Arabia Preislamica

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………2

Arabia preislamică……………………………………………………………………………4

Mohamed, Coranul, Sharia.

2.1. Viața și activitatea Profetului Mohamed………………………………………………….8

2.2. Coranul…………………………………………………………………………………..14

2.3. Sharia- legea Islamică………………………………………………………………………………………….17

2.3.1. Mărturisirea de credință……………………………………………………………………………….17

2.3.2. Rugăciunea canonică…………………………………………………………………………………..19

2.3.3. Milostenia………………………………………………………………………………………………….21

2.3.4. Postul din luna Ramadan………………………………………………………….22

2.3.5. Pelerinajul la Mecca……………………………………………………………….24

Scindarea unității „ummei” musulmane.

3.1. Aișa – Maica Profetului…………………………………………………………………27

3.2. Ali, cel dintâi discipol al Profetului……………………………………………………..29

3.3. Evoluția Islamului sub primii trei Califi și aportul lor adus disensiunilor din comunitatea musulmană……………………………………………………………………………………….34

3.4. Imamul Ali, -al patrulea Calif…………………………………………………………40

4. Umayyazii și Abbasizii.

4.1. Califatul Umayyad (661-750)……………………………………………………………47

4.2. Imperiul musulman al Abbasizilor………………………………………………………52

5. Cristalizarea celor două mari Confesiuni Islamice.

5.1. Islamul Șiit………………………………………………………………………………56

5.2. Sunniții…………………………………………………………………………………..60

6. Reconcilierea în Islam………………………………………………………………………..62

Concluzii…………………………………………………………………………………………64

Biografie…………………………………………………………………………………………66

Introducere

Islamul este una dintre cele mai importante religii ale lumii, având un număr foarte mare de adepți – peste o cincime din populația lumii, și se întinde din Africa de Sud până în Pakistan, și chiar Malaysia. Este una din cele trei mari religii monoteiste importante ale lumii, în care credincioșii venerează un singur Creator, celelalte două fiind Creștinismul și Iudaismul. Cele trei sunt legate de istorie, toate trei considerândul ca părinte spiritual pe Patriarhul Avraam.

Trăsăturile acestei credințe simple, care este însoțită de indatoriri sociale și individuale demult codificate, sunt suficient de marcate pentru a fi modelat și a continua să modeleze și în epoca actuală numeroase aspecte de ordin psihic și deprinderi de ordin sociologic ale adepților ei. De aici tendința comună de a vorbi despre o civilizație islamică originală și mereu asemănătoare sieși, care s-ar regăsi în regiuni geografice foarte diferite și care s-ar fi constituit încă de la proclamarea revelației coranice prin gura lui Mohamed, pentru a se perpetua apoi, fără vreo modificare însemnată, după ce a contopit într-o singură „Comunitate a credincioșilor” pe toți reprezentanții unei lumi islamizate

Religia islamică este foarte puțin cunoscută in Occident, foarte greu de înțeles, în adevăratul ei sens. Islamul pentru majoritatea occidentalilor este o religie a paradoxurilor intrucât ea propovăduieste supunere și „stăpânire de sine”, iar unii adepții dau dovadă de acte de rebeliune și provoacă prin acțiunile lor frică și repulsie. Sunt adepți care s-au grupat în organizatii, fanatici, ce transformă ”religia păcii” cum este ea numită, respectată și demnă într-o formă complet diferită, islamism radical, ce distorsionează notiunea de jihad printr-o chemare la crime și la acțiuni teroriste. Din păcate aceasta este ideea cu care un occidental rămâne după ce mai urmarește un buletin de știri plin de evenimente ce distrug imaginea adevărată a Islamului. Este totuși de înțeles, imaginați-vă cât de greu ar fi pentru marțieni să își facă o idee corectă despre creștinism dacă ceea ce ar vedea ar fi doar atentatele cu bombă ale catolicilor din Armata Republicană Irlandeză, din timpul celei mai violente perioade a existenței sale sau unele ceremonii de incendiere desfășurate de o anumită categorie de predicatori protestanți. Echivalentele musulmane ale fiecărei dintre aceste fapte sunt ceea ce acapareaza majoritatea timpului de emisie al televiziunilor occidentale.

Mohamed, Întemeietorul Islamului, este ultimul mare Profet al lumii și se deosebește de cei din urma lui prin faptul că el și-a concentrat activitatea sa nu numai pe probleme religios-morale, a fost in deplină masură și conducător politic, punând bazele unui imens imperiu și unind popoarele arabe organizate la acea vreme în triburi. Împărțind atribuțiile sale politice și religioase în timpul vieții lui, aceasta s-a dovedit a fi o adevarată problemă când a încetat din viață. O problema care urmărește Islamul încă din fașă, și anume: „cine este adevăratul succesor al Profetului Mohamed?”. Dacă în sânul Creștinismului principalul motiv al separatismului religios este legat de dogmă, în Islam ceea ce a dus la dezbinare a fost problema succesiunii. Imediat dupa moartea lui Mohamed, musulmanii s-au despărțit în două principale ramuri, ce stirbesc istoria unei religii ce îndeamna la pace, prin conflictele deosebit de sângeroase ce au loc intre ele.

”Conflictul Siito-Sunnit” este istoria evenimentelor ce au însoțit apariția religiei islamice, marcate de ambiții și succese, sacrificiu de sine și dușmănii de sânge. Prin parcurgerea unei jumătăți de mileniu de cuceriri și războaie, încerc să indentific semințele discordiei care au destrămat unitatea Islamului; cauzele schismei dintre șiiți și sunniți- rivalitatea dintre persoanele care l-au cunoscut și l-au iubit cel mai mult pe Profet: vărul și ginerele său Ali și soția sa Aișa; destinul primilor patru califi care au avut o influență decisivă dupa moartea lui Mohamed și au determinat cursul noii religii și apariția unei noi civilizatii, Califatul Omeyyazilor și al Abbasizilor, și principalele momente ale confictelor șiito-sunnite din aceste perioade.

Pentru a introduce cititorul în universul islamic, nu pot ignora o parcurgere a biografiei lui Mohamed, fondatorul Islamului, și a normelor principale vieții musulmane.

1. Arabia preislamică

Avem un avantaj dublat de o fericită coincidență atunci când studiem societatea arabă preislamică. Ea este printre rarele societăți care, chiar și relativ recent, a fost ferită de evoluții civilizaționale, fiind la jumătatea distanței dintre societatea primitivă și societățile care au etică și tradiții binedefinite. La aceasta se adaugă extraordinara conservare cvasiintactă a limbii sale, a eticii și a literaturii.

Societatea arabă, cu mult înaintea Islamului, era constituită dintr-un popor nomad cu o structură tribală alcătuită din familii, clanuri și triburi. Gruparea se bazează evident doar pe înrudirea de sânge. În această societate, chiar după relativa sa evoluție, legăturile de rudenie și filiația rămân noțiuni sacre și legătura de sânge va constitui întotdeauna liantul intangibil al clanului. Toți membrii se angajează să apere viața și onoarea întregului trib, iar întreg tribul se angajează să-i apere pe toți membrii. Toți alcătuiesc o singură ființă. Femeile clanului sunt partea feminină a acestei ființe, partea fragilă, punctul său slab.

Mai târziu, sociabilitatea a evoluat grație bogatei amintiri a unor lungi experiențe ancestrale (sau prin urmele lăsate de Mesaje). Iar omul începe să înțeleagă instinctiv că propria sa mântuire este legată de mântuirea celuilalt și că de pace nu se pot bucura decât toți laolaltă. Aceasta este începutul înțelegerilor tactice și anume prima piatră ridicată la temelia edificiului eticii. Dar etica sau morala nu izvorăște din neant, ea trebuie să se hrănească din nevoile unora, negociind sau ținând seama de nevoile celorlalți. Prin urmare, brutalitatea și violența nu mai sunt apreciate și marile triburi își aleg de acum înainte în fruntea lor oameni considerați înțelepți, capabili să justifice războiul și în aceeași măsură apți să proslăvească binefacerile păcii.

Arabii au elaborat o etică foarte prezentă și foarte exigentă, dar a fost întotdeauna o etică războinică, obligând bărbatul să-și ocrotească armele, femeile și memoria strămoșilor și mai ales să nu accepte niciodată insulta sau disprețul. Avem aici toate sculele bine ascuțite pentru a dăltui idolul aurit și adorat al onoarei. Bărbatul este gata să accepte mai degrabă moartea în onoare decât să-și păstreze viața în rușine. Această exagerare a vitejiei, dictată de rivalitatea tribală și de zel războinic a sacralizat armele, femeile și bunul nume al strămoșilor care sporește prin lucrarea urmașilor.

Reputația câștigată de pe urma salvgardării sau renunțării la acest triplu capital este `ird-ul, adică „prețul onoarei” fiecăruia, reputația sa. La arabi, acest „preț al onoarei” este atribuit femeilor familiei, clanului și tribului. Atâta vreme cât femeile sunt caste ireproșabile, la adăpost de orice insultă ce-l poate afecta pe celălalt, toți bărbații tribului sunt mândri și merg cu capul în sus în fața întregii lumi. Dacă, trupurile feminine ale tribului au constituit obiectul celei mai josnice plăceri a străinului, numai sângele poate spăla această rușine traumatizantă, în caz contrar tribul fiind mânjit pentru totdeauna.

Cât despre aspectul economic, dacă putem vorbi de economie în această epocă, principala sursă de bogăție a arabilor era creșterea ovinelor. Astfel se explică de ce majoritatea triburilor erau nomade, deplasându-se permanent în căutarea de pășuni și de surse de apă. Ei dețineau de asemenea două animale mult îndrăgite, care au marcat imaginea arabilor și au colorat literatura lor și le-au inspirat poeții; calul și dromaderul. În timp ce calul era motivul lor de mândrie și luxul lor, simbolizând libertatea și noblețea, cămila era animalul cel mai folositor, cel mai eficace în viața lor aspră și austeră.

„Arabii consumă carne de cămilă, beau lapte de cămilă și țes corturi, pături și haine din părul lor renumit. Dar valoarea acestui animal este dată de faptul că este unicul mijloc de transport, fiindcă numai cămila poate străbate deșertul pe o caniculă permanentă, numai cămila poate rezista la sete mai multe zile, chiar mai multe săptămâni. Toate acestea au făcut ca ea să aibă o importanță capitală, devenind aproape o monedă de schimb. Arabii prețuiesc efectiv obiectele, salariile și indemnizațiile, luând ca eralon „cămila”. Se spunea de exemplu: cutare marfă valorează zece cămile… Dar nu toți arabii sunt nomazi crescători de vite. Existau și citadini care locuiau în orașele din apropierea oazelor de curmali în care se puteau cultiva câteva fructe și legume cu randament redus”.

O parte a arabilor se ocupau cu comerțul , în special cu schimburile de mărfuri cu ajutorul caravanelor între continente sau regiuni. Acesta era cazul tribului Quraișit care locuia în Cetatea-Stat Mecca. Tribul făcea două călătorii pe an, prima vara, spre nord, Siria și Levant, cea de-a doua spre sud, spre Yemen și Etiopia. Astfel se explică existența articolelor și mărfurilor ce veneau din lumea întreagă în orașul Mecca, situat totuși în inima deșertului occidental al Arabiei.

Cât despre aspectul religios, în Arabia preislamică exista un cult dominant și mai multe religii minoritare. Cultul dominant se baza pe adorarea unor divinități precum Hubal, Al Lat, Al Uzza, Manat, Isaf, Naila, etc.

Acești idoli erau considerați intermediari între oameni și Dumnezeu, capabili de a face bine sau rău în locul Lui. Cultul era un fel de politeism, dar nu un politeism adevărat, pentru că adepții acestui cult nu recunoșteau decât un singur Dumnezeu care a creat pământul, cerul și omul. Coranul numește acest cult shirk, tradus în franceză prin „associationnisme” (asociaționism). În felul acesta, aproape fiecare trib, avea propriul său dumnezeu-asociat, reprezentat de o statuie lucrată în argilă sau sculptată în lemn sau piatră. Sanctuarul comun al tuturor asociaționiștilor era Kaaba, la Mecca, un loc al unor mari pelerinaje, unde, cu mult înaintea Islamului, pelerinii asociaționiști aveau ca ritual să se rotească în jurul Kaabei, complet goi. În calitatea sa de centru cultural al arabilor, Kaaba a determinat toate triburile să așeze fiecare în acest loc o copie a divinității sale.

Pe lângă bogăția sa comercială, tribul Quraiș se bucura pe atunci și de un mare prestigiu religios. Dacă clanul Quraișit deținea un fel de putere temporală datorită averii sale și a cavaleriei, însărcinată mai ales să asigure siguranța drumurilor străbătute de caravane, clanul Hashemiților avea un prestigiu cel puțin la fel de mare, fiind preoți ai tuturor arabilor. Ei erau cei care dețineau cheia Kaabei și ei se ocupau de pelerinii sosiți din toată Arabia.

Exista de asemenea creștinism: triburi întregi de sorginte arabă, nomade, îmbrățișaseră creștinismul. Erau forme de creștinism destul de răspândite în acea epocă, îndeosebi iacobismul, cum a fost cazul arabilor din Siria sau nestorianismul, confesiunea lakhmidilor din Iraq sau a tribului Najran din Yemen.

Mai existau în Arabia și cei care se numesc Hunafa, înțelepți cultivați care cred într-un singur Dumnezeu. Aceștia îl venerează pe Avraam și respectă câteva vestigii ale tradiției transmise de primii lor strămoși, urmașii lui Adnan și ai lui Ismail. Ei se abțineau de la cultul dominant al arabilor fără controverse sau polemici, nutrind un respect deosebit față de creștinism și iudaism fără să urmeze practicile lor sau să adere la dogmele lor. Hunafa-ii nu alcătuiau un clan sau un trib și nici nu se bucurau de multă considerație.

2. Mohamed, Coranul, Sharia

2.1. Viața și activitatea Profetului Mohamed

Activitatea lui Mahomed și întreaga perioadă de început a islamului prezintă un hiatus de un secol și jumătate sau chiar două secole în ceea ce privește izvoarele scrise. Preceptele Profetului au fost răspândite inițial prin viu grai. Unul dintre motive fiind acela că mediul unde se născuseră și își desfășuraseră activitatea Profetul era analfabet, nu cunoștea scrisul. Această idee a „anafalbetismului” este pusă pe seama Profetului Mohamed chiar de musulmani, pentru a susține învățătura Coranului „dictat” din ceruri în mod miraculos.

Profetul Mohamed s-a născut în anul 570 d.Hr. în Mecca, oraș situat pe coasta de vest a Peninsulei Arabiei, o regiune deosebit de săracă și de aridă, această așezare fiind importantă pe plan local deoarece era in apropierea singurei surse de apă din zonă. Locuitorii prosperau de pe urma drumului comercial care trecea prin orașul lor și de asemenea datorită pelerinilor care veneau din împrejurimi să aducă ofrande și să se închine în templul Kaaba unde erau găzduiți diferiți idoli. Mulți dintre acești comercianți sau pelerini erau nomazi, săraci, ce își duceau viața în desert, și pentru a supravețui erau organizați în triburi, rețele de familii înrudite ce se ajutau și depindeau una de cealaltă. Cu toții erau așezați în apropierea localității Mecca. Locuitorii cetății nu erau nomazi. Profetul Mohamed era fiul lui Abdullah, făcea parte din familia (ginta) Banu Hashim una dintre cele mai nobile și sărace din tribul Quraișiților. Quraișiții erau prin unitatea lor, unul din principalele avantaje ale prosperității orașului Mecca, ei ocupându-se de guvernarea așezării și de paza templului „cubic” al Kaabei.

La scurt timp dupa naștere pruncul Mohamed rămâne orfan și de mamă, după ce tatăl său moare nu cu mult înainte. La vârsta de 8 ani devine dependent in totalitate de unchiul său, Abu Talib, după încă un eveniment nefericit în familia Profetului și anume moartea bunicului său. Pentru că era conducător șeic al clanului, grija lui Abu Talib a fost deosebit de importantă asigurându-i nepotului său hrana necesară, adăpostul si educația pentru ca mai târziu să devină bărbat în toată firea și neguțător.

Prima parte a vieții lui Mohamed nu e cu nimic deosebită în afară de faptul că nu prea lua parte la distracțiile obișnuite care implicau băutură, jocuri de noroc și alergatul dupa fete. Sunt multe povești despre tinerețea lui , însă doar una poate fi considerată relatare sigură. Mohamed de la vârsta de 25 de ani a prosperat în slujba unei văduve bogate numite Khadidja , aceasta, ajutată de Mohamed își menținea averea prin afaceri comerciale. Deși Khadidja era cu 20 de ani mai mare decât Mohamed, ei s-au căsătorit în anul 595 și au avut șase copii, patru fete și doi băieți dintre care doar fetele au supravețuit copilăriei. . A fost un tată și un soț iubitor și grijuliu, iar familia sa i-a fost devotată în pofida sărăciei benevole. El și-a pus în practică întotdeauna propriul sfat „cel mai bun dintre voi este cel care e cel mai bun cu propria sa familie” Câtă vreme a trait Khadidja acesta nu și-a mai luat neveste, deși mai târziu avea să încheie și alte căsătorii. Căsătoria dintre Profet și Khadidja a marcat nașterea Islamului, ea fiind prima persoană pe care a convertit-o la Islam.

Mohamed obișnuia ca după călătoriile sale să se retragă într-o peșteră situată la 5 km distanță de Mecca, la poalele Muntelui Hira, pentru a petrece mai multe zile și nopți in meditație și contemplare. În anul 610 în luna a noua, luna Ramadanului, la vârsta de 40 de ani, Profetul Mohamed are prima sa revelație transmisă de Allah prin gura îngerului Gabrel. Acesta i-a spus „Citește!” iar Profetul i-a răspuns „Eu nu știu să citesc”, acest lucru s-a repetat de trei ori după care Mohamed a spus cuvintele care îl proclamă pe Dumnezeu ca fiind singurul Dumnezeu adevărat, creator al omului și sursa întregii științe.

Ceea ce a auzit atunci și ce i-a fost revelat în următorii douăzeci de ani a devenit apoi textul Coranului (Biblia musulmană). Mohamed a înțeles cuvintele auzite și deși nesigur și temător la început, ajungând chiar să creadă că este posedat de un duh rău, le-a pus în aplicare, și datorită deselor sale predici și-a adunat și un mic grup de susținători care au renunțat și ei la rândul lor la desfrâu si idolatrie spre a-L venera pe singurul Dumnezeu adevărat. Primii convertiți au fost soția sa și vărul său Ali, fiul lui Abu Talib.

Orașul Mecca, era în secolul al VII-lea cel mai activ si mai populat din punctele de sedentarizare, viața era deja mai rafinată decât în locurile învecinate. Era situat undeva la jumatatea distanței dintre Siria și Yemen, fiind centrul axei comerciale a Hidjazului, recent organizat. Este deci de notorietate să înțeleg că iudeii și creștinii au ajuns și prin acele locuri și este foarte sigur că discuțiile purtate în timpul negoțurilor tânarului Mohamed , l-au influențat în activitatea profetică. Profetul a recunoscut că Dumnezeu despre care el vorbea poporului din Mecca e același cu cel al iudeilor și creștinilor, dar îl nega pe Iisus Hristos ca fiind de natură divină. Profetul susținea că atât creștinii cât si israeliții se îndepărtaseră de adevărul revelat. Și deși se amintește deseori că Profetul nu cunoștea tainele scrisului și ale cititului, iar musulmanii susțin că ”scrierea” lor sfântă este dictată de îngerul Gabriel, transmisă prin viu grai și pusă în scris dupa o generație de diferiți scriitori, totuși nu pot să nu iau în considerare că dificultatea citirii Coranului, felul cum sunt așezate capitolele și asemănarea revelațiilor Profetului cu textul Scripturii creștinului si Torei iudeului se datorează tocmai discuțiilor lui Mohamed cu diferiți creștini ori iudei ce erau cu siguranță în orașul unde a locuit și nu descoperirilor sale. Rămâne totuși o parere proprie.

