră chemați și rânduiti apostoli, primesc ucenicii ultima investire solemnă din partea Domnului lor, o dată cu îndemnul de a propovădui Evanghelia la toate popoarele. Acest îndemn, adresat acelora care până de curând se arătaseră temători și neîncrezători în minunea Învierii, este uluitor. Hristos știe însă că, întăriți de prezența Sa, menită să le confirme realitatea Învierii, și apoi de Sfântul Duh, Care va coborî peste capetele lor, ucenicii vor putea îndeplini ceea ce așteaptă de la ei. Redusă la esențial, misiunea lor va consta în a învăța și a boteza; trebuie observat însă că propovăduirea precedă botezul. Convertiții vor trebui mai întâi să primească cuvântul divin, transmis de apostoli, și abia după aceea vor fi încorporați, prin botez, în Biserică. Activitatea pastorală o preceda pe cea sacramentală, dar pentru cei intrați în comunitatea creștină aceste două lucrări vor trebui să se împletească continuu, deoarece între participarea la Sfintele Taine și neîncetată adâncire a învățăturii creștine este o legătură indisolubilă.

Poruncind apostolilor să boteze în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, Iisus asociază în mod explicit, pentru prima și ultima dată în predica Sa, cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, încununând astfel descoperirile Sale cu privire la taina Dumnezeirii. El vorbise continuu de Tatăl, de relațiile de negrăit existente între Fiul și Tatăl, precum și de împreună-lucrarea Fiului cu Duhul, dar nu cuprinsese cele trei Persoane divine într-o formulă unică, menită atât să releve ceva din misterul inefabil al Divinității, cât și să constituie temeiul oricărei invocări liturgice. Acum, în preajma Înălțării Sale la cer și a trimiterii Sfântului Duh, Domnul face apostolilor această descoperire crucială. Biserica ce va lua naștere la Cincizecime va fi zidită pe temelia treimica. Sfânta Treime este izvorul din care își trage ființă Biserica, fiind totodată și arhetipul ce-i slujește drept model, unitatea Bisericii avându-și originea în unitatea treimică.

Făgăduiala că Mântuitorul va fi pururea cu ucenicii Săi capătă în această perspectiva o semnificație sporită.

Prezența Domnului alături de ucenici se va manifesta sub două forme: este vorba pe de-o parte de o prezență de ordin ontic, ce tine de însăși esența Bisericii, întemeiată pe Jertfa Fiului lui Dumnezeu și constituind trupul Său mistic, străbătut de energiile divine ce-și au originea în însăși viața treimică. Hristos Se va afla deci permanent prezent în mijlocul Bisericii Sale, al cărui cap este. Pe de altă parte însă, între fiecare credincios și Hristos se va stabili o relație personală, cu un caracter particular, datorită căreia orice ucenic adevărat Îl va simți continuu lângă el.

4.4. Apostolilor în ziua înălțării Domnului la cer

La capătul celor patruzeci de zile, Domnul Se va mai arăta o dată ucenicilor, la Ierusalim, înainte de Înălțarea la cer, și cu acest prilej le va da ultimele Sale sfaturi. Această arătare va fi analizată în paragraful consacrat Înălțării.

Rămânerea lui Iisus pe pământ timp de patruzeci de zile, cu trupul Său înviat, pare să fi avut mai multe finalități. După dezamăgirea încercată de apostoli din pricina morții Sale pe cruce, Hristos trebuia să le întărească credința zdruncinată, convingându-i de realitatea Învierii, și să-i trimită în lume spre a propovădui Evanghelia la toate neamurile.

Înainte însă de a pleca spre a converti neamurile, apostolii trebuiau să capete o nouă învestire de la Domnul, menită să șteargă alunecările lor din timpul Patimilor și să le împărtășească harul preoției. Darul Sfântului Duh, pe care ei l-au primit chiar în prima seară după Înviere, a constituit, așa cum s-a mai subliniat, temeiul vocației lor apostolice.

