Istoria și Evoluția Liturghiei

=== Istoria şi evoluţia Liturghiei ===

Istoria și evoluția Liturghiei

Denumirile Jertfei Euharistice

Jertfa euharistică a Noului Legământ nu a fost cunoscută încă de la început sub denumirea de Liturghie. Înainte de intrarea în uz și generalizarea acestei denumiri, au fost folosiți pentru aceasta alți termeni care indicau fie ființa sau esența și scopul sfintei slujbe, fie un rit sau altul, care era considerat ca o parte de căpetenie a ritualului sacru. Cele mai vechi denumiri le întâlnim întrebuințate în epoca apostolică și le găsim chiar în cărțile Noului Testament. Astfel, întâlnim denumiri ca: frângerea pâinii (Fapte II, 42,46 și XX, 7), Cina Domnului( I Cor. X, 21 și XI, 20), binecuvântare sau paharul binecuvântării (I Cor. X,16), pâine și paharul Domnului (I Cor. XI, 26-27).

În epoca imediat următoare epocii apostolice, dar și mai târziu, întâlnim, și alte denumiri care indică valoarea de jerfă a Liturghiei ori caracterul ei supranatural și scopul aducerii ei: înălțare, aducere sau ofrandă, Euharistie sau mulțumire, mister sau taină, jertfă sau sacrificiu (în Didahia, Sf. Ioan Gură de Aur), Masă tainică (Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Damaschin).

Termenul cel mai utilizat pentru Jertfa Euharistică este cel de liturghie, cuvânt grecesc, vechi ce denumește o slujbă sau lucrare comună de interes public. Este un termen preluat din păgânism unde era folosit pentru desemnarea slujbelor cultului păgân. Septuaginta folosește acest termen de mai multe ori cu referire la cultul religios: la Ieșire 30:20, Numeri 18:6, și I Paralipomena 9:13. Termenul este utilizat de mai multe ori și în Noul Testament: la Luca 1:23, Evrei 9:21, Fapte 13:2, Romani 15:16, ș.a. Cel mai important text din Noul Testament care face referire la Mântuitorul Hristos ca slujitor al unei slujiri deosebite, și implicit la termenul de liturghie este cel de la Epistola către Evrei, cap. 8, versetele 2 și 6.

Încă de la început, tradiția Bisericii, a înțeles acest termen, de liturghie, ca fiind strict legat de cult. Putem observa acest lucru, mai ales în secolele III-IV, la Sf. Clement Romanul, Irineu de Lyon, Eusebiu de Cezareea, precum și în hotărârile unor sinoade locale din sec. IV: Ancira,Antiohia, Sardica și Laodiceea. Însă de prin secolele V-VI, înțelesul termenului s-a restrâns la noțiunea de jertfă euharistică și așa a rămas până astăzi.

Creștinii latini folosesc și ei termenul de liturghie, dar în sensul lui larg de slujbă, fără să aibă în vedere prin aceasta Euharistia. Pentru Jertfa Euharistică ei folosesc termenul missa, iar pentru Anafora, termenul de Canon (euharistic).

Fundalul iudaic și nou-testamentar al Jertfei Euharistice

Centrul activității răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos îl constituie Jertfa Sa sângeroasă pe cruce, moartea și învierea Sa. Toate acestea reprezintă mântuirea obiectivă a umanității, mântuire ce trebuie primită personal și real de fiecare om care crede în Hristos, nu în mod abstract, ci concret prin Sfintele Taine: Botezul – ca semn al împărtășirii din moartea și învierea Lui, iar Euharistia – ca semn al împărtășirii și unirii cu Hristos, a cărui jertfă se actualizează în permanență în chip nesângeros, pe altarele Bisericii Sale.

Această jertfă nesângeroasă a Bisericii a fost instituită de Însuși Hristos, înainte de Patima Sa, când, adunând pe ucenici la Cină a pus temeiul Noului Legământ. Textele biblice de la Mt. 26:26-28, Mc. 14:22-24, Lc. 22:19-20 și I Cor. 11.23-25 ne vorbesc despre evenimentul instituirii acestei jertfe nesângeroase, iar textul din Evanghelia după Ioan, capitolul 6, ne vorbește despre necesitatea împărtășirii din roadele ei: Trupul și Sângele Domnului.

Dumnezeiasca Liturghie este o unitate alcătuită din cultul divin al Cuvântului (Liturghia catehumenilor) și celebrarea Euharistiei. Atât cultul divin al Cuvântului, cât și celebrarea Euharistiei își au rădăcinile în cultul divin al sinagogii. Acest cult divin al sinagogii este propriu-zis un cult divin al Cuvântului și stă la baza cultului divin al Bisericii. De asemenea, multe elemente vechi s-au păstrat și în partea a-II-a, euharistică, a Dumnezeieștii Liturghii.

Relatările nou-testamentare privitoare la întemeierea Euharistiei ne-o arată în contextul unui ospăț pascal. Formula din I Cor. 11 arată clar împletirea celebrării euharistice specific creștine cu un ospăț. După cuvintele privitor la pâine se spune: „Asemenea [a luat] si paharul dupa Cina” (I Cor. 11:25).

Din acest motiv textul de la I Cor. 1: 16 numește paharul și „paharul binecuvântării”. Textul de la I Cor. 11:26 – „Caci de cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Domnului vestiti pana cand va veni”– trimite probabil spre conținutul principal al acestei evloghii care face din Euharistie o „anamneză” a morții Domnului, la fel cum rugăciunea de binecuvântare iudaică avea drept conținut, anamneza istoriei vechi-testamentare a mântuirii, sau mai exact a ieșirii din Egipt și ocupării pământului făgăduinței. Cuvintele de instituire trimit și ele la poziția centrală a „rugăciunii euharistice” sugerată de cuvântul „a mulțumit”.

Relatările evanghelișilor sinoptici cu privire la Euharistie arată Cina Domnului plasată în contextul cinei pascale. Cina pascală era modelul de bază al tuturor ospețelor religioase, un model fundamental după care erau celebrate și mesele așa-numitei „chaburah”.

Unui astfel de ritual s-a conformat și Mântuitorul la Cina cea de Taină, cu unele diferențe. Deosebirea dintre ritualul observat de Mântuitorul la Cină și cel prescris de Lege și tradiție constă mai întâi în faptul că El a folosit pâine obișnuită și nu azimă,deoarece Cina a avur loc cu o zi mai înainte de începerea serbării Paștilor, adică în searazilei de 13 Nisan, când azimile nu se puseseră în folosință. O altă deosebire constă în formulele rituale de binecuvântare a pâinii și a vinului. Aici El a adăugat propriile Sale cuvinte („Acesta este Trupul Meu…” și „Acesta este Sângele Meu…”) prin care se indică sensul nou și grav al celor săvârșite.

Când Mântuitorul adaugă la rugăciunea finală de mulțimire și de laudă,cuvintele „Beți dintru acesta toți…”( Mt. 26: 28), ia naștere Liturghia creștină, prin anunțarea Paștelui celui nou,al noului legământ veșnic,legământ ce ia ființă în prejma morții și învierii Domnului și țintește la a doua Sa venire. Dintre cei trei evangheliști sinoptici care descriu Cina, doar Sfântul Luca amintește despre primul sau al doilea pahar ritual, din timpul mesei: „Și luând paharul, mulțumind, a zis: Luați acesta și împărțiți-l între voi;  Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni Împărăția lui Dumnezeu”(Lc.22:17-18).

Și alte acțiuni ale celebrării Euharistiei pe care le întâlnim în descrierile cultului divin din Biserica veche, și care într-o oarecare măsură sau păstrat și astăzi în cultul divin ortodox,își au rădăcinile lor în Noul Testament. Acest lucru este valabil, de exemplu, pentru sărutarea păcii. După Didahie 14 participanții la ospățul sfânt trebuie să se împace unii cu alții înainte de Euharistie. În Apologia I, cap.65 Sfântul Iustin scrie: „După ce am sfârșit rugăciunile, ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutarea păcii”.

Același lucru îl deducem și din textele de la I Cor.16:20, II Cor. 13:12 și I Tes. 5:26 – „Îmbrățișați-vă unii pe alții cu sărutare sfântă” – precum și din textul de la I Petru 5:14 – „Îmbrățișați-vă unul pe altul cu sărutarea iubirii” – unde e marcată trecerea de la cultul divin al Cuvântului cu citirea epistolei apostolice la celebrarea Euharistiei. Afară de relatările despre instituire, în Noul Testament, avem puține informații cu privire la modul de săvârșire a Euharistiei în epoca nou-testamentară.

Faptul că Mântuitorul a întemeiat Euharistia creștină în cadrul ritual al unei cine asemănătoare meselor pascale iudaice, nu înseamnă că Liturghia creștină ar constitui o simplă continuare sau o copie a unor uzuri rituale iudaice în creștinism. Între mesele pascale iudaice și masa euharistică sunt deosebiri fundamentale. În afară de pâine și vin, masa euharisticănu cunoaște nici un alt fel de bucate, iar la Euharistie s-a folosit întotdeauna pâine dospită, iar nu azimă și s-a folosit un singur pahar comun. De aici ne dăm seama că Euharistia nu era o masă obișnuită, cu un caracter particular cum erau mesele iudaice, ci avea un caracter public, la ea participând toți membrii Bisericii. Ea amintește de moartea și jertfa lui Iisus.

Euharistia în Epoca Apostolică

Mântuitorul a lăsat Apostolilior Săi porunca de a face și ei ceea ce făcuse El la Cină: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (Lc. 22:19; I Cor. :24). Conformându-se acestei porunci, apostolii și apoi ucenicii lor înnoiau în fiecare duminică jertfa Mântuitorului. Astfel,ei îl imitau pe Hristos, care la Cină, înainte de a frânge pâinea și a o împărți ucenicilor, a binecuvântat, iar când le-aîntins paharul, a mulțumit (Mt. 26: 26-27; Mc. 14: 22-23; Lc.22: 17-18; I Cor.11: 23). De aici deducem că atunci când se adunau pentru rugăciune, Sfinții Apostoli mulțumeau și se rugau îndelung ca Domnul să prefacă pâinea și vinul de pe masa lor în Însuși Sfântul Său Trup și Sânge, cu care apoi se împărtășeau. Acest ritual sumar constituie nucleul esențial al Sfintei Liturghii din toate riturile liturgice creștine.

Din informațiile pe care le găsim în scrierile Noului Testament referitoare la săvârșirea Sfintei Euharistii, putem presupune că ritualul euharistic constaîn următoarele:seaducea pâine și vin, iar liturghisitorul făcea rugăciuni de laudă și de mulțumire, apoi amintind de patimile de patima și de moartea lui Hristos pronunța cuvintele de instituire binecuvântând pâinea și vinul, după care urmau frângerea pâinii și împărtășirea. Se făceau și rugăciuni pentru diferite categorii de credincioși. La rugăiunile de laudă și de mulțumire poporul se asocia răspunzând la sfârșit cu vechiul termen ebraic Amin (I Cor. 11: 16).

Sfânta Scriptură ne sugerează chiar, că Liturghia a început să aibă și o parte didactică: citiri + predică/omilie. Astfel, în afară de ritualul euharistic propriu-zis, în cadrul adunărilor de cult din această epocă intrau și următoarele elemente componente:

Lecturile din Epistolele Sfinților Apostoli, alături de cele din cărțile Vechiului Testament care făceau parte din ritualul sinagogii (Fapte 13:15; I Tes. 5:27; Col.4:16).

Predica sub formă de omilie ( Fapte 20:7,11; I Tim. 4:13; I Cor. 16:26).

Cântări religioase: psalmi, imne, cântări duhovnicești (I Cor.16:26; Ef. 5:19; Col. 3:16).

Rugăciunea cu invocarea frecventă a numelui lui Iisus sau cu refrenul „Prin Domnul nostru Iisus Hristos” (Rom. 5:11,21; 4:11).

Colectele pentru săraci care erau obișnuite în serviciul sinagogii.

Unii liturgisti mai cred că și sărutarea păcii sau sărutarea sfântă de care vorbesc unele texte biblice (Rom. 16:16; I Cor. 16:20; I Tes. 5:26; I Ptr. 5:14) făcea parte din această liturghie primară și că ea avea loc după partea didactică, fie înainte de aducerea darurilor, fie înainte de împărtășire. Totuși, nu este tocmai sigur dacă sărutarea păcii de care se vorbește în aceste texte a fost practicată încă de pe atunci în adunările liturgice. Cert este că sărutarea păcii apare menționată în mod clar pentru prima dată, ca act liturgic, în Apologia I a Sfântului Iustin Martirul, în capitolul 65. La fel de puțin sigură este întrebuințarea în cult a unei mărturisiri publice de credință la care face aluzie Sfântul Apostol Pavel (I Tim. 6:12).

Liturghia în secolul II

K. Ch. Felmy îl caracterizează pe Sfântul Ignatie al Antiohiei ca fiind „teolog al Euharistiei”. Întreaga terminologie a celor șapte epistole ale lui către „Bisericile” din Efes, Magnezia, Tralles, Roma, Philadelphia, Smyrna și către Sfântul Policarp al Smirnei este euharistică. Este euharistică chiar și acolo unde aparent nu vorbește despre Euharistie, ci despre martiriu. Prin martiriu Sfântul Ignatie devine el însuși „grâu pentru Dumnezeu”, „măcinat de dinții fiarelor sălbatice, ca să fie găsit pâine curată a lui Hristos”. Euharistia este pentru Sfântul Ignatie într-un mod cu totul real „Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a pătimit pentru păcatele noastre, și pe Care Tatăl L-a înviat cu bunătatea Sa” pentru că participarea la trupul înviat al Domnuluiunește pe cel care-L primește în credință cu Cel înviat, Euharistia este „medicament al nemuririi”.

Ideea unității Bisericii în Euharistie este o idee centrală pentru Sfântul Ignatie. Euharistia este pentru el „ospăț al unității”: „Sârguiți-vă deci, să participați la o singură Euharistie, că unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos și unul estew paharul spre unirea cu Sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoții și diaconii.”

Sfântul Ignatie a enunțat prin aceasta ideea care determină până astăzi practica Bisericii Ortodoxe, și anume că la celebrarea Euharistiei se folosește numai o singură pâine și un singur potir. În orice zi, la orice altar, Euharistia poate fi celebrată numai o singură dată. Orice cleric poate celebra numai o singură dată pe zi. Scopul este tocmai acela de a reprezenta și adeveri unitatea întregii Biserici locale într-o singură Euharistie.

Potrivit Sfântului Ignatie, în Euharistie este prezentă „Biserica universală”: „oriunde se arată episcopul, acolo să fie și mulțimea,așa cum oriunde e Iisus Hristos acolo e și Biserica universală.”

Deși e numit „teolog al Euharistiei”, despre modul cum era celebrată aceasta în vremea sa nu aflăm nimic din epistolele Sfântului Ignatie. Epistolele sale sunt importante, însă, pentru că Sfântul Ignatie accentuează în mod deosebit prezența reală a lui Hristos în Euharistie.

Un alt aspect pe care îl accentuează Sfântul Ignatie este cel al Euharistiei ca eshatologie realizată. Cu episcopul ca icoană a lui Dumnezeu, și preoții care-l înconjoară, celebrarea euharistică schițată de Sfântul Ignatie amintește de cultul divin din ceruri din Apocalipsă 1 și 4. Cultul divin de pe pământ oglindește cultul divin din ceruri și se dovedește astfeluna cu el.

Cel mai detaliat text din Biserica veche cu referire la cultul divin euharistic îl găsim în Apologia I a Sfântului Iustin Martirul, scrisă pe la anul 150. Mărturia Sfântului Iustin pentru istoria cultului divin creștin e cea mai importantă din secolul II. În capitolele 65-67 Sfântul Iustin zugrăvește celebrarea Euharistiei din vremea sa, de două ori una după alta: în cap. 65 o Liturghie baptismală, iar în cap. 67 o Liturghie obișnuită.

În aceste capitole, autorul descrie și explică pe scurt rânduiala Liturghiei cu scopul de a-i apăra pe creștini de calomniile care circulau pe seama lor, în legătură cu adunările lor de cult. Nu este vorba despre o descriere dezvoltată și completă, ci de o simplă schemă a rânduielilor generale ale Liturghiei, indicând pe scurt momentele sau părțile ei principale, în ordinea lor de desfășurare. La Sfântul Iustin întâlnim deja, Liturghia structurată pe cele două părți mari: Liturghia catehumenilor și cea a credincioșilor.

Din relatarea Sfântului Iustin știm că în celebrarea Euharistiei, distinctă în mod limpede în epoca lui de agapă, proestosul rostește o eucharistia, o rugăciune, care în concepția sa, provine de la Hristos Însuși. În rugăciunea descrisă în Apologia I cap. 65 și în Dialog cu iudeul Trifon cap. 41 se recunosc două anaforale creștine primare, care cu toate deosebirile lor mari,coincid în faptul că eucharistia pentru creație și mântuire este conținutul central al rugăciunii. În ambele rugăciuni, însă, lipsește orice indiciu despre faptul că ele ar fi cuprins cândva cuvintele de instituire.

Liturghia în secolele III-IV

În scrierile din sec. III nu întâlnim o descriere completă a Liturghiei, de genul celei din Apologia I a Sfântului Iustin Martirul, din secolul II. Informațiile pe care le avem despre Liturghia secolului III sunt foarte puține. În scrierile Sfinților Părinți din această perioadă nu găsim decât decât mențiuni sau aluzii izolate și incidentale sau indirecte despre starea Liturghiei din vremea lor. Acest lucru se întâmpla fie din cauza rigorii disciplinei arcane, care interzicea expunerea misterelor creștine sub ochii celor neinițiați, fie din lipsa prilejurilor e a pune în discuție cultul creștin, fie pentru faptul că Liturghia era pentru creștini un lucru prea familiar și cunoscut ca să facă obiectul unor expuneri sau tratate speciale.

Cele mai importante izvoare care conțin informații despre starea Liturghiei din primele trei secole sunt scrieri pseudo-epigrafice cunoscute sub denumirea colectivă de „Rânduieli bisericești”. Dintre acestea cele mai importante sunt:

Rânduiala bisericească egipteană,

Constituțiile apostolice,

Testamentum domine.

Rânduiala bisericească egipteană provine din secolul al-III-lea, iar Constituțiile apostolice și Testamentum Domine provin în forma lor actuală din secolele IV-V,dar conțin sau transmit informații mai vechi, din secolul III, sau chiar de mai înainte. Se consideră că toate acestea ar deriva din lucrarea lui Ipolit, Tradiția apostolică, socotită pierdută și regăsită în tradiția egipteană cunoscută azi sub numele de Rânduiala bisericească egipteană.

Cel mai vechi text al unei Anaforale îl avem în Tradiția apostolică, lucrare scrisă în latină pe la anul 218 și atribuită Sfântului Ipolit Romanul. Această lucrare reflectă tradiția alexandrină de la începutul secolului al-III-lea, descrisă și în Rânduiala Bisericii egiptene.

Tradiția apostolică cuprinde într-o primă parte rânduiala sfințirii episcopului, Liturghia euharistică, rânduiala sfințirii uleiului,brânzei, măslinelor, rânduiala sfințirii preoților și diaconilor, precum și capitole despre fecioare, văduve, duhovnici, subdiaconi și despre cei ce au darul vindecării. În partea a treia a lucrării se găsește și rânduiala inei mese a iubirii, a unui fel de agape, în care însă nu este folosită această caracterizare.

Celebrarea acestei agape este interesantă din pricina înrudirii ei cu celebrarea Euharistiei, și avea loc seara. Punctul culminant al celebrării de seară e o binecuvântare a liminii. La începutul mesei festive care urmează binecuvântării luminii, fiecare, înainte să-și frângă pâinea, trebuie să ia din mâinile episcopului o bucată din pâinea binecuvântată. Referitor la acest ritual, Tradiția apostolică observă: „E o binecuvântare, nu o Euharistie, ca Trupul Domnului”. De asemenea fiecare trebuie să ia paharul și să-l binecuvinteze și apoi să bea și să mănânce. Catehumenii țin o pâine asupra căreia s-a rostit un exorcism, însă nu pot participa la masa propriu-zisă.

În ceea ce privește rânduiala Euharistiei, Tradiția apostolică accentuează faptul că e vorba doar de un cadru în interiorul căruia textul poate fi formulat în mod liber. Aceasta vorbește despre posibilitatea și libertatea fiecărui episcop de a „improviza” rugăciunea Anaforalei. Acest lucru poate fi considerat pentru acea perioadă ca fiind o regulă. Din acest motiv această Anafora trebuie văzută doar ca una din multele care circulau pe cale scrisă sau orală în acea perioadă. Partea euharistică a cultului divin apare în felul următor: diaconul aduce darurile peste care episcopul iîi pune mâinile cu preoții. Urmează un dialog, asemănător cu cel găsit astăzi în liturghia euharistică occidentală și în rânduiala Bisericii din Alexandria, de care e legată în mod nemijlocit rugăciunea euharistică.

Material de interes liturgic din cadrul lucrării Constituțiile apostolice îl constituie cărțile a doua (cap. 57-59), a șaptea (cap. 33-49) și a opta (cap.4-42). Cea mai importantă dintre acestea este cartea a opta (cap. 5-15), în care găsim primul formular de Liturghie cunoscut până acum. Liturghia descrisă aici este cunoscută sub numele de Liturghia Clementină. Atât în cartea a doua, cât și în cartea a opta se disting clar cele două părți ale Liturghiei: Liturghia catehumenilor și Liturghia credincioșilor.

