Sfanta Taina a Marturisirii – Norme Canonice Si Randuieli Bisericesti
Cuprins
Listă de abrevieri……………………………………………………………………p. 4
Introducere ……………………………………………………………………………p. 5
I. Aspecte generale privind Sfânta Taină a Spovedaniei ………………p. 9
A. Săvârșitorul …………………………………………………………….p. 13
B. Primitorul ……………………………………………………………….p. 17
C. Modul de administrare ……………………………………………..p. 21
D. Epitimiile ………………………………………………………………..p. 22
E. Efectele Tainei Spovedaniei ……………………………………….p. 25
II. Taina Spovedaniei în scrierile Sfinților Părinți …………………….p. 29
III. Mărturisirea păcatelor după Sfintele Canoane …………………….p. 41
IV. Rânduiala Sfintei Spovedanii în trecut și în prezent ………………p.47
Concluzii ………………………………………………………………………………p. 51
Bibliografie …………………………………………………………………………..p. 57
=== Taina Spovedaniei ===
Cuprins
Listă de abrevieri……………………………………………………………………p. 4
Introducere ……………………………………………………………………………p. 5
I. Aspecte generale privind Sfânta Taină a Spovedaniei ………………p. 9
A. Săvârșitorul …………………………………………………………….p. 13
B. Primitorul ……………………………………………………………….p. 17
C. Modul de administrare ……………………………………………..p. 21
D. Epitimiile ………………………………………………………………..p. 22
E. Efectele Tainei Spovedaniei ……………………………………….p. 25
II. Taina Spovedaniei în scrierile Sfinților Părinți …………………….p. 29
III. Mărturisirea păcatelor după Sfintele Canoane …………………….p. 41
IV. Rânduiala Sfintei Spovedanii în trecut și în prezent ………………p.47
Concluzii ………………………………………………………………………………p. 51
Curriculum vitae …………………………………………………………………..p. 55
Declarație …………………………………………………………………………….p. 56
Bibliografie …………………………………………………………………………..p. 57
Listă de abrevieri
Introducere
După înălțarea Mântuitorului la cer, dar mai ales o dată cu Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli în ziua Cincizecimii, se înființează în mod văzut Biserica, ca totalitate a credincioșilor creștini. Dacă la început Sfinții Apostoli se temeau să propovăduiască învățătura Mântuitorului Iisus, iată că o dată cu pogorârea Duhului Sfânt, aceștia capătă încredere și putere de a face minuni. Faptele Apostolilor ne prezintă această perioadă de început a Bisericii, arătând că numărul creștinilor, în urma predicii Apostolilor, creștea considerabil – în urma predicii Sfântului Petru din ziua Cincizecimii, s-u botezat ,,ca la 3000 de suflete” (Faptele Apostolilor II, 41).
Pentru o cât mai bună organizare a primelor comunități creștine, Sfinții Apostoli, ca îndrumători și formatori sufletești ai protocreștinilor, și-au împărțit activitățile, în trei mari categorii, pe care le regăsim până în zilele noastre și anume:
Activitatea învățătorească – bazată pe porunca Mântuitorului dată Sfinților Apostoli: ,,Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”( Matei XVIII, 19-20) și manifestată prin predică.
Activitatea Sfințitoare – prin care Sfinții Apostoli împărtășeau harul Duhului Sfânt comunităților de creștini: prin botez, mărturisire, etc.
Activitatea de conducere – ca stâlpi ai creștinătății, Sfinții Apostoli aveau îndatorirea de a menține pe noii creștini pe calea cea dreaptă și de a înlătura orice abatere de la dreapta învățătură. Mărturie stă în acest sens convocarea Sinodului Apostolic de la Ierusalim și hotărârile ce au fost luate la acest sinod.
Dezvoltarea acestor trei activități s-a făcut treptat însă esența a rămas aceiași – Biserica să aibă grijă în toate sectoarele de membrii săi.
În urma pogorârii Sfântului Duh, cerul ne-a rămas deschis și, astfel, harul și darurile Lui se revarsă neîncetat asupra și spre sfințirea celor ce fac parte din Trupul Mântuitorului Hristos, din Biserică. Dar lucrările văzute instituite de Hristos și săvârșite de episcop și preot, prin care, în chip nevăzut, se împărtășește credinciosului harul Duhului Sfânt, se numesc Taine. Alături de acestea, activitatea sfințitoare se manifestă ca împărtășire a harului și prin Ierurgii.
Pentru a evita orice confuzie, trebuie să precizăm încă de la început următoarele:
1.Tainele nu sunt singura cale de dobândire a Sfântului Duh.
2. Viața de har se împlinește pentru fiecare membru al Bisericii, în mod diferit, pe căi misterioase, iar venirea Sfântului Duh nu ține de cunoștința omenească. Se poate afirma însă că în Sfintele Taine se găsește totuși o cunoștință și o formă determinată a venirii Sfântului Duh.
Urmând acest aspect, reținem faptul că Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos și încredințate Bisericii Sale, spre împărtășrea harului Duhului Sfânt, având drept scop final mântuirea și sfințirea celor ce le primesc.
După Sfinții Părinți ai Bisericii Sfintele Taine sunt focul care încălzește inimile, arde patimile și luminează sufletele și rodește spre un folos; altoiul care mobilează viața; apa care spală întinăciunea patimilor și păcatelor; pâinea duhovnicească ce hrănește sufletele noastre și doctoriile care ni se dau spre întărirea trupească și sufletească, spre viață veșnică.
Noțiunea de taină are deci pentru noi creștinii o dublă semnificație. Termenul în sine se referă la ceva ascuns, ceva tăinuit, ceva care nu poate fi cuprins cu mintea și se referă la planurile mîntuitoare ale lui Dumnezeu cu privire la noi, dar este în același timp, așa cum ne spune Hr. Andruțos, și „un semn care-i deosebește pe creștini de necreștini”.
Pe lângă acest mod de a înțelege cuvântul „Taină", mai avem și un al doilea înțeles, asociat celui de „sfîntă", primit ca mijloc, pe care nu-1 putem înțelege cu mintea, ci prin credință doar, prin care noi primim harul divin care ne sfințește și ne mântuiește.
Se înțelege însă că atât pentru săvârșirea, cât și pentru primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine este de trebuință o pregătire deosebită, de pe urma căreia să și fim vrednici de harul lui Dumnezeu. Să cugetăm în liniște și cu răgaz la sfințenia Tainelor, la lucrarea lor mântuitoare, la adevărul că puterea lor este atît de mare, încît ele pătrund ființa noastră, ne vindeca de durerile noastre sufletești, ne hrănesc duhovnicește, ne sfințesc spre viață veșnică (Ioan IV, 10—14).
Fiecare Sfântă Taină are o parte văzută, sensibilă sau externă, reprezentată de rânduiala, ritualul sau slujba stabilită de Biserică pentru săvârșirea ei. Materia, actele săvârșite și cuvintele rostite de săvârșitor, vin ca să concretizeze aspectul exterior al Tainelor.
Tot astfel, în fiecare Taină ni se descoperă și o parte internă, care este de fapt împărtășirea harului divin celor care le primesc.
Săvârșitorul și primitorul sunt de asemenea elemente fundamentale ale Sfintelor Taine, deoarece aceștia nu lipsesc la niciuna dintre ele.
Sfânta noastră Biserică ne învață că sunt șapte Sfinte Taine, toate întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos și anume: Botezul, Mirungerea, Spovedania sau Mărturisirea, Împărtășania, Cununia, Maslul și Hirotonia. Nu întîmplător au fost așezate în număr de șapte, căci cifra șapte avea în Vechiul Testament o deosebită valoare simbolică. Iar Domnul Iisus Hristos, prin cele șapte Sfinte Taine, câte a lăsat Bisericii Sale, vrea să împlinească tot ceea ce a fost proorocit în Lege și în profeți (Matei V, 17; XI, 13). Deci după ce a zidit casa Sa — Sfânta Biserică — și a întărit-o pe cei șapte stâlpi (Pilde IX, 1), care în chip simbolic sunt cele șapte taine, asigurându-i astfel durabilitate veșnică. Ele sînt în număr de șapte, după numărul celor șapte daruri ale Sfîntuhii Duh (Isaia XI, 2—3). Fiecare din ele împărtășesc anumite roade ale harului.
Datorită importanței lor pentru mântuirea credincioșilor, fiecare disciplină teologică abordează Sfintele Taine, scoțând în relief anumite caracteristici specifice unghiului din care sunt privite. Unele pun accent pe formă și materie – ex: Liturgica; altele pe efectele pe care acestea le au asupra primitorilor – ex: Teologia Dogmatică, Teologia Morală; iar altele analizează aspectele de ordin canonic și juridic ale Sfintelor Taine – ex: Dreptul canonic.
Lucrarea de față fiind susținută la disciplina Drept Bisericesc, în cele ce urmează se va încerca o abordare sistematică din punct de vedere canonic a uneia dintre cele șapte Sfinte Taine și anume Taina Spovedaniei sau Mărturisiri, identificându-se din punct de vedere canonic normele și rânduielile pe care le folosește această Sfântă Taină.
I. Aspecte generale privind
Sfânta Taină a Spovedaniei
Deoarece nu există nici un om care să viețuiască și să nu păcătuiască, Mântuitorul Iisus Hristos, în vederea iertării păcatelor săvârșite de oameni după Botez, a instituit Taina Spovedaniei.
Cuvântul taină sau mister este traducerea termenului grecesc (de la = a fi închis, ascuns) și etimologic înseamnă, ca și acesta, orice lucru tăinuit, secret sau ascuns și ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea omenească, enigmă, mister, secret. Îl regăsim în unele dicționare și sub explicația de dogmă.
Spovedania are diferite numiri. Pocăință – a se pocăi – în limba greacă se spune Metanoia, iar în limba latină – Penitența înseamnă și părere de rău, o dată cu făgăduința de îndreptare, pentru păcatele și greșelile săvârșite. Se numeste pocăință, pentru că cel ce o primeste trebuie să regrete în mod sincer, păcatele săvârșite și mărturisite preotului duhovnic; mărturisire sau spovedanie, întrucât crestinul își mărturisește păcatele în fața preotului; al doilea Botez, pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ne împacă cu Dumnezeu.