Unchiul său Abu Talib fiind un om important l-a protejat pe Profet în ciuda faptului că pentru cei mai mulți, Mohamed era doar un scandalagiu care răspândea o religie nouă și periculoasă care îi insulta pe zeii deja existenți, însă Abu Talib nu s-a convertit niciodată la Islam.

Mohamed a fost un Profet social al comunității sale. El le cerea oamenilor (mai ales conducătorilor umayyazi) să renunțe la viața păcătoasă și să îl recunoască pe singurul Dumnezeu adevărat (Allah). Inițial autoritățile orașului nu l-au luat prea mult în seamă, lucru datorat și faptului că printre adepții lui Mohamed se numărau doar cei din medii foarte sărace, precum și din beduinii din jurul orașului Mecca. Ceea ce i-a iritat însă a fost cererea lui Mohamed de a curața sanctuarul de idoli, lucru ce ar fi lovit din plin interesele comerciale ale quraișițiilor. Ca urmare a conflictului cu conducerea orașului în anul 615, Mohamed a decis ca 83 de familii din cercul său de aderenți să se refugieze în Etiopia. Profetul a rămas însă la Mecca.

Nu se poate afirma ca Mohamed a dorit să preia puterea politică a orașului natal. Totuși, din moment ce se considera mesager al lui Dumnezeu, propovăduirea sa nu putea fi lipsită de conotații politice. Este de la sine de înțeles că administrația din Mecca a refuzat să-l recunoască pe Mohamed ca trimis al lui Dumnezeu, căci atunci ar fi trebuit să-i recunoască și calitatea de conducător politic al comunității. Un alt motiv este și faptul că Mohamed facea parte dintr-o familie săracă, nu se admitea că Dumnezeu se putea revela unei persoane lipsite de importanță.

În conflictul cu oligarhia meccană, Mohamed a avut de căștigat datorită sistemului său de idei foarte bine pus la punct, ceea ce și se cerea, el având pretenția ca sunt revelate de însuși Allah prin gura îngerului său Gabriel. Principalele idei ale propovăduirii lui Mohamed sunt:

– vechea divinitate cunoscută în Arabia sub numele de Allah este singurul Dumnezeu, personal înzestrat cu trăsături umane;

– totul își datorează existența lui Dumnezeu, de aceea totul trebuie să I se supună Lui ( de aici și cuvântul islam care înseamnă „a se supune”, iar musulman „cel ce se supune”)

– omul este o creatura a lui Allah, astfel fiecare om trebuie să își accepte condiția de ființă creată iar pe Dumnezeu de creator;

– Dumnezeu deși este personal el nu poate fi văzut, dar El se descoperă pe sine, prin profetul Mohamed, mesajul fiindu-I transmis de îngerul Gavriil profetului, constituind astfel o serie de revelații numite Coran, ( „a citi”, „a recita”) ce reprezintă pe pământ Logosul, cuvântul lui Dumnezeu;

– căderea omului a constat în nesupunere de aceea a fost alungat din Eden. Dar omul nu este vinovat de acest păcat, ci îngerul Satan care nu s-a supus lui Dumnezeu după ce Acesta a creat pe om. Omul a căzut datorită necunoașterii, datorită lipsei de călăuzire ce l-a dus pe om pe o cale greșită.

– după ce omul a căzut , i-a fost promisă de către Dumnezeu Calauzirea dreaptă (Irshad)

– dacă omul urmează călăuzirea dreaptă dată de Dumnezeu, se va mântui. Acceptarea condiției de creatură de către om va remodela întreaga gandire a omului, și se va reflecta în viața de zi cu zi. Astfel musulmanul trebuie să renunțe la mândrie, să fie modest, să își ajute semenii. Omul trebuie să își aloce întreaga sa forță pentru a-L propovădui și slujii pe Dumnezeu (de aici noțiunea de jihad), omul trebuie sa fie membru a-l unei comunități, Mohamed interzicând monahismul. Dar omul trebuie să poarte și o luptă interioară (jihadul interior) împotriva păcatului, dat fiind faptul ca Dumnezeu a creat pe om cu rațiune.

După o îndelungată perioadă în care Profetul a predicat în orașul Mecca, bogații caravanieri Quraișiți au început să se simtă amenințati de ideile care începuseră să prindă în rândul populației orașului. Erau conștienți de primejdia pe care o constituia pentru prosperitatea lor o doctrină care așeza pe toți credincioșii pe picior de egalitate în fața unui Dumnezeu unic, răsplătitor și care tindea să substituie autoritatea Profetului său aceleia a puterilor statornice. După moartea unchiului său Abu Talib din anul 619, șederea Profetului în orașul în care se născuseră, și continuarea activității profetice a devenit imposibilă, persoanele din coducerea orașului au pus la cale un boicot, o așa zisă „carantină” prin care se urmărea reducerea influenței Profetului. Mohamed simțind pericolul, în anul 620, cu ocazia sărbătorilor anuale a început negocierile pentru „expatriere” cu delegații unui trib din valea Yathribului, o formațiune de sate situat la o sută de kilometri la nord de Mecca, formațiune ce mai târziu are să ajungă un oraș înfloritor numit Medina (orașul Profetului), un oraș unde Profetul are să își descopere în cei 10 ani locuiți acolo un aspect cu totul diferit al personalității sale. S-a descoperit în el omul de stat energic si autoritar, uneori chiar crud în condamnările sale, care avea să-și pună în gând ruinarea vechiului său trib pentru a-l face să se căiască.

Populația din Medina l-a invitat pe Mohamed să se stabilească în orașul lor, acest fapt însemnând și recunoașterea lui ca Profet, și trimis al lui Dumnezeu. După doi ani de negocieri (620-622) Mohamed și-a trimis pe rând adepții la Medina, el fiind ultimul care a părăsit Mecca în compania celui care îi va și urma la conducerea comunității islamice Abu Bakr.

Au fost circa 70 de membri ai comunității islamice strămutați, ei fiind cunoscuți mai apoi sub numele de muhajirun (emigranți) iar susținătorii lor au primit numele de ansar (partizani). Prin colaborarea muhajirun-lor cu ansar-ii s-au pus bazele statului teocratic Islamic. Mutarea lui Mohamed la Medina din anul 622 fiind un pas deosebit decisiv pentru soarta Islamului. Eveniment numit Hegira ( hijra = rupere de comunitatea tribal) fiind considerat mai tărziu (după 638) drept primul an al cronologiei islamice.

Totuși în ciuda pactului care avusese loc, nu toată populația din Medina l-a recunoscut imediat, asta pentru că mai existau conducători ai unor triburi care îl priveau cu o oarecare neîncredere, și deasemeni mai existau cele trei triburi de evrei, care au fost însă în timp expulzate din societatea Medineză ca urmare a unor lupte pierdute de Mohamed datorită neaderării lor la Islam. Rolul lui Mohamed era acela de arbitru al conflictelor din cadrul comunității. Puterea lui Mohamed nu era absolută. Ea era cunoscută mai degrabă atunci când era vorba de probleme religioase. Cu alte cuvinte, Mohamed era un „om sfânt” iar Medina începea să fie considerată, datorită Profetului, un sanctuar sfânt, un nou centru religios.

Profetul Mohamed atunci când a plecat din Mecca, obligat fiind, a urmărit doar ca atunci când este momentul potrivit să se întoarcă victorios în orașul său natal. Știa că acest lucru este posibil doar prin forța armată, de aceea cât a locuit la Medina a încercat să întărească și să organizeze sistemul de apărare al cetății dar și să pregătească mica armată pe care triburile care alcătuiau comunitatea medineză i-o pusese la dispoziție. Însă pentru asta avea nevoie de independență economică. De aceea au fost întreprinse mai multe raiduri împotriva caravanelor de negustori meccani. Prima mare victorie pe care Profetul a obținut-o împotriva armatei quraișită a fost obținută în anul 624 la Badr. Victorie ce i-a consolidat și mai mult influența Profetului în rândul conducerii medineze.

Înfrângerea din 625 în fața armatei meccane conduse de Abu Sufyan de la Uhud, pusă pe seama necredinței musulmanilor prin neascultarea poruncilor, și victoria numită „ a șanțului” din 627 împotriva armatei de asediatori meccani conduse de același Abu Sufyan a întărit și mai tare convingerea comunității medineze că Mohamed este trimisul lui Dumnezeu. Profetul devenind nu numai un conducător spiritual ci și unul politic. Acest rol l-a convins pe Mohamed că omul nu poate să își ducă la bun sfârșit datoria de musulman singur, că trebuie să îndrepte și să călăuzească întreaga comunitate prin adoptarea unor legi care să ajute omul spre modelarea vieții și atingerea mântuirii. Astfel Profetul a emis norme sociale în următoarele domenii: asigurarea vieții și a proprietății, căsătorie, familie, milostivire, moștenire, apoi o serie de precizări privind organizarea cultului. Astfel mântuirea fiecărei persoane musulmane se află în responsabilitatea întregii comunități, aceasta fiind considerată acum „comunitatea credincioșilor deciși să îndeplinească voia lui Dumnezeu pe pământ”.

Aici este noutatea adusă în Islam, și anume importanța statului teocratic pentru asigurarea refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu. În creștinism, nu este menționat nicăieri în Noul Testament cum trebuie să fie organizat statul, abia după încheierea persecuțiilor, creștinii încearcă să organizeze statul ideal creștin, ceea ce a dus la o mare greșeală și anume instaurarea statului secular din epoca modernă. Mohamed a creat statul ideal musulman, umma, statul teocratic, ai cărui locuitori erau datori să se integreze și să-i respecte normele. De aici importanța deosebit de mare pe care o are jurisprudența în teologia islamică. Din moment ce omului nu îi este permis să cerceteze ființa lui Dumnezeu, modelarea societății potrivit preceptelor islamice devine preocuparea esențială a teologilor musulmani.

În anul 628 Mohamed a condiționat încheierea unei alianțe cu Medina în vederea convertirii la Islam. Asfel se formaseră două tabere în Peninsula Arabă una a Meccăi și a aliațiilor săi, și alta a ummei islamice. Fiind convinse ambele părți de faptul că nici una nu putea să obțină o victorie deplină, și pierderea războiului ideologic a quraișițiilor, s-a ajuns astfel la tratative între conducătorii meccani și Mohamend. Astfel, în ianuarie 630 armatele medineze au intrat în Mecca fiind întâmpinați de o foarte mică rezistență. A urmat apoi unificarea întregii Arabii prin tratative diplomatice, și ciocnirea în același an, pentru întâia oară, cu armate ale Imperiului Bizantin. In ultimii doi ani ale vieții, Profetul Mohamed s-a axat mai mult pe organizarea comunității și stabilirea celor cinci stâlpi ai religiei islamice.

În anul 632, la 8 iunie, Mohamed moare, iar umma musulmană avea să nu mai fie niciodată atât de unită, deși statul musulman de acum înainte începe adevărata expediție de cucerire a lumii.

2.2. Coranul

Coranul este cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt veșnic. În cer există Cartea pe care îngerul Gabriel a făcut-o cunoscută lui Mahomed. Ea este «logosul» lui Dumnezeu neschimbat. În forma pe care o dețin musulmanii, ea are 114 capitole sau sure, unele mai lungi, altele mai scurte, dar toate formate din versete , în total, 6.219. Cât a trăit Mahomed, au existat diverse materiale pe care s-au scris versetele rostite de el. Unele cuvinte s-au păstrat și prin viu grai. După moartea lui Mahomed, califul Abu Bakr a încredințat lui Zaid ibn Thabit (secretarul lui Mahomed) strângerea tuturor acelor materiale și alcătuirea cărții. La moartea sa, Abu Bakr a încredințat Cartea sfântă lui Omar, iar acesta a lăsat-o moștenire fiicei sale, Aișa, soția favorită a lui Mahomed, acum văduvă. Usman a fixat versiunea finală.

Surele Coranului poartă denumiri diverse, potrivit unor teme ce se cuprind în ele. În text se pot recunoaște unele frânturi de texte din Vechiul Testament și din Evangheliile apocrife.

În ceea ce privește scrierea Coranului sunt unele supoziții în legătură cu faptul dacă Mahomed a știut să scrie și să citească. Totuși teza analfabetismului lui Mahomed, susținută chiar de majoritatea musulmanilor, nu mai întâlnește prea mulți aderenți printre cercetători. „Dacă Mahomed a spus el însuși despre sine că este un „neînvățat“, aceasta nu se referea la neștiința sa de carte, ci la nepriceperea sa în problemele teologice, adică la faptul că nu cunoștea revelația iudeo-creștină”. „Există deci o mare certitudine că Mahomed n-a fost analfabet”, spune prof. Regis Blachere. Mahomed a avut grijă însă ca învățătura sa să fie fixată în scris de secretarul său Zaid. Acesta a notat mesajele Profetului pe pergamente, bucăți de scândură sau omoplat de cămilă.

După moartea Profetului, primii trei califi au strâns cu grijă aceste însemnări și le-au redactat sub titlul Al Quran „recitare” sau „ceea ce trebuie citit. Meritul cel mai mare în redactarea Coranului a revenit califului Usman care, având în mână un bun manuscris și confruntându-1 cu alte texte, a transcris Coranul cu propria sa mână și a pus să se ardă toate celelalte variante, pentru ca să existe o ediție unitară a cărții sfinte mahomedane. Manuscrisul păstrat de una dintre soțiile lui Mahomed, Hafshah, fiica lui Omar. Ediția aceasta a mai fost revăzută în vremea califilor Omeyyazi, totuși mahomedanismul consideră ca dogmă că forma actuală a Coranului este exact aceea dată de Usman.

La redactarea Coranului și la împărțirea sa în sure nu s-a ținut seama însă de conținut, ci s-a avut în vedere un criteriu cu totul exterior, punându-se la început surele mai lungi și către sfârșit cele foarte scurte, unele numai de câeva versete, în cuprinsul aceleiași sure au fost puse versete care tratează chestiuni diferite și fără legătură între ele. Redactorii au avut grijă numai să menționeze, cu destulă aproximație, care sure sunt din perioada activității profetului și care din cea medineză. Lucrul acesta este foarte important, deoarece putem urmări schimbarea care s-a produs nu numai în conținutul „revelațiilor”, ci și în forma lor. „De unde în perioada meccană Mahomed avea aproape numai preocupări religioase și revelațiile sale căpătau forma unor versuri scurte, vioaie, pline de avânt poetic, în perioada medineză revelațiile au ca obiect mai mult chestiuni politice, juridice, morale, hărțuieli cu evreii și creștinii etc., iar forma devine greoaie, lipsită de avînt și frumusețe poetică”.

Forma literară a Coranului este în cea mai mare parte aceea a prozei ritmate. Dintre diferitele sure ale Coranului, cele mai des recitate sînt prima și a 92-a. Cea dintâi este foarte scurtă și are în islamism valoarea pe care o are „Tatăl nostru” în creștinism, fiind recitată în toate împrejurările vieții. Cealaltă este un fel de Crez musulman foarte scurt și concis.

Importanța Coranului în Islam este foarte mare. „Putem compara locul Coranului în sistemul religios al islamismului cu acela al lui Hristos în creștinism: el este revelația lui Dumnezeu în timp și spațiu“. Elevii din școlile elementare ale țărilor mahomedane învață să recite Coranul și sunt elevi silitori care îl pot recita în întregime. Recitarea Coranului are dealtfel la mahomedani și o valoare liturgică. Se recită sau se plătește să se recite din Coran pentru rudele decedate sau pentru.

Pe lîngă Coran, islamismul are un al doilea izvor doctrinar numit Hadâth („comunicare”, „istorisire”), format din diferitele relatări tradiționale codificate în secolul al II-lea al erei mahomedane. Deoarece Coranul nu cuprindea norme de comportare pentru toate împrejurările religioase, sociale, juridice etc., în care s-ar fi găsit credincioșii, s-a recurs la tradițiile orale, căutîndu-se a se afla de la persoanele apropiate de Mahomed, îndeosebi de la Aișa, soția favorită a acestuia, felul de comportare (sunnah) al Profetului în astfel de împrejurări. De exemplu, în Coran se prevedeau rugăciuni, spălări rituale etc., dar nu se prescria și ritul care trebuia împlinit, felul cum trebuia să se procedeze. De asemenea, pentru chestiunile juridice erau în Coran numai câteva sute de versete, dând instrucțiuni pentru cazurile concrete care s-au ivit în activitatea lui Mahomed. Rămâneau însă nenumărate alte raporturi juridice în care credincioșii erau lipsiți de un text sau de o îndrumare canonică. Pentru astfel de cazuri s-a recurs la tradițiile orale, care cu vremea s-au înmulțit enorm și au început să acopere cu autoritatea profetului tot felul de fantezii sau concepții politice și religioase. De aceea s-a simțit nevoia unei trieri a tradițiilor pentru identificarea celor vrednice de crezare. Din sutele de mii de tradiții care circulau, comentatori celebri ca Bokhări (m. 870), Muslim (m. 875) și alții au scos un număr restrîns de tradiții autentice, pe care le-au întărit cu indicarea șirului de persoane prin care acestea au fost transmise. Totuși, cu cât ne depărtăm mai mult de începuturile islamismului, cu atât este mai mare nesiguranța cu privire la autenticitatea relatărilor tradiționale. Ceea ce nu înseamnă că aceste relatări tradiționale, în ansamblul lor, n-ar fi avut o influență considerabilă asupra islamismului și n-ar servi încă și astăzi la cunoașterea cât mai adâncică a curentelor religioase din primele secole ale islamismului.

2.3. Sharia-legea islamică

Legea islamică împarte faptele oamenilor în mai multe categorii și anume: obligatorii, recomandate, îngăduite, condamnabile și interzise. Între faptele obligatorii impuse tuturor credincioșilor sunt considerate cinci obligații rituale pe care mahomedanii le consideră drept stâlpi ai credinței.

Obligațiile rituale ale oricărui musulman, de ieri și de astăzi, sunt definite prin expresiile „stâlpii islamului”. Un musulman nu poate spera la mântuire dacă nu îndeplinește aceste obligații: mărturisirea de credință (shahada), rugăciunea (șalat), milostenia (zakat), postul din luna ramadan (sawn) și pelerinajul la Mecca.

Obligativitatea acestor cinci „stâlpi” pentru orice credincios musulman este consemnată într-o tradiție atribuită lui Mahomed, aflat într-un dialog cu unul dintre adepții săi; enumerându-i cei cinci „stâlpi”, interlocutorul său, un om simplu, îl întreba mereu: „Asta e tot?” La care profetul răspundea cu toată convingerea: „Da, asta e tot”. După ce Mahomed îi mai înșiruie o dată toate cele cinci obligații, credinciosul pleacă spunând: „Pe Dumnezeu, n-o să adaug și nici n-o să tai nimic!”

După felul în care musulmanii continuă să respecte până astăzi toate aceste obligații, se vede că cele spuse de Mahomed l-au convins nu doar pe acel om simplu, ci și pe cei mai bine de un miliard, de urmași ai săi de astăzi.

2.3.1. Mărturisirea de credință

Shahada este cu mult mai mult decât o simplă practică rituală, ea este o formulă dogmatică, o condiție indispensabilă pentru a se putea trece la îndeplinirea celorlalte îndepliniri rituale. Această mărturisire de credință sună astfel: „Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este trimisul lui Allah” (La ilaha illal lahu Muhammadum rasuhul lah).

De fapt, conținutul mărturisirii se reduce la o formulă condensată extrasă dintr-un verset al Coranului: „O, oameni! Eu sunt pentru voi toți trimisul lui Allah, căruia îi aparține împărăția cerurilor și a pământului. Nu este Dumnezeu afară de El! El dă viață și moarte. Deci credeți în Allah și în trimisul său, profetul cel neînvățat care crede în Allah și în cuvintele sale! Și urmați-l! Poate că veți fi bine călăuziți” (7, 158).

Pentru a deveni musulman, în sensul de a adera la comunitatea musulmană (umma), trebuie doar să rostești această formulă, dar cu toată convingerea și trăirea interioară.

Pentru un musulman, credința într-un Dumneze unic este ceea ce deosebește radical propria sa religie de celelalte religii, chiar și de creștinism, pentru că Dumnezeul treimic din creștinism, deși unul în ființă, reprezintă în ochii musulmanilor o formă de atentat la unicitatea lui Dumnezeu.

