Aparitia Si Dezvoltarea Monasticismului

LUCRARE DE LICENȚĂ

Apariția și dezvoltarea monasticismului

C U P R I N S

Introducere

CAPITOLUL 1

Începuturile monahismului în Biserica de Răsărit și în Biserica de Apus

Subcapitol 1.1. Monahismul în Biserica de Răsărit

§ 1.1.1. Începuturile monahismului în Biserica de Răsărit

§ 1.1.2. Organizarea mănăstirilor pahomiene

§ 1.1.3. Monahismul în Biserica de Răsărit între secolele XI-XIV

Subcapitol 1.2. Monahismul în Biserica de Apus

§ 1.2.1. Începuturile monahismului în Biserica de Apus

§ 1.2.2. Monahismul în Biserica de Apus între secolele XI-XIV

Capitolul 2. Monahismul românesc

Subcapitolul 2.1. Apariția creștinismului și monahismului românesc

§ 2.1.1. Apariția creștinismului la poporul român

§ 2.1.2. Răspândirea în Dacia a creștinismului

§ 2.1.3. Teologii călugări din Scythia Minor

§ 2.1.4. Monahismul între secolele III-IX

§ 2.1.5. Monahismul între secolele IX-XIII

Subcapitol 2.2. Monahismul în Țările Române

§ 2.2.1. Relațiile Țărilor Române cu alte centre monahale

§ 2.2.2. Relațiile Țărilor Române cu Muntele Athos

§ 2.2.3. Relațiile Țărilor Române cu Bisericile Slave

§ 2.2.4. Nicodim de la Tismana

Capitolul 3. Mănăstirile din Țările Române în secolele XIV-XVI

Subcapitol 3.1. Mănăstirile din Țara Românească

§ 3.1.1. Mănăstirile din secolul al XIV-lea

§ 3.1.2. Mănăstirile din secolul al XV-lea

§ 3.1.3. Mănăstirile din secolul al XVI-lea

Subcapitol 3.2. Mănăstirile din Banat, Transilvania și Maramureș

§ 3.2.1.Mănăstirile din Banat

§ 3.2.2. Mănăstirile din Transilvania

§ 3.2.3. Mănăstirile din Maramureș

Subcapitol 3.3. Mănăstirile din Moldova

§ 3.3.1. Mănăstirile din secolul al XIV-lea

§ 3.3.2. Mănăstirile din secolul al XV-lea

§ 3.3.3. Mănăstirile din secolul al XVI-lea

Subcapitol 3.4. Mănăstirile minorităților din România în secolele XII-XIV

§ 3.4.1. Mănăstirile armene

Concluzii

Bibliografie6

Introducere

Monahismul poate fi definit ca fiind stilul de viață evanghelică consacrată rugăciunii, meditației si ascezei, în retragere de lume și in deplină ascultare față de un părinte duhovnic.

Termenul românesc monah provine din cuvântul grecesc monachos care înseamna “în singurătate”. Termenul monachos  se asociază adesea cu termenul grecesc   monos   care are sensul de “singur”.

Antoine Guillamont a susținut că monah este cel care trăiește singur, retras în pustie dar “nu acesta este primul înțeles al termenului monachos. Exista câteva testări ale utilizării acestui cuvânt înainte de apariția monahismului propriu-zis, înainte chiar și de apariția  pustnicilor din deșert. Termenul străin elinei clasice, l-a desemnat mai întai, în Biserica primară, pe ascetul care – iar această trăsătura este esențială – își păstrează fecioria, nu se casătorește , rămâne celibatar  din rațiuni religioase”.

Motivele apariției monasticismului creștin.   

Au fost câteva influențe exterioare creștinismului care au contribuit la apariția și dezvoltarea monahismului in Biserica creștină antică.

În primul rând în India, religia budistă practica monahismul cu mult timp înainte de apariția acestuia în creștinism. Există multe asemănări între stilul de viață al călugărilor creștini și stilul de viață al călugărilor budiști.

Iudaismul a constituit un alt izvor de influență datorită exemplelor celebre de viețuitori în pustie cum ar fi Ioan Botezatorul și esenienii.  “Se presupune că membrii sectei qumranite câștigați pentru creștinism au părăsit Israelul dupa anul 70 si au mers sa trăiască in Mesopotamia.“

Influența elenismului în monahism s-a realizat prin conceptele de liniște si singurătate. Filosofia greacă și în special stoicismul au influențat scrierile monastice creștine și au furnizat monahismului unele noțiuni fundamentale de doctrină.

Concepția dualistă a spiritului și trupului care avea tendința de a considera trupul rău iar spiritul bun a influențat creștinismul prin gnosticism si neoplatonism. “Se credea că retragerea din lume va ajuta individul să răstignească trupul si să dezvolte viața spirituală prin meditație și prin acte ascetice.“  

Monahismul creștin a fost influențat și de maniheism care a apărut la mijlocul secolului al III-lea în Mesopotamia, răspândindu-se foarte repede în Egipt în aceeași perioadă în care a apărut și monahismul creștin.

Cauze de ordin politic si economic au influențat de asemenea dezvoltarea monasticismului. Mulți creștini au fugit în pustie și în munți din pricina persecuțiilor care au avut loc în timpul împaraților Decius (201 – 250) și Sapor din Egipt și din Mesopotamia. În Egipt au existat multe cazuri în care țăranii s-au refugiat în pustie pentru a scăpa de serviciul militar sau de plata anumitor taxe.

Evenimentele religioase și istorice au avut rol în acceptarea multor creștini a vieții monastice. Practicile semipăgâne introduse în Biserică și deteriorarea morală a societății i-a determinat pe mulți să critice, să încerce să reformeze si în cele din urmă să părăsească societatea în favoarea pustietății.

Geografia a jucat de asemenea un rol în apariția monasticismului. Clima caldă din Egipt si mulțimea peșterilor au avantajat dezvoltarea monasticismului . În aceste locuri hrana era ușor de procurat.

Cauzele de ordin psihologic au încurajat viața monastică. În anumite perioade de criză exista o tendință de retragere . Retragerea în pustie a constituit o apropiere mai profundă, mai personală de Dumnezeu decât închinarea comună, formală din acea perioadă.

Unele texte din Biblie par să sprijine viața ascetică si castitatea. S-a argumentat monahismul cu textul din 1 Corinteni 7 : 25 – 40 în care Pavel a recomandat celibatul. Un alt exemplu care este folosit în propagarea monahismului este textul din Matei 4:1 – 11 în care este vorba de ispitirea Domnului Isus în pustie.

Părinții Bisericii Primare, precum Ignațiu, Origene, Tertullian, Ciprian, Ieronim au încurajat și au sprijinit celibatul pentru că au considerat că aceasta este interpretarea corectă a anumitor pasaje din Scriptură.

CAPITOLUL 1

Începuturile monahismului în Biserica de Răsărit și în Biserica de Apus

Subcapitol 1.1. Monahismul în Biserica de Răsărit

§ 1.1.1. Începuturile monahismului în Biserica de Răsărit

Încă din primele secole ale erei creștine, anumiți creștini au început să dezvolte o viață religioasă de rugăciune și binefacere. Ei se abțineau de la carne, băuturi alcoolice, haine scumpe, cosmetice, sexualitate și căsătorie. Inițial, acești oameni care au practicat un stil de viață auster, au făcut-o în casele lor și în comunitățile în care trăiau. Un exemplu în acest caz este Theodose din secolul al-IV-lea care s-a izolat într-o cameră a casei părintești .

“Există în primele veacuri creștine o “căsătorie spirituală” a “fecioarelor subintroduse” (virgines subintroductae), cu clerici, cu obligația păstrării castității, care însă degenera de multe ori; de aceea practica aceasta a fost cu timpul condamnată”.

Creștinii ascetici au început să se retragă singuri în pustiu iar viața de asceză pe care aceștia au trăit-o se numește viața anahoretică sau eremitică. Ulterior, mai mulți asceți s-au adunat împreună în jurul unui duhovnic. Organizarea vieții de obște s-a numit cenobitism sau chinovitism.

În Răsărit, primul ascet celebru a fost Paul Tebeul din Teba, în Egipt.

Un alt reprezentant al formei de viețuire anahoretică a fost Antonie cel Mare (251-356). El s-a născut la Queman, Egiptul de Sus. La vârsta de 20 de ani a rămas orfan și și-a împărțit toată averea săracilor, dupa care s-a retras în pustiu unde a trăit în singurătate timp de 20 de ani. “În timpul Împaratului Dioclețian a venit în Alexandria unde a fost admirat de persecutori. S-a reîntors din nou în pustiu dupa ce a învățat mulțimile de ascultători fiind urmat și de alți asceți. În Tebaida s-au format colonii de anahoreți numiti eremiți sau monahi iar coloniile lor s-au numit lavre.”

Antonie cel Mare nu a fost primul anahoret dar el a organizat viața anahoreților și prin exemplul vieții lui a sporit numărul lor. El este și cel care, la cererea lor le formulează un mănunchi de îndrumări după care să-și conducă viața.

Reprezentantul vieții de obște sau vieții cenobitice este Pahomie. El s-a născut în Tebaida, într-o familie de păgâni. S-a retras în Schenesit, unde s-a ocupat de cultivarea pământului. Din roadele pământului s-a îngrijit să dăruiască și oamenilor nevoiași. După o perioadă de timp petrecută la Schenesit, Pahomie se retrage în pustiu fiind ucenic al lui Palamon. Aflat în satul Tebenesi a auzit un glas care-l sfătuia să rămână acolo pentru că vor veni mulți asceți lângă el. Observând slăbiciunile vieții anahoretice neorganizate și fără o carte comună de comportare, devine organizatorul vieții monahale, formulând în anul 315 o “Pravilă de reguli”. Prima mănăstire întemeiată a fost mănăstirea din satul Tebenesi iar a doua este în Dispolis Parva .

“Episcopul de Achman, văzând viața cenobiților a înființat chiar în orașul său trei mănăstiri cu viața de obște: Chmin, Schminsi, Eschminiar împrejurul orașului alte două: Tsi și Tesmine. Maria, sora lui Pahomie a înființat alte două mănăstiri de călugărițe. În total, congregația pahomiană cuprindea nouă mănăstiri de bărbați și două de femei.“

§ 1.1.2. Organizarea mănăstirilor pahomiene

Istoricul american Henry Sheldon relatează faptul că în mănăstirile pahomiene viața spirituală și studiul Scripturilor erau obligatorii. În fiecare săptămână se postea timp de două zile iar conducătorii rosteau în zilele de post învățături. Sâmbăta se facea o cateheză și duminica se făceau două cateheze. Rugăciunea se făcea în particular dar și în comun. La Tebenesi cenobiții se adunau pentru rugăciune în zori, la jumătatea zilei și seara. Înainte de culcare monahii citeau șase rugăciuni și psalmi iar la miezul nopții era adunarea generală pentru rugăciune. Orice zgomot, șoaptă sau zâmbet erau pedepsite.

În mănăstire erau admise numai persoanele care făceau examenele de noviciat după care părăseau hainele mirenești și primeau îmbrăcămintea monastică uniformă.

Jurământul monastic era un angajament pentru toată viața. “Jur înaintea lui Dumnezeu, în locul Său cel sfânt după cum cuvântul ce pronunță gura mea îmi este mărturie. Eu nu voiesc a întina corpul meu în nici un fel; eu nu voiesc să fur, nu voiesc să jur strâmb; nu voiesc să mint; nu voiesc să comit răul în secret. Dacă voi călca ceea ce am jurat, să fiu lipsit de Împărăția lui Dumnezeu căci văd: Dumnezeu înaintea căruia eu am pronunțat legământul, va nimici sufletul și corpul meu în focul cel veșnic căci eu voi fi călcat legământul pe care l-am pronunțat.”

Cele trei voturi monahale sunt: castitatea, sărăcia de bună voie și ascultarea. “Prin aceste trei voturi monahul se leapădă de propria sa persoană luându-și crucea și luptându-se ca să-l urmeze pe Hristos, care a trăit în sărăcie, neavând unde să-și plece capul, în feciorie și în deplină ascultare față de Tatăl Său ceresc până la moarte”. 

Castitatea: monahii își vizitau familiile doar în prezența unui alt monah și cu aprobarea superiorului. Orice raport cu femeile era interzis. Eliberat de legăturile familiei, monahul se concentrează cu toată inima în căutarea lui Dumnezeu.

Sărăcia de bunăvoie: “Prin sărăcia de bunăvoie creștinul se poate ridica pe o treaptă superioară pe scara desăvârșirii.“  Monahul trebuia să-și împartă averea cu săracii sau să o doneze mănăstirii.

Supunerea sau ascultarea de bunăvoie față de superiorii locali și față de superiorul general care dădea sfaturi și vizita mănăstirile era obligatorie. “Ascultarea nu trebuie privită ca o înfrângere sau subjugare deoarece cel ce se supune ia el însuși această hotărâre în privința sa.”

La un interval de timp de jumătate de an aveau loc adunări generale. “La Paști se sărbătorea Învierea Domnului și se botezau catecumenii iar în August se discutau probleme administrative. Superiorii locali prezentau economului general dări de seamă asupra gestiunii anului expirat. În fiecare mănăstire, monahii erau grupați după ocupația lor și în fruntea loorpul meu în nici un fel; eu nu voiesc să fur, nu voiesc să jur strâmb; nu voiesc să mint; nu voiesc să comit răul în secret. Dacă voi călca ceea ce am jurat, să fiu lipsit de Împărăția lui Dumnezeu căci văd: Dumnezeu înaintea căruia eu am pronunțat legământul, va nimici sufletul și corpul meu în focul cel veșnic căci eu voi fi călcat legământul pe care l-am pronunțat.”

Cele trei voturi monahale sunt: castitatea, sărăcia de bună voie și ascultarea. “Prin aceste trei voturi monahul se leapădă de propria sa persoană luându-și crucea și luptându-se ca să-l urmeze pe Hristos, care a trăit în sărăcie, neavând unde să-și plece capul, în feciorie și în deplină ascultare față de Tatăl Său ceresc până la moarte”. 

Castitatea: monahii își vizitau familiile doar în prezența unui alt monah și cu aprobarea superiorului. Orice raport cu femeile era interzis. Eliberat de legăturile familiei, monahul se concentrează cu toată inima în căutarea lui Dumnezeu.

Sărăcia de bunăvoie: “Prin sărăcia de bunăvoie creștinul se poate ridica pe o treaptă superioară pe scara desăvârșirii.“  Monahul trebuia să-și împartă averea cu săracii sau să o doneze mănăstirii.

Supunerea sau ascultarea de bunăvoie față de superiorii locali și față de superiorul general care dădea sfaturi și vizita mănăstirile era obligatorie. “Ascultarea nu trebuie privită ca o înfrângere sau subjugare deoarece cel ce se supune ia el însuși această hotărâre în privința sa.”

La un interval de timp de jumătate de an aveau loc adunări generale. “La Paști se sărbătorea Învierea Domnului și se botezau catecumenii iar în August se discutau probleme administrative. Superiorii locali prezentau economului general dări de seamă asupra gestiunii anului expirat. În fiecare mănăstire, monahii erau grupați după ocupația lor și în fruntea lor era un praepositus domus ( conducătorul mănăstirii ) care avea un ajutor.”

Monahii trebuiau să lucreze zilnic în mod obligatoriu. Ei se ocupau de agricultură, creșterea animalelor, împletirea trestiei și a papurei, adunarea și tăierea lemnelor. În timpul lucrului nu le era permis să vorbească dar puteau cânta.

Masa se lua la prânz și seara și nu era permisă întârzierea. Cine întârzia nu mai primea mâncare, erau interzise vorbele sau râsul. Mâncarea călugărilor consta în verdețuri, brânză, fructe și pâine. Nu erau acceptate carnea și vinul. Când era Postul Mare nu se preparau alimente fierte.

Monahii dormeau pe un scaun îmbrăcați. Ușa era deschisă.

Monahii care se îmbolnăveau primeau îngrijire specială și li se îngăduia să mănânce carne și să bea vin. Când era înmormântat un călugăr toți monahii din mănăstire participau la slujbă. “Sfântul Pahomie a dat ordin ca oricine va încălca regulile să fie pedepsit după gravitatea faptei. Înainte de pedeapsă trebuiau avertizate persoanele. Pedeapsa consta în trimiterea la infirmerie cu apă și pâine, izolarea temporară din comunitate, excluderea din comunitate. Între greșeli erau considerate: ura, calomnia, mânia, cârtirea, viclenia.”

Semicenobitismul era o formă de viețuire care a combinat anahoretismul și cenobitismul. Acest tip de viață monahală s-a întâlnit în Sciția si Nitria. Monahii trăiau în grupuri de doi, trei, mai mulți sau singuri. Ei aveau îndrumători de la care primeau învățături și sfaturi iar în zilele de sâmbătă și duminică ei participau la biserica obștească.

În afară de monahismul anahoretic, monahismul chinovial și semicenobitismul au mai apărut și alte grupări de monahi ca de exemplu stiliții sau stâlpnicii care trăiau în vârful stâlpului. În Antiohia, primul anahoret stilit a fost Simion cel Bătrân cunoscut sub numele de Simeon Stâlpnicul în anul 489. El a trăit pe un stâlp timp de 30 de ani. Alți stiliți au fost Daniil de Constantinopol și Simion cel Tânăr. Numărul stâlpnicilor, deși a existat în Răsărit până în secolul al XII-lea a fost mic. “Printre sectele care prezintă aspecte de degenerescență, cei mai vechi amintiți sunt păscătorii, monahi care trăiau mai mult prin păduri și pustiu, hrănindu-se cu rădăcini și ierburi, ferindu-se de contactul cu oamenii”.

Unii monahi umblau desculți și fără îmbrăcăminte, postind de trei ori pe săptămână, alții se hrăneau doar cu pâine și apă.

“O grupare de călugări considerau că este de înaltă moralitate să determine râsul oamenilor față de ei și să-l suporte cu toată răbdarea.”

“Sarabaiții din Egipt și vemobiții din Siria și Palestina erau monahi chinoviali, care trăiau în cete mici de câte trei, patru, urmând numai reguli proprii, din care cauză alunecau fie spre extremă molatică fie spre extremă riguroasă. “

Profesorul universitar George Remete afirmă că existau pe lângă monahii de degenerescență morală și unele grupări a căror degenerescență era de natură dogmatică: secta masalienilor creștini numită și secta euhiților din Siria și secta eustatienilor din Asia Mică. Secta masalienilor se mai numea horeviți, jucători, nume care provine de la dansurile religioase. Erezia consta în faptul că socoteau rugăciunea capabilă să alunge pentru totdeauna pe Satana din om și că după împreunarea cu Hristos, omul n-ar mai putea să cadă în păcat, indiferent de faptele făcute. Datorită acestui crez ei duceau uneori o viață imorală. Ei exagerau importanța monahismului până acolo încât credeau că mântuirea nu se poate obține dacât prin monahism. Horeviții nu recunoșteau ca preoți legitimi, preoții căsătoriți. Ei au determinat pe mulți preoți să se separe de soții.

O altă grupare de monahi care a apărut în secolul al V-lea a fost gruparea călugărilor achimiți sau neadormiți avându-l ca și conducător pe Alexandru. El a întemeiat o mănăstire unde o parte din călugări lucrau, alții făceau slujba la biserică iar alții dormeau astfel încât slujba religioasă era continuă.

Alți călugări din Egiptul de Jos au fost: Macarie din Alexandria (394) numit și Egipteanul, s-a retras în pustiul Sciției în Egiptul de Jos. Un monah egiptean de seamă a fost Senudi de Atripa (334-452) în Egipt. În Palestina, Ilarion, (371) a întemeiat o colonie de monahi în regiunea Gaza. În Armenia Mică, Eustațiu, episcop de Sevastia a răspândit monahismul între 350-360. Ammoniu a întemeiat o colonie de monahi în munții Nitriei din Egiptul de Jos.

Vasile cel Mare (379) a avut o contribuție deosebită în ceea ce privește organizarea vieții monahale. Deoarece regulile de organizare variau de la o mănăstire la alta, el s-a hotărât să formeze reguli de organizare valabile pentru toate mănăstirile.

Vasile cel Mare a vizitat asceții din Egipt, Siria si Mesopotamia. În urma călătoriei sale rămâne cu o profundă impresie de admirație la adresa modului de viețuire a monahilor și se hotărăște să renunțe la avere împărțind-o săracilor și retrăgându-se pe o colină pe malurile râului Iris. El afirma că: “admirând acele fapte și fericind pe acei bărbați pentru viața lor… am dorit să le fiu imitator pe cât îmi va fi cu putință”.