Sfânta Taină a Mărturisirii nu este însă numai o Taină, ci și o ,,instituție de pedagogie divină”, prin care sufletul este condus spre o adevărată educație în sens creștin.
Ea poate fi definită ca întoarcere de la starea ,,împotriva firii” la cea ,,după fire” și ca întoarcere de la diavol la Dumnezeu. Iar întoarcerea aceasta se realizază prin asceză și dureri.
Sfântul Isaac Sirul o definește ca fiind: ,,părăsirea celor de mai înainte și întristarea pentru ele”, iar Sfântul Ioan Scărarul spune: ,, Pocăința este aducerea înapoi (împrospătarea) a botezului. Pocăința este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viață. Pocăința este cumpărătoare a smereniei. Pocăința este necontenita renunțare la nădejdea vreunei mîngîieri trupești. Pocăința este gîndul osîndirii de sine și îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăința este fiica nădejdii și tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăiește se osîndește pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăința este împăcarea cu Domnul prin lacrimi și prin lucrarea cea bună a celor protivnice păcatelor. Pocăința este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăiește este pri cinuitorul pedepselor sale. Pocăința este asuprirea tare a pîntecelui și lovirea sufletului printr-o simțire adîncă”
Această Taină a instituit-o Mântuitorul pentru faptul că El Însuși a acordat adeseori unor oameni iertare de păcate, iar puterea de a ierta păcatee a dat-o mai târziu și ucenicilor Săi și urmașilor acestora, prin cuvintele: ,,Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”(Ioan XX, 23).
Sfânta Taină a Spovedaniei are o importanță foarte mare între celelalte Sfinte Taine, în vederea zidirii duhovnicești a credincioșilor, pentru că prin intermediul ei, preotul duhovnic se apropie de penitenți și astfel să cunoască părțile cele mai sensibile ale sufletului credincioșilor din parohia sa, starea morală și cea religioasă a acestora și în funcție de constatările făcute să folosească mijloacele necesare pentru îndreptarea unora și pentru ridicarea altora, asigurând astfel o medie sau un echilibru moral și religios în viața comunității pe care o păstorește.
Pocăința ca Taină se deosebește de pocăința ca virtute și stare. Ca virtute o găsim la toate popoarele și pretutindeni, deoarece omul a avut totdeauna conștiința păcătoșeniei. Astfel, îndată după căderea în păcat, Adam s-a căit și s-a ascuns de fața lui Dumnezeu. Împăratul David s-a căit după săvârșirea păcatului săvârșit cu femeia lui Urie. Căința s-a manifestat diferit în decursul vremii: prin ruperea hainelor, prin îmbrăcarea în sac și punerea de cenușă pe cap, prin post aspru, rugăciune, plân, jertfe, mărturisirea publică a păcatelor, etc. Prin toate aceste manifestări exterioare se urmărea de fapt manifestarea umilinței și dorința de a obține iertarea păcatelor săvârșite, pentru a intra în comuniune cu divinitatea.
Sfântul Ioan Botezătorul zicea, mai înainte vestind venirea Împărăției lui Dumnezeu în lume: ,,Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei III, 2). Propovăduirea pocăinței – pe care Înaintemergătorul o adresa celor care îl ascultau, învederea venirii Împărăției lui Dumnezeu reprezintă chintesența legii și a proorocilor.
Tot în Vechiul Testament a existat ca prefigurare a Tainei Spovedaniei, lacul Vitezda, unde îngerul Domnului se cobora o dată pe an și tulbura apa. ,,Cel care intra în apă după tulburarea ei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins” (Ioan V, 4). Astfel, vindecarea se producea o singură dată pe an și se rezuma doar la un singur bolnav. De aceea, în Testamentul cel Nou, Mântuitorul ne-a dat Taina Mărturisirii deplină, transformând-o parcă într-o Vitezda spirituală, care se tulbură în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă când penitentul cere duhovnicului să-l ajute, să mijlocească tămăduirea lui spirituală, putând astfel să-și normalizeze viața harică.
Exemplul clasic al pocăinței în Evanghelia Mântuitorului ni-l prezintă parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-24). În această parabola avem toate elementele unei pocăințe complete: Omul păcatos, recunoașterea și mărturisirea păcatelor, convertirea, rugăciunea de iertare, caința, hotarârea de îndreptare, părintele care primește pocăința și îl iartă pe păcătos. Ea oglindește tot ceea ce putem desemna ca fiind o pocăință evanghelică integrală, ținta superioară a pocăinței fiind perfecțiunea morală și spirituală.
Sfântul Ioan Gură de Aur dorind să arate caracterul excepțional pe care îl are Sfânta Taină a Spovedaniei spune: ,, Pocăința deschide cerul, pocăința ne bagă în rai, pocăința biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăință! Ești păcătos? Nu deznădăjdui! Și eu nu voi înceta de a vă unge neîncetat cu aceste alifii. Știu doar ce armă puternică avem împotriva diavolului atunci când nu pierdem nădejdea. De ai păcate, nu deznădăjdui! Și n-am să încetez de a-ți spune necontenit aceasta. De păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi pocăiește-te! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc; când părți din ele putrezesc, scoatem părțile putrezite și punem în loc materiale noi; și niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoiește-te prin pocăință!”
Săvârșitorul.
În perioada de început a creștinismului, calitatea sau starea harică pe baza căreia și prin puterea căreia puteau administra Sfânta Taină a Spovedaniei, preoții și episcopii o dobândeau prin însuși actul hirotoniei. De menționat aici este faptul că acest lucu se întâmpla pentru că prin canonul 11 de la Neocezareea din 315, se interzicea hirotonirea întru presbiter a persoanelor sub 30 de ani. Iată ce spune acest canon: ,,Presbiterul să nu se hirotonească înainte de 30 de ani, de ar fi omul pe delin vrednic, ci să aștepte, căci Iisus Hristos în anul al treizecilea S-a botezat și a început a învăța”. Acest este regăsit și în canonul 14 al Sinodului VI Ecumenic de la Constantinopol din anul 691. Această stare a durat până târziu, când au început să fie hirotoniți în treapta de presbiteri și persoane sub vârsta de 30 de ani, precum ș unele care nu corespundeau întru totul pentru întreaga lucrare la care erau îndatorați ca preoți.
De aceea s-a introdus o nouă rânduială și anume aceea de a nu li se permite tuturor preoților să administreze Sfânta Taină a Pocăinței, ci numia după trecerea unui timp oarecare, necesar pentru formarea corespunzătoare și pentru maturizarea celor prea tineri, ca astfel dobândind experiență și ajungând la o conștiință superioară misiunii preoțești, să poată administra în mod corespunzător Taina Spovedaniei.
Confirmarea pe care episopul o dă preotului deja hirotonit nu constituie o taină aparte, ci poate fi considerată de fapt o învestire a preotului cu darul duhovniciei – o hirotesie. Modalitatea de aplicare a acestei învestituri a cunoscut diverse forme, în funcție de perioadele în care s-a aplicat. Spre concretizare, redăm aici un paragraf dintr-o Carte de Duhovnicie, dată spre certificarea unui preot duhovnic: ,, Preotul (N), ca părinte duhovnicesc, este dator a sfătui și îndruma pe enoriașii săi să-și mărturisească păcatele cât ma des cu putință, ori de câte ori sut împovărați și frământați suletește, cel puțin în cele patru posturi. Să fie față de dânșii blând, mângâietor, cercetându-le cu răbdare gândurile și faptele, fără a se înspăimânta de mulțimea ori de greutatea păcatelor. Să le păstreze în taina inimii sale pentru otdeauna, ca un credincios slujitor și cunoscător al atotștiinștiiței și îndelug răbdării Părintelui Ceresc. Va cunoaște că cel ce nu ține în taină cele mărturisite în spovedanie, păcat mare săvârșește, pentru care va da seamă înaintea lui Dumnezeu; iar de Sfintele Canoane este osândit greu duhovnicul care trădează secretul spovedaniei, urmând a fi caterisit. Să nu se mânie asupra celor biruiți de păcat, ci, cu blândețe, cu înțeleciune, și cu dragoste părintească să se sârguiască a-i aduce pe calea pocăinței, prin pilde și povățuiri folositoare la suflet,făcându-i ca ei singuri să-și spună păcatele, pentru care i-ar mustra cugetul. Să fie pururi treaz și fără lenevire, gata a merge oriunde este chemat. Spre a înlesni dumnezeiasca reculegere a celor ce se spovedesc, să le amintească pe rând dumnezeiaștile porunci și dreapta învățătură cuprinsă în Simbolul Credinței. Canoanele și povățuirile privitoare la Sfânta Taină a Mărturisirii să le aplice cu înțelepciune, potrivit cu starea sufletească, cu vârsta, cu smerenia și cu zdrobirea de inimă a celor ce mărturisesc, dând fiecăruia, ca doctor iscusit, leacul tămăduitor a toată boala și neputința sufletească”.
Se observă pe baza acestui exemplu, că de fapt hirotesia ca duhovnic se constituie mai mult ca o ultimă povață a chiriarhului față de cel ce urmează a de o primi, unde i se arată calea pe care trebuie să pășească, modalitatea de aplicare a Tainei Spovedaniei și a epitimiilor. Starea harică de a administra Taina Mărturisirii, o posedă preoții încă de la Hirotonie, dar întrucât această Taină are o însemnătate deosebită, iar administrarea ei necesită cunoștințe și însușiri deosebite, imediat după hirotonie preoții sunt opriți de a o administra, urmând ca în urma unei erioade în care viitorul duhovnic va dobândi experiența necesară să i se ridice această interdicție, prin hirotesia mai sus menționată.
Din cele prezentate mai sus reiese și faptul că administrarea Tainei Spovedaniei de către un preot care nu a primit hirotesia întru duhovnic, nu este nedeplină, ci își produce efectele sale harice în chip deplin. Acest lucru este admis însă, doar în caz de necesitate. Tot astfel, validitatea Tainei Spovedaniei nu ține de vrednicia preotulu săvârșitor după cum nici-o Taină nu condiționează administrarea harului Duhului Sfânt de vrednicia sau nevrednicia preotului care o administrează.