Declararea unicității iui Allah (tawhid) este o formulă cheie pentru lumea islamică. Se spune că, de fapt, însuși Mahomed ar fi numit-o „cheia raiului”.

Ea apare scrisă pe steagul unor țări islamice, pe monede, este strigăt de luptă, formulă de jurământ, este pronunțată de către cei care poartă sicriul și de către cei care văd sicriul trecând, poate fi înscrisă pe ușile caselor, este chiar considerată o formulă magică, păzește de deochi, de satana etc.

A doua parte a mărturisirii de credință, respectiv „iar Mahomed este trimisul lui Allah”, este strâns legată de prima parte, nefiindu-i decât o prelungire. Afirmația că Allah este unicul Dumnezeu implică și faptul că Mahomed este trimisul sau profetul său.

Odată cu apariția lui Mahomed, musulmanii consideră că a luat sfârșit epoca profeților. Din acest punct de vedere, el este numit prin expresia katem’ unnebiyyan, ultimul dintre profeți, dar și cel mai mare. Prin el s-a desăvârșit învățătura islamică, s-a întregit. Pentru toți oamenii din lume s-a instituit o singură credință, iar el a fost ales profet al tuturor oamenilor. El a fost trimis profet nu pentru un anumit popor, țară sau epocă, întrucât mesajul său se adresează întregii umanități și tuturor timpurilor. Prin venirea lui Mahomed, trimis special al lui Allah, toate celelalte credințe sunt considerate anulate.

Pentru islam, Mahomed reprezintă singurul reper al unicității divine: nu crezi cu adevărat că există Dumnezeu dacă nu crezi că Mahomed este trimisul său și nu ești musulman autentic dacă, deasemenea, nu crezi că Mahomed este cel mai mare profet al său.

În fapt, mărturisirea de credință, dincolo de exteriorizarea doctrinară a numelui lui Allah, este echivalentul botezului din creștinism sau a circumciziei din iudaism. Shahada reprezintă pentru musulmani rememorarea pactului primordial existent din eternitate între Dumnezeu și oameni, prin care aceștia se angajează să-L recunoască drept stăpân atotputernic: îndeplinirea prescripțiilor canonice este o garanție a fidelității față de acest pact.

2.3.2. Rugăciunea canonică

Cea mai directă cale prin care credinciosul se apropie de Allah și cea mai bună dovadă de supunere este rugăciunea. În islam, rugăciunea arată faptul că Allah este stăpânul omului, omul este slujitorul lui Allah și, de aceea, așa cum un sclav este supus față de stăpânul său și se închină lui, tot așa și un bun musulman trebuie să arate supunere față de Allah și să se roage lui pentru a-i ierta greșelile. Totodată, rugăciunea este o altă formă de mărturisire a unicității lui Allah. Un credincios nu se roagă și nu se prosternează în fața nimănui în afară de Allah.

Șalat-ul se referă la cele cinci rugăciuni obligatorii care trebuie făcute în fiecare zi, fiind o mărturie evidentă a credinței în Allah și în islam. Se efectuează obligatoriu de către orice musulman după vârsta de 7 ani sau după adolescență (prescripțiile în această privință variază). Numai bolnavii sunt scutiți de îndeplinirea acestei obligații și, în cazuri excepționale, călătorii sau cei care muncesc în condiții care nu le permit îndeplinirea ritualului. Momentele rugăciunii nu sunt ore fixe, ci etape ale mișcării Soarelui, însă intervalele de timp sunt fixe pentru fiecare rugăciune. Coranul precizează acest fapt: „Rugăciunea este orânduită pentru dreptcredincioși la timpuri hotărâte!" (4, 103).

Pentru săvârșirea rugăciunii este obligatorie o spălare rituală parțială, care începe cu rostirea intenției de îndeplinire a oricărei obligații rituale: „în numele lui Allah, cel milostiv, îndurător". În continuare, se spală mai întâi brațele, apoi: gura, nasul, urechile și fața. De asemenea, se trece cu palmele umede peste cap până la ceafă, iar apoi se spală gâtul. În final, se spală picioarele până la gleznă. La sfârșitul ritualului de spălare, se rostește: „Mărturisesc că nu există alt Dumnezeu decât Allah, că el este unic și nu are pereche; mărturisesc că Mahomed este slujitorul și mesagerul său".

O asemenea spălare rituală este valabilă 24 de ore sau 3 zile în cazul unei călătorii. Este nevoie de una nouă în următoarele situații: săvârșirea nevoilor fiziologice, sângerarea în orice parte a corpului, vomă sau dacă se doarme.

Locul unde se efectuează rugăciunea este, de asemenea, foarte important. Cel mai indicat loc este în moschee. Dar dacă credinciosul, din motive obiective, nu se poate deplasa la moschee, atunci când sosește momentul rugăciunii el trebuie să caute un loc curat, unde să se reculeagă în rugăciune. Pentru a evita, totuși, contactul cu un sol despre care nu se poate ști dacă nu cumva a fost maculat, credincioșii musulmani folosesc acel covoraș special de rugăciune, numit sajjada.

Cea mai importantă rugăciune pentru lumea islamică este rugăciunea publică de vineri, obligatorie pentru toți bărbații adulți. Ea nu este obligatorie pentru femei, dar ele pot lua parte dacă nu-și neglijează îndatoririle gospodărești. Se săvârșește la moschee, laora prânzului, în prezența a cel puțin patruzeci de credincioși aflați sub îndrumarea unuia dintre ei, propus să le fie imam („cel care stă în față”). Acesta nu este echivalentul preotului din creștinism, pentru că nu este sacerdot, nici reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ în fața celorlalți credincioși. El nu se deosebește din acest punct de vedere de ceilalți credincioși, pentru că în islam orice bărbat își este propriul său preot, prin simplul fapt de a fi musulman.

Importanța acestei rugăciuni în comun constă tocmai în faptul că dezvoltă unitatea, cooperarea și coeziunea comunității islamice. De asemenea, ea cultivă o relație de iubire și înțelegere reciprocă între musulmani și le întărește sentimentul de solidaritate și frăție. Laolaltă fiind, bogați și săraci, conducători și supuși, învățați și ignoranți, fără nici o deosebire, cu toții se închină și îl slujesc pe Allah.

2.3.3. Milostenia

În limba arabă, milostenia este desemnată prin două noțiuni: zakat și sadaqa. Dar acești doi termeni acoperă noțiuni cu totul diferite, pentru că zakat-ul este milostenia sau dania obligatorie, pe când sadaqa este milostenia voluntară, oferită fără vreo obligație. Dania legală (zakat) constă, practic, în plata a 2,5% din banii economisiți pe parcursul unui an întreg. Prin urmare, un musulman care are o situație financiară peste o limită determinată trebuie să doneze comunității (umma) 2,5% din venitul său. Această cotă se plătește în bani gheață, economii bancare, bijuterii din aur sau argint. Ținând seama de obligativitatea acestui tip de milostenie, unii traducători folosesc termenul de „zeciuială”, însă acesta este incorect pentru că valoarea zakat-ului este inferioară procentului de 10% indicat de. Cu toate acestea, însă, în ultima vreme zakat-ul a devenit doar o obligație interioară, de ordin moral, nefiind ținută sub control de vreo anume autoritate. Este vorba mai degrabă de o datorie de conștiință. Fiecare musulman își evaluează singur, cu sinceritate, ce i-a mai rămas din venitul pe un an și face milostenie cu 2,5% din averea sa sau din economiile sale.

Într-un anume fel, zakat-ul este un fel de justiție interioară instituționalizată, obligatorie, care face ca solidaritatea credincioșilor să devină efectiv a credincioșilor, adică a celor care știu să-și învingă egoismul și lăcomia. Această milostenie are menirea de a le reaminti permanent că orice bogăție, orice lucru agonisit, aparțin, în fond, lui Allah și proprietarul lor vremelnic nu poate dispune de ele după bunul plac, pentru că fiecare om este membru al aceleiași comunități a lui Allah.

Se întâmplă, totuși, astăzi un fenomen cu totul deosebit în lumea islamică. Multe țări arabe (Arabia Saudită, Qatar, Bahrein etc.) au devenit foarte bogate în a doua jumătate a secolului trecut datorită, în mod special, exportului de petrol. În aceste țări, sărăcia este deja o raritate, iar săracii sunt tot mai greu de întâlnit. În astfel de cazuri, dania se colectează și se distribuie în țările musulmane cu un nivel scăzut de trai.

Pe de altă parte, a doua formă de milostenie, cea voluntară, este oferită în afara procentului de 2,5%, impus de zakat. La o observare mai atentă, sadaqa este milostenia autentică, cea care izvorăște din bunăvoința inimii și are cele mai mari și mai profunde implicații spirituale și morale.

Este adevărat, unii credincioși s-au plâns lui Mahomed de inegalitatea șanselor lor de a săvârși această faptă pioasă: bogații pot îndeplini în aceeași măsură cu săracii celelalte fapte de devoțiune, dar îi vor depăși cu siguranță în privința milosteniei voluntare (sadaqa). Mahomed le-a răspuns că valoarea daniei făcută din proprie inițiativă nu se măsoară după valoarea ei comercială. Orice acțiune a credinciosului poate constitui o sadaqa, orice gest prietenesc, orice vorbă bună adresată cuiva.

2.3.4. Postul din luna Ramadan

Tipul de post care constituie obiectul celei de-a patra obligațiirituale islamice este postul din luna ramadan. Această formă de post, cu toate prescripțiile pe care le incumbă, nu este întâlnită în nici o religie și este caracteristică, prin definiție, islamului.

Începutul postului, respectiv începutul lunii ramadan, se anunța în întregul spațiu islamic prin toate mijloacele de care dispune comunitatea respectivă: telefon, telegraf, radio și televiziune, iar odinioară se anunța prin focurile aprinse pe culmi.

Luna ramadan-ului a fost aleasă pentru că, în această perioadă a anului, Mahomed a primit primele revelații și pentru că ea comemorează prima revelație a Coranului. De altfel, acest termen fix este precizat chiar în Coran: „O, voi cei ce credeți, v-a fost statornicit (s. ns.) vouă Postul așa cum le-a fost prescris și celor dinaintea voastră” (2, 183); „[Aceste zile sunt] luna Ramadan, în care a fost trimis Coranul drept călăuză pentru oameni… Și oricare dintre voi care este prezent în această lună să o țină ca post” (2, 185).

În timpul postului, credinciosul trebuie să-și „supravegheze” întregul comportament: să nu mintă, să nu-și încalce promisiunile, să nu săvârșească vreun act de trădare, să nu jignească sau să calomnieze pe cineva, să vorbească frumos și, dacă se poate, cât mai puțin. Este interzis, de asemenea, fumatul, folosirea parfumurilor, vizionarea spectacolelor de teatru și orice altceva care ar produce satisfacție trupului. Întreaga conduită a musulmanului trebuie să fie ireproșabilă în timpul postului. Referitor la această conduită, Mahomed spune într-un hadith: „De la acela care nu se abține a cădea în falsitate prin vorba sau fapta sa, Allah nu cere să se abțină nici de la mâncare și băutură”.

Postul este obligatoriu pentru toți musulmanii adulți de ambele sexe, care sunt sănătoși. Există, însă, și excepții. Femeilor însărcinate sau lehuze nu le este permis să postească. Ele trebuie, însă, să compenseze perioada de post în altă lună, atunci când sunt apte din punct de vedere fizic. Oamenii foarte bătrâni sau bolnavi incurabili sunt scutiți de obligația postului; ei pot, eventual, să dea de pomană în loc de a posti. Mai mult decât atât, chiar dacă este pornit din sinceritate și neîntinat de nici o impietate care i-ar diminua meritul, postul care afectează în vreun fel starea de sănătate este descurajat, ba chiar interzis.

Pe parcursul nopții, musulmanul este eliberat de toate obligațiile postului. Mai mult decât atât, îi este prescris să mănânce, iar ultima masă să fie luată cât mai târziu, spre sfârșitul nopții. Această masă este prezentată ca o „binecuvântare a lui Dumnezeu”, la care se cuvine să nu se renunțe.

Sfârșitul postului este marcat de o mare sărbătoare, numită „sărbătoarea ruperii postului”. Aceasta este o zi a mulțumirii și a fericirii; este unul din marile prilejuri de exprimare a solidarității musulmane. Pe lângă diferitele festivitățile au loc, musulmanii țin rugăciuni colective speciale în care mulțumesc lui Allah pentru ajutorul oferit în scopul respectării postului.

Pentru musulmani, postul, este un exercițiu spiritual în vederea educării voinței și controlului patimilor. El îl retrage pe credincios din fluxul continuu și devorant al vieții carnale, aducând în trup un soi de moarte și de purificare. Prin post se experimentează, cu propriul trup, suferința privațiunii și durerea provocată de foame, pentru a deveni mai sensibil față de durerea celorlalți. Acest experiment spiritual îl determină pe cel bogat să simtă foamea și setea, așa cum le simt adeseori cei săraci și, în felul acesta, își educă dragostea și înțelegerea pentru el. Pe de altă parte, postul exercită o influență deosebit de mare în viața socială, pentru că în această lună toți oamenii, indiferent de statutul lor social, țin post. Acest fapt îi plasează pe toți oamenii, indiferent de nivelul lor de trai sau de clasa socială căreia îi aparțin, aceeași treaptă, postul reușind să contribuie la cultivarea dragostei și frăției între oameni.

Aceste semnificații deosebite ale postului pentru viața spirituală a oricărui musulman l-au determinat pe S. El Meududi să afirme că „cine nu-și îndeplinește această datorie de bază pentru un musulman, este foarte probabil că nu va respecta, nici celelalte, îndatoriri ce revin unui bun musulman”.

2.3.5. Pelerinajul la Mecca

Chiar dacă în întreaga lume musulmană există multe pelerinaje locale, cum ar fi cele de la mormintele sfinților sau în diferite locuri socotite sacre, totuși singurul și adevăratul pelerinaj, apreciat ca al cincilea „stâlp” al credinței islamice, este cel de la Mecca (Arabia Saudită). Multă vreme, hajj-ul a fost îndeplinit în condiții dificile și chiar periculoase. Astăzi însă, datorită progreselor care s-au făcut în domeniul transporturilor și infrastructurilor saudite, s-a ajuns la o creștere spectaculoasă a numărului de pelerini din toată lumea musulmană, aici fiind prezenți milioane de credincioși în postul ramadanului.

Participând la „pelerinajul de adio" din 632, aici la Mecca, însuși Mahomed a fixat toate rânduielile și ritualurile care apar consemnate în Coran, sura 2, versetele 196-199. El a creat o mulțime de legende legate de acest loc și semnificațiile sale: Adam ar fi trăit în sanctuarul Kaaba, locul de origine al speciei umane, mai târziu Avraam l-ar fi reconstruit cu ajutorul lui Ismael; profetul Mahomed ar fi participat la rândul său, în tinerețe, la o reconstrucție a Kaabei, punând el însuși, la temelia ei, piatra neagră. Pentru că sanctuarul este socotit „buricul” lumii, Mecca a fost numită „Mama orașelor”.

Dar dincolo de această țesătură de legende, Kaaba este o realitate, ea este astăzi cel mai iubit sanctuar și loc al lumii musulmane, istoria sa mergând până departe în perioada preislamică. Nu numai că a fost singurul templu preislamic căutat de păgâni, dar a fost revalorizat în așa măsură încât este considerat adevăratul templu al lui Dumnezeu. Însuși numele Al-Kaaba, cunoscut și ca Baitullah, înseamnă „casa lui Dumnezeu”. După o tradiție islamică, poziția Kaabei este locul cel mai înalt (ca altitudine geografică) de pe pământ, Steaua Polară indicând că mijlocul lui se află în punctul central al cerului.

Kaaba este de fapt, un mare „cub” de piatră, având lungimea de 12 m, lățimea de 10 m, iar înălțimea de 15 m, puțin înclinat, în care se află într-un colț încrustată piatra neagră. Sanctuarul este înconjurat de un pervaz de lespezi în formă elipsoidală, important pentru ritual, fiindcă pe el pelerinii fac înconjurul Kaabei de mai multe ori.

Piatra neagră constituie „giuvaerul” sanctuarului. Considerată de specialiști ca fiind de origine meteorică sau chiar un fragment de lavă, piatra neagră se compune, de fapt, din opt bucăți de dimensiuni diferite, sudate laolaltă și ulterior încastrate de un înveliș de argint, lăsând vizibilă o suprafață de 20×15 cm, foarte lustruită de atingerea mâinilor nenumăraților credincioși. Piatra este de culoare neagră-castanie, cu mici pete galbene și albe la suprafață și, se pare, cenușie în interior. Furată, în anul 930 din Kaaba, ea a fost găsită în anul 951, datorită ciudatei sale proprietăți de a pluti deasupra apei.

Principalele momente ale pelerinajului sunt următoarele: se îmbracă un veșmânt (ihram) compus din două bucăți mari de pânză albă, care nu au nici o cusătură; este săvârșit înconjurul Kaabei (tawaf); urmează alergarea de la Safa la Marwa (sa'y); se face apoi popasul la sanctuarele din suburbiile Arafa, Muzdalifa și Mina (wuquf); se încheie cu sacrificiul de la Mina. Este vorba de „Sărbătoarea Sacrificiului”, celebrată în toată lumea musulmană, prin sacrificii săvârșite de către toți credincioșii care dispun de mijloacele necesare.

Hajj este momentul, când se întâlnesc credincioșii din întreaga lume musulmană; în timpul pelerinajului, frăția islamică se întărește. Cele mai importante secte din lumea islamică se reunesc sub același scop, bariere de limbaj, teritoriu, culoare și rasă dispar și rămâne doar ceea ce îi unește pe toți musulmanii: credința în singurul Dumnezeu, Allah, și în profetul său, Mahomed. Acest pelerinaj accentuează și cultivă solidaritatea musulmană. Acolo, toți musulmanii, indiferent de rangul social sau naționalitate, sunt îmbrăcați la fel, îndeplinesc aceleași ritualuri, suportă aceeași căldură și oboseală. Bogatul nu se mai distinge de sărac, pentru că în aceste zile, în fața lui Allah, ei sunt aceeași robi supuși și ascultători. Date fiind restricțiile pelerinajului, bogații duc viața săracilor. Acest lucru cultivă sentimentele de milă și compasiune, bunătate și înțelegere față de oamenii săraci și simpli.

Pe întreaga perioadă a pelerinajului, credinciosul trebuie să facă numai bine. Cel mai important efect al pelerinajului constă în iertarea păcatelor. Credinciosului musulman care face hajj și a îndeplinit toate prescripțiile, i se iartă toate păcatele, așa cum însuși Mahomed a afirmat-o într-un hadith: „Cine a fost în pelerinaj și nu a făcut răutate, se întoarce precum a fost născut”. Momentele petrecute în acele locuri sfinte lasă urmări profunde în sufletul și mintea pelerinului, motiv pentru care visul oricărui musulman este să meargă în pelerinaj la Mecca, măcar o dată în viață.

3. Scindarea unității „Ummei” musulmane

Imediat după moartea lui Mohamed cele două tradiții ale Islamului, fiecare cu povestea sa, se despărțeau. Sunniții credeau că Profetul a murit odihnindu-se în poala Aișei, Șiiți credeau ca Mohamed a murit sprijinindu-și capul pe umărul vărului său Ali. Acest eveniment dar și nemulțumirile adunate pe parcursul califatelor celor trei următori ai Profetului dar și dinastiilor Umayyade și Abbaside au dus la cea mai importantă schismă din rândul musulmanilor.

În fond problema nu era cine a fost și cine nu lângă Mohamed în dimineața morții lui, ci pe cine a desemnat el ca fiindu-i succesor. Între Aișa și Ali exista o dușmănie ce avea să se transforme într-o falie ce avea să ducă la împărțirea comunității islamice în sunniți și șiiți. Dar acest eveniment a fost posibil și datorită modului cum au gestionat funcția de Califat primii trei succesori ai Profetului, modul părtinitor a lui Usman ce a dus la asasinarea lui, și instaurarea celui de-al patrulea Calif Ali, uciderea lui și a fiilor lui, dar și proasta guvernare a Califilor Umayyazi.