Urmările rămânerii vremelnice a lui Iisus printre pământeni, după Învierea Sa din morți, s-au manifestat însă pe mai multe planuri. Astfel, prezența Sa cu trupul preamărit – care aparținea de pe acum noului eon – în cuprinsul lumii actuale a contribuit fară îndoială la începutul transfigurării tainice a acesteia. Din analiza arătărilor s-a putut constata o permanență întrepatrundere de planuri existențiale. Hristos cel înviat cinează alături de apostoli, gustă din fagurele de miere, pregătește prânzul ucenicilor pe malul lacului Ghenizaret.

Ucenicii se apropie de El, Îl ating, ,,cu ochii lor trupețti străbat până la realitatea mai presus de fire". Experiența lor se află la hotarul dintre cele două lumi care la sfârșitul veacurilor se vor reuni datorită Jertfei lui Hristos.

Poate însă ca cele patruzeci de zile au constituit un soroc nu numai pentru lucrarea Sa răscumpărătoare, dar chiar pentru Fiul Tatălui, coborât printre oameni.

După Înviere, Hristos Se află mai presus de timp și de spațiu, dar acceptă totuși anumite îngrădiri, proprii viețuirii în lumea cu trei dimensiuni: prănzirea cu ucenicii, umblarea cu ei pe drum etc. Supunerea la aceste îngrădiri marchează o nedesăvârșire: nu este încă atinsă preamărirea deplină, căci îndumnezeirea firii umane din Hristos se continuă și în perioada dintre Înviere și Înaltare. Bulgakov spune că în acest răstimp Domnul Se află într-o acțiune de permanenta înălțare, după cum singur i-a mărturisit Sfintei Magdalena: ,,Mă sui la Tatal Meu" (Ioan 20, 17).

Înainte de a Se înălța cu trupul în sânul Sfintei Treimi, natură omenească din Hristos a trebuit să fie deplin pnevmatizată" adica sfintită de catre Sfântul Duh. Abia Înălțarea va aduce deci preaslăvirea pe care Iisus o ceruse de la Tatăl înainte de Patimi. Perioada de la Înviere la Înălțare a avut așadar o însemnătate capitală în iconomia mântuirii și în viața Dumnezeului întrupat.

5. Concluzii

Învierea lui Hristos este evenimentul unic și real, care dă sens la tot ceea ce o precede și la tot ceea ce o urmează, care investește cu semnificație și valoare viața omului. Învierea Domnului este faptul central al credinței și al existenței creștine. „Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră, (I Cor.15, 14). Învierea lui Hristos este plinătatea de viață și de lumină adusă omului și lumii, întrucât este o viață de participare neîmpuținată la viața lui Dumnezeu. în Hristos Cel înviat are loc acea pancomuniune universală, când diviziunile apărute în creație prin separarea elementelor care erau destinate să mențină creația ca un tot unitar și să n-o lase să se împartă, au fost depășite în Hristos și puterea unificatoare realizată în El exercită o forță de unificare în toată creația.

Învierea lui Hristos e „începătura vieții celei noi și veșnice (I Cor. 15, 20) și garanția învierii noastre, atât a celor drepți cât și a celor păcătoși, numai că nu toți ne vom împărtăși la fel de roadele învierii Sale pentru că „dacă toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos; fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod, pe El îl vor urma la venirea Lui, cei ce sunt ai Săi (I Corinteni 15, 22-23), și acest lucru devenind posibilitate pentru noi, datorită recapitulării noastre reale în firea sa umană pe care a îmbrăcat-o la întrupare, căci numai în El ființa noastră s-a predat în mod deplin lui Dumnezeu în stare de jertfă și a trecut la o nouă existență prin înviere.

Învierea Domnului are o importanță fundamentală atât pentru ființarea creștinismului, cât și pentru mântuire. Pentru ființarea religiei creștine, pentru că adeverește încă o dată dumnezeirea întemeietorului ei, iar pentru mântuire, pentru că a adus biruința vieții asupra morții, biruința luminii asupra întunericului.