Un rol deosebit între preoții duhovnici, l-au avut în perioada creștinismului primelor secole, preoții-penitențiari, care erau preoți împuterniciți de episcop să administreze Taina Spovedaniei în cazuri deosebite, și mai grele, precum și să împace la Sfânta Liturghie, public, anumite categorii de penitenți, primindu-i în Biserică – ,, În ce privește pe cei ce vin la cunoștința adevăratei și bisericeștii credințe de la rătăcire și răsvrătire, să le dăm din nou Taina Dumnezeeștii puteri și a unirii, a credinței și a adevărului".
Chiar dacă mai sus am văzut că adevăratul săvârșitor al Sfintei Taine a Pocăinței nu este preotul sau episcopul ci Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, iar vrednicia sau nevrednicia preotului nu afectează validitatea Tainei, totuși și din partea preotului duhovnic sunt necesare câteva calități, care să-i garanteze respectul și încrederea celor care vin să se mărturisească. Unele dintre acestea sunt:
Sfințenia vieții și moralitatea exemplară;
Știința, cultura – duhovnicul trebuie să cunoască temeinic diferitele practici și obiceiuri care preocupă și stăpânesc viața credincioșilor;
Tactul pastoral și prudența – care-l face pe duhovnic să nu fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile și hotărârile sale, ci să chinzuiască îndelung, să cumpănească bine lucrurile și să dea apoi cele mai bune și mai înțelepte povețe și îndemuri.
Tot la tactul pastoral se pot încadra și manifestărle exterioare pe are duhovnicul le are față de penitent, ca: dragostea, bunătatea, indulgența, etc.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată necesitatea spovedirii duhovnicilor zicând: ,, Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât însăși razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt nicodată să nu-l lase nelocuit și ca el să poată spune: eu trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos este cel care trăiește în mine (Galateni II, 20)”.
De asemenea, prin intermediul acestei Sfinte Taine, săvârșitorul-preotul duhovnic, lucrează sub trei aspecte:
– de învățător;
– de medic spiritual;
– de judecător;
Primitorul
Primitorul Tainei Pocăinței poate fi orice creștin ortodox, care nu este exclus din Biserică și nu este oprit de la communio sau communicatio (Sfânta Taină a Euharistiei) – adicăfăcând parte cele trei stări: clericii, laicii și monahii – și care cere iertare pentru păcatele săvârșite. Necreștinii nu pot primi această Taină, după cum nu pot primi nici-o altă Taină până la Botez – Botezul fiind poarta de intrare în creștinism -.
Preotul duhovnic este primul chemat pentru a se spovedi cât mai des, pentru că nu poate orb pe orb să povățuiască, căci ,,dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Matei XV, 14).
Vârsta de la care se administrează această Taină a fost stabilită de Biserică ca fiind 7 ani. Sfântul Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei, confirmă această vârstă în canonul 1, unde spune:
,, Întrebare: Dacă un copil care se catihisește în etate de șapte ani, sau om desăvârșit, ar afla undeva timp prielnic de cuminecare și s-ar împărtăși neștiind, ce trebue a se face referitor la aceasta?
Răspuns: Este dator a se lumina, căci de Dumnezeu a fost chemat". Se regăsesc și alte păreri, care susțin că ea începe o dată cu instrucția școlară, începând chiar cu vârsta de 6 ani, sau chiar mai târziu, după zece ani, sau 12 ani la băieți și 14 ani la fete
Dacă cel care urmează a se spovedi constată că nu s-a mai spovedit de cel puțin un an de zile, acel credincios va trebui sa urmeze aceste îndemnuri, sfaturi:
– își va face un proces de conștiință ce se manifestă prin aducerea aminte de toate păcatele săvârșite până în momentul spovedaniei. În acest sens, este indicat, recomandat să se cumpere de la magazinul bisericii un îndrumar pentru spovedanie. Acest îndrumar conține o enumerare a păcatelor posibile săvârșite de credincios. În cazul în care creștinul sesizează că a făcut anumite păcate pe care le regăsește aici, își va scoate pe o bucată de hârtie toate acele păcate cu care se identifică, desigur fără a avea pe nimeni în preajma sa . Cu această hârtie va merge înaintea preotului duhovnic și va citi toate păcatele scrise. Credinciosul va evita rostirea numărului păcatului întâlnit în carte sau de a aștepta ca preotul să întrebe ce păcate a săvârșit.
– după ridicarea de la spovedanie, cel care a citit în fața preotului acele păcate, va merge credinciosul afară din biserică și va da foc acelei bucăți de hârtie. Se recomandă de asemenea ca pe respectiva hârtie sau pe carte, să evite bifarea păcatelor pe care le-a făcut sau înmânarea ei preotului duhovnic.
– înainte și după spovedanie credinciosul va citi câteva rugăciuni cuprinse într-o carte de rugăciune.
Important din partea primitorului nu este numai mărturisirea păcatelor, ci căința, adică părerea de rău și durerea sufletească pe care o simte creștinul pentru păcatele săvârșite în felurite chipuri, căci fără de căință, Sfânta Mărturisire sau Pocăință nu aduce roadele dorite; nu ne aduce iertarea și împăcarea cu Dumnezeu. Iar căința trebuie să fie sinceră, deplină (pentru toate păcatele) și să izvorască din credință, nadejdea și iubirea lui Dumnezeu.
Mărturisirea făcută trebuie să fie de bunăvoie, smerită și dreaptă. În acest sens, Sfântul Nicodim Ahioritul spune: ,,trebuie să te mărturisești cu smerenie, cu multă umilință și cu inima smerită – precum și-a mărturisit femeia desfrânată păcatele ei, precum cananeeanca și precum se ruga vameșul – pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta și să-ți dea iertarea păcatelor, fiindcă ,,inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul L, 18). Această smerenie și umlință trebuie să o arăți încă și atunci când te mustră duhovnicul pentru vre-un păcat al tău, păstrând tăcerea și fără să te mânii, și nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie ca și când –i-ar face-o Însiși Dumnezeu”
Aceeași însemnatate o are și hotărârea de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viața trecută și cea viitoare; o hotărâre sfântă, că vom duce de acum înainte o viață nouă, viața în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăință, așa cum îndeamnă Sfântul Ioan Botezătorul – ,,Faceți deci roadă, vrednică de pocăință”(Matei III, 8).
Mărturisirea sau înșirarea păcatelor fără căință adevărată și fără hotărâre de îndreptare, nu aduce automat și iertarea păcatelor.
,, Adevărata pocăință (spune Sfântul Dimitrie al Rostovului) constă nu numai în a-ți mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci și în a nu te mai întoarce la ele. Și nu numai să nu te întorci la păcate, dar să și plângi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; și nu numai să plângi pentru ele, dar să le și îndrepți prin nevoințele pocăinței, nevoințe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar și întrece pe acestea. Deșartă este pocăința celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurtă vreme de la mâncare și printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea și beția lui repetată! Nefolositoare este și pocăința aceluia care crede că printr-o omorâre de scurtă durată a trupului își poate curăța păcatele grele, de moarte, săvârșite timp de mulți ani! nedreaptă este și pocăința celui care nădăjduiește ca prin câteva suspine și câteva bătăi în piept să îndrepte multele lui nedreptăți! îndoielnică este ierta rea păcatelor celui care gândește că prin lacrimi puține, fără ostenelile și nevoințele specifice adevăratei pocăințe, își poate spăla multele lui fărădelegi și necurații, și astfel să se izbăvească de chinurile veșnice!”
Cerințele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire anterioară, cu deosebire prin post și rugăciune, căci postul smerește trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului în fața lui Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în ce măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi înșine, către Patrie, și așa să pășim către Sfânta Taină a Spovedaniei. Știut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecatură. De aceea și grăiește Sfântul Apostol Pavel: ,,Să se cerceteze (însă) omul pe sine și așa să mănânce din pâine și sa bea din pahar” (I Corinteni XI, 28), adică să ia Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednica mărturisire.
După ascultarea celor mărturisite de creștin, dacă din ele se vădește căință și hotărâre de îndreptare, preotul-duhovnic îl dezleagă pe acesta prin cuvintele: ,,Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (N), și să-ți lase toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”.
Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite și după cea mai bună socotință a preotului-duhovnic, celui cei s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon de pocăință, ca de pildă: rugăciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe și îndeosebi la Sfînta Liturghie din duminici și sărbători, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu urmăresc pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea leacuri spre însănătoșire duhovnicească, spre întărire în virtute și îndepărtare de păcat.
Modul de administrare
Materia mărurisirii este dictată de starea sufletească specială a subiectului tainei, adică a penitentului. Nu găsim ca materie la această Sfântă Taină decât mâna și epitrahilul duhovnicului așezate pe capul penitentului, ca semn al trimiterii preotului de către Hristos și de către Biserică și al răspunderii așezate pe umerii lui. Este de la sine înțeles însă că mărturisirea penitentului trebuie să aibă loc numai în cadrul problemelor de conștiință, înlăturând destăinuirile în legătură cu viața sa profană în mediul familial și social. Materialul de mărturisire îl formează de obicei păcatele săvârșite în intervalul ce s-a scurs de la ultima spovedanie. Excepție fac cazurile când se revine asupra unor păate mărturisite, dar care prin prezența lor anterioară în viața penitentului, s-au constituit ca rădăcini puternice ale unor păcate noi.
Sub aspect canonic, forma sub care se săvârșește Taină Pocăinței, este în secret și particular, prin discuție directă – ,,față către față” – între săvârșitor și primitor, fără asistență, în deplină siguranță și în secret.
Epitimiile
Un loc aparte în capitolul despre Sfânta Taină a Mărturisirii o ocupă epitimiile. O dată iertat de către Dumnezeu aspectul de delict, datotită jertfei lui Hristos, aspectul de vină, generat de păcat trebuie să fie, la rândul său șters cu aceiași putere a lui Dumnezeu, manifestată în parte, prin preot, însă și prin efortul personal al penitentului. De accea, ,,preotul nu lucreză în calitate de judecător în scaunul mărturisirii, decât în sensul că pronunță milostivul decret al iertării din partea lui Dumnezeu și face dependentă iertarea de constatarea căinței penitentului”.