Vasile cel Mare a fost însoțit la Iris de prietenul său Grigorie, iar împreună au redactat Filocalia-antologiile lui Origene. Apoi a fost hirotonit ca preot în 362. “Pe vremea persecuției ariene întreprinse de Valenus pleca spre Pont și rămase în liniște cu sfinții pustnici. Însă chiar și când a fost departe de Iris, Sfântul Vasile n-a încetat nici un moment să ducă viața aspră ca un monah și să urmărească îndeaproape viața monahilor, să le dea noi principii de viețuire. Acest lucru i-a adus Sfântului Vasile renumele de întemeietor, organizator și legiuitor al monahismului oriental.”

Aflat în Pont, împreună cu prietenul său Grigorie, Vasile cel Mare a scris multe lucrări despre asceză. “Aici, zice un biograf, petreceau împreună cultivând virtutea și formulând reguli de comportare pentru iubitorii de Dumnezeu asceți, cei ce s-au separat de lume, reguli mai pașnice decât ale lui Licurg, mai înțelepte decât ale lui Solomon și mai drepte decât ale lui Minos.”

 Un prim grup îl formează cele trei scrieri: Moralia, Regulile Mari și Regulile Mici. Al doilea grup este alcătuit din două discursuri mici intitulate Despre Judecata lui Dumnezeu și Despre Credință. Al treilea grup este alcătuit din trei Cuvântări ascetice. Un ultim grup de lucrări este alcătuit din două lucrări intitulate Epitimii și Constituțiile monahale.

Moralia este o culegere de texte biblice cu 80 de norme pentru creștini. Textele biblice sunt luate din Epistole și Evanghelii.

Regulile mari tratează principiile organizării vieții mănăstirești din ținuturile Asiei Mici și Capadociei. Sunt tratate teme despre probleme morale, despre Biblie, despre administrarea și organizarea vieții monahale.

Regulile mici sunt răspunsuri la probleme religioase.

În lucrarea “Despre Judecata lui Dumnezeu”, monahul Vasile a accentuat apropiata judecată a lui Dumnezeu care va veni peste păcătoși.

“Despre Credință”, este cartea care conține principii despre credință argumentate cu texte din Scriptură.

În “Cuvântări Ascetice” sunt denunțate viciile și sunt subliniate virtuțiile : renunțarea la sine, renunțarea la bogății, castitate.

Vasiliada : “În anul 368 bântuia o foamete cumplită care cuprinsese întreaga Asie Mică. Sfântul Vasile, pe atunci preot în Cezareea, socotește că este de datoria sa să dea hrană și acoperământ celor ce aveau nevoie de ele. Vinde mai întâi bunurile pe care le deținea și cu banii obținuți cumpără alimente pentru săraci. Împărțindu-le hrana, el dă fiecăruia după trebuință fără a face deosebire între oameni, după casă sau convingeri religioase.”   

“Mănăstirile întemeiate de către Vasile cel Mare au organizat ample activități de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor și săracilor. Dar activitatea filantropică a lui Vasile nu se rezuma la acest episod; ea va fi dusă mai departe, mai ales când va dispune de mai multe resurse materiale. Astfel, el va întemeia pe lângă mănăstirile pe care le înființase, un complex de clădiri cu destinații multiple, cunoscut de obicei sub numele de Vasiliada. Este vorba de spitale pe care le-a înzestrat cu personalul, confortul și medicamentele necesare, spitale în care se tratau felurite boli, chiar și lepra.”

§ 1.1.3. Monahismul în Biserica de Răsărit între secolele XI-XIV

În țări din Răsărit ca Bulgaria, Serbia, Țara Românească, Moldova, Rusia și la Muntele Athos monahismul s-a dezvoltat considerabil.

În majoritatea mănăstirilor se găseau Regulile lui Vasile cel Mare (379) și anume Regulile Mari și Regulile Mici.

Mănăstirea Studion din Constantinopol a fost reorganizată de către Antonie al III-lea “Studitul” în anul 826. El a împărțit călugării pe trei grupe: o grupă lucra, alta se ruga și a treia grupă se odihnea în mod alternativ.

Muntele Athos a constituit pentru Biserica Răsăriteană centrul vieții monahale, mai cu seamă în secolul al XX-lea, când a cunoscut o importantă dezvoltare. În secolul al IX-lea au apărut aici primii călugări care și-au zidit schiturile în stâncă. Numărul sihaștrilor a crescut considerabil ulterior și s-a simțit nevoia de organizare din punct de vedere religios și economic. Această organizare a avut loc în perioada lui Constantin Monomacul, imperator bizantin, în secolul al XV-lea.

“Sfântul Atanasie Athonitul (997-1011) este întemeietorul Marii Lavre și a Bisericii Katholicon. S-au ridicat apoi un șir de alte mănăstiri înainte de anul 1000, pe la 980 a fost întemeiată mănăstirea Vatoped; pe la anul 1000 s-a întemeiat mănăstirea Zograf dată călugărilor bulgari; înainte de 979 a fost ridicată de iberul Ioan mănăstirea Ivir pentru călugării din Iviria (Georgia); la 1143 a fost întemeiată mănăstirea Rusicon pentru călugării ruși; mănăstirea Hilandar zidită în 1197 de către călugarul sârb Sfântul Sava și dăruită călugărilor sârbi.”

Marea Lavră a Țării Românești din Muntele Athos este mănăstirea Cutlumus zidită în secolul al XIV-lea de către Nicolae Alexandru și Vladislav Vlaicu.

Până în secolul al XV-lea, sub autoritatea Împăratului Constantin Monomacul pe muntele Athos au fost ridicate 20 de mănăstiri.

 Dupa cucerirea Constantinopolului de către turci, potrivit obiceiului popoarelor extremului orient, s-a pus și pe locuitorii muntelui Athos dare individuală (bir), însă fără a se atinge administrația lor interioară. Muntele Athos a rămas ca și până în prezent, o republică teocratică cu administrația sa proprie.

Pe Muntele Athos monahii trăiesc în schituri câte 4-5, în chilii independente dar și în sihăstrii. În cele mai multe mănăstiri se întâlnește felul de viață obștesc (chinovial).

“Pentru a se menține unitatea și disciplina monahală, toate mănăstirile din Athos se află sub ascultarea unui protos, cu reședința în Karies-Nucet.”

Călugării se ocupau cu agricultura, creșterea animalelor, pomicultura, scrierea manuscriselor, a Sfintelor Scripturi fiind renumită școala Panselinde. La Muntele Athos se găsesc documente foarte vechi și prețioase care au fost păstrate de-a lungul timpului cu mare atenție.

În secolul al XI-lea a apărut la Muntele Athos un nou mod de viață, pe lângă viața de obște și anume viața idioritmică care constă în libertatea posedării de bunuri materiale personale.

Înainte de anul 1453, călugării de la Athos s-au supus turcilor de bunăvoie. Din această cauză, sultanul Murad al II-lea le acordă anumite privilegii.

Călugării de la Muntele Athos au fost ajutați de către credincioșii ortodocși, episcopi, domnitori, din alte țări ortodoxe ca: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Rusia, Bulgaria și Serbia .

În lucrarea Istoria Bisericii Românești, Nicolae Iorga spune că în afară de mănăstirea Cutlumus care este Marea Lavră a românilor au mai fost zidite sute de schituri, colibe și sihăstrii. Cele mai importante schituri românești au fost: Prodromul (Sfântul Ioan Botezătorul), Sfântul Gheorghe și Lacul. O altă mănăstire românească din secolul al X-lea este mănăstirea Sfântul Pavel ridicată de monahul Pavel Siropotamitul. Ajutoarele românești față de Muntele Athos au fost de natură materială dar și de natură cultural spirituală. În bibliotecă s-au păstrat Liturghierul lui Leontie, Tetravangheliile lui Vasile și ale lui Mihail, datând din secolul XVI.

La Athos s-au remarcat călugări ca: Petru Athonitul (secolul IX), Atanasie (secolul X), Grigorie de Palama (secolul XIV), Nicodim de la Tismana (secolul XIV) .

Istoria Athosului a influențat monahismul din Răsărit prin viață sfântă a călugărilor, prin exemplul lor, prin pelerinaje.

Alte mănăstiri cu influență au fost: mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai care a fost ctitorită de Iustinian în secolul al IV-lea, mănăstirea Meteora dinTesalia – Grecia . La bulgari a trăit Ioan de Rile ridicându-se și mănăstirea Rila. “În timpul Imperiului romano-bulgar 1185-1186 s-a ridicat lavra din Târnova, mănăstirile de pe muntele Vitosa lângă Sofia; mănăstirile Bacicovo și Troian.”

Sava Nemanici a trăit în secolul al XII-lea – a fost sfântul poporului sârb. El a ridicat mănăstirea Hilandar din Muntele Athos. Alte mănăstiri sârbești au fost: Studenita, Jicea, Milesevo, Gracianita, Liubostinia și Deciani .

În Rusia au fost ctitorite mănăstirile: Lavra Pecerskaia de către Antonie (1073) în Kiev și Lavra Sfântul Serghie și Lavra Sfintei Treimi în Moscova .

Subcapitol 1.2. Monahismul în Biserica de Apus

§ 1.2.1. Începuturile monahismului în Biserica de Apus

În Apus, monahismul îl are ca reprezentant pe Atanasie cel Mare (373) arhiepiscop al Alexandriei, care a introdus monahismul în Apus, în timpul exilurilor sale din Alexandria .

“În Apus monasticismul a fost mai practic: el combătea lenea și deplîngea actele pur ascetice. Accentul era pus atât pe munca cât și pe închinare.”

Alți monahi reprezentativi ai Apusului au fost: Eusebiu de Vercelli din Italia exilat în anul 355 la Tebaida, Egiptul de Sus. El a cunoscut monahismul egiptean pe care l-a răspândit în Apus; Ambrozie, arhiepiscopul Milanului (397), Martinde Tours (397) în Galia, Ieronim (420), învățător la Roma, Augustin (430) episcop de Hippo-Regius care a înființat o comunitate de monahi, episcopul Horonat de Arlate care a ctitorit mănăstirea din Lerin, preotul Ioan Cassianul (430-435).

Ioan Cassianul era originar din Scytia Minor (Sciția Mică) – Dacia Pontică sau Dobrogea. Savantul Vasile Pârvan a descoperit în pădurea Sermetului două inscripții care menționează numele Vicus Cassiaci .

Ioan Cassianul poartă numele locului în care s-a născut. El a avut o educație aleasă și era cunoscător al limbilor greacă și latină. “El singur mărturisește că uneori, în timpul cântării psalmilor, îi reveneau în memorie versurile poeților antici, tulburându-l. Avea preferințe pentru clasicii latini: Virgiliu, Horațiu, Cicero, etc.”

În anul 380 pleacă în Răsărit. “În Palestina se stabilește împreună cu Gherman pe care mai târziu îl va numi “Sfântul Gherman” într-o mănăstire din apropierea Betleemului”.  “Pentru a dobândi cunoștințe noi și a înainta în virtute, spre anul 385, el căuta deșertul Egiptului, o adevărată patrie a monahismului comunitar. Aici se afla elita duhovnicească.”

  Sfântul Ioan Cassianul se reîntoarce în Palestina apoi din nou în Egipt. După un timp părăsește Egiptul și ajunge diacon în Constantinopol. Aici face Ioan Cassianul cea mai înaltă și profundă școală teologică. Însuși el va mărturisi mai tarziu cu o îndreptățită mândrie “Eu sunt ucenicul și opera lui Ioan”.

Ioan Hrisostom a fost exilat în Armenia fapt care îl determină pe Sfântul Cassian să prezinte episcopului Romei, Inocențiu I situația lui Hrisostom. El încearca să intervină în favoarea lui Ioan Gură de Aur dar nu a obținut rezultate. A rămas la Roma iar mai târziu a plecat în Marsilia. Ioan Cassianul a întemeiat o mănăstire de călugărițe și una de călugări contribuind astfel la organizarea mănăstirilor din Apus. El le-a dat reguli după modelul regulilor din Răsărit. Ioan Cassianul a lăsat în urma sa o bogată creație teologică. “Îi sunt atribuite și necontestate următoarele scrieri fundamentale: 1)Despre așezămintele mănăstirești cu viața de obște și despre remediile celor opt păcate principale, 12 cărți; 2) Conlațiuni sau convorbiri cu Părinții, 24 de piese; 3) Despre întruparea lui Hristos, contra lui Nestorie.”

În scrierea “Despre așezăminte mănăstirești cu viața de obște și despre remediile celor opt păcate”, el sfătuiește monahii în ceea ce privește viața de rugăciune, regulile slujbelor din mănăstirile Palestinei și Mesopotamiei, îmbrăcăminte, noviciat, ascultare. În partea a doua a cărții sunt analizate cele opt păcate principale care sunt: Duhul lăcomirii, al mâniei, al mândriei, al trândăviei, al desfrânării, al iubirii de argint, al înstrăinării și al măririi deșarte.

Ioan Cassianul a preluat de la Vasile cel Mare legea muncii. “Socotim lenea un viciu de moarte, munca o binefacere cerească iar iubirea de aproapele o Sfântă datorie, ei trudesc cu brațele din zori și până în noapte, ajută săracii, pe orfani, pe infirmi, cresc copii aruncați, îngrijesc leproșii, dau asistență bolnavilor, se îngrijesc de victimele războaielor, ale secetei, ale altor calamități, combat luxul, desfrâul, camăta, exploatarea muncii altora și asuprirea celor obijduiți, lupta împotriva ereziilor, studiază cărțile Sfintelor Scripturi și Scrierile Părinților.”

Scrierea Conlațiuni sau Convorbiri cu Părinții, 24 de piese este de fapt completarea lucrării “Despre așezăminte mănăstirești cu viața de obște și despre remediile celor opt păcate principale“. Sunt expuse 24 de convorbiri avute cu pustnicii din Egipt între care sunt discutate importante probleme teologice ca de exemplu: problema harului, păcate duhovnicești, antropomorfism, renunțare la avere, desăvârșirea prin rugăciune, liberul arbitru.

În a treia lucrare “Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie”, în șapte cărți Ioan Cassianul relatează erezia nestoriană și o combate cu argumente puternice .   

“Cea mai mare însemnătate a tratatelor ieromonahului dobrogean o constituie contribuția sa la problema teologiei harului. Operele elaborate constituie începutul unei literaturi patristice de tip monahal, redactate într-o limbă latină misionară”.

În secolul al VI–lea, Benedict de Nursia (480-542) a fost cel mai mare conducător al monasticismului din Apus. “Prin anul 529 a fondat mănăstirea de la Monte Cassino. Curând erau sub controlul lui câteva mănăstiri, care-i urmau planul de organizare, munca și închinăciune, adica Regula lui. Fiecare mănăstire era considerată ca o unitate de sine stătătoare ce se întreținea singură.”. Regulile lui Benedict de Nursia erau făcute după regulile lui Vasile cel Mare, dar erau mai ușoare. Era îngăduită puțină carne, unt, ulei, fructe și zarzavaturi. S-au înființat astfel în Apus două ordine monahale: ordinul călugărilor vasilieni și ordinul călugărilor benedictini care aveau în uz reguli mai ușoare. 

§ 1.2.2. Monahismul în Biserica de Apus între secolele XI-XIV

Monahismul în Apus a cunoscut o mare înflorire. S-au înființat multe ordine monahale și militare în care asceza nu era la fel de aspră ca și în Răsărit. Monahii practicau actele de caritate și luptau împotriva corupției și a imoralității din Biserică. “Ordinele monahale au combătut ferm luxul, trândăvia clerului, “mișcările eretice”. Uneori au exagerat ajungând, ca dominicanii să execute prin inchiziție pe valdenzi și albigenzi.”

Ordinele monahale s-au înființat în următoarele țări catolice: Spania, Germania, Italia, Franța, Anglia și s-au răspândit în Asia, Africa, în țările nordice ale Europei, în estul și sud-estul Europei printre creștini .

Ordinele monahale au fost: Ordinul Cartușienilor, Ordinul Cistercienilor, Ordinul Carmeliților și Ordinul Augustinienilor. Ordinele cerșetoare au fost: Ordinul Franciscanilor și al Dominicanilor, Ordinele monahale cavalerești sau militare: Ordinul Teutonilor, Ordinul Templierilor și Ordinul Ioaniților sau Ospitalierilor .

Doctorul Ioan Rămureanu amintește că ordinul Cartușienilor a fost înființat de către Bruno de Reims în anul 1086 si a apărut în Franța. Călugării acestui ordin propagau ascetismul. Ei trăiau în sărăcie și combăteau luxul, lăcomia și lenea.

Ordinul Cistercienilor a fost fondat în anul 1098 în Franța de către Robert, un călugăr benedectin. Viața lor era ascetică, simplă. Ocupația lor era munca câmpului. “Numărul monahilor cistercieni a crescut rapid atrăgând mai mult țărani dăcât învățați. Mănăstirile au rămas sub autoritate episcopală și erau conduse de abați.”

“Mare parte din faima organizației a fost un rezultat al eforturilor lui Bernard (1090-1153) de la mănăstirea din Clairvaux. El era de viță nobilă și datora mult pioasei lui mame Aletta. El a fondat mănăstirea de la Clairvaux în 1115, la vârsta de 25 de ani, și cu ajutorul a 30 de tovarăși și cei cinci frați ai săi, a reușit să facă din ea unul din cele mai frumoase centre ale ordinului cistercian.” “Capacitățile lui intelectuale mistice, oratorice și practice l-au făcut conducătorul spiritual și al doilea fondator al mișcării cisterciene cât și o forță în relațiile dintre Biserică și Stat în Europa medievală.”

“Ordinul Carmeliților a fost organizat în anul 1156 în Palestina, pe Muntele Carmel de către Berthold de Calabria. Carmeliții trăiau în sărăcie, nu consumau carne. În anul 1219 ordinul a fost recunoscut de către Patriarhul latin din Ierusalim. Călugării carmeliți trăiau după regulile lui Augustin și sub protecția Profetului Ilie.”

Ordinul Canonicilor Augustinieni ajutau episcopul “a fost adoptat Ordinul Sfântul Augustin, iar în jurul anului 1119 a fost adoptată îmbrăcămintea uniformă și locuința în comun.” Cultivau grija clerului pentru viața religioasă.

Ordinul Franciscanilor îl are ca întemeietor pe Francesco d`Assisi (1182-1226) în Italia. El a formulat niște reguli care să le guverneze viețile. Aceste reguli implicau sărăcie, castitate, ascultare, dar ascultarea de papalitate era accentuată. A fost ordin cerșetor (trăiau din ce primeau). Papa Inocențiu al III-lea în 1209 accepta organizația franciscană. Ei s-au mai numit și “Ordinul Fraților Minori” sau “Minoriți”.

A fost fondat și un ordin pentru femei de către Clare și s-a numit “ Săracele Clare”.

Ordinul Terțiarilor a fost fondat în anul 1221 pentru persoanele laice care trăiau după regulile ordinului franciscan dar care rămâneau (în afara mănăstirilor dar practicau) în lume.

Francisc a predicat în Spania și în Egipt. Alții au mers în Orientul Apropiat și chiar în Orientul Îndepărtat. Ioan de Monte Corvino (1246-1328) a ajuns până la Pekin înainte de 1300.

Ordinul Franciscan a devenit centralizat, sub un general numit de papa. De asemenea ordinul a avut mulți învățați cum a fost : Roger Bacon, Bonaventura, Dunas Scotus și William Ockham .

Ordinul cerșetorilor Dominicani a fost fondat în Franța de către Domini Guzman (1170-1121). Dominic a combătut luxul și imoralitatea clerului și a predicat sărăcia și pocăința. “În timp ce franciscanii erau mari misionari, câștigând oameni prin exemplul lor și făcând apel la sentimente, dominicanii erau mari învățați care încercau să-i câștige pe oameni de la erezie prin convingere intelectuală.” Ordinul a fost aprobat în anul 1216 de către papa Honoriu al III-lea (1216-1227) . Ei mai erau numiți și “Frații predicatori”. Dominicanii erau o organizație centralizată. Ei au fost scoși de sub ascultarea episcopilor locali și puși sub autoritatea directă a papei. “Dominicanii au activat cu fanatism și cruzime împotriva catarilor și albigenzilor stârnind ura poporului. Ei apărau despotismul papal.”

Unul dintre cei mai de seamă cărturari ai ordinului dominicanilor este Toma d`Aquino care a elaborat sistemul actual al teologiei din Biserica Romano-Catolică.

Sunt de apreciat la călugării cerșetori franciscani și dominicani actele de caritate față de oamenii săraci și bolnavi, misionarismul, predica care a fost repusă la locul ei, predicile care erau rostite în limba poporului și contribuțiile în domeniul teologiei și învățăturii.

Au fost dezaprobate faptele fanatice ale călugărilor dominicani numiți și “Câinii Domnului”. Ordinul Ioaniților sau Ospitalierilor a fost fondat în anul 1048 pentru îngrijirea bolnavilor și găzduirea pelerinilor. “În perioada de început a istoriei lui, acesta era echivalentul medical al Crucii Roșii moderne. În anul 1118, Ordinul ioaniților devine ordin militar pentru apărarea Țării Sfinte de mahomedani. Ospitalierii erau împărțiți în infirmieri, preoți și cavaleri.” 

