Rugaciunea Si Cultul Crestin Temeiuri Neotestamentare

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………4

CAPITOLUL I: ORIGINEA, FIINȚA ȘI FELURILE CULTULUI DIVIN ÎN NOUL TESTAMENT

Esența sau ființa cultului public ortodox…………………………………………6

Felurile cultului divin ortodox……………………………………………………..16

Cultul intern si cultul extern………………………………………………16

Cultul public si cultul particular…………………………………………17

CAPITOLUL II: TEMEIURI SCRIPTURISTICE ALE RUGĂCIUNII

Mijloace și metode : Rugăciunea Inimii……………………………………….21

Rugăciunea ,,Tatăl Nostru”: model biblic neotestamentar desăvârșit de rugăciune………………………………………………………………………………….30

CAPITOLUL III: NECESITAREA ADAPTĂRII CULTULUI LA CONDIȚIILE DE VIAȚĂ ACTUALE

Trăsăturile fundamentale ale cultului divin public ortodox…………..34

Dogma și cultul creștin…………………………………………………………….50

CAPITOLUL IV: FUNCȚIA SACRAMENTALĂ SAU HARISMATICĂ A CULTULUI DIVIN PUBLIC ORTODOX

Sfânta Liturghie, centru al cultului divin…………………………………….54

Sfânta Liturghie,mijloc de sfințire al credincioșilor în Biserică…….61

ÎNCHEIERE…………………………………………………………………………….70

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………74

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptura , Ediția Sfântului Sinod al B.O.R. București, 1995.

Armand, Magistrand Munteanu C. Chestiuni de cult în Sfintele Canoane, în „B.O.R."LXXVIII( 1960).

Balca, Importanta catehetica a Sfintei Liturghii, în B.O.R,1958.

Belea, Prof .Nicodim ,Cultul ortodox factor de ascensiune spirituala si

Braniște, pr. prof. dr .Ene, Liturgica generală, E.I.B.M al B.O.R București, 1993.

Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe Romane, în „Studii Teologice”, 1951.

Idem, Liturgica generală, vol.I, Ediția a IlI-a îngrijită de Pr.Eugen Drăgoi, Editura Dunării de Jos, Galati, 2002.

Idem, Explicarea Sfintei Liturghii dupa Nicolae Cabasila ,teza de doctorat, Bucuresti, 1943

Idem, Câteva cuvinte despre lungimea slujbelor sfinte ortodoxe,in „Glasul Bisericii "XXV( 1966).

Idem, Câteva opinii, atitudini și propuneri în problema revizuirii cultului Ortodox în „Ortodoxia", XXVI, 1974.

Idem, Liturgica generală, E.I.B.M al B.O.R București 1978.

Idem, Liturgica specială, E.I.B.M al B.O.R București 1985.

Idem, Participarea la Liturghie și metode pentru realizarea ei, în "Studii Teologice”, 1949.

Idem, Probleme de actualitate ale Bisericilor de azi: dezvoltare (evoluție) si revizuire (adaptare) în cult din punct de vedere ortodox, în „Ortodoxia'' ,XXI,1969.

Idem, Uniformitatea în săvârșirea serviciilor divine, în „Ortodoxia''1949

Buzescu, Pr.Prof. N.C., Liturghia – centrul cultului ortodox, în Ortodoxia', XXXIII, 1981.

Candea, Prof .Spiridon , Cultul divin și pastorația creștină, factori de promovare a vieții religioase în Ortodoxie, în B.O.R., LXXXV, 1967.

Idem, Despre uniformitatea cultului Bisericii Ortodoxe Romane, in „Mitropolia Ardealului"X, 1965.

Chitescu, Prof. N.,Ortodoxie si Protestantism, în„Ortodoxia"II, 1950.

Idem, Dogma si viata creștina, in, ,Studii Teologice",VI,(1954).

Colotelo D.,Mișcarea liturgica in creștinismul apusean in„Studii Teologice" (1985).

Coman, episcop Vasile, Scrieri de teologie liturgica si pastorala , Oradea, 1983.

Cosma ,Pr. Prof. Sorin, Cuvinte ale dreptei credințe, Arad, 1992.

Cristescu Pr. Prof. Grigore, Revelație,dogma si predica in„Studii Teologice" , VI,(1954).

Cristescu, Dr. Gr., Cultul creștin ca mijloc de solidaritate sociala, Craiova,1924.

Damaschin,Sfantul Ioan, Dogmatica, IV,3,trad.lb. romana de Pr. Dumitru Fecioru,Bucuresti, 1938.

Don Jean Puniet, La liturgie de la messe, Avignon, 1928,p. 49, apud, Arhim.Lect. Dr. Vasile Miron.

Dron,Pr.C, Originea si formele cultului creștin, București, 1934.

Evagrie Ponticul,Cuvânt despre rugăciune,trad. In lb. romana de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae,in „Filocalia", vol.I ,editia a Il-a ,Editura Harisma ,Bucuresti,1992.

Gaudin, Coordonator Philippe, Marile religii, traducere de Sandala Aronescu, Editura Orizonturi, București, 1993.

Gogol, Nicolae, Dumnezeiasca Liturghie meditată, trad. in lb romana de Marin Dumitrescu, București, 1937.

Liturghier, E.I.B.M al B.O.R. București,1980,1985 si 2000.

Marin Dumitrescu, București, 1937.

Miron, Arhim. Prof. Vasile, Cultul divin mijloc de zidire sufleteasca, in „Ortodoxia" ,XLVIII, 1996.

Idem, Originea, fiinta si felurile cultului divin ortodox in,,Ortodoxia" ,LV,2004.

Moisescu, Justin, Ierarhia bisericeasca in epoca apostolica, E.I.B.M. al B.O.R. București 1995.

Morala, în „Mitropolia Banatului",XXXIV, 1983.

Necula,Pr. Prof.Dr.Nicolae, Tradiție si înnoire in slujirea liturgica, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996.

Idem, Seminarul ortodox despre înnoirea cultului, in „B.O.R." ,CIX,1991.

Pavel, Prof. Constantin C, Posturile rânduite de Biserica Ortodoxa in condițiile de viata actuale ale credincioșilor, in „Studii Teologice" , XXIX,1977.

Popescu, Prof. Teodor M., Ortodoxie și catolicism, in „Ortodoxia", IV, 1952.

Popescu, Diac. Asistlon,Cultul divin, în B.O.R., XCI, 1973.

Schemann , Alexandre , Euharistia – Taina împărăției, trad in lb romana de Pr. Boris Radulescu , Editura Anastasia , București, 1990.

Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Viata si învățătura Sfanțului Grigorie Palama, Editura Scripta , București ,1993.

Idem , Cultul Bisericii Ortodoxe , mediu al lucrărilor Sfantului Duh asupra credincioșilor, in ,, Ortodoxia ", XXXIII, 1 981.

Idem , Sfantul Duh in Revelație si in Biserica ,in „Ortodoxia" ,1974.

Streza , Pr. Prof. Dr. Liviu , Cinstirea lui Dumnezeu. Cultul divin si formele lui, in ,, Credința ortodoxa si viata creștina , Sibiu, 1992.

Vasilios , Arhimandritul , Intrarea în împărăție. Elemente de trăire liturgica a tainei unității in Biserica Ortodoxa , trad de Pr. Prof. D. Ioan Ica, Sibiu, 1996.

Vintilescu , Pr. Prof. Petre , Istoria Liturghiei in primele trei veacuri , Editura Europolis, Constanta, 1999.

Idem , Câteva consideratiuni asupra caracterului comunitar si ierarhic al Liturghiei, art. in voi. „Omagiu I.P.S.S. Dr. Nicolae Bălan , Mitropolitul Ardealului, la cincizeci de ani de activitate 1905-1955 , Sibiu ,1955.

Idem , Funcțiunea catehetica a Liturghiei , in ,, Studii Teologice, 1949.

Idem , Misterul liturgic , București, 1929.

Idem, Cultul si ereziile, Pitești ,1926.

Idem, Funcțiunea eshatologica sau comunitara a Liturghiei, București, 1946.

Voicu , Pr. Drd„ Neculai , Intru apărarea dreptei credințe , Editura Europolis , Constanta , 2000.

=== capitol 1 ===

CAPITOLUL I

ORIGINEA, FIINȚA ȘI FELURILE CULTULUI DIVIN ÎN

NOUL TESTAMENT

Esența sau ființa cultului public ortodox

În viziune creștină, noțiunea și realitatea rugăciunii sunt încorporate ansamblului elementelor cultului, prin care înțelegem îndeobște ,,orice act religios având scop să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, iar pe de alta mijlocind sfințenia omului sau împărtășirea harului dumnezeiesc" . în accepțiunea umană cultul este consecința firească a manifestării sentimentului religios și cuprins în însăși noțiunea de religie.

Mântuitorul Iisus Hristos este cel care pune temelia cultului creștin. El a instituit și practicat primele forme de cult, investind pe Apostoli și pe urmașii acestora, cu autoritatea și dreptul de a săvârși serviciul divin în Biserică, așa cum El însuși le-a poruncit, zicând: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea" (Luca XXII, 19), „privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită" (Matei XXVI, 41) și „mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura" (Marcu XVI, 15).

Născut în mijlocul poporului evreu, Mântuitorul Iisus Hristos a practicat în timpul vieții și activității Sale mesianice toate actele și formele cultului public mozaic: ține sărbătorile și datinile religioase ale părinților (ca de exemplu Pastele: Matei XXVI, 17), cinstește și respectă templul din Ierusalim, pe care îl socotește „casa Tatălui meu" și „casă de rugăciune" (Matei XXI, 13; Marcu XI, 15 și Ioan II, 14 – 16), a intrat în mod frecvent în sinagogă ca să se roage și să învețe poporul în zilele de rând și mai ales sâmbăta (Ioan XVIII, 20; Matei IV, 23; IX, 35; Marcu I, 21; Luca XIII, 10). Hristos recomandă rugăciunea particulară și pe cea publică sau în comun, postește și recomandă postul ca mijloc de luptă împotriva ispitelor diavolești (Matei IV, 2; Luca VI, 12; Matei VI, 2; Luca IX, 9; XXII, 40; Matei XVIII; 19-20; Matei XVII, 21).

Mântuitorul nu este numai un practicant al cultului iudaic și un reformator al acestuia, ci El se străduiește să reformeze și să spiritualizeze cultul iudaic, condamnând moravurile formaliste de cult ale fariseilor (Matei VI, 5 – 7), jertfele sângeroase (Matei XII, 7), profanarea templului (Ioan II, 13 – 17): „Când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor; tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și închizând ușa, roagă-te Tatălui care este ascuns, și Tatăl care vede în ascuns îți va răsplăti ție", „iar când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești…" (Matei VI, 5-6;17 -18).

Rezultă de aici, că înainte de a fi săvârșit în exterior, cultul divin trebuie îndeplinit mai întâi în adâncul inimii, iar toate formele și actele lui exterioare, pentru a avea valoare înaintea lui Dumnezeu, trebuie să poarte pecetea unei trăiri și simțiri lăuntrice curate. „Simțirea rugăciunii este adunarea cugetului împreună cu evlavia, cu străpungerea inimii, cu durerea sufletului, cu mărturisirea greșelilor și cu suspine nevăzute", spune Evagrie Ponticul.”

Sentimentul religios este conștientizarea asupra majestății și atotputerniciei lui Dumnezeu, de unde atitudinea noastră de supunere, tradusă implicit în forme de cinstire.

Când atitudinea de respect și adorare se manifestă doar lăuntric, contemplativ, este vorba de cult intern.

Cultul nu poate rămâne însă multă vreme embrionar și lăuntric. Sentimentul religios reclamă exteriorizare, exprimare în forme vizibile, devenind astfel inevitabil cult extern .

Numai în acest stadiu, întrupat adică în cuvinte, atitudini, gesturi, cultul este complet și corespunde deplin structurii organice a ființei omenești- unitate psihofizică . Omul este nu numai suflet ci și trup și tinde prin însăși firea sa să-și sensibilizeze sentimentele și gândurile în forme perceptibile și concrete.

Sentimentul cel nou, care leagă de aici înainte pe Dumnezeu și om și devine temelia noului cult, este iubirea dusă până la suprema ei formă: aceea de jertfă. Jertfă mai întâi din partea Fiului lui Dumnezeu, care atât de mult iubește pe oameni, încât îndură pentru ei privațiunile întrupării, Patimile dureroase și moartea cu trupul pe cruce; iubire la care creștinii vor răspunde și ei. Mântuitorul Iisus Hristos s-a identificat pe Sine cu viața și lumina, cu harul, adevărul, calea, mântuirea (Ioan VIII, 12; XI, 25; XVI, 6) și a avut drept scop să-i atragă pe oameni la Dumnezeu, să-i unească cu Dumnezeu și prin aceasta să-i mântuiască.

Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Nu cel ce-mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu" (Matei VII, 21). De aceea, creștinul nu-și poate realiza mântuirea numai cunoscând adevărul despre Hristos, ci îndeplinind poruncile Domnului și prin aceasta intrând în comuniune cu El. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pur speculativ, teoretic. Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu presupune „trăirea lui Dumnezeu", „pătrunderea lui Dumnezeu", prin viață. Creștinul trebuie să-și lege viața de viață și de evenimentele vieții Mântuitorului, să intre în comuniune cu El, să-1 simtă, ca apoi, pe treptele mai înalte ale vieții creștine, să poată spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" (Galateni II, 20). Iar la această viață ne introduce în mod special Sfintele Taine, instituite de Mântuitorul și săvârșite de ierarhie, apoi rugăciunea, mărturisirea de credință și în general cultul.

Cultul sau închinarea trebuie să se facă în „Duh și adevăr" (Ioan IV, 23,24). Cultul presupune conștiința prezenței Duhului: „Stând înaintea sfintei slavei Tale". Prin Duhul Său, Dumnezeu este „Cel ce există" (Ieșire III, 16), Cel ce este prezent acolo, Cel ce se află în tot locul și în tot timpul, Cel ce lucrează toate în toți. Cel ce se roagă împreună cu cei ce se roagă. în Duhul Său, El este un Dumnezeu de aproape și de departe (Ieremia XXIII, 23 – 24).

Închinarea în duh și adevăr (Ioan IV, 23 – 24), adică „cinstirea lui Dumnezeu, în sinceritatea și curăția inimii", din care trebuie să izvorască formele externe ale cultului, trebuie să se deosebească principiul acesta, cultul cel nou de cultele păgâne și de cel iudaic, care cultivau mai mult ritualismul formalist decât adevărata simțire și trăire religioasă.

Inima, duhul, este centrul afectivității și al ființei noastre și Dumnezeu vrea să-I slujim din acest centru, adică cu toată ardoarea sufletului, căci aceasta este condiția esențială a trăirii momentului sacru. „Fiule, dă-mi inima ta…" (Pilde XXIII, 26), zice Domnul, ca și cum ne-ar preveni să nu săvârșim o închinare și o rugăciune superficială, goală, sterilă, lipsită de puterea duhului. „De trăim cu Duhul, cu Duhul să și umblăm" (Gal. V, 25) spune Sfântul Apostol Pavel, iar dacă Dumnezeu este Duh, atunci înseamnă că și închinarea noastră trebuie să pornească de la duhul nostru, adică să izvorască dintr-o inimă curată, sinceră și neprihănită așa cum cerem neîncetat în rugăciunile noastre: „inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele…" (Ps. 4, 11). închinarea în duh și adevăr înseamnă angajarea integrală a ființei noastre (trup și suflet) în slujba lui Dumnezeu, sau materializarea faptică a credinței noastre, căci „cultul divin, după afirmația unui teolog apusean, este expresia credinței noastre, fiindcă aceasta este virtutea care luminează rațiunea și ne face să înțelegem mai bine mărețiile lui Dumnezeu și micimea noastră".

Importanța cultului pentru trăirile sufletești ale credinciosului se naște din sentimentul de admirație pentru măreția și atotputernicia lui Dumnezeu, după cum întărește și psalmistul David: „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale" (Psalmul CXXXVIII, 15). Când în ființa noastră se va produce acel echilibru sufletesc dintre rațiune, voință și simțire și toate aceste trei funcții vor conlucra armonios „mintea va deveni liturghisitorul, iar inima altarul pe care se va aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii".

Piatra de temelie a cultului Legii celei noi a pus-o Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de Jertfa și moartea Sa, în seara Cinei celei de Taină, când El prefigurează, în chip nesângeros, jertfa sângeroasă pe care avea s-o aducă în curând pe Golgota, ca expresie supremă a iubirii Sale pentru oamenii neputincioși de a se mântui prin ei înșiși. Acum pune Mântuitorul Hristos temelia cultului creștin, prin înființarea Sfintei Euharistii, care trebuia să perpetueze amintirea morții Sale și legătura permanentă cu credincioșii.

Mântuitorul Iisus Hristos ne oferă și modelul desăvârșit de rugăciune. Rugăciunea Domnească (Matei VI, 9-13), în care preocupările spirituale se găsesc împletite într-o ideală proporționalitate cu nevoile temporale legate de natura omului. De câte ori o rostim, spune un scriitor, „simțim cum duhul cel viclean ne părăsește și cum bucuria cerească intră în sufletul nostru și parcă nu mai suntem pe pământ ci în cer, pentru că această rugăciune poartă în ea sufletul primăvăratic al cerului".

Tot Mântuitorul Iisus Hristos fixează sau instituie și alte forme de cult, dintre care unele moștenite din cultul iudaic, dar perfecționate în duhul iubirii creștine, iar altele noi introduse de El, și adaptate, la specificul noii învățături evanghelice. Hristos instituie nu numai Taina Sfintei Euharistii, ci și celelalte Taine de căpetenie ale vieții religioase creștine, de o importanță majoră în viața religios-morală a creștinilor, și anume: Botezul („Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh", Matei XXVIII: 19), Preoția și Pocăința (Matei XVIII, 18 și Ioan XX, 22-23: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele se vor ierta, și cărora le veți ține, ținute vor fi", Nunta pentru a înnoi legătura dintre soți și a restabili căsătoria în formula monogamică așa cum a fost ea rânduită încă de la creație (Matei XIX, 5 – 6; Marcu X, 7 – 8: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup…") și Maslul (Marcu XVI, 18: „…peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși").