Ca o încheiere a rolului duhovnicului în actul Tainei Spovedaniei, acesta, de la caz la caz, poate da penitentului așa-zisele epitimii sau canoane de spovedanie, prin care creștinul să se întărească în harul iertării primit de la Însuși Mântuitorul Hristos, prin rugăciunea și binecuvântarea duhovnicului.
De menționat este faptul că epitimiile ,,ca exerciții pioase, oferă penitenților mijloacele și ocazia de a exprima și mărturisi înaintea lui Dumnezeu tot adevărul și toată profunzimea pocăinței”. Ele nu sunt pedepse satisfăcătoare, cu scopul de a satisface dreptatea lui Dumnezeu și de a potoli mânia lui, așa cum regăsim în Biserica Romano-Catolică, ci sunt mijloace care ajută penitentul la îndreptarea lui morală, cu scop de vindecare a penitentului. Ele se dau tuturor penitenților, arătându-se prin aceasta caracterul lor pur subiectiv, instructiv, educativ.
În ortodoxie, epitimiile sunt fixate pentru a-l deștepta pe cel adormit din păcat și de a-l determina pe cel spovedit să pășească cu hotărâre pe drumul virtuții și al neprihănirii.
Dreptul și datoria duhovnicului de a impune epitimii sunt întemeiate pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Acest lucru îl spune Mântuitorul Însuși Apostolilor când le transmite și puterea Duhului Sfânt: ,,Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 22-23). Sfântul Pavel supune pe incestuosul din Corint unei epitimii, adică este dat afară din Biserică până se vindecă și apoi este reprimit.
Fixarea epitimiei de pocăință, oricât de mică și de ușoară ar fi, constituie pentru vechii duhovnici un element indispensabil chiar când este vorba de spovedania credincioșilor înaintați în virtute și curăție morală, și cu atât mai mult când este vorba de penitenți cu păcate mai mari. În astfel de cazuri, duhovnicii trebuie să țină calea de mijloc, adică să nu impună un canon prea aspru sau să îl lase pe penitent fără nici-un canon. Deci, aplicarea epitimiilor trebuie să fie proporționată cu gravitatea păcatelor, fără ca prin acestea preotul să ia hotărâri exagerate; se țină seama neapărat de nivelul moral, de puterile, de mentaliatea personală, de dispoziția de îndreptare a penitentului, precum și de scopul cu care a săvârșit păcatul.
Având în vedere caracterul epitimiilor, la stabilirea și la aplicarea lor s-a pus grjă deosebită din partea slujitorilor Bisericii, pentru ca nu cumva dim mijloace de vindecare sau de tămăduire să se transforme în mijloace de sminteală și de moarte a păcătosului. În acest scop s-a șia juns la stabilirea unei adevărate scări a epitimiilor, pornindu-se de la cele mai simple și mergând spre cele mai aspre, după gravitatea păcatelor și după starea penitentului.
Există numeroase canoane care arată ce anume epitimii trebuie aplicate în cazul unor păcate determinate. Cu timpul, Biserica a făcut pogorăminte în privința epitimiilor, Părinții din urmă ai Bisericii procedând la scurtări, uneori foarte mari ale timpului de oprire de la Sfânta Împărtășanie.
În prezent, cele mai potrivite și mai obișnuite canoane care se prescriu la Taina Mărturisirii sunt:
,,Rugăciunea particulară zilnică, sau chiar de mai multe ori pe zi;
Participarea regulată a penitentului la slujbele dumnezeiești din biserică și în special la Sfânta Liturghie;
Îndeplinirea unor acte de caritate creștină;
Ajunare, cu reținere totală de la anumite practici, post și îngenuncheri speciale;
Lecturi potrivite;
Îndeplinirea în parohie și chiar în afara parohiei, a unor lucrări cu caracter misionar creștin;
Examenul de conștiință;
Mărturisire și împărtășire deasă;
Oprirea pentru un anumit timp de la Sfânta Împărtășanie, etc”
La aplicarea canoanelor și emiterea epitimiilor, preotul duhovnic trebuie să țină sema și de următoarele aspecte:
Puterile penitentului;
Posobilitățile de viață și relațiile personale ale penitentului;
Să fie posibil în mentalitatea personală a penitentului și a timpului actual;
Însușirile naturale ale temperamentului și ale stării sufletești a penitentului;
Nivelul moral al acestuia;
Felul, natura și gravitatea păcatului, precum și dispoziția de îndreptare a penitentului.
Poziția socială și familială, precum și vârsta celui ce a păcătuit;
Gradul de publicitate al ăcatului săvârșit;
Gravitatea și însușirile păcatului;
Motivul, momentul și împrejurările generale ale păcătuirii;
Condițiile dinainte și după păcat; etc
Efectele Tainei Spovedaniei
Aplicarea corectă a celor mai sus menționate aduc drept răsplată anumite roade sau efecte. Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de neprețuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor și ne îmbracă in haina cea nouă a virtuților creștine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc; din starea de păcat și de osândă, ea ne trece în starea de har mîntuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârșire, ne sporește evlavia, rodește curăția sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vieții spre câștigarea fericirii vremelnice și veșnice.
Dacă din punct de vedere dogmatic, se știe că prin Taina Sfintei Spovedanii i se iartă primitorului toate păcatele mărturisite, efectele canonice ale actelor ce se săvârșesc în cadrul administrării Sfintei Taine a Pocăinței, pot fi împărțite în următoarele categorii :
efecte ale dezlegării de păcate, care pot consta, în cazul penitenților dintre cei care au fost supuși afurisirii, în redobîndirea virtuală de membru al Bisericii, după care urmează și reprimirea de fapt prin Sfânta Împărtășanie. O dată cu rostirea formulei de dezlegare a păcatelor de către preotul duhovnic, în cer se deschide intrarea și coborârea sărbătorească a harului în sufletul penitentului. Atunci conștiința lui devine curată, ca în ziua renașterii din apă și din duh.
efecte ale legării celor care nu sunt socotiți vrednici de aprimi Sfânta Împărtășanie. Acestea sunt de două feluri și anume:
– simpla oprire de la Sfânta Împărtășanie pentru un anumit timp sau până la îndreptare;
– excluderea sau excomunicarea din Biserică a cărei gravitate poate merge până la anatemă;
Prin această iertare harică, creștinul redobândește starea de nevinovăție pe care a primit-o la botez, pentru care motiv Spovedania este numită și «al doilea botez». Acest lucru îl arată Mântuitorul Însuși când zice: ,,Cărora le veți ierta le vor fi iertate” (Ioan XX, 23). Dobândind harul iertării păcatelor, penitentul reintră în comuniunea cu Dumnezeu, așa cum a reintrat fiul pierdut în comuniune cu tatăl său, din clipa în care 1-a iertat (Luca XV, 17-24).
Harul iertării păcatelor în Taina spovedaniei eliberează pe credincios de orice pedeapsă pentru păcat și prin aceasta îi redă nădejdea vieții veșnice, cum se vede din cuvintele Mântuitorului adresate tâlharului pe cruce: ,,Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca XXIII, 43).
Pe lângă aceste roade, Taina Pocăinței aduce penitentului și sporirea spre mai multă răbdare și bună lucrare.
Sfântul Ioan Scărarul arată necesitatea spovedaniei pentru mântuire și efectele pe care aceasta le are asupra penitentului, prin cuvintele: ,,Acela (Botezul) ne curățește de păcatele noastre de mai înainte. Iar aceasta, (Mărturisirea) de cele de după aceea. … Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc”. Iertarea constituie pentru cel ce s-a căit și și-a mărturisit păcatele, un ajutor de prim ordin, o încurajare puternică spre a duce lupta mai departe, pentru a înlătura cu desăvîrșire din sufletul său efectele răului săvîrșit și pentru a progresa în direcția binelui. Iertarea ferește de deznădejde pe cel ce se căiește și-și mărturisește vina, insuflându-i încrederea că în el mai sunt încă puteri nealterate de rău, și de aceea capabile să topească în unda lor urmările dezastruoase ale păcatului. Taina pocăinței aduce în acest fel liniște, ușurare, mulțumire și bucurie în sufletul creștinului. Astfel, în urma păcatului și fără mărturisire, umanitatea ar rămâne ,,sfâșiată de tot felul de tendințe contradictorii ce nu se pot unifica într-o mare și clară tensiune spre o țintă superioară”
Pocăința nu se reduce deci la o simplă formalitate, numai la un simplu regret subiectiv, ci ea trebuie să se arate și în fapte, în schimbarea vieții spre bine. Aceasta este; etapa în care creștinul trebuie să-și ispășească păcatele săvârșite, adică să-și vindece sufletul rănit de săgețile păcatului, făcînd ,,roade vrednice de pocăință” (Luca III, 8), fapte care să confirme existența și sinceritatea pocăinței. Sufletele rănite de păcate nu se liniștesc pînă ce nu-și restabilesc frumusețea lor morală, stricată prin păcat, și aceasta se săvîrșește prin săvîrșirea faptelor bune, contrarii celor rele săvârșite până acum, adică prin împlinirea canonului (epitimiei), pe care preotul duhovnic îl dă penitentului, ținând seama de păcatele săvîrșite și de starea morală a penitentului.
