Anselm de Canterbury Argumentul Ontologic

Anselm de Canterbury – Argumentul ontologic

– Proslogion-

"Proslogion" sau "Discurs asupra existenței lui Dumnezeu" se încadrează în cele mai importante din punct de vedere filosofic scrieri ale lui Anselm de Canterbury alături de Monologion, De veritate și tratatul în care răspunde obiecțiilor călugărului Gaunilo la argumentul ontologic dezvoltat în Proslogion.

În primul capitol care deschide tratatul despre existența lui Dumnezeu, este prezentată intenția acestei lucrări și anume de a-l cerceta pe Dumnezeu și pe cât posibil de a înțelege adevărului lui, în măsura în care această înțelegere este posibilă intelectului.

În capitolul al II-lea debutează premisele care fundamentează argumentul ontologic al lui Dumnezeu, acesta "fiind ceva decât care nimic nu poate fi gândit ca mai mare", mai presus decât orice în întelect și în realitate.

În capitolul al III-lea Anselm argumentează că Dumnezeu poate fi gândit ca ființa cea mai adevărată și nimic nu poate fi gândit ca mai mare.

În capitolul al IV-lea Anselm afirmă că cine înțelege ce este Dumnezeu nu poate să gândească și că el nu este. Cine înțelege bine că Dumnezeu este ceva față de care nimic nu poate fi gândit ca mai mare înțelege și că nu se poate gândi că el nu este. Prin urmare, Dumnezeu este cum este și nu poate fi gândit ca nefiind.

Totodată Dumnezeu este superior față de orice și existent doar prin sine, ceea ce nu este astfel este inferior față de ceea ce poate fi gândit. Premisa că nici un bine nu poate lipsi binelui suprem și nici o altă virtute, de aceea Dumnezeu este drept, adevărat, fericit și ceea ce este mai bine, să fie decât să nu fie, încheie capitolul V.

Dumnezeu care nu are corp, totuși este cu adevărat sensibil în același mod în care el le cunoaște pe toate suveran, nu așa cum cele corporale cunosc prin simțuri (Cap. VI). Dumnezeu este cu atât mai veritabil atotputernic, cu cât nu poți nimic prin neputere și nimic nu poate contralui(Cap. VII). La fel Dumnezeu nu este milos față de noi, după simțul nostru și după al lui. Efectul milei lui Dumnezeu îl simțim dar el nu este afectat. Este îndurător pentru că salvează nefericiții și iartă păcătoșii, dar nu este milos, în măsura în care ar fi afectat de compasiune.(Cap.VIII)

Seria de premise care construiesc argumentul ontologic continuă în cap. IX cu ideea că Dumnezeu este îndurarea, fiind întregul și supremul bine, cel care este bun cu cei buni și cei răi, pedepsindu-i și iertându-i pe cei din urmă. Dumnezeu este îndurător fiind supremul bine și supremul bine fiind supremul drept, el este cel mai presus în milă, pentru că este cel mai drept. Dumnezeu este drept în măsura în care recompensează și iartă, schimbă în bune pe cele contrarii și pe cei răi. Dumnezeu este în totul drept să ierte pe cei răi și să-i facă buni(Cap.IX). Dumnezeu și când pedepsește este drept, fiind potrivit cu ceea ce merită, și iartă, nu pentru că s-ar cuveni, ci întrucât este demn de bunătatea lui. Cruțându-i pe cei răi este drept față de el, la fel cum este milos în raport cu noi, dar nu și cu el. Salvându-ne este milos, dar el nu este afectat, deși noi simțim efectul milei. Esența cap. X este că Dumnezeu face ceea ce se potrivește lui și anume în virtutea supremului bine.

Dumnezeu este cel mai drept, îi plătește pe măsură pe cei buni și pe cei răi, este drept fiindcă pedepsește și iartă. Toate căile Domnului sunt îndurare, adevăr și dreptate. Drept este ceea ce vrea Dumnezeu și nedrept ceea ce nu vrea el. Dumnezeu este drept în măsura în care este și iertător, este supremul drept în stare să vrea binele și pentru cei răi.

Capitolul XI se încheie cu judecata conform căreia în bunătatea supremă a lui Dumnezeu salvând pe unii mai mult decât pe alții și prin suprema sa judecată îi condamnă pe unii mai mult decât pe alții.

Din cap. XII și XIII reiese că Dumnezeu este doar prin sine și nu prin altul la fel cum nimic nu îi este superior, nici un loc sau timp nu-l poate închide, fiind mereu și peste tot. Doar despre Dumnezeu se poate vorbi ca fiind singur încircumscris și etern, deoarece el nu sfârșește, la fel cum nu are început. Dumnezeu este nemărginit și etern într-un fel unic.