Unele acte secundare ale cultului creștin provin și ele de la Mântuitorul Iisus Hristos, care le-a practicat El însuși, sau le-a recomandat Apostolilor și primilor ucenici, de pildă: binecuvântarea credincioșilor prin ridicarea și punerea mâinilor (Matei XIX, 15 și Marcu X, 16), binecuvântarea copiilor (Luca XXIV, 50), punerea mâinilor peste bolnavi pentru a le da sănătate (Marcu XVI, 18; Matei IX, 18; Fapte V, 12), îngenuncherea sau prosternarea și ridicarea ochilor în sus la rugăciune (Luca XXII, 41; Matei XXVI, 39; Ioan XVII, 1), cântarea de imne sau laude la ceasurile de rugăciune (Matei XXVI, 30; Marcu XIV, 26).

Ca și Sfinții Apostoli, membrii primei comunități creștine din Ierusalim, recrutați aproape numai dintre iudei, păstrează la început deprinderile de cult cu care veneau din vechea lor religie. Cultul acestei perioade a istoriei Bisericii creștine este un cult mixt, iudeo-creștin. Primii creștini îndeplinesc, pe de o parte, obligațiile cultului public iudaic de la templu, unde ei se adună, de preferință, în foișorul lui Solomon, la ceasurile obișnuite de rugăciune ale iudeilor: ceasul al treilea (Fapte II, 15), al șaselea (Fapte X, 9) și al nouălea (Fapte III, 1). Aceste ore vor deveni în curând punctele de reper din programul liturgic al vieții primilor creștini, având bineînțeles, o motivație psihologică, căci însuși Mântuitorul intra adeseori în templu, iar pilda Lui au urmat-o și Sfinții Apostoli, care ședeau „în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca XXIV, 53).

Legătura pe care primii creștini au păstrat-o cu templu din Ierusalim, nu ne îndreptățește să considerăm cultul creștin că ar fi o continuare firească a cultului iudaic, deoarece factorul esențial, în jurul căruia era concentrată întreaga viață a comunității creștine, îl constituia Sfânta Liturghie, denumită „frângerea pâinii", „paharul binecuvântării", „Cina Domnului" (I Corinteni XI, 20 și X, 21), la care se adaugă ulterior: predica, împărtășirea, agapele frățești, strângerea de ajutoare pentru cei săraci (I Corinteni XI, 20 – 30, XVI, 1-2) și manifestările harismatice (I Corinteni XIV).

Cultul creștin începe treptat să se individualizeze și să se perfecționeze progresiv „apărând odată cu aurora creștinismului cu trăsăturile sale constitutive care îl pun în chip hotărât aparte și nu permit să fie confundat cu cel al templului sau al sinagogii".

Cultul creștin s-a format distinct de cultul mozaic, devenind un cult nou, determinat de forme precise, acest lucru rezultând și din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Avem altar, de la care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului…". Deci, cultul creștin nu poate fi socotit o perpetuare a cultului iudaic al sinagogii, care a fost într-un permanent antagonism cu noua învățătură propovăduită de Apostol.

Adunările liturgice ale primilor creștini, unite cu săvârșirea Sfintei Euharistii, aveau loc, după uzul iudaic, atât la Ierusalim, cât și în comunitățile de origine apostolică din diaspora, către seară, și anume sâmbătă seara, prelungindu-se cu învățătura apostolilor sau predica până târziu, sau chiar către ziuă (Fapte XII, 6-12 și XX, 1-11); caracterul nocturn al serviciului euharistie al primilor creștini a permis trecerea de la Sâmbăta iudaică la Duminica creștină, „prima zi a săptămânii" sau „ziua Domnului", care din această vreme devine deci ziua săptămânală de sărbătoare a creștinilor, înlocuind sâmbăta (I Corinteni XVI, 1-2 și Apocalipsa I, 10).

Despre intrarea Duminicii în uz ca zi dedicată oficiului liturgic ne dau mărturie și Părinții Apostolici, îndemnând pe creștini să o cinstească: „Cei ce au trăit în rânduielile cele vechi și au venit la noua nădejde, să nu mai țină sâmbăta, ci Duminica, în care și viața noastră a răsărit, prin El și prin moartea Lui".

Potrivit învățăturii Bisericii Dreptmăritoare "înălțarea noastră la Dumnezeu și intrarea în comuniune cu El se face prin rugăciune" . împreună cu postul sunt două lucrări duhovnicești, ce se sprijină reciproc în viața creștină, într-o exprimare cuprinzătoare „ rugăciunea este ridicarea minții ( vous ), voinței și simțirii noastre către Dumnezeu sau mai sintetic , potrivit lui Evagrie Monahul" vorbirea minții cu Dumnezeu". Toate puterile și facultățile spirituale ale omului intră în acțiune în timpul rugăciunii.

În rugăciune își are sufletul respirația , puterea, hrana. Esențialul în rugăciune este realația personală cu Dumnezeu, comunicarea cu El, simțirea prezenței Sale la noi, urcușul nostru către El și coborârea Lui la noi.

Rugăciunea presupune credință într-un singur Dumnezeu personal, prezent părintește pretutindeni și căruia fiii I se adresează în rugăciune, cu dragoste și încredere. Fără credință într-un Dumnezeu personal rugăciunea devine non-sens.

Cinstirea lui Dumnezeu prin acte de cult este mai întâi de toate o consecință firească și necesară a sentimentului religios. Omul, coroana creaturilor, a fost creat de Dumnezeu ca ființă religioasă, capabilă și dornică de a întreține o permanentă legătură de comuniune cu Creatorul și Binefăcătorul său. Realizarea acestei legături este posibilă datorită faptului că Dumnezeu în Treime, comuniunea desăvârșită de iubire, se descoperă și se împărtășește creaturilor în mod divino-uman prin întruparea Persoanei a doua a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (Ioan 3, 16). Rugăciunea se înalță la Tatăl „în numele Lui Hristos" adică în comuniune harică, în Duhul, cu Hristos (Romani 1,8). Este firească această traiectorie: în Hristos am dobândit împăcare cu Tatăl , deci prin El avem îndrăzneală , să ne înfățișăm Tatălui. Rugăciunea nostră se înalță în Duhul, prin Hristos , la Tatăl.

Rugăciunea nu poate fi adresată decât unui Dumnezeu personal.în actul ei se manifestă caracterul personal, mai presus de orice determinare , liber, stăpân peste toate și nestăpânit de nimic.

La această nemărginită iubire și purtare de grijă a lui Dumnezeu, omul răspunde printr-o manifestare fiască și firească de cinstire, laudă și mulțumire, implorând harul și ajutorul divin pentru toate binefacerile primite în viața pământească și pentru câștigarea mântuirii .Termenul „cult" derivă de la verbul latinesc colo-ere, care se traduce prin: a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora. în spectrul religios „deos colere" însemna în antichitate, a cinsti pe zei, iar în creștinism adorarea Dumnezeului Celui veșnic. Mijloacele prin care cultul intern devine cult extern , sunt deopotrivă mijloacele de înțelegere și comunicare dintotdeauna, respectiv cuvântul și gestul.

Cuvântul – prerogativă a ființei umane – este mijlocul cel mai expresiv și cel mai folosit pentru exprimarea ideiilor și simțirilor religioase , ce stau la temelia cultului.

Cuvântul se întrebuințează ca vorbire curentă , fie imnologic dar mai ales sub "forma patetică a invocației , insuflețită de sentiment , care este rugăciunea".

În dialogul rugăciunii credinciosul dă mărturie despre iubirea lui pentru Dumnezeu , pe care îl preamărește , îi mulțumește pentru revărsarea de daruri și îi cere cele de trebuință. Prin ea și cu ea creștinul dobândește luminarea, înoirea și sfințirea vieții. Sufletul său se înfățișează într-o deschidere generoasă Părintelui ceresc, care i se comunică haric și transfigurator. Rugăciunea constituie inima religiei iar "creștinismul este religia rugăciunii", de frumusețe și transfigurare. In general, manifestare firească și plenară a sufletului omenesc și izvorâtă din nevoi de căpetenie a vieții, rugăciunea se întâlnește practic la toate popoarele și în toate timpurile. Putem astfel observa cât de adâncă și existențială este nevoia omului de a se ruga și cum a găsit acesta mijloacele cele mai sensibile pentru a-și deschide sufletul în fața Lui Dumnezeu. în nici o altă religie, însă, ca și în creștinism , rugăciunea n-a atins treapta cea mai înaltă de sublimitate și bogăție a exprimării.

Necesitatea rugăciunii decurge din conștiința imposibilității omului de a se împlini prin el însuși pe plan spiritual. Are conștiința de ființă imperfectă dar însuflețită de aspirația neâncetată spre absolut (infinit), spre Dumnezeu. Mântuitorul spune în legătură cu acestea „Cel ce rămâne întru mine și Eu intru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic ( Ioan 15,5)". Cu rugăciunea în principal se dă expresie respectului și adorării din conținutul religios , ca și funcției harismatice a cultului.

Felurile cultului divin ortodox

Prin cultul divin creștin se înțelege în Ortodoxie totalitatea formelor instituite de Iisus Hristos și de Biserică, forme prin care se exteriorizează religia internă, sentimentele lăuntrice ale credincioșilor. Prin intermediul cultului divin se exprimă în cuvinte, în rugăciuni, în cântări, în simboluri și acte liturgice, acte de cult, sentimentele noastre de adorare a lui Dumnezeu creatorul, proniatorul și mântuitorul lumii întregi și de cinstire, de venerare a sfinților. „Cultul divin creștin ortodox poate fi definit deci ca o dramă a virtuții creștine pe drumurile ei de izbândă și în momentele și episoadele centrale ale lucrării ei spirituale".

Cultul intern si cultul extern

Cinstirea lui Dumnezeu în cultul creștin este întărită de raportul de filiație care s-a stabilit între factorii cultului, om și Dumnezeu, înlocuind frica cu iubirea, după cuvântul evanghelistului iubirii: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că în frică e suferință, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire. Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit cel dintâi" (I Ioan 4,18-19).

În cultul divin, cinstirea lui Dumnezeu se poate aduce înlăuntrul sufletului, prin contemplație, pietate, omagiu, respect, diferite sentimente, și se numește cult intern. El se exteriorizează prin acte văzute, devenind cult extern, corespunzător pe deplin structurii dihotomice – trup și suflet – a firii umane.

Între sentimentul religios care stă la baza cultului și între actele religioase prin care se exteriorizează această trăire lăuntrică, există o strânsă legătură, o unitate și continuitate neîntreruptă. Cultul intern fără formele sale externe degenerează în forme periculoase vieții religioase, ca misticism bolnăvicios, fanatism, iar formele externe fără suportul lor lăuntric devin ritualism, formalism sau alte forme pseudo-religioase.

Cultul public si cultul particular

Având în vedere persoanele care-1 practică, cultul poate fi individual sau particular, când omul își îndeplinește îndatoririle sale religioase acasă la el, în afara bisericii, și cult public, social sau bisericesc, când el se oficiază în cadrul obștii credincioșilor, în cadrul Bisericii. Cultul particular poate fi îndeplinit oricând, oriunde în funcție de nevoile sufletești ale credincioșilor. Cultul public se exercită în anumite timpuri determinate, în anumite locașuri și după o anumită rânduială .

Cultul particular este într-o strânsă legătură cu cel public, prin care se dobândesc harul și ajutorul lui Dumnezeu.

Prin participare la Sfânta Liturghie în biserică, în duminici și sărbători, credinciosul aduce ca jertfă Tatălui, prin Iisus Hristos, prinosul său de recunoștință, iar prin rugăciunile comune și în chip deosebit prin împărtășirea cu trupul și sângele Domnului, el se sfințește și se unește cu Hristos, devenind „purtător de Hristos". Părăsind locașul sfânt, credinciosul duce cu sine această ambianță de comuniune, această deschidere spre Dumnezeu, continuând să păstreze legătura cu cerul prin rugăciune și muncă bineplăcută lui Dumnezeu. Casa credinciosului, împodobită cu icoane sfințite, trebuie să devină un loc de rugăciune și jertfă, un fel de „biserică domestică" (a familiei), după îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Casa ta să fie o biserică; scoală-te la miezul nopții. Preamărește pe învățătorul tău. Trezește din somn și copiii tăi ca să se unească cu tine într-o rugăciune comună".

Credinciosul se roagă lui Dumnezeu ca unui părinte, pentru că prin Taina Sfântului Botez el a devenit „fiu al lui Dumnezeu" după har, cum remarcă Sfântul Apostol Pavel: „Căci, toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Iisus. Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat" (Gal. III, 26 – 27). „Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, Care strigă: Avva Părinte" (Gal. IV, 6).

Cultul divin public se săvârșește prin intermediul clerului, pe când cultul particular sau individual e practicat de fiecare credincios în parte, fără nici un intermediar între el și Dumnezeu. Cultul divin public se săvârșește la timpuri determinate și se săvârșește în biserică după o anumită rânduială.

Cultul particular și cel public nu se exclud, ci se completează unul pe altul. Omul este ființă individuală și socială în același timp, viața religioasă completă se satisface prin echilibru just care trebuie să existe între obligațiile cultului social, de o parte, și nevoile pietății personale a fiecărui ins în parte, de alta, cu specificul său temperamental și cu individualitatea sa proprie.

Rugăciunea individuală în cult nu se reduce numai la o rugăciune improvizată, spontană, ci ea cuprinde mai ales rugăciuni tipizate, rugăciuni ale Bisericii, cum sunt de exemplu: „Împărate ceresc", „Prea Sfântă Treime", „Tatăl nostru", „Crezul" și rugăciuni închinate Maicii Domnului. Credinciosul păstrând legătura cu Sfânta Biserică și cultul său va fi în legătură cu Dumnezeu și prin rugăciunile particulare, iar cine se va rupe de rugăciunea Bisericii pierde legătura cu sursa harului dumnezeiesc.

Subiectul cultului particular este credinciosul luat separat, individual, pe când subiectul cultului public este întreaga obște a credincioșilor sau Biserica. Obiectul cultului este Dumnezeu, Unul în ființă, subiectul cultului public este întreaga obște a credincioșilor sau Biserica. Obiectul cultului este Dumnezeu, Unul în ființă și întreit în Persoane. în acest caz se are în vedere nu atât frica sau teama, care exprimă sentimentul religios de respect rigid, sau cinstire înghețată, ci iubirea față de Dumnezeu, considerat Părinte, și de care ne apropiem cu cinstirea plină de încredere, bucurie și nădejde a fiului către bunătatea pe care o așteaptă de la Părintele Său iubitor.

Spre deosebire de cultul patriarhilor și al drepților Vechiului Testament, care adorau pe Dumnezeu în unitatea naturii Sale, cultul creștin cinstește pe Dumnezeu atât în unitatea esenței sau ființei Sale, cât mai ales în treimea persoanelor Sale.

Dumnezeu – Tatăl este principiul Dumnezeirii, Născător al Fiului și încrezător al Duhului. Este invocat în rugăciunile cultului divin ca ziditor și Proniator al lumii, împărat al Universului și ca izvor sau origine a tot ceea ce este bun și de folos lumii și omului: „Că toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor…".

Dumnezeu – Fiul este invocat în cultul creștin mai ales ca Răscumpărător sau Mântuitor al lumii.

Sfântul Ioan Damaschinul ne spune referitor la închinarea și cinstirea Fiului: „Noi închinăm Fiului lui Dumnezeu, ca și Tatălui și Sfântului Duh; înainte de înomenirea Lui îl adoram necorporal, dar acum, după întrupare, îl adorăm pe Acela întrupat și făcut om, dar și pe Dumnezeu".

Cultul ortodox are un caracter hristocentric. „Sfânta Treime este îndreptată către lume prin figura umană a Fiului lui Dumnezeu și, prin aceasta, Ortodoxia e creștinismul, credința în Hristos și viața în El… Ortodoxia e creștinismul, adică credința în Hristos cel întrupat, Care trăiește în Biserica Sa, și toată viața Bisericii este o comuniune nemijlocită cu El".

Sfânta Treime, îndreptată spre lume prin figura umană a Fiului, se descoperă în chip viu prin Sfântul Duh, prin care se continuă de fapt, lucrarea de sfințire și de mântuire a lumii realizată în principiu de Hristos – Domnul. Hristos continuă să lucreze în Biserică prin Duhul. Dumnezeu – Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, este invocat și adorat în cult ca vistiernic al harului dumnezeiesc, ca izvor și principiu al sfințirii lumii și al unirii noastre cu Tatăl, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Printr-însul avem apropiere, într-un Duh, către Tatăl" (Efeseni II, 18).

Cultul îndreptat spre Dumnezeu este un cult suprem de adorare, numit în limbaj teologic: „latrie", sau cult de adorare; adică slujire sau supunere necondiționată și fără rezervă față de Stăpânul absolut. Cultul relativ este dependent de cel suprem și subordonat lui, numit în limbaj teologic „dulie", de venerare sau de cinstire; cinstirea acordată Maicii Domnului, este mai presus decât toți Sfinții în vrednicie și se numește hiperdulie, supravenerare sau preacinstire.

Pe Sfinți îi venerăm, adică le aducem un cult relativ, dependent de cel absolut, cinstind într-înșii darurile supranaturale dobândite de ei tot de la Dumnezeu, cât și întâietatea deosebită pe care au câștigat-o în fața lui Dumnezeu. Cinstind pe sfinți îl cinstim în același timp pe Dumnezeu, Cel ce este „minunat întru sfinții Lui" (Ps. 67, 36).

=== CAPITOLUL II ===

CAPITOLUL II

TEMEIURI SCRIPTURISTICE ALE RUGĂCIUNII

Mijloace și metode : Rugăciunea Inimii

Rugăciunea s-a născut o dată cu omul, potrivit mărturiei Sfintei Scripturi. Pe primele ei pagini citim despre Cain și Abel care au zidit altar și au adus jertfă lui Dumnezeu. Din punct de vedere istoric deja în Vechiul Testament rugăciunea este , împreună cu milostenia, un element esențial al pietății interioare personale care este mai importană decât ritualul exterior

. Concepția biblică arată de asemenea că între jertfă și rugăciune există o legătură strânsă sau „sacrificiul presupune o rugăciune în acțiune".

Cercetând viața religioasă a popoarelor din perioada veterotestamentară, specialiștii au constatat existența multor forme de rugăciune ca tot atâtea raportări la divinitate. Împreună cu jertfele religioase și nesângeroase , rugăciunea forma lumea veche a cultului divin ,din care se poate evalua nivelul la care omul ajunsese să conceapă și să slăvească pe Dumnezeu atât prin cuvinte cât și prin fapte.