Ca urmare a celor spuse mai sus, observăm că țelul ultim al Pocăinței, este de realiza adevărul omului care este totodată manifestarea adevărului lui Dumnezeu. Întreaga Etică a Bisericii urmărește adevărul, iar nu virtutea, deși virtutea pote servi adevărului. Cu toate acestea, niciodată nu se supune adevărul finalității virtuții. Sfântul Maxim Mărturisitorul confirmă acest lucru spunând: ,,Virtutea este pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute. De aceea cel ce cultivă virtutea pentru adevăr, nu e rănit de săgețile slavei deșarte; dar cel ce se străduiește după adevăr de dragul virtuții, deschide în sine culcuș părerii de sine a slavei deșarte”
II. Taina Spovedaniei
în scrierile Sfinților Părinți
Primind puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor, Sfinții Apostoli împreună cu cei așezati de dânșii, prin Taina Hirotoniei, episcopii și preoții Bisericii, au săvârșit Taina Spovedaniei tuturor celor care veneau la ei pentru ușurare de păcate și apropierea de Sfânta Taină a Împărtășaniei. Mărturii ale practicării acesteia încă din primii ani ai creștinismului le găsim în cărțile Sfintei Scripturi. Astfel, cartea Faptele Apostolilor ne confirmă pe deplin această teză prin următoarele cuvinte: ,,Și mulți din cei ce crezuseră veneau de se mărturiseau și apuneau faptele lor. Iar mulți din cei ce făcuseră vrăjitorii, aducând cărțile le ardeau înaintea tuturor” (Faptele Apostolilor XIX, 18-19).
Sfântul Apostol Ioan scrie: ,,Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte și să ne curățească de orice nedreptate”( I Ioan I, 5).
Din aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Ioan reiese clar că este vorba de o mărturisire verbală a păcatelor.
Sfântul Apostol Iacov scrie: ,, Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”( Iacov V, 16).
Desigur, Noul Testament nu precizează toate amănuntele în legătură cu Taina Pocăinței, dar din citatele de mai sus nu se poate ajunge la altă concluzie decât aceea a existenței unei mărturisiri individuale a penitenților. Această mărturisire de păcate se făcea în acea perioadă în fața apostolilor și aceștia, ca cei ce aveau dreptul și puterea iertării, dezlegau de păcate pe cei ce se pocăiau cu sinceritate, pe cei care acceptau să îndeplinească canoanele rânduite de apostoli și nu dezlegau pe cei care nu se mărturiseau cu sinceritate, pe cei care nu dădeau dovadă prin fapte concrete de căință profundă și nu se hotărau să-și îndrepte viața.
Mărturiile Patristice arată că mărturisirea practicată în perioada apostolică și chiar în primele trei secole după aceea se fundametează ca temelie a Sovedaniei pe care o regăsim astăzi. Dacă anumite elemente sunt comune, cum ar fi: mărturisirea sinceră, hătărârea de a nu mai păcătui, epitimia; observăm că există și deosebiri. Cea ma importantă dintre acestea ar fi mărturisirea publică.
Potrivit rânduielii mărturisirii publice, credincioșii se înfățișau – din proprie inițiativă – înaintea obștii sau a comunității locale, fiind de față episcopul și ceilalți slujitori, sau preotul și alți slujitori, și înaintea tuturor acestora își mărturiseau păcatele. Episcopul sau preotul și toți ceilalți clerici, împreună cu obștea credincioșilor apreciau gravitatea sau lipsa de gravitate a păcatelor, și împreună luau hotărârea asupra dezlegării penitentului sau a supunerii acestuia unui canon sau epitimii.
Rânduiala mărtutisirii publice a durat în Biserică timp îndelungat, deși practica ei a întâmpinat multe dificultăți și a fost împreunată cu multe primejdii pentru viața comunităților creștine și a slujitorilor acestora.
În scierile bărbaților apostolici, Taina mărturisirii păcatelor are același conținut doctrinar și rol curățitor ca și în Noul Testament. Aproape în toate scrierile Părinților Apostolici este vorba de necesitatea mărturisirii păcatelor, condiție esențială pentru îndreptare și desăvârșire.
Epistola lui Baranaba, adresându-se creștinului spune: ,,Să-ți mărturisești păcatele tale”. La fel se adresează și Clement Romanul: ,,Este mai bine să-ți mărturisești păcatele decât să-ți împietrești inima”.
El face mențiune și de rolul preotului în primirea mărturisirii și în impunerea penitenței ce îi urma. Prin adresarea către persoana a doua la singular, căreia îi cere să-și mărturisească toate păcatele, acești Părinți Apostolici arată că se gândesc la o mărturisire individuală a păcătoșilor, nu la una în masă.
O știre foarte veche despre mărturisirea personală ce trebuiau : păcătoșii înaintea episcopului și a unui consistoriu episcopesc avem și de la Ignatie Teoforul. De o mărturisire și de o iertare a unor păcate grele vorbește în secolul II și Sf. Irineu.
Mijloacele folosite pentru îndreptarea penitenților în această perioadă sunt: rugăciunea, postul, înfrânarea, regretul pentru păcatele săvârșite, etc. O precizare detaliată a metodelor și procedurilor întrebuințate la administratrea Tainei Pocăinței nu găsim în aceste scrieri. Datorită acestui fapt se presupune că mărturisirea păcatelor din perioada post apostolică este identică cu cea din perioada Apostolilor, care era atât de proaspătă – adică individual și în secet în fața preoților.
La începutul secolului al III-lea, Tertulian definește mărturisirea ca ,,actul prin care mărturisim păcatele noastre Domnului”. Și aseamănă mărturisirea păcatelor cu arătarea rănilor în fața medicilor.
El nu obosește să insiste asupra necesității mărturisirii, ca descoperire a păcatelor personale, căci erau mulți care refuzau să-și facă cunoscute păcatele, sau amânau aceasta din zi în zi, ,,gândindu-se mai mult la rușine decât la mântuire”.
Din toate expresiile lui Tertulian se vede că mărturisirea de care vorbește el, era personală, era o arătare de către fiecare a păcatelor lui, nu o consimțire printr-un simplu da, căci în cazul din urmă n-ar fi putut fi vorba de un sentiment de rușine la cei ce le mărturiseau. Mai mult chiar, mărturisirea aceasta era secretă. Publică era numai penitența ce urma, începând din secolul III, în anumite cazuri, mărturisirii secrete.
Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, pe la mijlocul secolului al III-lea, acordă o mare atenție mărturisirii păcatelor în fața preotului și a iertării lor prin preot, văzând în ea o condiție neapărată pentru obținerea milei lui Dumnezeu în strâmtorări și în necazuri, dat fiind că acestea vin din pricina păcatelor. De aceea el îndeamnă pe păstoriții săi din timpul persecuției lui Deciu să-și recunoască fiecare păcatele sale și să expună viața omului vechi. De vor mărturisi păcatele lor, Tatăl Ceresc îi va curați și întări în timpul persecuției. În același timp preoții din Roma sfătuiesc pe cei din Cartagina că au datoria ca pe credincioșii care au căzut, în timpul persecuției, să-i îndemne să se mărturisească, pentru a-și corecta greșeala.
Dacă Tertulian și Sfântul Ciprian certifică existența mărturisirii în Biserica din Africa de Nord, Origen o certifică în același timp pentru Biserica din Alexandria. El consideră mărturisirea păcatelor în fața preotului ca o arătare a rănilor sufletești la medici pentru vindecarea lor prin penitența ce li se recomandă.
Observăm că Sfânta Taină a Mărturisirii făcea doar primii pași spre mântuirea sufletelor credincioșilor, urmând ca acestei temelii fundamentate de Apostoli și Sfinții Părinți ai primelor veacuri creștine să se adauge experiența marilor duhovnici, care au și alcătuit anumite canoane și rânduieli, păstrate ca ghid pentru duhovnicii de pretutindeni, până în zilele noastre.
Plecând de la această idee, constatăm, că o dată cu convocarea primului Sinod Ecumenic, de la Niceea din anul 325, apar și primele norme scrise care ghidează atât săvârșitorul cât și primitorul Tainei Spovedaniei.
În canonul 12, sinodul stăruie asupra cercetării dispoziției lăuntrice și a purtării penitentului, ca în funcție de ea să se scurteze sau să se lungească timpul penitenței. ,,La toți aceștia se cuvine să se cerceteze intenția și felul pocăinței. Cei ce dovedesc prin frică, lacrimi, răbdare și fapte bune, o întoarcere cu fapta și nu la arătare”, nu vor împlini tot timpul. Se înțelege însă că pentru a cunoaște dispoziția penitentului, duhovnicul trebuia să primească mărturisirea acestuia. Dar sinodul vorbește și în mod direct despre mărturisirea personală și secretă în canonul 9, în care sunt canonisiți cei ce hirotonesc ca preoți pe cei vinovați de păcatul desfrânării, deși aceștia ,,și-au mărturisit păcatele” .
Sfântul Vasile cel Mare subliniază valoarea mărturisirii individuale, ca descperire din proprie inițiativă în fața duhovnicului a unor păcate știute sau neștiute de alții. Acesta formulează mai multe canoane cu privire la Taina Spovedaniei și la epitimiile pe care trebuie să le aplice preotul duhovnic, canoane care s-au bucurat de mare autoritate.
Urmând exemplul Sfântului Vasile cel Mare, Taina Sfintei mărturisiri a fost închegată și de către mărturiile și sfaturile Sfântului Grigorie de Nazianz, Sfântului Grigorie de Nissa, Sfântului Chiril al Ierusalimului, etc.
Sfântul Grigorie de Nissa denumește Taina Sfintei Spovedanii drept vindecare sufletească. Canonul 1 al acestui Sfânt Părinte precizează în acest sens: ,, Precum scopul artei medicale, este de a face sănătos pe cel bolnav; în ce privește modul aplicării este diferit. (După feluritele boale, și leacul vindecător se pune fiecărei boale, potrivit cu gravitatea). Tot astfel fiind multă și felurimea patimilor în boala sufletească, este necesar ca și purtarea de grijă pentru vindecare să fie deosebită, care va lucra prin cuvânt la tămăduirea, patimei. Și așa vom lua cuvânt că doar s'ar găsi vreo metodă tehnică pentru problema ce stă înainte. După prima împărțire, cu privire la sufletul nostru e divizat în trei: partea cuvântătoare, dorința și mânia. In acestea sînt îngrădite și actele celor ce viază după fapta bună, ca și căderile celor ce înclină spre răutate. De aceea cel ce voește să vindece partea bolnavă, se cuvine ca mai întâi să examineze pe acel în care s'a înrădăcinat patima, și în urmă să pună doctoria corespunzătoare părții bolnave, ca nu cumva din cauza neiscusinței metodei medicale, alta să fie partea bolnavă și alta care primește doctoria, după cum vedem pe mulți doctori adăogând boală prin necunoașterea părții bolnave”.