Ordinul Templierilor a fost înființat în anul 1118 pentru a apăra Țara Sfântă de păgâni. Ei locuiau în palatul regelui Ierusalimului Balduinal II-lea. După anul 1291 cavalerii templieri au părăsit Palestina stabilindu-se în Franța. În secolul al XIV-lea au fost persecutați iar apoi desființați .

“Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost fondat în anul 1190 în timpul celei de-a treia Cruciade, de către cavalerii germani din Baltica. Scopul înființării acestui ordin a fost pentru îngrijirea cavalerilor germani și a pelerinilor bolnavi.”

“Alte ordine militare din ținuturile Balticii și peninsula Iberica: Ordinul Cavalerilor Spadei în Estonia, Ordinele de Calatrava și Alcantra în Spania iar în Portugalia, Ordinul lui HrisU au luptat pentru răspândirea și apărarea creștinismului. Premostratensii au fost un ordin la Premontre, întemeiat în 1120 de canonicul Norbert din Koln care a îmbunătățit predica și slujirea preoților. Au fost misionari în zona Balticii.” S-au întemeiat și ordine pioase de laici, ordine mai mici: Asociația de mănăstiri a fraților scoțieni și irlandezi, întemeiată în secolul al XI-lea de Marianus Scotus; Atoniți, ordin dedicat îngrijirii bolnavilor întemeiat în secolul XI; Ospitalierii Sfântului Lazăr în 1180 în Montpellier și mutat la Roma. Acest ordin s-a ocupat cu asistența leproșilor. Ordinul serviților întemeiat în 1233 în Florența a răspândit cultul Maicii Domnului. Ordinul Brigittelor a fost întemeiat în 1363 în Suedia de prințesa Brigitta care se ocupa de ridicarea moralului femeilor decăzute. “Ordinul Beghinelor și Begarzilor din Țările de Jos promova actele de caritate. Frații de Viață Comună promovau actele de pietate și instruire reciprocă (Sec. XIV-X ).”

Capitolul 2. Monahismul românesc

Subcapitolul 2.1. Apariția creștinismului și monahismului românesc

§ 2.1.1. Apariția creștinismului la poporul român

Ramura indo-europeană a tracilor se întindea în spațiul carpato-danubiano-balcanic, de la Marea Egee până la mlaștinile Pripetului și din podișul Boemiei până la Bug. Geto-dacii, strămoșii poporului român au fost ramura de nord a tracilor. Herodot scria despre daci că sunt “cei mai viteji și mai drepți dintre traci.” Daco–geții ocupau teritoriul din munții Slovaciei și de la Dunărea Mijlocie până în munții Balcani iar spre răsărit, până dincolo de Nistru.

Daco-geții formau un singur popor și vorbeau aceeași limbă. Existau mai multe triburi de daco-geți: tirageții, carpii, apulii, napeii, crobizii, în teritorii cu o așezare mare în centru, bine întărită: Ziridava, Petrodava, Drobeta, Apulum. Încă înainte de cucerirea Daciei de către romani, dacii foloseau alfabetul latin. Ei se închinau zeului Zamolxis.

Burebista (82-44 î. Hr.) reușește să unească pentru prima data într-un singur stat daco-geții. Capitala era la Argedava.

După moartea lui Burebista, daco-geții au luptat cu romanii pentru integritate teritorială. În secolele II-I î Hr. romanii încep să cucerească teritorii din vecinătatea Daciei. “În 168 î. Hr. au cucerit Macedonia și Epirul (este o regiune parte component a Greciei), transformate în 148 în provincie romană. În 146 și-a pierdut independența Grecia, anexată de curând la Macedonia. În anul 155 a avut loc ocuparea teritoriilor de pe țărmurile Adriaticei locuite de dalmați, în anul 59 î. Hr. aceste teritorii au fost organizate într-o provincie, sub numele de Illyricum . În anul 9 d. Hr. s-a constituit provincia Pannonia.”

În timpul domniei lui Decebal (87-106), Dacia se întindea de la Tisa și Nistru și din Carpații nordici până la Dunăre. Decebal a luptat cu împărații romani Domițian (81-96 d. Hr.) și Traian (98-117). Primul război cu Împăratul Traian a avut loc în anul 101-102 care s-a încheiat cu victoria romanilor la Tapae iar al doilea război a avut loc în anul 105-106 încheiat tot cu victoria romanilor. Ei au cucerit capitala Sarmisegetusa, Transilvania, Oltenia, o fâșie din Muntenia și Banatul. Statul dac a fost desființat și s-a creat provincia romană. Noua provincie nu a cuprins tot teritoriul fostului stat Dac. “Ținuturi ca Maramureșul, Crișana, Moldova, câmpia Munteană n-au fost ocupate de romani, ci au continuat să fie locuite de dacii liberi.” Ca și provincie romană, Dacia a fost subordonată Împăratului roman prin guvernator. Împăratul Hadrian a împărțit Dacia în Dacia Superior și Dacia Inferior. Din Dacia Superior s-a desprins Dacia Porolissensis. Capitala s-a numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica.

În timpul Împăratului Marcus Aurelius (161-180) s-a reorganizat administrativ Dacia pentru a treia oara, ea a fost împărțită în trei provincii: Dacia Malvensis, Dacia Apullensis, Dacia Porolissensis.

În Dacia s-au adus multe trupe militare și coloniști din toate părțile Imperiului Roman. “Colonizarea Daciei a fost organizată de statul roman cu scopul întăririi elementului roman aici. Caracterul organizat și masiv al colonizării a făcut ca populația dacă autohtonă să sufere o puternică influență romană. Într-un timp relativ scurt dacii s-au romanizat însușindu-și cultura, obiceiurile, unele credințe religioase și limba latină a cuceritorilor. Între anii 271-275 când a avut loc retragerea administrației romane în sudul Dunării, provincia era locuită de o populație romanizată.“

§ 2.1.2. Răspândirea în Dacia a creștinismului

Conform Faptelor Apostolilor capitolul 16-17 și 20 Apostolul Pavel a fost în peninsula Balcanică iar în a doua și a treia călătorie misionară (între anii 50-52 și 55-58) el a predicat însoțit de Timotei în Macedonia (provincie romană) la Filipi și la Tesalonic. În epistola către Romani 15:19 menționa faptul că a vestit Evanghelia până la Iliria (anul 58). În 2 Timotei 4:10 apostolul Pavel relata despre propovăduirea Evangheliei în Dalmația, de către Tit . Din aceste texte biblice reiese că apostolul Pavel, Timotei și Tit au evanghelizat regiunile din sudul Dunării care au fost vecine cu teritoriul Daciei .

“Potrivit unei tradiții consemnate de Sfântul Ipolit, Sfântul apostol Andrei a vestit cuvântul Evangheliei sciților și tracilor. Episcopul Eusebiu din Cezareea Palestinei (265-339), cel mai de seamă istoric din veacurile primare, în Istoria sa bisericească scria că Sfântul apostol Andrei a propovăduit și în Dacia Pontica, viitoarea provincie romană Scythia Minor (Dobrogea de azi).” 

Se presupune că apostolul Andrei a predicat Evanghelia daco-geților dar a și ales și a ordinat episcopi. În sprijinul acestei presupuneri vine și faptul că la Tomis era cea mai veche episcopie de pe teritoriul românesc .

“Tradiția orală spune că apostolul Andrei a hirotonit ca episcop de Odysson (Varna în Bulgaria), pe ucenicul său Ampliat (cel identic cu Ampliat din Epistola către Romani; Rom.  16:8).”

Creștinismul s-a răspândit în nordul Dunării de către persoanele convertite de către apostolul Andrei, prin coloniștii din Dalmația, Panonia, Moesia, Grecia, Asia Mică, Galia, dintre care erau și creștini, prin ostași ai armatei romane și prin negustori.

Lipsa unor dovezi scrise sau arheologice despre răspândirea creștinismului în secolele I-II-III se explică prin faptul că învățătura creștină era nepermisă .

“În sprijinul încreștinării timpurii a dacilor și apoi a daco-romanilor sunt invocate mărturii ale unor scriitori creștini din primele veacuri. Iustin Martirul (165 d. Hr.) în lucrarea sa “Dialogul cu iudeul Trifon” scria că – “nu există nici un neam … fie din cei ce trăiesc în căruțe și corturi și crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos cel răstignit.”  Tertulian din Cartagina (240) în lucrarea “Împotriva iudeilor Cap. – VII” , scria că numele lui Hristos era cunoscut nu numai galilor, britanilor, ci și “în ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor și sciților.”   

După retragerea trupelor militare romane din Dacia, în anul 271-275 are loc o convertire puternică a daco-romanilor .

“În veacul al III-lea poate, în al IV-lea, desigur creștinii aceștia din Sciția Mică își avură alcătuite și bisericile lor, de urma cărora dăm, prin săpături, în timpurile noastre.”

În secolele III-IV Biserica apare organizată, având în fruntea ei episcopi. Primul episcop menționat este Evangelicus, iar al doilea, atestat documentar este Efrem, trimis de Hermas al Ierusalimului (300-314) să propovăduiască în Sciția. Urmează apoi episcopul Titus care a fost martirizat pentru că nu a vrut să presteze serviciul militar; episcopul Marcus al Tomisului, care a participat la Sinodul I ecumenic de la Nicea (325); episcopul Ștefan de Malva din Oltenia. Alți episcopi: Bretanion care s-a împotrivit arianismului, Gherontie, participant la Sinodul II de la Constantinopol (381), Teotim I care a participat la sinoadele de la Constantinopol între anii 400-403; la sinodul de la Sardica din 343 a participat episcopul Vitalis din Aquae-Dacia Ripensis și episcopul Silvestru, (Episcopii Paregorius din Scupi și Macedonius din Ulpiana).

“Din secolul al V-lea cunoaștem pe episcopul Timotei, care participa la sinodul III ecumenic, din prima jumătate a secolului.” 

Episcopul Alexandru de la Tomis a participat în anul 449 la Sinodul de la Constantinopol, episcopul Ioan, un foarte bun teolog și adversar al eutihianismului și nestorianismului, episcopul Teotim II în anul 458 a fost episcop de Tomis. În secolul al VI-lea este menționat episcopul Paternus. “În anul 1960, au descoperit la Mangalia o cruce de calcar, pe care este menționat numele episcopului Ștefan. Ea ne atestă pentru prima oară existența unui episcop în alt oraș al Dobrogei, în afară de Tomis.” “Ultimul episcop cunoscut la Tomis este Valentinian, om de mare cultură, amintit în actele sinodului V ecumenic în anul 553 de la Constantinopol.”  

În secolele V-VI existau în Scytia Minor 15 episcopate, dintre care, unele “funcționau în cetățile de pe malul drept al Dunării iar aria lor misionară se întindea și în Muntenia și în Moldova.”

Alți episcopi din secolul al VI-lea sunt: episcopul Valentinian din Tomis, episcopul Ștefan, episcopul de la Histria, episcopul de la Tropaeum Traiani. În Notitia Episcopatuum, publicată în anul 1891 de către Carl de Boor și în 1981 de către Jean Darrouzes este menționată o listă ce cuprinde toate mitropoliile, arhiepiscopiile și episcopiile din Patriarhia ecumenică din secolul al VI-lea . 

“În Scytia Minor erau trecute alte 14 scaune episcopale și anume: Axiopolis (Hinog – Cernavodă, județul Constanța), Carsium (Hârșova, județul Constanța), Callatis (Mangalia, județul Constanța), Constantiana (probabil la nord de Histria, la capul Dolojman, județul Constanța), Histria (Istria, județul Constanța), Tropaeum Traiani (Adamclisi, județul Constanța), Troesmis (Iglita, județul Tulcea), Noviodunum (Isaccea, județul Tulcea), Aegyssus (Tulcea, județul Tulcea), Salsovia (Mahmudia, județul Tulcea), Halmyris (Dunăvățul de Jos, județul Tulcea), Zaldapa (Abstaat Kalesi), Dionysopolis (azi Balcic în Bulgaria). Se crede că toate acestea au fost înființate la începutul secolului VI.”

“ În secolul al VIII-lea este cunoscut “Ursus, episcop al avariților” care a participat la sinodul VII ecumenic, de la Niceea (787). Acest episcop cu nume latin, este considerat de către cei mai mulți cercetători ca fiind al orașului Abrittus din Moesia Inferioară. Deci, Ursus ar fi primul episcop român cunoscut de documentele istorice.“ 

§ 2.1.3. Teologii călugări din Scythia Minor

Călugărul Ioan Cassian s-a născut în anul 360 în pădurea Seremetului. El a întemeiat două mănăstiri la Massilia. El a combătut nestorianismul. Opera sa teologică e formată din lucrările: Despre așezăminte mănăstirești de obște și despre remediile celor opt păcate, Convorbiri cu părinții și Despre Întruparea Domnului. El a făcut legătura dintre Răsărit și Apus, părintele monahismului apusean. Călugărul Ioan Cassian a introdus în Apus patericul, un gen literar nou în care sunt prezentate discursuri ale părinților bisericii .

“Episcopul Teotim I a fost scit la origine, fiind format în mediul călugăresc și purtând plete ca semn al consacrării, monahismului. Viața sa ascetică și curăția morală au fost admirate de contemporanii săi, chiar și de păgâni, cum au fost hunii, care îl numeau “Dumnezeul românilor.”

El a scris scurte tratate “în forma unor dialoguri, în stilul vechii retorici.“  

Dionisie Exiguul, adică “Cel Mic” sau “Smeritul”, s-a născut în anul 470 fiind de neam scit. Cassiodor, rege al ostrogoților afirmă despre Dionisie Exiguul că este “foarte priceput în ambele limbi (greacă și latină), cunoscător perfect al Sfintei Scripturi și al Dogmaticii”. “În timpul copilăriei a primit “hrană duhovnicească”- după propria mărturisire – de la episcopul Petru, călugăr scit în mănăstirea din Dobrogea”.  

El a plecat din mănăstirea din Scythia Minor la Constantinopol apoi, la solicitarea papei Shelasie pleacă la Roma. Aici a trăit o perioadă în Mănăstirea Sfânta Anastasia fiind hirotonit preot. “Întrucât era mare cunoscător al limbilor greacă și latină, traduce în limba latină din operele părinților greci, cum sunt Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei și Proclus, precum și Canoanele sinoadelor ecumenice, Biografii ascetice, și a editat Decretele pontificale, a întocmit lucrări de cronologie: Cartea despre Paști, Argumente pascale”. Alte lucrări teologice traduse au fost: “ Despre crearea omului a Sfântului Grigore de Nissa, două Scrisori ale Sfântului Chiril al Alexandriei către episcopul Succesus din Diocezareea Isauriei, Epistola sinodală a aceluiași Părinte către Nestorie, din anul 430 (cunoscută sub numele de Epistola XVII) inclusiv cele 12 anatematisme.” 

“Deși s-a impus în cultura bisericească cu aceste valoroase opere, totuși el a rămas celebru pentru faptul că este autorul unui nou sistem de numărătoare a anilor; el este cel care a introdus era creștină sau era noastră. Anul 1 este considerat anul 754 de la fondarea Romei, când s-a născut Isus Hristos .”

Dionisie Exiguul a fost un mare teolog, un mare cunoscător al dogmaticii, traducător din limba greacă, cunoscător al astrologiei și un important om de cultură. Sistemul cronologic creștin de astăzi i se datorează lui.

Episcopii Valentinian și Teotim II au luat pentru păstrare scrisori despre disputele teologice care au avut loc cu ocazia Sinodului de la Calcedon când s-a discutat despre monofizism .

Niceta de Remesiana, episcop din sudul Dunării din secolul al IV-lea, de origine daco-romană a predicat în limba latină. El a lăsat lucrări catehetice scrise. “Cea mai de seamă lucrare se intitulează Libelli instructionis (Cărticele de învățătură) sau Catehismul – în șase cărți – pentru cei ce se pregăteau să primească taina Sfântului Botez. Tot lui îi aparțin lucrările dogmatice : De ratione fidei (Despre rațiunea credinței), De Spiritus Sancti potentia (Despre puterea Sfântului Duh), De Symbolo (Despre simbolul credinței), una din cele mai vechi tâlcuiri ale sale, De diversis appellationibus (Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Isus Hristos), probabil și De agni paschalis victima (Despre jertfa mielului pascal).”

Laurențiu de Novac a fost episcop la Novac în anul 417 fiind autorul predicilor Despre pocăință și Despre milostenie .

Alți călugări sciți din secolul al VI-lea sunt Leonțiu, Petru Diaconul, Ioan, Ioan Mauriciu, Ioan Maxențiu care a scris Libelli, cărticele ce tratează probleme hristologice și antropologice. Ei au fost consemnați în documente datorită controverselor teologice din secolul al VI-lea despre hristologie. Călugării au susținut formula “Unul din Sfânta Treime a suferit în trup”.  Ei au aparținut de episcopul Paternus al Tomisului, fiind în jurul cetății Zaldapa și călugăriți aici. La Constantinopol, erau deja monahi. Călugării din Dobrogea au căutat o apropiere mai profundă de Dumnezeu în pustiuri. “Numărul lor a fost mult mai mare populând mănăstirile din Dobrogea sau călătorind uneori spre Orient, unde găseau o climă mai prielnică nevoințelor călugărești. Dovezile literare atestă o puternică prezență la Locurile Sfinte a călugărilor proveniți din poporul traco-romanizat, cunoscut și sub numele de bessi.”  Mănăstiri bese se găseau la Constantinopol,  în anul 553 există o mănăstire de besi la Constantinopol, în Palestina. În Palestina erau două mănăstiri apropiate cu numele Subiba, una de limbă besă și alta de limba siriacă, la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai .    

Menționarea episcopilor, teologilor, călugărilor în primele opt secole demonstrează că există o biserică creștină bine organizată. Episcopii aveau lângă ei călugări iar începând cu secolul al IV-lea funcția de episcop era ocupată numai de către călugări, fapt ce dovedește existența călugărilor și a mănăstirilor pe teritoriul daco-roman .

Începuturile monahismului la români

Monahismul a pătruns pe teritoriul românesc în secolele III-IV prin Dobrogea din Bizanț, prin călugării misionari; din Capadocia, unde a trăit Vasile cel Mare; din Siria prin egumenul Audius care a accentuat asceza, postul și rugăciunea; din Țara Sfântă prin pelerinaje și legături comerciale; din Iliric și coasta Dalmației prin Niceta de Remesiana și alți misionari. “În secolul VII Banatul a constituit o poartă de pătrundere a monahismului în teritoriul românesc.”

Încă din primele secole s-a constatat la poporul român prezența sihăstriilor sătești care erau mici frății și își desfășurau activitatea pe lângă bisericile satelor. Persoanele văduve renunțau la bunurile personale pe care le împărțeau săracilor și trăiau în post și rugăciune, îngrijind biserica satului și ajutând bolnavii. Aceste persoane nu depuneau jurământ călugăresc. Frații ajutau preotul și la desfășurarea slujbelor.

Unii creștini nu erau mulțumiți să trăiască în frății ci își construiau în locuri retrase mici sihăstrii-biserici de lemn cu chilii. “Așa au luat ființă “sihăstriile sătești” dependente de preoții sătești care au durat aproape un mileniu.”

Existența sihăstriilor nu a luat sfârșit după întemeierea Țărilor Române și organizarea monahismului autohton. Chiar și după organizarea monahismului în secolul XIV viața de sihăstrie nu a încetat, ci s-a menținut până în secolul XIX . Sihăstriile sătești au existat câteva secole după care unele s-au transformat în biserici în jurul cărora și-au construit țăranii case iar cu timpul s-au format sate. Alte sihăstrii s-au transformat în sihăstrii cu viață de obște sau au devenit mănăstiri. Numai în Transilvania în secolele XVI-XVII erau peste 150 de sihăstrii sătești. În Țara Românească și Moldova erau la fel de multe dar erau umbrite de mănăstiri și schiturile organizate.

Unii sihaștri trăiau în comunități mici, în asceze individuale. În secolul XIV mitropolitul Țării Românești a dorit să organizeze monahismul autohton. În vederea realizării acestui lucru a fost adus Nicodim de la Tismana care a adunat mai mulți sihaștri la un loc și a unificat câte 2-3 sihăstrii fixând viața de obște cu egumeni și slujbe religioase ca și la mănăstirile de la Athos. Majoritatea călugărilor continuau însă să trăiască în sihăstrii.

În Moldova, trecerea de la idioritmie (organizare monahală în care călugării duc o viață liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii (case, grădini etc.), așezate în preajma bisericii mănăstirii, dar în afara de incintă) la viață mănăstirească a fost mai lent. Moldovenii au acceptat foarte greu ca mănăstirile să fie organizate din afara țării.