3.1. Aișa –Maica Profetului

După pierderea soției sale Khadjidja, și moartea unchiului său Abu Talib, Profetul Mohamed a pierdut sprijinul afectiv de care avea nevoie. Abu Bakr și soția sa Umm Ruman erau printre primele persoane ce declarase sprijin și se convertiseră la Islam. Este sigur că Profetul era deseori în casa lor. Acolo a cunoscut-o pe fiica lor ce tocmai se întorcea din deșert, unde, conform obiceiurilor, fiecare familie quraișită își trimitea copilul pentru a fi alăptat de o doică beduină într-un mediu mult mai sănătos. Aișa la întoarcere își găsise familia și întreaga comunitate dezbinată datorită convertiților și chinurilor la care aceștia erau supuși de autoritatea mecană. Chiar în familia ei, mama vitregă Kutayla bint Abd al-Uzza din clanul Amir, nu aderase la Islam, hotărând să rămână în Mecca împreună cu fiul său, tânărul Abdallah și Asma. Aceste probleme familiale găsise la întoarcere tânăra Aișa, și chiar în contextul uneia dintre ele Profetul o cunoscuse pe când aceasta plângea pentru că fusese pedepsită de mama ei.

După moartea Khadidjei, Khawlah, mătușa Profetul, cea care avea grijă de casa, i-a sugerat ca acesta să iși caute nevastă, și i-a propus două femei, fiindu-i ascultat sfatul, pe Aișa care avea 6 ani când a fost logodită și pe văduva Sawdah, care avea 55 de ani.

În Medina Aișa a locut timp de un an în casa părinților ei , în acest timp, Mohamed nu a uitat de logodnica sa și aduna bani pentru a o răscumpăra de la părinții săi. În momentul răscumpărarii Aisha avea 10 ani, iar mirele avea 54. Nici Aișa și nici un istoric musulman nu cred că e necesar să facă prea multe comentarii despre uriașa diferență de vârstă dintre cei doi, orice acuză la adresa acestei căsătorii din partea creștinilor este în zadar, atâta vreme cât pentru Arhiepiscopul de Canterbury nu a fost o problema să facă același lucru într-o Anglie victoriană, acum mai bine de un secol.Este greu de înțeles în societatea de astăzi cum această căsătorie a avut loc.

După trei ani de căsătorie Aișa nu adusese încă pe lume un copil. În iarna anului 625, Profetul și-a luat o a treia nevastă, Hafsah, cea care in mod excepțional nu a fost considerată o candidată la dragostea Profetului de către soția mai tânără Aișa, ele două devenind chiar prietene bune. Hafsah a fost cea dintâi care a scris Coranul, versiune ce a preexistat „celei dintâi ediții definitive” ale Coranului lui Usman.

În 626 legătura frățească ce se născuse între Hafsah și Aișa a fost exprimată foarte limpede la reacția lor unitară față de sosirea noi partenere a lui Mohamed. Umm Salamah era o femeie remarcabilă, văduvă de război ea mai fusese curtată de Omar dar și de Abu Bakr, însă ea a refuzat pe amîndoi înainte de a se lăsa convinsă de Profet să intre în casa lui, împreună cu copii săi orfani. Curând ea s-a împrietenit cu Fatima, fiica Profetului din prima căsătorie și soția lui Ali. Prietenia dintre Umm Salamah și Fatima se va dezvolta ca o axă de influență la concurență cu cea reprezentată de Aișa și Hafsah, constituind una dintre acele falii întunecate care mai târziu se va transforma în faimoasa schismă istorică dintre sunniți și șiiți/

Mohamed își lua în campaniile sale militare o parte dintre soții ce aveau sorți favorabili, însă de cele mai multe ori celelalte renunțau în favoarea Aișei și Hafsah-ăi.

În ianuarie 627 a ajuns la urechea Profetului știrea că un puternic subclan al tribului Khuzza, Beni Mustaliq, se pregătea să facă un raid prin Medina. Mohamed a decis să atace primul, raidul armatei sale fiind încununat de succes, în acel raid Aișa a fost luată, iar când se întorceau spre casă, într-unul din popasurile obișnuite, Aișa s-a pierdut de convoi, cățărându-se pe o dună. Un tânar beduin din tribul Beni Sulaym, Safwan ibn Muattal, a găsit-o și a dus-o până la primul popas. După aceast eveniment, au apărut discuții privind o eventuală lipsă de loialitate pe care ea ar fi avut-o față de Profet. După acest incident, Profetul și-a luat a cincea soție Juwayriyah, fata șefului tribului Beni Mustaliq ce era captivă.

Curând după ce Juwayryah a intrat în casa Profetului, Aișa a căzut la pat bolnavă de febră. Fiind geloasă ea a crezut că nu mai primește aceeași atenție din partea soțului ei, de aceea, s-a hotărât să plece la părinții săi pentru a fi îngrijită corespunzător. După douăzeci de zile s-a însănătoșit dar oaza vuia că Safwan i-ar fi fost iubit în secret. Mohamed nu a vrut să dea crezare zvonurilor și a întrebat pe rând pe apropiații săi. Când a venit rândul să îl întrebe de Ali, ginerele său iubit, acesta i-a spus că el nu se îndoiește de cinstea Aișei, dar i-a dat lui Mohamed un sfat sincer si brutal: „Dumnezeu nu ți-a impus ție nici o limită și mai sunt multe femei în afară de ea”. În fapt Ali îl sfătuia pe Profet să divorțeze și să-și ia o parteneră care să fie mai presus de îndoieli. Această replică va fi unul dintre lucrurile care i se vor reproșa tot restul vieții lui. Aișa nu avea să îl ierte niciodată pe Ali.

Acest episod a fost scânteia ce a pornit un adevărat război între cele două părți. Când Mohammed era pe moarte, acesta a petrecut ultimele clipe în compania Aișei, care era în vârstă de 18 ani la vremea aceea, și a murit cu capul pe poala ei. După moartea lui, Aișa nu s-a recăsătorit și a rămas singură pentru restul vieții sale (Coran 33 : 53).

Aișa a murit la vârsta de 65 de ani în timpul lunii Ramadanului, în anul 678 d.Hr.

3.2. Ali, cel dintâi discipol al Profetului.

Când s-a născut Ali, Mohamed avea 29 de ani și era deja căsătorit cu Khadidja de patru ani. În jurul nașterii lui se vor lega legende. Una dintre ele fiind aceea că mama sa a folosit templul Domnului ca adăpost pentru nașterea sa, pentru că ea s-ar fi aflat în momentul ritualului înconjurării altarului sfânt de la Kaaba. O altă poveste ce mai degrabă pare a fi venită de pe filiera șiită este aceea că pruncul Ali nu ar fi deschis ochii până când mama sa nu l-ar fi așezat în brațele vărului său Mohamed. Și că această față ar fi prima pe care a văzut-o.

la vârsta de 5 ani Ali se mută în casa lui Mohamed ca pretext fiind, posibila dorință a tânărului de a fi într-o casă plina de verișori de aceeași vârstă cu el, sau un motiv mai plauzibil acela de a le alina soților Mohamed și Khadidja durerea pierderii celor 3 fii.

Firea lui Ali s-a dezvoltat într-un mediu familial excepțional, care l-a înzestrat cu multe calități spirituale, aici învățând să citească și să scrie, îndemânare, bineștiut, foarte deosebită la acea vreme.

Ali a stat vreme îndelungată lângă Mohamed, încă de dinainte ca acesta să aibă prima viziune, îmbrățișând părerile și convingerile verișorului său mai mare. Ali ibn Abu Talib este prima persoană de gen masculin ce s-a convertit la Islam. Mai degrabă convingerile sale s-au născut odată cu Islamul. Se spune că tânărul Ali îi căra apă Profetului în lungile sale șederi în stare de meditare în peșterile unde acesta avea revelațiile coranice.

Credință, Ali, avea din belșug. Încă de când avea 15 ani, acesta nu se ferea să își dezvăluie public convingerile sale și afecțiunea fața de Profet. Pe când avea 19 ani tatăl său, Abu Talib moare, iar musulmanii întră într-o perioadă neagră ce avea să fie și motivul pentru care părăsesc Mecca. Ali devine implicat în planurile Profetului de mutare a celor convertiți în siguranță. Abu Bakr și Ali erau ultimii din nucleul puternic al bărbaților credincioși ce aveau să rămână în Mecca alături de Mohamed. Ali luând parte la planul prin care Mohamed trebuia să iasă în siguranță din oraș, îmbrăcându-se în hainele Profetului pentru a-i duce în eroare pe urmăritori. Ali a rămas în Mecca pentru a încheia ultimele afaceri ale comunității de refugiați înainte să plece, pe jos, spre locul de refugiu, valea Iathrib. Când a ajuns în Medina, Profetul îî plasase deja pe refugiații, lipsiți de orice mijloace de subzistență în grija câte unui locuitor, ce urma să le fie gazdă și protector într-un mediu diferit de cel din care proveneau.

Mohamed nu a dorit ca el să fie oaspete în nici una dintre casele locuitorilor din Medina, pentru a nu crea și mai multă dezbinare și așa existentă între clanurile ce trăiau acolo. L-a luat pe Ali și împreună au ales sărăcia benevolă, ca parte necesară a luptei lor pentru libertate religioasă. Ali a fost și cel care a condus lucrările de construcție a casei moscheie unde avea să locuiască Profetul. Muhajirunii și ansarii contribuid și ei. După terminarea construcției, Ali a fost ales împreună cu Zubair ibn al-Awwam (tot din cercul restâns al primilor convertiți) să cerceteze căile pe care s-ar fi putut întoarce caravanele quraișiților din drumul lor către Siria la Mecca în primăvara anului 624. Aflând că se vor întoarce pe lângă fântânile de la Badr, s-a decis ca să se intercepteze caravana, ce era încărcată de bogății. Ali și unchiul său Hamza au luat parte la încleștare, o luptă ce era între oameni de același sănge, din moment ce frații săi Talib și Agil luptau de partea quraișiților. Aceasta este prima bătălie atestată la care Ali a luat parte, câștigându-și reputația de spadasin, chiar Mohamed l-a lăudat public numindu-l „ Haider-I-Karrar”, adică „leul care se întoarce iar și iar în luptă”

S-a căsătorit cu fiica lui Mohamed, Fatima răscumpărându-o cu banii pe care i-a facut vânzându-i o armură ce îi revenise ca pradă de război lui Usman. Căsătoria a fost oficiată de Profet, iar în primii ani ai căsătoriei lor, Ali a ales să muncească cu ziua iar Fatima măcina orz pentru alte familii.

În 627 Medina a fost asediată de o coaliție formată din cei din Mecca cu triburile beduinilor păgâni din apropierea oazei. Ali se pare că a fost unul din comandanții unor trupe însărcinate cu săparea unu șanț de apărare, și mai apoi cu supravegherea lui. După operațiunea de apărare, Ali a condus atacul asupra ultimului trib de evrei ce trăia în valea Iathrib, ce , se pare, era în legătură cu atacatorii.

Timp de opt ani, între 622 si 630, războiul a continuat prin raiduri și contraraiduri între oaza Medinei și cei din jur. În aceste lupte, se pare că Ali nu a avut un rol foarte important, Mohamed numind de cele mai multe ori comandant pe fiul său adoptiv Zayd, ce crescuse în casa Profetul de la 15 ani, când fusese cumpărat de întâia sa soție și oferit ca dar de nuntă. Se pare că Ali și Zayd se înțelegeau foarte bine, ceea ce cu siguranță ar fi fost o problemă, dacă Zayd nu ar fi decedat în lupta de la Mutah de dinaintea morții lui Mohamed, pentru Abu Bakr și Omar. Chiar Aișa spunea că dacă Zayd ar fi trăit cu siguranța funcția de Calif i-ar fi fost rezervată lui. Și cel mai probabil Islamul nu ar mai fi cunoscut nici o schismă.

Fatima a născut în 625 pe Hasan, iar un an mai târziu pe Husayn fiind singurii urmași de gen masculin ai Profetului Mohamed ,urmați de doua fete, Zaynab și Umm Kulthum. Fapt ce cu siguranță, a întărit ura Aișei, copii fiind încă un motiv de sporire a ostilităților dintre ea și Ali.

În același an 627, Ali a condus așa numita „Sariya-i-Fidak” expediție încununată de succes, ce a adus medinezilor 100 de camile și 2000 de capre în urma victoriei contra clanului Beni Sad, bătălie ce trecea drept un mărunt încident în comparație cu victoria ce avea să vină prin semnarea tratatului dintre Mecca și Medina. El a acționat în calitate de secretar personal al lui Mohamed și a scris proiectul de tratat, schimbând nenumărate clauze în timpul negocierilor, pentru că era familiarizat cu gândirea Profetului destul cât să înțeleagă că formula implicită „recunoașterea Medinei islamice” era un triumf, atât pentru pace cât și pentru politica pragmatică, ce eclipsa una sau două clauze mărunte cu care aceștia nu erau de acord.

În 630 când Mohamed s-a indreptat spre Mecca împreună cu armata sa, lui Ali, deși nu i-a fost oferit vreun post din cele patru de comandat, i-a fost încredințat stindardul islamului. Când a fost curățat Kaaba de idoli, Ali a fost singurul care a fost chemat de Mohamed să îndeplinească această sarcină onorabilă.

Chiar la sfârșitul anului 630, care a fost plin de evenimente, Profetul era hotărât să conducă o altă expediție militară spre granița Siriei bizantine, acolo unde murise Zayd cu un an înainte. Echiparea acestei forțe a pus la grea încercare resursele statului musulman aflat în creștere, să echipeze și să procure cai pentru o forță armată ce avea să numere 20 000 de bărbați. Ali a fost lăsat acasă ca să aibă grijă de familie și gospodăria Profetului, dar s-a supărat atât de tare din pricina bârfelor iscate de absența lui – pe străzi se vorbea cum că ar fi devenit o povară și că Mohamed ar fi vrut să scape de el -, încât a decis să plece de îndată, înveșmântat în armură și călare ca să-i ofere stăpânului său serviciile sale. Mohamed l-a asigurat de îndată pe Ali: „ E o minciună. Nu te-am luat la război din pricina a ceea ce am lăsat acasă. Așa că du-te înapoi și ține-mi locul în gospodărie și ai grijă de familia ta. Nu te mulțumește, Ali, să fii pentru mine ceea ce a fost Aaron pentru Moise, atâta doar că după mine nu va mai fi alt profet?” . Comparația acoperea mai multe niveluri, pentru că Moise nu a avut copii în timp ce Aaron a fost trunchiul din care se trage toată genealogia Israelului. Multora li s-a părut chiar că Ali a fost desemnat astfel ca moștenitor.

În 631 Profetul Mohamed avea să participe la ultimul său pelerinaj înainte să moară, fiind însoțit de toți apropiații săi , inclusiv fiica sa Fatima și Aișa, soția sa. După ce Mohamed a săvârșit întregul ritual, acesta a rostit binecunoscutul cod moral ce avea să definească ce înseamnă să fi musulman, numit „Predica de despărțire”. La întoarcere caravana, întinsă acum pe mai multi kilometri, era obligată să facă popasuri zilnice pentru că drumul spre Medina era foarte greu datorită deșertului și căldurii excesive. La Ghadir Khumm Profetul a revelat unul dintre ultimele versete ale Coranului care conținea potențiale referințe misterioase: „O, trimisule, vestește ce ți s-a trimis de la Domnul tău; căci dacă nu o faci, atunci n-ai vestit mesajul Lui; Dumnezeu te va apăra inaintea oamenilor, căci Dumnezeu nu ocârmuiește poporul necredincioșilor”

Imediat după rostirea revelației Mohamed a ținut o predică, ce mai apoi a fost transmisă prin proverbe, și frânturi scoase din context de anumiți oameni. Variante acceptate de sunniți și variante ale șiiților. Mohamed în mare parte reluă îndemnurile rostite la Mecca, privind încrederea doar în Dumnezeu și în Coran, dar sublinia că în viitor aveau să îi aștepte vremuri grele, războaie nedrepte, acuzațiii privind neadevărul doctrinei, însă, în cele din urmă, adevărul va ieși învingător. Mohamed a formulat un fel de declarație pentru susținerea lui Ali: „ O, Doamne, fii prieten cu oricine este prieten el (Ali) și dușman celui pe care el îl socotește dușman”. Omar intervenind în mod direct și blocând această intenție limpede de stabilire a unui succesor, convingându-l pe Profet să nu facă așa ceva.

Unele surse istorice (cele care înclină către sunniți) trec cu vederea complet evenimentul, altele neagă că ar fi avut loc, în timp ce unele sugerează că Mohamed și-a făcut cunoscută în mod clar dorința ca Ali să fie viitorul șef (mawla) al grupului de rudenie imediat – clanul Beni Hașim din tribul quraișiților. Pentru șiiți, acesta este un moment istoric definitoriu. De aici provine și credința lor că autoritatea spirituală se transmite prin desemnarea oficială, nass, și iși are începutul la Ghadir Khumm, unde Profetul Mohamed l-a ales pe Ali să-i urmeze și să fie următorul imam. Tot așa cum la vremea potrivită Ali avea să îi desemneze și el, din rândul copiilor săi, singurii descendenți de parte bărbătească în viață ai Profetului Mohamed, și de la ei să stabilească linia descendenților. El a procedat astfel pentru a crea o line de conducere ereditar teocratică ce includea o desemnare explicită și o ungere apostolică. Generațiile viitoare de șiiți vor vedea în acest conducător mai mult decat un imam: „ El era stâlpul unității lui Dumnezeu (tawhid) … neatins de greșeală sau păcat… stăpânit de puterea rațiunii celei adevărate… singurul dăruit cu înțelepciunea de a interpreta Coranul pentru fiecare generație… și poate fi asemănat cu arca lui Noie : acela ce se urcă pe ea este mântuit și poate ajunge la porțile căinței”.

3.3. Evoluția Islamului sub primii trei Califi și aportul lor adus disensiunilor din comunitatea musulmană.

În ciuda faptului ca Profetul detesta maniferstarea în public, moartea lui a produs mare zarvă în rândul comunității medineze. Conducătorii ummei musulmane se temeau de revoltă în teritoriile locuite odată cu dispariția Profetului. Așadar șefii clanurilor au convocat o adunare pentru că era nevoie de un conducător care să ducă mai departe funcția de judecător dar si de arbitru pe care Mohamed o avusese și care care, nu numai ca pusese capăt razboaielor civile ce se reaprindeau în oază dar îi condusese din victorie în victorie. La acea adunare au participat și o delegație a musulmanilor din Mecca, cundusă de Omar. Abu Bakr a luat cuvântul însistând că era nevoie de un urmaș al Profetului din rândul aristocratiei meccane, dacă doreau ca Islamul, devenit un fenomen, să se bucure în continuare de respectul marilor triburi de beduini al regilor din Yemen și al căpeteniilor de la granițele cu Siria si Omanul. Abu Bakr a fost ales chiar daca el propusese pe altcineva de catre Omar, profitând de zarva creată în urma discuțiilor pe seama alegerii conducătorilor.

Supunerea față de acesta a decurs imediat, a doua zi, la rugăciunile de dimineată , când credincioșii au intrat în moschee, Abu Bakr era deja în amvon și conducea rugăciunile. După ce rugăciunile s-au terminat, Omar s-a ridicat și s-a adresat mulțimii ,repetând jurământul de loialitate (baya) și l-a descris pe Abu Bakr adunării folosind citate din Coran (sura 9:40): „cel mai bun dintre voi, cel mai îndragit de trimisul lui Dumnezeu, al doilea dintre ei, cand au fost ei în peșteră”(atunci când au fugit din cauza persecuțiilor din Mecca). Adunarea l-a aclamat la unison pe Abu Bakr ca fiind Khalifat Rasul Allah succesorul Trimisului lui Dumnezeu.