După Scriptura Vechiului Testament, rugăciunea însemna păstrarea lagăturii spirituale permanente între om și Dumnezeu, împlinitor al celor mai înalte năzuinteale israelitilor. În rugăciune, profeții și adepții Vechiului Testament dobândesc putere dumnezeiască (Psalmul 5,3; Ieșire 32,11). Regele Solomon cere de la Dumnezeu , pentru poporul său, ocrotire de foamete ,de boli și de toată năpasta ce s-ar abate asupra lui (III Regi 37-40). Proorocul Ieremia îndeamnă poporul zicând: „rugați-vă Domnului pentru țară căci de propășirea ei atârnă și fericirea voastră" (Ieremia XXIX,7).

Proorocul Daniel a îndemnat pe cei trei tineri evrei să se roage ca să nu piară. (Daniel 11,18) de trei ori pe zi. a lăudat pe Dumnezeu, cerându-i milă ( Daniel VI, 11-12). și a recunoscut păcatele poporului, aducătoare de robie , dar care se pot șterge prin milostivirea și îndurarea divină (Daniel IX.4-18).

Proorocul Maleahi a prevestit caracterul universal al rugăciunii prin laudă, prin cuvintele: „de la răsăritul soarelui și până la apusul lui mare este numele Meu printre neamuri zice Domnul Savaot"(Maleahi 1,11). Acest fel de rugăciunie amintit mai sus era prezentat în cadrul vieții religioase a poporului ales. Preaslăvirea lui Dumnezeu ca si jertfele care I se cuveneau trebuiau s izvorască dintr-o simțire curată, lipsită de gânduri deșarte și fapte netrebnice .

Din descrierile veterotestamentare observăm că rugăciunile drepților au mai mare putere decât aemele sau oștirile. ( exemplu: Când se ruga Moise biruiau iudeii, când înceta rugăciunea biruiau vrășmașii) Ieșire 17,11. Dumnezeu a făcut cunoscut tuturor că toți cei ce se roagă la vreme de primejdie, au nădejde de scăpare. Uneori însă s-a întâmplat ca pentru nevrednicia celui care făcea rugăciunea de cerere să nu fie ascultat, precum în cazul lui David care s-a rugat să fie ctitorul templului dar Dumnezeu nu 1-a socotit vrednic pentru aceasta.

Rugăciunea fierbinte de pocăință și izbăvire dintr-o primejdie sau rătăcire era făcută cu genunchii plecați și mâinile întinse spre cer ( I Ezora9,5) ca semn de smerenie și de totală încredințare ajutorului lui Dumnezeu. Nu puține sunt locurile veterotestamentare , în care se vorbește de puterea tămăduitoare a rugăciunii. Iezechia s-a îmbolnăvit de moarte dar s-a rugat și a plâns iar rugăciunea i-a fost auzită chiar prin cuvintele lui Dumnezeu" Am auzit rugăciunea ta și am văzut lacrimile tale;te vei vindeca și a treia zi vei merge în templul Domnului"( IV Regi XX, 17).

În cunoscutul psalm de pocăință 50, inima smerită a psalmistului se roagă astfel:" Deschide Doamne buzele mele și gura mea va rosti lauda ta! Că de-ai fi voit jertfă,ți-aș fi dat.Arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa plăcută lui Dumnezeu este Duhul umilit, inima înfrântă și smerită".

În noul Testament, Mântuitorul Hristos ne-a dat pildă de adevărată rugăciune reculegându-se în singurătate, rugându-se de față cu apostolii și mulțimile care-L urmau, în templul și în alte locuri din Țara Sfântă. Citind cu luare aminte Noul Testament ne încredințăm că toată lucrarea desfășurată pe pământ de Mântuitorul este pătrunsă de Duhul rugăciunii. Hristos rezumă întreaga Sa viață în cea sacerdotală (Ioanl7, 1-26). Cea mai importantă rugăciune a Sa este cea către Tatăl, răstignit fiind pe cruce:" Părinte iartă-le lor, că nu știu ce fac" ( Luca 23, 24). Sunt multe alte prilejuri, consemnate de sfintele Evanghelii, când Mântuitorul s-a rugat: înainte și după alegerea apostolilor( Le. XVI, 12), înainte de Patimi (In.IX, 41), în grădina Ghețimani (Le. XXII, 42), etc.

Mântuitorul Hristos s-a rugat și a aprticipat la rânduielile de cult ale legii vechi,împreună cu ucnicii Săi (Fapte 1,3), dar și la rugăciunea particulară, a Fiului către Tatăl( Matei XI, 5; Matei XXVI, 39; Ioan XVII, 1)., îi îndeamnă pe apostoli să privegheze( Matei XXVI, 41), îi sfătuiește să se roage în taină(Matei VI, 7-8), dar în același timp le recomandă rugăciunea obștească făcută "cu o gură și cu o inimă"(Fapte I, 14, 24; 2, 42; 4, 24; Romani, I, 12). Ne învață să ne rugăm fară ipocriyie, cu cuvinte potrivite, fărăexcese de rostire și să cerem de la Dumneze bunuri spirituale de folos sufletelor noastre(I Ioan V, 14), dar și stăruința în rugăciune ( Luca XVIII, 2-8).

Din primele zile ale Bisericii creștine,rugăciunea este nedespărșită de viața creștină, ea însoțind îndeaproape cultul. Sfântul apostol Pavel, abia convertit, se roagă (Fapte IX , 11) și înțelege viața creștină ca pe împreună viețuire cu Hristos (Romani, XII,4-5). Condiția unirii cu Hristos este rugăciunea, pe care o recomandă păstotiților ( 1 Tesaloniceni V, 17; 1 Timotei II, 1).

Mare este puterea rugăciunii lui Iisus. De aceea Sf. Părinți îndeamnă pe toți creștinii să se îndeletnicească cu această sfântă lucrare. Dar, deși simplă în conținutul ei, foarte greu poate ajunge cineve să dobândească o sporire în practicarea ei, și cei, mai mulți rămân doar la primul stadiu al ei.

Cei ce au ajuns la oarecare sporire în această îndeletnicire au împărtășit la rândul lor din propria experiență ucenicilor, care, de asemenea, la rândul lor au transmis-o, altora prin scris sau viu grai. Aceasta experiența, despre care am amintit, cuprinde în principal metodele prin care ei au ajuns la o asemenea sporire. Dar aceste metode, despre care amintesc Sf. Părinți, nu au o importanță în sine, ci sunt un doar "unelte", ele ajutând la concentrarea atenției în inimă. Dar, după cum spune Sf. Varsanufie "Dacă în lucrarea lăuntrică nu-1 va ajuta pe om darul lui Dumnezeu, atunci din zadar se va trudi el din afară"

Toate aceste metode numite psihosomatice (datoritei strânsei legături ce există între trup și suflet, asceza trupescă influențând asceza sufletului și invers), au un rol de a înlesni înălțarea minții la rugăciunea curată, făcută cu mintea în inimă. Inima (kardia) este centrul spiritual al omului, altarul lăuntric în care se intră în stare de kenoză și de jertfă și în care are loc unirea cu Hristos.

Ostenelile și nevoințele din afară sunt doar mijloace, ele au un preț numai când conduc spre scop și când sunt cerute de el. Trupul nu este un obstacol în calea mântuirii omului care trebuie îndepărtat, nimicit, ci din contră despre concentrarea atenta asupra rugăciunii ne vorbește sfântul Ioan Scăraru: "Străduiește-te să-ți înalți mintea spre cer, sau mai vârtos să o închizi în cuvintele rugăciunii și, chiar dacă obsind cade din pricina prunciei, ridic-o iarăși, căci nestatornicia este proprie minții" . Și tot el zice: "pomenirea numelui lui Iisus să se nnpreune cu suflarea ta". în felul acesta cine se roagă, potrivit îndrumărilor Sf. Ioan Scăraru, acela se va ruga și cu gura și cu mintea și cu inima. Luarea aminte a minții atrage inima spre consimțire; în timpul mtăririi atenției, consimțirea inimii la lucrarea minții se preface în unirea inimii cu mintea. Metoda Sf. Simeon Noul Teolog, numită și "Metoda sfintei rugăciuni și atenției", cuprinde doua elemente fiziologice principale;

îndreptarea privirii spre piept, ca odată cu aceasta mintea să caute și
să afle locul inimii.

comprimarea respirației.

El învață astfel: "Șezând într-o chilie liniștită, singur într-un colț, fă ce-ți spun. închide ușa și ridică-ți mintea de la tot ce-i deșert și trecător. Apoi, sprijină-ți barba în piept și îndreaptă-ți ochii sensibili cu toată mintea spre tine însuți. Și ține puțin și inspirarea aerului ca să ții mintea ta și să afli locul inimii, unde obișnuiesc să se găsească toate puterile sufletești. Mai întâi vei afla un întuneric gros. de nestrăbătut. Dar stăruind și făcând acest lucru noaptea și ziua vei afla. o minune, o fericire negrăită. Căci îndată ce află mintea locul inimii vede ceea ce n-a crezut niciodată: vede aerul din întunericul inimii și pe sine întragă, pană de putere de discernământ, și din acel moment, îndată ce se arată un gând îl alungă și nimicește mai înainte de a se închega și lua forma, prin chemarea lisus Hristos".

Faptul că metoda nu dă explicații cu privire la respirație este un argument în plus, care confirmă ipoteza că metoda Sf. Simeon nu este prima. El a preluat-o din tradiția orală, care cu siguranță cunoștea mai multe variante, explicații și fiind foarte cunoscute în acea vreme nu a considerat să mai dea explicațiile de rigoare.

O altă metodă de altfel foarte răspândită la Athos este metoda Sf.Nichifor Monahul. Metoda lui se bucură de o mare autoritate în vremea mișcării isihaste (sec. redă în fond o practică existentă).

El îndeamnă ca "șezând și adunându-ți mintea, împige-o și silește-o pe calea mărilor pe care intra aerul în inimă, să coboare împreună cu aerul inspirat în inimă și intrând acolo nu-ți vor mai fi fără veselie și dă bucurie cele de după aceea. Drept aceea, frate, obișnuiește mintea să nu iasă degrabă de acolo. Căci la început e nepăsătoare pote, din pricina închiderii înlăuntru și a strâmtorării. Dar după ce se obișnuiește, nu-i mai plac rătăcirile pe afară. Căci „împărăția cerurilor este în lăuntrul nostru"

Ieșirea aerului din piept nu înseamnă și ieșirea rugăciunii lui Iisus, ci numai mutarea atenției de la o parte a ei la alta. Folosirea ritmicității respirației este un mijloc sau prilej de reînoire neîncetată a amintirii lui Dumnezeu și odată cu aceasta are loc și adunarea gândurilor de la cele exterioare la cele din lăuntru. Deci, metoda propusă de Sf. Nichifor este cea de rărire a inspirației și expirației, pentru a nu se respira prea comod "Omul care respiră prea repede nu poate cugeta liniștit"

Cuviosul Nichifor explică că rostul respirației în rugăciune este acela de a menține o temperatură moderată la inimă. în organism este o ardere care produce o anumita căldură care este transmisă către inimă. Aerul inspirat are rolul de a tempera această căldură. Păstrând în trup o temperatură normală și o dispoziție firească, aceasta influențează în bine și în viața sufletească și se pote prelungi mult timp și rugăciunea. Metoda lui Nichifor deși largă în explicații în ce privește tehnica respirației ea nu face nici o recomandare și nu trage nici o concluzie, astfel că Metoda Sf. Simeon deși săracă în explicații este mai completă din acest punct de vedere. în Metoda Sf. Simeon se spune "comprimă-ți deci inspirația aerului, că să nu respiri ușor".

Cu alte cuvinte el recomandă o prelungire a acestor acte – inspirația si expirația. Inspirația trebuie să se facă prelung, pentru că odată cu aceasta și greutatea se îndreaptă spre interior, până unde nu mai e nimic decât ea însăși cu gândul la Iisus. Iar acest act trebuie să dureze până aceasta se obișnuiește să meargă într-acolo și de a rămâne acolo.

O altă metodă numită Metoda Sf.Grigorie Sinaitul. vine sa întregească metoda lui Nichifor aducând noi lămuriri. Astfel că, dacă Nichifor arată cum prin inspirație mintea este impusă în inimă, Grigorie Sinaitul arată cum mintea mai mare decât cea a Sf. Simeon, deoarece aduce precizări cu privire la respirație. Procedeul său era cel mai practicat, dar după cum el însuși mărturisește că a învățat de la alții meșteșugul rugăciunii, această metodă, redă în fond o practică existentă.

El îndeamnă ca "șezând și adunându-ți mintea, împige-o și silește-o pe calea mărilor pe care intra aerul în inimă, să coboare împreună cu aerul inspirat în inimă și intrând acolo nu-ți vor mai fi fără veselie și d ă bucurie cele de după aceea. Drept aceea, frate, obișnuiește mintea să nu iasă degrabă de acolo. Căci la început e nepăsătoare poate, din pricina închiderii înlăuntru și a strâmtorării. Dar după ce se obișnuiește, nu-i mai plac rătăcirile pe afară. Căci „împărăția cerurilor este în lăuntrul nostru"

Ieșirea aerului din piept nu înseamnă și ieșirea rugăciunii lui Iisus, ci numai mutarea atenției de la o parte a ei la alta. Folosirea ritmicității respirației este un mijloc sau prilej de reînoire neîncetată a amintirii lui Dumnezeu și odată cu aceasta are loc și adunarea gândurilor de la cele exterioare la cele din lăuntru. Deci, metoda propusă de Sf. Nichifor este cea de rărire a inspirației și expirației, pentru a nu se respira prea comod "Omul care respiră prea repede nu poate cugeta liniștit". Cuviosul Nichifor explică că rostul respirației în rugăciune este acela de a menține o temperatură moderată la inimă. în organism este o ardere care produce o anumita căldură care este transmisă către inimă. Aerul inspirat are rolul de a tempera această căldură. Păstrând în trup o temperatură normală și o dispoziție firească, aceasta influențează în bine și în viața sufletească și se poate prelungi mult timp și rugăciunea.

Metoda lui Nichifor deși largă în explicații în ce privește tehnica respirației ea nu face nici o recomandare și nu trage nici o concluzie, astfel că Metoda Sf. Simeón deși săracă în explicații este mai completă din acest punct de vedere. în Metoda Sf. Simeón se spune "comprimă-ți deci inspirația aerului, că să nu respiri ușor. Cu alte cuvinte el recomandă o prelungire a acestor acte – inspirația si expirația. Inspirația trebuie să se facă prelung, pentru că odată cu aceasta și greutatea se îndreaptă spre interior, până unde nu mai e nimic decât ea însăși cu gândul la Iisus. Iar acest act trebuie să dureze până aceasta se obișnuiește să meargă într-acolo și de a rămâne acolo.

O altă metodă numită Metoda Sf. Grigorie Sinaitul, vine sa întregească metoda lui Nichifor aducând noi lămuriri. Astfel că, dacă Nichifor arată cum prin inspirație mintea este impusă în inimă, Grigorie Sinaitul arată cum minteaîn același timp cu rostirea cuvintelor rugăciunii. Acesta pentru că, după cum spune el cuvintele rugăciunii se atașează de inspirație și nu de expirație deoarece, prin inspirație se întoarce cugetarea spre interior. Totodată această prelungire a inspirației, puțin peste limitele ei normale, produce o anumită jenă, o mică durere, o suferință a inimii ajutându-o să se smerească, să se umilească, îndepărtând prin ea plăcerea senzuală și dă în aceiași timp minții puterea de a se concentra în ea.

Informații despre modul cum putem deprinde această dumnezeiască lucrare găsim și la părinții ruși. Astfel Sf. Serafim de Sarov îi sfătuiește pe monahii și frații care se ocupau de bunăvoie cu rugăciunea lui Iisus, să stea în biserică în timpul cănd se citesc rugăciunile, cu ochii închiși și să-i deschidă numai atunci când îi vor îngreuna somnul și ațipeala, pentru că în felul acesta putem să împiedicăm mai ușor risipirea minții și să petrecem cu luare aminte. Iar cănd somnul începe să pună stăpânire pe noi, ne îndeamnă să ne îndreptăm privirea spre Sf. Icoane pentru a împiedica, de asemeni, risipirea. Iar pentru a se evita ca mintea să fie încărcată cu tot felul de cugete și amintiri deșarte, ce vor fi actualizate în vremea rugăciunii, Sf. Serafim îndeamnă să nu se ia seama la cele din jur.

Sfanțul Ignatie Brancianinov considera că trebuie rostite cuvintele rugăciunii cu cea mai mare încetineală , pentru ca mintea să fie cuprinsă în cuvinte ca în niște forme. De asemeni să se facă o pauză scurtă după fiecare rugăciune pentru a ajuta mintea să se concentreze, căci rostirea rugăciunii fără pauză împrăștie mintea. Uneori să se rostească rugăciunea lui Iisus cu voce tare, ca să se ferească de răpire. Pentru luarea aminte recomandă folosirea șiragului de mătanie dar după dobândirea acesteea ea trebuie abandonată. Asemeni și metaniile până la pământ și îngenuncherile sunt de un real folos. Mai recomandă ca ochii să fie închiși în timpul rostirii rugăciunii și mâna stângă să fie ținută pe piept deasupra sânului stâng pentru a simți puterea cugetătoare care se află în piept. încăperea să fie întunecoasă și să se stea pe un scaun mic pentru ca după trup să avem starea unui cerșetor care cere milostenie și să se simtă mai ușor sărăcia sufletului.

Dar, iată ce spune un alt părinte rus, Sf. Teofan Zăvorâtul, în scrierile sale despre rugăciunea mi Iisus: Este bine să uniți rugăciunile lui Iisus răsuflarea voastră, că suflarea ține locul metaniilor" După ce dimineața te-ai statornicit într-o astfel de stare reculeasă și înflăcărată, trebuie toate celelalte îndatoriri să ți le rânduiești în așa fel încât să nu-ți dărâme cumva starea lăuntrică, iar cât despre cele de bună voie ale tale dintre acestea să nu faci pe acelea ce întrețin aceasta stare; iar cele ce o strica în nici un chip să nu le faci. Stai în fața icoanelor în poziție de rugăciune și coborând cu luarea aminte acolo, unde este locul inimii să faci acolo rugăciuni lui Iisus, fără grabă, pe care s-o întovărășești cu simțirea treaza a prezenței lui Dumnezeu. Fă așa o jumătate de oră sau mai mult. La început va fi mai greu dar când vei căpăta deprinderea, rugăciunea se va săvârși ca și cum ar fi ceva cât se poate de firesc".