Alte izvoare deosebit de importante ce ne oferă informații despre Liturghia din secolele III-IV sunt Anaforaua de pe papirusul din Barcelona și Evhologhionul lui Serapion, episcop de Tmuis. În primul izvor descoperim o anafora de origine egipteană de la sfârșitul secolului al III-lea sau celtârziu începutul secolului al IV-lea. Cel de al doilea izvor conține o rânduială complexă a Liturghiei, cu un text de Anafora foarte dezvoltat. După părerea unor specialiști, acest izvor, reprezintă o punte de trecere între Liturghia primară a Bisericii și cea bizantină, care va deveni clasică pentru Răsăritul Ortodox.

Evoluția Liturghiei după secolul IV

Dacă în primele trei secole, Liturghia creștină avea o formă „primitivă” și nedefinită, începând cu secolul al IV-lea se scriu și chiar circulă anumite texte normative ale Liturghiei sau ale unei sau altei Anaforale.

Începând cu secolul IV și epoca următoare ies la iveală în jurul marilor scaune episcopale , tipuri liturgice care mai apoi aveau să se influențeze reciproc, dar care pot fi recunoscute mereu ca distincte. Bisericile episcopale devin, astfel, după cum afirmă Karl C. Felmy, „biserici model după exemplul cărora se formează cultul divin din împrejurimi”.

Vechile texte de anaforale liturgice, în mare măsură, așa cum se prezentau ele în secolul IV, arată apartenența acestora la una din cele patru „familii liturgice”sau rituri liturgice:

Ritul antiohian – răspândit în Antiohia și Ierusalim, și mai apoi în Capadocia și întregul Orient necalcedonian și din care derivă și ritul constantinopolitan.

Ritul alexandrin – în Egipt și Etiopia.

Ritul galican sau galo-ispanic – în Italia de Nord, Galia, Spania, etc.

Ritul roman – în Roma și Africa de Nord.

K. C. Felmy urmând lui F. E. Brightman împarte tipurile liturgice în cinci categorii:

Tipul liturgic egiptean

Tipul liturgic persan (siro-oriental)

Tipul liturgic sirian (siro-occidental), în Antiohia și Ierusalim

Tipul liturgic bizantin, strâns înrudit cu cel siro-occidental

Tipul liturgic occidental: Liturghia romană, galicană, mozarabică (celebrată în domul din Toledo).

Aceste rituri reflectă anumite tradiții de Anaforale, iar lor nu le corespunde în mod automat și câte una sau mai multe Liturghii. Liturghia este ceva mult mai complex, ea este cadrul exterioral Anaforalei și nu se schimbă în funcție sau odată cu aceasta. Nici istoria lor nu este identică.

Începând cu secolul IV apar și anumite variante de text, puse pe seama unora dintre apostoli, în special a Sfântului Iacov, ruda Domnului – la Antiohia și Ierusalim – și a Sfântului Marcu – în Egipt și Etiopia. S-a vorbit chiar și de o Anafora a Sfântului Petru sau a Sfântului Pavel, la Roma. Toate acestea reprezintă apartenența creștinilor dintr-o anumită regiune la o tradiție liturgică sau alta, ca provenită de la un anumit apostol. În același timp nu putem nega nici faptul că ceva din Anaforalele respective, cel puțin „scheletul” lor, putea avea anumite rădăcini încă de la Sfinții Apostoli. Aceste tradiții liturgice erau,încă de la început, relativ diferite în ceea ce privește textul, forma și chiar tematica rugăciunilor euharistice.

Numele acestor Liturghii nu trimit numai la autorul cătuia i se atribuie, ci și la regiunea în care erau oficiate sau, mai bine zis, la apartenența lor la o anumită tradiție locală. La ierusalim aproape toate riturile liturgice – fie mai vechi sau mai noi – purtau numele Sfântului Iacov, primul episcop al acestei cetăți. La Alexandria, totul era legat de Sfântul Marcu, iar la Constantinipol aproape toate rugăciunile și slujbele liturgice sunt puse fie pe seama Sfântului Vasile cel Mare – cel mai des –, fie a Sfântului Ioan Gură de Aur – puțin mai rar.

Toate liturghiile existente astăzi în Biserica răsăriteană derivă din cele două Liturghii de origine apostolică: cea a Sfântului Iacov și cea a Sfântului Marcu. Din cea dintâi au derivat Liturghiile din grupa ritului liturgic antiohian (liturghiile de tip sirian), iar din cea de a doua Liturghiile din grupa ritului liturgic alexandrin (Liturghiile de tip egiptean).

Liturghiile n-au reprezentat niciodată, în întregimea lor, opera unei singure persoane, ci ele sunt totdeauna rezultatul unei evoluții progresive și îndelungate, sunt o operă colectivă a întregii Biserici, atât clerici cât și credincioși. În cadrul acestei opere elementul monahal va avea rolul cel mai important.

În decursul istoriei, cel puțin până în secolul al XIV-lea, când au loc ultimele adăugiri substanțiale, dar și după aceea, Liturghia a cunoscut o dezvoltare continuă. Chiar dacă anumite elemente, în anumite perioade au fost scoase din Liturghie, aceasta s-a întâmplat tocmai pentru că ele au fost înlocuite cu altele noi, care corespundeau într-o măsură mai mare acelei perioade.

Liturghiile bizantine

Liturghiile bizantine derivă din varianta grecească a Liturghiei de tip sirian a Sfântului Iacov, așa cum se localizase ea mai întâi în Asia Mică – mai ales în Cezareea Capadociei – prin secolul IV, și apoi în Constantinopol. Acest lucru este explicabil prin legăturile istorice care au existat între cele trei mari centre ale creștinătății antice răsăritene: Antiohia, Cezareea Capadociei și Bizanț.

În perioada secolelor IV-V Biserica din Constantinopol e condusă de episcopi priginari fie din Capadocia – ca Sfântul Grigorie de Nazianz (379) sau Nectarie din Tars ( 381-387) – fie din Antiohia – ca Eudoxiu (360), Sfântul Ioan Gură de Aur (398), sau Nestorie (428-431), care era antiohian prin formare. Acești episcopi au adus cu ei și au impus în Bisericile de sub autoritatea și dependența lor, Liturghia din orașele lor de origine, adică Liturghia Sfântului Iacov, care se oficia în tot răsăritul creștin de atunci.

Ambele Liturghii bizantine – atât cea a Sfântului Vasile cel Mare, cât și cea a Sfântului Ioan Gură de Aur – sunt prelucrări ale aceleiași Liturghii mai vechi, adică aceea a Sfântului Iacov. Aceste două Liturghii s-au format aproximativ în același timp, cea dintâi fiind probabil varianta capadociană, iar cea de a doua varianta constantinopolitană a aceleași Liturghii mai vechi, a Sfântului Iacov.

În ceea ce privește rânduiala, ambele urmează aceeași succesiune a momentelor ca și Liturghia Sfântului Iacov, doar că întrebuințează alte rugăciuni, în general mai scurte. Deosebirea dintre ele constă în textul diferit al anaforalei – mult mai scurt la Sfântul Ioan Gură de Aur decât la Sfântul Vasile cel Mare – precum și prin alte câteva dintre rugăciunile citite azi de preot în taină, care au texte diferite în cele două Liturghii.

De fapt, am putea spune că în Bisericile Ortodoxe de rit bizantin se oficiază o singură Liturghie, dar cu două anaforale de schimb, așa cum este uzul în celelalte Biserici răsăritene (necalcedoniene), cele două anaforale – a Sfântului Ioan și a Sfântului Vasile – fiind singurele care au supraviețuit în ritul liturgic bizantin dintre diferitele anaforale liturgice folosite înainte atât în Bizanț cât și în tot Răsăritul creștin.

După cum se exprimă Pr. Prof. Ene Braniște, de la Sfântul Vasile și de la Sfântul Ioan nu provine decât partea de Liturghie de azi cuprinsă între lecturile biblice (Apostol și Evanghelie) și rugăciunea anvonului, această parte reprezentând elementul originar, de proveniență siriană și capadociană. Restul, adică partea de început și cea de sfârșit, precum și unele cântări sau rugăciuni din restul Liturghiei noastre, cum ar fi Heruvicul, Crezul, Axionul, sunt adaose posterioare epocii celor doi Sfinți Părinți sau dezvoltări proprii ale ritului bizantin.

Adoptate de Biserica din Constantinopol, aceste variante ale Liturghiei Sfântului Iacov, varianta capadociană și cea constantinopolitană, au primit o altă înfățișare prin elementele specific bizantine, fapt care le-a făcut să se deosebească din ce în ce mai mult de Liturghia din care descindeau, cea a Sfântului Iacov. Altfel spus, Bizanțul și-a creat propriul rit liturgic, și anume ritul bizantin, rit pe care l-a pus, cu timpul, sub autoritatea paternității celor doi mari Sfinți Părinți răsăriteni: Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur.

Răspândirea acestui rit bizantin în toate regiunile care depindeau politic sau bisericesc de Constantinopol, sau în toate Bisericile care s-au creat și organizat prin misionari plecați din Bizanț se datorează frumuseții ingalabile a acestui rit cât și prestigiului Bisericii constantinopolitane, ridicată la rang de patriarhat în 381.

Procesul de înlocuire a Liturghiilor mai vechi – a Sfântului Iacov și a Sfântului Marcu – cu Liturghiile din cadrul ritului bizantin a fost înlesnit pe de o parte de faptul că noile Liturghii nu prezentau modificări fundamentale ale rânduielii Liturghiilor mai vechi, aflate deja în uz, iar pe de altă parte a fost înlesnită și de unele împrejurări istorice favorabile, cum ar fi faptul că începând cu dominația cruciaților (1084), timp de două secole, patriarhii Antiohiei și-au avut reședința în Constantinopol. Spre sfârșitul secolului XIII, când ei și-au reluat sediul la Antiohia, au dus cu ei și au impus definitiv și ritul liturgic constantinopolitan, cu care se obișnuiseră.

Un alt motiv careacontribuit la înlesnirea înlocuirii Liturghiilor mai vechi cu cele din ritul bizantin ar fi acela că mănăstirile din restul Ortodoxiei – cum ar fi cele ale Savaiților de lângă Ierusalim sau Sfânta Ecaterina din Sinai – erau mai toate ori în totalitate grecești, ori locuite în mare parte de călugări greci, care oficiau Liturghia în limba lor, după modul bizantin. Prestigiul acestor mănăstiri a făcut ca ritul liturgic bizantin să se întindă și la bisericile din jurul lor sau din raza lor de influență.

Procesul de înlocuire a vechilor Liturghii prin cele bizantine, s-a intensificat mai ales din secolul VIII înainte încheindu-se în secolul XIII. Începând cu secolul XIII Liturghiile bizantine au devenit Liturghiile întregii creștinătăți ortodoxe, iar pentru faptul că domeniul de răspândire a acestor Liturghii coincide ca întindere cu teritoriul întregii Ortodoxii de azi, ele se mai numesc și Liturghii Ortodoxe.

Până prin secolele al XIII-lea – al XIV-lea Liturghia Sfântului Vasile se săvârșea în toate duminicile de peste an și la toate sărbătorile mari. Din acest motiv și textul ei apare primul în Liturghier, înaintea Liturghiei Sfântului Ioan. În prezent datorită generalizării Tipicului mănăstirii Sfântului Sava, Liturghia sfântului Vasile se săvârșește doar de zece ori pe an, iar în rest se săvârșește cea a Sfântului Ioan sau cea a Sfîntului Grigorie Dialogul (în timpul Postului Mare, de luni până vineri, cu câteva excepții).

Biserica

De la templele păgâne la bisericile creștine

În toate religiile oamenii au simțit nevoia să se închine lui Dumnezeu și să-I aducă jertfe în locuri anume alese pentru aceasta. De obicei, acestea erau locuri înalte, liniștite și cu poziții frumoase ce sugerează prezența harică a divinității. De exemplu, asirienii și babilonienii se adunau ca să se închine zeilor pe câmpii frumoase, perșii își adorau zeii pe platouri înalte, geto-dacii pe vârfuri de munți, vechii gali și celți în păduri dese, prin peșteri și pe la izvoare.

De aici tragem concluzia că păgânii își adorau zeii în locuri sau peisaje naturale care îi impresionau, care îi făceau să se simtă mai aproape de divinitate, care îi predispuneau la rugăciune, la închinare și la jertfă.

Cu timpul ei și-au construit altare și apoi locașuri anume destinate pentru cultul dat zeilor , adică Templele care erau existente la mai toate popoerele lumii vechi sub diferite forme și numiri: temple, sinagogi, biserici, moschei, geamii, etc.

La început evreii se închinau în preajma unor altare de piatră, așezate în locuri frumoase, de preferat pe înălțimi, cum au fost cele ridicate de patriarhi la Sichem și la Betel (Fac. 33:20 și 35:1,7) sau cele înălțate mai târziu pe munții Ebal și Garizim (Deut. 27:4; In4:20-21). După eliberarea din robia Egiptului, Moise a construit după indicațiile primate de la Dumnezeu însuși, Tabernacolul sau Cortul Sfânt (Ieșire 20). După consolidarea regatului iudaic, David este cel care va concepe un temple, dar pe care îl va construi fiul și urmașul său Solomon în Ierusalim și care va fi reconstruit după robia babilonică de Ezdrași Neemia.

Mântuitorul Însuși a cinstit Templul îndeplinindu-și toate obligațiile ritual ale cultului public față de el, ca orice iudeu credincios, numindu-l “casa Tatălui Meu”(Lc.2:49). În schimb pentru rugăciunea Sa particular sau pentru săvârșirea unor acte de cult destinate a sta la temelia cultului Noului Testament Hristos nu se mai îndrepta nici spre temple, nici spre sinagogă, ci își alegea alte locuri, ca de exemplu grădina Ghetsimani sau Muntele Eleonului unde Îl vedem adesea rugându-se, foișorul cel de sus sau camera mare unde Iisus înstituie Sfânta Euharistie(Lc. 22:12).

Sfinții Apostoli, urmând pilda Mântuitorului, mergeau să se închine, iar după plecarea din Ierusalim și răspândirea în lume pentru predicarea Evangheliei, ei își îndeplineau obligațiile ritual atât în sinagogile iudaice, pe care le cercetau în scop de prozelitism, cât și în casele particulare, unde săvârșeau frângerea pâinii. În epoca apostolic, dintre astfel de case, un rol important în istoria cultului creștin din Ierusalim l-a jucat foișorul de sus, în care avusese loc Cina cea de Taină. Pe locul acestui foișor a fost construit în epoca lui Constantin o biserică numită Cenaclum (Biserica Cinei). Această biserică a fost distrusă în timpul cuceririi Ierusalimului de către cruciați, în 1099, și a fost refăcută de ei tot pe temeliile originale.

Creștinii ce formau comunitatea creștină din Ierusalim, majoritatea proveniți dintre evrei, în epoca apostolică, mergeau la început să se roage îm temple (Fapte 2:46), dar pentru săvârșirea Sfintei Euharistii și a agapelor sau a meselor commune, care o însoțeau, ei foloseau casele particulare de tip iudaic ale credincioșilor mai înstăriți. În daspora, creștinii se adunau pentru săvârșirea Euharistiei, ca și în Ierusalim și Palestina, în casele mai încăpătoare ale creștinilor înstăriți, adunarea făcându-se de obicei tot în camera sau foișorul de sus.

Această situație s-a prelungit până spre sfârșitul secolului II, începutul secolului III când numărul creștinilor crescând foarte mult, a început să se fixeze în interiorul caselor particulare, o încăpere deosebită folosită numai ca loc de cult și exclusă de la orice altfel de folosire. Un astfel de spațiu aparținea fie unui particular care îl punea la dispoziția comunității întregi, fie comunității întregi care îl achiziționase și îl amenajase în acest scop.

Adunările creștine din aceste case, în vederea cultului, se numeau ecclesiae adică Biserici. De la adunare, termenul de ecclesia s-a data apoi și locului unde se ținea adunarea, care a devenit casa Bisericii. Termenul ecclesia era folosit cu acest sens – de adunare, dar și de loc de adunare – încă înainte de anul 200.

Tot cam către sfârșitul secolului II au început probabil să se zidească și cele dintâi biserici creștine, adică locașuri proprii de cult, exclusive destinate pentru nevoile cultului creștin. În jurul anului 200, locașurile creștine de cult erau larg răspândite. Către sfârșitul secolului II Tertulian voebește despre existența unei case de rugăciune la Cartagina. Cronica din Edesa consemnează că o mare inundație a distrus la Edesa și casa de rugăciune a creștinilor, în anul 201 sau 203 și că biserica mitropolitană de aici s-a rezidit la anul 313.

Pentru secolul III avem suficiente documente că existau locașuri proprii creștine pentru cult, mai în toate orașele și regiunile creștine ale imperiului, locașuri care erau folosite în mod exclusive religios și care nu mai erau proprietate particulară, ci a comunității creștine.

Nu ni se mai păstrează nici una din bisericile creștine de dinainte de epoca lui Constantin cel Mare, cele mai multe fiind dărâmate în timpul persecuțiilor, iar puținele care au supraviețuit persecuțiilor au fost dărâmate chiar de creștine pentru a construi pe locul lor alte biserici mai încăpătoare.

Creația – icoană a Bisericii și Liturghiei

Dumnezeu a creat lumea ca pe o Liturghie, iar planul acesta din veșnicie a lui Dumnezeu își poate afla împlinirea deplină tot în veșnicie . Se poate spune că intervalul dintre preistorie și postistorie ( parusie) este o Liturghie continuă a tuturor elementelor create de Marele împărat.

Liturghia transcede timpul, îl înveșnicește, îl sacralizează, iar această sacralizare se răspândește și asupra creației întregi, elemental unificator fiind Hristos, pentru că El a umplut de nemurire lumea. Sfânta Liturghie transcede lumea spre întâlnirea cu Dumnezeu conducând, spre izvorul comuniunii. Întreaga lume este o Biserícă, ce înaintează spre Dumnezeu, iar Sfânta Liturghie este o pregustare a împărăției cerești. Liturghia este o doxologie comună a tuturor elementelor create care participă la ea. Drept urmare, Liturghia devine un ,,cheag unifícator" al tuturor celor zidite de Creator.

Redescoperirea naturii nu înseamnă o întoarcere la păgânism, ci este exact opusul acestui fapt: redescoperind natura peste care Dumnezeu și-a pus mâna la creație, aducem în lumină tocmai sacralitatea cosmosului, această mare biserică, după cum o numea Sfântul Maxim Mărturisitorul, citat de Pr. D. Stăniloae.

Sfântul Maxim spune că toate sensurile lucrurilor se concentrează în această biserică cosmică, pe care Dumnezeu ,,le închide toate în Sine prin unica putere simplă și nesfârșit de înțeleaptă a bunătății, ca un centru al unor linii drepte pornite din El, în calitate de cauză și putere unică și simplă, nelăsând să se despartă începuturile lucrurilor odată cu capetele lor finale, și circumscriind în cerc extinderile lor și adunând la Sine Însuși distincțiunile lucrurilor făcute de El…" Drept urmare, Biserica cosmică este icoana lui Dumnezeu, ca una ce înfăptuiește această unire între totalitatea lucrurilor aduse de Dumnezeu la existență prin creție și El însuși.

Întreg cosmosul inteligibil se arată în cosmosul sensibil și cosmosul sensibil ia forma în Liturghie. Credinciosul participă mistic la ambele liturghii. Odată prin participare la Adunarea Euharistică din Biserică, apoi, cu ajutorul facultăților spirituale înnăscute, transcede spațiul imanentului intrând și în Liturghia cosmică, în spațiul inteligibilului, pe care încearcă, mai apoi, să-1 redea printr-o liturghie personală, după forma liturghiei din Biserică. ,,Orice act pe care noi îl facem, ar trebui să fie un act liturgic, o prelungire a Tainei Liturghiei, o împreună lucrare cu Dumnezeu, în care Dumnezeu e începutul și sfârșitul, iar omul lucrează și el, dar tot împreună cu Dumnezeu în partea de mijloc".

Liturghia naturii este o liturghie care are ca început Geneza și ca sfârșit Eshatonul. Mesajul refereratului biblic despre creație consună cu ceea ce se cheamă „liturghia cosmică", deoarece teologia revendică o viziune cosmică despre și înspre Hristos, Cel care e veriga dintre dumnezeire și pământesc.

"La început a făcut Dumnezeu cerul si pământul" – Bereschit bara Elohim (Fac. 1,1). Acest "început" nu este însa timpul așa cum îl înțelegem noi, cu secunde, minute , ore, ci este un "timp angelic" , un timp al eonilor, al veacurilor de veacuri. Prin urmare, timpul nu e legat în mod absolut de existența lumii, pentru că Bereschit nu este încă creație, ci este actul divin în sine însuși, care are în vedere creația.