Astfel luând naștere Califatul, o decizie imediată o numire fulger ce a produs nemulțumire în rândul celor ce îl considerau pe Ali, urmaș legitim al lui Mohamed. Ali se aștepta să fie măcar în rândul celor care urmau să aleagă un succesor, chiar dacă el respinsese propunerea unchiului său Abbas și a bătrânului conducător din Mecca, Abu Sufyan. Ali a fost cu siguranță cel mai cunoscut dintre musulmanii care s-au abținut să se alăture jurământului facut față de Abu Bakr în primele luni ale Califatului.

Imediat după instalarea lui Abu Bakr a apărut un conflict între el și Fatima, fiica Profetului și soția lui Ali, din pricina faptului că, din dorința de a discretita în orice chip ideea că Ali și Fatima ar fi fost în vreun fel adevărații moștenitori ai Profetului-ceea ce ar fi presupus că politic și spiritual, tot ei ar fi trebuit să fie moștenitori – acesta nu le-a lăsat lor nimic din pământurile lui Mohamed, mai ales cele din oazele Khaybar și Fadak, ce erau deja în administrarea lor. Aișa bineînțeles ținea partea lui Abu Bakr, tatăl său, ceea ce a dus la un conflict și mai întețit. Abia după moartea Fatimei conflictul sa mai stins Ali recunoscându-i superioritatea dar totodată acuzîndu-l pe Abu Bakr de faptul că nu a dat familiei Profetului nici un cuvânt de spus. După discuție se presupune că pentru tot restul perioadei cât a fost calif, Abu Bakr a lucrat în armonie cu toți însoțitorii Profetului și că a stabilit prototipul musulman al împărțirii administrative între patru ministere, Ali fiind șeful secretariatului, Omar ministru al Justiției, Abu Ubaydah ministru de Finanțe iar Usman însărcinat cu comunicarea și informarea

Triburile așezate excentric față de Mecca și Medina s-au considerat eliberate prin moartea lui Mahomed de legătura politică și religioasă care îi ținuse în dependență față de Profet, mai ales că reprezentanții lor nu au fost invitați să participe la alegerea lui Abu Bakr. În mai puțin de un an, Abu Bakr a reușit să anuleze rezistențele locale și să desăvârșească unitatea peninsulei sub egidă islamică. Pentru a marca continuitatea politicii inițiate de Profet, califul a ordonat o expediție spre hotarele Siriei, care însă nu a făcut altceva decât să anunțe populațiilor din nord existența unei armate musulmane.

Expansiunea în afara Peninsulei Arabe prin campaniile din timpul Califilor Abu Bakr (632-634) și Omar (634-644) a uimit prin rapiditate și amploare. În literatura de specialitate au fost avansate nenumărate explicații și ipoteze pentru a lămuri cum aceste trupe de beduini, în număr redus, prost echipate, fără tradiții militare comparabile cu ale bizantinilor sau ale sasanizilor, au reușit să înfrângă armate vestite, să cucerească orașe puternic fortificate, să creeze un imperiu și să răspândească religia propovăduită de Mahomed. Totuși privind situațiile în care se aflau celelalte puteri este ușor de înțeles că musulmanii au profitat de un moment favorabil. Imperiile bizantin și sasanid, aflate în permanentă confruntare, își secătuiseră reciproc forțele. Nici la Constantinopol, nici la Ctesifon nu s-a acordat importanța cuvenită modificărilor survenite în peninsulă. După o serie de înfrângeri a fost sesizată gravitatea amenințării: era însă prea târziu.

Persia sasanidă se afla în momentul atacului arab într-o situație critică: victoriile bizantine o slăbiseră, în interior domnea o pronunțată anarhie nobiliară pe care șahul Yazdegird III nu o domina. Halid ibn al-Walid a cucerit fără dificultate Hâra (633), care deschidea calea spre Mesopotamia. Arabii au ajuns la Eufrat în 634, pe care l-au traversat spre sfârșitul aceluiași an. Perșii s-au opus viguros avansului arab, dar marea bătălie de la Qadisya (637) le-a fost fatală. Musulmanii au fondat două capete de pod fortificate, Basra și Kufa, apoi au cucerit capitala persană Ctesifon. Oștile persane au fost din nou înfrânte la Djalula, iar în 642 la Nehavend. Arabii s-au înstăpânit asupra întregii Mesopotamii, numită de acum înainte Irak, și asupra Iranului occidental și central. Yazdegird, refugiat în Khorasan, și-a aflat moartea în 651.

Același teren favorabil cuceririi au întâlnit arabii musulmani în Palestina și Siria: persecuțiile la care fusese supusă populația acestor țări, în majoritate monofizită și iacobită, de către grecii ortodocși, au desolidarizato de autoritatea bizantină. După ciocniri de mai mică importanță, în 634 a avut loc confruntarea decisivă între o puternică armată bizantină și oastea arabă comandată de Khalid la Adjnadayn: bizantinii au fost complet zdrobiți, iar Palestina, cu excepția Ierusalimului și a Cezareei, a fost ocupată. Damascul și Homsul (Edesa) au capitulat în 635. Contraofensiva împăratului Heraklios din anul următor a recucerit vremelnic teritorii și cetăți pierdute, care, în anii următori, au trecut definitv în stăpânire arabă: Damascul (636), Ierusalimul (638), Edesa (639), Cezareea (640).

Mesopotamia superioară, punte între Mesopotamia inferioară și Siria, a fost anexată fără ostilități. Musulmanii au pătruns și în Armenia, a cărei capitală, Dvin, a căzut în 642, dar n-au reușit să treacă Munții Taurus.

Egiptul, redevenit provincie bizantină în anul 628, suporta greu exploatarea economică în calitate de grânar al metropolei și opresiunea religioasă exercitată de greci asupra copților. În 639, generalul arab ‘Amr Ibn al-‘As i-a înfrânt pe bizantini la Heliopolis. Cucerirea Egiptului a încheiat prima fază a expansiunii musulmane. Anii următori au fost consacrați organizării administrative a țărilor cucerite. Coranul nu cuprinde nici o stipulație privitoare la soarta învinșilor. Prin analogie cu fapte ale Profetului, a fost elaborată legislația musulmană aplicată supușilor. Două categorii au fost distinse: păgânii, care trebuiau convertiți, fără ca prin aceasta să devină musulmani cu drepturi depline și „oamenii scripturii” , evreii și creștinii, cărora le-au fost asimilați sabeenii și zoroastrienii. Această a doua categorie a constituit grupul „protejaților” (zimmi). Ei puteau să își practice în continuare religia, dar erau obligați să plătească o taxă de protecție (djizya). Regimul teritoriilor cucerite era variabil, în funcție de modul în care pământurile au intrat în stăpânirea musulmanilor: prin capitulare (condiționată sau nu) ori prin victorie armată. În Siria și în Egipt, unde capitularea a fost condiționată, stăpânii feudali și-au păstrat domeniile, dar au fost obligați să achite un impozit funciar (kharadj) care inițial se confunda cu „capitația” (djizya). Domeniul care aparținuse basileului a fost confiscat că pradă de război (fay).

Amploarea operațiilor militare a făcut resimțită nevoia unei administrări financiare a veniturilor rezultate din pradă de război, dar și din sumele percepute de la zimmi și de la musulmani (zakat). Organizarea primitivă a finanțelor a avut loc în timpul califului ‘Usman (644-656). Califul numea în fruntea fiecărei provincii un guvernator (wali) cu atribuții militare și politice, secundat de un șef al administrației financiare. La început au fost păstrați funcționarii vechii administrații bizantine, respectiv sasanide.

Califul Usman a creat o clasă de proprietari funciari musulmani, cu atât mai devotați cu cât majoritatea lor făcea parte din propria familie, cea a Umayyazilor. Distribuirea acestor domenii din proprietatea statului, realizată sub formă de arendă (qati‘a) sau prin scutire de impozit funciar, a fost completată prin altă manevră care a pregătit destinul politic al Umayyzilor: cei mai mulți guvernatori de provincie au fost recrutați din aceeași familie. Această politică partizană a adunat pe nemulțumiți în jurul lui Ali, concurentul lui Usman la funcția de calif.

Comunitatea musulmană privilegiată, compusă inițial numai din arabi, s-a văzut confruntată cu o situație nouă: integrarea socială a nearabilor convertiți la islam. Conform doctrinei islamice, noii musulmani ar fi trebuit să se bucure de aceleași drepturi ca și cei "de origine", dar identitatea musulman-arab era încă atât de puternic înrădăcinată în mentalitatea cuceritorilor, încât recent convertiții erau considerați doar „clienți” (mawali) .

Principiile organizării comunității musulmane dictate de Mahomed, sprijinite pe instituțiile locale, stau la temelia primei închegări a statului islamic.

După moartea lui Omar (664) discipolii apropiați Profetului Mohamed, ce se mai aflau în viață s-au adunat într-un conclav solemn. Trebuiau să aleagă dintre ei pe cel care va conduce imperiul arab, rugăciunile zilnice din moschee și pelerinajul anual de la Mecca. Era un grup unit , cu toții convertiți de timpuriu, aparținând tribului Quaraișit. Erau în număr de șase: Ali, Zubayr, Saad, Usman, Talha și Abd Er-Rahman fiind cu toții înrudiți prin căsători, constituind un grup unit. Când Omar a părăsit Medina ca să viziteze Ierusalimul și armata din Siria, îl alesese pe Ali ca să îi țină locul, la fel cum procedase și Profetul înaintea lui. În această intersectare de calități, Ali părea să fie succesorul firesc. Dar probabil că exista încă o îngrijorare ascunsă: dacă Ali ar fi ajuns calif, atunci funcția ar fi devenit ereditară, și le-ar fi revenit apoi copiilor lui Ali, singurii descendenți de sex masculin ai Profetului Mohamed. Pe măsură ce dezbaterea continua, devenea clar că trebuia să se aleagă dintre Ali și Usman, neavând însă nici unul o majoritate clară, Abd Er-Rahman le-a pus o singură întrebare celor doi candidați „Juri să urmezi Legământul cu Dumnezeu, să asculți cuvântul lui Dumnezeu , prin practica Profetului și precedentele stabilite de cei doi succesori ai săi?” capcana era dibacea adăugare a ultimei condiții care, în mod surprinzător, a ridicat problema deciziilor politice luate de primii doi califi ce se adăugau textelor sacre. Ali a raspuns cu „Sper că așa voi face. Am să fac tot ceea ce cred că e bine, după cunoștințele și puterile mele”. Când a fost întrebat Usman acesta a răspuns „Da, așa voi face”. Acesta atrăgându-și votul lui Abd de partea sa.

Nu trebuie să fi un partizan șiit ca să îți dai seama că încă o dată i se răpise dreptul lui Ali de a fi succesor al Profetului, prin manipulare a votanților. Totuși Ali s-a comportat impecabil, fiind printre primii care își declaraseră credință lui Usman.

Astfel, alegerea lui Usman in detrimentul lui Ali, a însemnat victoria Umayyazilor, familie Quraișită, marcantă în aristocrația meccană, convertită însă , cu excepția califului, relativ târziu. Nepotismul său conservant a pregătit viitorul primei dinastii musulmane, dar a sădit și germenii discordiei în interiorul comunității.

Valul de nemulțumiți a găsit în Ali persoana perfectă pentru asamblarea lor într-o forță organizată. Cu toate că expansiunea terestră a stagnat după 651, în schimb acum au început expedițiile maritime conduse de Moavia, guvernatorul Siriei, și Abdallah ibn Sarh: în 649 a fost invadat și cucerit Ciprul; la scurtă vreme, incursiunile musulmanilor au atins coastele Siciliei; în sfârșit, în 655, escadrele arabe au învins flota bizantină în apropierea țărmurilor Lyciei. Aceste succese înregistrate pe vremea lui Usman nu au calmat disensiunile tot mai fățișe din sânul califatul.

În anul 655 în timpul pelerinajului ținut de Usman, un grup de delegați din armata de la Fustat, Kufa și Basra au decis să porneasca, cu trei luni înainte de următorul pelerinaj, spre Medina pentru ai înainta bătrânului Calif să renunțe la tron și să își demită rudele pe care acesta le înstalaseră la cărma unor instituții ce nu făceau deloc deliciul populației musulmane. In 656 grupul de insurgenți a ajuns în Egipt unde guvernatorul Abdallah, de frică, a renunțat la tron și s-a decis să traverseze frontiera Siriei ca să ajungă în garnizoana Palestinei unde era în siguranță sub autoritatea lui Moavia. Odată ajunse la Medina , bandele de insurgenți a cerut s-au instalat , fără a provoca incidente, și au trimis delegații către cei trei Sfătuitori ai Califului , Ali, Talha și Zubayr. Aceștia dorea ca Abdallah să fie demis din funcția de guvernator al Egiptului și în locul său să fie pus Mohamed, ultimul dintre copii lui Abu Bakr. La insistențele Aișei, dar și la sfatul lui Ali, Califul Usman a acceptat doleanțele insurgenților, iar aceștia au plecat din Medina. Pe drum însă, spre Fustat, rebelii au fost ajunși de un scalv african ce ducea o scrisoare către Abdallah. Acestia i-au luat scrisoarea și au aflat că Usman ceruse guvernatorului Egiptului ca imediat cum insurgenții se întorceau în Egipt, liderii lor să fie arestați. Aceștia s-au întors furioși spre Medina cerându-i socoteală bătrânului Calif, acuzîndu-l de minciuna. La întoarcere Ali a acceptat să discute iarăși cu ei. Acesta le-a pus două întrebări rebelilor: dacă scrisoarea interceptată era autentică și cum de au reușit să comunice atat de repede cu rebelii din Kufa și din Basra care la plecarea din Medina aceștia porniseră în direcții diferite, răspunsurile nu au fost niciodată mulțumitoare.

Oricare ar fi fost adevărul a ajutat la radicalizarea pozițiilor pentru că acum rebelii se temeau că odată ce părăsesc Medina, cu Usman pe tron, acesta ar ordona să îi ucidă. Rebelii l-au acuzat de trădare și minciună și că se lasă influențat de familia lui de trădători ce i-a adus la putere iar dacă acesta nu renunță la tron aveau să îl ucidă.

Rebelii primiseră vești potrivit că Moavia trimisese o garnizoană a cavaleriei de elită siriană ce avea misiunea de a-l elibera pe Calif. De aceea aceștia au atacat casa în care locuia Usman, ucigându-l.

3.4. Imamul Ali, -al patrulea Calif

Ceremonia publică de investire a avut loc la două zile după moartea lui Usman, la 18 iunie 656, în moscheea din Medina, fiind extinsă mult, deoarece fiecare dintre participanți a depus jurământul de credință separat. Zubayr și Talha ce se aflau încă în viață dintre cei șase ce luaseră parte la alegerea lui Usman, au depus și ei jurământul.

Nu exista nici o îndoială cu privire la meritul său de a deveni succesor al Profetului. Ali era un fel de corn al abundenței în ceea ce privește virtuțile: era singurul ginere încă în viață al Profetului, văr primar cu acesta, fiu adoptiv al lui, cel dintâi bărbat care l-a urmat întru credință, cel mai apropiat discipol, tânărul războinic erou al Islamului, care în ultimii 10 ani se dovedise a fi și cel mai important expert în Lege și în interpretarea Coranului. De asemenea, le jurase credință unor oameni care erau mai puțin îndreptățiți decât el să devină Califi: mai întâi lui Abu Bakr, pe urmă lui Omar și în sfârșit lui Usman.

Ali era singura persoană care putea menține încrederea tuturor celor care se răzvrătiseră împotriva lui Usman și a măsurilor lui, dar se bucura și de încrederea Quraișiților din Mecca, și mai ales a ansarilor din Medina, cu care avea o legătură aparte, ce mai târziu avea să constituie una din acuzele care erau aduse la adresa lui.

Dar Ali era un radical și un idealist, împărtășind cu Mohamed ideea prezenței iminente a lui Dumnezeu în toate cele și a permanentei amenințări a pedepsei divine. Era deci un om ce atrăgea dușmănii datorită înclinării sale mereu spre adevăr. Era deasemenea adeptul unui rol militant al Califatului, considerându-l un important instrument de călăuzire a populației spre o mai profundă credință în Islam. De aceea unora le era probabil teamă ca el dorea să împrumute din autoritatea de care se bucura Profetul. Există de asemenea o tradiție care se transmite încă, în rândul șiiților mai ales, că Profetul le-ar fi dezvăluit Fatimei și lui Ali, metode de rugăciune mai dificile, imposibil de practicat de credinciosul de rând, fiind unul dintre motivele pentru care acesta era în convingerile șiiților, imamul ales-singurul care poate să interpreteze și să explice Coranul. Oricare ar fi fost adevărul, el s-a confruntat încă de la început cu o opoziție fățișă.

Opoziția s-a adunat în jurul unei singure persoane, foarte importante, Aișa, cea care în momentul alegerii lui Ali drept Calif, era plecată pentru oficierea ceremoniilor ce aveau loc la sfârșitul pelerinajului, și care,pentru a nu înfrunta numirea lui Ali ca lider, a preferat să se întoarcă din drumul ei catre Medina, la Mecca. Acolo, prin desele sale ieșiri publice, incepuse să rescrie trecutul, declarând: „ I-am reproșat lui Usman unele lucruri. Usman s-a căit și a cerut iertare de la Dumnezeu. Musulmanii i-au acceptat căința pentru că nu era nimic de făcut” L-a acuzat pe Ali de implicare în uciderea lui Usman declarând „Și un singur deget al lui Usman era mai bun decât Ali cu totul”. Era o propagandă ce ignora cu totul implicarea lui Ali în medierea conflictului, și faptul că fiul lui Ali, Hasan fusese rănit în încercarea de a-l apăra pe Usman, dar și faptul că în în ciuda apelurilor făcute de Marwan și de către Usman, ea nu își făcuse prezența pentru a încerca într-un fel să medieze conflictul. Aișa nega faptul că și ea făcuse parte din rândurile opozanților.

Odată intrată în rândurile opozanților, Aișa a atras de partea ei pe Zubayr și pe Talha, care fiind convinși de faptul că îndată ce îl îndepărtează pe Ali unul din ei pot obține puterea, au abjurat legământul de credință față de Ali, spunând că a fost făcut din teamă. La Mecca, în casa ei, Aișa a ținut un consiliu de război pentru a hotărâ care sunt pașii pentru a duce la bun sfârșit lovitura de stat. Se pare că aveau de ales între trei soluții: să îl locească rapid pe Ali, în Medina, să se alăture armatei lui Moavia în Siria, sau să ceară sprijin unuia dintre orașele garnizoană. Nu erau însă destul de puternici pentru a porni spre Medina, pentru a încerca prima variantă, nici nu doreau să depindă de Moavia (verișorul lui Usman, ce tocmai fusese ucis) , așa că au decis să pornească spre Basra și să preia conducerea armatei.

Califul Ali, în ciuda veștilor deloc favorabile ce veneau dinspre Mecca, s-a purtat cu onestitatea care era de așteptat să se comporte. A renunțat imediat la dependența comunității față de administrație și față de pensiile ce erau date lunar beneficiarilor, și a ținut o predică în care iși avertiza simpatizanții de pericolul lenei, complacerii, lipsei de loialitate și de sinceritate în credință. Ali nu a condamnat nici pe cei ce îl ucise pe Usman, dar nici nu îl critica pe vechiul Calif. A numit noi funcționari majoritatea din rândul ansarilor, distrugând mitul pe care îl creaseră până la acea vreme foștii Califi cum ca ei trebuie numiți doar din rândul quraișiților

Odată ajunși în Basra, Aișa Talha și Zubayr împreună cu grupul de 900 de opozanți au preluat conducerea clădirilor și l-au răpit pe guvernatorul proaspăt numit de Ali. Misiunea lor era acum preluarea puterii orașului Kufa. Se știa că dacă guvernatorul în funcție din Kufa, un om sever, cu o gândire limpede Abu Musa, alegea să fie de partea opozanților, soarta lui Ali era pecetluită. Abu și-a sfătuit războinicii să nu fie părtași la nici o acțiune ce era menită să slăbească unitatea islamului.