În această perioadă, mărturisirea se manifesta prin plâns – penitenții plângeau câțiva ani la ușa bisericii; ascultare – ascultau câțiva ani partea didactică a Liturghiei cu catehumenii, asistau în genunchi (cădeau) câțiva ani la toată Liturghia, stăteau câțiva ani împreună cu credincioșii până la sfârșit și în sfârșit erau primiți la Sfânta Împărtășanie. Numărul totali de ani ai pocăinței publice variază întrucâtva în canoanele sinoadelor și ale Părinților amintiți.
Cu toate acestea, nici în sec. IV pocăința aceasta nu înseamnă o răzbunare a lui Dumnezeu asupra păcătosului, ci are rostul unui tratament medical. De aceea termenele date de canoane puteau fi scurtate, când se observa că penitența și-a dat rodul, adică a întărit firea penitentului împotriva păcatului respectiv, mai înainte.
Sfântul Vasile cel Mare spune în acest sens: ,,Toate acestea le scriem, despre canoanele date, ca să se cerce (probeze) roadele pocăinței. evident, că unele ca acestea nu le judecăm după timpul de penitență, ci după felul pocăinții. Iar dacă vor fi sustrași cu greu din moravurile lor și vor voi să rămână în îndulcirile corpului, decât să slujască Domnului, și nu vor primi viața cea după Evanghelie, nu vom fi împreună prin nici un cuvânt, deoarece, pentru popor nesupus și grăitor împotrivă am auzit spuindu-se : „Mântuind, mântuește-ți sufletut tău” (Facerea XIX, 17)”. De aceea, Sfântul Vasile permite duhovnicului să scurteze termenele, când vede la penitent că printr-o pocăință covârșitoare apare mai curând ca un fruct al pocăinței, viața cea fără de păcat: ,, Dacă însă din cei ce au fost în păcate mai înainte, se vor face sârguitori mărturisindu-se, văzând sârguirea spre pocăință a acelui ce a păcătuit, cel cărui i s-a încredințat de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu a lega și a dezlega, nu se va osândi pentru micșorarea timpului canonisirii, pentru că istoria din Sfintele Scripturi ne face cunoscut, că acei ce se mărturisesc cu mai mare durere, ajung degrabă iubii ea de oameni a lui Dumnezeu”.
În secolele următoare. Prin actul patriarhului Nectarie de la 391 s-a desființat publicitatea penitenții, deci și repartizarea penitenților în stațiuni, dar nu s-a desființat penitența. Dimpotrivă aceasta a rămas, cum au rămas și termenii prescriși de canoanele din secolul IV pentru diferitele păcate grele. Toate acele canoane, împreună cu ale altor Părinți, au fost primite în marile colecții de canoane: alcătuite în secolul VI, pe vremea Împăratului Justinian. Ele sînt confirmate și de canonul 2 al sinodului Trulan, dar acesta precizează totodată în canonul 102 că aplicarea riguroasă a termenelor prevăzute de ele se va face numai în – cazurile extreme, când penitentul va rămâne mereu cu sufletul învârtoșat. Altfel, să se ia în considerare dispoziția penitentului și să nu se urmărească decât însănătoșirea lui. Dar tocmai de aceea o anumită pocăință este necesară.
Desigur, patriarhul Nectarie n-a impus restricția sa deodată pentru întreaga Biserică. Ea s-a impus mai întîi în Constantinopol și în comunitățile creștine din jur. Rând pe rând ea s-a extins, răspândindu-se apoi în întreaga Biserică din Răsărit.
Sfântul Ioan Gură de Aur, care a ocupat scaunul patriarhal din Constantinopol îndată după Nectarie, s-a ocupat foarte pe larg în multe din scrierile sale despre Taina Sfintei Mărturisiri. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ,, Păcatul și pocăința sunt două lucruri diferite. Păcatul este rană, pocăința, leac. După cum în trup sunt și răni, dar există și doctorii, tot așa și în suflet sunt și păcate, și pocăință. Păcatul aduce rușine, pocăința, îndrăznire … Există deci rană și doctorie, păcat și pocăință. Păcatul este rana, pocăința – doctoria, în rană este puroi, în doctorie, curățire de puroi; în păcat, puroi, în păcat, ocară, în păcat, batjocură; în pocăință, îndrăznire, în pocăință, libertate, în pocăință, curățire de păcate.”
,, Păcatului îi urmează rușinea, pocăinței, îndrăznirea. Ești atent la cele ce spun? Satana a schimbat rânduiala asta și a dat păcatului îndrăznire, iar pocăinței, rușine.”
Ambrozie episcopul Mediolanului vorbește în scrierile sale și admite atât mărturisirea particulară și secretă cât și mărturisirea publică. Păcatele mari, cum a fost cel al împăratului Teodosie cel Mare, oprit de Ambrozie de la sfânta împărtășire pentru masacrul de la Tesalonic, sunt dezlegate numai în urma unei mărturisiri publice. Păcatele mai mici și necunoscute publicului se iartă prin căință, lacrimi, rugăciuni, milostenie, ajunare și mărturisire secretă. Nimeni nu trebuie să se rușineze a-și mărturisi preotului păcatele secrete (occulta crimina). Preoții sunt doctorii și mijlocitorii iertării sufletelor păcătoase. Dacă vezi gravitatea păcatelor, aleargă la mijlocitori, aleargă la biserică. Ea se va ruga pentru tine și Domnul te va ierta.
Fericitul Augustin, episcopul din Hippo vorbește în scrierile sale întocmai ca și Ambrozie atât de mărturisirea particulară cât și de mărturisirea publică, zicând între altele: „Păcatele făcute în public trebuiesc mustrate în public și păcatele făcute în taină trebuiesc dojenite în particular… Noi vrem să certăm în secret, să blamăm în secret și să evităm să trădăm pe vinovat printr-un blam public… Noi vrem să-1 certăm, să-1 îndreptăm… Episcopul ia la cunoștință că cineva este ucigaș, dar numai el îl cunoaște ca atare. Eu aș dori să-1 înfierez, să-1 cert în public, dar voi vă preocupați să-1 denunțați judecătorului acestui veac. Eu mă feresc să-1 trădez, dar nici nu-1 neglijez. Îl mustru în taină, îi pun sub ochi judecata lui Dumnezeu, bag groază în conștiința lui însângerată și-1 îndemn să se pocăiască… Nu-1 denunțăm în public ci-1 mustram în particular. Răul trebuie să moară acolo unde a fost făcut”.
După cum vedem Fericitul Augustin preferă mărturisirea secretă în locul celei publice. După el păcatele secrete nu trebuiesc mărturisite în public. Mărturisirea este un act secret, săvîrșit confidențial între penitent și preot și numai în cazuri cu totul excepționale trebuie recurs la mărturisirea publică.
La fel invită Inocențiu I,Fericitul Ieronim etc.
Papa Leon cel Mare îndeplinește în Biserica apuseană rolul pe care 1-a îndeplinit patriarhul Meletie în răsărit. Ajungînd la cunoștința papei că în Campania se obișnuiește ca penitenții să-și scrie păcaiele și să le citească în public, Leon protestează energic împotriva acestui abuz, socotindu-1 contra regulii apostolice (contra apostolicam regulam). Păcatele celor ce se spovedesc nu pot fi publicate, ci arătate numai preoților prin mărturisirea secretă. Papa Leon s-a ridicat categoric împotriva mărturisirii publice, cerând respectarea regulei apostolice, adică mărturisire secretă.
La fel cu Leon cel Mare au învățat apoi urmașii săi, dintre care cel mai important este Grigorie cel Mare.
Un alt document foarte prețios avem despre felul cum se practica Taina Mărturisirii in veacul al patrulea în scrierile care vorbesc despre mânăstirile Egiptului. Se știe că în acest veac s-a dat o atenție specială intersiffcării vieții duhovnicești a călugărilor din aceste mânăstiri. În această nobilă străduință au excelat două figuri de călugări și anume Pahomie cel Mare și ucenicul său Teodor.
Pahomie cel Mare a îndemnat pe călugări să se adreseze unui duhovnic înțelept și lui să-și mărturisească păcatele lor. Călugării au găsit un asemenea duhovnic chiar în persoana lui Teodor.
O importanță cu totul excepțională prezintă, pentru metoda mărturisirii păcatelor, cartea atribuită lui Ioan Postitorul, care a fost patriarh în Constantinopol între anii 582—595, intitulată: Această carte a ajuns să fie adevărata călăuză a preoților întru aplicarea Tainei Sfintei Mărturisiri, prezentând valoare și importanță deosebită până în zilele noastre. Cuprinsul acestei cărți este pe scurt următorul: Penitenții sunt datori să se mărturisească înaintea preotului cât mai des posibil. Mărturisirea lor trebuie să fie sinceră și profundă. Ei trebuie să descopere înaintea duhovnicului toate păcatele lor, fie ele mari sau mici, săvârșite cu voie sau fără de voie. Ei trebuie să regrete, să se căiască din toată inima și să ceară preoților să fie dezlegați de ele.
Preoții sînt povățuiți asupra modului cum să procedeze, asupra felului după care au să pună întrebările la Sfânta Mărturisire, spre a afla lămurit și complet gradul de vinovăție al penitenților. Preoții sunt datori a se strădui să cunoască fiecare păcat al fiecărui penitent. Ei sunt datori apoi de a cunoaște amănunțit împrejurările vieții celui ce se mărturisește, starea lui civilă, vârsta, ocupația, preocupările, etc. În funcție de păcatele săvirșite și de celelalte împrejurări ale vieții trebuiesc date epitimiile, care să ajute la îndreptarea vieții penitenților. Aceste epitimii sau canoane să nu fie prea aspre ca să ducă la disperare sau neîncredere în puterile lor pe penitenți.
Se pretinde mai departe ca duhovnicii să fie cu bunătate, cu dragoste, cu răbdare multă și cu blândețe. În mâinile preoților este pusă întreagă Taină a Mărturisirii, deci ei să observe rânduielile și practicile sfinților părinți și să se călăuzească după acestea la săvârșirea pocăinței.