Bereschit din care și în care a făcut Dumnazeu cerul și pământul este asemenea pântecelui matern, asemenea adâncurilor milostivirii dumnezeiești. Teologul rus, Jean Kovalevski, spune că Bereschit înseamnã că Dumnezeu, micșorându-Se pe Sine, produce o non-fíință, un gol, un nimic, o ante-realitate primordiala (reschit), în care "Be"(dumnezeu) crează si explică acest lucru analizând radicalul cuvântului. Părintele Dumitru Stăniloaie pune la originea timpului voirea divină, când Dumnezeu crează lumea și timpul rămâne în legătură cu ele, prin voința Lui, urmărind deplina comuniune a acestora cu Sine. Acel "deodată" potential al primei zile devine un "deodată" plin al zilei a opta fără de sfârșit; ieșirea din eternitate prin creație sfârșește cu intrarea în eternitate prin înviere, după mișcarea în timp. Universul a fost creat pentru ca el să vină în mod liber să locuiască în Împărăția Cerurilor. Hristos însuși compară viitoarea lume îndumnezeită cu un ospăț la care Tatăl Ceresc Își_poftește creatura.

Bara înseamnă a izvodi din neant. Sfínții Părinți spuneau că înseamnă „a plăsmui din nimic" și nicidecum a da chip unei materii preexistente. Existența unei nature dinainte de veșnicie este absurdă. Ea presupune o limitare ontologică a lui Dumnezeu pentru că ar fi două absoluturi: Dumnezeu și materia.

Elohim înseamnă Dumnezei. Cea dintâi semnificatie a plurarului este superioritatea lui Dumnezeu, bogăția Lui, îndestularea în Sine însuși. Când e vorba de om, plurarul înseamnă respect, dar,când e vorba de Dumnezeu marchează cutremur în fata măreției Lui. Pe lângă acestă semnificatie, se alătură și sensul de "Elohim" ca Sfânta Treime. Plurarul ne arată, de asemenea, că Dumnezeu, fiind Unul, nu este singur. El, ca Mare Meșter crează liber, dezinteresat, dar folositor.

În cuvântul Elohim își face loc și litera „Lameth” , răsunatoare ca un clopot pascal, un simbol al creștinilor, ce ne evocă un bumerang , care odată lansat se intoarce la picioarele celui ce 1-a lansat. Tatăl dăruiește pe Fiul pentru noi, Fiul ni se dăruiește ca hrană cerească, iar Duhul Dătător de energie dumnezeiască este Harul prin excelență.

Dumnezeu a făcut totul prin intermediul Cuvântului (Verbul dumnezeiesc), Dumnezeu zice, și apare unul sau altul dintre elemente, iar Duhul este Cel care „plutea pe deasupra apelor", ca un vultur „clocind” acele ape primordial. Biserica își încălzește la pieptul ei credincioșii, precum Duhul încălzește creația.

La început a fâcut Dumnezeu „cerurile și pământul", dar mai exact, cerurile ca și lumi îngerești nu ca ceruri fizice, iar pământul nu este acest pământ viran. Nu mai este nimicul, haosul primordial, ci este un „ceva", „materie în sine", un „lichid" din care pot ieși solidul si gazosul, timpul si spatiul. Cerul și pământul primei zile semnifică întregirea universului, a vizibilului și a invizibilului, a inteligibilului și a corporalului. Cerul costituie întreaga imensitate a lumilor spirituale care înconjoară ființa noastră terestră, nenumăratele sfere îngerești. Pământul este în mod spiritual central, deoarece este trupul omului. Omul pătrunde tainele lumii vizibile. el leagă lumea celor văzute cu cele ale lumii nevăzute, pentru că ființa lui reunește în sine sensibilul și inteligibilul și participă astfel, mai deplin decât îngerii la toate rânduielile „pământului” și „cerului”.

„Și a zis Dumnezeu să fie lumină. Și a fost lumină”. Aceasta a fost prima poruncă data de Dumnezeu : cuvântul intră în substanța elementară și dă naștere primei „informări" a ființei lumină. Prin urmare, lumina este născută de „voințele-logoi" care iradiază din Cuvânt și vor fecunda întunericul. Dumnezeu desparte lumina de întuneric, iar acum este acea limită misterioasă care reprezintă momentul potential al făpturii create. Întunericul pozitiv al primei zile exprimă misterul uterin al fertilității, principiul tainei vieții, caracteristic pentru tot ceea ce este generator de viață.

În ziua a doua Dumnezeu a despărțit definitiv apele cele de sub tărie, de apele cele de deasupra tăriei, cu alte cuvinte, cosmosul pământesc delimitat de firmament, de eonii îngerești.

În a treia zi, din porunca lui Dumnezeu, elementele cosmice, a căror diferențiere era simbolizată de ape, încep să se separe. Apele, în înțeles propriu, sunt adunate la un loc, lăsând să apară uscatul. Acesta primește porunca de a produce plante, cu alte cuvinte, prima forma de viață.

În ziua a patra, apar stelele ; ordinea este înscrisă în ordinea cerului vizibil și așa apare timpul cronologic.

În ziua a cincea, Cuvântul crează peștii și păsările, stabilindu-se înrudirea între ființele care înoată și cele care zboară.

În ziua a șasea apar animalele, tonul se schimbă, apare un nou stil de creație. „Să facem", spune Dumnezeu. Rezultă de aici că facerea nu a fost o lucrare nici a necesității, nici a arbitrarului, ci un act liber și gândit.

Așadar, Dumnezeu a făcut mai întâi imprecisul, iar logica pentru care El a făcut acest lucru este posibilitatea ca „neasemanarea” să înainteze, cu ajutorul Său, spre Asemanarea desăvârșită. Dumnezeu pune El însuși mâna pe „aluat" și nu lasă haosul să se desfășoare singur, oferind cosmosului și „coroanei creatiei"(omul) ajutorul necesar pentru a se îndrepta către Asemănare.

Tatăl își rostește Cuvântul, Logosul, Gândirea, iar verbele născute din Verb – „logoii" – se imprimă în huma lipsită de forma, în materia potențială, rupându-se tăcerea : „să fie lumină" ; „ să fie o tărie…" ; „ să se adune apele" ; „să se arate uscatul" ; „să dea pământul din sine verdeață" ; „să facem om". Universul se mișca astfel sub impulsul energiei vitale a Sfíntei Treimi, o singură lucrare a Celor Trei Persoane, precum spunea și Sfântul Pavel: „Totul este de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt". Totul progresează, sporește, se înalță în duh, prin Fiul, către Tatăl asemeni unui parcurs euharistic. Dumnezeu desparte cerul de pământ, apoi lumea de întuneric, apele de sus de cele de jos, luminătorii în a patra zi, iar vietățile încep să mișune prin mări în cea de-a cincea zi.

Cele trei regnuri mineral, vegetal (a treia zi) si regnul animal (a șasea zi) sunt într-o ierarhie în care treptele inferioare sunt o condiție pentru treptele superioare, iar treptele superioare au menirea să spiritulalizeze pe cele inferioare. Toate aceste trepte participă în ultima istanță la Rațiunea divină, îndumnezeite fund de Logosul divin. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că în Dumnezeu sunt fixate ferm rațiunile tuturor și despre aceste rațiuni se spune că El le cunoaște pe toate înainte de facerea lor în însuși adevărul lor, ca pe unele ce sunt toate în El și la El.Astfel, toate își vor găsi odihna și împlinirea în Dumnezeu.

"Și a zis Dumnezeu : Să facem om după chipul și asemănarea Noastră ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice și toate vietățile ce se târăsc pe pământ și în tot pământul. Și a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său”(Fac. 1,26-27). Omul este, așadar, eikon Eikonos, chipul Chipului. Un chip înzestrat cu o conștiință hristologică, carecterizată prin faptul că omul e creator, e stăpân, liber, responsabil pentru creație, constituit din suflet și din trup, unind în el materia și spiritul, lucruri care îl așează peste limitele mărginite ale creației: „Precum Ziditorul tuturor a avut în Sine, înainte de a face toate din cele ce sunt, cunoștința, firile și rațiunile tuturor lucrurilor, ca un împărat al veacurilor și ca un mai înainte știutor, așa a făcut și omul, plăsmuit după Chipul Său, ca împărat al zidirii să aibă rațiunile, firile și cunoștința tuturor lucrurilor în sine", sau cum spune Patriarhul Calist: „Drept aceea, acestă suflare a lui Dumnezeu, suflată cum s-a zis, în Adam, până ce a fost în el, nu puțină slavă și strălucire de Chip dumnezeiesc pricinuia celui părtaș la ea. Ca urmare, el se purta față de lucruri cu putere străvăzătoare și proorocească și era împreună-creator cu Dumnezeu, sau un al doilea dumnezeu, după har. Tot Sfântul Calist, în ale sale Capete despre rugăciune, spune că omul este „ca un înger pe pământ, ca un animal ceresc, după chipul și asemănarea dumnezeiască".

Dumnezeu crează lumea în mod liber pentru a o face transparentă pentru Sine nelăsând-o fără mijloacele propriei mântuiri. Creând-o i-a dat posibilitatea de a se mântui, iar acest lucru se face prin crearea omului ca și încununare a întregii zidiri. Importanța lui în istoria mântuirii constă în a se face verigă de legatură între Dumnezeu si creație, primind demnitatea de „preot al creației ". Sfântul Grigorie de Nyssa vede omul superior tuturor celorlalte creații, dar adevărata sa materie constă în participarea sa la viața dumnezeiască. Faptul că, creația nu dispune din fírea ei de nici o putere pentru a supraviețui fiind lăsată sub amenințarea morții, își găsește rezolvarea în om, care constituie o parte organică a lumii materiale într-o sinteză desăvârșită cu o parte spirituală provenită din suflul divin de la creație.

Sacerdoțiul omului reclamă folosirea făpturii zidite ca pe ceva ce a fost hărăzit de Dumnezeu, nu numai ca o supraviețuire dar și să fie consacrată în mâinile omului (din grâul pământului se plămădeste pâinea Domnului). Omul este preotul creației conștient că în el și prin el se regăsește și se întoarce creația la Creator. Lumea este pentru el ca un drum spre Dumnezeu. De fapt, omul înglobează lumea, depășind relativitatea ei: „de ce a fost făcut omul? Ca înțelegând creația lui Dumnezeu să.L vadă din cele create de El și să preamărească pe Cel ce le-a zidit pentru om.” Prin urmare, se adeverește că rațiunile tuturor lucrurilor sunt concentrate în fíința umană.

Hans Urs Von Balthazar vede omul ca hotar între lume și Dumnezeu, prin aceea că omul se face partener a lui Dumnezeu, iar dialogul lor se încheie prin aceea că Dumnezeu Însuși devine Om.

Există două dimensiuni, amândouă permițând omului să-și joace rolul de verigă de legatură între Dumnezeu și făptură cu succes. Una este ceea ce numim dimensiunea ipostatìcă, prin care lumea este încorporată și consacrată într-o realitate universală ; cealaltă este ceea ce numim dimensiunea extatică, prin care lumea este raportată la Dumnezeu și oferită Lui ca " ale Tale dintru ale Tale". Când omul ia în mâinile sale lumea și o întregește creator, raportând-o la Dumnezeu, atunci eliberează făptura zidită din limitele ei și-i dă posibilitatea de a exista cu adevarat.

Faptul că la crearea omului a fost vorba de o sfătuire ( "sa facem" ) îl arată pe acesta ca fíind chip al Sfíntei Treimi, icoană dumnezeiască în lume, menită să se înalțe spre asemanarea la care a fost chemat și să înalțe și creația peste care a fost pus stăpân. Adam trăia în sânul harului hrănindu-se cu milostenia dumnezeiască, dar s-a făcut neascultator de singura poruncă pe care i-a dat-o Dumnezeu, și anume, de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Rațiunea de a nu mânca, constă în faptul că mai întâi Dumnezeu trebuie căutat ca și Ziditor a toate și mai apoi lumea creată de El. Dar, nefíind suficienți de înrădăcinați în Creator, cunoașterea creaturilor a dus la moarte.

Păcatul a răsturnat mersul corect către dumnezeire a lumii. De acum înainte, omul va parcurge un traseu opus celui primordial. Acum se pune hotar între preistorie și postistorie. Totuși răul nu e atât de puternic încât să întreacă puterea binelui. Și nici nebunia firii noastre nu e așa de mare față de înțelepciunea fírii lui Dumnezeu.

Faptul că Adam a fost creat după Chipul lui Dumnezeu înseamnă că trebuie să se înalțe la Arhetipul Lui. Aceasta este ținta fericită, după expresia Sfântului Maxim, gândită mai înainte de începutul lucrurilor: „Aceasta este Taina cea mare și ascunsă. Aceasta este ținta fericită pentru care s-au întemeiat toate, acesta este scopul dumnezeiesc gândit mai înainte de începutul lucrurilor pe care, definindu-1, spunem că este ținta fínală mai înainte gândită, pentru care sunt toate, iar ea pentru niciuna. Spre această țintă finală privind, Dumnezeu a dus la existență fiintele lucrurilor. Acesta este cu adevărat sfârșitul Providenței și a celor providențiale, când se vor readuna în Dumnezeu cele fâcute de El. Aceasta este taina care circumscrie toate veacurile și decoperă sfatul suprainfinit a lui Dumnezeu, care există de infinite ori infínit înainte de veacuri" (Răspunsul 60 către Talasie).

. Se inaugureaza astfel o noua facere, facerea eclezială, Fecioara Maria ia în pântece Logosul, restaurează identitatea materiei prin maternitatea ei feciorelnică. Păcatul originar stă sub aceeași oră cu ceasul răscumpărării de către Hristos. Șase este cifra transfigurării universului. Așadar, ceea ce nu a reușit să facă vechiul Adam, reușește Hristos. îl considerăm pe Hristos ca recapitularea întregii creații, pe care o reorganizează, ca pe adevaratul Chip a lui Dumnezeu. Iisus Hristos a luat chip de om pentru ca omul să se îndumnezeiască, S-a adus pe Sine jertfă eternă pentru creație, restaurând-o și ridicând-o la demnitatea autentică dumnezeiască.

Bazați pe această credință, se constituie o comuniune care ia din lumea zidită anumite elemente (paine si vin), pe care I le oferim lui Dumnezeu ca „ale Tale dintru ale Tale, Ție-Ți aducem de toate și pentru toate", recunoscând ceea ce ar fi trebuit să recunoască și vechiul Adam, că această făptură zidită nu ne aparține nouă ci lui Dumnezeu. Aducând faptura zidită în comuniunea cu El, luăm înapoi darurile pe care I le-am oferit Lui și le consumăm nu ca pe un izvor al morții, ci ca pe un izvor al vieții.

Aceasta este Liturghia, slujba comună, ce aduna pe toți în împărația dragostei nesecate a Sfintei Treimi, unde Fiul se aduce jertfa pe Sine. Rugăciunea se extinde și cuprinde în sine toată lumea, natura toată, omenirea toată, cuprinde viața întreagă, având loc ceea ce se cheamă o liturghie cosmică. Hristos se dă în Euharistie pentru a ne conduce spre capacitatea deplină de a-L sesiza ca atare în veacul viitor. El Se ofera pe Sine, Se frânge, Se face instrument al participării harice la viața lui Dumnezeu, iar Euharistia restituie lumea ca dar, ca posibilitate de răspuns și participare la iubirea lui Dumnezeu.

Slujba Euharistică este, în afară de vreme, in Liturghie, amintindu-ne și de viitorul eshatologic. Euharistia este sfínțirea timpului, în ofranda euharistică pomenindu-se nu numai trecutul, ci și a doua venire și Judecata de Apoi. Pentru că omul este un mijlocitor al creației, el o împacă și o transfigurează în întregime, eliberând-o din robia stricăciunii.

Viziunea euharistică a lumii elimină și opoziția dintre eternitate și timp. Istoria și timpul se intersectează cu veșnicia în Euharistie. Astfel, după cum spune Ioannis Zizioulas, „veșnicia încetează să mai fie ceva de dinainte sau de după timp și devine, printr-o întrețesare mistică a trecutului, a prezentului și a viitorului, exact acea dimensiune în care timpul poate fi pe deplin recuperat și sfințit.” Timpul devine astfel câmpul pe care se realizează planul din veci alui Dumnezeu pentru mântuirea omului: „aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta, și de cea de a doua și slăvită iarăși venire, ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate.”

Biserică și Euharistie

Tradiția ortodoxă este profund liturgică. Pentru Ortodoxie, „Biserica trăiește în Euharistie și prin Euharistie”, iar forma concretă a Bisericii este locașul ei, unde se săvârșește Euharistia. Euharistia prin ea însăși este încununarea și împlinirea Liturghiei, după cum Liturghia este încoronarea și împlinirea întregii credințe, a întregii vieți și trăiri a Bisericii. Lumea în întregime este o Liturghie, o „Liturghie cosmică” care aduce la tronul lui Dumnezeu întreaga creație.

Biserica, „turma mică” pentru care Tatăl a binevoit să dea Împărăția (Lc.12:32), se adună în mod tainic și nevăzut pentru lume, „cu ușile încuiate”. În separarea ei de lume se săvârșeau înălțarea și intrarea Bisericii în lumina, în bucuria și în triunful Împărăției.

Săvârșitorul văzut al Euharistiei este preotul sau episcopul ca organ al lui Hristos și ca reprezentant al Bisericii. Preotul este sfințit printr-o sfințire specială așa cum și Hristos a fost sfințit ca om, de tatăl prin Duhul, pentru aducerea Sa ca jertfă. Acest fapt leagă Euharistia de Biserică. Fiindcă epiascopul sau preotul sunt sfințiți de Dumnezeu în Biserică și pentru Biserică, având să săvârșească Tainele în ea și pentru ea. Hristos care e în cer e și în Biserică, ea fiind trupul Lui tainic. În spatele preotului stă Biserica. Preotul înalță rugăciunile comunității iar comunitatea îl acompaniază.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că așa cum în Legea veche numai în Ierusalim se putea jertfi mielul pascal, așa în Legea Noului Testament numai în Biserică, prin preotul legiuit, se poate aduce Hristos ca jertfă. „Căci singurul loc cuvenit tainei lui Hristos este sfânta cetate, adică Biserica, în care este preotul legiuit și prin mâini sfințite se săvârșesc cele sfinte…”

În general, o spiritualitate adevărată e o spiritualitate vie, care angajează toată ființa omului. Drept urmare, ea e alimentată de o comuniune în rugăciune și de manifestarea identității de credință între mai mulți. Numai această comuniune încălzește viața spirituală a fiecăruia. O spiritualitate urmărită de unul singur se răcește, se usucă, devenind mai mult o cugetare teoretică ce angajează doar mintea, și aceasta din când în când. Părintele Dumitru Stăniloae spune că „de spiritualitate ține în mod necesar comuniunea. Viața fiecăruia sporește în legătură cu alții, îi vine de la alții. Spiritualitatea aceasta vie, care cuprinde întreaga fiintă umană și e alimentată de comunicarea cu alții, creând comuniunea, se întreține în creștinism prin Sfânta Liturghie. Ea primește în Liturghia ortodoxă o pecete proprie.”

Liturghia ortodoxă hrănește comuniunea spirituală între creștini. Chiar dacă există și un urcuș individual al credincioșilor spre Dumnezeu prin curățirea de patimi, prin dobândirea virtuților și prin contemplarea rațiunilor creațiunii, acest urcuș n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuș liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuiește de fiecare împreună cu obștea celorlalți credincioși. Acest urcuș e susținut de Hristos Cel înviat și unit cu credincioșii prin Sfânta Împărtășanie. Unirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie unește pe credincioșii adunați în Hristos și cu Sfânta Treime, întărindu-le calitatea de moștenitori împreună cu Hristos ai Împărăției Tatălui, având pe Duhul Sfânt odihnind peste ei.

Bineînțeles că Hristos Cel înviat cu Care ne unim este și Hristos Cei care S-a jertfit pentru noi, arătându-Se prin aceasta curat de orice egoism și întărindu-ne și pe noi în aceasta. Astfel, unindu-ne cu El, trebuie să ne arătăm și noi curați de egoism, ca adevărate jertfe vii, sfinte și bine-plăcute lui Dumnezeu (Rom. 12, 1). Aceasta se arată în iubirea cu fapta a semenilor noștri. De aceea cheamă Iisus la moștenirea împărăției Părintelui Său pe cei care au hrănit pe cei flămânzi, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi etc. (Mt. 25). Prin aceasta înaintăm în comuniunea dintre noi și Dumnezeu, ca împărăție a Sfintei Treimi. Dar n-am putea face aceasta dacă nu ne-am uni prin Sfânta împărtășanie cu Hristos Cel în stare de jertfă.

Sfânta Liturghie este urcușul creației spre desăvârșirea ei și spre proslăvirea Treimii prin jertfa Fiului lui Dumnezeu făcut om și prin împărtășirea de ea. Coborârea Fiului lui Dumnezeu prin întruparea Sa ca om netrecător și prin dăruirea Sa veșnică Tatălui împreună cu noi, e condiția desăvârșirii creaturii și a preamăririi lui Dumnezeu de către ea. Jertfa unește pe veci cerul cu pământul. În Mielul înjunghiat e unit Dumnezeu cu omul.

Faptul că Sfânta Liturghie e trăită de credincioși în comun ca urcuș sau înaintare în ambianta de comuniune a Sfintei Treimi, face din ea cel mai efectiv mijloc de creare, menținere și întărire a comunității între oameni, ca anticipare a împărăției Sfintei Treimi. Credincioșii din aceeași biserică care merg Duminică de Duminică împreună la Sfânta Liturghie se simt din ce în ce mai mult adunați în Dumnezeul iubirii treimice, sporind și între ei comuniunea. Nici un alt fel de asociații, de adunări sau legături nu creează o atât de adâncă comuniune între oameni ca Sfânta Liturghie. Acest lucru se întâmplă fie pentru că nu-i adună în Dumnezeu Cel mai presus de ei, făcându-i să depășească interesele lor trecătoare, care nu pot fi toate identice, fie pentru că nu se simt ajutați unul de altul în rezolvarea intereselor lor diferite. Dar Liturghia devine „un cheag unificator” chiar pentru celelalte feluri de asociații și adunări, pentru că dă un fundament comun vieții lor în diversitatea de la suprafață.