Sfinții Părinți vorbesc despre o mișcare circulară a minții, adică o revenire a ei din lumea din afară către inimă și ridicarea ei de acolo către Dumnezeu. Aceasta este metoda desăvârșită și singura cale prin care omul poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Forma circulară a trupului este și ea importantă pentru această revenire a minții în inimă.

Numele lui lisus este putere, dar o repetare pur mecanică a acestei rugăciuni nu va avea nici un efect prin ea însăși. Puterea rugăciunii lui lisus nu stă în cuvinte ci în înțelesuri și în simțuri.

Toate metodele despre care s-au scris, despre folosirea cu meșteșug a acestei rugăciuni nu sunt potrivite tuturor și fâră un îndrumător care să fie de fața sunt primejdioase.

"Trebuie căutat un povățuitor neînșelat, zice Sf. Nichifor, ca din învățătura și pilda aceluia să învățăm cele ce cad la dreapta și la stânga atenției, adică ceea ce este prea puțin și ceea ce este prea mult care vin de la cel rău, de care a pătimit El însuși fiind ispitit".

La fel zice Sf. Paisie Velikicovschi: "Artă numesc Sfinții Părinți această dumnezeiască rugăciune pentru că precum arta nu o pot învăța oamenii singuri, fâră un dascăl, așa nu este cu putință deprinderea rugăciunea lui lisus fără un iscusit povățuitor".

Rugăciunea ,,Tatăl Nostru”:

model biblic neotestamentar desăvârșit de rugăciune

Când rostim această rugăciune ne rugăm cu însăși cuvintele Mântuitorului Hristos și ne rugăm ân numele Lui.De aceea o numim Rugăciunea Domnească. „ Tatăl nostru" este o rugăciune scurtă, deci accesibilă și atotcuprinzătoare prin bogăția cugetărilor și exprimarea trebuințelor omului. Tertulian a numit-o „breviarium evanghelii"( rezumatul evangheliei), observând că „toate cele câte le cerem în rugăciunile nastre se silă cuprinse în Rugăcunea Domnească".

Rugăciunea este structurată în: chemare, un grup de șapte cereri și încheiere. Textul se află în evanghelia de la Matei cap. VI și încorporat amplei relatări a predicii de munte.

Tatăl nostru este o rugăciune împărtășită și încredințată de Hristos apostolilor și prin ei, nouă tuturor.

Chemarea (invocarea) „tatăl nostru" ne transpune în adevărat atmosferă de rugăciune, ne înaltă mintea la Dumneyeu și ne întărește încrederea în El ca tată și" părinte" ( Romani VII, 15). Iisus ne încredințează cu aceste cuvinte că Dumnezeu este tatăl nostru, iar noi fiii Săi și frați întru noi. Scopul mărturisit este să înțelegem că „ Dumnezeu este totul în toate"( I Corinteni XV, 28).

Cuvântul Tată naște încredere și ne convinge că, „cel ce vrea să se roage lui Dumnzeu, trebuie să vină inaintea Lui, ca un fiu după har, căci dacă nu se consideră fiu, nu-L poate numii pe Dumnezeu tată. Harul înfierii 1-a conferit Hristos.

Rostim Tatăl și nu Tatăl meu pentru că suntem cu toții frați și ne rugăm unii pentru alții ca fii aceluiași tată. Drept este să se numească frați toți cei ce au același părinte în cer. Cuvântul „Tată" arată că trebuie să iubim pe Dumnezeu, iar „ nostru" că trebuie să iubim pe aproapele.

Adăugăm invocației de început cuvintele: " care ești în ceruri" și înțelegem că în timpul cînd ne rugăm înălțăm mntea noastră și toată ființa ,,de la pământ la cele cerești fiindcă harul și bogăția binefacerilor Sale de sus este” . Aceste cuvinte ne aduc aminte că menirea noastră trece dincolo de marginile vieții de acum, ci trece dincolo, unde este casa Tatălui nostru din ceruri (Ioan XIV, 2).

Prima dintre cererile Rugăciunii Domnești „sfințească-se numele Tău" înseamnă, potrivit Mărturisirii de credință Ortodoxă, că numele Tatălui se sfințește prin noi , să se preamărescă de către noi133. Având conștiința că sfințenia desăvârșită a lui Dumnezeu se nașe în noi imboldul spre purtare aleasă, spre viață de evlavie și zidire duhovnicească.

„ Vie împărăția Ta", a doua cerere mărturisește dorinșa ca și peste noi să se sălășluiască împărăția lui dumnezeu, a păcii , a sfințeniei, a dreptății. Ne rugăm ca împărăția Sa să rodescă în noi și să se desavîrșească în inimile noastre. Vie împărăția Ta este rugăciunea care a însuflețit inimile sfinților și i-a îndemnat să lupte pentru biruința credinței în Hristos. Datoria și năzuința fiecărui creștin este de extinde împărăția lui Dumnezeu, care este încă din această lume în Sfânta Biserică( Matei XII, 28).

„ Facă-se voia Ta , precum în cer așa și pe pământ", este cererea cu care afirmăm năzința curată de a împlini voia lui Dumnezeu pe pământ, așa cum ea se împlinește neîncetat de către îngeri în ceruri. Voința lui Dumnezeu este eceea pe care a vădit-o Mântuitorul Hristos și a împlinit-o desăvârșit(Ioan VI, 38). Acesta cerere arată respect și nădejde față de milostivirea lui Dumnezeu.

„Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi", are în vedere viața omenească în deplinătatea ei, cerem de la Dumneze pâine pentru suflet, care este cuvântul Lui (Matei IV, 4), dar și pâine care hrănește trupul. Pâinea noastră ne îndatorează să ne rugăm să cerem pâine și pentru aproapele nostru , să-i ajutăm pe cei lipsiți. Nu cerem să ne dea hrană fără să ne ostenim la agoniseala ei , ci cerem să binecuvinteze munca noastră și rodul ei să fie spre folosul nostru și al aproapelui nostru. Altă hrană a sufletului este Sfânta împărtășanie, pâinea cea spre ființă, care întărește sufletul și trupul deopotrivă (Ioan VI, 56).

„Și ne iartă nouă greșale noastre precum și noi iertăm greșiților noștrii". Prin acesta cerere îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte greșelile noastre pentru că toți avem păcat( I Ioan 1, 18), așa cum și noi iertăm celor ce ne greșesc. Hristos s-a întrupat și s-a jertfit pentru păcatele noastre, de aceea iertarea paăctelor noastre de Dumnezeu, este condiționată de a ierta mai întâi noi celor ce ne-au greșit (Matei VI, 14-15).

Rostind „ și nu ne duce pe noi în ispită", cerem lui Dumnezeu ca harul Său să ne ferească e ispite ce ne întunecă puterile. Ispita este atracția spre păcat, sau bântuiala cea rea care amăgește și împinge pe credincios în robia diavolului care ațâță pofta trupului, a ochilor și trufia vieții (Ioan II, 16).Biruința asupra ispitelor o dobîndim numai dacă ne angajăm cu toate puterile în lupta dârză, având harul lui Dumnezeu care ne întărește.

Ultima cerere „ și ne izbăvește de cel rău", este îndemn să ne rugăm lui Dumnezeu să ne păzescă de păcat și urmările lui ( Romani VI, 23). Se cuvine așadar să fim cu mintea trează pentru a nu cădea în cursele vrăjmașului, pentru că dacă ne străduim vom avea izbândă fiind întăriți de harul lui Dumnezeu.

Încheierea Rugăciunii Domnești cu o doxologie, „ că a Ta este împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.", exprimă nădejdea dobândirii celor pentru care ne-am rugat, toate acestea sunt întărite de cuvântul „amin" care semnifică împlinirea cererilor din rugăciune, așa să fie cum ne-am rugat.

=== CAPITOLUL III ===

CAPITOLUL III

NECESITAREA ADAPTĂRII CULTULUI LA CONDIȚIILE DE VIAȚĂ ACTUALE

Trăsăturile fundamentale ale cultului divin public ortodox

Principala trăsătură fundamentală a cultului ortodox este importanța lui în viața creștinului. Esența Ortodoxiei se experiază și se trăiește prin participarea la formele, tradițiile, datinile și instituțiile ei de cult. Cultul divin reprezintă tezaurul cel mai de preț al Ortodoxiei, jucând un important rol în viața religio-morală a creștinilor ortodocși.

„Fiecare din ramurile istorice ale creștinismului universal, afirmă Bulgakoff, a primit un dar special, o caracteristică proprie: catolicismul a moștenit darul de a organiza și a administra; protestantismul, darul etic al probității vieții și al probității intelectuale; cât privește popoarele ortodoxe, lor le-a revenit darul de a percepe frumusețea mintală, frumusețea lumii spirituale. Iar această viziune, această contemplație artistică și spirituală se traduce în afară prin formele pietății și ale cultului ortodox. Acest cult este cerul pe pământ, este manifestarea frumuseții lumii spirituale".

Spre deosebire de cultul confesiunilor reformate și al sectelor în general, cultul Bisericii Ortodoxe este ierarhic, sau adus la îndeplinire prin intermediul ierarhiei constituite, sfințite și legal orânduite, adică prin mijlocirea sfinților slujitori, care, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel, sunt „colaboratori sau împreună-lucrători ai lui Dumnezeu" (I Corinteni III, 9 și VI, 1), sau „slujitori ai lui Hristos și iconomi sau chivernisitori ai tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni IV, 1). Acest caracter sacrificial și ierarhic al cultului se întemeiază pe jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului, actualizată în Biserică sub forma nesângeroasă a sacrificiului euharistie din Sfânta Liturghie și se săvârșește prin mijlocirea ierarhiei bisericești. In exercitarea funcțiunii sale de sfmțitor sau liturghisitor, preotul ortodox oficiază în numele și persoana Mântuitorului, dar totodată și ca mijlocitor al obștei credincioșilor către El. Necesitatea ierarhiei este necesară, deoarece în Ortodoxie (ca și în romano – catolicism), cultul este sacrificial: inima și temelia lui este jertfa Sfintei Euharistii.

Un alt caracter fundamental al cultului ortodox este cel eclesiologic sau comunitar, adică în Biserică, în înțelesul ei de comunitate sau obște a credincioșilor pe care preotul o păstorește. Cultul ortodox este o rugăciune a comunității credincioșilor, uniți într-un cuget, în duhul păcii, al iubirii fraterne și al solidarității sau comunității de credință, care îi face pe toți să se simtă ca unul în aceeași rugăciune. Caracterul eclesiologic al cultului ortodox se bazează pe cuvântul Mântuitorului, care promovează rugăciunea obștească a celor ce cred în El. „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor" (Matei XVIII, 19-20).

Biserica Ortodoxă nu disprețuiește și nu desconsideră valoarea cultului personal, adică rugăciunea particulară sau individuală, pe care fiecare credincios în parte o poate aduce, singur și de-a dreptul, lui Dumnezeu. Dar în cultul oficial public al Bisericii, rugăciunea personală trece pe al doilea plan, fiind subordonată celei publice'' .

Cultul ortodox se distinge prin uniformitatea și stabilitatea sa, acest caracter fiind impus și de caracterul colectiv al cultului, care face necesară, prin firea lucrurilor, folosirea acelorași forme de închinare și de slăvire a lui Dumnezeu, de către toți credincioșii Bisericii noastre. Conștiința unității religioase, adică a apartenenței la una și aceeași Biserică se concretizează și se întrețin totodată, în primul rând și în chipul cel mai sensibil, prin frecventarea aceluiași locaș de închinăciune și prin participarea tuturor la aceleași slujbe și aceleași forme de cult. Uniformitatea cultului ortodox constă în reguli fixe, unanim admise, care sunt aceleași pentru toți credincioșii .

Privit sub aspectul său extern, cultul ortodox este apoi bogat și dezvoltat, variat, plin de pompă, de solemnitate și de strălucire, în contrast cu cultul simplu și sobru, al confesiunilor protestante, care au pretenția de a fi restaurat cultul simplu și sumar al primilor creștini.

Formele externe ale cultului apar ca o necesitate firească, izvorâtă din însăși natura religiei și a cultului, și impusă de structura organică a ființei omenești, alcătuită din trup și suflet. Este o înclinație firească și instinctivă a omului, de a se închina și a preamări pe Dumnezeu nu numai în gând, sau numai cu mintea, ci de a-și revărsa sentimentele de evlavie și adorație în forme sau acte sacramentale: de a îngenunchea, de a înălța ochii spre cer, de a face semnul crucii, sau a-i jertfi ceva din bunurile proprii. „Pentru că suntem alcătuiți dintr-o fire văzută și nevăzută, adică spirituală, adică spirituală și sensibilă, ne închinăm Creatorului într-un chip dublu, după cum cântăm și cu mintea și cu buzele trupești, ne botezăm prin apă și prin Duh, și ne unim într-un chip dublu cu Domnul, împărtășindu-ne tainelor și harului Duhului". Dumnezeu însuși s-a servit de semne văzute pentru a ne împărtăși darurile Sale. Sfântului Duh s-a pogorât peste Sfinții Apostoli ca niște limbi de foc, în urma unei „sunet ca de suflare de vifor, ce vine repede" (Fapte II, 2). Mântuitorul Iisus Hristos a folosit la Cină pâinea și vinul, pentru a întemeia Sfânta Euharistie.

O altă notă distinctivă a cultului Bisericii Ortodoxe este caracterul său mistico-simbolic și realist în același timp. Prin simboluri, cultul ortodox ne amintește și ne duce cu gândul la trecut, adică la diferite etape, momente sau întâmplări din istoria sfântă a mântuirii, iar prin sensurile mistice ne indică sau ne face să ne înălțăm mintea la cele viitoare, la lumea lucrurilor imateriale și la cele ce ne așteaptă dincolo de moarte. Slujbele cultului divin ortodox nu sunt simple „amintiri" sau „simboluri", ci acțiuni misterioase, teofanii, care ne fac să retrăim, cu adevărat, mai ales în marile sărbători ale anului bisericesc, evenimentele din istoria mântuirii pe care ele le comemorează.

Liturghia creștină a fost numită, pe de-o parte, o formă de recapitulare intuitivă sau de comemorare permanentă a iconomiei mântuirii, iar pe de alta o imagine văzută sau preînchipuire terestră a Liturghiei cerești, a slujbei celei fără de materie pe care o oficiază Sfinții Și îngerii, în jurul tronului Celui Prea înalt.

Datorită acestor simboluri, figuri și preînchipuiri, cultul ortodox îmbracă adesea înfățișări cu adevărat dramatice. De exemplu, slujba impresionantă a scoaterii Epitafului și a Prohodului din Vinerea Patimilor, care ne face să resimțim și să trăim aievea, în fiecare an, durerea coborârii de pe Cruce și a îngropării Mântuitorului, reprezentat plastic prin Epitaful în fața căruia cântăm cântarea jalnică a Prohodului și cu care facem ocolirea bisericii, reconstituind astfel cortegiul funebru format de cei care L-au însoțit pe Domnul la mormânt. O trăsătură specifică cultului ortodox este universalismul sau pancosmismul său.

Această caracteristică a cultului divin cuprinde în sfera sa de influență nu numai sufletul și persoana omului, ci întreaga natură, toată făptura zidită, pe care o binecuvântează și o sfințește. Aceasta o face el mai ales prin acea categorie de slujbe pe care le numim ierurgii.

„Creație a unui «dar special» pe care îl are Ortodoxia de a percepe frumusețea lumii spirituale și de a o reda în formele pietății și cultului, adică așa cum spune Bulgakoff, de a coborî cerul pe pământ, cultul ortodox a devenit în Biserica Ortodoxă «centrul și inima» sau expresia fundamentală și caracteristică a vieții sale religioase".

Omul participă fundamental la activitatea Bisericii, iar Biserica modelează activitățile omului. în acest fel, omul se însoțește de sentimente caracteristice mediului în care se contopește, mediu alcătuit din comuniunea cu ceilalți credincioși ce privesc în același punct, ce converg în același model desăvârșit, Iisus Hristos. în acest fel, persoanele sunt pătrunse de lucrările necreate ale lui Dumnezeu prin revărsarea lor de Duhul Sfânt.

Cultul nu reprezintă un monolog, o simplă participare a individului, ci este un dialog real între Dumnezeu și om. Credinciosul se implică prin rugăciune, iar Dumnezeu trimite mângâiere, împliniri reale ale cererilor lor. Totul se realizează atât de armonios, iar cultul permite o conectare reală la izvorul care ne adapă de nevoia de îndumnezeire.

„Energiile necreate ale lui Dumnezeu lucrătoare în cult în formă de daruri nu sunt numai energiile creatoare și susținătoare ale firii sau ale creației, ci energiile care pornesc prin Duhul Cel Sfânt aflător în umanitatea Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat, înviat și înălțat ca om, care așa cum au îndumnezeit și înveșnicit întru slavă umanitatea asumată de El, sunt menite să ducă spre îndumnezeirea și fericirea întru slavă, umanitatea celor ce cred în El. Astfel, energiile necreate din cultul creștin ortodox lucrează în același scop și au aceeași putere de a îndumnezei pe credincioși treptat, prin tot mai deplina unire cu Hristos, în măsura în care ei înșiși fac eforturi de a se curăța de patimile care îi leagă de cele pământești considerate ca singurele bunuri și de interesele lor egoiste care repede se vestejesc".

Așa cum am arătat în capitolul anterior, cultul a suferit o serie de transformări de-a lungul timpului, și asta datorită nu numai mediului istoric, social sau economic ci, în primul rând, cultul s-a modificat o dată cu maturizarea Bisericii. Este adevărat că bazele cultului sunt puse de Mântuitorul, dar la fel de adevărat este și faptul că încă din perioada imediat următoare, în perioada apostolică, formele primate au fost îmbogățite, în timp ajungând la ceea ce avem noi astăzi. în decursul acestor modificări, care nu sunt omiteri sau cenzuri din cultul primar, s-a urmărit aceeași păstrare a unității de credință, s-a mers după același principiu care are la bază îndumnezeirea omului.

„Datorită valorii unice a cultului creștin ortodox și utilizarea lui în mod sistematic și conștient pentru instruirea, pentru educarea și păstorirea credincioșilor, s-a ajuns în mod firesc la stabilirea principiului că acest cult ortodox este cel mai propriu, cel mai bun și cel mai potrivit mijloc de pastorație creștină".