Iată învățături care sunt perfect valabile și în zilele noastre. După aceste învățături s-au călăuzit și în deplină concordanță cu ele au propovăduit, au scris și au practicat Taina Sfintei Mărturisiri marii bărbați ai Bisericii creștine ca Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaiticul, Ioan Damaschinul și toți urmașii lor până în zilele noastre. Cartea lui Ioan Postitorul este tipicul după care s-a făcut și se face Taina Mărturisirii păcatelor în toate Bisericile ortodoxe din lume. Regulile ei, metodele indicate de ea sunt cele pe care le-a vestit și le-a practicat totdeauna adevărata Biserică a lui Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă.
Deși Canoanele lui Ioan Postitorul erau privite încă în secolul XII, cu rezervă, cu vremea s-au impus tot mai mult. În secolul XIV, ele își găsesc aprobarea canoniștilor Matei Vlastares și Constantin Armenopulos, iar la începutul secolului XV sunt primite în Nomocanonul penitențial ce se alcătuiește atunci la Athos, de un necunoscut. Acest Nomocanon tradus în limba slavonă în secolul XVI, se tipărește în Rusia de mai multe ori în prima jumătate a secolului XVII, (a treia oară în 1729 de Petru Movilă), la început ca o carte deosebită, apoi ca adaos la Marele Trebnic (Molitvelnic).
Din limba slavonă el s-a tradus și în romînește de către călugărul Mi-hail Moxalie și s-a tipărit sub titlul de Pravila Mică la Govora.
În acest Nomocanon, intrat în uzul duhovnicilor, canoanele lui Ioan Postitorul se împletesc cu canoanele riguroase ale Sfântului Vasile și cu alte canoane vechi și rînduieli mai noi, născute din practica spovedaniei. Se poate spune că dispozițiile riguroase ale Sfântului Vasile se conciliază cu canoanele lui Ioan Postitorul, ca limita maximă și minimă, între care se poate face canonisirea penitențelor, în baza principiului stabilit chiar de canoanele vechi că duhovnicii trebuie să se orienteze la impunerea epitimiilor nu de o normă rigidă, ci de varietatea dispozițiilor penitenților și de efectul pe care-1 produce pocăința.
Între limita maximă a vechilor canoane și limita minimă a lui Ioan Postitorul se mișcă și recomandările date de Nicodim Aghioritul, la sfîrșitul secolului XVIII, în cartea sa Exomologhitarion, care a devenit de atunci normativă în Biserica grecească, umbrind autoritatea Nomocanonului. Nicodim Aghioritul, pe lîngă oprirea de la împărtășanie și nevoințele ascetice, recomandă și fapte de milostenie, și în general acte contrare păcatelor să-vîrșite. Astfel, celui ce fură sau face nedreptate, Nicodim Aghioritul îi restituie lucrul furat sau să refacă paguba, celui ce hulește pe Dumnezeu să-L slăvească. «Dacă muierea au lepădat pruncul, să-i dai canon (lângă celelalte ale Sfântului Ioan Postitorul) să hrănească un prunc sărac, de are mijloc… Zi ucigașului, o duhovnice, că precum prea sfințitul patriarh Atanasie și împăratul Andronic rînduiesc (…), trebuie el să împărțească averea sa la fieștecare copil ce are, și o parte să dea celui mort, adică miuerii aceluia și copiilor celor săraci ce are acela. Iar de ni are "să o dea pomană pentru sufletul celui ucis și să se roage lui Dumnezei din tot sufletul ca să-1 ierte și așa cu acestea să' facă să tacă strigarea « face sîngele celui ucis și cere asupra lui răsplătire”.
Se aplică, precum vedem, în canonisire, ca un principiu nou, milostenia, care, pe lîngă faptul că e impusă de situația socială mai nouă, înfrîn-gînd egoismul, ca izvor principal al păcatului, contribuie la realizarea aceluiași efect pe care-1 urmărește și postul și celelalte umiliri.
Dar Nicodim Aghioritul cere duhovnicului să cunoască și toate celelalte canoane, ca pentru cazurile neprevăzute în canoanele lui Ioan Postnicul să se ajute' de acelea și în general pentru cazurile neprevăzute de nic: un canon, dar apropiate de cele prevăzute de canoane, să găsească în acelea inspirații pentru canonisirea ce trebuie să dea.
În rezumat, putem spune că Biserica stând până azi pe baza principiilor stabilite din vechime, aplică în practica duhovniciei până azi fie vechile canoane, când penitenții nu fac niciun efort de convertire, fie prescurtări care merg până la limita de jos a canoanelor lui Ioan Postitorul, când penitenții dând dovadă de mare căință primesc și unele osteneli ascetice și fapte de milostenie.
III. Mărturisirea păcatelor
după Sfintele Canoane
Din cele expuse mai sus, se observă că toți marii Sfinți Părinți ai creștinismului s-au ocupat sârguincios de explicarea însemnătății Tainei Mărturisirii, de coordonarea duhovnicilor pe acest drum și de stabilirea unor norme universal valabile, care să îi ajute pe aceștia. Pe lângă scrierile acestor Sfinți Părinți, ni s-au păstrat până în zilele noastre anumite canoane formulate de către ei, de Sinoadele Ecumenice sau particulare, menite să ușureze misiunea duhovnicilor.
Sinodul din Ancira (314) dă o serie întreagă de dispoziții penitențiale, stabilind până în cele mai mici amănunte epitimiile ce trebuiesc aplicate de episcop sau preot în taina pocăinței, potrivit gradului de vinovăție al penitentului. Canoanele 4, 9 și 16. 19, 20, 22-25 se ocupă de aceste epitimii.
La fel aduce o serie de canoane releritoare Ia taina mărturisirii sinodul din Neocezareea (315). Sinodul din Laodiceea (343) decretează în canonul doi: ,, Cei ce au păcătuit în felurite greșeli și au stăruit în rugăciunea mărturisirii și pocăinței și s-au întors desăvârșit de la răutăți, unii ca aceștia, după ce li s-a dat vreme de pocăință, potrivită mărturisirii greșelii, să se primească în comuniune pentru îndurările și bunătatea lui Dumnezeu".
Primul sinod ecumenic, ținut la Nicea (325), vorbind despre penitenți, dă episcopilor și preoților următoarele povățuiri: „Dar la toți aceștia se cuvine a se cerceta bunăvoința și felul căinței lor. Deci câți dintre ei vor arăta de fapt convertirea lor cu frică, cu lacrimi, cu stăruință și cu faceri de bine, adică prin faptă nu de formă, aceștia, plinind vremea hotărâtă pentru ascultare, vor participa împreună la rugăciuni, după cuviință și, cu învoirea episcopului, când el ar crede că trebuie să fie mai îngăduitor cu ei. Cei care au primit cu nepăsare înlăturarea de la rugăciuni, au să împlinească întreg timpul hotărât pentru pocăință”.
Penitentului în caz de moarte să nu i se refuze Sfânta Cuminecătură; însă dacă se însănătoșează, să-și continuie canonul.
Sfântul Vasile cel Mare identifică cele două tipuri de mărturisire: publică și individuală, arătând pentru fiecare valoarea și necesitatea. În canoanele sale găsim exprimări clare care deosebesc cele două tipuri de mărturisire, arătându-se superioritatea celei individuale. Urmând unei tradiții ce coboară până în secolul III, Sfântul Vasile cel Mare prescrie o pocăință publică de mulți ani, împărțită în mai multe stațiuni, pentru păcatele grele. Această penitență publică era însoțită și de o mărturisire publică. Dar dezvăluirea aceasta în public era precedată de mărturisirea secretă, făcută la duhovnic.
Canonul 63 deosebește clar cele două mărturisiri, pe cea de la început și pe cea care era una cu penitența ce urma acesteia: ,,Cel ce-și mărturisește () nelegiuirea cu animalele, va fi ținut tot atîta timp în mărturisire”–15 ani, ca și preacurvarii. Aceeași deosebire o face, între cele două mărturisiri, canonul 65: ,,Cel ce-și mărturisește vrăjitoria și fermecătoria, se va mărturisi aceeași durată ca și ucigașul, fiind tratat ca cel ce și-a vădit el însuși păcatul.
De obicei mărturisirea de bună voie înjumătățește timpul pocăinței. Dar prin mărturisire se înțelege o descoperire benevolă a păcatului, din proprie inițiativă. Căci simpla recunoaștere a lui, după ce a fost vădit de altul, se canonisește îndoit. Astfel canonul 61 spune: ,,Cel ce a furat, dacă se acuză pe sine, căindu-se din proprie inițiativă, va fi oprit un an numai de la împărtășanie cu cele sfinte (deci fără așezarea lui în stațiuni inferioare celeia a împreună-stătătorilor). Dacă e dovedit, doi ani. Iar acest timp i se va împărți în treapta căderii și a împreună-stării. Și apoi să se învrednicească de împărtășanie”. Duhovnicul nu iartă decât ceea ce cunoaște prin mărturisire, rămînînd lui Dumnezeu judecata pentru ceea ce rămîne ascuns.
În stabilirea pedepselor și epitimiilor, Sfântul Vasile cel Mare se observă vă urmărește în primul rând efectul profilactic, preventiv al legii, ca cei care ar fi ispitiți să săvârșească anumite delicte sau abateri, să știe la ce pedepse se pot aștepta, dacă le-ar și săvârși. Căci, după săvârșirea delictelor, la stabilirea pedepselor se iau în considerare, tot după concepția Sfântului Vasile cel Mare, alte elemente, care pot duce la reducerea pedepsei, până la desființarea ei completă, dacă la cel vinovat s-ar constata o căință sinceră și o străduință de reparare a pagubelor pe care le-ar fi pricinuit prin delictul săvîrșit.
Această concepție a Sfântului Vasile despre pedepse se desprinde clar și din canonul 1, prin care a răspuns episcopului Amfilohie din Iconiu la întrebarea dacă cei botezați la unele asociații eterodoxe ar trebui botezați din nou în cazul când s-ar converti la credința ortodoxă. Rezumatul acesti canon este că Sfântul Vasile este de părerea celor care tratau cu asprime, prin rebotezare, pe shismaticii și ereticii care se întorceau din rătăcire și doreau să reintre în Biserica Ortodoxă. în același timp, el nu condamnă însă pe cei care reprimesc, fără rebotezare, pe ereticii sau pe cei din grupările shismatice la care botezul nu se săvârșește în numele Sfintei Treimi și nici în învățătura despre persoanele Sfintei Treimi nu s-au depărtat de învățătura Bisericii Ortodoxe.