Chiar membrii aceleiași familii își întăresc comunitatea între ei când se adună toți regulat la aceeași Sfântă Liturghie. Comunitatea între ei se adapă atunci din izvorul comun suprem al iubirii și al vieții netrecătoare, care poate face să slăbească divergențele de interes trecător ce se ivesc între ei.

Sfânta Liturghie poate fi socotită și ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în lume la viața de comunicare în Dumnezeu, ca împărăție a Lui. Comuniunea realizată între credincioși în ambianța Sfintei Treimi „este una cu împărăția Sfintei Treimi, în care nu sunt supuși și stăpâni, ci toti sunt frați între ei, pentru că sunt fii ai Tatălui ceresc și frați ai Fiului Lui făcut om pentru veci și unit cu ei, fiind Cel jertfit pentru ei.”

Atunci când Sfântul Apostol Pavel le scrie corintenilor – „Când voi vă adunați în Biserică” – el se referă la natura și la scopul adunării și nu la locaș. Însuși cuvântul Biserică înseamnă adunare. „A se aduna în Biserică”, în accepțiunea creștinismului primar, înseamnă a alcătui o adunare al cărui scop este a descoperi, a realiza Biserica. În această adunare euharistică se săvârșește Cina Domnului,„frângerea euharistică a pâinii”. Sfântul Apostol Pavel îi ceartă pe corinteni, care „se adună în așa fel încât nu se poate mânca Cina Domnului”(I Cor.11: 20).Astfel este cu totul evidentă, încă de la început trinitatea – Adunare, Euharistie, Biserică – despre care mărturisește întreaga tradiție a Bisericii primare.

Părintele Stăniloae definește Biserica ca fiind „corabia în care înaintează credincioșii spre această stare de fii ai Tatălui ceresc și de frați ai Fiului făcut om și jertfit pentru ei. Ea e împărăția anticipată a Sfintei Treimi”. Locul în care se întărește cel mai mult această împărăție pregustată a Sfintei Treimi este Sfânta Liturghie. Despre Sfânta Liturghie, Pr. D. Stăniloae spune că „ea e fântâna care adapă în mod esențial viata de comuniune a credincioșilor cu Sfânta Treime și cea dintre ei. În Sfânta Liturghie e coborâtă cel mai mult la credincioși Sfânta Treime și ei trăiesc ca o arvună întâlnirea cu Ea și bucuria acestei întâlniri în laudele entuziaste ce I le aduc.” Credincioșii se unesc cel mai deplin cu Sfânta Treime prin unirea cu Fiul Tatălui, Cel făcut om, jertfit și înviat pentru ei în Duhul Sfânt. În Liturghie, credinciosul trăiește relația unui dialog cu Sfânta Treime, deci o anumită prezență a Ei.

În realitatea ortodoxă, credinciosul trăiește taina Bisericii în viața și practica parohiei lui, în care sfințindu-se și luptându-se se unește cu Hristos și cu frații lui în Hristos, realizând în mod continuu existența lui în Hristos, eclezialitatea lui. Pentru Gheorghios D. Metallinos Biserica „este « trupul lui Hristos » (1 Cor. 12), unirea și unitatea în Duhul Sfânt a credincioților în umanitatea îndumnezeită și « preamărită » a Hristosului nostru.”

Hristos este „Cel care ne adună și ne face o Ekklesia [Biserică]”, e “Ecleziastul”, fiindcă ne adună în preasfântul Său Trup, dar în același timp este și “Ekklesia"[Biserica] noastră pentru că devine locul adunării (synaxei) noastre. Când vorbim de „Biserică (Ekklesia)” înțelegem pe Însuși Hristos în Care se realizează unirea noastră. Din acest motiv nu poate exista Biserică fără Hristos, și tot din acest motiv biserica nu se poate susține pe vreo ideologie, fie ea și numită “creștină”.

Biserica nu este „un trup al creștinilor”, o unire a unor oameni cu scopuri commune, ci „trupul lui Hristos”. Toți credincioșii care participă la Trupul lui Hristos, cler și popor, sunt în trup și niciodată peste sau în afară de trup. De aceea orice noțiune de „supraepiscop” sau „despotism” e de neconceput în viața Bisericii Ortodoxe.

Preotul are în Liturghie poziția de rugător pentru comunitate, dar e însoțit de ea la îndemnul lui. Con-slujirea clerului cu poporul se exprimă în structura dialogală, în toate rugăciunile euharistice. Adunarea „pecetluiește” toate rugăciunile clericilor cu cuvântul „Amin”, un cuvânt cheie ce leagă într-un întreg organic pe cleric și poporul pe care-l conduce. Acest cuvânt se pronunță în numele nostru, al tuturor. Fiecare din părțile componente ale slujirii euharistice – citirea cuvântului lui Dumnezeu, înălțarea, împărtășirea – începe cu dăruirea reciprocă a păcii: „pace vouă” – „și duhului tău”. Toate rugăciunile cuprind în conținutul lor lauda noastră, mulțumirea noastră, împărtășirea noastră și au ca scop „unirea noastră unul cu altul întru împărtășirea aceluiași Duh…”

În teologia scolastică și în teologia liturgică determinată de ea ideea co-raportării dintre clerici și popor nu joacă nici un rol și este chiar negată. Astfel că, cuvântul „con-slujire” se aplică numai la clerul ce participă la slujbă, iar participarea mirenilor este considerată în întregime pasivă. Acest lucru este dovedit, de exemplu, de cărțile de rugăciune ce se tipăresc anume pentru mireni: „Rugăciunile de la Liturghia Dumnezeiască”. Autorii acestor cărți considerau un lucru deja înțeles că rugăciunile care lipsesc din ele aparțin doar clerului.

Însă, toate documentele mărturisesc, de comun acord, că adunarea era considerată totdeauna, ca fiind, actul prim și de bază al Euharistiei. Acest lucru îl deducem și din denumirea liturgică primară a săvârșitorului Euharistiei – Proistosul – a cărui primă funcție era de a fi conducătorul adunării, de a fi „Proistosul fraților”. În acest sens, adunarea este primul act liturgic al Euharistiei, este baza și începutul ei.

„Adunarea în Biserică” este prima lucrare liturgică, este baza întregii Liturghii, și dacă nu înțelegem aceasta, nu putem înțelege nici lucrarea tainică ce urmează. Liturghia este „Taina Adunării”. Euharistia a fost chiar de la început descoperirea și realizarea unității poporului Nou al lui Dumnezeu, adunat de Hristos și întru Hristos. Unitatea trupului Bisericii o asigură dumnezeiasca Euharistie: „Căci o singură pâine, un singur trup suntem cei mulți; fiindcă toți ne împărtășim dintr-o singură pâine”(I Cor. 10:17). În dumnezeiasca Euharistie, Biserica din toate veacurile vede depășirea tuturor diviziunilor naturale și sociale. Practica Bisericii vechi era ca în aceeași zi , într-un singur loc, să se săvârșească doar o singură Euharistie. Scopul acestei practici era asigurarea posibilității ca toți credincioșii să se împărtășească la aceeași Liturghie.

Liturghia înseamnă în gresește, slujire comună. Ea îi adună pe oameni într-o slujire comună adusă Dumnezeului Treime, Dumnezeului comuniunii. Este și cea mai mare putere creatoare de comunitate, dar în același timp, îi adună pe toți, după cum spune Pr. D. Stăniloae, „în Împărăția dragostei nesecate a Sfintei Treimi”

Trebuie să conștientizăm bine și să ținem minte un aspect în ceea ce privește Biserica: în locaș mergem nu pentru rugăciunea individuală, ci mergem ca să ne adunăm în Biserică. Trebuie, de asemenea, să conștientizăm faptul că locașul văzut este doar chipul locașului celui nefăcut de mână, pe care-l reprezintă. De aceea, „adunarea în Biserică” este prima lucrare liturgică, este baza întregii liturghii. Atunci când spun: „mă duc la Biserică” înseamnă că eu merg la adunarea credincioșilor, pentru ca împreună cu ei să să alcătuim Biserica, pentru a fi ceea ce am devenit în ziua botezului, adică mădular al Trupului lui Hristos, în sensul deplin al acestui cuvânt: „Voi sunteți Trupul lui Hristos și în parte mădulare” (I Cor. 12: 27)

Taina Bisericii, Taina Trupului lui Hristos este: „Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”(Mt. 18:20). Minunea adunării bisericești constă în aceea că ea nu este „însumarea” oamenilor păcătoși și nevrednici care o compun, ci Trupul lui Hristos. În vechime cel ce nu lua parte fără o cauză anume la adunarea euharistică era înlăturat din Biserică, ca unul ce se separa singur de unitatea organică a Trupului lui Hristos, ce se descoperă în Liturghie. Biserica adunată în Euharistie, chiar dacă este limitată „la doi sau la trei”, este chipul și realizarea Trupului lui Hristos. Numai pentru acest lucru cei adunați pot să se împărtășească, adică să fie în comuniune prin Trupul și Sângele lui Hristos, căci ei Îl descoperă pe El prin adunarea lor.

Alexander Schmemann în cartea sa Euharistia – Taina Împărăției ne spune că „nimeni și niciodată nu ar fi putut să se împărtășească, nimeni și niciodată nu ar fi fost vrednic și « suficient » de sfânt pentru înpărtășire dacă ea nu ar fi fost dată și poruncită în Biserică, în adunare, în acea unitate tainică în care noi, alcătuind Trupul lui Hristos, putem fără de osândă să-l numim pe Dumnezeu Tată și să fim în comuniune și părtași Vieții Dumnezeiești…”

Sfânta Liturghie e locul central de creștere a oamenilor în această dragoste și unire întemeiată pe Sfânta Treime, prin împărtășirea împreună de Hristos Cel jertfit și înviat pentru ei, ca să învețe și să ia putere să se iubească și ei până la jertfă, și prin aceasta să înainteze spre învierea cu El în viata de veci. „Dacă n-ar fi intervenit păcatul, spune Pr. D. Stăniloae, am fi crescut în dragoste numai prin dăruire reciprocă, dar păcatul egoismului, a făcut necesară forma dăruirii ca jertfă împreunată cu durerea pe care o implică desprinderea de obișnuința falsei și trecătoarei dulceți a egoismului.”

În Sfânta Liturghie credincioșii trăiesc și se obișnuiesc să crească în dragoste și în unire fără sfârșit cu Hristos Cel jertfit și înviat și între ei înșiși și gustând prin arvună viața de veci de după înviere, viață fericită în comuniunea mereu sporită ce se hrănește din Hristos și din Sfânta Treime. Prin aceasta ei trăiesc sensul deplin al existenței în mod anticipat, sens arătat prin luminile ce sunt aprinse în tot timpul Sfintei Liturghii.

În comuniunea cu Sfânta Treime prin unirea euharistică a oamenilor cu Hristos și deci prin înfierea lor, care-i face asemenea Fiului, ei trăiesc în arvună ca moștenitori ai împărăției Sfintei Treimi sau ca părtași la Ea. Cele trei valori mai înalte ale existenței oamenilor care își au izvorul în comuniunea Sfintei Treimi – persoana, dragostea și veșnicia lor – ni se comunică prin Fiul lui Dumnezeu. Hristos nu S-a întrupat și nu S-a răstignit, nu a înviat și nu S-a înălțat ca să nu mai fie cu noi, ci ca să rămână cu noi și să Se sălășluiască în noi prin Sfintele Taine, ca jertfit și înviat, ca să întărească și în noi dragostea spre înviere și spre viata de veci. În acest scop El Se unește cu noi cel mai mult prin Sfânta împărtășanie în Sfânta Liturghie ca Cel jertfit și înviat. De aceea Sfânta Liturghie este prin excelentă trăirea cu Hristos Cel jertfit și înviat.

Comuniunea în Sfânta Treime se trăiește în cadrul Sfântei Liturghii nu numai între cei prezenți, ci și cu toți cei alipiți de Hristos, ca Biserică, fie că sunt trăitori în prezent, fie că au trecut la cele veșnice. Dragostea ca atribut al persoanei îi vede continuându-și viața în veci și pe cei adormiți. Cei prezenți la Liturghie își arată dragostea și față de cei adormiți, și o dată cu aceasta, credința în nemurirea lor. Acolo unde nu se crede în eternitatea persoanei, scade și răspunderea unora pentru alții.

De aici vedem clar în ce măsură este încălcată esența Liturghiei în modul actual de intrare „individuală” în Biserică, în orice moment al slujirii divine. Păstrând modul „individual” și „liber”, credinciosul nu cunoaște, nu a aflat taina Bisericii și nu participă la Taina Adunării, la această Taină pe care Schmemann o numește o „minune a reunirii naturii umane zdrobite și păcătoase prin unitatea divino-umană a lui Iisus Hristos.”

Liturghia ca taină a comuniunii

Proscomidia

Liturghia este cea mai concretă „primire în acțiune” a lumii și a creației. Fiecare credincios care merge la Liturghie duce cu sine lumea. Credinciosul nu-și aduce doar propriul trup uman cu slăbiciunile și pătimirile lui, ci odată cu el duce întreaga sa relație cu lumea naturală, cu creația. În Biserica veche, dar și astăzi – nu în puține locuri – credincioșii nu merg în biserică singuri, ci însoțiți de darurile creației: pâinea, vinul, undelemn. Darurile acestea, în procesiune liturgică sunt duse spre a fi depuse în mâinile episcopului, care le va oferi la tronul lui Dumnezeu ca Euharistie.

În conștiința, în trăirea și în practica Bisericii primare, jertfa euharistică se aducea nu numai din partea tuturor și pentru toți, ci se aducea de către toți. Observăm de aici că baza și condiția jertfei euharistice este aducerea de către fiecare a darului său, a jertfei sale. Fiecare dintre cei ce vin la adunarea Bisericii aduce cu sine tot „ce socotește cu inima sa” (II Cor. 9:7), ce poate da pentru nevoile Bisericii. Astfel că, în această jertfă a iubirii este înrădăcinată aducerea euharistică și în această jertfă își are începutul. Pentru Biserica primară era atât de vădit acest lucru încât, potrivit unei mărturii, copiii orfani, care trăiau pe seama Bisericii și nu aveau ce să aducă, participau la această jertfă a iubirii prin aducerea apei.

Pentru săvârșirea Euharistiei se folosesc doar pâine, vin și apă, și aceasta din mai multe motive, dintre care pe noi ne interesează în mod direct pentru subiectul de față doar unul singur. Pâinea și vinul sunt alimente ce constituie hrana de bază a omului. Ele nu numai că întrețin existența lui fizică, ci o și simbolizează în chipul cel mai expresiv și mai potrivit: pâinea e simbolul cel mai adecvat al trupului omenesc, iar vinul este simbolul sângelui. În consecință, pâinea și vinul, aduse de credincioși pentru Sfânta Liturghie simbolizează însăși ființa lor trupească și sufletească pe care ei o aduc drept jertfă lui Dumnezeu sub această formă.

Din alt puct de vedere pâinea – făcută din atâtea boabe adunate laolaltă – și vinul – rezultat prin zdrobirea în același teasc a mai multor ciorchini și boabe de struguri – simbolizează unitatea sau comuniunea spirituală care-i leagă între ei pe toți membrii Bisericii, făcând din ei un singur trup: Trupul tainic al lui Hristos, adică Biserica. Darurile aduse de credincioși la Biserică simbolizează nu numai propria lor ființă, adusă ca ofrandă de jertfă individuală, ci și Biserica din care ei fac parte.

Apa turnată în vinul de la Proscomidie este elementul care astâmpără setea omului și este folosit îndeosebi pentru curățenia lui corporală cât și pentru alte trebuințe gospodărești. Ea simbolizează pe credincioșii laici, iar amestecarea ei cu vinul înseamnă încorporarea acestora la Hristos. După alți scriitori bisericești, amestecarea vinului cu apa la Euharistie înseamnă unirea Duhului cu omul, împărtășirea credincioșilor din nestricăciunea Stăpânului.

Sfântul Ciprian stăruie asupra amănuntului din Evanghelia Sfântului Ioan (In. 19:34-35), și anume că din coasta lui Iisus a curs sânge și apă, și afirmă că și la Cina cea de Taină Iisus a amestecatvinul cu apa. El mai spune, de asemenea că apa reprezintă unirea lui Hristos cu credincioșii (Epistola LXIII către Caelius,13). Mai târziu s-a afirmat împotriva arienilor, căapa e simbolul firii omenești, unită cu cea dumnezeiască în ipostasul Cuvântului.

În practica actuală, la Liturghie se folosește nu numai o singură pâine din care este scos Sfântul Agneț, ci cel puțin cinci pâini (prescuri), din care se scot părticele pentru pomenirea sfinților, a celor vii și adormiți, care să escorteze „Mielul” pe disc. Euharistia redobândește prin aceasta aspectul ecleziologic pe care era amenințață să-l piardă într-o interpretare care o pune în legătură doar cu istoria mântuirii.

În jurul Sfântului Agneț se așează pe sfântul disc miridele. Cea dintâi este pentru Sfânta Fecioară – care e mai mare – apoi pentru cele nouă cete îngerești. Ei reprezintă mulțimea sfinților care alcătuiesc Biserica triumfătoare sau biruitoare din ceruri. Apoi, cele mai mici miride se scot pentru credincioșii vii și adormiți, aceștia reprezentăndu-i pe membrii bisericii luptătoare.

Liturghia nu e numai o istorisire a ceea ce a făcut Hristos în trecut, ci și o prezență a lui Hristos lucrător acum. În Sfânta Liturghie totul e prezent dar fără a se anula trecutul. Cu atât mai mult se află Hristos, sub chipul Agnețului, lucrător în prezent, dar plin de retrăirea trecutului și pregătit spre lucrarea viitoare. Alături de El se află Maica Domnului cu toți cei adormiți în credința în El.

În jurul „Mielului” Euharistiei se află întreaga Biserică, care-i adună pe disc atât pe cei vii, cât și pe cei adormiți. În același timp, Proscomidia devine o paralelă a „ anaforalei” cu o rugăciune de mijlocire proprie. Întrucât acum și credincioșii pot „aduce jertfă” prescuri, din care se scot părticele pentru vii și adormiți, și care sunt așezate în jurul Mielului, participă și ei acum indirect la proscomidie.

Astfel, la Sfânta Liturghie credincioșii participă la aducerea Sfintei Jertfe prin însăși calitatea lor de membri ai Bisericii luptătoare, care jertfește și se jertfește și ea, prin preotul slujitor. Din acest motiv, credincioșii nu sunt simpli asistenți la Liturghie, ci participă la ea în mod efectiv, ca și preotul, căci acesta nu slujește pentru el însuși, ci în numele și din partea credincioșilor săi. Având în vedere acest lucru, rostul credincioșilor în Biserică nu este doar să urmărească rânduiala slujbei, ca niște simpli spectatori, ci să participe în adevăratul sens al cuvântului, să conlucreze efectiv la sfânta jertfă, care se aduce în numele și în locul lor.

În același timp credincioșii participă la jertfa liturgică aducând ca ofrandă, prin intermediul preotului, ființa lor trupească și sufletească, simbolizată în darurile de pâine și vin aduse de ei pentru Sfânta Euharistie. Mai târziu participă și la taina sfântă săvârșită în Liturghie, împărtășindu-se cu Sfântul Trup și Sânge. În mod special, credincioșii pot participa activ la săvârșirea sfintei slujbe prin îndeplinirea unor acte ale ritualului liturgic rezervate odinioară clerului inferior, și anume: aprinderea și purtarea lumânărilor și a sfeșnicelor, aprinderea cădelniței, citirea Apostolului și a Cazaniei, rostirea Crezului, etc.

Aici vedem sensul sau simbolismul ecleziologic al Proscomdiei. Acesta este dat de felul geometric în care Sfântul Agneț și miridele din jurul lui se așează pe sfântul disc. Acum Sfântul Agneț și miridele reprezintă Biserica universală din toate timpurile și locurile – atâtcea de pe pământ, cât și cea din ceruri – într-un cuvânt Biserica în înțelesul ei cel mai larg, adică acea adunare sau famili spirituală a tuturor fiilor lui Dumnezeu, strânsă în jurul Capului ei nevăzut, Hristos.

Sensul acesta ecleziologic îl formulează în chip foarte frumos Sfântul Simeom al Tesalonicului: „…prin această dumnezeiască închipuire și istorisire a Sfintei proscomidii, vedem pe Însuți Iisus și întreagă Biserica Lui. Îl vedemîn mijloc pe Hristos Însuși […]. El este în mijloc prin Agneț, iar Maica lui de-a dreapta prin miridă,sfinții și îngerii de-a stânga,iar dedesubt întreaga adunare a credincioșilor Lui dreptmăritori. Aceasta este taina cea mare: Dumnezeu între oameni și Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor,care se îndumnezeiesc de la cel ce după fire este Dumnezeu, care S-aîntrupat pentru dânșii.”