În Transilvania, trecerea de la sihăstrii la mănăstiri cu viața de obște a fost și mai lent din cauza condițiilor istorice iar după secolul XIV acest proces a fost inexistent.

În Țara Românească, în secolul al XV-lea transformarea sihăstriilor în mănăstiri stagnează timp în care, în Moldova, monahismul a cunoscut cea mai glorioasă perioadă din istoria sa. Se înființează o mulțime de mănăstiri voievodale și școli de miniaturiști, copiști și caligrafi.  

În secolul XVI are loc în Țările Române întemeierea de mănăstiri pe temeliile vechilor sihăstrii, acest proces fiind și mai ridicat decât în celelalte secole. “Acum, nu numai domnii, dar și mitropoliții, ca și boierii din conducerea țării se întreceau în a-și alege cele mai liniștite sihăstrii pe care apoi le “înnoiau”, transformându-le în mănăstiri cu viață de obște. Dacă în secolul XIV iau ființă în Moldova 16 mănăstiri din vechile sihăstrii, în Țara Românească 20 de mănăstiri și două schituri, iar în Banat și Transilvania 12 mănăstiri, în secolul XV în Moldova se întemeiază 24 de mănăstiri și două schituri; în Țara Românească 23 de mănăstiri și 10 schituri, iar în Banat și Transilvania 13 mănăstiri. În secolul XVI sunt întemeiate din sihăstrii, în Moldova 25 de mănăstiri și 7 schituri, în Țara Românească 40 de mănăstiri și 27 de schituri, un număr record, iar în Banat și Transilvania numai 5 mănăstiri.”

În secolul XV-XVI se întâlnesc “sihăstriile independente” întemeiate în locuri foarte retrase, în munți: sihăstria Rarăului, sihăstria lui Iosif de pe Muntele Bisericani, etc.

În secolul XVI se înființează în Neamț sihăstriile cu clopot pe munte pentru rugăciune ca Sihăstria lui Peon; în alte sihăstrii călugării rămâneau noaptea pe scaune în pădure cum era Sihăstria Scaunele de pe Munte.

În Transilvania viața sihăstrească din Apuseni ajunge în secolul al XVI-lea la o mare înflorire. Se întemeiază zeci de sihăstrii pe Mureș, în Maramureș, în munții Apuseni și în zona Făgăraș, majoritatea fiind sihăstrii sătești.

În Țara Românească are loc în secolul al XVI-lea o creștere și mai mare a numărului de mănăstiri și sihăstrii. Dacă numărul călugărilor trecea de 12 persoane, atunci se înființa o altă sihăstrie sau sihăstria devenea mănăstire .

§ 2.1.4. Monahismul între secolele III-IX

“Existența mănăstirilor în secolul al IV-lea, atât în Scytia Minor cât și în Gotia este mărturisită de Sfântul Epifanie (315-403), în lucrarea sa Contra ereziilor. De asemenea sunt menționate mănăstiri în jurul Dunării de către Paulin de Nola (354-431), în cântarea a XVII-a.“ Mănăstirea de la Niculițel din județul Tulcea datează din secolul al IV-lea. Ea a fost cea mai organizată mănăstire din Dobrogea în această perioadă având călugări sihaștri. A dăinuit până în secolul VII . “Descoperirea aici a rămășițelor pământești ale Sfinților Zoticos, Altalos, Kamasis și Filipos, așezați într-o biserică determină pe cercetători să susțină existența unei mănăstiri pe acest loc. De fapt se știe că al doilea nume al localității este Mănăstire, iar un document din 1599 menționează această localitate sub denumirea de “Monaster”. 

Un centru monastic format din șase bisericuțe rupestre s-a descoperit la Basarabi și datează din secolul al IV-lea și începutul secolului al V-lea.  S-a emis și ipoteza pe care ne-o însușim că este vorba despre o așezare mănăstirească, o “lavra a peșterilor”. 

În Dobrogea mai erau sihăstriile Chilia și Sfântul Gheorghe care datau din secolul V și Sihăstria Dervent din secolul IX .

Călugării care au trăit anahoretic s-au retras în locuri singuratice unde și-au zidit pe lângă chilii și bisericuțe în care să se închine. La unele bazilici s-au mai adăugat cu timpul și alte construcții sau chilii devenind mănăstiri.

În lucrarea “Din istoria Dobrogei” Ion Barnea și Ștefan Ștefănescu relatează că bisericile paleocreștine din Dobrogea au fost deservite de călugări misionari, ele având rolul unor mici mănăstiri de cetate cu chilii. Nu aveau funcția de biserici de parohii. Bazilicile paleocreștine s-au descoperit: la Tomis 6 bazilici; la Tropaeum Traiani (Adamclisi) 5 bazilici care datează din secolul V-VI; la Histria s-au descoperit ruinele a șapte bazilici, toate din secolele V-VI; la Callatis (Mangalia) s-a descoperit o bazilică paleocreștină de tip sirian; la Dinogeția (Sarvan) s-a descoperit o bazilică din secolele IV-V; la Beroe (Piatra Frecăței, județul Tulcea) s-a descoperit o bazilică din timpul lui Constantin cel Mare, cea mai veche din Europa sud-estică; la Axiopolis (Hinog, lângă Cernavodă) s-au descoperit două bazilici, una din ele era episcopală; la Troesmis (Iglita Turcoaia) și la Capul Dolojman s-au descoperit câte trei bazilici; la Ulmetum (Pantelimon), o bazilică; la Ibida, Sacidava (Izvoarele), Carsium (Hârșova), Bazilica de la Ibida datează din secolul al VI-lea fiind singura bazilică din Dobrogea cu trei abside la răsărit. Cea de la Izvoarele datează tot din secolele V-VI, fiind una din cele mai mari bazilici din Dobrogea.  

§ 2.1.5. Monahismul între secolele IX-XIII

Monahismul în secolele IX-XIII se dezvoltă foarte mult. „Avem știri despre intensificarea vieții bisericești organizate, în care apar preoți, călugări, egumeni și episcopi.“ “Unul dintre cele mai vechi așezăminte mănăstirești de pe teritoriul patriei noastre este cel descoperit în cariera de piatră de la Basarabi (județul Constanța). Este un adevărat “complex mănăstiresc”, datând de la sfârșitul secolului al IX-lea, fiind în plină activitate chiar peste o sută de ani, este format din biserici și paraclise, cunoscute până în prezent în număr de șase. Unii cercetători afirmă că biserica de la Basarabi datează din secolul IV.” Pe peretele din dreapta locașului, în partea stângă a intrării, este notat anul 982, indicând data fondării bisericii.“

Altă mănăstire este Bisericuța Sarvan. “Aici s-au descoperit ruinele unei bisericuțe de proporții mici, datând din secolele XI-XII în jurul căreia a fost un cimitir și o serie de locuințe, care au fost chiliile calugărilor.”

În județul Caraș-Severin, comuna Pescari, localitatea Peșterile Mici s-a descoperit o cruce si o pentagramă bizantină, ce datează din secolul X. Cercetătoarea Maria Comșa crede că aici a locuit un “călugăr schivnic”.

În Transilvania s-a descoperit o mănăstire la Dabaca, județul Cluj datând din secolul IX. “S-au descoperit temeliile a șase biserici, uneori suprapuse. Cele mai vechi datează din secolul al X-lea.” La Dabaca a existat și o episcopie.

La Biharea, lângă Oradea a existat un episcop și mai târziu o episcopie latină. “Canonicul maghiar Ganoczy Antal din Oradea scria în 1775 că prin mutarea episcopiei latine de la Biharea la Oradea, episcopul ortodox român a trebuit să părăsească orașul.” Din moment ce exista la această dată episcopi ortodocși, trebuie să existe și reședințe ale lor, și acestea nu pot fi decât mănăstiri .

Și la Alba Iulia a existat un episcop și o mănăstire care datează din secolele IX-X peste care a fost construită o catedrală catolică în secolele XII-XIII.

“Episcopiile catolice de la Alba Iulia și Oradea au luat naștere pe locul unor vechi episcopii românești.” Monahismul s-a extins în nordul Dunării, în Codrii Vlăsiei, în Carpați, în Moldova și în podișul Transilvaniei, ajungând prin secolele X-XI în toate zonele țării. După anul 1054 datorită despărțirii celor două biserici, numărul călugărilor și episcopilor misionari era și mai mare în Moldova și Transilvania, pentru a contracara prozelitismul Bisericii Catolice. “În Transilvania monahismul a pătruns atât prin Banat cât și din Țara Românească și Moldova, prin călugări misionari trimiși de Patriarhia de la Constantinopol.”

În Arad s-au descoperit mănăstiri și ruine ale mănăstirilor Chelmac, Kenz, Mocrea, Taut din secolul al X-lea, Rohoncza, Soimos datând din secolele XI și Bizere, Geled, Huduș, mănăstirea de la Lipova, Bulci și Hodoș-Bodrog din secolul al XII-lea. “Mănăstirea Hodoș-Bodrog datează mai precis din anul 1177 când a fost atestată documentar sub denumirea de Hodust.”

În secolul al XII-lea, în Hunedoara au fost ctitorite mănăstirile Densus, Gura Sadu și mănăstirea din Strei. “Nu se știe cu exactitate dacă acestea erau mănăstiri  unii autori cercetători afirmă că aceste clădiri sunt de fapt biserici.”

În Bihor s-au descoperit fundațiile unei mănăstiri-biserică cu chilii, mănăstirea Voivozi, din secolele XIII-XIV. A fost mănăstire de maici în comuna Popești.

La Alba Iulia, mănăstirea Râmeț datează din secolul al XIII-lea, fiind ctitoria călugărilor Ghenadie și Romulus. Hramul mănăstirii este “Izvorul Tămăduirii”, “Nașterea Maicii Domnului” și “Sfântul Nicolae”. “Biserica mănăstirii Râmeț păstra fragmentar, mai multe straturi de pictură. Cea mai veche datează de la începutul secolului al XIV-lea. Pe un al doilea strat de pictură se găsește și o inscripție în care sunt consemnate numele meșterului Mihu de la Crișul Alb, un autohton, al arhiepiscopului Ghelasie precum și anul 1377.”

În Brașov, mănăstirea Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului a fost construită din lemn în secolele XIII-XIV; Vlad Călugărul, Petru Cercel și Aron Vodă au reînnoit mănăstirea în secolele XV-XVI.

În Banat apar primele sihăstrii mai ales în munții Banatului începând din secolul VII. În secolele IX-XII numărul sihăstriilor autohtone din Banat s-a înmulțit, fiind în legături strânse cu cele din Serbia și mai ales din Athos.

Prima mănăstire de pe teritoriul românesc menționată documentar este mănăstirea de la Morisena (Cenadul de azi) în județul Timiș ctitorită de Ohtum, urmașul lui Glad, în secolul al XII-lea. “Fiind o mănăstire impunătoare, episcopul Gerardus de Sagredo a strămutat pe călugării ortodocși, stabilindu-se aici, unde locuiește mai mulți ani până ce și-a construit o nouă reședință. Călugării ortodocși și-au construit o nouă mănăstire, zidită între anii 1030-1031 la Oroslanos.”

În județul Timiș – Torontal în comuna Cebza călugării și-au zidit o biserică numită Mănăstire. Tot în Timiș-Torontal este amintită în Chelmac o mănăstire “a fost odinioară și o mănăstire, ale cărei ruine se văd încă”. Astăzi aparține de județul Arad. În Timiș-Torontal a existat cândva o mănăstire în comuna Mănăstire. În apropiere a fost mănăstirea de ordin bazilic ce s-a zidit de despotul George Brâncovici și a fost una din “cele mai frumoase și scumpe împodobite mănăstiri.”

În localitatea Bulci din județul Caraș-Severin au existat prin secolul XII o mănăstire cu biserică și călugări. “Este curios că biserica a fost zidită în stil românesc, deși se susține că ar fi maghiară”. Localitatea a fost proprietatea mănăstirii. A fost arsă de către turci. Biserica a fost ridicată și administrată de către franciscanii de ordin capistran. Mănăstirea nu a mai fost reconstruită.

“Mănăstirea Sumi a fost menționată într-un document din anul 1270, cunoscută astăzi sub numele de mănăstirea Săracă. Este localizată în Timiș, comuna Gătaia, satul Șemlacu Mic.” “În 1270-1271 desfășura o intensă activitate, ani în care catolicismul încerca să-i zădărnicească activitatea” așa cum a procedat la Cenad, Caransebeș, Orșova. După unele atestări în vechime, deci și în timpul dominației turcești, satul Șemlacul Mic s-a numit Mănăstire. Vechimea actualei mănăstiri este din secolul XVI-XVII. In 1730 a fost restaurată.

“În sudul Banatului au fost construite mănăstirile din secolele XII-XIII: Srediștea Mică (astăzi în Iugoslavia), Varadia (refăcută în secolul XVIII în urma distrugerii de către turci) și Mesici, zidită în secolul al XIII-lea de un călugăr venit din mănăstirea Hilandar. A fost refăcută de despotul Brâncovici la sfârșitul secolului XV.”

Alte mănăstiri din Banat au fost: mănăstirea Margina: “S-a găsit și publicat sigiliul comunei Margina, în care mănăstirea apare ca o construcție monumentală, cu două turnuri”. Mănăstirea de la Mănăștur din secolul XIII. “Un istoric considera mănăstirea care nu apare în nici un document, ca foarte veche și mai puțin importantă distrusă de tătari în invazia din 1241. Mănăstirea de la Ilidia care datează din secolul al XIII-lea; alte mănăstiri au fost distinse ca: mănăstirea din Moceris Almaj, mănăstirea din Sasca Montană de lângă Oravița, mănăstirea din Bocșa Montană.”

În județul Sălaj, s-a descoperit mănăstirea Meseseni care a fost atestată documentar în anul 1165, apoi în 1281.

În județul Sălaj s-au descoperit bisericuțe rupestre și chilii în Brebi, Creaca, Jac, Moigrad.

Viața monahală a pătruns în Maramureș pe la sfârșitul secolului XIII direct din Athos și Bizanț. Cea mai veche mănăstire atestată documentar este mănăstirea Peri din secolul XIII și fondată de către Sas Vodă.

În Țara Românească s-au descoperit schituri și bisericuțe din primele secole creștine, în perioada medievală fiind atestate documentar ca schituri cu viețuitori și proprietăți. În munții Buzăului s-au întemeiat în comuna Colți, bisericuțe, în comuna Bozioru-Fundătura, , Agatonul Vechi și Agatonul Nou, chilia lui Dionisie Torcătorul, peștera lui Iosif.

La Cetățeni, unde a fost pentru un timp reședința voievodului Seneslau, s-a descoperit un mare centru bisericesc. A mai fost numită și biserica lui Negru Vodă situată lângă Câmpulung. Ea datează din secolul al XIII-lea. S-au mai descoperit alte două biserici lângă biserica de la Cetățeni.

Pe locul bisericii de la mănăstirea Curtea de Argeș s-au descoperit ruinele unei biserici care a datat din secolul al XIII-lea. “Urme asemănătoare de ruine, datând din secolul al XIII-lea s-au descoperit sub ruinele curții domnești și sub biserica voievodală de la Curtea de Argeș, precum și sub biserica mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung”. Tradiția afirmă că a existat înaintea Curții de Argeș o mănăstire de lemn întemeiată de “Negru Vodă” adică de Basarab Întemeietorul. O altă mănăstire a existat pe locul Episcopiei de Râmnic.

“Un hrisov slavon inedit de la Alexandru Aldea, din 15 Martie 1433 descoperit în mănăstirea Simonpetra de la Athos, cuprinde știrea prețioasă că a fost dat mănăstirii Bolintin din dorința de a urma “pe strămoșul său Basarab și pe tatăl său Mircea”. Aceasta înseamnă că mănăstirea respectivă există încă din timpul lui Basarab I, fiind, poate, chiar ctitoria lui. Datorită acestei descoperiri, Bolintinul este, după cunoștințele noastre, cea mai veche mănăstire atestată documentar în Țara Românească. Un logofăt al lui Mircea cel Bătrân, Filos, călugărit sub numele Filotei, se pare că a refăcut o mănăstire, în pădurea cea mare, la Bolintin.”

“Alte mănăstiri din secolul al XIII-lea sunt: Arnota; Crascioase, lângă Oltenița; Drăgănești, lângă Roșiorii de Vede; Bălteni în Codrul Vlăsiei. Toate aceste mănăstiri sunt atribuite de către tradiția orală lui Negru Vodă.”

Sihăstria Snagov a fost întemeiată de către călugării bizantini refugiați după întemeierea Imperiului Latin de Răsărit. Sihăstria Snagov este cea mai veche comunitate isihastă (curent mistic din sec. XIII, cu centrul pe Muntele Athos, potrivit căruia țelul vieții spirituale este să unească mintea cu inima, „Lăcașul lui Dumnezeu”, unire care se realizează „coborând”, prin intermediul respirației, mintea în inimă) cunoscută în partea de nord a Codrilor Vlăsiei. “Pe la jumătatea secolului XIV, sihăstria Snagov era cea mai renumită așezare monahală din Codrii Vlăsiei. Acest fapt îl îndeamnă pe evlaviosul domn al Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) să zidească aici o nouă biserică și chilii pentru călugări și să transforme sihăstria Snagov în mănăstire voievodală.”

Viața sihăstrească din peșteri și din locurile retrase a existat pe teritoriul românesc încă din primele secole ale erei creștine. Înainte de apariția mănăstirilor propriu-zise a existat viața sihăstrească. Credincioșii au cunoscut viața mănăstirească athonită înainte de sosirea lui Nicodim în Țara Românească care este considerat organizatorul vieții mănăstirești și nu întemeietorul vieții mănăstirești. El a întemeiat mănăstirile Vodița și Tismana .

Mult timp s-a crezut că prima mănăstire zidită în Țara Românească a fost Vodița. S-a constatat că sub ctitoria lui Vlaicu Vodă și a Sfântului Nicodim se află ruinele unei mănăstiri mai vechi, descoperite de arheologul Virgil Drăghiceanu. El atribuie prima ctitorie lui Litovoi, menționat în anul 1247 de Diploma Ioaniților. “Nu se poate, de altfel, ca acest voievod care stăpânea în valea Jiului și peste munți în Hațeg, să nu fi avut pe lângă el un episcop, la fel Seneslau, în stânga Oltului, deci și mănăstiri ca reședințe episcopale. După cum Litovoi stăpânea peste ambele versante ale muntelui Retezat , la fel se crede că și Seneslau își intindea stăpânirea pe de-o parte și de alta a munților Făgăraș unde a construit curți, biserici și mănăstiri.”

Sihăstria Cotmeana se găsește în munții Făgăraș. Ea a fost întemeiată în secolul al XIII-lea de călugări veniți din Bizant și de la muntele Athos refugiați după întemeierea Imperiului Latin de Răsărit. “La sfârșitul secolului al XIII-lea sihăstria Cotmeana devine mănăstire, prima cu viață de obște din Țara Românească.”

La Nucetul din Vâlcea, actuala Cozia sau Nucetul din Dâmbovița, au fost lăcașuri anterioare, probabil din secolul al XIII-lea, legendara chilie a lui Daniil Sihastru și peștera Sfântul Nicodim sunt dovezi clare despre urmele vieții de sihăstrie a călugărilor români .

În munții Buzăului s-a întemeiat o așezare sihăstrească în apropierea satului Nucu, comuna Bozioru. Această sihăstrie datează din secolul al XIII-lea și se numește Fundătura sau Chinovia.

În nordul Olteniei, pe valea Tismanei s-a întemeiat sihăstria Tismana care a fost transformată în secolul al XIV-lea de către Nicodim de la Tismana în mănăstire.

În Moldova monahismul s-a răspândit prin secolele X-XI direct din Bizanț prin călugări și episcopi misionari dar și prin Dobrogea și munții Buzăului.

“Ținutul Neamț este considerat a fi leagănul monahismului moldovenesc. Sihăstria Neamț din secolul al XII-lea este considerată a fi cea mai veche așezare isihastă din Moldova.” În munții Tazlău-Tarcău Neamț a fost întemeiată de către calugări sihăstria de la Obârșia Tazlăului în secolele XIII-XIV care devine mănăstire cu ajutorul boierilor Toader și Lie în timpul domnitorului Alexandru cel Bun.

Subcapitol 2.2. Monahismul în Țările Române

§ 2.2.1. Relațiile Țărilor Române cu alte centre monahale

Legăturile Țărilor Române cu Patriarhia de la Constantinopol

În Transilvania, relația dintre credincioși și Patriarhie a fost de o însemnătate minoră. În schimb în Țara Românească și Moldova relațiile s-au întărit mai ales după întemeierea statelor independente. Patriarhia din Constantinopol numea mitropoliți greci în Moldova și Țara Românească. La rugămințile repetate ale domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, patriarhul ecumenic Calist a recunoscut strămutarea lui Iachint din Vicina ca mitropolit al Ungro-Vlahiei. El a păstrat legatura cu Patriarhia în tot cursul păstoririi sale. Urmașul său Hariton, ca și titularii scaunului de Severin, Antim Critopol devenit apoi mitropolit al Ungro-Vlahiei și Atanasie, au fost numiți de Patriarhie fiind membri al Sinodului Patriarhal din Constantinopol. “Legăturile cu Patriarhia au slăbit în urma Sinodului de unire de la Florența în 1439, la care Țara Românească nu și-a trimis nici un reprezentant.”