Observăm că la întregul conflict ce are loc între Aișa și Ali iau parte o foarte mică parte din forța militară a islamului, majoritatea alegând mai degrabă să fie neutri. Astfel cele două mici grupuri politice au pornit la război una împotriva celeilalte. În iarna anului 656, cele două forțe aflate în conflict au avansat întâlnindu-se pe un teren pustiu pe care mai târziu avea să fie construit castelul Ziyad. Timp de trei zile cei trei principali lideri, Ali, Talha și Zubayr, au încercat să negocieze o înțelegere. În dimineața zilei de joi, 8 decembrie 656 Ali a părăsit înâlnirea, fără însă a ajunge la o înțelegere. Așa că la amiază cele două armate au început confruntarea. Luptă în care își pierd viața Zubayr, Talha ucis de o săgeată, Kab, ibn Attab, cunoscut de cei ce-l urmau ca fiind conducătorul quraișiților., Abdullah, fiul lui Zubayr, Ali ieșind învingător în detrimentul Aișei, care îi recunoscu în cele din urmă domnia.

În cele șase luni care trecuseră de la numirea lui Ali, în iunie, și bătălia Cămilei, din decembrie, acesta se preocupase în special de amenințările imediate care veneau din partea unor opozanți nesemnificativi din Kufa, problema cea mai importantă, soarta lui Moavia, omul care condusese Siria timp de aproape două decenii fiind amânată. Moavia aștepta să fie reconfirmat în funcția de guvernator, în timp ce Ali refuza să îl facă un aliat puternic.

Moavia avea toate motivele să fie convins că putea să supravețuiască căderii lui Usman. Deși era văr cu acesta, fusese în mod special ocolit de valul general de revoltă împotriva rudelor califului. Moavia nu ajunsese la putere datorită vărului său, ci urcase până acolo datorită calităților sale personale. În anul 656 erau foarte puțini musulmani care aveau în spate o carieră atât de lungă și de strălucită în slujba islamului ca Moavia. El a participat până la acea vreme la toate bătăliile Califatului, luptând alături de fratele său mai mare Yazid căruia Abu Bakr îi încredințase comanda supremă în campaniile de cucerire a Țării Sfinte. Ca urmare Omar l-a ridicat pe Moavia până la rangul de guvernator general al Siriei. Dacă i s-ar fi oferit șansa să își păstreze funcția și sub Ali, așa cum făcuse și sub ceilalți trei califi, ar fi fost fără îndoială, mulțumit să o facă. Dar hotărârea lui Ali de a-l da la o parte odată cu ostentația luxului și a puterii asociate cu autoritatea lui Moavia l-au făcut pe acesta să se transforme într-un oponent.

Spre sfârșitul lui decembrie a fost clar pentru Moavia că Ali era acum liderul absolut al Imperiului Musulman, Aișa fusese învinsă și respecta pacea încheiată, în timp ce Talha și Zubayr erau morți. Nu numai că Ali ieșise învingător, dar refuzase orice încercare de a încheia o înțelegere și se pregătea să invadeze Siria în primăvara anului 657, ca să poată numi un guvernator pe placul lui. Așa că Moavia era obligat să-și construiască o opoziție politică personală ca să se poată opune legitimității incontestabile a lui Ali. Singura posibilitate pe care o avea era de a poza în răzbunător a lui Usman.

Numirea de către Ali a lui Mohamed ibn Abu Bakr ca guvernator al Egiptului a ajutat noua ofensivă diplomatică a lui Moavia, pentru că deși nu îndrăznea să spună direct că Ali ar f fost implicat în asasinarea lui Usman, cunoscutul regicid Mahomed era acum un membru de onoare al noi administrații a lui Ali. Situația a deschis posibilitatea desfășurării unei campanii de șoapte insinuante și de poiezii publice defăimătoare, ceea ce i-a oferit lui Moavia o anumită securitate politică. Acum putea cere în mod public să fie pedepsiți ucigașii lui Usman, știind că Ali nu avea cum să facă lucrul acesta. Moavia avea acum o cauză adevărată care îi permintea să justifice de ce refuza să părăsească postul de guvernator al Siriei, așa cum ordonase noul calif.

Într-un consiliu deschis în care s-au reunit liderii Islamului, căpeteniile din Medina și quraișiții din Mecca, Ali a cerut părerea tuturor dacă sunt de acord să atace Siria, pentru a îndepărta pe Moavia și pe aliații săi. Aceștia au răspuns afirmativ, dar erau îngrijorați în privința loialității celor din Kufa.

În Siria , Moavia luase decizii tactice. Făcuse pace cu Împăratul Bizanțului, acceptând chiar să plătească tribut, pentru a avea disponibile cât mai multe trupe pentru a le desfășura atunci când va veni clipa înfruntării cu Ali

Moavia a început de asemenea să îl atragă pe Amr, de partea sa chiar dacă lumea credea că el jucase un rol în moartea lui Usman. Cu toate acestea zvonul a fost înlăturat asfel încât oamenii să se poată concentra asupra altuia privin soarta Egiptului. Moavia i-a promis lui Amr că-l va ajuta să-și recapete funcția de guvernator al Egiptului , pe care Amr îl cuceriseră de doua ori în numele Islamului.

În mai 657 Ali pornea spre Valea Eufratului împreună cu armata sa din Kufa. La Siffin, o veche câmpie inundabilă, cele două armate se înâlneau față în față.

Conform povestirilor tradiționale bătălia de la Siffin a început în a opta zi din Safar, miercuri 26 iulie. Ali își conducea trupele din centru, înconjurat de oamenii din Medina, armata din Kufa și cea din Basra formând flancurile. Lupta a durat „trei zile trei nopți și încă o zi”, în cea dintâi zi sirienii au fost mai buni, în timp ce a doua zi, au fost împinși înapoi spre tabăra lor. A treia zi de luptă, numită și „ziua sabiei” a fost cea mai sângeroasă și cea mai nedecisivă dintre toate. Confuzia luptei corp la corp a continuat și în „noaptea strigătelor”( layat al-harir) . la revărsatul zorilor în a patra dimineață de lupte , ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat la al-Quadisiya a decis învingătorul. Doar susținătorii lui Ali păreau să mai aibă putere să mai lupte. La jumătatea dimineții, armata lui Ali părea să aibă toate șansele de a obține victoria.

În acel moment, cavaleria siriană a apelat la un șiretlic pentru a încerca să schimbe soarta luptei. Și-au lipit la capetele sulițelor bucăți din Coran, și au apelat la Cuvântul lui Dumnezeu să decidă în locul lor, susținând că dacă ei se omoară între ei nu o să mai abă cine pazi cetățile din care fac parte. Susținătorii lui Ali s-au înmuiat la auzul acestei propuneri și în ciuda faptului că Califul ceruse să nu se facă asta, au decis să apeleze la sorți, numindu-l pe Abu Musa, un bătrân comandant, arbitru. Abu Musa însă era neutru iar Ali a protestat la numirea acestuia ca ambasador al său. Din partea lui Moavia, Amr a fost numit delegat iar două zile mai târziu el se îndrepta cu noua lui legimitate spre tabăra lui Ali pentru a obține un armistițiu ce va reprezenta un adevărat dezastru pentru cauza lui Ali. Cauzele stipulate în armistițiu îi făceau pe cei ce luaseră parte la luptă, armata din kufa și din Basra, doar o facțiune ce particiăaseră la un război civil. Cei ce se întorceau spre casele lor, îl considerau acum pe Ali doar unul dintre cei doi candidați la tronul Islamului, pierzându-și din rangul său.

Aceștia după ce au ajuns la Kufa, au fost dezamăgiți de armistițiu, o treime dintre soldații , ce fuseseră cei mai înflăcărați susținători ai lui Ali erau indignați de faptul că acesta alesese ca acel conflict să se termine printr-un arbitraj, considerând că mai degrabă ar fi lăsat ca voia lui Dumnezeu să decidă prin decizia în luptă, nu prin decizia unor judecători. Aceștia șiau făcut o tabără la Hurara, dincolo de râul Tigru, mai târziu s-a alăturat lor și o parte din armata de la Basra ce erau deacord cu cauza lor. Ei s-au numit „khawarij” adică „cei ce s-au retras”

În ianuarie 658 cei doi arbitri-judecători s-au întâlnit în mod oficial la Udruh, în Iordania. Abu Musa declara că toți musulmanii trebuie să dorească încheierea războiului civil și să lucreze pentru unitate. Deasemenea Abu Musa spera să creeze un cadru în care moartea lui Usman să fie considerată crimă după care se putea forma o șura care le-ar fi permis lui Moavia să fie confirmat în post iar Ali ( sau un candidat de compromis) să fie aclamat Calif al Islamului. Amr s-a prefăcut că acceptă înțelegerea dar unul după altul, diverșii candidați de compromis au fost respinși astfel încât cu toții au căzut de acord că atât Ali cât și Moavia trebuiau să se retragă și să lase poporul să aleagă. Amr a spus că dat fiind faptul că Abu Musa era cel mai înaintat în vârstă era dreptul lui să facă anunțul, din partea amândurora. În urma celor stabilite împreună, Amr a venit să confirme decizia, dar în schimb acesta a făcut un alt anunț. „Ați auzit decizia lui Abu Musa, căci el a decretat depunerea candidatului său, Ali, și eu confirm această decizie. Cât despre candidatul meu, Moavia, eu îl confirm ca fiind adevăratul calif, moștenitorul lui Usman, și răzbunătorul sângelui acestuia”.

A fost un furt pe față, Abu Musa era acum considerat de adepții lui Ali un trădător iar de către Moavia și Amr un credul. Au izbucnit certuri și lupte violente, dar Moavia era acum destul de puternic ca să se proclame calif . În mai 658 a primit în marea moschee din Damasc jurământul de credință al trupelor sale. Khawarij-ii deși se împacaseră între timp cu Ali, indignați de rezultat, și-au părăsit casele din Basra și din Kufa și s-au așezat pe un teritoriu vechi persan încercând să întemeieze o comunitate.

În martie 658 Ali a încercat să mai adune încă odată armatele din Basra și din Kufa împotriva uzurpatorului Moavia, dar khawarij-ii nu au dorit în ciuda demersului lui Ali de a-i readuce printre adepții săi să accepte un compromis. Aceștia au devenit din ce în ce mai violenți pornind raiduri prin zonele înconjurătoare ale Bagdadului, lucru pe care Ali nu și-a permis să îl ignore, pornind cu armata asupra lor, și ucigându-i.

La sfârșitul anului 660 Moavia administra Egiptul Siria și Palestina, în timp ce Ali deținea Irakul, Persia, Asia Centrală și Arabia. Datorită deselor jocuri politice a compromisurilor și a faptului că Ali impunea jurământul de loialitate tuturor celor care îi cucerise prin raidurile armatei sale la granița cu Moavia, khawarij-ii au considerat că e nevoie să comploteze împotriva celor trei persoane, Amr, Moavia și Ali, organizând un atac asupra lor, eliberând astfel încă o dată lumea islamică de persecuții. Atacurile asupra lui Moavia și asupra lui Amr au eșuat, însă cel asupra lui Ali a fost dus la bun sfârșit, fiind ucis chiar în timp ce săvârșea rugăciunile de dimineață la moscheea din Kufa.

Ali fiind astfel ucis la aceeași vârstă de 63 de ani la care și verișorul său, Profeteul Mohamed decedase. Trupul său fiind spalat de cei trei fii ai săi, Hasan, Husayn, și Mohamed. Îngropându-l într-un loc ascuns de frica dușmanilor, pentru a nu fi pângărit.

Ucigașul lui Ali, deși este considerat de majoritatea musulmanilor, atât șiiți cât și sunniți un asasin schismatic , în micuța comunitate khawarij-care încă mai există și astăzi, acesta este considerat un erou.

4.Umayyazii și Abbasizii

4.1. Califatul Umayyad (661-750)

Ascensiunea la putere a lui Moavia a constituit începutul unei noi ere în istoria musulmană. Imperiul Islamic a continuat să se extindă, dar stilul de viață simplu și patriarhal al primilor patru califi a fost părăsit Umayyazii adopând diferite ceremonii de curte similare celor bizantine. Astfel califatul a dobândit tot mai mult trăsăturile unei monarhii orientale.

În clipa venirii la putere a fondatorului dinastiei umayyade, Moavia (661-680), a întâmpinat dificultăți mari ce trebuiau depășite: în primul rând, restabilirea autorității califului, pe care războaiele civile, mișcările secesioniste și descentralizarea administrației o subminaseră considerabil.

În conflictul dintre Ali și Moavia s-a recurs la principiul arbitrajului înfăptuit de notabili musulmani. Beneficiarul arbitrajului a constatat însă curând după biruință că sprijinul conjunctural de care se bucurase consacra un precedent extrem de periculos: presiunea aristocrației în deciziile politice cele mai importante, inclusiv alegerea califului. Competiția între puterea califului și cea a aristocrației trebuia tranșata categoric, șocurile însă evitate. Moavia, om hotărât și politician subtil, a inițiat un șir de reforme menite să asigure întreaga putere a Imperiului Califului. Eforturile sale au tins spre centralizarea guvernării: totul depindea de calif. În posturile cheie au fost instalați aliați sau devotați ai Umayyazilor, dacă nu chiar membri ai familiei. Experiența sa de guvernator al Siriei îl făcuse să aprecieze calitatea administrației bizantine. Vechile cadre au fost păstrate, deoarece, pe lângă competență profesională, mai aveau o însușire utilă califului: ei depindeau în mod absolut de calif fiind lipsiți de relații gentilice față de ceilalți din administrație.Mulți dintre contemporani au considerat că Moavia dar mai ales urmașii săi au trădat ideea califatului și spiritul teocrației islamice de la începuturi , instituind un „regat” al aristocrației meccane în general și al clanului Umayyad în special.

Moavia a transferat capitala la Damasc, în mijlocul sirienilor, a căror colaborare se dovedise fermă în împrejurări dramatice. Pentru a câștigă sprijinul beduinilor, califul a acceptat un consiliu, alcătuit din căpeteniile triburilor și din personalități de vază pe care le-a cointeresat în conducerea treburilor imperiului. Organismul era preponderent consultativ și vag executiv. Fiecare guvernator de provincie dispunea, după modelul superior din Damasc, de un organ similar. Conlucrarea, cu aparențe democratice, reînvia un mod de gestiune a puterii propriu stadiului de dezvoltare gentilică a societății arabe preislamice. Această manevră politică a slăbit caracterul teocratic al statului, dar i-a consolidat osatura arabă, care a format coloana de rezistență a statului în vreme primilor califi umayyazi

Ascensiunea Umayazzilor a adus la conducere acele grupuri care la început s-au opus lui Mohamed, dar care mai târziu au folosit islamul pentru atingerea proprilor interese. Potrivit lor, puterea Umayyadă nu se datora islamului ci restaurării de către înaintașii quraișiți a culutului Kaabei la Mecca, Mohamed întărind și sporind doar puterea deja existentă. Întărirea poziției quraișite se vădește și prin modificarea înțelesului titlului de calif. Umayyazii s-au considerat mai degrabă „locțiitori ai lui Dumnezeu” decât succesori ai lui Mohamed.

Sistemul ar fi putut avea consecințe paralizante pentru Moavia, dar însușirile sale excepționale de om politic i-au permis să controleze nu forma, ci realitatea puterii. El a reușit chiar să impună principiul succesiunii ereditare, sancționate de consiliul nobiliar.

Califul a pacificat cu remarcabilă abilitate provinciile imperiului, în primul rând Irakul, în care turbulența șiiților era puternică și l-a convins pe Hasan, fiul lui Ali și al Fatimei, fiica Profetului, să renunțe la califat, pentru ca apoi să-l otrăvească. Delicatul echilibru asigurat cu atâta ingeniozitate de primul calif umayyad nu a înlăturat focarele de tensiune și nu a rezolvat problemele de fond ale lumii musulmane: mișcările și revoltele șiite și kharigite care au urmat după moartea sa (680) au fost însemnul fragilității în timp a totuși grandioasei sale opere politice.

Sub conducerea lui Yazid I (680-683) pacea pe care Moavia a reușit prin talentul său politic să o impună a luat sfârșit. Acesta a avut de înfruntat numeroase probleme mai întâi revolta șiiților din Kufa ( în urma căreia se va cristaliza confesiunea șiită) și apoi revolta gravă a orașelor sfinte din Arabia( Mecca și Medina) învinse în anul 683.

Moartea lui Yazid (683) a adus anarhia: războaie civile confuze, mai mulți califi simultan au marcat perioada până în 692 când umayyadul Abd al-Malik (685-705) din familia marwan , unul dintre cei mai mari califi, a reușit să se impună, restabilind pacea în imperiu. Nici el nu a putut eradica kharigismul, care s-a scindat în mai multe grupuri, dispersate în diverse părți ale califatului. Când o regiune, când alta au fost în stare de insurgență, ceea ce a contribuit în mare măsură la declinul și, în final, la prăbușirea dinastiei. Califi capabili și colaboratori străluciți i-au amânat doar sfârșitul.

Pare ciudat că a doua expansiune musulmană, care a împins hotarele imperiului de la Atlantic la Indus și în Asia centrală, a avut loc în epoca atât de frământată intern a umayyazilor. Ea a avut loc însă în perioada de relativă stabilitate, în vremea califilor Moavia, Abd al-Malik și Walid (705-715).

Expedițiile musulmane s-au desfășurat în trei direcții: Asia Mică și Constantinopol, Africa de Nord și Peninsula Iberică, Asia Centrală. Califii Umayyazi, des acuzați de musulmani de derogări de la legea islamică, au insistat asupra caracterului religios-misionar al războaielor cu scopul de a se înfățișa campioni ai islamului.

Prin ocuparea Siriei, arabii se învecinaseră cu bizantinii. Munții Taurus au constituit un obstacol considerabil, care a împiedicat timp de secole instalarea permanentă în platoul anatolian. Nenumărate raiduri au pustiit ținuturile bizantine, dar nu s-a ajuns la o cucerire definitivă. În schimb, Cilicia, aflată în sudul lanțului muntos a constituit terenul confruntărilor neîntrerupte. Atracția mare a constituit-o însă Constantinopolul. Un prim asediu al capitalei bizantine în 668-669 a fost consemnat de un izvor arab; cronicarul grec Teofan a pomenit și el expediția, care însă n-ar fi ajuns sub zidurile cetății. Certe sunt tentativele arabilor între 674-680: în fiecare primăvară, flota musulmană înconjura capitală de pe Bosfor. Mai norocoase au fost raidurile în Marea Egee și în Mediterană, unde câteva insule au fost prădate (Creta, Sicilia) sau chiar cucerite temporar (Rhodos, 673-718). Al treilea și ultimul asediu al metropolei bizantine a avut loc în 716/717 când, în luptele pentru tron, Leon Isaurianul a apelat la sprijin arab. Devenit basileu, el i-a alungat pe foștii aliați.

Khorasanul, de timpuriu islamizat, a constituit în nord-estul Iranului baza de lansare a expedițiilor musulmane spre Transoxiana. Afganistanul a fost ocupat în 669-700, Tabaristanul în 705, Sogdiana cu Buhara în 706-709, Samarkandul și Khorezmul în 710-712, Fergana în 713-714, Belucistanul în 710 și Sindul până la Indus în 711-712.

Îndată după cucerirea Egiptului, arabii au continuat ofensiva în Cirenaica, ajungând în 642 la Tripoli, fără consecințe durabile însă. O a două campanie, desfășurată în 670 sub comanda lui Uqba ibn Nafi avea să fie hotărâtoare pentru cucerirea ulterioară a Africii de Nord, prin fondarea bazei militare de la Qayrawan. Începând din anul 681, Uqba a purtat lupte grele cu berberii, care l-au înfrânt în 683, ceea ce a antrenat un reflux al arabilor în Africa de Nord. Recuperarea terenului pierdut nu a izbutit până în 698, când Cartagina a căzut definitiv în mâna invadatorilor musulmani, iar rezistența berberă a fost zdrobită. Noul guvernator al provinciei Ifriqiya (Tunisia), Musa ibn Nusayr a atins în 708 Atlanticul. În 710 a avut loc un insignifiant raid în Peninsula Iberică. În anul următor însă, Tariq ibn Ziyad, un liber berber ajuns guvernator al Tangerului, a început cucerirea sistematică. Surprinzător de ușor au fost ocupate Cordoba și Toledo (711).