în sânul Bisericii Universale, orice inovație, fie de natură dogmatică, cultică, morală etc, a atras cu sine o serie de întrebări, un lanț de dezbateri, în urma cărora unii „spre a lor pierzare" le-au interpretat după bunul lor plac. Și în ceea ce privește cultul, Biserica Universală a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări.

În ceea ce privește Biserica Catolică, „impunerea cultului în limba latină tuturor credincioșilor, săvârșirea mai multor liturghii într-o aceeași biserică, săvârșirea de liturghii fără credincioși (misse private), concepte și practici deosebite la săvârșirea tuturor Tainelor: săvârșirea botezului prin stropire, înlocuirea mirungerii cu confirmația despărțită de botez și săvârșită mai târziu și numai de Episcop, întrebuințarea azimei la săvârșirea Sfintei Euharistii, idee deosebită despre momentul prefacerii elementelor euharistice, împărtășirea copiilor numai după confirmație și a credincioșilor numai sub forma pâinii, mărturisirea auriculară față de un preot nevăzut, săvârșirea hirotoniei numai la anumite timpuri (quatember), idcea că săvârșitori ai tainei nunții sunt mirii înșiși, concepția despre maslu ca «extrema unctio», muzica instrumentală și statui în biserică, botezarea și mirungerea clopotelor, folosirea a numeroase obiecte sacre aducătoare de mântuire sau fericire (rozarii, medalii, lumânări, Agnus Dei, umcrare sfințite și alte amulete, flori și plante binecuvântate aducătoare de sănătate, belșug și alt bine oamenilor și animalelor), diferite binecuvântări și acte rituale străine pietății și practicii bisericii vechi și ortodoxe, mecanizarea și banalizarea rugăciunii prin rostirea de zeci și sute de ori a unor formule de rugăciune, în scopul de a obține indulgențe pe termen mai scurt sau mai lung, ceea ce constituie un adevărat paradox în cultul creștin. Practica indulgențelor ilustrează, mai mult decât toate, concepții religioase de un nivel popular și primitiv foarte scăzut. Pe lângă mecanizarea, materializarea și comercializarea unui act pur religios, cum este rugăciunea, ea întreține în creștinismul romano-catolic legalismul formalist și cazuist al iudaismului fariseic din timpul Mântuitorului, și credința că omul se achită de datoriile sale religioase și se mântuiește prin îndeplinirea unor formalități rituale, împotriva cărora s-a înverșunat opoziția protestantismului".

De partea cealaltă, „privitor la cult, Calvin, a avut un cuvânt care merită să fie reținut: «A întemeia o viață religioasă fără cult înseamnă a voi să zbori fără aripi». în goana după starea primară a cultului creștin, după simplificarea, care trebuia să înlăture tot ce se interpunea între Dumnezeu și om, în disprețul pentru toate manifestările văzute ale Bisericii – afară de cetirea și explicarea Cuvântului lui Dumnezeu -, el a sărăcit cu totul cultul public, reducându-1 la un punct central, predica și rugăciune, încadrate de câteva cântări, – unele dintre ele imne celebre protestante ca psalmii lui Paul Gerhardt (sec. XVII) – și pericope biblice" . „Și totuși, Protestanții înșiși recunosc astăzi că s-a mers prea departe cu «revenirea la forma cultului primar creștin», reducându-1 la cadrul necesar unei conferințe, în care se mulțumește numai mintea, se satisface intelectul, se ucide sentimentul și se îndepărtează misterul, dându-se drept de exclusivitate învățământului creștin. Predica a luat locul Liturghiei; dar ea e în funcție de personalitatea predicatorului… De altfel, protestanții fac sforțări pentru a tămădui răul și a împlini lipsurile".

Observăm neschimbarea cultului în Biserica Ortodoxă antesinodală, comparativ cu cel al Bisericii Ortodoxe de după sinoadele ecumenice. Faptul că s-au adăugat anumite rugăciuni, sau anumite practici liturgice, acestea au venit ca o nevoie practică de adaptare la condițiile respective de viață a credincioșilor. Dar, asupra acestor modificări au existat atât păreri pro, cât și păreri contra.

„Între problemele de mare actualitate care au frământat și mai preocupă încă pe teologii ortodocși este și aceea a înnoirii cultului sau a adaptării lui la cerințele lumii contemporane. Problema nu este nouă, dar ea pare că se pune astăzi mai ales de către neteologi, și anume de cei dornici să vadă o înnoire evidentă a Bisericii Ortodoxe și în acest domeniu, ca și în alte sectoare ale vieții ei". Acest lucru este benefic atât pentru clerici și teologi care, o dată cu „adaptarea cultului" la condițiile actuale, se vor întâlni cu cazuri cât mai rare de abateri, deoarece, cultul, în formele lui cele mai riguroase, nu mai poate fi aplicat astăzi peste tot, și mai ales în mediul rural, este benefic și pentru credincioși, întrucât se vor putea dedica mai profund și în primul rând mai ușor la condițiile actuale ale cultului.

„Una dintre problemele pe care le ridică necesitatea adaptării Ortodoxiei la condițiile de viață ale lumii contemporane este și aceea a acomodării formelor cultului la posibilitățile și nevoile actuale ale vieții religioase ale credincioșilor… printre acestea se numără unificarea calendarului bisericesc și stabilirea datei Sf. Paști, valabilitatea vechilor orânduiri bisericești despre posturi și ajunări; găsirea diferitelor modalități pentru promovarea unei participări mai efective a credincioșilor laici la viața sacramentală a Bisericii, păstrarea formelor tradiționale în arta bisericească, adică în modul construirii și al decorării locașurilor de cult", dar și la treburi mai practice, cum ar fi reducerea slujbelor divine, care sunt „prea lungi și prea obositoare… Această obiecție este ridicată și prin comparație cu cultul celorlalte confesiuni creștine, catolică și protestantă, în care slujbele sunt mai scurte și dese".

Dar cel mai mult aceste probleme le întâlnim mai ales la credincioșii ortodocși din diaspora ortodoxă apuseană, „unde Ortodoxia, transplantată într-un mediu de viață cu totul diferit de cei din locurile lui de origine, atât din punct de vedere etnic cât și religios, a trebuit să suporte un firesc proces de adaptare, ca o plantă silită să crească într-un teren și mediu climatic altul decât cel de baștină". Aceștia, fără să cunoască temeinic valoarea spirituală incontestabilă a cultului ortodox, îl consideră „depășit, dacă este privit într-o viziune modernistă".

Cultul Ortodox, ca de altfel cultul Bisericilor orientale, a fost organizat pe baza structurii monahale. „Rânduiala actuală a tuturor slujbelor ortodoxe, ca și programul și durata «laudelor bisericești» care alcătuiesc serviciul divin zilnic, public (oficial), al Bisericii în unitățile ei constituite, reflectă puternic ecoul disciplinei și al modului de viață specific trăitorilor din numeroasele și marile comunități monahale de odinioară, începând cu cele din Egipt și cele ale Sf. Vasile cel Mare din Asia Mică și continuând cu cele savaite din jurul Ierusalimului, mai târziu cu cele studite de lângă Constantinopol și sfârșind cu cele din Sfântul Munte (atonite). Mănăstirile, ai căror viețuitori consacrau odinioară cea mai mare parte a timpului lor rugăciunii zilnice din biserici și din chilii, au exercitat, precum este cunoscut, o puternică influență asupra vieții religioase răsăritene în general și și-au impus regulile lor proprii în cultul bisericilor de enorie, care le-au luat ca model și s-au străduit să le imite, dar iară să izbutească totdeauna, date fiind condițiile de viață deosebite ale credincioșilor în lume, față de cele ale monahilor și sihaștilor.

De aici, lungimea uneori excesivă a rânduielii unora dintre slujbele ritului bizantin (că de exemplu cea a utreniei, cea a pavecerniței, cea a maslului ș.a.) care poate fi un principal reproș adus cultului ortodox din partea neortodocșilor și chiar a unor ortodocși, vădit influențați de durata mult mai mică a serviciilor divine corespunzătoare, din riturile liturgice apusene".

Cu privire la această problemă există două categorii de soluții, diametral opuse. Unii teologi, susțin faptul că „Biserica trebuie să rămână fidelă tradiției trecutului și să păstreze cu sfințenie rânduiala slujbelor, prevăzute în Tipic, așa cum se oficiază ea în mănăstiri" iar o altă categorie se referă la o reformă fundamentală, prin care să se poată adapta cât mai eficient nevoilor credincioșilor din societatea ortodoxă de astăzi.

Dar, între aceste două atitudini extremiste, Biserica Ortodoxă trebuie să aleagă calea cea mai înțeleaptă, calea care să poată împăca și conservatorismul și modernismul. „Fără îndoială, Biserica este obligata să țină pasul cu mersul vremii și să-și adapteze metodele și procedeele de lucru la necesitățile și condițiile specifice de viață ale credincioșilor ei din epoca în care trăim; dar pentru aceasta nu este de o reformă în capite et membris a cultului divin" .

Problema adaptării cultului la condițiile de viață actuale, sau a „revizuirii corespunzătoare a cultului divin în așa fel încât el să devină în același timp mai atrăgător pentru credincioși și mai apt pentru a-i convinge și a-i sfinți" a preocupat Bisericile Ortodoxe Autocefale încă din perioada interbelică. La noi, românii, „realizarea unei uniformități cât mai accentuate în rânduiala și în săvârșirea serviciilor noastre divine" , a preocupat în mod special liturghiștii postbelici, surprinzându-i atenția Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian.

Înțelegând prin revizuire «modernizarea» cultului, Papaghianni spunea: „ A trecut pentru totdeauna vremea slujbelor interminabile ca durată. In epoca vitezei și a agitației continui nu mai putem ține pe credincioși ceasuri întregi la Biserică. Trei ceasuri pentru utrenie și liturghie, inclusiv predica, sunt arhisuficiente pentru slujba de duminică; mai mult în nici un caz, mai puțin da, cu condiția să nu se exagereze totuși, citirea prea grăbită a rugăciunilor și cântarea imnelor " .

De asemenea, într-un memoriu adresat sinodului Bisericii din Grecia din mai 1968, profesori ai seminarului din Tinos precizau următoarele: „E de neînțeles ca în secolul vitezei, ca și al oboselii și surmenajului tuturor oamenilor, să mai avem servicii liturgice care să dureze două sau trei ore. De altfel, este imposibil ca cea mai mare parte a oamenilor să mai poată rămâne atenți la tot ceea ce se spune timp de atâtea ore. Noi alungăm pe credincioși dacă îi aducem la slujbă duminică dimineață și terminăm la amiază. Aceasta nu este numai anacronic, ci totodată este antipedagogic și antievanghelic. Aceasta se opune principiilor liturgice fundamentale ale Noului Testament… Slujbele lungi nu sunt pentru oamenii societății, ai luptei pentru pâinea zilnică și ai familiei, apăsați de obligații diverse și numeroase. Aceste slujbe SUNT pentru aceia care sunt în întregime consacrați slujirii lui Dumnezeu și care au ca datorie principală rugăciunea continuă. Un cult în duh pentru omul secolului al XXXI-lea nu trebuie să fie lung" .

În ceea ce privește arhitectura locașurilor de cult ortodox, și aici există anumite obiecții, așa cum de pildă îl reprezintă existența peretelui despărțitor, a catapetesmei, dintre altar și naos, care împiedică o bună vizualizare spre tainele săvârșite de preot, și care ar fi astfel o opreliște în calea unei colaborări cât mai intime și strânse a credincioșilor cu preotul liturghisitor. Dar, preotul nu are rol de actor, care să „joace" la fiecare slujbă un rol, iar credincioșii, nici ei nu au rol de public, care a venit la o piesă de teatru, ci care are nevoia de a lua parte la această piesă de teatru. Atât preotul, cât și credincioșii, își închină sufletul și trupul lui Dumnezeu. Mintea nu este ațintită asupra unor gesturi sau acțiuni. Mintea trebuie să se ridice de la formalismul banal al „robotizării" simțirilor noastre. Preotul este concentrat asupra actelor care le săvârșește, iar credincioșii îl ajută să slujească lui Dumnezeu fără de păcat.

Într-adevăr, „participarea poporului la cult este de departe cea mai dificilă și complicată problemă a epocii noastre. Preotul și cântărețul sunt, azi, personajele de căpetenie în săvârșirea cultului, pe când credincioșii au rol de spectatori. în Biserica veche ei luau parte activă la cult, cântând împreună cu slujitorii bisericești, ascultând toate rugăciunile Sfintei Liturghii (care erau citite de preot cu glas tare) și urmăreau îndeaproape ceremonialul liturgic, deoarece nu exista catapeteasma (tâmpla) care se interpune azi între slujitorii din altar și credincioșii din naosul bisericii. întoarcerea la situația din trecut e foarte necesară, deși este destul de dificilă. «Complicatul și întortocheatul tipic, cântarea arficioasă și, mai înainte de orice, excluderea de multă vreme a credincioșilor de la drepturile lor și reducerea lor la rolul de simpli privitori și ascultători, constituie piedici care nu pot fi îndepărtate dintr-odată. Dar, cu toate acestea, trebuie să depunem efortul spre a obține, pe cât e cu putință, o participare mai afectivă a credincioșilor»,, .

De asemenea, problema cântării în comun pune în dificultate participarea credincioșilor la serviciul divin public. Preluarea răspunsurilor liturgice de către corul bisericesc a limitat implicarea spirituală și fizică a enoriașilor. în baza tradiției și pe baza mărturiilor Sfinților Părinți, care considerau cântarea în comun un mod desăvârșit în crearea unei legături trainice a poporului cu preotul liturghisitor, și „în acest fel zidurile individualismului se sfărâmau" , se cere o revenire la această caracteristică fundamentală a bisericii primare, care a stârnit admirația teologilor de pretutindeni.

Tot despre această revenire la caracteristicile fundamentale ale Bisericii vorbesc teologii de la Tinos, care nu sunt de acord cu interpunerea catapetesme! între popor și slujitorii altarului: „Aceasta pentru că nu trebuie să înstrăinezi poporul de conținutul liturghiei. Preotul nu slujește numai pentru el însuși, ci pentru credincioși". După ei, catapeteasma ar trebuie să fie un mic grilaj care să poarte icoane și care să nu oprească vederea interiorului altarului, iar amvonul trebuie să fie jos și simplu, ca în primele timpuri.

Aceiași teologi sunt de părere că „slujbele liturgice trebuie să-i predispună pe credincioși la trăirea în duh și adevăr, conform preceptelor evanghelice, să-i facă să înțeleagă sensul rugăciunii și să nu-i obosească, îndepărtându-i prin slujbe lungi și încâlcite". Pentru aceasta, se cere o amănunțită revizuire a cărților de slujbă, pentru a se putea identifica adaosurile ulterioare și amănuntele fără importanță, printre acestea numărându-se și repetarea unor tropare sau rugăciuni. Cât privește repetarea ecteniilor, aceiași teologi spun că „este o cauză a oboselii și a plictiselii credincioșilor, îndemnând pe preoți și diaconi la o recitare grăbită (precipitată) și de neînțeles. Multe alte repetări ale troparelor sau ale rugăciunilor (tropare condace) sunt spuse inutil" . „într-o epocă în care oamenii evită Biserica, nu e nevoie a-i mai alunga și cu tropare dublate" .

Profesorul C. Papaghianni cere să se renunțe la melodiile nebisericești (laice), iar cu privire la predică aceasta să nu depășească 15 minute, spre a nu obosi și plictisi pe ascultător. În observațiile pe care le fac astăzi se numără și aceea că, mai ales în mediul rural, mulți credincioși nu conștientizează care este scopul sau centrul cultului divin. Utrenia care precede Liturghia, fiind mai lungă ca întindere, nu își duce întotdeauna rolul de a pregăti starea de rugăciune și de dăruire totală, de abandonare în mediul spiritual, pe care Biserica ni-1 oferă, ci dimpotrivă are rolul de a plictisi, pe de o parte, unii credincioși care nu sunt inițiați în mod corespunzător și care nu pot avea o răbdare și stăpânire de sine, din cauza unei lipse de exercițiu. De aceea, susțin că este necesar repunerea Sfintei Liturghii în locul de căpătâi al cultului, căci „Liturghia este focarul din care iradiază întreaga viață dumnezeiască, prin cuvânt, prin Taine și prin învățătură".

O dată cu reintrarea în centrul vieții creștinilor, Liturghia, va atrage cu sine și o participarea a celor credincioși la o împărtășire mai deasă. De altfel, în Biserica veche „împărtășirea deasa… era totodată puterea și gloria ei".

Cu privire la rolul important al Sf. Euharistii, de a fi repus în centrul vieții creștinului de astăzi, Fr. Bouwen spunea că: „Trebuie să se redea tainei Sf. Euharistii locul central și dominant pe care 1-a avut în cult. Este de neînțeles cum Utrenia și partea din Liturghie numită „a catehumenilor'" ocupă cea mai mare parte din timpul slujbei de duminică, în timp ce Liturghia propriu-zisă (euharistică), adică săvârșirea Sfintei Taine, este comprimată într-un interval de timp minim. Nu este îngăduit să se dea poporului impresia unei icoane (cu strigările și pompa care le precede) și sa se piardă din vedere scopul principal al întregii Liturghii: Sfânta Euharistie și împărtășirea".

O reală problemă este lipsa de cunoștințe elementare mai ales a celor tineri. Dacă în „antichitatea creștină" credincioșii indiferent de vârstă erau atrași spre Biserică și spre cult, participând în mod regulat și permanent la viața religioasă, prin aceasta realizându-se totodată și unitatea Bisericii, astăzi din păcate, nu mai poate fi vorba de așa ceva. Tineretul actual nu este preocupat, cum ar fi normal, nu îl mai caută pe Dumnezeu, nu mai intră în legătura cu El, iar legătura cea mai intimă o reprezintă Sf. Liturghie.

De aceea și preotul zilelor noastre, trebuie să se implice mai mult ca niciodată pentru a atrage creștinii adevărați de mâine. Preotul are la îndemână catehezele mistagogice ale Sf. Părinți, care se potrivesc în orice fel de timpuri. De aceea, consider că prin reînvierea procesului catehizării se poate ajunge la rezultate pe care le-a înregistrat și Biserica din secolele trecute și care s-a împiedicat și de acest obstacol pe care, în parte a reușit să-1 mai limiteze.