Relațiile Patriarhiei cu Moldova au început să se deterioreze datorită impunerii de către Patriarhie a mitropoliților greci, mitropolitul Poleanina în 1416 numit și Macarie, Damian, în 1437 și Ioachim de Agatopolis în 1447.

Legăturile dintre Țara Românească și Moldova cu Patriarhia s-au întrerupt după 1453 când a căzut Constantinopolul sub turci și au fost reluate în secolul XVI dar Patriarhia nu s-a mai amestecat în problemele interne ale românilor.

§ 2.2.2. Relațiile Țărilor Române cu Muntele Athos

Legăturile cu Athosul au început încă din secolul X-XI prin “păstorii vlahi” care mergeau cu turmele până în Peninsula Calcidică, apoi deveneau calugări la Athos.

Muntele Athos a devenit cel mai important centru cultural, artistic și duhovnicesc din Răsărit. Aici au trăit monahi de neamuri diferite.

“Izvoarele istorice arată că românii au avut legături cu Muntele Athos încă din perioada înființării primelor mănăstiri de aici. Actele mănăstirii Zografu aminteau în 1142 nume ca Ioan Vlahul, Ștefan Mavrovlahul și Evdochia. Iar o istorie a mănăstirii Esfigmenu arată că între primii ei sihaștri erau greci, sârbi, ruși dar și vlahi.”

În secolul XIV s-au găsit și mai multe documente despre prezența românilor la Athos și despre contribuțiile de susținere a mănăstirilor (de la Athos). În această perioadă relațiile cu Athosul s-au întărit foarte mult. Cu ajutorul românesc s-au zidit și refăcut biserici și mănăstiri; s-au făcut daruri de bani, manuscrise, icoane în aur și argint, epitafe. În secolul al XVI-lea când s-au dăruit mănăstiri românești, mănăstirilor de la Athos, acestea din urmă au primit de la domnitorii români și pământuri, vii, mori, bălți de pești și alte bunuri. Larga dărnicie românească a fost recunoscută de toți istoricii greci și slavi, ca și de cercetătorii apuseni, încât episcopul rus Porfirie Uspenski, în cartea sa Istoria Athosului (Moscova 1845), mărturisea deschis că “niciun popor ortodox n-a făcut atâta bine pentru Athos cât au facut românii.” 

Legăturile și mai strânse ale românilor cu Athosul au început în a doua jumătate a secolului al XIV-lea sub domnitorul Nicolae Alexandru Basarab și a lui Vlaicu Vodă care au ajutat la refacerea din temelie a mănăstirii Cutlumus. Ea a devenit Marea Lavră a Țării Românești și a primit multe donații de la Mircea cel Bătrân care a refăcut-o. Laiota Basarab a întărit sate pe care le scutea de impozite, donațiile au fost confirmate și de Vlad Călugărul iar Radu cel Mare a dăruit Marii Lavre satul Dănești și donații anuale începând și refacerea mănăstirii.

În secolul XV mănăstirile de la Athos au fost ajutate de către domnitorii români. Alexandru Aldea Vodă, făcea donații anuale de aspri (monedă turcească de argint, cu circulație în Țările Române între sec. XV-XIX) mănăstirii Zografu, aceste donații fiind reînnoite de Radu cel Mare. Vlad Țepeș făcea donații mănăstirii Filoteu, aceste donații fiind înnoite de Vlad Călugărul, care împreună cu fiul său Radu cel Mare este considerat printre cei mai importanți fondatori ai Athosului. Vlad Călugărul a făcut donații mănăstirii Pantelimon sau Rusicom, mănăstirii sârbești Hilandar, mănăstirii Dohiariu, mănăstirii Filoteu și schitului Sfântul Ilie, donații întărite și de Radu cel Mare.

Ajutoarele din Moldova către Muntele Athos se presupune că au început încă din secolul XIV, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun și au continuat în secolul următor cu donații către mănăstirea Zografu din partea lui Ilașcu, fiul lui Alexandru cel Bun și din partea lui Ștefan cel Mare care a renovat întreaga mănăstire construind și un spital.

Donațiile lui Ștefan Vodă către această mănăstire au fost atât de însemnate, încât monahii de aici îl socoteau drept fondatorul ei. El însuși amintea, în unul din actele sale de donație, de “bolnița (spital) din Sfânta noastră mănăstire Zograf, pe care cu voia lui Dumnezeu, noi înșine am întărit-o”. 

Ștefan cel Mare a ajutat și mănăstirile Sfântul Pavel și Vatopedi. Mănăstirea Grigoriu care a fost reconstruită din temelii.  La baza turnului zidit de el, se găsea o inscripție slavonă cu următorul cuprins: “Binecredinciosul domn Io Ștefan Voievod am făcut aceasta ,1502.”

 Nicolae Iorga relatează că Neagoe Basarab a făcut ziduri de întărire mănăstirii Pantrocratorul; mănăstirii Xeropotam i-a făcut trapezărie și pivniță; mănăstirea Sfântul Petru a primit un turn de strajă. La mănăstirea Xenof, la mănăstirile Chilandriu și Sfântul Gheorghe al Arbanașilor, el se înscrie între ctitori.   

Nu numai Athosul a beneficiat de ajutoare din partea românilor ci și românii au beneficiat de spiritualitate prin manuscrise și prin călugării veniți de la Athos, prin învățături isihastre și prin reguli de viețuire monahală.

Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai s-a bucurat și ea de donații din partea domnitorilor români printe care și Radu cel Mare care făcea donații de aspri iar Neagoe Basarab dădea podoabe de biserică și “meteric”.  

Călugării români de la Athos și din Ierusalim se întorceau în țară cu tradiții și reguli pe care încercau să le adapteze și să le aplice în mănăstirile românești. În Valea Iordanului s-a format o sihăstrie românească. Călugarul Iosif se întoarce în Moldova și întemeiază pe Muntele Bisericani prima sihăstrie achimită din ținutul românesc. Unii călugări trăiau pe Muntele Măslinilor de unde revin în Țara Românească și întemeiază Sihăstria Muntele Măslinilor. Alții care trăiau în preajma mormântului lui Isus, pe Muntele Sionului, au întemeiat în țara Sihăstria Golgota. Călugării români se aflau și pe Muntele Sinai, întemeind Sihăstria Sinaiților pe muntele Bucegi.

§ 2.2.3. Relațiile Țărilor Române cu Bisericile Slave

Nicodim de la Tismana, reorganizatorul vieții mănăstirești din Țara Românească a venit aici din Serbia. Domnitorul Radu I căsătorit cu fiica cneazului sârb Lazăr, a dăruit mănăstirea Vodița și Tismana, zece sate în Serbia și alte daruri. Fiul său Ștefan Lazarevici reînnoiește donațiile printr-un hrisov în 1406. “Către sfârșitul secolului XV , Vlad Vodă Călugărul făcea donație mănăstirii Pcinja din Macedonia sârbească și mănăstirii Hilandar de la Athos.” În Moldova (Ștefan cel Mare) , mitropolitul Teoctist I a fost hirotonit de către patriarhul Nicodim al Ipekului în 1453. Ștefan cel Mare a sprijinit Biserica Sârbă care era sub stăpânire otomană. La mănăstirea Hopovo s-a găsit o Pravilă a lui Matei Vlastares, copiată de gramaticul Damian, “din porunca și fapta binecredinciosului și de Hristos iubitorului domn Ștefan Voievod … în Iași, în anul 7003 ( 1495 ). “Un Tetraevanghel moldovenesc din 1504 se află la Muzeul de Stat din Cetinje. Domnitorul moldovean apare și în pomelnicul mănăstirii Crusedol.”

Mitropolitul Daniil al Vidinului din Bulgaria s-a refugiat în Țara Românească din cauza ocupării orașului de către unguri, în timpul domnitorului Ladislav I ( 1370 ).

Mitropolitul Antim Critopol a corespondat cu Eftimie , patriarhul Târnovei ( 1375-1393 ). El cerea lămuriri în privința unor probleme dogmatice iar în scrisoarea de răspuns acesta îi relata despre erezia bogomilă și despre primejdia otomană.

Se cunosc alte două scrisori adresate de patriarhul Eftimie lui Nicodim de la Tismana, ca răspuns la câteva întrebări dogmatice.

“După ocuparea țaratelor bulgare de la Târnovo și Vidin (1393-1396) de turci, au trecut în nordul Dunării cărturari, călugări și preoți bulgari, care au adus cu ei manuscrise slavone și lucrări ale mitropolitului Eftimie.”

Ștefan cel Mare a făcut donații importante mănăstirii bulgare Zografu de la Athos și mulți călugări aveu legături cu mănăstirea Rila din Bulgaria care era centrul monahal cel mai important din țară. Aici ei copiau manuscrise.

În ceea ce privește relația Moldovei cu Rusia s-a realizat în timpul lui Ștefan cel Mare care și-a luat de soție pe rusoaica Evdokia. 

§ 2.2.4. Nicodim de la Tismana

Reorganizarea vieții mănăstirești din Țara Românească

Nicodim de la Tismana a fost organizatorul vieții călugărești athonite din Țara Românească. El s-a născut în anul 1320 în Prilep, Serbia și a fost din neam macedo-român. Nicodim a fost înrudit și cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești.

“Cuviosul Nicodim a simțit încă din fragedă tinerețe chemarea spre o viață duhovnicească. Luând legătura cu monahii de la muntele Athos a plecat cu aceștia în taină, lăsând bogățiile și măririle ce-l așteptau, ca să se înalțe întru smerenie, prin pustnicești nevoințe, spre totala slujire a lui Hristos“.

    S-a călugărit la Muntele Athos stabilindu-se la mănăstirea Hilandar. “Ca egumen al Marii Lavre Hilandar, Nicodim a adunat în obștea sa până la o sută de călugări athoniți, greci, macedoneni, români și bulgari, deprinzându-i pe toți frica de Dumnezeu și hrănindu-i cu învățăturile Sfintei Scripturi.”  El și-a însușit o profundă cultură teologică și a învățat limbile greac și slavonă. De aici a revenit în sudul Dunării, în regiunea Cladovei, în locul Saina. În acest loc a ridicat o biserică și a organizat o comunitate de călugări. Tradiția populară sârbească îi atribuie și întemeierea mănăstirilor Vratna și Mănăstirița, în regiunea Craina.

Istoricul Mircea Păcurariu spune că ocuparea Vidinului de către regele Ludovic cel Mare al Ungariei (1342-1382) l-a determinat pe Nicodim să vină în Țara Românească, unde organizează comunitatea monahală de la mănăstirea Vodița cu ajutorul călugărilor și a domnitorului Vladislav Vlaicu Voda (1364-1377). Mănăstirea Vodița a fost ridicată pe locul unei mănăstiri mai vechi și a fost sfințită de către Nicodim în 1372.

În anul 1372 Vlaicu Vodă a dat un hrisov Vodiței prin care s-a rânduit ca după moartea lui Nicodim “să nu aibă voie nici un domn să așeze în locul acela pe cârmuitor, nici arhiereu, nici altul nimeni, ci precum spune chiar Nicodim și cum va orândui, așa să ție călugării cei de acolo și singuri să-și puie cârmuitor.” Prin aceste prevederi, mănăstirea Vodița devenea o samovlastie, adică o ctitorie de sine stătătoare, scoasă de sub orice autoritate din afară, încât se conducea numai prin propriul ei sobor, practică folosită și la Athos, de unde Sfântul Nicodim a adus-o în Țara Românească. 

Nicodim a format o comunitate de zeci de călugări, ajutând la continuarea isihasmului Tismana și stabilind conducerea mănăstirii după modelul de la Muntele Athos. Apoi a întemeiat vestita școală de caligrafi și copiști de cărți bisericești renumită în peninsula Balcanică.

Mănăstirea Tismana, la fel ca și mănăstirea Vodița a avut parte de o viață monahală independentă, samovlasnică.

În afară de Vodița și Tismana, mai multe așezăminte monahale românești revendică pe Nicodim drept ctitor al lor cum sunt : Gura Motrului, Vișina, Prisop.  Tradiția mai atribuie lui Nicodim și ridicarea primelor așezăminte mănăstirești de la Topolnița, Cosustea, Crivelnic. S-a mai afirmat de asemenea ca primele mănăstiri din Moldova între care și Neamțul ar fi ctitorite de ucenicii săi.

Activitatea de cărturar a lui Nicodim

Nicodim și-a însușit o vastă cultură teologică și o cunoaștere temeinică și profundă a Sfintelor Scripturi. S-au păstrat două scrisori ale patriarhului Eftimie adresate lui Nicodim. “ În prima scrisoare patriarhul răspundea la șase întrebări de dogmatică iar în scrisoarea a doua era un răspuns cu privire la curăția morală.”

“De la Cuviosul Nicodim a rămas vestitul Tetravanghel, capodoperă de caligrafie, copiat în anul 1404-1405, în limba slavă bisericească de redacție sârbă, fiind primul manuscris cu data sigură executat pe teritoriul patriei noastre. Pe una din file se află vestita însemnare : “Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească, în anul al șaselea al prigonirii lui, iar de la începutul firii socotim 6913.” Nu se știe exact care este sensul exact al cuvântului “prigonire”. Unii cercetători au afirmat că Nicodim a intrat în conflict cu Mircea cel Bătrân sau cu mitropolitul Atanasie de Severin. Tit Simedrea a înțeles prin “prigonire” retragerea sa într-o “sihăstrie.” 

Către sfârșitul vieții, Nicodim și-a petrecut ultimii ani retrăgându-se în peștera care se afla deasupra mănăstirii. “Duminica cobora în mănăstire, savârșea Liturghia, vindeca pe bolnavi, mânca la trapeză ( sală de mese într-o mănăstire ) cu părinții, mângâia pe toți cu cuvinte de folos și iar se urca în peșteră.” 

A încetat din viață la 26 noiembrie 1406 și a fost înmormântat la Tismana.

Capitolul 3. Mănăstirile din Țările Române în secolele XIV-XVI

Subcapitol 3.1. Mănăstirile din Țara Românească

§ 3.1.1. Mănăstirile din secolul al XIV-lea

Între anii 1346-1371 s-a făcut simțită în Țara Românească influența isihasmului athonit și sinait al lui Grigore Sinaitul. În această perioadă, pe locul vechilor sihăstrii sunt întemeiate mănăstiri noi într-un număr tot mai mare.

Una din cele mai importante mănăstiri din Țara Românească este mănăstirea Cozia. Ea a fost construită între anii 1387-1388 și este ctitoria lui Mircea cel Bătrân. La început a fost doar o sihăstrie și se numea Nucet. “Această sihăstrie primește unele donații de la Vladislav I (1346-1377), Radu (1377-1383), văzând că mănăstirea Nucet este unică, iar numărul călugărilor și al sihăstriilor din ce în ce mai mare, a început zidirea din temelie a unei noi mănăstiri pe malul drept al Oltului. Fiii săi Dan I (1383-1386) și mai ales Mircea cel Bătrân (1386-1418), au terminat biserica și chiliile și au strămutat călugării în noua ctitorie voievodală, cunoscută de atunci sub numele de Mănăstirea Cozia”. Clădirea mănăstirii este și necropola lui Mircea cel Bătrân și a familiei sale.

Constantin Giurescu consideră că primul lăcaș de la Cozia datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, iar mănăstirea de astăzi are în adevăr ca prim ctitor pe Mircea Voievod care a ridicat-o “din temelie“.

Primul document cu privire la mănăstire datează din anul 1388. Din acest document rezultă că domnitorul Mircea cel Bătrân era ctitorul. El dăruia mănăstirii satele Orlești, Cricov, o moară la Pitești și un obroc anual de la curtea domnească. Domnitorul îi dăruia și câteva moșii. Mircea Păcurariu relatează că mănăstirea Cotmeana era supusă Coziei iar cele două mănăstiri aveau o singură conducere. Mănăstirea avea rânduiala samovlastiri (ctitorie de sine stătătoare). În al doilea document din aceeași dată, domnitorul Mircea dăruia mănăstirii satele: Călimănești, Seaca, Hinătești, Jiblea și alte zece sate.

Mănăstirea Cotmeana a fost construită pe locul unei sihăstrii din secolul al XIII-lea. În județul Argeș la sfârșitul secolului al XIII-lea a fost construită mănăstirea și biserica din piatră în locul celei din lemn. Ctitorul ei este Vladislav Voievod urmat de Radu I (1377-1384) care înnoiește biserica mănăstirii. S-au făcut restaurări în 1711, 1875, 1924, 1959, 1972.

Mănăstirea Snagov, zidită pe insula lacului Snagov din Codrul Vlăsiei, județul Ilfov. Mircea cel Bătrân o numea “mănăstirea domniei mele”. A fost la început o sihăstrie întemeiată în secolul al XIII-lea iar în timpul domniei lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) este zidită o biserică nouă și chilii. El transformă sihăstria în mănăstire voievodală. Domnitori ca Vlad Țepeș, Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu au adăugat și alte înnoiri mănăstirii. Biserica actuală a fost construită de Neagoe Basarab între 1517-1521. Petru cel Tânăr a pictat mănăstirea.

“Potrivit tradiției un ucenic al Sfântului Nicodim, cu numele Dionisie, a ridicat mănăstirea Vișina, tot sub domnitorul Mircea cel Bătrân, fiind situată la ieșirea Jiului din defileul Bumbești-Livezeni“ . Astăzi se mai văd doar ruinele.

Schitul Brădeț din judetul Argeș a fost ctitorit tot de Mircea cel Bătrân pe locul unui schit mai vechi.

Mănăstirea Dealu a fost ctitorită de Mircea cel Bătrân dar apare în documente doar în timpul domniei lui Alexandru I Aldea (1431). Biserica a fost construită de Radu cel Mare între 1499-1501 și a fost terminată de Vlăduț Voievod (1510-1512). Alexandru Aldea i-a dăruit satele Alexeni și Răzvad. “În interiorul bisericii se afla una din cele mai mari necropole domnești, începând cu anul 1508, când a fost înhumat ctitorul Radu cel Mare și până în 1608, anul înhumării lui Mihai Movila; în total sunt șase morminte voievodale.

În 1603 a fost adusă aici racla cu capul lui Mihai Viteazul”.   

Mănăstirea Glavacioc se găsește în satul Glavacioc, comuna Ștefan cel Mare din județul Argeș. Mănăstirea datează din timpul lui Mircea cel Bătrân. Vlad Călugărul a folosit-o ca reședință domnească după ce a refăcut-o între anii 1482-1485. Mircea cel Bătrân i-a dat satele Călugăreni de pe Neajlov și Călugăreni din Teleorman. Vlad Dracul i-a dăruit în 1441 alte două sate.

Mănăstirea Jitianu se găsește în satul Brăniște, comuna Podari, județul Dolj. Prima biserică a fost zidită de Mircea cel Bătrân. În secolul al XVI-lea boierul Bengescu ridică o altă biserică. Biserica actuală a fost construită de vistiernicul Ghinea Brătășanu și vistiernicul Udriște.

Mănăstirea Robaia din județul Argeș, comuna Musătești a fost atestată documentar din secolul al XIV-lea. “Construită la început din lemn, de banul Armaga, mănăstirea a fost refăcută din piatră de Sava Sovarul între anii 1642-1644”.

Mănăstirea Topolnița se găsește în comuna Izvoru Bărzii din județul Mehedinți. După tradiție, prima biserică a fost ctitorită de Nicodim de la Tismana în secolul al XIV-lea. Pictura este în frescă, în stil bizantin. Biserica actuală a fost ridicată în 1646 de Lupu Buliga.

Mănăstirea Govora din satul Govora, județul Vâlcea a fost construită în secolele XIV-XV în parte de Vlad Dracul; a fost pustiită, apoi refăcută de Vlad Călugarul și Radu cel Mare între 1492-1496. Mănăstirea a fost reparată în întregime de Matei Basarab.

Schitul Jgheaburi din Râmnicul Vâlcea, județul Vrancea a fost ctitoria lui Radu Negru Voievod în 1310; a fost refăcut de Matei Basarab la 1640 și rectitorit de ieromonahii Timotei și Daniil. Mănăstirea Gura Motrului din județul Mehedinți a fost ctitorită (dupa tradiție) de logofătul lui Neagoe Basarab în 1512-1521. După tradiție mănăstirea s-a ridicat pe locul unui schit de către Nicodim de la Tismana .