Dar, în jurul lui Hristos se înfăptuiește nu numai solidaritatea Bisericii din cer cu a celei de pe pământ, ci și a celei de pe pământ însăși. După ce preotul a așezat părticelele sfinților și a celor adormiți, el scoate și părticelele pentru cei vii. Prin aceasta se arată în mod vădit că și ei participă încă de acum la viața veșnică alui Hristos. Cei ce dau pomelnice pentru cei ai lor – rudenii și cunoscuți – simt că viața lor în Hristos n-ar fi ferită de anumite umbre de egoism dacă nu s-ar împărtăși de ea împreună cu eceia. La fel n-ar fi deplină bucuria de împărtășirea lui Hristos, dacă n-ar avea parte de El împreună cu prietenii, cunoscuții, rudeniile lor vii și adormiți în credința în Domnul.

Despre această solidaritate a Bisericii luptătoare cu Biserica triumfătoare din cadrul Liturghiei vorbește și Sfântul Ioan de Kronstadt spunând: „Săvârșind Liturghia și scoțând părticele în cinstea Maicii Domnului și a Sfinților, apoi a celor vii și a celor morți,ia aminte ce legătură strânsă există între Domnul și sfinții Lui, între Yel și cei ce trăiesc pe pământ cu cucernicie și cei ce au murit în credință și cucernicie; ia aminte ce legătură strânsăexistă între noi și sfinți și cei morți întru Hristos, și iubește-i pe toți, cape niște mădulare ale Domnului și ale tale însuți.”

Așa cum pomenind actele mântuitoare ale lui Hristos sau invocându-l pe El, facem ca El să fie într-un anumit fel prezent, așa prin pomenirea sfinților și a tuturor celor adormiți intrăm într-o anumită legătură cu ei. Dar după cum o anumită prezență a lui Hristos la Proscomidie se înfăptuiește nu numai prin cuvântul rugăciunilor și prin rostirea numelui Lui, ci și prin Agnețul scos din prescură și prin semnul crucii făcut în el,tot așa prezența celor asdormiți cu credința în Hristos se înfăptuiește nu numai prin pomenirea numelor lor, ci și prin părticelele de pâine scoase di prescură și așezate lângă Agnețul ce reprezintă pe Hristos.

Bucățica de pâine scoasă pentru fiecare persoană umană distinge pe cei pentru care se scoate, dar îi și apropie de Hristos și între ei, arătându-i ca fiind de aceeași fire umană cu Hristos și între ei.

Pe lângă pâinea pe care o aduce ca jerfă, fiecare credincios se dăruiește și pe sine însuși lui Hristos, dar în același timp îi dăruiește și pe toți cei cunoscuți și dragi, știind că prin aceasta îi va avea cu adevărat în veci: „Pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm”. Nu numai Hristos se dăruiește Tatălui pentru noi și nouă înșine, în stare de jertfă, ci și noi ne dăruim împreună cu El Tatălui, și Lui însuși.

Această reciprocă dăruire arată că la fundamentul vieții se află comuniunea iubitoare a unor Persoane supreme, și aceasta se întinde pe planul creației. Viața deplină se arată și se menține în iubire, iar aceasta se arată la Proscomidie prin voința lui Hristos de a se jertfi. Lângă El venim și noi atrași de iubirea Lui de sine dăruitoare și-i aducem cu noi și pe ceilalți, ca astfel dăruindu-i să-i avem și mai mult.

Realitatea Proscomidiei este că Pâinea și Vinul, desemnate a fi jertfa lui Hristos, și care includ toate jertfele noastre, ne includ și pe noi înșine care ne aducem lui Dumnezeu. Din acest fapt decurge caracterul de jertfă a Proscomidiei, pregătirea pâinii ca junghierea Mielului, a vinului ca vărsarea sângelui. De aici decurge adunarea tuturor în jurul Mielului și includerea tuturor în jertfa Lui.

La Proscomidie începe dialogul între noi și Dumnezeu ca „un suiș de daruri”. După pregătirea darurilor și tămâierea lor, se așează steaua peste discul pe care ele se află. Astfel vine steaua peste ieslea unde S-a născut sau Se naște pentru noi Hristos. Odată cu steaua vine cosmosul întreg să-L acopere închinându-I-se, dar și acoperindu-L până la începutul lucrării Lui publice. Din acest motiv, pe disc cele pământești sunt la un loc cu cele cerești. Astfel, pe disc se află creațiunea întreagă, a celor vii și a celor trecuți în cealaltă viață, în jurul lui Hristos. Această unitate a tuturor este reprezentată și mai bine prin așezarea peste ele a semicercului care are în vârf o stea, pe Hristos. Este o unire între cer și pământ, între Dumnezeu cel întrupat, răstignit și înviat și creațiunea lui. Toate culminează în Hristos.

Odată cu acoperirea Cinstitelor Daruri, Proscomidia capătă un sens hristologic-cosmologic, reprezentând pe Hristos cel în slavă, care acoperă nevăzut și conduce la mântuire lumea și sufletele noastre.

Afară de cele expuse până acum, Proscomidia mai are și un sens, un simbolism eshatologic. În sens eshatologic proscomidiarul și sfântul disc simbolizează tronul mântuitorului ca împărat în mijlocul Bisericii Sale și scaunul Său de judecată din urmă. Sfântul disc, cu Sfântul Agneț și miridele din jurul lui reprezintă în chip simbolic aceeași imagine eshatologică pe care zugravii o înfățișează în impresionanta scenă a judecății din urmă, zugrăvită de obicei la intrarea în bisericile noastre.

În viziunea lui Alexander Schmemann, Proscomidia, ca multe altele din slujirea noastră divină are nevoie să fie restabilită, nu ca ritual sau ca formă, ci ca înțelegere în conștiința credincioșilor care au transformat-o „numai în simbol”. A restabili, după A. Schmemann, înseamnă a preciza sensul adevărat acestei pomeniri care, în înțelesul credincioșilor și a clerului s-a redus la un singur aspect, acela al rugăciunii „pentru sănătate” și „pentru cei răposați”, adică la aceeași individualizare și înțelegere utilitară a slujirii bisericești.

În realitate, sensul de bază al acestei pomeniri, prin caracterul ei de jertfă, este raportarea tuturor și a fiecăruia la jertfa lui Hristos, la „adunarea și rezidirea din jurul Agnețului a noii făpturi a lui Dumnezeu.” Puterea și bucuria acestei pomeniri este că în ea se biruie delimitările dintre cei vii și cei morți, dintre Biserica pământească șim cea cerească, pentru că noi toți – și cei vii și cei morți – „am murit și viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.”

Sfânta Liturghie – urcuș spre Împărăția Sfintei Treimi

Dacă adunarea în Biserică este începutul lucrării sfinte euharistice, atunci sfârșitul și împlinirea ei este intrarea Bisericii în Cer, împlinirea ei la Cina lui Hristos, în Împărăția Lui. Acest „sfârșit” descoperă unitatea Euharistiei, „prânduirea și esența ei ca mișcare și ca înălțare, descoperă, că Euharistia este Taina Împărăției luiDumnezeu.” Această taină este în același timp cosmică și eshatologică,ea referindu-se atât la lumea lui Dumnezeu în prima ei creație, cât și la împlinirea ei în Împărăția lui Dumnezeu.Este cosmică fiindcă ea cuprinde întreaga creație, care se aduce lui Dumnezeu, ca fiind a lui Dumnezeu: „ale Tale dintru ale tale Ție îți aducem de toate și pentru toate.” Dar, în același timp este și eshatologică, fiind îndreptată spre Împărăția veacului viitor.

Preotul începe întreaga Sfântă Liturghie cu cuvintele: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și in vecii vecilor". Spunând aceste cuvinte, face semnul crucii cu Evanghelia peste antimisul de pe Sfânta Masă. Credincioșii binecuvântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvantați ei înșiși de El. Ei știu aceasta de la sfârșitul altor Liturghii, când preotul adresându-se lui Dumnezeu a zis: „Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvinteaza…, mântuiește poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta", făcându-i membrii ai Împaratiei Tale.

Sfântul Ioan de Kronstadt spune despre Liturghie că ea este „dumnezeiască cină, nunta Mielului, în care Mielul lui Dumnezeu se unește cu sufletele credincioșilor.” În Sfânta Liturghie se închipuie și se săvârșește „cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu față de neamul omenesc – unirea lui Dumnezeu cu oamenii prin întrupare, prin dumnezeiasca sa învățătură, prin pătimire, moarte, îngropare și înviere – taina înnoirii și îndumnezeirii omenității, taina unirii oamenilor cu Dumnezeu prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui.”

Fiind Împărăția dragostei, Împărăția lui Dumnezeu are sensul unei comuniuni a celor ce fac parte din ea, care sporește continuu în orice Sfântă Liturghie, ca să ajungă desăvârșită în viața viitoare. Ea va dura veșnic, deci și noi vom fi veșnic fericiți și părtași ai ei.

Împărăția cerurilor ne deschide perspectiva eshatologică, deci ne dă siguranța că existenta noastră nu va înceta prin moarte. Acesta este motivul pentru care atât preotul, cât și credincioșii privesc spre Răsărit, spre Dumnezeu cel veșnic, de la Care vin toate. Astfel ei înaintează din lumea dezbinărilor egoiste din spatele lor, spre unitatea lor în Sfânta Treime.

Împărăția de care se vorbește în binecuvântarea de început a Liturghiei este Împărăția iubirii între Dumnezeu și noi și între noi înșine, dar nu a unui Dumnezeu dornic de stăpânire, sau a unor oameni care se întrec în a fi unul mai mare decât altul. Este vorba de Împărăția Treimii iubitoare.

Având în vedere că această Împărăție este o extindere a iubirii Sfintei Treimi la noi, se cuvine să răspundem și noi cu iubirea noastră față de Sfânta Treime, dar și între noi înșine. Numai așa arătăm că voim să ne facem părtași de ea în mod real.

Împărăția aceasta este unirea celor ce cred în Sfânta Treime, prin „căsătoria omenirii credincioase cu Fiul Împăratului ceresc”. În această Împărăție se intră prin Sfânta taină a Botezului și a Mirungerii și se reintră după căderea din ea prin Taina Spovedaniei. Viața în această Împărăție se întreține prin Sfânta Împărtășanie. De aceea Sfânta Liturghie începe cu făgăduința deplină a acestei uniri cu Sfânta Treime și a acestui ospăț veșnic al iubirii, spre care credincioșii progresează prin Sfânta Împărtășanie, ca unire cu Hristos.

În Euharistie, Hristos se aduce jertfă Tatălui ca om, dar nu în mod juridic, ci El ne deschide prin aceasta calea spre Tatăl. Hristos se pune la dispoziția noastră în Euharistie tocmai pentru ca o dată cu Sine să ne ofere și pe noi Tatălui. Întrucât la Tatăl nu putem intra decât în stare de jertfă curată, starea aceasta n-o putem dobândi decât numai din starea de jertfă curată a lui Hristos.

Urcușul spre Hristos cel jertfit constă într-o umplere treptată a credincioșilor de dispoziția de jertfire proprie sau de dăruire lui Dumnezeu și unul altuia din puterea ce iradiază din Hristos. În felul acesta toată Sfânta Liturghie este mișcarea comunității în duhul de jertfă a lui Hristos spre unirea deplină cu Hristos cel jertfit și înviat și spre jertfirea reciprocă între ei din puterea jertfei Lui.

Dumnezeu a întemeiat Biserica după chipul Lui. „Sfânta Bisericã este chipul lui Dumnezeu, ca una ce lucrează în credincioși aceeași unitate care este și în Dumnezeu.” Hristos a venit „ca toți să fie una” (In 17:21). Unirea tuturor pentru care se roagă Biserica nu trebuie înțeleasă ca o articulare a inșilor unii în alții în baza pornirii lor naturale, ci ca o prelungire a unității treimice, care se înfăptuiește ca un trup liturgic. Taina unității trăită și înțeleasă ca Biserică este Împărăția Tatălui și a Fiului și Sfântului Duh.

Această unire a noastră cu Sfânta Treime și între noi după chipul unității treimice nu poate fi înfăptuită fără renunțarea la egoismul nostru, fără jertfirea sinelui nostru lui Dumnezeu și semenilor, iar puterea pentru această jertfire ne-o dă Hristos.

Liturghia este „slujirea de sus pe pământ, cea mai mare minune a iubirii și dreptății lui Dumnezeu – slujirea nemuririi neamului omenesc, cea mai mare biruință a milostivirii lui Dumnezeu față de păcatele oamenilor.” Nu există nimic mai sublim și mai de preț în cer și pe pământ decât Liturghia. În timpul Liturghiei cerul și pământul se fac una; Dumnezeu e împreună cu oamenii, îngerii cerului cu oamenii pământului într-o fericită și frumoasă comuniune.

„Sfânta Liturghie este – după Pr. D. Stăniloae – acțiunea de împreună jertfire a noastră cu Hristos sau unirea comunității cu Hristos în stare de jertfă pentru a se aduce și ea împreună cu El jertfă Tatălui, ca să se realizeze Împărăția Treimii în toate.” Pr. D. Stăniloae precizează că nu e vorba de jertfă ca moarte trupească, ci de o renunțare la orice egoism, la orice căutare a celor ale noastre.

Euharistia se constituie, în felul acesta, ca un dialog și ca o întâlnire de daruri între oameni și Dumnezeu în Hristos, ca o culminare a acestui dialog și întâlniri. Dialogul nu se desfășoară numai în viață, ci și de-a lungul întregii Liturghii, înălțându-se până la treapta culminantă pe care o ia în Euharistie.

Între jertfa lui Hristos și jertfa noastră nu există nici o separație individualistă. Este o întâlnire deplină între Hristos și noi, o comunicare intimă în dispoziția de jertfă și în starea de jertfă a Lui și a noastră. Pe de o parte ne oferim lui Dumnezeu, dar pe de alta ne ia Hristos și ne încadrează în jertfa Lui. Dar, așa cum nu există o separație individualistă între jertfa mea și a lui Hristos, tot așa nu există nici între jertfa mea și a celorlalți. De aceea, Euharistia este a Bisericii, a comunității.

Împărăția Sfintei Treimi se arată în toată măreția ei la Sfânta Liturghie, unde comuniunea Persoanelor Treimice devine și comuniunea credincioșilor, o relație de iubire între Biserica Luptătoare, Biserica Triumfătoare și întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

Despre Împărăția Treimii, Pr. D. Stăniloae spune că ea „este Împărăția iubirii dintre Tatăl și fiii înfiați de Fiul și dăruiți cu totul în Fiul, Tatălui….este Împărăția libertății depline.” Pe lângă unitatea în iubire, libertatea este a doua însușire a Împărăției Treimii. De altfel, aceste două însușiri se implică una pe alta.

Dumnezeu dorește fericirea noastră, dar în mod liber. Dumnezeu nu are nevoie de slava noastră pentru sine, ci El se bucură pentru ea pentru că în ea noi exprimăm bucuria ce o avem de fericirea comuniunii cu El. Fericirea pe care El ne-o dorește stă în comuniunea iubirii noastre libere cu El, în arătarea iubirii Sale către noi și în răspunsul nostru la iubirea lui, ca semn că simțim bucuria iubirii Lui.

Împărăția Treimii în care suntem chemați să intrăm și să înaintăm ca o comunitate prin cuvintele de început ale Sfintei Liturghii, este o Împărăție a milei și a iubirii de oameni a lui Dumnezeu coborâtă la noi ca să întărim comunitatea între noi prin milă și iubire. Din acest motiv cerem mereu mila Lui: „Doamne miluiește”. Mila între noi care ne mână să cerem mila lui Dumnezeu pentru toți este legătura universală și leacul tuturor dezbinărilor dintre noi. Ea întărește comuniunea între noi ca Împărăție a lui Dumnezeu.

Intrarea mică

Din Liturghierul explicat al Pr. Petre Vintilescu aflăm că „Liturghia începea în vechime o dată cu venirea episcopului în biserică și cu intrarea lui în altar. Cum acesta reprezintă întotdeauna în persoana sa pe însuși Mântuitorul, venirea episcopului în biserică și intrarea lui în oficiu putea simboliza începerea activității Fiului lui Dumnezeu în lume.” Odată cu înmulțirea numărului bisericilor, nu mai era cu putință participarea liturgică a reprezentantului prin excelentă al Mântuitorului, adică a episcopului, care acum trebuia să oficieze în catedrala de Ia reședință; în aceste condiții noi ale vieții bisericești, nevoia sau faptul reprezentării Mântuitorului s-a putut găsi să fie rezolvat prin simpla purtare solemnă a Evangheliei, cu atât mai mult cu cât poate că atunci, ca și astăzi, episcopul era întâmpinat de cler cu Evanghelia, la venirea lui în biserică, așa că ceea ce se făcea atunci în prezenta episcopului a putut să continue și în lipsa lui. Pr. Petre Vintilescu spune că epoca în care vechiul început al Liturghiei a primit acest adaos (dinainte de ieșirea mică) e greu de precizat. El se plasează în primul început al sec. VII.

Dar dacă episcopul era întâmpinat de preot, foarte de timpuriu, îndată ce au apărut pe lângă biserica episcopală și preoții, trebuiau să se afle încă de atunci de mai înainte în biserică și e probabil că ei nu stăteau în tăcere, ci săvârșeau anumite rugăciuni începătoare, ca să ocupe poporul (ecteniile și antifoanele).

De la prima cerere a acestor ectenii și până la sfârșitul Liturghiei, observăm un puternic caracter comunitar, ecleziologic al Liturghiei. De la prima cerere din ectenie, până la sfârșitul Liturghiei, orice cerere este făcută la plural, este o cerere a tuturor, împreună, pentru toți, pentru fiecare din cei aflați în rugăciune, ca și pentru alții, care nu sunt de față. Fiecare se simte susținut de toți în rugăciunea sa și în fața lui Dumnezeu. Apartenența la aceeași împărăție se manifestă și în aceasta.

Acest „noi" al rugăciunii liturgice care se adresează lui Dumnezeu ca unui Tu comun pentru toți nu e numai o alăturare de eu-ri, ci o întrepătrundere reciprocă a eu-rilor personale. „ Eu nu sunt numai alăturat celorlalți, ci sunt în ei, și ei, în mine. Cuvântul lor răsună în mine, căldura simțirii lor și a credinței lor o simt în mine și mă încălzește și pe mine în simțirea și credința mea; îmi devine simțire și credință proprie, fără să înceteze să fie și a lor, fără să pierd sentimentul că este și a lor. Gândul celuilalt devine gândul meu, fără să înceteze de a fi, în simțirea conștiinței mele, gândul lui. Eul lui se mișcă în eul meu, și eul meu în al lui. Suntem interiori unul altuia, fără să ne contopim. Formăm un eu cuprinzător al multor euri într-o unitate. "Noi" pe care îl formăm este eul meu, dar totodată al fiecăruia. Toți sunt în mine, și eu în toți. Rugăciunea mea este a acestui eu unitar și multiplu în același timp, și rugăciunea lui este rugăciunea mea. în ea e dragostea spirituală între noi și dragostea comună de Dumnezeu. Comuniunea treimică e activă în comuniunea noastră.”

Încă de la început suntem îndemnați să ne constituim toți cei prezenți într-un singur "eu" multiplu al Liturghiei, într-un eu comunitar, cum este și Dumnezeu, Cel ce e un singur Dumnezeu în Treime. Dumnezeu ne vrea înarticulați prin iubire într-o unitate generoasă, scăpată de orice egoism, în care iubirea de Dumnezeu a fiecăruia e întărită de a tuturor. El vrea să înaintăm tot timpul Liturghiei în această unitate, tot mai mult, până la o unitate culminantă între noi și Hristos și în El între unii și alții, prin împărtășirea împreună de Același Hristos, ca să ajungem în treapta supremă a acestei unități în împărăția veacului ce va să fie. În rugăciunea cântată în comun experiem arvuna unității noastre din împărăția Sfintei Treimi.

Fără prezenta comunității liturgice preotul sau diaconul n-ar avea rost să vorbească la plural. Deci nu s-ar putea săvârși nici Liturghia. Așadar ar fi de dorit ca toti cei prezenți să răspundă la invitația lui, prin: "Doamne, miluiește", cântată în cor.

După ecfonisul al treilea, preotul ia Evanghelia de pe Sfânta Masă și precedat de lumină și ripide, face Vohodul Mic, în timp ce se cântă troparul învierii sau al sărbătorii. În același timp rostește în taină o rugăciune. În momentul acesta sufletul fiecăruia dintre noi „trebuie să se « îngemăneze » cu prezența miriadelor de îngeri și să primească intrarea Domnului nu doar în lume – așa cum ne sugerează Vohodul Mic – ci și în universul inimii noastre, care atunci va fi fericită”.

Ideea intrării (a vohodului) are o însemnătate hotărâtoare pentru a înțelege Euharistia. Sensul Euharistiei constă în intrarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu. Euharistia este Taina Împărăției ce se săvârșește prin înălțarea și intrarea Bisericii în Sfânta Sfintelor cerești. Deci, această înălțare nu se referă nu se referă numai la Sfintele Daruri, ci se referă și la Biserica însăși, la adunarea însăși.

Referitor la vohodul mic părintele Petre Vintilescu spune că "lumânările aprinse mai simbolizează pe Sfântul Ioan Botezătorul, precum și pe alti prooroci dinaintea Mântuitorului, care au vestit venirea Lui, pe Sfinții Apostoli, pe care i-a trimis înaintea Lui ca să propovăduiască prin sate, doi câte doi". Astfel am avea strânși în jurul lui Hristos pe toti cei ce L-au precedat și L-au urmat, vestindu-L pe El, adică întreaga Biserică a celor ce s-au alipit de El prin slujirea Lui, dar și continuând să lucreze pentru El și cu El la învățarea și mântuirea noastră.