Slăbiciunea monarhiei vizigote a făcut ca în următorii cinci ani aproape toată peninsula să intre în stăpânire musulmană. Incursiunile s-au prelungit pe teritoriul Galiei, atingând în 732 la Poitiers punctul lor extrem.

La începutul secolului al VIII-lea imperiul era divizat în nouă provincii regrupate apoi în cinci mari guvernatorate: Irak-Iran-Arabia Orientală (cu centrul la Kufa); Hedjaz-Armenia-Asia Mică Orientală (Moșul); Egipt (Fostat); Africa-Spania (Qayrawan). Șiria și Palestina erau administrate direct de guvernul din Damasc. Guvernatorii erau reprezentanți personali ai califului, de care depindeau întru totul. Ei aveau atribuții militare și administrative, între altele strângerea impozitelor, care asigurau existența funcționarilor și a ostașilor din contingentele locale, surplusul fiind vărsat vistieriei centrale. Pentru a evita abuzurile în acest domeniu, califul numea un perceptor al impozitelor , care răspunde numai în fața sa. O creație a umayyazilor a constituit-o corpul judecătorilor (qadi), din care se vor recruta marii juriști canonici de mai târziu. Guvernatorii îi desemnau pe șefii militari din respectivele provincii.

Organizarea bizantină în teme a fost păstrată în Siria: o circumscripție constituia o unitate atât militară, cât și financiară. Administrația a început să se arabizeze abia în timpul domniei lui ‘Abd al-Malik. În 695 au fost bătute primele monede arabe de aur, dinarul și de argint, dirhemul, ceea ce a antrenat un conflict cu Bizanțul, care le-a refuzat ca mijloace de schimb. Distribuirea sub formă de qati‘a a domeniilor abandonate de foștii proprietari (mawat, adică pământuri moarte), inaugurată de califul ‘Uthman, a continuat sub califii umayyazi, care i-au înzestrat în primul rând pe apropiații lor. Aceste concesionări comportau obligația de a cultiva pământul un număr determinat de ani, strângerea impozitelor și transferarea lor agenților fiscali ai statului. Deținătorii de qati‘a, toți musulmanii și arabii care cumpăraseră pământ de la nemusulmani nu plăteau decât dijma.

Treptat, numărul acestor qati‘a a crescut considerabil și ele s-au transformat în proprietate privată vandabilă. Astfel s-au închegat marile domenii. Evoluția proprietății arabo-musulmane a diminuat progresiv venitul din impozitul funciar, sursă esențială, alături de capitație, pentru vistieria statului.

O largă mișcare de conversiune era firesc să se producă. Deși noii convertiți (mawali) beneficiau teoretic de aceleași drepturi ca și vechii musulmani, în practică ei erau constrânși de agenții fiscali umayyazi să plătească alături de taxele legate de statutul de musulmani și dări specific nemusulmanilor. Califul Umar II (717-720) a promulgat, într-un moment de criză economică, o reformă a finanțelor și a regimului proprietății funciare. Mawali urmau să plătească ca și vechii musulmani numai dijma; impozitul funciar (kharadj) nu mai era atașat individului, ci pământului, indiferent de religia posesorului. Concomitent a sporit apăsarea fiscală a „protejaților” (zimmi).

Umar al II-lea a interzis să se construiască noi biserici și sinagogi, a dispus chiar și demolarea lăcașurilor de cult nemusulmane, construite în anii precedenți. Totuși urmașii lui Umar II în special Hisham ( 724-743) și Marwan II ( 745-750), au revenit la tradiția de toleranță religioasă a primilor califi Umayyazi. În același timp, nu au mai respectat nici măsurile luate de Umar al II-lea în favoarea mawali-lor. În aceste condiții, noii convertiți la religia islamică au pornit revolta armată, adoptând ideea șiismului contestatar.

Ultima lovitură a venit din Iranul răsăritean unde a izbucnit o revoluție religioasă și socială, condusă de mawla-ul iranian șiit Abu Muslim. Revoluția s-a soldat cu răsturnarea dinastiei Umayyade și instituirea celei Abbaside din clanul hașimit.

4.2. Imperiul musulman al Abbasizilor

Abbasizii, descendenți ai lui Abbas, unchi al Profetului au cucerit teren mai întâi în Khorasan, unde fuseseră exilați împreună cu un număr apreciabil de șiiți. Revolta, izbucnită fățiș în 747, s-a propagat rapid și în Iran. Abu l-Abbas as-Saffah a fost proclamat de susținătorii săi calif în 749.

Ultimul Umayyad, Marwan II (745-750) a fost înfrânt în 750 în bătălia de la Marele Zab. Întreaga familie umayyadă a căzut victimă masacrului, cu excepția lui ‘Abd ar-Rahman ibn Mu‘awiya, care, refugiat în Spania, a dat o continuare de mai mică anvergură, dar poate mai strălucită dinastiei extirpate din Orient.

S-a interpretat deseori că instaurarea dinastiei abbaside a constituit o victorie a elementului iranian asupra celui semitic. Intradevăr centrul de putere s-a mutat din Damascul Siriei în Irak (între anii 758-762 a fost construită noua capitală la Bagdad)

Califii erau în primul rând conducătorii religioși (imam), care au abandonat treptat gestiunea puterii seculare vizirilor și căpeteniilor militare. Acest proces a făcut ca după un secol de la instaurarea dinastiei, suveranii abbasizi să nu mai conducă personal treburile statului și să-i inspire linia politică, funcții preluate succesiv de viziri iranieni, apoi de mercenari turci. Turcii selgiucizi i-au plasat pe califi la mijlocul veacului al XI-lea sub autoritatea lor, astfel încât sfârșitul definitiv al dinastiei, întâmplat în 1258, odată cu luarea Bagdadului de către mongoli, fusese precedat de sfârșituri progresive.

Domnia lui Abu l-Abbas (750-754) a fost consacrată eradicării rămășițelor umayyade și instalării în posturile cheie a membrilor familiei califului. Urmașul său, Abu Gafar al-Mansur (754-775) a fost pătruns de sensul înalt al funcției sale. Orice rezistență sau contestație a suveranității sale absolute a fost zdrobită fără ezitare: revoltele șiite din anii 755 și 762-763, precum și ofensiva kharidjită în Ifriqiya în 770-771 au avut această soartă. Meritul său principal constă în bună organizare a administrației, pentru care a utilizat concursul competent al vizirilor din familia iraniană a Barmekizilor. Fiul său, al-Mahdi (775-785) a rămas în istorie prin combaterea cu succes în timpul domniei sale a unei maladii ce avea să devină cronică: sectele heterodoxe (zindiq „cei care lovesc credința revelată”). După scurta domnie a lui al-Hadi (785-786), a urmat Harun ar-Rasid (786-809), cea mai cunoscută figură de suveran abbasid. Deși intrat în legendă prin O mie și una de nopți și foarte cunoscut în Europa datorită relațiilor sale cu împărăteasa bizantină Irina și cu Carol cel Mare, reputația să nu a avut un temei real. Începutul dezmembrării imperiului a avut loc în vremea sa: acordând provinciei Ifriqiya, aflată sub guvernatori aghlabiți, o autonomie vecină cu independență (799), teritoriile aflate la vest de această regiune (Magrebul și Spania) au scăpat definitiv controlului ‘abbasid.

Imperiul a continuat să se întindă totuși din Egipt până în Transoxiana. Posteritatea îi reproșează și debarasarea violentă de Barmekizi. Succesiunea urmașului său nu a fost netedă: al-Mamun a devenit calif (813-833) după victoria obținută într-un război fratricid. Califatul său a marcat apogeul civilizației abbaside. În dorința de a pune capăt opoziției dintre abbasizi și șiiți, noul calif l-a desemnat ca urmaș pe Ali ar-Radi, Imam al șiiților. Moartea succesorului desemnat a antrenat eșecul tentativei de reconciliere cu șiiții.

Sub al Mamun, Bagdagul a devenit o metropolă culturală. Califul, dotat cu o mare curiozitate științifică, se interesa personal de operele antichității grecești și a sprijinit traducerea lor în arabă. Strălucirea culturală a Bagdadului nu a stăvilit, firește, mișcările centrifuge: agitațiile din Egipt, răscoala din Azerbaigean și declarația de independență a Khorasanului anunțau dislocări ireversibile.

Succesorul lui al Mamun, al-Mutasim (833-847) a introdus două inovații care au modificat structura califatului abbasid. Califul, neîncrezător în suita compusă din arabi și persani, și-a alcătuit o gardă personală din mameluci (sclavi turci). Garda a jucat un rol tot mai important în politica califului, reușind până la urmă să preia întreaga putere. Celălalt fapt este abandonarea Bagdadului și mutarea curții la Samarra, ceea ce i-a făcut pe suverani să devină dependenți exclusiv de garda lor pesonală. Astfel, al-Mutawakkil (847-861) a fost desemnat calif cu ajutorul a doi comandanți turci, fiind apoi ucis tot de soldați turci. Al-Mutawakkil a fost ultimul calif abbasid care a guvernat efectiv. După el a început dezintegrarea totală a statului: în Egipt a luat naștere califatul fatimid, în timp ce în celelalte teritorii abbaside predominanța selgiucidă făcea pasi hotărâtori.

Buna asamblare și funcționare a structurilor imperiului au constituit premiza realizărilor culturale ale acestui "secol de aur". În fruntea statului se afla califul, de cu totul altă factură decât predecesorii săi din epoca umayyadă. Suveranul umayyad, deși șef al întregii comunități musulmane, fusese în primul rând un "rege" arab, a cărui forță se rezemă pe armata alcătuită din conaționali.

Califul abbasid, aparținând familiei Profetului, a subliniat, în contrast voit cu "uzurpatorii" umayyazi, calitatea sa de imam, deci de conducător religios: sub influență iraniană, titulatura îl înfățișează ca "reprezentant al lui Allah pe pământ". Statutul său excepțional îi dicta un comportament adecvat: retras în fastul palatului său, persoana sa umană se estompa în strălucirea ceremonialului hieratizat în manieră persană. În chip compensativ, magnificiența sa de suveran absolut, dezlegată de vicisitudini seculare, câștiga în transcendență, câtă vreme suveranul umayyad nu a fost niciodată pentru supușii săi altceva decât o căpetenie în carne și oase. Desigur, imaginea de mai sus a califului abbasid nu este decât o sinteză a unor tendințe materializate mai cu seamă în perioada declinului. Mari califi, precum Mansur și al-Mamun au guvernat activ. Auto desărcinarea califului a presupus transferul funcției administrative asupra altui personaj: vizirul.

Structura esențială a administrației abbaside a fost preluată de la Umayyazi. În fruntea ierarhiei se afla vizirul, în principiu cu desăvârșire dependent de autoritatea califului; treptat însă, puterea lui a devenit ereditară: ca o adevărată dinastie de viziri se înșiruie până în vremea lui Harun ar-Rasid capabilii iranieni din familia Barmekizilor. Veritabile departamente aflate la Bagdad coordonau și controlau activitatea administrativă pe tot cuprinsul califatului. O rețea poștală perfecționată permitea legătura rapidă cu cele mai îndepărtate provincii. Cu toată centralizarea birocratică excesivă, care suscita rezistențe locale, administrația abbasidă s-a remarcat printr-o stabilitate și funcționalitate exemplare.

Spre deosebire de epoca umayyadă, armata nu a mai fost o oaste de cuceritori, ci un instrument destinat să asigure aplicarea politicii în interiorul imperiului și să îi apere frontierele. Recrutările s-au făcut la început preponderent dintre arabii și iranienii din Khorasan, dar, din secolul al XIIea, s-a apelat din ce în ce mai masiv la mercenari turci din Asia Centrală, fapt care a precipitat declinul aristocrației militare tradiționale.

Chiar dacă a fost epoca de aur a culturii islamice, mai ales în ce privește arhitectura, agricultura, comerțul, literatura și spiritul efervescent al căutârilor intelectuale., regimul Abbasizilor avea un element violent doctrinar în esența sa. Deși în aparență păreau devotați cauzei descendenților în linie directă a lui Ali, în ce privește sprijinul și politica publică, califii Abbasizi au reușit totuși pe ascuns să pună la care chiar asasinarea oamenilor pe care îi ridicau în slăvi în public. Astfel nici unul dintre moștenitorii în linie directă ai Profetului Mohamed, descinzând din fiica sa Fatima și vărul său Ali ( adică alizii), nu au exercitat în mod direct vreo autoritate politică de-a lungul guvernării Abbaside, din 750 până în 1258.

5. Cristalizarea celor două mari Confesiuni Islamice

În primul secol de existență, statul și societatea islamică a cunoscut trei războaie civile. Cel dintâi a fost provocat de procesul de divizare a elitelor arabe (qurayșiții-pioși). Cel de-al doilea s-a datorat revoltelor grupărilor religioase de opoziție (kharijiții și șiiții), iar cel de-al treilea care a dus la înlăturarea Umayyazilor, a fost pornit de noile elite musulmane, nearabe (exponentul său a fost Abu Muslim), care doreau obținerea egalității sociale cu musulmanii arabi, în cadrul unei teocrații islamice pure.

În Islam, dezbinările dintre credincioși s-au produs datorită elementului politic în special, și nu diferitelor opinii doctrinare, cum sa întâmplat în creștinism. Asta se datorează în mod special îmbinării activității profetice cu cea politică avută de Mohamed în timpul vieții sale.

5.1. Islamul șiit.

Cea mai importantă descindere în rândul comunității musulmane se datorează neînțelegerilor asupra moștenitorilor politici și religioși ai profetului Mohamed și anume schisma șiiților, numele lor provine din cuvântul Și’a care înseamnă partid și reprezintă totalitatea partizanilor lui Ali care alcătuiesc „Și’at Ali”.

Comunitatea șiită reprezintă 10-15% din populația musulmană a globului. Aceasta este împărțită, la rândul ei, în trei grupări principale, dintre care cea mai numeroasă este cea a șiiților deodecimani. Cele mai importante centre ale aceste comunități sunt Irakul de sud, Iranul, Azerbaidjanul. Minorități șiite duodecimane importnante sunt în Bahrein, Liban, Pakistan, Afganistan și în republicile central-asiatice, fost sovietice.

Șiiții considerau că funcția de calif trebuia să aparțină unui membru al familiei lui Ali care, în calitate de imam, era „ca o călăuză desemnată și inspirată printr-un decret de origine divină dat în mod expres în favoarea descendenților lui Ali. ”

Așadar șiiți au considerat că imamul nu este doar un simplu conducător al comunității musulmane, ci și o persoană prin care este transmisă o harismă specială dată de Mohamed lui Ali și casei acestuia. Șiiți argumentează faptul că Mohamed ar fi facut lucrul acesta de mai multe ori, ultima oară pe drumul de întoarcere de la Mecca la Medina în locull nimit Ghadir Kumm, eveniment sărbătorit și astazi fiind una din cele mai importante sărbători șiite.

Numărul mare de persoane prezente în „casa” lui Ali a produs mai târziu dezbinari și în rândul șiiților, fiecare susținând legimitatea a câte unuia din membrii familiei alide.

Cea mai imporntantă zi pentru islamul șiit, este ziua de 10 Muharram numită Așura

Ali din căsătoria sa cu fiica Profetului, Fatima, a avut doi fii Hasan și Husayn. După ce primul a fost convins de Moavia să renunțe la califat în anul 661, și apoi otrăvit, Husayn, după moartea ucigașului fratelui său, Moavia, din anul 680 a fost însărcinat de populația din Kufa să plece din Mecca spre Irak și să răstoarne regimul tiranic al Umayyazilor. Armatele guvernatorului aUbaydallah ( care îi succedase tatălui său, Zayyad, adât în Basra cât și în Kufa) au trimis un detașament de cavalerie pentru a împiedica micuța armată a lui Husayn să intre în Kufa, fiind obligați să se retragă în deșertul Kerbala la aproximativ 40 de kilometri de Kufa. Acolo o forță armată de 4000 de călăreți i-au înconjurat și masacrat pe oamenii lui Husayn cât și pe acesta. Singurul din familie care a reușit să scape a fost fiul său cel mai mic Ali, care zăcea cuprins de febră în cortul său.

Masacrul de la Kerbala a cutremurat conștiința tuturor șiiți-lor . Kufanii au fost cuprinși de remușcare pentru faptul că nu au sărit în apărarea imamului lor. În Kufa s-a format o grupare numită a „pocăiților” care au căutat un mod de autopedepsire, pentru păcatul lor. Au vrut să se sinucidă dar nefiind în concordanță cu învățătura Coranului, au ales , în final, soluția jertfei benevole. În anul 684 pornind spre spre Kerbala unde au stat o noapte iar în ianuarie 685, în nordul Mesopotamiei, au fost uciși de armatele siriene.

Marșul Pocăinței din 684-685 poate fi considerat începutul islamului șiit, deoarece cuprinde toate elementele religiozității șiite de mai târziu, în special disponibilitatea pentru sacrificiu și martiriu.

Odată cu marșul pocăinței a încetat și caracterul politic al mișcării șiite, transformându-se într-o grupare de rezistență pasivă față de autoritatea califatului. Doctrina sa dobândind numeroase elemente de origine neislamică datorită numeroșilor adepți autohtoni din Iran și din Irak atrași ulterior.

Șiiții consideră că Abu Bakr, Omar și Usman sunt impostori, nefăcând excepție califii din perioada Umayyazilor sau uneltitorii califi Abbasizi de la Bagdad. În centrul tuturor grupărilor șiite se află doctrina imamatului. Cuvântul imam provine din arabul umma și înseamnă „călăuză”, conducător, întâistătător al comunității. Imamul șiit are un triplu rol, el este stăpânul comunității, izvorul învățăturii religioase a comunității, având cunoașterea deplină a întregii revelații, iar un al treilea rol este acela de călăuză, prin care toți credincioșii ajung să înțeleagă sensurile ascunse ale lucrurilor.

Lista adevăraților imami, adică a succesorior Profetului Moamed, începe cu Ali, urmat de fiul său mai mare Hasan, apoi de fratele său mai tânăr, mort ca un martir, Husayn. Apoi urmează cel de-al patrulea imam, fiul lui Husayn, Alii Zain ( decedat în anum 713) și cel de-al cincilea Mohamad al Baqir( mort în anul 733) despre care se cunosc foarte puține înformații. Jafar as-Sadeq (702-765) este cel de-al șaselea. Acesta a trăit chiar în timpul înlăturării dinastiei Umayyade. În timpul său șiiți au fost de accord să respecte autoritatea imamului fără a intra în conflict cu autoritatea califatului. Chiar și așa Jafar a fost ucis din ordinal califului Mansur în anum 765.

Al șaptelea imam , Musa al Kazim a trăit în epoca marelui calif Harun al-Rașid (786-809) fiind învinuit de acesta de complot împotriva regimului și executat. Imamul al optulea, Ali ar-Rida, a trăit în timpul marelui război abbasid, acesta fiind desemnat la successor al funcției de calif de socrul său Al-Mamun, dar a decedat înainte să ajungă la Bagdad , la Tus, fiind înmormântat la Mașhad, oraș devenit un important centru de pelerinaj în Iranul de astăzi.

La Samarra a viețuit și al 11-lea imam, al Hasan al-Askari, moartea lui din data de 25 decembrie 873 fiind considerate de șiiți un alt asasinat reușit al aabbasizilor. Acesta nu a avut moștenitori, șiismul traversând o cirză gravă ( sau epoca de confuzie), credincioșii fiind în căutarea unui nou imam. În cele din urmă a apărut convigerea că al 11-lea imam a avut un fiu, născut la 25 iulie 870, pe care l-a ținut ascuns pentru a nu fi cunoscut de calif. Doar cei mai importanți membrii l-au văzut pe acest al 12-lea imam. Mohamed al-Mahdi. După moartea tatălui său băiatul ar fi dispărut, aflându-se în viață, într-un loc necunoscut de pe pământ. Astfel cel de-al doisprezecelea imam este numit și „Imamul ascuns”

Credința șiiților în existența unui conducător retras din lume a avut serioase repercursiuni asupra relațiilor lor cu autoritățile politice existente. Pentru șiiți orice guvernare este o uzurpare, singurul conducător legitim fiind Imamul Ascuns. Această concepție este reflectată destul de clar în forma de guvernământ al statului Republicii Islamice Iran. Articolul V al constituției iraniene stipulează că șeful statului este Imamul Ascuns, forma de guvernământ din Iran fiind provizorie, fiind valabilă până la întoarcerea Imamului.