Cauzele societății creștine actuale sunt multiple, iar ele apar din cauza slăbirii conștiinței credincioșilor de rolul lor în cult. Slăbirea zelului credincioșilor pentru împărtășirea regulată, lărgirea treptată a atribuțiilor cântăreților în dauna dreptului de a participa activ la cântarea religioasă din biserici, dezvoltarea excesivă a unora dintre slujbele divine și îndeosebi a cântărilor bisericești, slăbirea învățământului catehetic, răspândirea spiritului protestatar, sunt numai câteva din problemele Bisericii actuale.

Pentru aceasta, în primul rând s-ar cuveni să se înceapă cu o instruire sănătoasă a creștinilor. Celor tineri li se poate descoperii „misterul credinței" la orele de curs din școli, iar celor mai în vârstă le sunt la îndemână adunările, care astăzi sunt tot mai frecvente, cu caracter religios. Trebuie explicat că participarea la Sf. Liturghie este o datorie primordială a creștinilor, și nici o slujbă nu este mai presus de ea.

„Profesorii greci de la seminarul din Tinos cred că esențialul Sfintei Liturghii rămâne adesea ceva necunoscut pentru o mare parte a credincioșilor, ceea ce determină pe mulți credincioși să se înstrăineze de viața liturgică. De aceea, „este nevoie de o inițiere serioasă și continuă a poporului, atât pentru semnificația fundamentala a cultului divin, și în special a liturghiei, cât și pentru alte momente speciale. Această inițiere trebuie să se facă prin predici cateheze, lecții de catehism, studii și articole de reviste" .

Trebuie să se țină cont și de unele aspecte care, deși sunt formale, sunt de o deosebită importanță pentru a-i atrage pe credincioși la o participare amplă, cum ar fi o exactitate sau o punctualitate în executarea programului slujbelor, respectându-se cu sfințenie ora de început și de sfârșit a serviciilor divine, conform programului dinainte stabilit și anunțat. Dar și simplitatea și sobrietatea în slujire a slujbelor bisericești are un rol destul de important în ziua de astăzi. ,,Astăzi simplitatea impresionează și atrage mai mult, pe când somptuozitatea și excesul de paradă scandalizează și îndepărtează" .

O altă problemă ridicată de societatea actuala este și revizuirea tipicului. Trebuie să se facă clar o diferență între tipicul de mănăstire și cel de parohie. Este greu în ziua de astăzi să mai impui un tipic greoi și încărcat în orașe sau sate, întrucât dinamismul este ceea ce caracterizează modernismul mondial. ,,Teologul C. Papaghianni, în studiul său despre Modernizarea cultului divin, consideră că trebuie și e posibil… să se simplifice tipicul, să se revizuiască și să se îndrepteze cărțile noastre liturgice și să se alcătuiască o nouă rânduială a lecturilor biblice, folosite în cult, așa ca să se citească întreaga Sfânta Scriptură, iar nu numai o parte din ea" . Aceste probleme nu sunt recente. Ele s-au adunat în timp, dar soluționarea lor se face într-un proces treptat și îndelung. Biserica nu trebuie să se grăbească în soluționarea lor imediată, dar lipsita de tact. Este de preferat o soluționare pe parcurs, care să nu dezechilibreze balanța dintre trecut și prezent. Periodic, membrii Bisericilor Autocefale se întâlnesc pentru a dezbate progresul sau regresul vieții cultice.

„Socotind că în Biserica Ortodoxă cultul este mijlocul de exprimare a spiritualității și reînnoirii vieții pastorale în parohie și ținând seama de faptul că astăzi Bisericile Ortodoxe se confruntă cu probleme și cerințe spirituale noi" , problema „înnoirii cultului" a captat atenția teologilor români. Ei au dus mai departe în foruri superioare problemele care traversează creștinii și Biserica de astăzi. în sinoade locale sau în Sinoadele Panortodoxe.

Biserica Ortodoxă nu și-a schimbat brusc formele cultice, ci a căutat „O sincronizare cât mai deplină a spiritualității și a formelor de cult cu mersul și evoluția istorică a vieții religioase. Biserica Ortodoxă și-a păstrat culmi în formele vechi, consacrate de tradiție și de progresul lent, firesc și neforțat, forme care. nemaifiind înțelese și trăite în adevăratul lor spirit, pun astăzi probleme de reinterpretare. de adaptare și de acomodare la realitățile și nevoile actuale ale credincioșilor.

Această adaptare reprezintă pe de o parte cea mai grea misiune a Bisericii. Adaptarea postului la condițiile de viață actuale, uniformizarea datei Sfintelor Paști în toată creștinătatea, participarea activă a creștinilor la viața Bisericii și în special la Sfânta Liturghie, problema revizuirii tipicului, problema revizuirii cărților de cult, reintroducerea catehizării, problema cântării în comun, lungimea slujbelor din cadrul cultului divin, folosirea mai largă a lecturilor Vechiului Testament în rânduiala serviciului divin, îmbunătățirea sistemului de programare a pericopelor biblice citite în cursul anului bisericesc, studierea mijloacelor pentru sprijinirea și întărirea vieții liturgice în Biserica Ortodoxă și a artei bizantine și în general a artei tradiționale (muzică, arhitectură), sunt câteva probleme pe care Biserica va trebui să le soluționeze într-un viitor apropiat.

Soluționarea acestor probleme aduse în discuție ține exclusiv de competența viitorului sinod panortodox, pe care îl așteptăm, căci numai cu și maturitate vom reuși să trecem aceste praguri. Sperăm ca viitorul sinod panortodox să țină seama, în vederea rezolvării juste a acestor probleme, de experiența din trecut a Bisericii, care a consacrat imutabilitatea și uniformitatea formelor esențiale ale cultului, admițând totuși variabilitatea și mobilitatea celor secundare, prin particularități locale sau variații, temporare, ține seama de principiul echilibrului liturgic.

Dogma și cultul creștin

Orice religie și-a avut și își are morala și cultul său. Nu se poate concepe o religie care să se reducă numai la doctrina sa dogmatică, teoretică, în care să se cristalizeze concepția ei asupra lui Dumnezeu, fără ca ea, religia, să nu aibă și principii pentru viața credincioșilor săi, prin care să se urmărească, îmbunătățirea vieții lor spirituale. Orice religie are anumite forme exterioare prin care să se urmărească intrarea credincioșilor în legătură cu divinitatea în care ei cred.

Suma acestor acte, manifestări exterioare – cuvinte, cântări, gesturi, mișcări – prin care credincioșii unei religii intră în legătură cu divinitatea, fie pentru a o adora, fie pentru a-i cere sprijin, o numim cult.

Mântuitorul Hristos a venit în lume ca lumea viață să aibă și mai mult să aibă (Ioan X, 10). De aceea, creștinismul nu este o ideologie, ci o viață nouă. Această viață nouă adusă în lume de Domnul Hristos și trăită în unire cu El constituie esența Bisericii și se transmite din generație în generație prin Sfântul Duh. Mântuitorul Hristos s-a identificat pe Sine cu viața și lumina, cu harul, adevărul, calea, mântuirea (Ioan VIII, 12; XI, 25; XVI, 6) și a avut drept scop să-i atragă pe oameni la Dumnezeu, să-i unească cu Dumnezeu și prin aceasta să-i mântuiască.

Mântuitorul a spus: „Nu cel ce-mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu" (Matei VII, 21). Creștinul nu-și poate realiza mântuirea numai cunoscând adevărul despre Hristos, ci împlinind poruncile Domnului și prin aceasta intrând în comuniune cu El. Teologia ne învață adevărul despre Dumnezeu nu numai pentru a ști despre El, ci pentru a trăi cu El. „Mie a viețui, zice Sfântul Apostol Pavel este Hristos…" (Filip I, 21).

Dogma este o învățătură cu finalitate practică, iar creștinismul o nouă viață. Dogma exprimă o cunoaștere trăită și de aceea nu cei cu minte multă, ci cei cu inimă curată îl vor vedea pe Dumnezeu. Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu presupune „trăirea lui Dumnezeu", „pătrunderea lui Dumnezeu", prin viață. Creștinul trebuie să-și lege viața de viața și de evenimentele vieții Mântuitorului, să intre în comuniune cu El, să-L simtă, ca apoi, pe treptele mai înalte ale vieții creștine, să poată spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. II, 20).

In Biserica Ortodoxă între dogmă și cult există o strânsă legătură, deoarece dogma se trăiește în mare măsură prin cult. Cultul nu este o desfășurare de rituri formale, o rânduială fără viață și sens, nici o manifestare exclusiv psihologic-sentimentală a credincioșilor, ci este Hristos a cărui viață ni se mijlocește prin Sfintele Taine și Sfânta Euharistie. Prin Sfintele Taine ne vine harul și adevărul mântuirea și răscumpărarea, împlinită pentru a-1 face pe om asemenea cu Dumnezeu. Sfintele Taine constituie mijlocul de manifestare a Dumnezeu-Omului, a lui Hristos „plinătatea celui ce plinește toate în toți" (Efeseni 1,16-23).

Cultul exprimă într-o măsură dogma, credința, ființa religiei. Dogmă și cult, formează o unitate. Când omul cade în subiectivism cultul se veștejește și moare. De aceea, numai într-un echilibru perfect între dogmă și cult creștinul își află calea adevărată spre mântuire. Fiecare formă de cult este animată de o idee religioasă și, de aceea, putem spune că cultul este oglinda în care se poate vedea ființa religiei, și invers.

Pentru Sfântul Apostol Pavel, cultul și dogma colaborează deopotrivă și nedespărțit la realizarea unității creștine. De aceea, el spune: „Nevoiți-vă a păzi unirea Duhului în legătura păcii; un trup și un Duh, precum și chemați sunteți într-o nădejde a chemării voastre; un domn, o credință, un botez (Efeseni IV, 3-5) sau: „căci o pâine, un trup cei mulți suntem; că toți dintr-o pâine ne împărtășim" (I Corinteni X, 17).

Cultul păstrat la înălțimea dogmelor sporește capacitatea credinciosului pentru perceperea uniunii sale cu Dumnezeu. Cultul păstrează nealterat dogmele formulate de sinoadele ecumenice și le face lucrătoare și cunoscute credincioșilor. Cunoașterea dogmatică poate să pătrundă mai ușor în suflete prin intermediul cultului. Prin cult, dogma devine mai ușor o energie a spiritului uman. o substanță a vieții, o putere de afirmare a personalității credinciosului, o transfigurare a lui atât în plan spiritual, cât și pe planul realităților concrete ale vieții. Cultul păstrează dogma, Scriptura, Tradiția și unitatea dintre toate acestea. „Toate acestea s-au revărsat în formele cultice încă de la începutul creștinismului și de aceea cultul rămâne normativ pentru gândirea dogmatică și pentru viața sacramental spirituală a Bisericii, pentru toate timpurile, așa cum rămâne și Sfânta Scriptură".

Transpunerea dogmelor în cultul Bisericii Ortodoxe și-a găsit forme precise și corespunzătoare în toate slujbele bisericești, dar mai ales în Sfintele Taine și în liturghiile Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Grigore. Dacă celelalte texte liturgice cuprind un conținut dogmatic, Sfintele Taine și aceste sfinte liturghii oferă accesul la însuși Domnul nostru Iisus Hristos, la trăirea cu El a actelor sale mântuitoare .

În cult, dogmele capătă un caracter practic și doxologic, deoarece credincioșii cunoscându-le și trăindu-le, le cântă și din inimă și din gură, mângâindu-se cu ele și lăudând pe Dumnezeu.

În liturghie și cult, întreaga teologie devine o doxologie, fiind expresia celor mai înalte realități și idei creștine. Prin cult și liturghie Dumnezeu însuși dă dogmelor caracter doxologic, deoarece Duhul Sfânt care se află în inimi, ne dă impulsul să-L lăudăm pe Dumnezeu prin ceea ce cunoaștem despre El. Cultul nu numai ne învață despre Hristos, ci ne unește cu El. Dumnezeu prin Sfintele Taine se sălășluiește întru noi, își face locaș în sufletele noastre și petrece cu noi.

În cult, însăși Sfânta Treime, nu doctrina Sa intră în viața creștinului și de aceea se realizează o strânsă comuniune între Sfânta Treime și credincios. Sfânta Treime, îndreptată spre lume prin figura umană a Fiului, lucrează în chip viu prin Sfântul Duh, adică în toate slujbele religioase. Cultul Bisericii rămâne o veșnică cincizecime, deosebit de folositoare pentru viața creștină.

=== CAPITOLUL IV ===

CAPITOLUL IV

FUNCȚIA SACRAMENTALĂ SAU HARISMATICĂ A CULTULUI DIVIN PUBLIC ORTODOX

Sfânta Liturghie, centru al cultului divin

Sporită însemnătate are, alături de rugăciunea personală- cultul particular,și rugăciune de obște- cultul public. Cu rugăciunea obștească este rugăciunea Bisericii, săvârșită de slujitorii ei sfințiți,episcopul și preotul, dupa rânduielile întocmite de ea și predominant biblică.Cultul ortodox este alcătuit din mai multe părți sau slujbe bisericești, deosebite între ele atât ca formă cât și ca valoare. Acestea sunt următoarele: Sfânta Liturghie, cele șapte laude, Ierurgiile etc.

Scopul principal al Sfintei Liturghii și al Sfintelor Taine în cultul ortodox este cel harismatic, adică, în primul rând, ele sunt mijloace de transmitere a harului dumnezeiesc. Ele sunt însă și însemnate mijloace pastorale la îndemâna preotului, dar aceasta în al doilea rând, ca un rol secundar, care derivă sau stă în legătură cu primul, constând din lucrarea personală, de îndrumare duhovnicească pe care o desfășoară cu ocazia săvârșirii lor. Aceste slujbe oferă preotului prilejul de a veni în legătură cu enoriașii săi, și-i creează totodată condiții prielnice pentru desfășurarea lucrării sale pastorale.Rugăciunea obștească strânge credincioșii laolaltă, în biserică,în nădejdea neclintită că Mântuitorul Hristos este în mijlocul lor,se roagă pentru ei și cu ei( Matei XVIII, 19-20). Rugăciunea unește inimile credincioșilorîntr-o singură simțire în Hristos,în hotărârea și râvna propășirii în virtute. Ea are carecter comunitar și se cultivă în biserică acolo unde este mediul cel mai potrivit pentru a conferi amploare și sens rugăciunii personale.

Amândouă felurile de rugăciune se împletesc, se însuflețesc una pe alta.In rugăciunea obștească se mărturisește dragostea Lui Dumnezeu care unește inimile credincioșilor ca semn văzut al comuniunii ce îi face pe toți fii ai Bisericii într-un singur trup, dând mai multă putere și lucrare rugăciunii lor.

Cultul Bisericii Ortodoxe are în centrul lui Sfânta Liturghie, în care se săvârșește prin lucrarea Sfântului Duh, prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele Domnului și se împărtășesc credincioșii de acestea și de însuși Sfântul Duh. care e sălășluit în trupul euharistie al Domnului ca într-un locaș și ca într-o biserică: „Unde e trupul lui Hristos, acolo e și Duhul Lui, pentru că trupul e casa și biserica Lui" (I Corinteni III, 16; VI, 19).

O altă parte însemnată a cultului Bisericii Ortodoxe constă din rânduielile Sfintelor Taine, prin care se împărtășesc credincioșilor alte haruri. Pe lângă aceste părți, cultul Bisericii Ortodoxe mai constă și din unele ierurgii: sfințirea apei mici și mari, înmormântarea, sfințirea locașului bisericesc, a icoanelor etc. în plus, cultul Bisericii Ortodoxe mai cuprinde și cele șapte Laude, în care credincioșii se întâlnesc, de asemenea, cu lucrarea Sfântului Duh. In general, se poate spune că: „în cursul întregului cult al Bisericii Ortodoxe se revarsă ca o ploaie darurile Sfântului Duh peste credincioșii prezenți și aflați în stare de rugăciune".

Învățătura ortodoxă despre lucrările sau energiile necreate ale lui Dumnezeu, care iau atingere cu făpturile și le pătrund pornind din Duhul Sfânt, își are o aplicare practică în tot cultul Bisericii Ortodoxe.

Rugăciunea tuturor și pentru toți,centrul cultului divin public este Sfânta Liturghie.O rugăciune impresionantă cea mai sfântă dintre toate, care cuprinde în cadrul ei toți membrii bisericii ca imagine clară a trupului mistic a Lui Hristos. .Biserica a fost întemeiată prin prezența și lucrarea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, ca însuși „trupul lui Hristos" în istorie, ca o comunitate care retrăiește prin invocarea Duhului Sfânt faptul central al mântuirii, adică jertfa și învierea lui Iisus Hristos, celebrând în amintirea acestui fapt Sfânta Liturghie împreună cu îngerii și sfinții care formează Biserica cerească.

Liturghia constituie mediul „sacramental în care comunitatea celor botezați în numele lui Dumnezeu – Sfânta Treime se adună în jurul arhiereului celebrant, adică episcopul însoțit de preoți și diaconi, invocând harul Duhului Sfânt spre a fi transformați prin puterea cuvântului lui Dumnezeu și prin Taina Împărtășaniei.Liturghia include câteva elemente esențiale: propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu sau recapitularea evenimentelor care formează „Evanghelia lui Hristos", prin lecturi biblice, predică și cateheză; aducerea jertfei euharistice și împărtășirea cu Trupul șî Sângele Domnului ca pregustare a vieții veșnice; comuniunea spirituală și socială a creștinilor sau „comuniunea sfinților", ca semn vizibil și manifestare publică a unei vieți în Hristos.

Pe lângă acestea, atmosfera specifică liturghiei ortodoxe este creată de anumite forme cultice, care, în fond, aparțin actului de adorare a lui Dumnezeu, cum ar fi: invocarea neîncetată a numelui lui Iisus, încât s-ar putea spune că rugăciunea comună a Bisericii și tot sacrificiul spiritual al credincioșilor se concretizează în această invocare supremă: „Kyrie eleison"; psalmodia, care nu este altceva decât rostirea cântată a cuvintelor, de fapt cea mai directă referentă la lauda pe care îngerii o aduc lui Dumnezeu în ceruri și la caracterul inefabil și doxologic al cunoașterii lui Dumnezeu; simbolurile liturgice (forme, semne, gesturi, iconografie, acte și veșminte cultice), care evocă accesibilitatea harului necreat dumnezeiesc, condescendența lui Dumnezeu cel transcendent.