După intrarea în altar, diaconul cere preotului să binecuvinteze în mod special timpul cântării întreit sfinte, arătând că acum crucea, prin puterea lui Hristos, are menirea nu numai să curețe pe credincioși de toate păcatele egoismului, ci și să-i facă să cunoască și să laude sfințenia lui Dumnezeu, ca treaptă culminantă a curătiei și a iubirii de oameni arătată în întruparea și jertfa Fiului lui Dumnezeu. De aceea preotul zice: „Că Sfânt ești. Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea”, arătând implicit că cere sfințirea timpului acestor momente de la Dumnezeu.

Îndemnul preotului adresat comunitătii liturgice la o repetiție a imnului întreit sfânt, prin cuvântul „ Puternic", cheamă și „Puterile" ingerești să-și adauge lauda lor la lauda comunității, după ce lauda ei a devenit atât de tare, că se poate uni cu lauda îngerilor, sau că simțind lauda îngerilor în lauda ei, cântarea ei poate să-și atingă suprema intensitate. Astfel comunitatea voiește ca lauda sfințeniei lui Dumnezeu să nu fie nu mai o laudă eternă din partea ei, ci și împlinită de lauda tuturor puterilor creațiunii, inclusiv a îngerilor (Apoc. 4, 8). Acest lucru îl observăm puțin mai devreme și în rugăciunea din cadrul Liturghiei numită „a intrării”: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai așezat în ceruri cetele și oștile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră, să fie și intrarea sfinților îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta.”

Cererea rugăciunii „Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru…", se face ca să vină la Sfânta Jertfă îngerii și Arhanghelii și să slujească împreună cu noi. Simbolic, cetele îngerilor sunt închipuite de copiii care țin cele două prapore din spatele celui care duce făclia. Deci îngerii însoțesc triumfător această intrare a Domnului în Biserică, simbolizat de Sfânta Evanghelie.

Preoții evlavioși din vechime vedeau îngerii la acest Vohod, ca de altfel și la celelalte momente ale Sfintei Liturghii. Așa cântăm și la troparul Sfântului Spiridon: „îngeri ai avut slujind cu tine, Preasfinte". Ceea ce s-a arătat clar Sfântului Spiridon de nenumărate ori, s-a descoperit timp de sute de ani, până în zilele noastre și unor preoți evlavioși, în câteva rânduri (nu permanent).

Stefanos Anagnostopuolos ne relatează o minune întâmplată în timpul Vohodului Mare, preluată de la Sfântul Ioan Gură de Aur. „Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că a cunoscut cândva un preot care s-a învrednicit să vadă o mulțime de îngeri, îmbrăcați cu veșminte strălucitoare ca soarele, adunându-se în jurul lui și însoțindu-l la Vohod. Și ceva și mai înfricoșător: s-a învrednicit să-l ridice la înălțime și să-l ajute să facă Vohodul. In continuare i-a văzut înconjurând Sfânta Masă și plecându-și capetele, cu mult respect. In unele momente stăteau tăcuți iar într-altele psalmodiau imnele liturgice împreună cu dascălii, acompaniindu-i atât de melodios, încât preotul acela s-a pierdut cu desăvârșire”.

Făcând abstracție de complexitatea sa, „intrarea mică” a păstrat caracterul intrării, al începutului, al apropierii. Despre acest lucru mărturisește, în primul rând, Liturghia arhierească, și în al doilea rând, rugăciunea intrării.această rugăciune se citea oarecând la intrarea proistosului și a poporului în locaș. Acum, chiar, se citește la sfințirea noului locaș bisericesc, dar nu în fața ușilor împărătești, ci în fața ușilor de la intrare. Ea, rugăciunea aceasta, nu amintește intrarea ca ceva preînchipuit, ci arată caracterul ceresc al intrării: conslujire în locaș cu puterile și cu oștirile cerești, adică împreună cu îngerii.

Experiența prezenței lui Dumnezeu a devenit acum foarte accentuată și în comunitatea liturgică, făcând-o să exprime această experiență în cântarea ei entuziastă, asemenea celei a îngerilor și unită cu ea. Ea le-a devenit simțită prin Hristos care a ieșit la propovăduire, dar din Care iradiază Duhul Sfânt, date fiind curăția și nevinovăția de Miel cuvântător a Lui.

Prin venirea Fiului lui Dumnezeu la noi și prin intrarea Lui concomitentă, ca om, la Tatăl, prin slujirea Lui, ce se va finaliza în răstignire, înviere și înălțare, El ne-a descoperit în mod clar pe Dumnezeu ca Treime. De aceea îi înălțăm acum cântarea întreit sfântă: „Apoi, lăudăm pe Dumnezeu ca Treime, căci așa ne-a învățat arătarea Mântuitorului că este El". Învățătura despre Dumnezeu ca Treime e prima învățătură ce ne-a descoperit-o Mântuitorul. "

Intrarea, fiind apropierea de Prestol, este totdeauna înălțare. Prin Prestol, Biserica se înalță acolo unde adevărata ei viață „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”, se înalță la cer, unde se și săvârșește Liturghia. Euharistia e întotdeauna ieșirea din „lumea aceasta” și înălțarea la cer, având ca simbol al acestei înălțări „posibile” și reale, Prestolul.

Intrarea cu Evanghelia nu e o „preînchipuire", nu este o înscenare sfântă a unui eveniment din trecut, a ieșirii lui Hristos la propovăduire (în acest caz, nu diaconul, ci prois-tosul — chip al lui Hristos în adunarea Bisericii — ar fi trebuit să scoată cartea Evangheliei), ci este chipul arătării lui Hristos Cel înviat pentru împlinirea făgăduinței Lui: „Unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo și Eu sunt în mijlocul lor" (Mt. IX, 20). Așa cum sfințirii euharistice a darurilor îi premerge pro-aducerea lor la Jertfelnic, tot așa citirii și binevestirii Cuvântului îi premerge descoperirea Lui. „Intrarea cu Evanghelia” este întâlnire, întâlnire plină de bucurie cu Hristos, care se săvârșește prin aducerea spre noi a Evangheliei.

Acest sens eshatologic al intrării, ca apropiere de Prestol și ca înălțarea spre Împărăție, este exprimat mai bine în rugăciunea și în cântarea Trisaghionului cu care culminează intrarea. Proistosul, intrând în altar și stând înaintea Prestolului, înalță „rugăciunea cântării celei întreit sfinte": „Dumnezeule cel Sfânt[…]Care ne-ai învrednicit pe noi smeriții și nevrednicii robii Tăi, a sta în ceasul acesta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic și a-Ți aduce datorita închinăciune și preaslăvire, Însuți Stăpâne, primește de la noi întreit sfânta cântare și ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta, și ne iartă nouă toată greșeala…și ne sfințește sufletele și trupurile noastre"…

Referitor la imnul „Sfinte Dumnezeule”, Nicolae Cabasila ne spune: „Iar imnul acesta a fost luat de la îngeri, dar s-a luat și din cartea sfinților psalmi ai Proorocului și s-a combinat de către Biserica lui Hristos și s-a închinat Treimii. Căci „Sfânt" strigat de trei ori este cuvântul îngerilor, iar „Dumnezeu tare și fără de moarte" este al fericitului David, care a zis: „Insetat-a sufletul meu spre Dumnezeu cel tare și viu" (Ps. 41, 2). Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu Cel tare, Cel viu”113. Alegerea și împreunarea acestor cuvinte precum și adausul cererii „miluiește-ne pe noi!” este fapta Bisericii, care cunoaște și propovăduiește pe Unul Dumnezeu în Treimea Sa. Prin aceasta, ea vrea să arate, pe de o parte, legătura dintre Vechiul și Noul Testament iar, pe de alta, că îngerii și oamenii s-au unit într-o singură Biserică și o singură ceată, prin venirea lui Hristos, Cel ce e mai presus de ceruri și totodată e și pe pământ. De aceea, după ce Sfânta Evanghelie a fost arătată și apoi dusă la altar, cântăm imnul acesta cu glas tare, pentru că Cel ce Sa sălășluit între noi ne-a așezat împreună cu îngerii, făcându-ne loc în corul lor.”

Liturghia de pe pământ este o reprezentare vie și autentică a Liturghiei slavei Ierusalimului de sus. Referitor la Cântarea întreit Sfântă, Stefanos Anagnostopuolos îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur spunând: „creștine, cu toate că ești legat de trup și de oase, cu mulțime de slăbiciuni, te învrednicești împreună cu Puterile netrupești să lauzi și să preamărești pe Stăpânul tuturor și Domnul. Și în pofida slăbiciunilor personale, când ești asaltat puternic, ești însoțit trupește și sufletește prin Duhul Sfânt de heruvimi în Cântarea întreit Sfântă și împreună cu ei de slava lui Dumnezeu. Căci una este Euharistia, sărbătoarea comună a celor cerești și pământești, și alta bucuria și desfătarea slujirii.”

După fiecare laudă a sfințeniei Treimii, comunitatea credincioșilor cere: „Miluiește-ne pe noi". Numai pentru că Dumnezeu e sfânt, deci mai presus de natura ambiguă, inconștientă și supusă legilor repetiției, poate milui. Numai Persoana poate avea milă. Ceea ce e lipsit de conștiință, ceea ce nu e Persoană curată de orice egoism, deci sfânta, deci aflătoare în comuniune eternă cu alte Persoane, nu poate avea milă neîncetată. Acum credincioșii nu mai spun în general: „Doamne, miluiește, ci „Miluiește-ne pe noi". Nu e nici acum un „Doamne, miluiește" individualist, dar el e restrâns la comunitatea celor de față, care se hotărăsc să se împărtășească de sfințenia lui Dumnezeu în comun, care primesc și pe Hristos ca Dumnezeu Mântuitorul lor comun, ridicându-i și pe ei la starea de comuniune.

Prin Cântarea întreit Sfântă, corul ceresc al îngerilor și adunarea creștinilor ortodocși se unesc într-o psalmodie neîntreruptă către Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă în Ierusalimul de sus, în Jertfelnicul cel mai presus de ceruri, Biserica de pe pământ imita prin Jertfa din Sfântul Altar. În fiecare zi, la fiecare sinaxă liturgică se săvârșește aceeași Liturghie neîntreruptă, în cer și pe pământ. Prin întreita cântare liturgică, preotul și credincioșii din biserică se identifică cu puterile cerești în lucrarea de preamărire a lui Dumnezeu. Cerul și pământul purced împreună la Jertfelnic pentru o doxologie comună.Astfel, prin Cântarea întreit sfântă, corul ceresc al îngerilor și corul credincioșilor din biserică se unesc într-o doxologie neîntreruptă și nestăvilită.

În tot acest timp ușile împărătești continuă să rămână deschise, căci cântarea întreit sfântă a poporului credincios se unește cu a preotului din altar și atât comunitatea credincioșilor, cât și preotul sunt uniți totodată cu îngerii care slăvesc și ei pe Dumnezeu în jurul jertfelnicului ceresc, închipuit prin altar. Comunitatea acum urcă la cer, la Treimea cea Sfântă, înconjurată de îngeri, prin „catapeteasma vie, străvezie, spiritualizată a trupului lui Hristos, devenit astfel prin jertfă”.

Apoi se cântă prochimenul. Cu acest cuvânt, care înseamnă în limba greacă „premergere”, denumesc acum cele două sau trei versete din diferiți psalmi ce se cântă antifonic de către cântăreți și popor sau cor.

Sfântul Gherman ne spune că „Prochimenul simbolizează descoperirea Sfintelor Taine făcută de profeți și prevestirea împărăției duhovnicești a lui Hristos pe pământ."

Referitor la psalmi Fericitul Augustin spune:„Însuși Iisus Hristos vorbește în ei", și fiindcă sunt cuvin tele Lui, ele sunt și rugăciunile și cuvintele Bisericii—Trupul Lui. „În cartea aceasta vorbesc, se roagă și plâng numai Iisus Hristos și Biserica Lui". „Aceste mădulare multe – scrie Fericitul Augustin – unite prin legătura iubirii și a păcii sub un singur cap—de către Mântuitorul nostru, alcătuiesc după cum știți… un singur om." Vocea psalmilor răsună cea mai mare parte a lor, ca vocea unui singur om.El se roagă pentru toți, pentru că toți „sunt una în unul".

După prochimen urmează citirea Apostolului, apoi a Evangheliei. în timpul Apostolului avem prezenți pe Sfântul Pavel, Sfântul Petru, Sfântul Ioan, Sfântul Iacob, care scriind Epistola, vorbesc creștinilor prin gura dascălului. Citirea din Apostol nu înseamnă repetarea unui simplu text, ci prezența persoanei sfinte a Apostolului, care se adresează tuturor și îi numește frați.

Nicolae Cabasila se întreabă: De ce nu se citește întâi Evanghelia și după aceea Apostolul? Și tot el răspunde: „Acelea pe care ni le spune însuși Domnul sunt o descoperire mai desăvârșită decât cele pe care ni le transmit Apostolii. Și pentru că am spus că cele săvârșite la Sfânta Liturghie se dezvăluie progresiv, de la cele mai de jos, spre cele de sus, citim mai întâi Apostolul și apoi Evanghelia"

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că auzirea cuvântului lui Dumnezeu ne poartă spre Împărăția Cerurilor. Evanghelistul pe care-1 ascultăm este îndrumătorul nostru în cetatea Ierusalimului de Sus și, intrând pe poarta deschisă de acesta, avem nevoie de efort susținut, pentru că cetatea este de rang împărătesc și strălucită.

Referitor la Sfânta Evanghelie Sfântul Ioan Gură de Aur se întreba: „Ce lucru poate fi comparat cu Evanghelia? Dumnezeu este pe pământ, omul în cer, toate s-au unit, îngerii dănțuiesc cu oamenii, oamenii participă la viața îngerilor și a celorlalte puteri cerești. Și este posibil să vezi încheiat războiul îndelungat (adică împăcarea lui Dumnezeu cu omul), pe diavol rușinat, duhurile rele puse pe fugă, moartea biruită, paradisul deschis, blestemul dispărut, păcatul izgonit dintre oameni, înșelăciunea alungată, adevărul revenit, puterea evlaviei răspândindu-se peste tot și rodind din plin viața cerească."

Dovadă că a fost auzit Cuvântul lui Dumnezeu, că a fost primit și înțeles, este predica, legată organic de citirea Scripturii. În vechime, la propovăduirea proistosului adunarea răspundea cu solemnul „Amin", mărturisind prin aceasta că a primit cuvântul, pecetluind unitatea sa în Duh cu proistosul. În acest „Amin" al poporului lui Dumnezeu este izvorul și principiul confirmării că învățătura a fost „recepționată” de conștiința bisericească. „Recepționarea" Cuvântului e înrădăcinată în Adunarea Bisericii și în Adunare se săvârșește Taina Cuvântului.

Liturghia celor chemați se încheie cu trimiterea celor nebotezați cu cei ce se pregătesc doar pentru botez. În vechime, după ieșirea celor chemați, părăseau adunarea și cei ce se pocăiau, adică cei care erau înlăturați provizoriu de la participarea la Taină. În adunarea Bisericii rămân numai cei credincioși, adică membrii botezați, care sunt chemați acum prin rugăciunea obștească să se pregătească pentru aducerea euharistică.

„Cei credincioși — numai cei credincioși…" Prin pronunțarea acestor cuvinte, se marchează o cotitură în slujbă. Sensul adânc al acestei schimbări este aproape pierdut în conștiința bisericească actuală. În vremea noastră, ușile locașului sunt deschise și, în decursul întregii Liturghii, poate intra și ieși oricine și oricând. Iar aceasta, pentru că în înțelegerea actuală „slujește" numai preotul și slujba se săvârșește în altar pentru sau în locul mirenilor care sunt prezenți la slujbă în chip „individual", cu rugăciunea, cu atenția, uneori cu împărtășirea. Nu numai mirenii, dar și preoții au uitat că Euharistia — prin natura ei — este adunarea închisă a Bisericii și că în această adunare toți până la unul sunt consacrați și toți slujesc —fiecare la locul său — într-o singură lucrare sfântă a Bisericii. Cu alte cuvinte, slujește nu preotul și nici chiar preotul cu mirenii, ci Biserica pe care toți la un loc o alcătuiesc și o descoperă în toată plinătatea ei.

Liturghia credincioșilor

Lucrarea sfântă care desemnează sfârșitul Liturghiei celor chemați și începutul Liturghiei celor credincioși este desfacerea antimisului pe Sfânta Masă. Acest cuvânt grecesc înseamnă, în traducerea textuală, „în locul mesei". Antimisul e un dreptunghi din mătase sau din pânză, având imprimată punerea Domnului în mormânt și cu o părticică din sfintele moaște cusută la mijloc, într-un buzunărel deosebit și având jos iscălitura episcopului care a sfințit acest antimis.

Aici e suficient să subliniem că pentru întreaga Biserică Ortodoxă și ca un semn normativ al antimisului este legătura lui cu episcopul. Ca și sfântul mir, antimisul se sfințește numai de episcop și iscălitura acestuia pe antimis servește ca o condiție a „eficienței" lui. După cum am arătat mai sus săvârșitorul propriu-zis al Euharistiei în Biserica primară a fost episcopul, întrucât Euharistia se concepea și se trăia înainte de toate, ca Taina Adunării, Taina Bisericii — adică unitatea poporului lui Dumnezeu — săvârșitorul ei vădit era acela a cărui slujire cuprindea în sine crearea, exprimarea și păstrarea acestei unități. Chiar atunci când Biserica a încetat să fie o grupare relativ mică de credincioși și i-a inclus pe toți locuitorii imperiului, în practica ei s-a păstrat încă mult timp urma acestei înțelegeri și trăiri a Euharistiei, ca una care presupune „adunarea tuturor într-un singur loc" sub președinția episcopului. La Roma, de exemplu, încă din secolul al VII-lea, deși numărul cerea să fie câteva adunări, Euharistia se săvârșea o singură dată și darurile sfințite se împărțeau de către diaconi în alte adunări. Prin aceasta se subliniază sensul tainei, ca Taina unității Bisericii, ca biruința asupra fărâmițării și împărțirii păcătoase a lumii. Dar și acum în Biserica Ortodoxă e interzis aceluiași preot să săvârșească pe aceeași Sfântă Masă mai mult decât o singură Euharistie. Acest lucru mărturisește că în creștinismul primar Euharistia era înțeleasă în primul rând ca Taina Bisericii și unității ei. În această legătură trebuie să înțelegem și sensul antimisului.

După rugăciunea a doua pentru credincioși, urmează procesiunea Intrării celei mari (Vohodul cel mare), care se desfășoară într-o atmosferă de înaltă spiritualitate, pregătită prin Imnul heruvic sau heruvimic și prin rugăciunea înălțată in taină de liturghisitori, în timp ce cîntareții, corul sau credincioșii intonează acest imn. În esența ei, Intrarea cea mare constă materialmente în transportarea cu o solemnitate deosebită pe sfînta masă, a darurilor pregătite deja la proscomidiar. Temelia pe care se înalță tot edificiul Jertfei liturgice este la origine aducerea și oferirea darurilor.

Tema Heruvicului se inspiră din semnificația simbolică a Intrării celei mari. Mîntuitorul, „Împăratul slavei”, „Împăratul tuturor”, „Împăratul împăraților și Domnul domnilor”, „înconjurat în chip nevăzut de cetele îngerești”, care „merg înaintea Acestuia… cu toată începătoria și stăpânia, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu cîte șase aripi”, va apare curînd, reprezentat prin sfintele daruri ce se vor transporta de la proscomidiar pe sfînta masă. Ca participanți la această priveliște spirituală, noi îl întîmpinăm intonînd de trei ori cîntarea de laudă „Aleluia”, așa cum făceau puterile cerești din viziunea autorului Apocalipsei (XIX, 1, 3 , 4). Pentru ca într-adevăr să putem închipui tainic pe heruvimi și să ne unim cu corurile cetelor îngerești, este însă necesar ca mai întîi „să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pămîntesc întru sine să nu gîndească”.

Afirmarea plină de bucurie a esenței cosmice cu care începe aducerea o aflăm și în „cântarea aducerii” ce însoțește aducerea darurilor la Prestol. Acum se cântă „cântarea Heruvimică”, numai de două ori pe an aceasta fiind înlocuită cu alta: în Joia Mare – cu rugăciunea „Cinei Tale celei de Taină”, și în Sâmbăta Mare – cu imnul vechi „Să tacă tot trupul omenesc…”. „Ca pe împăratul tuturor să-L primim…" — în această slavoslovie, aducerea darurilor se percepe ca o intrare triumfală împărătească, descoperirea slavei și a puterii Împărăției.

Imnul heruvic nu este propriu-zis o rugăciune. Însuși titlul de «Imn heruvimic» i se aplică simbolic sau figurat, întrucît el nu este adresat îngerilor și nici nu se prezintă ca intonat de ei. Cuprinsul său are caracterul unei formule de autopersuasiune corespunzătoare momentului, pe care credincioșii prezenți la Liturghie și-o administrează colectiv în vederea înviorării potențialului lor spiritual, pentru a se putea simți în cor cu „cetele îngerești…, cu heruvimii… și serafimii…”, care, „acum, slujesc în chip nevăzut împreună cu noi”.