Mănăstirea Vodița este ctitoria lui Nicodim de la Tismana. Ea a fost sfințită în anul 1370. Cu acest prilej, voievodul Vladislav emite un hrisov prin care arată cum s-a zidit mănăstirea, cu ce a înzestrat-o și ce scutiri i-a acordat Nicodim, a pus la temelia obștei de aici pravilă monahală athonită.

“Autodespotia ( autodespotia echivala cu un privilegiu de exempțiune totală de orice jurisdicție a unei autorități, fie ea laică sau ecleziastică, chiar și de cea a patriarhului ) Vodiței a fost desigur un privilegiu, dar nu fiindcă era unica mănăstire din țară, ci tocmai pentru a o deosebi de altele care se vor fi condus dupa regula comună”. Ultima menționare documentară a Vodiței apare în hrisovul din 10 iulie 1464, prin care voievodul Radu cel Frumos întărește și înnoiește toate proprietățile, scutirile și privilegiile acestei mănăstiri.  

A doua mănăstire renumită este Tismana. Tradiția, menționează ca prim ctitor pe Vladislav Vodă. În timpul și cu ajutorul material al lui Vladislav, Sfântul Nicodim a ridicat o biserică modestă de lemn de tisă, care a fost înlocuită, sub Radu Vodă, cu o biserică de zid, mai mare și mai încăpătoare.

Nicodim apare ca un mare și priceput organizator al monahismului român. Cu sprijinul material al voievozilor, el zidește următoarele mănăstiri: Vodița, Tismana, Gura Motrului, Topolnița, Cosustea, Ilovat și Prislop.

Sihăstria lui Agaton, Sihăstria Alunișul, Peștera lui Dionisie Schimonahul, Peștera lui Iosif, Chilia din Peștera Găurită sunt sihăstrii aflate în munții Buzăului locuite și de călugări. Alte sihăstrii din Prahova : Sihăstria Călugăreni și sihăstria Mărgineni, cea mai veche așezare isihastă de pe Valea Prahovei; sihăstria Schimbarea la Față este considerată printre cele mai vechi sihăstrii din pădurile Dâmboviței și ia ființă la sfârșitul secolului XIII și începutul secolului XIV. În munții Făgăraș ia ființă sihăstria Tutana, a doua așezare isihastă importantă de pe valea Argeșului; în timpul domniei lui Vlaicu Vodă (1377) sihăstria Tutana este transformată în mănăstire. Sihăstria Bistrița era cea mai veche din județul Vâlcea, după Nucet și Cozia. Sihăstria devine mănăstire în secolul XV.

§ 3.1.2. Mănăstirile din secolul al XV-lea

În secolul al XV-lea, în Țara Românească procesul de transformare a sihăstriilor în mănăstiri stagnează în favoarea sihăstriilor idioritmice (organizare monahală în care călugarii duc o viață liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii (case, grădini etc.), așezate în preajma bisericii mănăstirii, dar în afară de incintă) care se înmulțesc.

Istoricul Mircea Păcuriariu relatează că mănăstirea Cozia a fost ctitorită de Mircea cel Bătrân, care i-a făcut donații de mori, sate, scutiri de impozite. Fiul lui, Mihail I a întărit toate donațiile mănăstirii Cozia și Cotmeana. Și ceilalți domnitori au întărit donațiile.

Mănăstirea Snagov a primit donații de la Mircea cel Bătrân, tradiția atribuie o biserică la Snagov lui Vlad Țepeș construită în secolul al XV-lea. Tot după tradiție Snagovul este locul unde a fost înmormântat acest domn (1476).

Mănăstirea Dealu a fost construită de Mircea cel Bătrân, dar biserica a fost ctitorită de Radu cel Mare în secolul al XV-lea, el a ridicat și chilii iar la sfârșitul vieții a fost înmormântat aici.

Mănăstirea Glavacioc datează din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân dar apare ca atestată documentar în secolul al XV-lea când Vlad Călugărul a construit o biserică nouă. Mănăstirea Glavacioc este necropola lui Vlad Călugărul.

Mănăstirea Govora a fost construită în timpul lui Mircea Voievod, refacută în întregime de către Radu cel Mare dar documentar apare abia în secolul XV sub Vlad Călugărul.

Mănăstirea Comana a fost ctitoria lui Vlad Țepes din a doua jumătate a secolului XV. Mănăstirea se găsește în comuna Comana din judetul Giurgiu. În secolul al XVI-lea a fost reclădită de Radu Șerban.

Mănăstirea Râncaciov din comuna Călimănești, județul Argeș a fost atestată documentar în anul 1498.

Mănăstirea Tanganu a fost ctitoria lui Radu cel Frumos după cum aflăm din Letopisețul cantacuzinesc și din Istoriile domnilor Țării Românești a lui Radu Popescu.

Schitul Babele a fost ctitorit de Vald Călugărul; schitul Tutana era pomenit într-un act de la Radu cel Mare din 1 aprilie 1497; schitul Iezer din Râmnicu Vâlcea din secolul XV; schitul Sfântul Nicolae din Târgșor ctitorita de Vlad Țepeș (secolul XV) de lângă Ploiești.

Mănăstirea Ostrov situată într-o insulă a Oltului, în Călimănești a fost mănăstire de călugărițe. “Într-un document din 26 aprilie 1500, Radu cel Mare spune că sihăstria Ostrov este “de la binecinstitorii sfânt răposații domni, moșii și strămoșii noștri”, ceea ce dovedește că ea a fost înnoită și înzestrată de către primii domni ai Țării Românești : Ioan Alexandru Basarab (1310-1352), Nicolae Alexandru (1352-1364) și Mircea cel Bătrân (1386-1418)”.

Sihăstria Turnu sau Vovidenia ia ființă pe valea Oltului. Călugării de la mănăstirea Cozia s-au retras în post și rugăciune în zona Turnu, unde au viețuit în chilii pe care le-au săpat singuri în munte. Biserica au ridicat-o în secolul VI și este o copie a Coziei vechi. Sihăstria Stănișoara (Nucet) e una din cele mai alese sihăstrii, situată tot pe valea Oltului. Sihăstria Căldărușani din codrii Vlăsiei ia ființă pe insula Căldărușani, prin calugări veniți de la Snagov.

În munții Buzăului au luat ființă peșterile: “Chilia din Fundul Peșterii” și “Peștera Găurită”.

Ieromonahul ( călugăr cu funcție de preot ) Dorotei a ridicat la Râmnic mănăstirea Licura în timpul domniei lui Vlad Dracul. “În această mănăstire se respectă principiul samovlastiei.”

Mănăstirea Nucet a fost ctitorită de pârcălabul Gherghina, cumnatul lui Vlad Călugărul, și soția sa Neagra, în anul 1501. Mănăstirea este localizată în comuna Nucet din județul Dâmbovița.

La sfârșitul secolului al XV-lea a fost construită mănăstirea Bistrița din Vâlcea de către boierii Craiovești: Barbu, Pârvu, Danciu și Radu. “Această ctitorie a fost dărâmată de Mircea cel Rău, la 1509; a fost iarăși reclădită și zugrăvită în timpul lui Neagoe Basarab, între anii 1515-1519, de boierii Craiovești și de meșterii zugravi Dobromir, Dumitru și Chirtop. În anul 1684 Constantin Brâncoveanu o repictează”. Vlad Călugărul i-a dăruit 7 sate.

Schitul Sihastru din județul Vrancea a fost ctitorit de hatmanul ( boier de divan în Moldova, care era însărcinat de domn cu comanda întregii oștiri) Șendrea în anul 1474. Biserica a fost construită din lemn.

Au mai fost și alte sihăstrii : în zona Dâmboviței și Ialomiței sihăstria Călugăreni-Cobia întemeiată de călugării de la mănăstirea Dealu; sihăstria Sfântul Nicolae-Cobia; sihăstria Viforâta care este cea mai veche sihăstrie de călugărițe cunoscută în județul Dâmbovița, cu viață idioritmică. În secolul al XVI-lea voievodul Vlad Înnecatul transformă sihăstria în mănăstire și construiește o biserică; sihăstria Peștera Ialomicioarei și sihăstria Peștera Dâmboviței erau cele mai izolate, în adâncul munților Făgăraș. Schitul Golgota, sihăstria Corbii de Piatră, cea mai veche sihăstrie de călugărițe din Argeș. Sihăstria Nămești cu biserica săpată în piatră, schitul Sfânta Ana, județul Prahova.

§ 3.1.3. Mănăstirile din secolul al XVI-lea

Mănăstirile înființate în secolele XIV-XV au continuat să dețină un rol important în viața religioasă. În secolul al XVI-lea se întemeiază noi mănăstiri și schituri cu un avânt și mai mare. Multe din schiturile construite în secolele anterioare devin mănăstiri.

În secolul al XVI-lea, cel mai de seamă ctitor de mănăstiri a fost Neagoe Basarab. Alți ctitori au fost Radu Vodă, Vlad Vodă, Radu Vodă Paisie, Mircea Ciobanul, Petru cel Tânăr, Alexandru Mircea, Petru Vodă Cercel , Mihai Viteazul, boierii Craiovești și alții.

În lucrarea sa “Ghidul Așezămintelor Monahale Ortodoxe din România” Mihai Vlasie, susține faptul că mănăstirea Curtea de Argeș este cea mai impozantă mănăstire a epocii post-bizantine. Aici a fost biserica episcopală pe care Neagoe Basarab a reclădit-o. Sfințirea mănăstirii a avut loc în anul 1517 de către Teolipt, patriarhul ecumenic. Patriarhul ecumenic Teolipt și soborul, la dorința ctitorului au hotărât ca egumenii ei să dețină rangul de arhimandrit, cu dreptul de a purta bedernița (veșmînt bisericesc în formă de șal pe care este brodată învierea) la slujbe, cinste pe care n-au mai avut-o decât egumenii de la Tismana. Pe lângă numeroase vase și obiecte de cult, mănăstirea a fost înzestrată cu felurite bunuri de către Neagoe Basarab și doamna Despina-Milița. Radu de la Afumați s-a ocupat de zugrăvitul bisericii. Matei Basarab a făcut lucrări de reparații și a reclădit turnul clopotniței.

Neagoe Basarab a fost ctitorul multor biserici și mănăstiri. El s-a ocupat de zugrăvitul bisericilor mănăstirii Dealu, a refăcut biserica mănăstirii Snagov și pe cea de la Tismana, a zugrăvit biserica mănăstirii Glavacioc.

“Mănăstirea Viforâta de lângă Târgoviște a fost întemeiată de către domnitorul Vlad Vodă Înnecatul. Așezământul a fost restaurat de Radu Mihnea și în 1635 a fost refăcut complet de către domnitorul Matei Basarab. In 1712-1713 Maria Brâncoveanu înalță un zid înconjurator, construiește chilii noi și reface pictura.”

Schitul Valea-Argeș, mănăstirea Mislea-Prahova și bolnița mănăstirii Cozia au fost ctitorite de către Radu-Vodă Paisie (1535-1545).

Mircea Ciobanul a fost ctitorul mănăstirii Cârnul din județul Buzău. Biserica a fost refăcută de către domnitorul Matei Basarab. Tot Mircea Ciobanul a refăcut schitul Iezeru (Cheia) din județul Vâlcea și a făcut restaurări la Snagov.

Mănăstirea Golgota a fost întemeiată de către domnitorul Pătrașcu cel Bun în apropiere de Târgoviște.

Mănăstirea Plumbuita a fost construită de Petru cel Tânăr, Alexandru II Mircea și Mihnea Turcitul. Mănăstirea este localizată în București.

Mănăstirea Sfânta Troiță “din jos de București a fost ctitorită de către Alexandru Mircea. În urma incendierii ei este refacută din temelii de Radu Mihnea în secolul al XVI-lea mănăstirea a primit numele de mănăstirea Radu Vodă.”

Soția domnitorului Alexandru Mircea a ridicat mănăstirea din județul Vâlcea numită mănăstirea Slătioarele de la Ocnele Mari .

Mihnea Turcitul a refăcut mănăstirile Tutana din județul Argeș și mănăstirea Glavancioc.

Soția domnitorului Mihnea Turcitul , doamna Neagra a construit o nouă mănăstire la Aninoasa-Cislău pe locul unei mănăstiri mai vechi, făcută din lemn de înaintașii săi Vlaicu Culceru și soția sa Anca. Tradiția atribuie doamnei Neagra și mănăstirea Ciolanul din părțile Buzăului.

Domnitorul Petru Vodă Cercel a refăcut parțial mănăstirea Mislea a lui Radu Paisie.

Mănăstirea Mihai Vodă este ctitoria lui Mihai Viteazul zidită între 1589-1591.

Mănăstirea Comana a fost refacută de către domnitorul Radu Vodă Șerban (1602-1611).

“Sihăstriile din secolul XVI din Buzău sunt Găvanele în comuna Bozioru din munții Buzăului și sihăstria lui Benedict. Sihăstria Bradu din valea Sălciei. Sihăstria Cârnu (Gura Teghii) a fost construită din temelie de Mircea Ciobanul, devenind mănăstire.”

Sihăstria Motnău a fost sihăstrie de călugări până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea când devine mănăstire. Totodată se unește cu sihăstriile Agaton și Ioan Bogoslov pentru a trăi în comunitate duhovnicească având același egumen și aceeași rânduială de viață.

Sihăstria Pinul din comuna Brătești a fost sihăstrie de călugări ctitorită de boierii din Sărata. “Văzând Matei Basarab că sihăstriile din munții Buzăului sunt peste 30 la număr, afară de sihăstrii din peșteri, și că nu era acolo o mănăstire care să se ocupe de organizarea lor, în anii 1647-1648 a înnoit din temelie Sihăstria Pinul, prefăcând-o în mănăstrie de piatră, mama tuturor schitișoarelor de acolo.”

Alte sihăstrii din secolul XVI în Buzău: sihăstria Izvorani, sihăstria Rățești, schitul Sfântul Ioan Bogoslovul, schitul Cislău, schitul Sfântul Gheorghe.

Mănăstirile din Buzău din secolul al XVI-lea sunt: Izvorani ctitorită de către episcopul Luca al Buzăului între 1583-1604. A fost ctitorită de vornicul Ivanis. Mănăstirea Banu a fost construită de Andronic Cantacuzino, vistiernic, mănăstirea Valea Purcălului, mănăstirea Cornilie, mănăstirea lui Radu Postelnic – atestate documentar.

În codrii Vlăsiei a fost întemeiată mănăstirea Cernica sau Sfântul Nicolae, de către călugării veniți de la mănăstirea Tânganu. Biserica de lemn era închinată Sfântului Ierarh Nicolae. Mănăstirea Cernica depindea de mănăstirea Tânganu.

Alte mănăstiri și schituri din codrii Vlăsiei sunt: sihăstria Schitul, schitul Mănăstirea cu viață idioritmică, sihăstria Turbați, sihăstria Fântânele, sihăstria Sfântul Mercurie, sihăstria Negrești, sihăstria Crăscioarele devenită mănăstire cu numele mănăstirea Gura Cataluiului de Spătarul Dan, Mărcuța, ctitorită de vistiernicul Dan Banu din Buzău.

În ținutul Prahovei au fost întemeiate sihăstriile: schitul Laposcu, sihăstriile Ceptura, sihăstria Prahovița, sihăstria Brebu, sihăstria Sinaiților (Sinaia).

Sihăstria Sfântul Nicolae ambele sihăstrii idioritmice. Alte sihăstrii de pe valea Teleajenului sunt sihăstria Văleni.

În județul Dâmbovița au fost întemeiate sihăstriile Schitul Bărbătești – Lăculețe cu hramul “Sfântul Ilie Tezviteanul”. Schitul Bunea, sihăstria Panaghia, rezidită de Mihail Checer, sihăstria Călugăreni, sihăstria Mănăstirea, mănăstirea Cobia ctitorită de Badea Stolnicul.

“În zonă, sihăstria Tutana a fost refacută de către Mihnea Turcitul, sihăstria Robaia, sihăstria Corbii de Piatră în comuna Corbi a fost înnoită și mărită de către Monahia Magdalena fosta soție a banului Hamza, schitul Aninoasa, schitul Golești, sihăstriile din Valea Mare. Prima se numea, sihăstria Tănase Sihastrul, înnoită și transformată în mănăstirea Valea Mare de jupânița Caplea din Golești. Sihăstria Ciocanul din comuna Bughea de jos, județul Argeș a fost întemeiată de săteni.”

În ținutul Oltului mulți călugări se retrăgeau în singurătate pe vârful munților, care au primit numele de “Călugărul”, Muntele lui Teofil, Dosul Tomei. Sihăstria Ostrov a fost considerată mănăstire.

În preajma sihăstriei Călugăreni din nordul Olteniei iau naștere sihăstrii ca: sihăstria Cătun denumită mai târziu “Mănăstirea Cătun”.

În comuna Turceni din județul Mehedinți, tradiția locală amintește de existența unei sihăstrii, pe la începutul secolului al XVI-lea. La sfârșitul aceluiași secol, mica sihăstrie este zidită din temelie și transformată în mănăstire de logofătul Stoica, sub numele de “Mănăstirea Strâmbă”.

Sihăstria Topolnița din județul Mehedinți ctitorită de Nicodim de la Tismana în secolul XIV a fost înnoită și transformată în mănăstire în secolul al XVI-lea de către boierii Craiovești.

Sihăstria înființată în secolul XV de la Gura Motrului, Mehedinți, a fost înnoită în secolul XVI de marele logofăt Harvat și transformată în mănăstire.

În județul Gorj a fost înființată “Peștera din Cheile Bistriței” cu două biserici în peșteră.

În județul Vâlcea a fost întemeiat schitul Barbu, sihăstria Pahomia, sihăstria Jgheabul, sihăstria Dintr-un Lemn. Sihăstria Dintr-un Lemn este cea mai veche și importantă sihăstrie de călugărițe din Oltenia. Bolnița de lemn este atribuită domniței Anuța, fiica lui Mircea Ciobanul. Actuala biserică a fost construită de Preda Brâncoveanu între anii 1634-1635. Șerban Cantacuzino i-a adăugat pridvorul.

Mănăstirea Pătrunsa ctitorită în secolul XV, a fost înnoită de Barbu Craiovescu în anul 1500.

Sihăstria Bistrița este cea mai veche sihăstrie din județul Vâlcea după Nucet și Cozia ce datează din secolul XIV. Este pomenită pentru prima dată într-un hrisov de la Vlad Călugărul din 1491-1492. Distrusă din temelie de Mihnea cel Rău în 1509, a fost refăcută de boierii Craiovești în timpul domniei lui Neagoe Basarab în 1519.

Tot boierii Craiovești au ctitorit mănăstirea Brâncoveni din județul Olt, mănăstirea Sadova din județul Dolj, mănăstirea Strehaia din judetul Mehedinți, schitul Păpușa, proprietatea Bistriței și schitul Zdrelea (Roaba) din județul Dolj, proprietatea mănăstirii Xenofon din Muntele Athos.

În județul Olt a fost ctitorită mănăstirea Seaca-Mustești, mănăstirea Călin, ctitorită de Vlad banul și frații săi Dumitru Pârcălabul și Balica Spătarul, schitul Clocociov-Slatina, refăcut de Mihai Viteazul.

În județul Dolj au luat ființă: schitul Ciutura, mănăstirea Crețești, înnoită de Hamza banul din Crețești în secolul XVI, schitul Panaghia.

Toate sihăstriile au fost la început mici așeză ri ale pustnicilor întemeiate cu scopul de a fi mai aproape de Dumnezeu prin posturi, studiul Scripturii și rugăciuni .

În județul Olt, Dolj si Mehedinți se întâlnesc numeroase toponime de proveniență călugărească. Multe sate se numesc: Călugărul, Chilii, Călugăreasca, Călugăreni, Schitu.

Subcapitol 3.2. Mănăstirile din Banat, Transilvania și Maramureș

§ 3.2.1.Mănăstirile din Banat

Banatul este din punct de vedere cronologic după Dobrogea a doua zonă a țării în care s-a dezvoltat monahismul. Încă din secolele VII-IX, în munții Banatului existau sihăstrii. Primele asezări călugărești atestate documentar datează din a doua jumatate a secolului X. Începând din secolul XI, o dată cu adâncirea divergențelor religioase dintre Răsărit și Apus, s-a simțit în Banat, mai ales în partea de nord–vest, un tot mai pregnant prozelitism catolic susținut de mănăstirile franciscane din sudul Ungariei. Acestui val de penetrare i se opuneau cu îndârjire sihăstriile și mănăstirile ortodoxe care începeau să devină adevărate cetăți de apărare a ortodoxiei la poarta dintre Răsărit și Apus.

Mănăstirea Partoș este localizată în județul Timiș. În secolele XIV-XV a fost sihăstrie având călugări români și sârbi. “Istoriografia străină afirmă că mănăstirea Partoș a fost construită spre sfârșitul secolului al XV-lea de despotul sârb Iovan Brâncovici.”