După înălțarea la cer a Domnului, Sfinții Apostoli au continuat să învețe în sinagogi și în „case", frângând pâinea în cântări duhovnicești și în psalmi. Cultul mixt iudeo-creștin, care se practica în templu, în sinagogi și prin case, constituie tranziția spre liturghia pe care o întemeiase Mântuitorul la Cina cea de taină, lăsând Apostolilor și urmașilor lor ca testament: „aceasta să o faceți întru pomenirea mea" (Luca XXII, 19). Jertfa noastră de rugăciune în Sfânta Liturghie este o jertfă curată pe care Hristos o primește în jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri trimițându-ne nou mila Sa dumnezeiască și arvuna mântuirii. Ca martor și primitori ai tainei ,ne învrednicim a ne împărtășii de Hristos, ori de câte ori participăm la sfânta Liturghie. începutul slujirii preoțești este legată strâns de ziua Cincizecimii, când ierarhia se înfățișează deplin constituită.

După Cincizecime, Apostolii au continuat să frângă pâinea cunoscută sub numele de „Euharistie creștină", tot mai independentă de orice rimai tradițional. Totuși, în cadrul proscomidiei și liturghiei catehumenilor, de pildă, au rămas până azi unele elemente transmise prin tradiție din cultul iudaic. De pildă, pomenirea la proscomidie a lui Moise și Aaron, a lui Ilie și Elisei, ca și s proorocilor, sunt elemente care întăresc autenticitatea Izvorului Sfintei Liturghii. Aceste nume din Vechiul Testament sunt orânduite în liturghie în așa fel, ca să fie o unitate organică, tinzând să pună în relief pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Liturgiștii în unanimitate au subliniat „echilibrul liturgic" pe care îl are liturghia ortodoxă în raport cu slujbele altor confesiuni creștine, și în special Liturghia Sfântului loan Gură de Aur, care cuprinde toate vechile elemente apostolice.

Liturghia nu are o dată a nașterii. Ea s-a născut și a crescut în etape, din primele nuclee creștine. Viața primilor creștini era centrată pe liturghie, unii venind la rugăciune de la depărtări mari. Cultul era unica împrejurare în care se puteau aduna laolaltă adepții lui Hristos, care se rugau și pentru împărați, după cum arătau Tertulian și unii Sfinți Părinți (I Tim. II, 1 – 4). Nu făceau nimănui nici un rău, ci învățau de la alții cum să fie buni. „Un popor al rugăciunii" erau primii creștini. Rugăciunea a fost, dintru început, inima religiei și a fost înțeleasă și practicată din chiar începuturile creștinismului, ca act colectiv. Rugăciunea individuală, însă, a devenit o cerință sufletească, o deschidere a omului către Dumnezeu, căci prin rugăciune vorbesc copiii cu Tatăl lor cel din ceruri.

În cadrul cultului divin și în special al liturghiei, omul vorbește cu Dumnezeu prin rugăciune, apoi tot aici îi vorbește și Dumnezeu omului prin harurile pe care le coboară asupra lui, ca să-1 ajute să fie tot mai bun, mai desăvârșit. Liturghia este legată indisolubil de persoana Mântuitorului și de om, căci aici Mântuitorul își retrăiește opera Sa de Mântuire, intră în comuniune cu credincioșii care-L văd prezis de prooroci, îl văd întrupat, chinuit, răstignit și înviat. „Iisus este prezent în liturghie lucrând și vorbind între oameni". Prin urmare, liturghia este o împrejurare, un prilej pentru harul divin de a ridica pe om la perfecțiune, la desăvârșirea accesibilă omului. Preocupările liturghiei, pentru perfecționarea spirituală a credincioșilor formează, deci însăși rațiunea ei de a fi, dar pe măsura puterilor de realizare ale existenței umane.

Slujba sfintei liturghii are loc în lăcașul bisericii, unde credinciosul este străjuit de sfintele icoane, care zugrăvesc în chip plastic ceea ce sfânta liturghie redă prin acțiunile sale sacramentale. Pictura bisericii este „Biblia" deschisă a credinciosului, e catehismul din care citește și acela care știe mai puțin a citi. „Icoanele sunt cărți pururea deschise”, în care credincioșii găsesc pe fiecare pagină viața Mântuitorului.

În felul acesta, liturghia cultivă și formează un fel de delicateță a simțirii și „rezonanța sufletească" a credincioșilor, trezind în sufletul lor certitudinea că se află în fața lui Dumnezeu, se află pe drumul desăvârșirii.

În Biserica Ortodoxă, Sfânta Liturghie este cea mai importantă dintre toate unitățile componente ale cultului divin. După cum jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost, din punct de vedere soteriologic, centrul activității sale răscumpărătoare, tot astfel Sfânta Liturghie – care actualizează acea jertfă – este temelia și totodată centrul sau miezul întregului cult ortodox.

Trebuie să precizăm faptul că noțiunea de cult este mai largă și mai cuprinzătoare decât cea de liturghie; în componența cultului intră atât slujba Sfintei Liturghii, cât și toate celelalte slujbe și rânduieli sfinte ale Bisericii, precum și orice atitudine sau orice act, menite să exprime în afara sentimentelor noastre de respect, adorație, mulțumire sau cerere față de Dumnezeu. Liturghia stă în centrul cultului ortodox, prin aceea că jertfa Mântuitorului, pe care ea o reprezintă și o continuă, este izvorul Harului dumnezeiesc care ni se dă în diferite proporții prin celelalte servicii divine, care constituie mijloace de sfințire a vieții noastre și de împărtășire a Harului divin: taine și ierurgii.

Toate tainele și ierurgiile stau în legătură directă sau indirectă cu Sfânta Liturghie. Unele din ele se săvârșesc chiar în cursul Liturghiei, ca de exemplu hirotonia și împărtășirea. Rânduiala altora este indisolubil împletită cu cea a Liturghiei, ca sfințirea sfântului și marelui Mir la Liturghia din Joia Patimilor, sfințirea cea mare a apei ia Bobotează și diferitele ierurgii pentru pomenirea morților. Altele se săvârșesc fie înainte de Liturghie, ca: hirotesiile, sfințirea Bisericii, botezul și mirungerea de odinioară, fie după ea, cum e de exemplu cununia.Fiind instituită direct de Mântuitorul însuși, Liturghia este singura slujbă de origine divină.

Nicolae Cabasila precizează faptul că săvârșirea Liturghiei urmărește un dublu scop: unul direct sau apropiat, sfințirea Darurilor de jertfă – adică prefacerea pâinii și a vinului în Sfântul Trup și Sânge al Domnului – și altul indirect și mai depărtat, adică sfințirea credincioșilor prin împărtășirea cu Sfintele Taine.

Cultul Bisericii Ortodoxe are caracter sacrificial. Sfânta Liturghie nu este decât slujba dumnezeiască în care se aduce jertfa cultului Legii celei Noi, înființat de Mântuitorul însuși. Esența sau centrul, miezul și punctul culminant al Liturghiei este jertfa euharistică pe care Biserica creștină o aduce lui Dumnezeu, prin sfințiții ei slujitori.

În Liturghie, adevăratul preot sacrificator sau săvârșitor al jertfei este însuși Mântuitorul. Hristos este Cel care sfințește, prin gura și mâinile preotului liturghisitor darurile de pâine și de vin aduse de credincioși. El, Hristos, le preface cu puterea Sfântului Duh în adevăratul Său Trup și Sânge; El este Acela care le oferă sau le prezintă apoi lui Dumnezeu – Tatăl, ca dar de jertfă din partea Bisericii sau a obștii credincioșilor.

În Liturghie, ca și pe cruce, Mântuitorul apare deci atât ca dar de jertfă, cât și ca săvârșitor și totodată ca primitor al jertfei. Acest întreit rol al Mântuitorului în jertfa liturgică este arătat de rugăciunea citită de preot în timpul Heruvicului: „…Căci Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împărți, Hristoase, Dumnezeul nostru". Nicolae Cabasila arată: ,,Hristos aduce și primește (jertfa liturgică) ca Dumnezeu și Se aduce (jertfă) ca om. Prin prefacerea Darurilor, și credincioșii simbolizați prin ele se unesc cu Hristos ca preot al jertfei și ca dar de jertfă sunt primiți, cu alte cuvinte, în ..corpul mistic al Iui Hristos".

Liturghia este cel mai sublim imn de slavă și de laudă pe care îl putem aduce lui Dumnezeu pentru perfecțiunile, puterea și majestatea Sa. Prin liturghie cinstim nu numai pe Dumnezeu, ci și pe sfinți. Liturghia este suprema formă de exprimare nu numai a cultului de adorație, ci și a celui de venerație.

Liturghia este cea mai eficace jertfă de împăcare cu Dumnezeu sau pentru ispășirea și iertarea păcatelor noastre.

Sfânta Liturghie, mijloc de sfințire al credincioșilor în Biserică

Liturghia și Biserica s-au născut odată, în același context istoric și au evoluat paralel, condiționându-se reciproc. Viața primilor creștini era centrată în Liturghie ca aluatul în frământătură, iar rugăciunea colectivă era elementul esențial al cultului. Miezul Sfintei Liturghii îl constituia ritualul frângerii pâinii lEfeseni V. 19; CI. III, 16), după care urma împărtășirea și în final predica Apostolilor.

Centrul cultului este Liturghia, în cadrul căreia se săvârșește Euharistia. Din acest nucleu se vor dezvolta ulterior toate riturile liturgice adaptate la condițiile și necesitățile timpului. Cultul a fost mediul ambiant în care s-a format conștiința religioasă a primilor creștini, fiindcă noua comunitate de credincioși s-a închegat numai în atmosfera Liturghiei. „Cultul reprezenta adică unica împrejurare în care se puteau aduna laolaltă noii adepți ai Evangheliei. Liturghia a sporit consistența noțiunii de comunitate în conștiința publică creștină și prin faptul că ea reprezintă singura ocazie în care se exercitau atribuțiile și autoritatea ierarhiei. într-un cuvânt, conștiința de sine a Bisericii creștine s-a plămădit și a căpătat expresie în Liturghie. Cauza Liturghiei era astfel cauza Bisericii.

Pentru Nicolae Cabasila, Liturghia nu este altceva decât o reprezentare simbolică a iconomiei operei lui Hristos, pentru a face posibilă participarea reală la roadele jertfei Sale. Adunarea liturgică retrăiește toate momentele din viața și lucrarea răscumpărătoare a lui Iisus. Comunitatea liturgică se preface prin Euharistie în comunitatea eshatologică: „Ia aminte, Doamne, din sfânt locașul Tău și de pe scaunul slavei împărăției Tale și vino ca să ne sfințești pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl șezi, și aici, în chip nevăzut, împreună cu noi ești", întreaga teologie a Liturghiei stă pe principiul că nu există sfințire fără jertfă: .Jentru ei Eu Mă sfințesc (jertfesc) pe Mine însumi, ca și ei să fie consfințiți prin adevăr" (Ioan XVII, 19).

Liturghia ortodoxă are un profund caracter mistogogic și eclezial. Liturghia nu este un simplu cadru emoțional și estetic, și nici numai aspectul ceremonial culminant al Euharistiei, ci este marea restituire și reprezentare simbolică a iconomiei mântuirii. Ea însăși pregătește și afirmă ceea ce se produce în Euharistie, ca o expresie cultică a conținutului dogmei. Liturghia este însăși Biserica în actul ei de mulțumire comună. Întreg trupul – slujitori și credincioși – participă la aducerea darurilor, la rugăciunea de invocare, la împărtășirea cu Sfintele Taine.

Ortodoxia nu cunoaște „liturghii private", în schimb cunoaște „liturghia cosmică", latură dezvoltată de Sfântul Maxim Mărturisitorul, despre starea de celebrare în care se află universul transfigurat și recapitulat în Hristos cel înviat. Creația desfigurată de păcat devine, prin restituirea lui Hristos cel înviat în Euharistie, un „cosmos liturgic", care celebrează continuu. Caracterul comunitar al rugăciunii publice este cel mai bine reliefat în Sfânta Liturghie, care este rugăciunea întregii comunități și cea mai importantă din întreg cultul divin ortodox. Din rânduiala Sfintei Liturghii, observăm că „fiecare rugăciune pronunțată de preot exprimă participarea firească și inițială a fiecărui credincios și a tuturor la un loc, într-o singură lucrare a Bisericii…” . În ecteniile rostite în cadrul Liturghiei, Biserica se roagă „pentru mântuirea sufletelor noastre", „ca să fim izbăviți de tot necazul, mânia, primejdia și nevoia" și să ne încredințăm „pe noi înșine și unii pe alții" lui Dumnezeu.

La Proscomidie se scot miride și pentru cei vii și pentru cei adormiți, ca toți cei pomeniți să se îndulcească de roadele jertfei, așa cum se roagă preotul în taină atunci când toarnă miridele în Sfântul Potir, zicând: „Spală Doamne păcatele robilor Tăi cu Cinstit Sângele Tău pentru rugăciunile sfinților Tăi…". în partea propriu-zisă a Sfintei Liturghii, toate îndemnurile la rugăciune și la cântare, rostite fie de preot, fie de diacon, sunt adresate întregii obștii de credincioși aflați în Biserică. La începutul ecteniei pentru cei chemați (catehumeni), preotul invită pe toți „credincioșii" să se roage împreună cu el: „Cei credincioși pentru cei chemați să ne rugăm…". Comentând acest îndemn, Sfântul Gherman al Constantinopolului spune: „Voi, cei ce sunteți luminați (adică nou-botezați) și care nu țineți minte răul, voi care suportați nedreptatea și iertați pe cei ce vă fac rău și le faceți bine, rugați-vă pentru cei chemați, adică pentru cei nebotezați…".

Funcția comunitară sau eclesiologică a Sfintei Liturghii este și mai clar evidențiată în partea a doua a ei. adică în „Liturghia credincioșilor" sau „Euharistică". în cursul ei, rolul liturghisitorilor, pe de o parte, și al credincioșilor, pe de alta, se completează și se condiționează reciproc, așa cum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând formula de binecuvântare: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos…" – „Precum se roagă preotul pentru popor așa și poporul se roagă pentru preot în timpul înfricoșătoarelor Taine, căci aceasta și nimic altceva nu înseamnă cuvintele: „Și cu duhul tău…".

Cea mai concretă formă de exprimare a solidarității și comuniunii o întâlnim în rugăciunea de mijlocire pentru cei vii și cei morți, numită a ,,Dipticelor”, și în special în cea din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care excelează prin bogăția și varietatea conținutului ei. în această rugăciune cerem lui Dumnezeu ca „pe noi pe toți, care ne împărtășim dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Duh Sfânt… și să aflăm milă și har nnpreună cu toți sfinții, care din veac au bineplăcut Ție: cu strămoșii, părinții, patriarhii, proorocii, apostolii, propovăduitorii, evangheliștii. mucenicii, înărturisitorii. dascălii și cu tot sufletul drept care s-a săvârșit întru credință". Prin pomenirea tuturor credincioșilor, împreună cu îndeletnicirile și
necazurile lor, Sfânta Liturghie ne ilustrează imaginea reală a trupului mistic al Domnului nostru Iisus Hristos (Biserica). Spiritul comunitar însuflețește rugăciunea Bisericii și îi apropie pe toți membrii ei laolaltă. îndemnându-i pe fiecare din ei să participe la durerile celuilalt și să se roage unul pentru altul, cu convingerea că în Biserică suntem unii altora mădulare „și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate barele se bucură împreună" (I Corinteni XII, 26). ..Toți cei ce participă la sfânta slujbă trebuie să aibă pentru preot un sentiment de totală filiație și să se roage cu el și pentru el".

Liturghia este cult și anume cultul Bisericii Ortodoxe, adus lui Dumnezeu conform ideii religioase creștine. Alături de emoțiile religioase ale sufletului creștin, dogmele credinței au găsit în același timp formule corespunzătoare de exprimare în diferitele rugăciuni și rituri ale liturghiei. Dogma trăiește în liturghie, o însuflețește și o spiritualizează necontenit, iar cultul ortodox practică dogma, se întemeiază pe ea, răspândind credință și viață Ortodoxă.

Liturghia nu poate fi privită în primul rând ca un rezumat de teologie; ea reflectă credința creștină și se referă la evenimente din istoria mântuirii și din viața spirituală a Bisericii, dar ea nu are ca scop direct exprimarea lor. Misiunea directă a liturghiei este să înlesnească exprimarea omagiului de adorațiune, de laudă și de mulțumire datorat de comunitatea creștină lui Dumnezeu și, totodată, să facă pe credincioși părtași de harurile jertfei liturgice. Acestea corespund celor două funcțiuni fundamentale sau principale ale liturghiei: funcțiunea latreutico-euharistică și funcțiunea harismatică și sfințitoare.

Sfânta Liturghie reprezintă o viață ce trăiește în veci, o jertfă neîncetată activă, legată nedespărțit de persoana Mântuitorului, care, în liturghie, intră în comunicare cu credincioșii și-și retrăiește mai departe opera sa mântuitoare, mijlocind culmi adus lui Dumnezeu cel în Treime, de către fiii Bisericii: „Odată cu invocarea numelui lui Iisus, Liturghia are sarcina să continue în același timp real și mistic persoana lui pe pământ, viața lui și în chip cu totul special religia sa; Iisus este prezent în ea, lucrând și vorbind printre oameni, ca adorator perfect al Tatălui său și ca sfințitor al neamului omenesc".

Prin ideea de jertfă, pe care o expune și o dezvoltă, Liturghia devine o adevărată seră, în care germinează începutul tuturor virtuților, se înviorează, se susțin și ajung la deplina lor dezvoltare. „Moartea lui Iisus pe cruce nu este numai un mare mister metafizic, ci și ilustrarea cea mai glorioasă a sacrificiului în sensul etic al cuvântului, manifestarea cea mai mișcătoare a iubirii, care se dă prinos și care. murind, face să se nască viață". Fără un adevărat spirit de jertfă, nu este cu putință nici o perfecțiune, nu se câștigă nici o virtute. în esența ei, sfințenia nu este altceva decât o disciplină, o stăpânire de sine, adică un sacrificiu în cugetare, în intenție, în actele de voință și în suferințe. Mântuitorul ne-a dat cea mai elocventă pildă că nu se poate vorbi despre o adevărată viață creștină, din care să fie absent sacrificiul, privațiunile, neîntrerupta dominare de noi înșine și înfrânarea. Un asemenea ideal nu poate găsi însă izvor de energie și punct de susținere în puterile noastre naturale; nici o cunoștință omenească nu poate să inspire o forță permanentă virtuții, care să se asemenea aceleia care vine la altarele bisericilor, în care Hristos se dă „pe sine pentru noi prinos și jertfă lui Dumnezeu" (Efeseni V, 2).