În timp ce cântăreții și poporul cântă Imnul Heruvimic, împreună cu ei psalmodiază lumea îngerilor și aceasta este o realitate vie. Prin Domnul nostru Iisus Hristos, Biserica îngerilor și a oamenilor a devenit una, căci El a unit cerul și pământul sub un singur Păstor: Hristos Domnul.

Dacă cineva arde de iubire pentru Dumnezeu, nu mai simte cele trupești, ci dobândind vederea credinței, zărește și se desfată doar cu cele cerești, spre care sunt îndreptate privirile lui.

Mergând pe pământ, pășește ca în cer, și pentru că dorește să se înalțe acolo, nu se oprește înainte de vreme, nici se amăgește cu lucrurile văzute care-1 înconjoară și, astfel, atinge culmea cea Sfântă a Jertfelnicului ceresc.

Acum Hristos Se va arăta ca Cel ce merge spre jertfa mântuitoare, ba chiar ca Cel jertfit ce merge spre îngropare și înviere. Și pentru fapta aceasta a lui Hristos e lăudată Sfânta Treime, atât de Heruvimi, cât și de poporul credincios ce-i închipuiește.

Experiența duhovnicească a slavei lui Hristos care e potențată încă pe Golgota, dar cu mult mai mult în cer, deși rămâne în stare de jertfă, își găsește expresie mai grăitoare în cântarea heruvimică din Sâmbăta Mare: „Să tacă tot trupul și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc să nu gândească. Căci iată, împăratul împăraților și Domnul domnilor, Hristos, Dumnezeul nostru, pășește spre a Se jertfi și pentru a Se da ca hrană credincioșilor Săi. înaintea Lui merg cetele îngerilor și toate începătoriile, Domniile, Heruvimii cu ochi mulți și Serafimii cu câte șase aripi, fețele acoperindu-și și cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia" (Lăudați-L pe Domnul Dumnezeu).

Iată cum descrie Isihastul Anonim, extazul și vedenia dumnezeiască din timpul Vohodului mare: „Și în timp ce Liturghisitorul cu îndrăzneală îl roagă pe Acela, pe Mântuitorul Hristos răstignit, observă cu uimire strălucirea negrăită a Serafimilor, care neîndrăznind să privească Chipul dumnezeiesc al Domnului, cu două aripi își acoperă fețele, cu alte două, picioarele, ca să nu-i ardă focul dumnezeirii și cu celelalte două îmbrățișează cu evlavie Tronul dumnezeieștii măriri și în același timp psalmodiază cu melodii cerești Aliluia, Aliluia, Aliluia, și Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu. Când s-a apropiat ceasul înfricoșător al aducerii de la Proscomidiar a Cinstitelor Daruri, la Vohodul Mare, m-am văzut pe mine însumi ca o flacără de foc. Nu doar ca un cărbune aprins cu Cinstitele Daruri, ci foc curat, un cărbune înroșit de flacără arzătoare… . în întregime foc și flacără! Privind acestea m-am minunat! Era un fapt real care mă umplea de uimire și admirație.”

În practica actuală, intrarea are două ritualuri. Când Liturghia este săvârșită de episcop, el nu participă la aducerea Darurilor, lucrare pe care o împlinesc preoții con-slujitori. El stă în ușile împărătești, cu fața la adunare, primește Darurile și le pune pe Prestol. Când Liturghia e săvârșită de preot, darurile sunt aduse de preot și de diacon, deși pe Prestol le pune numai preotul.

Ritualul aducerii începe la proscomidie, când fiecare își aduce „prescura” sa, jertfa sa, incluzându-se astfel în aducerea Bisericii. Într-un fel sau altul, tocmai de aici începe aducerea noastră care, care în mișcarea Pâinii și a Potirului – de la noi la Jertfelnic, de la Jertfelnic la Prestol, de la Prestol spre Prestolul cel ceresc – se descoperă ca intrarea noastră în jertfa lui Hristos, ca înălțarea noastră spre Cina lui Hristos, în Împărăția Lui.

Al doilea act al acestei „mișcări" este aducerea Darurilor de la Jertfelnic la Prestol, mutare care, alcătuiește tocmai „Liturghia diaconală". Darurile se scot mai întâi în adunare și numai din adunare se aduc la altar — „intră" spre Prestol. Practica grecească de a înconjura cu Darurile întreaga biserică, întreaga adunare, exprimă mai bine sensul intrării celei mari decât cea rusească, unde Darurile se aduc numai pe amvon și apoi direct spre ușile împărătești. Sensul este că aducerea fiecăruia se include în aducerea tuturor și astfel Biserica se aduce pe sine însăși, ceea ce înseamnă că-L aduce pe Hristos, căci Biserica este Trupul Lui, iar El este Capul Bisericii.

Al treilea moment, momentul culminant al intrării celei mari, constă în primirea Darurilor de către proistos și punerea lor pe Prestol. Ceea ce noi aducem este arătat ca fiind adus de Hristos si înălțat de El în Sfânta Sfintelor cerești. Jertfa noastră, jertfa Bisericii este jertfa lui Hristos. Astfel, în această intrare împărătească solemnă, în această „mișcare" a Darurilor se descoperă sensul cel adevărat, atotcuprinzător al Aducerii, care unește pământul cu cerul, care ridică viața noastră în Împărăția lui Dumnezeu.

Să vă pomenească pe voi Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor"… Aceste cuvinte, această pomenire însoțește intrarea cea mare și prin ea se săvârșește Aducerea. Se poate spune că pomenirea, adică aducerea tuturor spre reamintire înaintea lui Dumnezeu, această rugăciunea pentru ca Dumnezeu să-l „pomenească", să-și aducă aminte, alcătuiește centrul întregii slujiri divine a Bisericii, a vieții ei întregi. Biserica „săvârșește amintirea" permanent, în fiecare zi, chiar în fiecare ceas, printr-un eveniment sau altul, printr-un sfânt sau altul.

Acest dar al amintirii este dat de Dumnezeu omului ca putere care transformă iubirea în viață, în cunoaștere, în comuniune și în unitate. Amintirea este iubirea care răspunde lui Dumnezeu, este întâlnirea și comuniunea cu Dumnezeu Care este Viața vieții… Dintre toate făpturile numai omului îi este dat să-și amintească de Dumnezeu ș prin această amintire, să fie cu adevărat viu.

Astfel se înțelege de ce „însăși esența, adâncul și îngrozirea păcatului sunt exprimate mai bine și mai exact nu în definițiile multiple ale teologiei științifice, ci în expresia populară: omul a uitat de Dumnezeu”. A uita înseamnă, în primul rând, a-1 exclude din viață pe cel uitat, a înceta să trăiești cu el, a te rupe de el, a nu mai fi în comuniune cu el. A uita înseamnă nu numai „a înceta să te gândești la Dumnezeu" ci tocmai a te rupe de El Care este Viața, a înceta să trăiești cu El și întru El.

A ne aduce aminte înseamnă – după Alexander Schmemann – că trecutul și viitorul, ca unele care trăiesc în noi, ne sunt date nouă, ne transformă viața noastră și o fac viață in Dumnezeu.

Numai în lumina celor spuse mai sus putem înțelege sensul acelei pomeniri care este o expresie cuvântătoare a intrării celei mari, a aducerii la Prestol a Darurilor euharistice. În această pomenire, noi îi includem pe cei pomeniți în amintirea de viață făcătoare a lui Hristos.

Ne rugăm întâi pentru pomenirea arhiereului, prin care ni se comunică harurile lui Hristos, venite de la Apostoli, și care le are în comuniune cu toti episcopii, deci cu toată Biserica. Prin aceasta se arată că vrem să rămânem în unitatea și în dreapta credință a Bisericii apostolice. Despărțirea de ea e una cu despărțirea de Hristos, de unitatea celor ce-L recunosc în adevărul Lui.

Ne rugăm, apoi, pentru pomenirea ctitorilor și sprijinitorilor locașului bisericesc în care ne aflăm, căci aceasta ne dă putința să menținem în mod practic, cei dintr-o enorie, unitatea noastră în credință prin primirea Tainelor și s-o întărim prin Sfânta Liturghie. Afirmăm în toate felurile conștiința că mântuirea noastră se înfăptuiește în cadrul universal al Bisericii și că toti suntem datori să ne rugăm pentru toti. În același timp afirmăm că universalismul acesta se menține nu numai prin rugăciunea unora pentru alții, ci și prin jertfă. Unde nu e jertfă, se întărește egoismul care fărâmițează unitatea universală a Bisericii, unitatea creației lui Dumnezeu.

Ne mai rugăm și pentru pomenirea celor ce au adus „aceste cinstite daruri și a celor pentru care s-au adus”. Darurile care se vor preface în Trupul și Sângele Domnului, ca și darurile cele mai înalte de care se vor împărtăși toți unindu-sc toti în El, vin tot de la El. Ele sunt, ca și rugăciunile unora pentru alții, semne și mijloace ale iubirii unificatoare. Cei ce au adus darurile le-au adus din iubire pentru unitate. Rugându-ne pentru pomenirea lor le răspundem cu iubirea noastră și cu voința de a-i avea în unitate cu noi în împărăția lui Hristos.

Prin aceste pomeniri, conștiința sobornicității Bisericii iși capătă în fiecare membru al ei o nouă întărire. Cei de pe pământ sunt orientați spre veșnicie, dar vor să-i aibă cu ei pe toti cei vii și morți; ei se simt legați și de cei adormiți și ca având datoria de a cere pomenirea lor de către Hristos, împlinindu-și prin aceasta partea lor de responsabilitate față de ei. Dar ei nu se roagă numai pentru pomenirea celor adormiți, ci pentru toți cei de față, pentru toți cei prezenți și absenți. Toti trebuie să vrem și trebuie să cerem să fim împreună în împărăția lui Hristos. Toți suntem responsabili unii pentru alții, jertfa permanentă a lui Hristos, inaugurată pe Golgota, ne leagă pe toți, pentru că s-a adus pentru toti. Dacă Hristos nu Și-a restrâns scopul jertfei Sale, nici noi nu trebuie să-l restrângem printr-un fel de egoism individual, sau de grup.

Pomenirea este unită cu aducerea și ambele alcătuiesc un întreg, fiind împlinirea lor cuvântătoare, pentru că Hristos S-a adus pe Sine „pentru toți și pentru toate", pentru că „El în Sine ne-a adus și ne-a predat pe toți lui Dumnezeu, ne-a unit pe toți în amintirea Sa.” Aducerea-aminte de Hristos este intrarea în iubirea Lui, care ne-a făcut pe toți frați și apropiați în slujirea Lui. De aceea, aducând la Prestol jertfa Lui, noi împlinim amintirea unuia de altul, ne recunoaștem unul pe altul că suntem vii întru Hristos și că întru El suntem uniți unul cu altul.

În această pomenire nu este deosebire între cei vii și cei morți, căci „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii" (Mt. XXII, 32). În aceasta și constă întreaga bucurie și putere a pomenirii, căci — incluzându-i pe cei pomeniți în amintirea lui Dumnezeu cea de viață făcătoare – această pomenire șterge limita dintre cei vii și cei morți, înțelegându-i și văzându-i pe toți ca fiind vii în Dumnezeu. De aceea, în Biserica primară ar fi fost imposibil de conceput o slujire separată a „Liturghiei pentru cei morți". Acest fapt ar fi fost de neconceput fiindcă la fiecare Liturghie, prin includerea tuturor în amintirea lui Dumnezeu, se săvârșește tocmai unirea tutuor, atât a celor vii, cât și a celor morți, în „viața care este Viață”.

Din toate cele scrise până acum am arătat că în timpul Imnului Heruvimic din cadrul Sfintei Liturghii, Biserica de pe pământ se preschimbă în cer, devine o prezență vie a Bisericii Triumfătoare.

După rugăciunea Imnului Heruvimic preotul tămâiază în timp ce rostește în taină Psalmul 50. Tămâia este simbolul rugăciunilor creștinilor, iar arhiereul sau preotul care tămâiază, adună într-un oarecare mod rugăciunile din inimile tuturor creștinilor aflați în biserică.

Titlu

În Liturghia primelor veacuri, proaducerea darurilor era precedată de un act cu adânc sens duhovnicesc, pentru pregătirea spirituală a asistenței. Spiritul unei strânse legături de familie sau de corp al lui Hristos, schițat deja prin reținerea în biserică numai a celor botezați, era sensibilizat acum prin sărutarea păcii, sau „sărutarea sfântă” (Rom. XVI, 16 și I Cor. XVI, 20), ori „sărutarea dragostei” (I Petru V, 14), cum este numită în textele Noului Testament.Ea se practica îndată după rugăciunile pentru credincioși. La strigarea diaconului : „Salutați-vă unul pe altul cu sărutare sfânta”, ca în Liturghia din cartea VIII, 11 a Constituțiilor Apostolice, ori „Primiți-vă unul pe altul și să ne sărutăm unul pe altul”, ca în Liturghia ierusalimiteană a Sfântului Iacob, clericii sărutau pe episcop, iar laicii se sărutau între dânșii, bărbații cu bărbați și femeile cu femei, sub supravegherea diaconilor. Își relua apoi fiecare locul său, bărbații separați de femei, copiii ducându-se lîngă amvon, iar cei mai mici fiind ținuți de mamele lor .

Fixarea momentului pentru sărutarea frățească înainte de aducerea darurilor a fost sugerată de interpretarea cuvintelor Mântuitorului din Evanghelia după Matei (V, 23) : „De-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul tău și mergi mai întîi de te împacă cu fratele tău și atunci, venind, adu darul tău”. Sfântul Chiril al Ierusalimului explica că „sărutarea aceasta unește sufletele unele cu altele și îndepărtează din suflete orice vrăjmășie. Sărutarea aceasta este deci un semn al unirii sufletelor și al izgonirii oricărei vrăjmășii… Sărutarea este deci o împăcare; pentru aceasta este sfânta”.

Făcând referire la sărutarea păcii, Alexander Schmemann îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur, spunând: „Când vine vremea de a da și a primi reciproc pacea, noi ne sărutăm unul cu altul. Clericii îi îmbrățișează pe episcopi, mirenii — bărbați pe bărbați și femei pe femei”…

Sărutul iubirii nu este doar un simplu simbol liturgic, ci un gest sacramental, o experiență liturgică. Nu este numai imaginea iubirii care unește pe credincioși, ci chiar experiența comuniunii reale dintre ei. Este experiența bunei înțelegeri și a legăturii dintre credincioși precum și a unirii lor cu Hristos.

Pentru primii creștini, sărutarea păcii nu era „ numai simbol al iubirii, era semnul și ritualul văzut, în care și prin care—în chip nevăzut, dar real — se săvârșea revărsarea iubirii lui Dumnezeu în inimile credincioșilor, era îmbrăcarea fiecăruia și a tuturor laolaltă în Iubirea lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să ne amintim iubiților de sărutările sfinte și de îmbrățișarea tremurândă pe care ne-o dăm între noi în timpul Sfintei Liturghii, care ne unește sufletele, făcând din noi un singur trup".

Referitor la sărutarea păcii, Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune în lucrarea sa Mistagogia: „Sărutarea duhovnicească, vestită tuturor, preînchipuiește și zugrăvește unirea în cuget și mărturisirea într-un gând și identitatea pe care o vor avea cu toții întreolaltă prin credință și iubire, când se va face descoperirea bunurilor viitoare negrăite. Prin ea cei vrednici vor primi împreunarea cu Cuvântul și Dumnezeu.”

Sfântul Chiril al Ierusalimului învăța că: „Sărutarea la Sfânta Liturghie este semnul că sufletele noastre au devenit o frământătură, o putere care îndepărtează, alungă și scoate odată pentru totdeauna din inimile noastre orice ținere de minte a răului, pizmă și dezbinare.”

Sărutarea liturgică, acest gest sacramental, este expresia iubirii și a credinței, dar și dovada că patimile au fost izgonite din sufletul nostru. Prin acest gest credincioșii se împărtășesc unul de iubirea celuilalt. Noi pătrundem în sufletul celui de lângă noi și acela în sufletul nostru. Fiecare dintre noi devine celălalt, aparține celuilalt și tuturor. Aceasta este întrepătrunderea iubirii faptelor și nu a cuvintelor.

În rânduiala curentă a Liturghiei bizantine, după ecfonisul „Cu îndurările Unuia-Născut, Fiului Tău…” cu care se încheie ectenia și rugăciunea de proaducere a darurilor, preotul salută pe credincioși zicînd: „Pace tuturor !” — o urare care înseamnă „să avem toți pace în cuget”. Prin acest salut se pregătesc, am putea spune, premisele psihologice de care este condiționată o sinceră și adevărată „sărutare sfântă”. Liturghisitorul vrea să spună adică : pace între toți, căci, așa precum remarcă Sfîntul Ioan Gură de Aur, „pacea deschide drumul iubirii unuia față de altul”. Dacă ne aflăm în pace cu unii, iar cu alții în vrajbă, nu avem nici un folos, căci armonia, ordinea și înțelegerea nu se pot stabili decît atunci cînd oamenii se găsesc în pace și în bună înțelegere unii cu alții.

Urmând rânduiala serviciului Liturghiei, credincioșii întorc preotului urarea de mai sus, răspunzând „Și duhului tău” arătându-și astfel dorința de a se găsi în unire nedespărțită cu liturghisitorul, trăind cu toții în același duh al păcii. Ca atare, diaconul sau preotul, când nu este diacon, îndeamnă îndată cu glas solemn : „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”, adică să facem dovada dragostei frățești.

Legătura iubirii dintre noi cu Sfânta Treime o afirma comunitatea liturgică răspunzând îndemnului diaconului de a ne iubi unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim. Numai dacă ne iubim unii pe alții putem mărturisi într-un gând: „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, numai așa putem realiza unitatea fără contopire între noi asemenea Sfintei Treimi. De aceea, preotul mărturisește legătura dintre iubirea între noi și mărturisirea iubitoare a Sfintei Treimi, ca izvor al iubirii. Ambele iubiri (dintre noi și dintre noi și Dumnezeu cel în Treime) sunt necesare pentru mărturisirea lui Dumnezeu.

„Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, este cea mai scurtă și mai expresivă mărturisire a credinței creștine. Uneori, când slujesc mai mulți preoți sau este slujbă arhierească se cântă: „Iubite-voi Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea, și izbăvitorul meu.” Aceste cuvinte sunt o mărturisire a iubirii, pe când celelalte o mărturisire a credinței.

În acest timp preotul sărută sfântul disc, sfântul potir și marginea Sfintei Mese. Sărutul este actul cel mai expresiv al iubirii. Preotul arată și prin acest sărut că iubește pe Dumnezeu, Care a dat pe Fiul Său pentru noi, deci îl mărturisește ca Dumnezeu al iubirii.

Expresia „Iubiți-vă unii pe alții”, este prelungirea fraternă a celeilalte expresii: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”(Mt. 22:39)! Apogeul acestei iubiri este: „Iubiți pe vrășmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”(Mt. 5:44).

În acest moment din Sfânta Jertfă, când la strană se cântă „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, “pământul se unește cu cerul. Îngerii și Arhanghelii înconjoară și se desfată împreună cu credincioșii și preoții care slujesc. Biserica Luptătoare și cea Triumfătoare devin o singură turmă cu un Păstor, Domnul nostru Iisus Hristos.”

Dacă sunt doi preoți sau mai mulți, se sărută și între ei arătând legătura dintre iubirea între ei și mărturisirea credinței comune în Hristos, mărturisire făcută într-un singur cuget, arătând prezența iubirii lui Hristos în iubirea și unitatea dintre ei. Primul dintre preoți zice de aceea către cel de al doilea, în vreme ce se sărută: „Hristos în mijlocul nostru”. El ne unește pe noi în iubire, în unitate, prin iubirea Sa. Celălalt preot continuă, mărturisind aceeași credință, că Hristos este în mijlocul lor, dar nu prin simpla repetiție, și prin contribuția sa care îl arată distinct ca persoană: „Este și va fi”. Primul preot continuă iarăși acest gând în felul lui propriu, încheind constatarea unirii lor, cum încheie Duhul Sfânt unirea dintre Tatăl și Fiul: „Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. Hristos nu va fi între noi numai într-un viitor nedeterminat, ci veșnic, și veșnică va Fi unirea noastră în El și mărturisirea comună a Lui și deci prin iubirea noastră față de El.

Pentru evitarea neorînduielilor însă, sărutarea păcii a fost restrânsă de timpuriu numai la clerici, așa cum este uzul până astăzi, cînd servesc în sobor. Comuniunea dragostei, figurată prin actul simbolic al sărutării păcii, a fost înlocuită, așadar, nu peste multă vreme, de comuniunea credinței prin cuvânt, sub forma recitării Simbolului credinței. În acest scop, vechea formulă «Să ne iubim unii pe alții» a primit o adaptare nouă prin adaosul : «ca într-un gând să mărturisim», înlesnindu-se astfel credincioșilor să se unească mai întâi prin mărturisirea persoanelor Sfintei Treimi, sub forma răspunsului : „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh…”.

În unele biserici din Transilvania credincioșii mai tineri sărută și azi mâna celor mai în vârstă, iar aceștia îi îmbrățișează. Aceasta o fac bărbații între bărbați și femeile între femei. Aceasta este sărutarea păcii, urmând după cuvântul preotului: „Pace tuturor.”

În pragul aducerii Jertfei euharistice, ceremonialul Sfintei Liturghii urmărește să promoveze pe o nouă treaptă dispoziția religios-morală a participanților la oficiul ei, și anume printr-un act simbolic de manifestare a iubirii reciproce și printr-un act demonstrativ de mărturisire a dreptei credințe. Fără comuniunea dragostei și a credinței, trăite sincer în inimă și dovedite prin fapte, ei nu pot fi „una” (Ioan XVI, 11, 21, 22) și nu pot intra în unitatea mistică a Trupului lui Hristos, prin împărtășire.