Mănăstirea Săracă din județul Timiș era numită și Semlac. Tradiția locală atestă că în secolele XII-XIII exista o puternică așezare sihăstrească. În secolul XIII-XIV devine mănăstire. ”În anii 1270-1271 sihăstria Săracă era deja mănăstire și desfășura o intensă activitate de rezistență ortodoxă. La începutul secolului XV superiorul calugărilor franciscani raporta că această mănăstire este o pepinieră de schismatici”.

În sudul Banatului a fost ctitorită mănăstirea Mesici în secolul al XIII-lea iar în secolul al XV-lea a fost refacută de despotul Iovan Brâncovici.

“Mănăstirea Baziaș este localizată în localitatea Baziaș din județul Caraș-Severin, alte mănăstiri din județul Caraș-Severin sunt: Cubin, Voilovița, Zlatița, Cusici, Mracunea.”

Mănăstirea Mracunea a fost o sihăstrie mică transformată în mănăstire de către călugării sârbi și bulgari. Ea s-a bucurat de donații din partea domnitorilor Țării Românești. Odată cu căderea Constantinopolului (1453) sihaștrii de la Mracunea părăsesc mănăstirea de frica turcilor și se retrag în adâncul munților.

Mănăstirea Ilidia a fost întemeiată în secolul al XIV-lea pe locul unei sihăstrii din secolul XIII de către “cnejii români”. Rolul călugărilor de aici era așa de mare în apărarea satelor de prozelitismul catolic, încât Ludovic cel Mare și urmașii lui au ruinat mănăstirea. Reînființată în secolul XVI ajunge din nou în paragină în timpul ocupației otomane.

Satul Mănăștiur, comuna Mănăștiur-Făget și satul Mănăștiur, comuna Vinga-Arad, ambele sate au fost la început sihăstrii, apoi mănăstiri până în secolul XVIII când sunt desființate.

“Mănăstirea Hodoș-Bodrog, pe valea inferioară a Mureșului, pare să dateze, după ultimele cercetări din secolele XIV-XV. Nu departe de aceasta se află mănăstirea românească, azi sârbească, Bezdin, ridicată în secolul al XVI-lea pe locul uneia mai vechi distrusă în timpul marii invazii a tătarilor din 1241-1242.”

§ 3.2.2. Mănăstirile din Transilvania

În Transilvania, mănăstirile și sihăstriile românești mai ales din secolul al XII-lea au fost desființate sau înlocuite cu călugări de rit latin. Cu toate acestea monahismul de pe aceste meleaguri nu se stinge ci continuă prin organizarea mănăstirilor mici, cu câte 2-3 călugări începând din secolul al XV-lea. Majoritatea sihăstriilor și mănăstirilor mici au fost organizate de călugări sau credincioși. Asemenea modeste mănăstiri care purtau de regulă numele satului respectiv erau peste 150 în Transilvania prin secolul XVI.

În Țara Hațegului monahismul a fost influențat și întreținut de mănăstirile și domnii Țării Românești.

Sihăstria Prislop din Silvașul de Sus este printre cele mai vechi și renumite din Transilvania. Primii sihaștri s-au stabilit în Prislop în secolele XIII-XIV. “Prin anul 1400, din motive necunoscute, Nicodim se stabilește pentru câțiva ani la Prislop. Aici înnoiește biserica și chiliile cu ajutoare de la Mircea cel Bătrân, aduna în jurul său 30 de sihaștri, afară de cei care se îngrijeau singuri în poienile munților și introduce viața de obște.”

La influența directă și personală a lui Nicodim, sihăstria Prislop s-a situat în fruntea sihăstriilor din Transilvania. Totodată Prislopul devine subordonată mănăstirii Tismana. În secolul XVI a fost zidită din temelie de Zamfira, fiica lui Moise Voievod din Țara Românească.

Sihăstria Plosca datează din secolul XIV fiind înființată de ucenicii lui Nicodim. Ea devine renumită bucurându-se de donații și ajutoare de la boieri și de la familia Huniazilor iar în secolul XV devine mănăstire având călugări români, greci și sârbi.

Sihăstria Săliște din Sibiu a luat ființă în secolul XV. În secolul XVI ea devine mănăstire. Alte sihăstrii Răchitoasa, Săsăuși, Săsciori, Sibiel, Brâncoveanu sau Sâmbăta de Sus, Arpașul de Jos, Berivoiul Mare, Breaza, Drăgușor, care devine mănăstire fiind sub influența mănăstirii Bistrița din Oltenia, sihăstria Recea de Jos și Recea de Sus, sihăstriile din Viștea.

“Sihăstria Scorei datează din secolul XIV. În anul 1391 Mircea cel Bătrân dăruiește satul Scorei din “ducatul Făgăraș” boierilor săi Stanciu și fratelui Călin, ca recompensă. Apoi Stanciu se călugarește probabil la Cozia , întemeiază o mică sihăstrie în vatra satului Scorei și ajunge cel dintâi și egumen.”

Sihăstriile din comuna Șinca Veche au fost întemeiate în secolele XVI-XVII în număr de cinci. Un document din anul 1758 amintește de cinci sihăstrii în această comună. Prima sihăstrie se află la Testioara; a doua la locul numit Strâmba; a treia în valea Lărguța; a patra la locul numit Pe Crețul și a cincea tot în vatra satului, la un loc nenumit.

În munții Apuseni trăiau eremiții; cuvântul eremit derivă din grecescul “eremitis” care înseamna închiși. Eremiții erau sihaștrii veniți de la muntele Athos de origine români.

Sihăstria Geoagiu a fost întemeiată în secolele XV-XVI de către călugări, care depindeau de mănăstirea Râmeț. În secolul XVI Ioan Logofătul din Pitești zidește din temelie mănăstirea Geoagiu.

Sihăstria Bulzu întemeiată de sihăstrii depindea de mănăstirea Râmeț; sihăstria Afteia (Cioara); sihăstria Feleac din Cluj. În a doua jumătate a secolului al XV-lea sihăstria Feleac este înnoită devenind mănăstire și episcopie. În această mănăstire există școala de caligrafi pentru cărți de slujbă și școala de învățătură pentru preoți.

Mănăstirea Lupșa de pe valea Arieșului a fost întemeiată în secolul XIV de călugări. În secolul XVI e considerată mănăstire.

Mănăstirea Lancrăm a fost zidită de boierii din Țara Românească, la jumătatea secolului XVI.

§ 3.2.3. Mănăstirile din Maramureș

În Maramureș, monahismul a pătruns de la Muntele Athos și din Bizanț în secolul al XIII-lea. Cea mai veche mănăstire atestată documentar în Maramureș este mănăstirea Peri (secolele XIII-XIV). Ea a fost construită de către Sas Vodă și fiii săi Balița și Drag pe locul unei sihăstrii. Mănăstirea ajunge stavropighie ( mănăstire care depinde direct de patriarhie ) și exarhat patriarhal peste nordul Transilvaniei.

Sihăstria Bârsana numită și “Dealul Popii” datează din secolul al XIV-lea, a fost construită din lemn, fiind sub protecția boierilor Bârsănescu. La sfârșitul secolului al XIV-lea, Balița și Drag, fiii lui Sas Vodă înnoiesc sihăstria și o transformă în mănăstire.

Sihăstria din Ieud datează din secolul XV. În secolul XVI era o mănăstire renumită. Călugării mănăstirii Ieud răspândeau în sate cărți de rugăciuni.

Monahismul în Bistrița-Năsăud a ajuns mai târziu. Cea mai veche mănăstire este din secolul al XV-lea. Mănăstirile și schiturile erau mai mici, fiind construite din lemn având caracter sătesc.

“Mănăstirea Episcopală Vad a fost întemeiată în secolul al XV-lea. Biserica era din lemn. Ștefan cel Mare construiește biserica din piatră și transformă sihăstria în mănăstire, supunând-o cetății sale de refugiu de la Ciceu. Tot Ștefan cel Mare a înființat la Vad un scaun episcopal pe care regele Ungariei, Vladislav îl pomenește ca arhiepiscopie. Petru Rareș înnoiește mănăstirea și episcopia de la Vad, înzestrând-o cu donații. Aici a existat o școală de caligrafi și o școală teologică fiind și reședință pentru episcopi.” Sihăstriile din secolul al XVI-lea care au devenit mănăstiri: Minula, Telciu, Deda, Toplița, Cuhea.

Alte sihăstrii mici din secolul al XVI-lea au fost : Hodac, Ibănești, Ursna, Obârșia, Milașul Mare, Sânmartinul de Câmpie, Ciocnean, Leschia, Mica sau Slamina, Strâmba Fizeșului, Tresnea, Rebra Mica și Rebra Mare, etc.

Subcapitol 3.3. Mănăstirile din Moldova

§ 3.3.1. Mănăstirile din secolul al XIV-lea

Și în Moldova, ca și în Țara Românească și Transilvania au existat schituri de lemn ridicate în munți sau în locuri retrase unde trăiau călugări, iar pe aceste sihăstrii au fost ridicate noi lăcașuri numite mănăstiri.

Monahismul s-a răspândit în Moldova începand cu secolele X-XI din Dobrogea, din munții Buzăului, din Bizanț și de la Muntele Athos. După anul 1054 când are loc despărțirea Bisericii de Apus de Biserica Răsăriteană are loc o puternică răspândire a monahismului în Moldova datorită călugărilor misionari veniți în Moldova cu scopul contracarării prozelitismului catolic.

În nordul Moldovei viața monastică a apărut încă din secolul al XIII-lea. În secolul XIV are loc o dezvoltare a monahismului înființându-se multe schituri și mănăstiri. Tot acum iau ființă mici sihăstrii numite “frății” cu viața de obște ca de exemplu: Frăția Sfântului Nicolae din Lunca Siretului, sihăstria Sfântul Nicolae de la Rădăuți și altele.

“Sihăstria Sfântul Lavrentie sau Leontie a fost înființată de Leontie de Rădăuți în codrii Vicovului, sub domnia lui Petru Mușat (1375-1391). A fost cea mai vestită sihăstrie din nordul Moldovei. În secolul XV a devenit mănăstire iar în secolul XVI a fost supusă mănăstirii Putna.”

Sihăstria Moldovița a fost întemeiată de către călugări. Această sihăstrie este mărită de Radu Mușat iar Alexandru cel Bun o transformă în mănăstire. Mănăstirea Moldovița este atestată documentar din 31 Octombrie 1402. Moldovița a fost reconstruită de către Alexandru cel Bun după anul 1410. Actuala mănăstire Moldovița este ctitoria lui Petru Rareș: “Cu voința Tatălui si conlucrarea Fiului și săvârșirea Sfântului Duh a binevoit binecredinciosul lui Isus Hristos, Io Petru Voievod din mila lui Dumnezeu, gospodar al pământului Moldovei, fiul lui Ștefan cel Mare, să zidesc biserica Moldoviței cu hramul “Buna Vestire” în anul 7040. Mănăstirea a primit multe donații în timpul lui Alexandru cel Bun, în timpul lui Iliaș și Ștefan și din partea multor boieri. În prezent este monument UNESCO.

Sihăstria Voroneț este prima așezare monahală cunoscută în acest loc. După retragerea lui Daniil Sihastrul la Voroneț, sihăstria a devenit spre sfârsitul secolului XV cea mai vestită vatră isishastă din nordul Moldovei. A fost construită în 3 luni și 3 săptămâni. Pictura a fost realizată în interior dar și în exterior în timpul domniei lui Petru Rareș. Aici s-a găsit “Apostolul” și “Psaltirea”, unele dintre cele mai vechi manuscrise românești, din secolul al XVI-lea. În 1547 a fost refăcută de mitropolitul Grigorie Roșca. În prezent este monument UNESCO.

Sihăstria lui Dorotei și Platon a fost întemeiată în secolul al XIV-lea de călugării Dorotei și Platon. Ei au adunat în jurul lor călugări și au construit două biserici din lemn.

Sihăstria Rarău a fost întemeiată de către călugărul Sisoe. În secolul XVI sihăstria a fost înnoită de boierul Dodu, numindu-se “Sihăstria Dodu”.

Sihăstria Probota sau Sfântul Nicolae din Poiana a luat ființă la începutul secolului al XIV-lea fiind una din cele mai vechi sihăstrii din Moldova. Petru Mușat a zidit o biserică de piatră devenind mănăstirea Probota. A fost înnoită în întregime de către Ștefan cel Mare și mai târziu de Petru Rareș. Aici au fost îngropați mama și soția lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș, soția și fiul său. În munții Stănișoara fiind locuri retrase s-au întemeiat multe sihăstrii și mănăstiri.

Sihăstria Bogdănești-Râșca a fost înnoită de domnitorul Bogdan I. De la el s-a numit “Schitul Bogoslov” sau “Sihăstria Bogdăneștilor”. Sihăstria s-a extins și mai mult sub Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, fiind înnoită de Bogdan cel Orb. Episcopul Macarie și Petru Rareș, au mutat acestă sihăstrie cu 3 km mai spre munte, zidind din temelie în locul ei actuala mănăstire Râșca în anii 1542-1546. Viața sihăstrească din munții Neamț a fost marcată de câteva caracteristici întâlnite numai în acestă zonă : asceza și tendința de desăvârșire dusă până la jertfă. Călugării umblau desculți și cu trupul gol, dormeau pe scaun, posteau desăvârșit.

Istoricul și preotul Mircea Păcuriariu relatează că sihăstria Neamț este considerată cea mai veche sihăstrie din Moldova. În secolul al XIV-lea sihaștrii și-au întemeiat un schit și o biserică. Este cea dintâi sihăstrie atestată documentar în vatra actuală a mănăstirii Neamț. Voievodul Petru Mușat (1375-1391) zidește biserica din piatră iar sihăstria devine mănăstire. În secolul al XV-lea Alexandru cel Bun (1407) și Ștefan cel Mare (1497) reînnoiesc integral mănăstirea. Mănăstirea Neamț a fost unul din așezămintele cu o contribuție importantă la dezvoltarea culturii și artei românești medievale; aici a funcționat școala de caligrafi și miniaturiști întemeiată de Gavriil Uric. “În secolul al XVI-lea au trăit aici vestiții cronicari Macarie și Eftimie iar în secolul al XVIII-lea Paisie Velicikovski.”

Sihăstria de maici Boiștea-Topolița a devenit subordonată mănăstirii Neamț la fel la mănăstirea Hang primind donații de la domnitorii Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare.

Sihăstriei Bistrița i s-a ridicat biserica de către Petru și Roman Mușat. Alexandru cel Bun construiește biserica de piatră cu chilii și transformă sihăstria Bistrița într-o renumită mănăstire voievodală. În 1407, Alexandru cel Bun a acceptat ca mănăstirea sa și cea de la Neamț, să fie împreunate sub o singură conducere, a egumenului Domețian, căruia i se rezervă dreptul de a-și alege singur urmașul în egumenie, fără vreun amestec din afară. Domnitorul ctitor i-a facut numeroase donații. Mănăstirea avea drepturi asupra celor 50 de sate. Alexandru cel Bun a fost înmormântat aici. Lucrări de restaurare au făcut domnitorii Ștefan și Petru Rareș, iar Alexandru Lăpușneanul a reconstruit mănăstirea care se păstrează până în prezent.

Sihăstria lui Dragoș este considerată prima sihăstrie din Ceahlău. A fost reînnoită de Dragoș Vodă. Sihăstria de la Obârșia Tazlăului din județul Neamț a fost întemeiată de către călugări anahoreți. În timpul domnitorului Alexandru cel Bun , boierii Toader și Lie întemeiază în locul sihăstriei mănăstirea de la Obârșia Tazlăului. Ea a dispărut la sfârșitul secolului al XV-lea după apariția mănăstirii Tazlău a lui Ștefan cel Mare, care a zidit din temelie biserica din piatră și chilii, transformând sihăstria Tazlău în mănăstire voievodală. Sihăstria Tazlău este considerată printre cele mai mari din Moldova .

Sihăstria lui Nichita din Tazlău a fost întemeiată de călugărul Nichita și alți călugări.

În ținutul Vrancei a existat un isihasm autohton sătesc până în secolele XV-XVI. Călugării nu aveau biserici ci mergeau în biserica din sat.

În podișul Moldovei a fost întemeiată sihăstria de pe valea Dobrovățului de către călugări. În secolul al XV-lea datorită numărului mare de călugări din valea Dobrovăț i se schimbă numele schitului în “Sihăstria Călugăreni” sau “Valea Călugărilor”. În secolul al XV-lea se mai întemeiază o sihăstrie lângă pârâul Dobrovăț cu numele de “Sihăstria de la Obârșia Dobrovățului”. Tot în secolul XV călugărul Giurgiu din Călugăreni transformă schitul Dobrovăț în mănăstire înălțând o biserică nouă și chilii. La fel și sihăstria de la Obârșia Dobrovățului este amintită ca mănăstire la sfârșitul secolului al XV-lea. Ștefan cel Mare înalță la Dobrovăț o mănăstire voievodală și îi oferă donații.

Mănăstirea Mălinești din Vaslui datează din secolul al XIV-lea.

§ 3.3.2. Mănăstirile din secolul al XV-lea

În această perioadă monahismul moldovean a trăit cea mai glorioasă epocă din istoria sa, cu zeci de mănăstiri voievodale, cu vestite școli de caligrafi, copiști , miniaturiști și cu peste 100 de schituri și sihăstrii.

În nordul Moldovei, Daniil Sihastrul, ucenic al lui Lavrentie de Rădăuți este considerat întemeietor al vieții isihaste în valea pârâului Putna. Săptămâna o petrecea singur în chilia săpată în piatră cu propriile mâini, iar în sărbători săvârșea Liturghia în paraclisul chiliei, dădea sfaturi ucenicilor săi, mângâia oamenii care veneau la el. El a plecat la mănăstirea Voroneț.

Sihăstria Putnei a fost întemeiată de către călugării ucenici ai lui Daniil Sihastrul care s-au răspândit în Carpații de nord întemeind alte sihăstrii.

Sihăstria lui Chiriac a fost întemeiată de Chiriac, ucenic al sihastrului Daniil. El a fost primul sihastru cunoscut din valea Bistriței.

Sihăstria Sucevița a fost întemeiată de ucenicii lui Daniil Sihastrul. La începutul secolului al XVI-lea Calistrat Sihastrul a înnoit sihăstria care s-a numit apoi Sihăstria lui Calistrat, transformânduse apoi în mănăstire.

Sihăstria Dragomira a fost întemeiată de către călugări. Mitropolitul Anastasie Crimca a construit biserica de piatră iar apoi a înființat o mănăstire de călugări.

În munții Stănișoara a fost întemeiată sihăstria lui Nil si Pahomie. Pahomie l-a îndemnat pe Alexandru Lăpușneanul să zidească pe locul sihăstriei mănăstirea Slatina.

Mănăstirea Humor este menționată documentar în secolul al XV-lea fiind una din cele mai vechi și importante mănăstiri din Moldova. E ctitoria vornicului Oană. A primit danii și sate de la domnitorii Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. Logofătul Toader Bubuiog a rezidit biserica care există și astăzi.

Sihăstria Agapia a fost înființată de călugărul Agapie și ucenicii săi. În secolul al XVI-lea, călugărul Efrosin a ridicat o nouă biserică și a făcut chilii. Sihăstria s-a numit sihăstria lui Efrosin apoi mănăstirea Sfântul Mihail.

Sihăstria Muntele Scaunelor din munții Agapiei a devenit mănăstirea Agapia Veche sub domnitorul Petru Rareș care a ridicat biserica din piatră.

Sihăstria lui Vașian și Zosima a fost întemeiată de călugări nemțeni. Dregătorul Zosima devenit sihastru a înnoit schitul; sihăstria Bisericani s-a numit prima dată sihăstria lui Iosif. Ea este prima și singura așezare monahală românească care aduce regula de viață numită “achimita”, adică neadormită, după tradiția mănăstirii Studion din Constantinopol. În secolul al XVI-lea domnitorul Bogdan cel Orb a ridicat biserica de piatră.

Sihăstria Ceahlăului a fost ridicată în locul sihăstriei lui Dragoș. Sihăstria Călugăreni a fost întemeiată de călugări iar în secolul al XVI-lea Petru Rareș a ridicat o biserică de lemn.

Pe muntele Ceahlău se întâlnesc numeroase denumiri toponimice sihăstrești ca: Turnul Sihastrului, Piciorul Sihastrului, Poiana Sihastru, Pârâul Călugărului, Chilia lui Ghedeon.

Mănăstirea Vărzărești este cea mai veche din Basarabia amintită într-un document din secolul al XV-lea de pe vremea lui Alexandru cel Bun.

“Mănăstirea de la cetatea Ismail din Bucovina numită “Cetatea” avea biserica cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Ambele chilii domnești alcătuiau pe vremuri câte o mănăstire fiecare, locuite de monahi. Mănăstirea Sfântul Nicolae depindea de monahul de pe Muntele Athos.”