Liturghia este, prin natura sa, un prilej de contemplație a Sfintei jertfe și un mediu de inspirare a virtuților pentru cei care asistă la ea cu atenție și credință. Pe lângă harurile divine, ce se câștigă prin participarea la dânsa, ea rzește in sufletul preotului și al credincioșilor acest nume în virtutea preotului și al credincioșilor sentimente și hotărâri pentru practicarea virtuților și dobândirea mântuirii.

In cursul Liturghiei auzim necontenit atâtea îndemnuri pentru o viețuire
creștinească și pentru sentimente superioare: să ne rugăm pentru toată lumea, să

avem inimile și cugetele îndreptate spre cer, „să ne iubim unii pe alții…", „să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi".

Adevărata religiozitate ortodoxă este de origine și de esență rituală sau liturgică. Ea izvorăște din Prestolul pe care se actualizează pentru noi jertfa Mielului lui Dumnezeu. Suprema legătură de taină cu Dumnezeu nu se poate realiza aici pe pământ, decât sub forma împărtășirii cu Hristosul euharistie pe care ni-1 pune la îndemână liturghia. Creștin adevărat, adică mădular viu și sănătos al Bisericii, e numai acela care întreține totdeauna vie legătura cu Capul acestei Biserici, adică cu Hristos, împărtășindu-se cu sfântul Său Trup și Sânge.

El însuși a spus: „De nu veți mânca trupul Fiului Omului și de nu veți bea sângele Lui. nu veți avea viață în voi" (Ioan VI, 53).

Sfânta Liturghie este chintesența creștinismului ortodox. Frecventarea ei e. deci. indispensabilă pentru viața creștină, adevărată și integrală: e cea dintâi dovadă și semnul cel mai evident al creștinătății noastre. Cine nu frecventează liturghia și nu se unește măcar simbolic cu Mântuitorul, acela nu e creștin, ci poartă acest nume în virtutea inerției, adică cei mult datorită harului primit la botez, căci de fapt legătura lui cu Hristos e neîntreruptă: unul ca acela a devenit mădular uscat, bolnav sau mort, al trupului mistic al lui Hristos.

Scopul transcendent este unirea noastră cu Hristos, și implicit, sfințirea noastră așa cum exclamă ultimul ecfonis al Liturghiei înainte de rugăciunea Amvonului. ..Că Tu ești sfințirea noastră și Ție slavă înălțăm Tatălui și Fiului și Sfanțului Duh Acesta este scopul final al Liturghiei: „În Liturghia propriu-zisă și completă, cele două scopuri – sfințirea darurilor și sfințirea credincioșilor – sunt inseparabile și se completează în chip logic și firesc unul pe altul".

Ea e mijlocul de reproducere, actualizare și înnoire permanentă a prezenței reale a lui Hristos jertfit și înviat în sânul comunității rugătoare. „Liturghia Sfintei Mese face. ritmează și constituie totul în toate. Lucru minunat și măreț este ca duhul liturgic să se întrupeze în viața noastră. Liturghia jertfei lui Hristos ce se celebrează pe Sfânta Masă constituie inima vieții și conștiinței noastre de sine. Ea încălzește și alcătuiește viața noastră. Face coeziunea persoanei fiecăreia ca și a comunității noastre liturgice. Strânge și ține laolaltă toate, în noi și în jurul nostru. întrupează și aduce lângă noi și în noi în mod conștient și tangibil cele nevăzute și necreate. Transfigurează și sfințește cele nevăzute și neînsemnate. Trăim în ea întrepătrunderea („perihoreza") necontopită a necreatului și creatului. A vieții și a morții. A mișcării și a stabilității. A tainei și a rațiunii. A minunii și a legii. A libertății și a naturii.

În Sfânta Liturghie, Hristos se aduce jertfa Tatălui împreună cu întreaga Biserică, fiindcă Biserica sau comunitatea credincioșilor își adaugă și ea jertfa c la jertfa lui Hristos: duhul evlaviei, al smereniei, al iubirii și al păcii, rugăciunea fierbinte și cântările înălțătoare de suflet, podoaba virtuților și însuși darurile de jertfă din pâine și vin care simbolizează fondul lor sufletesc. Sfânta Liturghie nu se poate săvârși în absența credincioșilor ca în romano-catolicism.

Ascultând Sfânta Liturghie, credincioșii se cutremură de minunile pe care Hristos le-a săvârșit pentru vindecarea firii omenești, sunt zguduiți de cumplita tragedie a patimilor, a răstignirii pe cruce și a morții celei dătătoare de \'iată a Mântuitorului, pentru ca în finalul slujbei să guste din nemărginita bucurie a biruinței binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului și a vieții asupra morții, bucuria învierii lui Hristos. chezășia propriei noastre învieri, căci dacă prin Sfântul Botez „am fost altoiți de El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui" (Romani VI, 5).

Sfânta Liturghie „aduce și poartă pe Hristos în inimile credincioșilor", chiar dacă nu se învrednicesc toți să se împărtășească cu Sfânta Euharistie.

,,O, Pastile cele mari și preasfințite Hristoase. O, înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și puterea. Dă-ne nouă mai cu adevărat să ne irr.rlr.ișim cu Tine în ziua cea neînserată a împărăției Tale".

În orice Duminică, sărbătoare sau zi de rând în care se săvârșește Sfânta Liturghie. Domnul nostru Iisus Hristos este prezent alături de credincioși, în fiecare biserică ortodoxă. „Hristos vine aici spre a căuta oaia cea rătăcită, pe cel pierdut, pe femeia cea desfrânată, pe paraliticul neputincios, pe orbul nenorocit. spre a descoperi toate sufletele chinuite, pe toți nenorociții vieții, pe toți aceia a căror ființă e bântuită de necazuri, de dureri, de suferințe, sau sunt copIeșiți de poveri, de îndoieli, de incertitudini, pentru ca apoi să-i ajute, să-i tămăduiască, să-i ușureze, să-i povățuiască, să-i mântuie".

Sfânta Liturghie exprimă, și în același timp determină, viața Bisericii, cum ar fi de pildă:

– sensul pascal, deoarece la liturghie Biserica celebrează „ziua domnului, adică ziua învierii;

-sensul sacramental, deoarece Euharistia reprezintă semnul sacramentului care este Biserica;

-sensul eshatologic, deoarece cina euharistică anticipează cina eshatologică.

Biserica Ortodoxă este prin excelență Biserica învierii, concentrând mai ales liturghia ei, lumina, forța și bucuria pe care le degajă marele eveniment al Paștelui. Liturghia ortodoxă nu se săvârșește în ziua instituirii tainei "ășaniei. ci duminica, ziua învierii din morți a Domnului, anume pentru a pe Hristos cel înviat. Există o relație indisolubilă întru învierea Domnului și Euharistia Bisericii; de aceea, cina pascală rămâne totdeauna o cină duminicală. Nu orice zi este duminică, după cum nu orice cină este euharistie.

Liturghia ortodoxă are, deci, prin structura ei o dimensiune și o ă pascală. Fiecare credincios în parte este destinat să moară și să «vieze cu Hristos, să reconstituie, în mod liturgic, istoria mântuirii universale în propria sa persoană. Credinciosul trebuie să devină astfel un „martor al învierii": Dacă vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și dacă din inima ta vei Dumnezeu L-a înviat din morți, te vei mântui" (Rom. X. 9). Credinciosul trebuie să pătrundă cu Hristos în misterul morții și învierii Sale, iar aceasta un act unic de comuniune cu pâinea și vinul euharistice prefăcute în mod real în Trupul și Sângele lui Hristos cel înviat". „ Adevărat, adevărat zic
vouă: dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învăța în ziua cea de apoi" (loan VI, 53 – 54).

Taina împărtășaniei constituie nu numai garanția și semnul unității de credință, de iubire și de rugăciune, care există în corpul Bisericii văzute, ci și prqșustarea bucuriei de a fi cu Hristos în împărăția Sa viitoare: „Căci de câte ori veți mânca pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni" (I Corinteni XI, 26). Unul din principiile care stau la baza liturghi ei ortodoxe este acela al „analogiei" dintre Biserica cerească și cea pământească, dintre liturghia îngerească și cea omenească, principiu care este atât de bine definit în imnul heruvimilor: „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm".

=== CONCLUZII ===

ÎNCHEIERE

Omul se desăvârșește și se sfințește prin unirea cu Hristos, ce are loc în cadrul Sfintelor Taine, prin care se face comunicarea sau împărtășirea realităților divine, într-un gest însoțit de o realitate materială și prilejuită de preot. Comuniunea cu Hristos în Taine și mărturisirea învățăturii drepte a Bisericii stau într-o relație strânsă, organică, dat fiind faptul că învățătura dreaptă exprimă, în plinătatea ei, și comuniunea cu Hristos.

A întreba dacă rugăciunea este necesară înseamnă a întreba dacă ne putem dispensa de Dumnezeu. Ce este omul prin el însuși? Un neant, un întuneric plin de mizerie, supus degradării. Prin el însuși este incapabil să gândească și cum să gândească și ce anume să-și dorească spre binele lui adevărat. Avem deci o mare nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a cunoaște binele a nu-l confundă cu răul și a folosi mijloacele cele mai bune pentru a înlătura acest rău. Acesta nu se obține decât prin rugăciune. a€œFara Mine nimic nu puteți face”. Cine se dispensează de rugăciune pierde ajutorul lui Dumnezeu și mintea lui rămâne întunecată, iar viață lui este o permanență rătăcire. Rugăciunea este cheia raiului, ea deschide porțile harului divin. Rugăciunea este un gaj, o garanție a imortalității, căci cel ce vorbește cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, devine mai tare ca moartea, sufletul lui devine nemuritor, iar corpul lui va reînvia în mod glorios

Dumnezeu acordă totuși harul Său, fără să fi cerut, celor ce au vocația credinței înnăscută în ei. Dar aceștia, dacă vom cerceta bine au avut în familia și neamul lor o rudă credincioasă care s-a rugat neîncetat cu inimă curată la Dumnezeu. Așa binecuvântează Dumnezeu până la al șaptelea neam pe cei ce-l iubesc.

Iisus ne îndeamnă: ,,Cereti și vi se va da, bateți și vi se va deschide” iată calea de a-și însuși harul și milă lui Dumnezeu, calea de a căpăta lumina cea adevărată, cunoștință cea sigură și nefalsificată. Iar Iisus adaugă: ”Rugati-va neincetat”, iar Sfântul Pavel recomanda pocăiților săi să se roage fără întrerupere.”Rugaciunea este asemănătoare respitatiei creștinului, care prin rugă să elimină aerul corupt al secolului pentru a aspiră în schimb spiritul dătător de viață al harului lui Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Hrisostom, iar a înceta să ne rugăm este că și cum am scoate un peste din apa. Rugăciunea este viață creștinului. Pentru a ne salvă trebuie mai întâi să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne îndepărtăm de frivolitățile și deșertăciunile lumii, să căpătăm o cunoștință luminată asupra adevăratelor noastre îndatoriri. Ori acestea Dumnezeu ni le descoperă în timpul rugăciunii.

Cât de lipsiți de lumina sunt cei ce nu se roagă. Ei se conduc numai după pasiunile lor. Nu-și purifică niciodată sufletul, nu-și pun problemă sensului existenței lor, trăiesc că animalele și se apropie în mod inevitabil de pieirea definitivă.

Rugăciunea este un sacrificiu, o mortificare plăcută lui Dumnezeu. Ea purifică inimă și o face capabilă să primească harul lui Dumne Ea purifica inima si o face capabila sa primeasca harul lui Dumnezeu si lumina spirituala. Ea este o convorbire sfântă, o dulce unire intre om și Dumnezeu, o reîmpacare intre Creator si opera Lui. Ea vindecă in special bolile spirituale. Ea alunga pe demoni ca si un bici. Ea dezvaluie omului tainele lui Dumnezeu mai mult decat toata știința și cultura. Ea aduce pace inimii. Cel ce inceteaza să se roage se pierde pe el. Viața este o permanenta luptă și pentru a învinge trebuie sa luptăm cu arme eficace. Împotriva puterilor infernului numai rugăciunea este eficace. Trebuie să strigăm neincetat spre Dumnezeu, chiar daca ni se pare ca El nu ne ascultă rugaciunea noastră în nici un caz nu este zadarnică si vine ceasul când ea va da roade. Cu ochii trupului nu putem vedea efectele rugăciunii decat în ceasuri urgente și speciale. Iisus proclama pedeapa infernului impotriva celor ce nu au milă față de cei ce imploră și nici el nu va avea milă de noi atunci când i-o vom implora.

Rugăciunea făcută în comun este mult mai eficace și îndeplinește toate condițiunile pentru aceasta. Iisus însusi ne spune:,,acolo unde sunt reuniți doi sau trei oameni în numele Meu, acolo sunt și Eu in mijlocul lor”. Unul corectează lipsurile celuilalt. Și unde poate să fie mai multă curațenie și inocență decât într-un grup de copii crescuți sub îndemnul unui misionar devotat pentru slava și dragostea lui Dumnezeu? Ei nu formeaza cu toții decât un suflet și o inimă, care strigă către cer. Aceste implorări ale unor suflete nevinovate se ridică spre Dumnezeu ca fumul de tămâie și obțin grația și mila Lui pentru cei ce-o cer prin acest fel de intermediari.

Astfel, rugăciunea este împacarea omului cu Dumnezeu, ea implora milă și sprijinul Lui. Dumnezeu se milostivește în fața unei stăruitoare rugăciuni. Sfinții care se roagă pentru întreaga omenire păcătoasă, liniștesc furia si revolta Cerului. Niciodată nu este invocat în deșert numele și ajutorul lui Dumnezeu. El ascultă ruga celui umil si nu va disprețui cererea sa. El nu rămane surd la rugăciunile celui ce crede în El si Il iubește.,,Cereți, bateți, cautați” cu curaj si energie, cu încredere, cu perseverență, cu îndârjire, mereu.,,Cine este acela care va da fiului său un șarpe în loc de pâine la cererea acestuia?” Chiar un om rău, supus păcatului, nu va face aceasta. Dar Dumnezeu Tatăl, cum nu ne va da oare ceea ce-I cerem cu credință și cu perseverență? Nimic nu vom pierde, dimpotrivă, daca ne vom adresa Lui cerându-I ajutorul. Dacă El nu ne acordă ceea ce dorim noi, înseamn ca nu I-am cerut ceva bun, ceva care sa contribuie la sfințirea și mîntuirea noastră.,,Nu stiți ce cereți”. Cât de păcătos ar fi omul, daca revine la Dumnezeu și își recunoaște greșelile, totul i se iartă. Iisus ne-o spune prin parabola fiului risipitor. Tot El ne învață să cerem lui Dumnezeu orice, dar în numele Lui: “Tot ce veți cere în numele Meu, va va fi dat vouă”.

În final, rugăciunea ne este necesară pentru a ne întări în suferințe și slăbiciuni, ea este poruncită de Dumnezeu pentru a scapa de ghearele satanei, să ne mântuie de păcatul strămoșesc, ne purifică din nou, ne reda nevinovația. Ea este ca o armură ce protejează pe creștinul ce luptă pentru perfecțiune, ea este făclia care împraștie întunericul din calea vieții omului, ea este porumbelul păcii între om și Dumnezeu, ea este tămâia plăcută lui Dumnezeu.

INTRODUCERE

Viața religios-morală a fiecărui credincios se desfășoară în strânsă legătură cu viața Bisericii. Crescuți de-a lungul unei existențe în ambianța spirituală a Ortodoxiei, credincioșii și-au plămădit întreaga lor făptură lăuntrică potrivit cu aspirațiile și străduințele de totdeauna ale Bisericii.

Integrați antologic în comuniunea plină de har și virtuți a Bisericii, credincioșii participă la toate actele și formele văzute din viața ei, acte pe care, în ansamblul lor, le numim cult divin. Căci prin cult divin se înțelege totalitatea actelor, a formelor și a rânduielilor sfinte prin care, pe de o parte, se realizează sfințirea omului, iar pe de altă parte se manifestă în exterior adorarea lui Dumnezeu.

Obiectivele acestei lucrări sunt structurate pe patru capitole în care am prezentat temeiurile neotestamentare ale rugăciunii și cultului divin ortodox, după cum urmează:

Capitolul I: Originea, ființa și felurile cultului divin în Noul Testament, abordând tema esenței și ființei sale, precum și felurile cultului divin.

Capitolul II: Temeiuri scripturistice ale rugăciunii, din perspective metodelor si mijloacelor, precum și rugăciunea ,,Tatăl Nostru”, modelul biblic neotestamentar.

Capitolul III: Necesitatea adaptării cultului la condițiile de viață actuale, privind trăsăturile fundamentale ale cultului divin și dogma cultului creștin.

Capitolul IV: Funcția sacramentală sau harismatică a cultului divin, privind Sfânta Liturghie, ca centru și mijloc de comunicare a acestuia, dar și mijloc de sfințire a credincioșilor in Biserică.

Având începutul și sfințenia de la însuși Mântuitorul Hristos, cultul creștin a constituit chiar de la apariția lui centrul preocupărilor zilnice ale tuturor membrilor Bisericii (Fapte II; 1 Cor. XVI). El a continuat să rămână în viața acestora factorul cel mai eficace pentru experimentarea și trăirea adevărurilor de credință și morală. Prin nici un alt mijloc creștinul nu s-a simțit mai apropiat de Dumnezeu și în comuniune cu semenii săi, ca prin cultul divin și nicăieri n-a găsit el o atmosferă mai propice pentru prosperarea vieții pe calea virtuții, ca în timpul slujbelor sfinte din cadrul cultului divin public. De aceea s-a și spus că nu se poate concepe sau defini Ortodoxia fără formele sale de cult și că „sufletul Ortodoxiei" se găsește mai ales în riturile sale.

Cultul divin ortodox înalță pe credincios cu ochii spre cer, astfel, cu sufletul luminat, să-și îndrepte privirile din nou spre pământ și să aprecieze lucrurile de aici într-o lumină nouă și într-o perspectivă mai largă. In acest fel, prin cultul ortodox se creează profiluri religios-morale și sociale dintre cele mai armonioase, tinzând, în cele din urmă, către armonia eternă – pacea cerească.