Imnul „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh…” se poate considera de fapt numai ca un motto rezumativ și introductiv la mărturisirea completă de credință, prin recitarea simbolului dogmatic, care este anunțață de diacon prin strigarea : „Ușile, ușile! Cu înțelepciune să luăm aminte!”, cînd se deschide perdeaua sfintelor uși. Și unul dintre credincioși, în numele tuturor, sau toți la un loc, rostesc Crezul niceo-constantinopolitan, Crezul comun al întregii Biserici.

Crezul este dovada iubirii lui Dumnezeu față de noi și mărturisirea Lui de către noi, este recunoașterea acestei dovezi a iubirii Lui, iar mărturisirea Lui în comun este manifestarea iubirii noastre întreolaltă, întemeiată pe iubirea Lui față de noi. E o manifestare a sobornicitătii Bisericii în dreapta credința, întemeiată pe mărturisirea comună a dragostei lui Dumnezeu față de noi și a dragostei noastre fața de El și între noi, mai ales că el e rostit in toate Bisericile.

Prin mărturisirea în comun a Crezului de către credincioși, ei se pregătesc să primească pe același Hristos prin Sfânta Împărtășanie, așa cum se pregătesc, prin mărturisirea aceluiași Crez, să-L primească în Taina Botezului, sau să-l reprimească în Taina Mărturisirii.

Rostirea Crezului se încheie cu asigurarea vieții veșnice pe seama noastră, de pe urma întrupării, răstignirii și învierii Fiului lui Dumnezeu pentru noi. În ea se arată deplinătatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Mărturisind credința în ea, mărturisim iubirea desăvârșită și veșnică a lui Dumnezeu față de noi.

Titlu

Prin mărturisirea credinței credincioșii s-au deschis pentru iubirea lui Dumnezeu, ce se va arăta pentru ei prin împărtășirea de Trupul și Sângele lui Hristos, de care El le va face parte. Căci nu se poate ajunge la împărăția veșnică a Treimii fără împărtășirea repetată de Hristos cel Jertfit, făcându-ne și noi fii ai Tatălui, asemenea Lui. Prin aceasta Fiul cel întrupat ne comunică prin starea Sa de jertfă iubirea Sa față de Tatăl, ca să ne-o însușim și noi.

Înainte de anafora, diaconul, sau în lipsa lui preotul, îndeamnă dinaintea ușilor împărătești pe credincioși să fie cu luare aminte la cele ce urmează: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, sfânta jertfă cu pace sâ o aducem”. Toată comunitatea liturgică săvârșește „sfânta aducere” (anaforaua).

Rugăciunea anaforalei nu începe direct, ci este precedată de un dialog introductiv,întreținut într-o formă strânsă cu credincioșii de însuși preotul. Impresionat, parcă, de nivelul ajuns la o atât de înaltă spiritualitate, prin ultimul răspuns dat de către credincioși – „Mila păcii, jertfa laudei” – preotul se simte obligat să-i întâmpine din cadrul sfintelor uși cu salutarea treimică a Sfântului Apostol Pavel: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (II Cor. 13:13), binecuvântându-i în același timp cu sfânta cruce.

Dragostea Tatălui se revarsă peste noi prin harul lui Hristos ca să ne facă și pe noi una în dragoste. În Hristos ne unește Duhul Sfânt. Aceasta o spune tot Sfântul Apostol Pavel când zice: "Că prin El avem apropierea și unii și alții într-un Duh" (Ef. 2, 18). Aceasta ne arată cât de importantă este unirea noastră în Sfânta Treime, în gândirea Sfântului Apostol Pavel. Și numai dacă avem toti în comun același Duh al lui Hristos putem fi una în Treime prin Hristos.

La această unitate în Hristos și prin El în Treime prin Duhul Lui vor ajunge credincioșii impărtășindu-se de Trupul și Sângele lui Hristos, pline de Duhul Lui. Anunțarea de către preot a sălășluirii Treimii în credincioși, prin cuvintele spuse acum, deschide deci acestora privirea spre Sfânta Împărtășanie care se apropie. Comunitatea răspunde preotului cu dorința de a fi și cu el Sfânta Treime: „Și cu duhul tău”. Nu numai preotul se roagă pentru comunitate, ci și ea pentru el, deși el are inițiativa și el premerge cu precizarea conținutului celor cerute. El direcționează mișcarea spirituală unitară a comunității liturgice, dar nu stând in afara ei, ci unit spiritual cu ea și mișcat și el de ea.

Prima parte a anaforei, după ce vorbește la sfârșit despre îngerii care laudă măreția lui Dumnezeu, o încheie preotul precizând cu voce tare în ce constă lauda lor: „Cântare de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind”. Închipuind pe îngeri și alăturându-se lor, poporul credincios continuă aceste cuvinte intonând imnul întreit al Serafimilor: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui” Precum îngerii intonând această cântare „se înaltă zburând”, adică se ridică tot mai sus în cunoașterea, în contemplarea uimită a lui Dumnezeu și în entuziasmul lor fierbinte așa se întâmplă și cu credincioșii.

Prin forma articulată a termenului cântarea din acest ecfonis, se subliniază că el se referă la un imn îngeresc anumit, adică la acela pe care 1-a auzit proorocul Isaia (VI, 3) în viziunea sa, cîntat de serafimi: „Sfînt, Sfînt,Sfînt Domnul Savaot! Plin este tot pămîntul de mărirea Lui”. O cântare îndreptată deci către „Domnul Dumnezeu atottiitorul, Cel ce era și Cel ce este și Cel ce va să vină” (Apoc. 4:8; 1:8). La început, adică în Vechiul Testament, acest imn nu a fost cântat decât în cer, zicea Sfântul Ioan Gură de Aur. Acum el este atât al nostru cât și al serafimilor, deoarece Hristos a înlăturat zidul care despărțea cele două lumi. Rostind, deci, această teologie (laudă) sfântă, ne facem părtași la cântarea imnelor, cu oștile cererști, precum zicea Sfîntul Chiril al Ierusalimului, începînd astfel să facem de aici ceea ce nădăjduim să facem veșnic în ceruri. Unirea credincioșilor în chip spiritual cu sfinții îngeri, în armoniile aceluiași imn întreit sfînt, este deci un fapt actual în Liturghie, iar nu numai „la veacul ce va să fie”, cum se exprima Sfântul Simion, arhiepiscopul Tesalonicului. Această unire este confirmată de mărturisirea preotului în însăși rugăciunea anaforei, o dată cu intonarea imnului de către credincioși : „Cu aceste fericite puteri și noi, Iubitorule de oameni Stăpâne, strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt; Sfânt ești și Preasfânt și slava Ta este plină de măreție. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult, încât pe Unul Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică".

În cântarea celor din biserică răsună lauda întregii zidiri văzute, alăturată la lauda zidirii nevăzute. Toți și toate laudă pe Mielul cel jertfit ca pe adevăratul Împărat, Care ne stăpânește, cu atât mai mult cu cât e întruparea blândeții și a jertfelniciei. Toți sunt în toți și în toate aici în biserică, pentru că aici e împăratul tuturor. Sau cântarea din biserică cuprinde în mod neauzit în undele ei spirituale pe toți și pe toate. De aceea numai în biserică trebuie adusă jertfa lui Hristos și numai în biserică se unesc jertfele tuturor cu ea, umplându-se de o maximă intensitate.

Despre cântarea întreit sfântă a Serafimilor care înconjoară veșnic Treimea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Omul se simte el însuși transportat în cer. El se află lângă tronul slavei. El zboară cu Serafimii. El cântă cântarea întreit sfântă” (PG 48, 734 C). Aceeași idee se află la Sfântul Chiril al Ierusalimului: "Noi pomenim pe serafimii pe care Isaia i-a văzut în Duhul Sfânt înconjurând tronul lui Dumnezeu și cântând: Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Dumnezeul oștirilor. Iată de ce rostim și noi această teologie (lauda lui Dumnezeu) care ne este transmisă de serafimi, pentru ca să participăm și noi la cântarea de laudă cu oștirile mai presus de lume”(PG 33, 1114 B).

Făcând o comparație între cântarea de biruință de la Sfânta Liturghie și cea pe care o cântau evreii în momentul eliberării din robia egipteană Stefanos Anagnostopoulos îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur care spune: „Atunci nu s-au înecat egiptenii, ci demonii. N-au biruit armele văzute, ci a fost nimicită răutatea. N-am purces spre pământul făgăduinței, ci ne-am mutat la ceruri. N-am mâncat mană, ci Trupul Stăpânului. N-am băut apă din piatră, ci sânge din Coasta Stăpânului.”

În altă parte, sfântul părinte continuă: „În cer, ostile îngerești dau slavă, creștinii pe pământ slujesc și aduc împreună cu ei aceeași doxologie. Deasupra, Serafimii cântă imnul întreit Sfânt, aici pe pământ, mulțimea credincioșilor, psalmodiază aceeași cântare. Cele cerești și cele pământești au aceeași sărbătoare.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul explică despre această oficiere comună: „Cântarea liturgică a bisericii nu doar se armonizează cu doxologia cerească a îngerilor, ci prevestește și părtășia și conviețuirea îngerilor împreună cu oamenii mântuiți în veacul viitor, în Biserica triumfătoare”. Toate aceste descrieri și imagini nu sunt doar reflecții filozofice, ci o realitate vie pe care au trăit-o și o trăiesc sfinții lui Dumnezeu, chiar dacă descrierile lor în legătură cu ceea ce au experiat sunt foarte sărace.

Referitor la această cântare, același Sfânt Maxim Mârturisitorul spune: „Rostirea întreită a cântării sfințeniei dumnezeești și de către tot poporul credincios preînchipuiește unirea și deopotriva cinste pe care o vom avea în veacul viitor cu puterile netrupești și spirituale.”

Cântarea de biruință ne aduce împreună cu puterile îngerești înaintea Tronului lui Dumnezeu și acesta este motivul pentru care preotul stând, în fața Sfintei Mese nu ne cheamă simplu, ci mai întâi pomenește pe Heruvimi și pe Serafimi. După aceea, îndeamnă pe toți creștinii să-și înalțe vocea, să alunge gândurile de la cele pământești, amintindu-și de preamărirea și preaslăvirea lui Dumnezeu, împreună cu îngerii.

În acest timp, preotul citește în taină rugăciunea a doua, sau partea a doua a anamnezei, adresându-se Tatălui. Îi spune încet că și el, ca și cei din biserică laudă împreună cu îngerii cu toată ființa lor sfințenia Lui, a Fiului Său și a Duhului Sfânt. Prin aceasta pregătește trecerea la chemarea Sfântului Duh, în vreme ce comunitatea unește cântarea serafimilor din Vechiul Testament cu cea a îngerilor care-L laudă pe Mielul înjunghiat.

În timp ce credincioșii sau corul Trisaghionul serafimic, diaconul agită ușor ripida deasupra vaselor cu cinstitele daruri. Acest act a căpătat și o semnificație simbolică mai ales că ripida poartă pe ea imaginea serafimilor. Sfântul Gherman al Constantinopolului spune că diaconii cu ripidele „reprezintă Serafimii cei cu șase aripi și chipul asemănător al Heruvimilor cei cu ochi mulți. Astfel, cele pământești imită rânduiala spirituală și supralumească a celor cerești și supralumești.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește și de un caracter eshatologic al cântării întreit sfinte: „Rostirea întreită a cântării sfințeniei dumnezeești și de către tot poporul credincios preînchipuiește unirea și deopotriva cinste pe care o vom avea în veacul viitor cu puterile netrupești și spirituale. În acea stare, într-un cuget cu puterile de sus, firea oamenilor va fi învățată să laude și să sfințească prin trei sfințiri dumnezeirea treiipostaticã cea una.”

Anaforaua liturgică înaintează ușor și se pregătește cădelnița, care trimite mireasma tămâii peste Trupul împărătesc, așezat pe Sfânta Masă, și în toată biserica. Urmează apoi anamneza, epicleza și pomenirile (dipticele). Dintre acestea ne vom ocupa în special de explicarea și simbolismul dipticelor.

Titlu

Îndată după prefacere, preotul cere în rugăciunea sa: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăției cerurilor (cu aceștia), spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă.”

Se mai cere, apoi, „plinirea împărăției cerurilor”, ca împărăție a iubirii, care să cuprindă dacă se poate pe toti oamenii, dar mai ales pe cei ce se vor împărtăși. Aceasta mai poate însemna și o deplinătate a unirii dintre credincioși și Hristos. „L-a dat cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate în toti” (Ef. 1, 22-23). În sfârșit, se cere, „îndrăznirea” către Dumnezeu. De îndrăznirea aceasta vorbește Sfântul Apostol Pavel (Ef. 3, 12) și ea este o stare de suflet a sfinților, care îndrăznesc cât sunt pe pământ să se apropie de Dumnezeu ca niște copii de tatăl lor și să-I ceară toate cele de trebuință pentru ei și pentru alții cu deplină încredere că le vor lua. Cine s-a unit cu Hristos s-a făcut fiul după har al Tatălui, și de aceea are și trezvia continuă, și comuniunea Duhului, și îndrăznirea către Dumnezeu.

După această indicare generală a bunurilor care sunt așteptate de la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, preotul trece la pomenirea specificată a celor cărora jertfa lui Hristos le este spre slavă și a celor cărora le este spre folos, vii și adormiți. Mai întâi preotul anunță că aduce jertfa cuvântătoare pentru cei adormiți în credință, și anume după ordinea lor în istoria mântuirii: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească pentru cei adormiți întru credință: strămoși, părinți, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evangheliști, mucenici, mărturisitori, pustnici și pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârșit întru credință.”

Toți protopărinții. patriarhii, apostolii, drepții și ceilalți, sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, dar în Biserica Triumfătoare. Sunt frații noștri care au adormit și se află în cer bucurându-se de slava Împărăției lui Dumnezeu. Ei ne așteaptă și se roagă pentru noi cei care trăim pe pământ ca și creștini credincioși, ne luptăm cu răul și păcatul în Biserica Luptătoare. Nu există, însă, două Biserici, ci una singură și atunci vii și morți, laolaltă, suntem mădulare unii altora. Este normal să existe comuniune și solidaritate între noi. Datorită iubirii, noi cei vii ne rugăm pentru cei adormiți „întru credință", ca și aceștia, la rândul lor, să mijlocească și să se roage pentru noi toți. Scopul nostru, al celor de pe pământ (clerici, monahi și laici) este să reușim să realizăm o unitate vie și adevărată cu toți cei care constituie în ceruri Biserica Triumfătoare. De aceea și aducem prin Sfânta Euharistie, Jertfă nesângeroasă pe Sfânta Masă.

Toți aceștia au fost pomeniți în taină. Apoi cu voce tare, pentru ca tot poporul să o audă și să o laude, preotul pomenește pe Născătoarea de Dumnezeu, ca cea care este mai presus de toți: „Mai ales pentru Prea Sfânta, Curata, Prea binecuvântata. Slăvită Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria.”

Ne rugăm astfel, ca toți creștinii ortodocși să se unească într-un trup cu toți sfinții și drepții, dar mai ales cu Maica Domnului, să devină „corul întâilor născuți în Împărăția lui Dumnezeu.”

După pomenirea Maicii Domnului, preotul mai pomenește în șoaptă pe Sfântul loan Botezătorul, din nou pe Apostoli, pe sfântul zilei și pe toți sfinții de după Hristos, cerând: „…cu ale căror rugăciuni cercetează-ne pe noi. Dumnezeule.” Acum cerul întreg se roagă pentru noi, adăugându-și jertfa rugăciunii sale la jertfa lui Hristos. Sfinții n-au încetat să existe și să aibă rol în viața noastră și sunt vii și continuă să ne fie de ajutor pe drumul spre Împărăția veșnică, împreună cu Hristos și din puterea jertfei Lui.

Pomenirea sfinților la Sfânta Liturghie este și expresia mulțumirii față de Dumnezeu, pentru că, așa cum explică Nicolae Cabasila: „Sfinții sunt pretextul Bisericii de a-i mulțumi lui Dumnezeu. Preotul mulțumește pentru aceștia acum la Sfânta Liturghie și nu se roagă pentru ei, ci se sprijină pe rugăciunile și mijlocirile lor.”

După ce i-a pomenit pe sfinți pentru a le cere rugăciunile, ca ale unora ce stau lângă Hristos, preotul trece la pomenirea celor care nu s-au ridicat la sfințenie, dar au adormit în nădejdea învierii și a vieții de veci. Acestora, preotul nu le mai cere rugăciunile ca diferitelor categorii de sfinți, ci roagă pe Dumnezeu să-i pomenească și să-i odihnească acolo unde strălucește lumina feței Lui: „Și pomenește. Doamne, pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții de veci; și-i odihnește pe dânșii, Dumnezeul nostru, acolo unde strălucește lumina fetei Tale.”

Prin Biserica de pe pământ se prilejuiește oferirea Iui Hristos cel jertfit și pentru cei adormiți în credință, dar neajunși la sfințenie. Jertfa euharistică ne cere să-i ținem solidari cu noi și pe aceștia în drumul spre Împărăția cerurilor, afară de cazul când au ieșit din Biserică fiind încă pe pământ.

După Prefacerea Darurilor, rugăciunile care urmează seamănă cu o invitație a Bisericii la Cină, unde sunt prezenți toți sfinții Vechiului și Noului Testament.

Se trece apoi la rugăciunile pentru cei de pe pământ. Hristos vrea să fie de folos, prin oferirea mereu reluată a jertfei Sale euharistice, tuturor celor ce se află în Biserică. Ea e „cheagul spiritual al sobornicității Bisericii și un îndemn mereu repetat, adresat tuturor celor prezenți la Liturghie, la iubirea tuturor.”

Preotul arată, apoi, că aduce această „jertfă cuvântătoare” și „pentru mântuirea și iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu(n.n.)” și pomenește numele celor vii, apoi „pentru iertarea păcatelor și odihna sufletelor adormiților robilor lui Dumnezeu (n.n.) în loc luminat…”, repetând rugăciunea obișnuită pentru cei adormiți. Toate acestea se spun de preot în șoaptă, în vreme ce se cântă Axionul, imnul de laudă închinat Maicii Domnului. Apoi cu voce tare preotul cere lui Dumnezeu să pomenească întâi de toate pe arhiereul conducător al Bisericii locale și să-i dea lungime de zile, cinstire, sănătate, ca să învețe drept cuvântul adevărului. Credincioșii răspund „Pentru toti și pentru toate”, cuprinzând pe toți cei pomeniți de preot în jurul arhiereului. După liturghierul grec, cuvintele acestea le spune cu voce tare diaconul dinaintea ușilor împărătești, întregite astfel: „Și pe toti pe care îi are Fiecare în cuget, pe toți și pe toate”.

Pomenirea episcopului la Liturghie subliniază unitatea Bisericii și garanția că preotul este rânduit canonic, iar Liturghia săvârșită de el este o lucrare autentică a Duhului Sfânt. Fiecare preot săvârșește sfânta Liturghie și celelalte ierurgii și Taine în „numele” episcopului său, de aceea adunarea credincioșilor îl pomenește de fiecare dată. Prin episcop membrii unei Biserici locale se află în comuniune cu întreaga Biserică.

Prin urmare, pomenirea sfinților, a celor vii și a celor adormiți înseamnă „chemarea Bisericii pentru mântuire”. Astfel, în timp ce se cântă „Cuvine-se…”, fiecare creștin în parte este dator să pomenească în gândul lui pe cei vii și pe cei morți, cât de mult poate.

Preotul cere ca toți la un loc să aibă parte de mila lui Dumnezeu, dar prin cei din biserică și deci în primul rând pe seama lor; se cere ca milele lui Dumnezeu de toate felurile să se întindă peste toți. Toți slăvesc pe Dumnezeu ca un singur trup; peste toți să vină milele lui Dumnezeu ca peste un singur trup.

În dialogul său cu Dumnezeu preotul își extinde atenția și la comunitate. Alteori e în dialog cu credincioșii, ca aici: „Și să fie milele marelui Dumnezeu… cu voi, cu toți”. Iar credincioșii răspund: „Și cu duhul tău”. În acest caz, dialogul preotului cu comunitatea îl include și pe Dumnezeu. Totdeauna dialogul tine legate toate trei părțile: Dumnezeu, preotul, comunitatea. Niciodată nu lipsește îndreptarea atenției preotului la Dumnezeu, dar nici la comunitate. Dialogul e totdeauna între trei.

Toată Sfânta Liturghie este o înaintare în unirea cu Sfânta Treime și între noi, pe de o parte prin binecuvântările ce le primim împreună prin preot, pe de alta prin rugăciunile comune și ale unora pentru alții din cursul ei. De aceea totul se exprimă în Sfânta Liturghie la plural: „Noi, care pe heruvimi”, „Pe Tine Te lăudăm”, „Tatăl nostru”.

Sfânta Liturghie este slujba înfăptuitoare a unirii sau a comuniunii între noi și Dumnezeu și a unirii, a comuniunii și a înfrățirii între credincioși. De aceea s-ar cuveni ca toate cântările să se săvârșească în comun, pentru ca și prin aceasta credincioșii să înainteze în tot mai multă unire și comuniune.