În capitolele următoare Dumnezeu apare ca acel ceva superior tuturor, astfel că nimic nu poate fi conceput ca mai bun, că este viața, înțelepciunea, lumina, bunătatea, fericirea eternă și eternitatea binecuvântată, în sine și din totdeauna și peste tot. Dumnezeu este lumina și adevărul și așa poate el fi aflat, văzut. Adevărul lui Dumnezeu este atât de amplu încât înafara lui nu este decât neantul și eroarea. Dumnezeu nu este doar cel față de care nimic nu poate fi gândit ca mai mare și este mai mare decât se poate concepe. O altă ființă mai mare ca Dumnezeu nu se poate concepe. Dumnezeu este lumina înaccesibilă pe care nimic nu o pătrunde pentru a-i vedea întregul. Dumnezeu este prezent peste tot dar nu-l vedem, este atotprezent dar nu poate fi accesat. În Dumnezeu există tot ceea ce sub o formă sensibilă a dat lucrurilor pe care le-a creat.

Capitolele XVIII-XIX vorbesc despre ideea întregului lui Dumnezeu, acesta neavând părți, fiind doar același unu și în identitate de sine. El este cu nimic diferit de el însuși, este unitatea însăși de nedivizat, oricum ar fi gândită. Viața, înțelepciunea și toate celelalte nu sunt părți ale lui, pentru că toate sunt una și fiecare dintre ele este întregul care este cu toate celelalte. Dumnezeu nu are părți, nici eternitate, el este întreg peste tot și eternitatea lui este întreagă peste tot.

Argumentul privind eternitatea lui Dumnezeu se consolidează și în cap. XX, astfel că el cuprinde și umple totul. El este înainte tuturor și după toate, înainte de toate fiind doar el. Dumnezeu transcende tuturor și chiar celor eterne, deoarece el este întotdeauna prezent unde ele nu au ajuns încă, acolo unde el este mereu.

Cap. XXI-XXII tratează temporalitatea lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă secolul temporal le conține pe toate cele temporale, Dumnezeu este secolul însuși, eternitatea lui conținând toate secolele timpurilor. Dumnezeu este înafara spațiului, astfel încât nu există în el nici mijloc, nici jumătate și nici parte. Dumnezeu este ceea ce este, pentru că tot ceea ce este el într-un moment și într-un mod, este întreg și peste tot. Dumnezeu nu poate fi conceput ca având trecut, prezent sau viitor, dar nici ca absent într-un moment oarecare.

Capitolele următoare tratează ideea binelui în raport cu Dumnezeu. Binele este Dumnezeul Părinte, iar cuvântul său, Fiul. Din cuvânt nu se poate naște altceva decât ceea ce este el. El este iubirea una și aceeași cu el și Fiul său, adică Sfântul Spirit. Ceea ce este fiecare, Trinitatea întreagă este, Tatăl și Fiul și Sfântul Spirit, pentru că fiecare nu este altceva decât unitatea supremă, care nu poate fi multiplicată și nici divizată. Binele suprem al lui Dumnezeu este cel în care este cuprins tot binele și este deajuns. Bucuria adevărată omenească nu poate să vină din abundența bunurilor, ci din iubirea față de Dumnezeu "din toată inima", "din toată mintea", "din tot sufletul". Chiar și așa dacă se vor bucura nu va fi suficient plenitudinii bucuriei.

În încheiere, omul trebuie să îl cunoască pe Dumnezeu, să îl iubească și să se bucure de El, ca iubirea să îi crească aici și să se desăvârșească dincolo.

Concluzie

În prezenta lucrare Anselm încearcă o argumentație asupra existenței lui Dumnezeu în evantai, vizând chiar formularea argumentului argumentelor, precum bine reiese din afirmația acestuia "am pornit să cercetez dacă poate fi gândit un singur argument suficient demonstrării că Dumnezeu există"(Proslogion, proem.).

Argumentul lui Anselm se deosebește de ceea ce găsim la antici prin faptul că aceștia spuneau despre Dumnezeu că este gândul absolut, este obiectiv, există; fiindcă lucrurile lumii sunt accidentale, nu ele sunt ceea ce e adevărat în sine și prin sine, ci adevărul în sine și pentru sine este infinitul. Cu Anselm începe mișcarea opusă, el facând loc opoziției dintre gândul însuși și ființă. Argumentul lui Anselm derivă din conceptul că Dumnezeu este esența universală a esențelor, idee susținută prin afirmația "altceva este să afirmi că un lucru oarecare este în intelect și altceva să îți dai seama că el există. "Intelectul posedă în sine o reprezentare care este reprezentarea supremă.

Reprezentării lui Dumnezeu cea mai înaltă care nu poate fi doar în intelect trebuie să îi apațină cu necesitate și existența.

Bibliografie:

1. ANSELM, Proslogion, Ed. Științifică, Buc. 1997, traducere de Gh. Vlăduțescu