Revoltele lor și nesupunerea au fost răsplătite de conducătorii sunniți cu persecuții, aceștia pentru a putea să subziste își ascundeau convingerile, autorizânduse mărturia falsă și jurământul fals. Spre exemplu în anul 851, califul al-Mutawakkil a ordonat demolarea sanctuarelor șiite din Kerbala, exemplul său fiind urmat și de următorii califi abbasizi.

Situația s-a schimbat după 946 în secolul de stăpânire buyidă de la Bagdad, sistemul doctrinar șiit a dobândit formularea clasică. Epoca buyidă poate fi numită pe drept cuvânt „epoca părinților teologiei șiite”. Acum a început redactarea principalelor opere de teologie și jurisprudență șiită, numite „cele patru cărți”. În anul 962 au fost rostite și înscrise pe ziduri cele dintâi blesteme ale primilor doi califi. Doi ani mai târziu a fost decretată celebrarea publică a zile de 10 muharram. Nu este de mirare că ruptura definitivă dintre cele doua grupări islamice s-a produs tot în epoca buyidă. Iar după anul 1000 a avut loc „restaurația sunnită” condusă de califul al-Quadir, și de ulemalele școlii hanbalite. În anul 1003, al-Quadir s-a așezat în fruntea protestelor populare împotriva șiiților refuzând numirea unui alid în funcția de guvernator al capitalei. Iar în anul 1018 a emis un decret religios prin care șiismul era condamnat ca erezie.

Favorizarea șiismului a luat sfârșit odată cu cucerirea Bagdadului de către turcii selgiukizi, chemați de calif pentru restaurarea ortodoxiei Sunnite. Epoca de persecutare a șiiților a reînceput. Șiiți trăiau în mijlocul comunităților sunnite, constituind enclave mai importante doar în Liban și Irakul de sud. Abia înființarea Imperiului Persan Safavid (1500) a readus șiismul pe scena politică a lumii islamice.

5.2. Sunniții

Tradiția sunniților este credința majoritară a lumii musulmane. Nimeni nu trebuie să facă greșeala să socotească ramura sunnită ca o alternativă conformistă la ramura șiită, pentru că există și o tradiție sunnită a contestatării liderilor nedrepți, ei au martirii lor și sunt animați de un idealism aprins supus continuu dezbaterii. Gardianul ortodoxiei sunnite nu este nici un imam care moștenește pe linie ereditară funcția și nici un delegat, așa cum nu este nici califul aflat în funcție. Sunniții ascultă de un consiliu format din cei mai mari învățați musulmani ai momentului atunci când trebuie să exprime o părere despre ceva privitoare la ce este corect sau nu în materie de credință. Uneori învățații provin din universități respectate, alteori sunt acceptați în această postură ca membrii ai consiliului învățaților de către conducătorul acceptat din vremea respectivă.

Figurile cele mai marcante ale tradiției sunnite nu sunt conducătorii, ci învățații, istoricii și judecătorii islamului în special cei din primele două secole. ei au ajutat la păstrarea și codificarea tradiției musulmane pure în acea perioadă de o importanță crucială, când biografia Profetului era așternutâ în scris la Bagdad de către ibn Ișaq și când cele dintâi culegeri de hadith erau întocmite pe baza memoriei colective a locuitorilor Medinei. A fost și perioada în care au fost culese biografii ale celor dintâi musulmani pioși și ale însoțitorilor Profetului, iar tradiția dintru început a învâțătorilor și apărătorilor legii a fost adunată în cele patru școli canonice de drept sau de cultivare a tradițiilor care încă mai funcționează și astăzi în lumea islamului sunnit.

Când este examinată practica religioasă a sunniților și cea a șiitilor musulmani pentru a vedea care sunt diferențele se constată că acestea sunt mici. Recunosc același Coran, aceeeași practică a rugăciunii de cinci ori pe zi, același calendar, aceleași practici ale posturilor, același ritual al hagialîcului. Diferențele care separă fracțiunile sunt practic următoarele: șiiții își întrerup postul câteva minute mai târziu decât sunniții, și adesea combină rugăciunile de la amiază și cele de dupăamiază, la fel ca și pe cele de seară și cele de noapte, ca să facă doar trei vizite la moschee pe zi, mai degrabă decât cinci. Șiiții vizitează monumentele altar ale imamilor lor care au murit ca martiri și care sunt descendenți ai Profetului, dar oricine are cât de micâ experiență a vieții religioase a sunniților în Africa de Nord, Africa de Vest, Sudan și Egipt știe că acest obicei al rugăciunii la mormântul marilor eroi al Islamului este foarte larg răspândit. Practica specifică șiită, este rawdah-khani, care conform lui Seyyed Hossein Nasr, combină „predica, recitarea unor poeme și versete coranice, precum și scene dramatice care descriu viața tragică a diverșilor imami în special cea a imamului Husayn”.

În lunile Muharram și Safar este comemorată moartea tragică de la Kerbela a lui Husayn. Această perioadă anuala a procesiunii redeșteaptă sentimentul de regret istoric apăsarea implacabilă pe care o produce o tragedie precum și nesfârșitele dezamăgiri politice ale șiiților. Procesiunile publice de pe străzi cântecele înflăcărate, țipetele și uneori scenele de atuomutilare a tinerilor bărbați șiiți readuc în minte trădarea în urma căreia Ali și descendenții săi au fost nimiciți.

6. Reconcilierea în Islam

În lumea musulmană a existat și continuă să existe o controversă acută, care se manifestă adesea printr-o confruntare violentă a sectelor , a ideologiilor și a interpretărilor mesajului transmis de Islam. Această tensiune distructivă a asmuțit frații între ei, un conflict fratricid teribil care a afectat relațiile interislamice vreme de 1300 de ani. Acest conflict sectar a știrbit din strălucirea renașterii musulmane în timpul Evului Mediu întunecat din Europa, când universitățile, oamenii de știință, medicii și artiștii cei mai importanți erau de origine musulmană. Astăzi, această violență sectară intermusulmană se manifestă cât se poate de vizibil printr-un război civil sectar absurd, sortit eșecului, care sfâșie Irakul modern și își face simțită brutalitatea în alte părți ale lumii, cu deosebire în unele regiuni ale Pakistanului.

Musulmanii din lumea întragă s-au arătat solidari în reacția violentă față de războiul din Irak , condamnând pierderile de vieți musulmane provocate de intervenția SUA fără aprobarea ONU. Dar protestul acestora este inexistent atunci când vine vorba despre războiul civil sectar, care a provocat mai multe victime. În mod evident, liderii, masele populare și chiar intelectualii musulmani sunt foarte dezinvolți atunci când îi critică pe cei din afara religiei lor pentru răul pricinuit confraților. Dar rămân muți atunci când sunt confruntați cu violența musulmanilor îndreptată împotriva musulmanilor. Chiar în Darfur unde se comit în continuare și în Irak unde confruntările dintre șiiți și sunniți au luat amploare sau înregistrat puține obiecții.

Deși în ultimele secole conflictele dintre șiiți și sunniți au fost izolate, unitatea care începea să se formeze s-a spulberat odată cu instaurarea regimului generalului Zia, în Pakistan. Musulmanilor li s-a cerut să specifice pe documente emise de guvern dacă sunt sunniți sau șiiți. De asemenea generalul Zia a hotărât să pună capăt separației dintre moschee și stat promulgând multe legi privind religia și introducând o taxă pe religie. Musulmanii pakistanezi au fost obligați să-și declare apartenența la o sectă sau alta. Pe neașteptate, musulmanii care cred într-un singur Dumnezeu, care se roagă într-o singură direcție, cred într-un singur Coran, și într-un singur ultim Profet, sunt nevoiți să se prezinte ca fiind sunniți sau șiiți. Apoi majoritatea sunnită a început să persecute minoritatea șiită. Ceea ce a început generalul Zia în Pakistan prin instruirea mujahedinilor afgani s-a răspândit și în Irak. Abu Musab al- Zarqawi, bine-cunoscutul insurgent irakian, a fost unul dintre recruții Directoratului Pakistanez al Serviciilor de Informații (SI) în regimul Zia.

Majoritatea musulmanilor moderni acceptă faptul că diferențele de ordin sectar nu justifică neîncrederea și violența dintre secte. Disputa sectară care durează cu mai mică sau mai mare intensitate de 1300 de ani trebuie rezolvată pentru a se putea renunța la exprimările violente și consecințele ei îngrozitoare. Intensitatea neîncrederii și a discriminării poate fi corelată, cel puțin în parte, cu evenimentele politice. Revoluția Iraniană șiită din 1979, dictatura militară a generalului Zia în Pakistan, care a folosit interpretări extremiste sunnite în scopuri politice, și războiul dintre Irak și Iran din anii optzeci, sunt evenimente istorice esențiale etichetate drept sectarianism de tip „sunniți versus șiiți”.

Până când musulmanii nu vor reveni la interpretarea tradițională a Islamului –în care principiul „fiecare cu religia ” este respectat și însușit-, vrajba religioasă din interiorul țărilor musulmane va continua la fel ca până acum. Până când nu se va restabili toleranța religioasă propovăduită de Coran, Pakistanul și Irakul țări musulmane foarte importante vor continua să se autodistrugă și în același timp vor răspândi interpretări extremiste în toată lumea musulmană.

Concluzii

Istoria recunoaște Islamul ca religia musulmanilor, majoritatea fiind arabi. Islamul apare în lume ca o ideologie bazată pe etnic și confesional, așa cum subliniază Remus Rus. Monoteismul și universalitatea învățăturii islamice constituie temelia elementului confesional. Religia Islamică este cunoscută ca fiind cea mai severă dar, în mod surprinzător ea este și cea mai devoțională dintre religii. În consecință a dat mulți fanatici religioși, dar și mulți ditre cei mai fideli față de religie.

Islamul a început prin persoana lui Mohamed, având prima revelație la vârsta de 40 de ani. Primii convertiți la Islam au fost soția sa Khadidja și Ali ibn Abu Talib, verișorul său care era sub protecția sa.

Și-a început activitatea profetică într-un mediu ce era dezbinat de „culoarea sângelui”, legăturile de rudenie, bogăția și imaginea familiei fiind cele mai importante aspecte ale civilizației arabe în momentul nașterii lui Mohamed. Sistemul de idei foarte bine pus la punct de Profet i-a mulțumit pe cei ce proveneau din familii sărace ( pentru că toți erau egali în fața lui Dunezeu) și îi jignea pe aristocrați pentru că Dumnezeu nu se putea revela unuia ce provenea dintr-o familie inferioară.

Manifestările din public ale lui Mohamed , au atras persecuții din partea aristocrației Meccane, quraișiții fiind însărcinați cu guvernarea și administrarea cetății. În exilul de la Medina, Profetul și-a descoperit o altă parte a personalității lui, cea de conducător politic. A unit triburile din Peninsula Arabă, a semnat un tratat cu meccanii și prin intrarea triumfătoare în Mecca în anul 630, a dat startul unei civilizații ce marchează istoria întregii lumi, prin cuceririle sale și aportul adus în unele domenii.

Dar problemele ce le găsise Mohamed în momentul nașterii sale în Arabia și în special în Mecca au fost și problemele ce au rămas și după moartea sa. Cât timp a trăit Mohamed, cel prin care toți arabii s-au unit a existat „umma” musulmană, în adevăratul ei sens. După moartea sa, Islamul devenise un fenomen larg răspândit, cuceririle sale ajungeau până la granița cu Imperiul Bizantin, Imperiul Persan era cucerit, Islamul era acum întins pe două continente, iar bogățiile erau din belșug. Apărea acum problema numirii unui succesor. Urma să fie luat în considerare elementul ce guvernase întreaga societate arabă până la apariția Islamului, „legătura sângelui”, sau influența și jocurile politice particulare mai degrabă Occidentului?

Această problemă a despărțit comunitatea arabă în o mulțime de facțiuni, Chiar Mohamed anticipând acest lucru spunând „comunitatea mea se va împărții in 73 de fracțiuni dintre care numai una va fi mântuită” . Era conștient că arabii se vor întoarce la vechile practici.

Dintre aceste facțiuni cele mai cunoscute și puternice în lumea usulmană sunt: șiiții, conduși de iman și care respectă linia descendentă de la adevăratul calif Ali și suniții, conduși de calif și care susțin că legea și credința sunt definite de Coran și Sunna (tradiția sacră). Scindarea musulmanilor s-a produs odată cu schisma din anii 655 – 661 d. Hr. numită și „marea discordie”. Ostilitatea dintre musulmanii sunniți și șiiți, reflectată în războaie periodice după moartea profetului Mahomed, în anul 632, are la bază prejudecăți istorice și diferențe politice și doctrinare. Puțini se întreabă de ce jihadiștii omoară zilnic civili în Irak, sau de ce dau dovadă de atâta cruzime paramilitarii alauiți (șiiți) împotriva populației civile rebele, sunnită, din Siria.

Cinci motive explică această ostilitate.

1. După moartea lui Mahomed, un grup de discipoli fideli au susținut că succesorul său trebuia să fie vărul și ginerele său, Ali ibn Abu Talib, pentru a păstra linia de succesiune sangvină a Profetului, în timp ce cealaltă tabără s-a unit în jurul guvernatorului Siriei, Moavia, membru al familiei Ummayazilor. Bătălia de la Kerbala (Irak) din anul 680 a marcat începutul schismei dintre șiiți, înfrânți, și sunniții biruitori.

2. Pe terenul doctrinei, pentru sunniți totul se încheie odată cu Coranul, iar spusele și faptele Profetului sînt transmise pe cale orală. Șiiții cred că al 12-lea lider al lor, imamul Mahdi, a dispărut în mod miraculos și se va întoarce la sfîrșitul vremurilor. Mesianismul lor are reminiscențe iudaice și, mai vag, în revenirea lui Mesia.

3. Sunniții sunt iconoclaști radicali și detestă orice reprezentare a divinității, sau ideea de mediere între om și Allah. Șiiții cred în puterea de intermediari ai sfinților lor și îi venerează în sanctuare.

4. Pentru gândirea șiită, liderul religios este totodată conducător pe terenul politic. Imamul Khomeiny reprezintă modelul lor ideal. Sunniții, în schimb, au respectat încă de la origini o anumită separație între puterea spirituală și vremelnica putere politică.

5. Șiiții cred în necesitatea clerului care sunt ghizi spirituali ai comunității. Sunniții resping clerul ca principiu al autorității religioase: nu cred decât în relația directă a credinciosului musulman cu Allah și în interpretarea personală a Coranului.

Violența dintre șiiți și sunniți este deosebit de sângeroasă în Irak și Siria, dar este întâlnită și în Pakistan, Yemen, Bahrein, Arabia Saudită, Iran și Liban.

„Conflictul Șiito-Sunnit” urmărește relatarea cronologică a evenimentelor, ce au dus la separație în rândul musulmanilor. Și foarte puțin se axează pe ideile doctrinare ale fiecărei formațiuni, adăugate ulterior, pentru a îmbogății sau pentru a răspunde nevoilor apărute de-alungul anilor.

Bibliografie

Izvoare:

Isopescu, Dr., Silvestru Octavian, Coranul, traducere din arabă, ediția a VIII-a, Editura Cartier, București, 2005;

***Coranul cel Sfânt, Traducerea versurilor și comentarii, traducere de “Asociația Studenților Musulmani din România”, Editura Islam, Timișoara, 1998;

Thoraval, Yves, Dicționar de civilizație musulmană, Traducere, adaptare și completări Nadia Anghelescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997;

Cărți:

Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Editura Enciclopedică, București 1993;

Anghelescu, Nadia, Limbaj și cultură în civilizația arabă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986;

Al-Tantawi, Ali, Introducere generală în Islam, Editura Islam, Timișoara, 1998;

Anghelescu, Nadia, Limbaj și cultură în civilizația arabă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986;

Andreescu, Anghel, Jihadul Islamic de la „Înfrângerea terorii” și Războiul Sfânt” la „speranța libertății”, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2008

Armstrong, Karen, Islam : A Short History, Wiedenfeld & Nicolson, Londra 2000, trad. Vereș, Claudiu, Islamul: o scurtă istorie. Editura Ideea Design & Print, Cluj-Napoca, 2002;…..

Brusanowski, Paul, Religie și stat în Islam, Editura Herald, București, 2009;

Bhutto, Benazir, Reconcilierea ,trad. din limba engleză de Petru Iamandi, Editura RAO, București, 2008.

Clot, Andre, Civilizația arabă în vremea celor o mie una de nopți. București 1989;

Delumeau, Jean, Religiile lumii – Capitolul Islamul, Traducere Rodica Buburuzan, Editura Humanitas. București 1996;

Delcambre, Anne-Marie, Islamul, Editura Coresi, București, 1999;

Drîmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. II, București, 1987;

El Hocine, Soheib Bencheikh, Prezentarea islamului, în Philippe Gaudin (coordonator), Marile religii. Iudaismul, creștinismul, islamismul,hinduismul și buddhismul, traducere de Sanda Aronescu, București, Editura Orizonturi, 1995;

El Meududi, S., Introducere în Islam, lucrare realizată sub îngrijirea și cu acordul “Asociatiei Studenților Musulmani”, Editura Chrater, București 1991;

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. III, trad. de Cezar Baltag, Editura Șiințifică, București, 1991;

Grigore, George, Problematica traducerii Coranului în limba română, Editura Ararat, București, 1997;

Kembach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1995;

Kattani, Sulayman, Imam Ali, Muhammadi Trust, Londra, 1983;….

Lammens, Henri, Islamul. Credințe și instituții, Editura Corint, București, 2003;

Miquel, André, Islamul și civilizația sa: sec. VII-XX, vol. 1, Editura Meridiane, București, 1994;

Madelung, Wilferd, The succession to Mohamed, University Press, Cambridge, 1997;

Peters, F. E., Mahomed și originile islamului., Editura Arc, Chișinău, 2003;….

Ruthven, Malise, Islamul. Foarte scurtă introducere, trad. De Florin Sicoie, Ed. Allfa, București, 2004;

Rus, Remus, Istoria filosofiei islamice, Editura Enciclopedică, București, 1994;

Rogerson, Barnaby, Moștenitorii Profetului Mahomed – Cauzele schismei dintre șiiți și suniți. Traducere, Anca Delia Comăneanu. Editura Polirom, Iași, 2007;

Sourdel, Dominique, Sourdel-Thomine, Janine, Civilizația Islamului Clasic, traducere de Eugen Filotti, Editura Meridiane, București, 1975;

Stănescu, G. Gheorghe, Mahomed Profetul, Col. Homo Religiosus, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1998;

Sourdel, Dominique, Islamul, Editura Humanitas, București, 1993;

Schuon, Frithjof, Să înțelegem Islamul. Introducere în spiritualitatea lumii musulmane, traducere de Anca Manolescu, EdituraHumanitas, București, 1994;

Schuon, Fr., Despre unitatea transcendentală a religiilor, Editura Humanitas, București, 1994;

Sedgwick, Mark, Islamul si musulmanii, traducere Daniela Georgescu, Editura Niculescu, Bucuresti 2010;

Sarward, G., Islam, crdință și învățături, Timișoara, ediția a II-a, Editura A.S.M.R., 1994;

Schimmel, A., Islam, în Bleeker-Widengren „Historia”, II, traducere, Ana-Maria Mayer, 1998

Vasilescu, Diac. Prof. Univ. Dr., Emilian, Istoria Religiilor, ediția a III-a, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1994;

Studii și articole:

Sandu, Pr. Lect. Dr., Dan, Mahomed – Profilul unui Profet, în volumul colectiv Analele Ștințifice ale Universității "Al.I.Cuza" din Iași, Tomul X, Editura Universității "Al.I.Cuza" Iași, 2005;