Documentele lui Alexandru cel Bun și ale urmașilor săi menționează și alte mănăstiri, astăzi fiind dispărute: Ciunca Stan în zona Tecuci, Bozieni-Roman, Ignat din Soci, două mănăstiri ale lui Cernat Ploscarul, Sfântul Dumitru, Sfântul Nicolae din Tazlău care erau sub ascultare de mănăstirea Bistrița, mănăstirea de la Horodnic lângă Rădăuți, Cârligătura, Chilia lui Manase lângă Bârlad, Dragomir și Simion de la Călinești, Filipeni de lângă Tecuci, Recea în zona Bârlad, Ciunca Stan în Tecuci, Cernat de la Cracău, Bahui, Sfântul Ioan, mănăstirea Martei Călugărița, Roșiori, Pangarati.

Alte 5 mănăstiri existau în prima jumătate a secolului al XV-lea în satele Soltănești, Soldești și Ciorăști din ținutul Tutova precum și străvechiul sat Bârlădești.

Alte mănăstiri dispărute: mănăstirea fraților Petre Oană și Duma din ținutul Vaslui, mănăstirea din Poiana Muncelului din Suceava, mănăstirea Rotopănești lângă Suceava, mănăstirea Dienetului din Bacău, Mănești, mănăstiri indicate de toponime ca : Dealul Mănăstirii, Chilii, Călugara, Călugăreni.

Mănăstirile vechi menționate documentar și datate înainte de jumătatea secolului al XV-lea constituie dovada amplorii constructive din Moldova înainte de epoca lui Ștefan cel Mare.

Mănăstirile din a doua jumătate a secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, Neamț, Probota, Moldovița, Bistrița, Humor, Bohotin, se mențin și în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. El îmbunătățește aceste locașuri și mai întemeiază și altele noi. Mănăstirile Moldovița, Probota, Horodnic și mănăstirea lui Iatco, au beneficiat de donații din partea lui Ștefan cel Mare. Mănăstirile Neamț, Bistrița și Dobrovăț au fost îmbunătățite de domnitor. Mănăstirea Borzești a fost ridicată între anii 1493-1494 pe locul sihăstriei Borzești din timpul lui Bogdan I.

Mănăstiri ctitorite și înzestrate în întregime de domnitorul moldovean sunt: Putna, Voroneț, Tazlău, Sfântul Ilie și Ciprianul.

Mănăstirea Putna a fost construită între 1466-1470. I s-au făcut donații de sate, mori, pește, sare, scutiri de vamă, iezere, prisăci. Mănăstirea Putna a devenit cel mai important centru artistic și cultural al țării. Aici au fost îngropați: Maria de Mangup, a doua soție a domnitorului, fiii săi Petru și Bogdan, domnitorul Ștefan cel Mare, Doamna Maria Voichița, Bogdan cel Orb, Maria-fiica lui Ștefan cel Mare, Ștefănița Vodă și doamna Maria, prima soție a lui Petru Rareș.

Mănăstirea Voroneț a fost construită pe locul unei mănăstiri de lemn mai veche unde a trăit Daniil Sihastrul.

Mănăstirea de la Tazlău a fost înzestrată în 1481 cu trei sate iar în 1481 mai primea încă cinci sate. Alte două mănăstiri au fost închinate Tazlăului: mănăstirea de la Huba și mănăstirea de la Răcătău. Ștefan cel Mare a construit o biserică nouă la mănăstire.

Mănăstirea Sfântul Ilie a fost ctitorită în anul 1488 pe locul unei sihăstrii mai vechi.

Imunitățile mănăstirilor erau: fiscale (satele mănăstirești erau obligate să plătească dări către mănăstire), comerciale (aveau drept la comerț scutit de vămi), judiciare (țăranii și preoții din satele dependente de mănăstiri erau judecați de egumen, nu de dregătorul domnesc), de jurisdicție (preoții satelor mănăstirești erau scoși de sub autoritatea chiriarhului local).

Ștefan cel Mare a confirmat 125 de sate cu țărani dependenți de mănăstiri fiind danii domnești și particulare.

“Noua istoriografie din țara noastră a arătat că scopul urmărit de Ștefan cel Mare prin înzestrarea acestor mănăstiri a fost acela de a slăbi puterea marilor boieri, care n-au aprobat politica sa decât în număr restrâns. Domnitorul a ținut seama de faptul că în vistieriile mănăstirești putea găsi oricând ajutorul bănesc de care avea nevoie atunci când țara era amenințată de turci sau de alți dușmani.”

§ 3.3.3. Mănăstirile din secolul al XVI-lea

În acest secol, procesul de întemeiere de noi mănăstiri din vechile sihăstrii este și mai ridicat în Moldova decât în secolele anterioare. În secolul al XVI-lea s-au întemeiat din sihăstrii 25 de mănăstiri și 7 schituri.

Sihăstria Coșula a fost înființată de călugării de la Probota. În secolul al XVI-lea, vistierul Mateiaș, ajutat de Petru Rareș a ridicat biserica de piatră și a transformat sihăstria în mănăstire.

Alte sihăstrii: Sihăstria din Codrul Pașcanilor sau “schitul Brădești”, sihăstria lui Chiriac din munții Neamț cu originea din mănăstirea Neamț, sihăstria din poiana Trapezei din munții Neamț, sihăstriile Almaș, Țibucani tot din munții Neamț. Înspre Ceahlău s-a înființat sihăstria Poienile Ceahlăului. În anul 1599 Ieremia Movilă ridică o biserică nouă iar sihăstria devine mănăstire.

Sihăstria de maici Văleni din Piatra Neamț a fost înnoită de către domnitorii Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanul și Petru Șchiopul devenind mănăstire.

Sihăstria Doamna din Piatra Neamț a fost întemeiată de călugări. Ulterior, soția lui Petru Rareș, Doamna Elena a ridicat o biserică de lemn.

Alte sihăstrii au fost : schitul Măgura-Târgu, mănăstirea Răducanu-Târgu Ocna, schitul din Poiana Prahii, sihăstria Valea Neagră din Vrancea sau schitul Vrancea.

Petru Rareș a ridicat Moldova la prestigiul de care s-a bucurat în timpul domnitorului Ștefan cel Mare. El a construit și înnoit mănăstiri și biserici și a început să picteze și exteriorul bisericilor.

Mănăstirea Probota a fost construită în secolul al XIV-lea de Ștefan I Mușat. Biserica a fost reconstruită din temelii de către Petru Rareș și a fost pictată în interior și în exterior. Ea a devenit necropolă domnească a familiei domnitorului Petru Rareș.

Mănăstirile Sfântul Gheorghe din Hârlău, Humor, Moldovița, Arbore, Bălinești și Voroneț au fost pictate în exterior și interior la dorința lui Petru Rareș.

Mănăstirea Rașca lângă Fălticeni a fost ridicată în anul 1542 de către domnitorul Petru Rareș fiind zugrăvită de Ștefan, fiul său.

Vistiernicul Ieremia devenit călugărul Evloghie a ctitorit mănăstirea Sălăjani între anii 1527-1528 pe care a închinat-o mănăstirii Moldovița. Mănăstirea Humorul, ctitorie boierească ruinată în secolul al XVI-lea, este refăcută de către logofătul Toader Bubuiog. A mai primit danii de la ctitor. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea au fost ctitorite mănăstiri de domnitorii Alexandru Lăpușneanul, Petru Șchiopul, de Movilești și de către boieri.

“Mănăstirea Slatina de lângă Fălticeni a fost considerată cea mai de seamă ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanul. A fost înzestrată cu danii și bogății de către ctitor devenind necropola familiei domnitorului.”

Mănăstirea Pangrati în apropiere de Piatra Neamț a fost întemeiată de Simion Călugărul în timpul lui Ștefan cel Mare. Alexandru Lăpușneanul a construit biserica din piatră.

Alexandru Lăpușneanul a ridicat și mănăstiri de călugărițe, una dintre ele fiind Mănăstirea de peste Vale. A fost distrusă apoi refăcută de Ieremia Vodă Movilă care i-a făcut multe danii. Tot el întemeietorul mănăstirii Sfântul Nicolae închinată Zografului. Ridicarea din temelii a bisericii mănăstirii Bistrița a fost făcută tot de către domnitorul Lăpușneanu.

Petru Șchiopul este ctitorul mănăstirii Galata din Iași; mănăstirea Hlincea este ctitorită de fiica lui Petru Șchiopul, Maria, localizată în apropiere de Iași.

Familia Movilești a zidit mănăstirea Sucevița care a beneficiat de danii din partea ctitorilor. Postelnicul Toader Movilă a întemeiat mănăstirea de la Burdujeni numita Todireni, lângă Suceava.

Mănăstirea Golia din Iași a fost întemeiată de logofătul Ioan Golia în timpul lui Alexandru Lăpușneanul.

O altă ctitorie boierească a fost mănăstirea Balica tot din Iași numită și Galata de Jos sau Frumoasa ctitorită de Melentie Balica hatmanul și închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.

Mănăstirea Secu a fost întemeiată de Nestor Ureche (tatăl cronicarului Grigore Ureche) care era vornic și de soția sa Mitrofana.

“Unele mănăstiri așezate pe unele moșii erau dăruite altor mănăstiri mai mari sau unor persoane particulare: în 1528, Petru Rareș dăruia lui Bogdan medelnicerul satul Găiceni și cu mănăstirea. În 1558, Alexandru Lăpușneanul întărea lui Nistor și rudelor sale satul Drăgesti pe Cobala, cu un loc de moară și cu o mănăstire.”

Subcapitol 3.4. Mănăstirile minorităților din România în secolele XII-XIV

§ 3.4.1. Mănăstirile armene

Mănăstirea Hagigadar – se află în județul Suceava. Datează din anii 1512-1513 din timpul domnitorului Bogdan al III-lea cel Chior. Mănăstirea a fost cunoscută cu numele de “Metocul armenesc”.

§ 3.4.2. Mănăstirile sârbești

Mănăstirea Bezdin se află în județul Arad. A fost construită în anul 1539 pe locul altei mănăstiri distrusă în 1242 de tătari. A fost mănăstire de călugări. A fost distrusă de turci și a stat un timp părăsită.

Mănăstirea Baziaș se află în județul Caraș Severin. “Se afirmă că a fost ctitorită de către Sfântul Sava pe locul unei alte mănăstiri din anul 1225 și că a aparținut odată de patriarhia sârbă de la Peci (Kosovo). Satul în sine s-a format datorită existenței mănăstirii.”

Mănăstirea Zlătița se găsește în județul Caraș Severin. “După tradiție mănăstirea a fost ctitorită de însuși Sava Nemanici, primul arhiepiscop sârb, cu hramul “Sfântul Sava.”

După tradiție, mănăstirea Cusici este ctitoria despotului sârb Iovan și a aparținut cândva mănăstirii Studenita (Kosovo). Ruinele mănăstirii sunt localizate lângă satul Zlatița, comuna Socol din județul Caraș Severin. Momentan se află în reconstrucție.

Concluzii

În concluzie monahismul creștin se referă la mișcarea ascetică caracterizată de anahoreză, adică retragere din mijlocul societății în pustie. Este o mișcare reprezentată de părinții deșertului (școlile de monahi). Această mișcare spirituală s-a manifestat timp de aproximativ o mie de ani în ambele Biserici, respectiv cea de Apus și cea de Răsărit, iar intenția ei a fost reformarea și recuperarea spiritualității creștine. Rădăcinile monahismului creștin sunt surse de dezbateri istorice și teologice, unii cred că monahismul a fost influențat de budism și de iudaism. Cea mai plauzibilă sursă a monahismului este modelul bisericii primare. Ioan Botezătorul, Domnul Isus, apostolii, prima Biserică sunt luați ca model de renunțare la lume, de aceea idealul monastic era renunțarea. Prin renunțare ajungi la solitudine și cunoaștere mistică. Monahul făcea trei legăminte publice, vizibile ca reacție la trei ispite lumești. Împotriva bogăției, monahul alegea sărăcia. Împotriva căsătoriei monahul alegea celibatul. Împotriva independenței și egoismului monahul alegea ascultarea.

Primele semne ale monahismului au apărut la sfârșitul secolului al III-lea prin eremitul Paul din Tebes. Cel care a devenit părintele monahilor a fost Antonie cel Mare, el a trăit între anii 251-356 și biografia lui a fost scrisă de Atanasie cel Mare.

În cadrul vieții monahale un pas înainte l-a constituit sistemul cenobit sau viață comunală, organizat de Pahomie din Egipt. El a organizat în anul 323, în Egiptul superior prima comunitate cenobită cu regulamente stricte pentru monahi. Acest regulament includea supravegherea dietei, a îmbrăcămintei și a locuinței pustincului.

În aceeași perioadă au luat ființă primele lucrări filantropice, de ajutorare socială a văduvelor, a săracilor, a bolnavilor și a copiilor abandonați.

Monahismul a avut și extreme cum ar fi: stâlpnicii (nu atingeau pământul), cei care locuiau în copaci, cei care nu se spălau niciodată în viață.

Din Egipt, de unde a luat ființă monahismul, s-a răspîndit rapid în Palestina, Siria, Asia Mică. Biserica la început nu s-a implicat, încă în urma Conciliului de la Calcedon din anul 451 toate mănăstirile sau grupările monahale trebuiau aprobate de biserică și să fie sub autoritatea unui episcop.

Monahismul a avut un rol important în educația teologică, în special în Biserica Apuseană. Monahii se ocupau de consiliere spirituală, de traducere textelor sfinte și de anumite scrieri privind viața creștină. Datorită vieții spirituale pe care o duceau unii monahii au devenit episcopi și chiar patriarhi. Pe la mijlocul Evului Mediu monahul era prototipul omului religios autentic acceptat universal.

Câștigurile cele mai importante ale monahismului sunt în domeniul spiritual. Monahii au luat în serios doctrina despre preoția universală a tuturor credincioșilor. De aceea, monahii nu au fost controlați de preoți, ei se rugau liber, direct, personal lui Dumnezeu. Cu toate aceste fapte remarcabile monahismul a introdus o sciziune, o separare în Biserică.

Monahii dădeau impresia că există două categorii de credincioși cu două standarde de viață. Monahismul a sugerat mântuirea prin fapte, însă eșecurile descrise în scrierile monahale ne arată că acestă formă de spiritualitate este și ea imperfectă.

Bibliografie

GUILLAUMONT, Antoine, Originile vieții monahale, Editura Anastasia, București, 1998

ENĂCESCU, Ghenadie, Istoria Sfintei Mănăstiri, Tipografia Ștefan Mihăescu, București, 1881

ENĂCESCU, Efrem, Privire Generală Asupra Monahismului Creștin după Diferiți Autori, Tipografia Cozia a Epicopiei Râmnicul Vâlcii, 1933

SHELDON, Henry, History of The Christian Church, Vol. II, Second printing, Hendrickson Publishers, New York , 1994

POP BISTRIȚEANUL, Irineu, Monahismul, Chivotul Neamului Românesc, Editura Omniscop, Craiova, 1995

STĂNILOAIE, Dumitru, Filocalia, vol. IX, Sibiu, 1946

REMETE, George, Contribuții la Studiul Istoriei Bisericești Universale, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001

MCMANNERS John, The Oxford History of Cristianity, New York, Oxford University Press, 1997

PĂTULESCU, Grigore, Viața monahală și rolul social al celor dintâi mănăstiri creștine in Studii Teologice, Seria a II-a, nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, București, 1980

RĂMUREANU, Ioan, Istoria Bisericească Universală, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992

IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Românești, Ediția a II-a, vol. I, Editura Ministerului de Culte, București, 1928

CAIRNS, Earle E., Creștinismul de-a lungul secolelor, Editura Dragostea lui Dumnezeu în acțiune, Chișinău, 1992

GODET, Paul, CASSIEN Art Jean, Dicționar de teologie catolic, vol. II, Paris, 1923

COMAN, Ioan, Scriitori Bisericești Din Epoca Straromană, București, 1979

NICOLAESCU, Nicolae, Sinodul al IV-lea Ecumenic și Organizarea Vieții Monahale în “Ortodoxia”, vol. III, 1951

BĂNESCU, Marcu, Sfântul Ioan Cassianul în Sfinți Romani și Apăratori ai Legii Stramoșești, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

NEWMANN, Albert Henry, A Manual of Church History, vol. I, The American Baptist Publication Society, Philadelphia, 1933

OGG, Frederic, A Source Book of Medieval History, American Book Company, New York, 1907

MITROPOLIA MOLDOVEI ȘI SUCEVEI, Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974

DUPU, Constantin, O istorie a Bisericii Creștine, vol. I, Editura Metanoia, Timișoara, 1993

PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992

PÂRVAN, Vasile, Contribuții Epigrafice la Istoria Creștinismului Daco-roman, București, 1911

POPESCU, Emilian, Inscripțiile Grecești si Latine din Secolele IV-XIII descoperite în România, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976

GIURESCU, Constantin, GIURESCU, Dinu, Istoria Românilor, vol. I, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1974 ,

DRĂGULIN, Gheorghe, Identitatea lui Dionisie Pseudo -Areopagitul cu ieromonahul Dionisie Smeritul (Exigul), Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991

BĂLAN, Ioanichie, Vetre de Sihastrie Românească, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

BARNEA, Ion, ȘTEFĂNESCU, Ștefan, Din istoria Dobrogei- Bizantini, români si bulgari la Dunărea de Jos, vol. III, Bibliotheca Historiae Romaniae, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971

RUSU, Adrian Andrei, HUREZAN, Pascu George, Biserici Medievale din Județul Arad, Editura Trinom, Arad, 1999

PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992

Bibliografie

GUILLAUMONT, Antoine, Originile vieții monahale, Editura Anastasia, București, 1998

ENĂCESCU, Ghenadie, Istoria Sfintei Mănăstiri, Tipografia Ștefan Mihăescu, București, 1881

ENĂCESCU, Efrem, Privire Generală Asupra Monahismului Creștin după Diferiți Autori, Tipografia Cozia a Epicopiei Râmnicul Vâlcii, 1933

SHELDON, Henry, History of The Christian Church, Vol. II, Second printing, Hendrickson Publishers, New York , 1994

POP BISTRIȚEANUL, Irineu, Monahismul, Chivotul Neamului Românesc, Editura Omniscop, Craiova, 1995

STĂNILOAIE, Dumitru, Filocalia, vol. IX, Sibiu, 1946

REMETE, George, Contribuții la Studiul Istoriei Bisericești Universale, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001

MCMANNERS John, The Oxford History of Cristianity, New York, Oxford University Press, 1997

PĂTULESCU, Grigore, Viața monahală și rolul social al celor dintâi mănăstiri creștine in Studii Teologice, Seria a II-a, nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, București, 1980

RĂMUREANU, Ioan, Istoria Bisericească Universală, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992

IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Românești, Ediția a II-a, vol. I, Editura Ministerului de Culte, București, 1928

CAIRNS, Earle E., Creștinismul de-a lungul secolelor, Editura Dragostea lui Dumnezeu în acțiune, Chișinău, 1992

GODET, Paul, CASSIEN Art Jean, Dicționar de teologie catolic, vol. II, Paris, 1923

COMAN, Ioan, Scriitori Bisericești Din Epoca Straromană, București, 1979

NICOLAESCU, Nicolae, Sinodul al IV-lea Ecumenic și Organizarea Vieții Monahale în “Ortodoxia”, vol. III, 1951

BĂNESCU, Marcu, Sfântul Ioan Cassianul în Sfinți Romani și Apăratori ai Legii Stramoșești, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

NEWMANN, Albert Henry, A Manual of Church History, vol. I, The American Baptist Publication Society, Philadelphia, 1933

OGG, Frederic, A Source Book of Medieval History, American Book Company, New York, 1907

MITROPOLIA MOLDOVEI ȘI SUCEVEI, Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974

DUPU, Constantin, O istorie a Bisericii Creștine, vol. I, Editura Metanoia, Timișoara, 1993

PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992

PÂRVAN, Vasile, Contribuții Epigrafice la Istoria Creștinismului Daco-roman, București, 1911

POPESCU, Emilian, Inscripțiile Grecești si Latine din Secolele IV-XIII descoperite în România, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976

GIURESCU, Constantin, GIURESCU, Dinu, Istoria Românilor, vol. I, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1974 ,

DRĂGULIN, Gheorghe, Identitatea lui Dionisie Pseudo -Areopagitul cu ieromonahul Dionisie Smeritul (Exigul), Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991

BĂLAN, Ioanichie, Vetre de Sihastrie Românească, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

BARNEA, Ion, ȘTEFĂNESCU, Ștefan, Din istoria Dobrogei- Bizantini, români si bulgari la Dunărea de Jos, vol. III, Bibliotheca Historiae Romaniae, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971

RUSU, Adrian Andrei, HUREZAN, Pascu George, Biserici Medievale din Județul Arad, Editura Trinom, Arad, 1999

PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992