Contribuția Sfântului Vasile cel Mare în răspunsul dat lui Amfilohie, corespunzător acestui canon, este stabilirea unor criterii mai clare în baza cărora pot fi grupați cei ce se abat de la doctrina și disciplina Bisericii, în funcție de categoria din care fac parte aplicându-se și procedura de reprimire.
El prevede trei categorii: a ereticilor, a schismaticilor și a celor care se roagă în adunări separate de Biserică.
a. Prima categorie — a ereticilor — o formează cei care se înstrăinează du totul de la Biserică, prin învățătură potrivnică credinței ortodoxe;
b. a doua categorie — a shismaticilor — o formează cei care se separă de Biserică pentru chestiuni bisericești de mai mică importanță, chestiuni care nu privesc credința și dogmele;
c. a treia categorie o formează cei care, în adunările pentru rugăciune, nu mai pomenesc pe ierarhul superior, formând astfel adunări ilegale;
Spre a ști cum să se procedeze la primirea în Biserică a celor care se convertesc de la astfel de grupări, Sfântul Vasile spune că trebuie să se țină seama de ceea ce au hotărât Sfinții Părinți din timpurile mai vechi, cu privire la asemenea eterodocși sau shismatici, procedându-se în conformitate cu aceste hotărâri. Acest lucru îl spune Sfâtul Vasile bazându-se pe canonul 47 apostolic care prevede: ,,Episcopul sau presbiterul de va boteza din nou pe cel ce are botez adevărat, ori nu va boteza pe cel spurcat de către necinstitorii de Dumnezeu, să se caterisească ca unul ce-și bate joc de Crucea și de moartea Domnului și nu deosebește pe ierei de iereii mincinoși” .
Sinodul trulan, ținut la Constantinopol (692), este însemnat pentru noi prin canonul 102, care spune :
„Se cuvine ca cei ce au primit de la Dumnezeu putere de a lega și dezlega, să cerceteze felul greșelei și năzuința de întoarcere a celui păcătos și să aducă astfel leac potrivit boalei. Ca nu cumva folosindu-le pe amîndouă fără măsură, să primejduiască mântuirea celui bolnav. Căci nu-i ușoară boala păcatului, ci felurită și multă, odrăslind multe ramuri vătămătoare din care izvorăște mult rău și curge înainte pînă cînd stă chiar împotriva puterii doctorului.
De aceea, cel ce se înfățișează ca știutor de leacuri duhovnicești, trebuie să cerceteze mai întîi înclinarea păcătosului și anume dacă tinde spre sănătate, sau dacă dimpotrivă, prin felul său de purtare, chiamă asupra-și boala; cum se îngrijește el în timpul pocăinței de întoarcere, și de nu, ispitind cumva se împotrivește doctorului, iar din pricina leacurilor aduse și care se pun deasupra, rana sufletului crește, măsurând astfel cum se cuvine îngăduința.
Căci tot cuvîntul lui Dumnezeu și al acelui ce i s-a dat cîrmuirea pastorală, este să întoarcă și să tămăduiască oaia cea rătăcită și mușcată de șarpe. Și nici să o împingă către prăpastia deznădejdii, dar nici să slăbească frânele, împingînd spre nesocotirea și disprețul vieții, ci în tot chipul, ori prin doctorii aspre și întăritoare, ori prin altele mai ușoare și mai blânde, să se împotrivească patimii și să lupte pentru închiderea ranei; căutînd ca pocăința să dea roade și să îndrumeze înțelepțește pe omul chemat către luminarea cea de sus. Se cuvine deci ca noi să le știm pe amândouă și cele hotărâte și cele obișnuite, urmînd potrivit obiceiului față de cei ce nu primesc cele hotărâte, după cum ne învață Sfîntul Vasile".
Părinții Sinodului al Vll-lea ecumenic ne vorbesc despre aplicarea și importanța epitimiilor, spunând că: „păcat de moarte este când oarecare păcătuind, rămâne incorigibil. Dar mai rău decât aceasta este dacă oarecare se ridică cu încăpățânare împotriva dreptei credințe și adevărului, preferând… pe Marnona decât supunerea față de Dumnezeu și neținând seama de canoniceștile lui așezăminte. în aceștia nu este Domnul Dumnezeu, de nu cumva smerîndu-se se vor deștepta din greșeala lor; ci trebuie ca ei mai mult să se apropie de Dumnezeu și cu inimă înfrântă să ceară lăsarea și iertarea acestui păcat,… și de vor stărui, prin epitimii să se îndrepte…”
Sfinții Părinți de la care ne-au rămas canoane penitențiale sunt Sfântul Petru, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigore de Nisa. Conținutul acestor canoane este identic cu învățătura acestor Sfinți Părinți arătată în capitolul anterior.
IV. Evoluția rânduielii Sfintei Spovedanii
din trecut și până în prezent
În cele patru Sfinte Evanghelii din Noul Testament, pe lângă învățătura Mântuitorului (Legea cea Nouă), care a venit să o plinească pe cea Veche, ni se fac cunoscute nenumărate minuni săvârșite de către Iisus. Unele dintre acestea vizează aspecte cotiniene (cum este cazul înmulțirii vinului la nunta din Cana Galileii), altele pentru a dovedii dumnezeirea Sa (învierile din morți), iar altele pentru a vindeca bolile sufletești și trupești ale oamenilor. Din această ultimă categorie fac parte: vindecarea leproșilor, a demonizaților, a orbilor, schopilor, etc. Se observă că la majoritatea vindecărilor, Mântuitorul folosește cuvintele ,,iertate îți sunt păcatele tale” (Cf: Matei IX, 2; Marcu II, 5; Luca V, 20; VII, 48). Din această exprimare reiese faptul că Mântuitorul pune majoritatea bolilor trupești pe seama slăbănogirii sufletești, care dacă este însănătoșită printr-o manifestare pioasă (Luca VII, 37-38), mărturisire de credință (Marcu IX, 24) sau dorință arzătoare (Matei IX, 20), poate, cu ajutorul lui Dumnezeu să aducă și vindecarea trupească. De asemenea vindecările săvârșite de Mântuitorul vin ca răsplată a credinței celui bolnav.
Din toate acestea expuse mai sus, remarcăm că Mântuitorul a administrat bolnavilor o protoTaină a Mărturisirii, care conține elementele constitutive principale pe care le regăsim și în Taina Sfintei Mărturisiri până astăzi. Acestea sunt:
– cercetarea conștiinței penitentului;
– recunoașterea păcatelor săvârșite;
– căința;
– mărturisirea păcatelor;
– hotărârea de a nu le mai săvârși;
În mod văzut, așa cum s-a prezentat detaliat în capitolele anterioare, Taina Mărturisirii a fost instituită de Mântuitorul și încredințată Sfinților Apostoli prin cuvintele: ,,Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”(Ioan XX, 23).
După Înălțarea Mântuitorului la cer, Sfinții Apostoli au administrat această Sfântă Taină tuturor noilor botezați. Cartea Faptele Apostolilor ne confirmă acest lucru încă din capitolul 3 unde, Sfântul Apostol Petru, adresându-se ascultătorilor din pridvorul lui Solomon, le spune: ,,Pocăiți-vă și vă întoarceți, ca să se șteargă păcatele voastre” (Faptele Apostolilor III, 19).Tot în această Carte, se identifică expresia viitoare a Sfântului Pavel: ,,plata păcatului este moartea” (Romani VI, 23), în nelegiuirea lui Anania și a Safirei, care mințind primesc drept răsplată pentru nerecunoașterea vinei moartea (Faptele Apostolilor V, 1-10).
Continuând pa această linie exegetică, remarcăm că și Sfântul Iacov, mărturisește despre administrarea Tainei Spovedaniei, prin îndemnul făcut în capitolul V, versetul 16: ,, Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”.
Se observă că în acestă perioadă de formare a creștinismului, Taina Sfintei Mărturisiri, deși ca etape psihologice se regăsește în cea din zilele noastre totuși este săracă în conținut și modalitate de adminitrare. Se rezumă la recunoașterea păcatelor în fața Sfinților Apostoli și a episcopilor hirtoniți de aceștia, urmată de rugăciunea colectivă pentru penitent, așa cum am văzut la Sfântul Iacov.
Încetând perioada Apostolică, Mărturisirea începe să capete contur prin adăugarea de canoane privind aministrarea ei, prin diferite mărturisiri de credință menite să identifice și să clarifice în minte penitentului ideea de crștinism. Apar tot în această perioadă epitimiile care opresc pe anumiți penitenți de la Sfânta Taină a Împărtășaniei.
Toate acestea culminează o dată cu secolul al IV-lea și mai ales cu Părinții Sfinți ai acestei perioade. Acestia s-au ocupat îndeaproape de Taina Sfinei Spovedanii și au alcătuit norme și rânduieli păstrate cu sfințenie de Biserică până în zilele noastre drept dreptare de mărturisire. În acest sens sunt de menționa canoanele Sfântului Vasile cel Mare, Ioan Postitorul, Sfântului Gigorie de Nissa, Sfântul Petru, etc.
Începând de acum, se definitivează rânduiala Tainei Sfintei Spovedanii, formulându-se rugăciunile dinainte de spovedanie și cele după aceasta.
Rânduiala Tainei Spovedaniei, deși formulată în linii mari cunoaște anumite schimbări pe parcursul vremii, acest lucru fiindu-ne cunoscut mai ales pe baza Molitfelnicelor românești ce ni s-au păstrat și a manuscriselor ce cuprind această Sfântă Taină. Se remarcă în secolul XVI o rânduială mai complexă, care pe lângă rugăciunile de început și psalmul L, mai cuprinde și Psalmii IV, VI și XII, urmați de trei molitve (ultima dintre ele fiind în prezent prima), o molitvă de dezlegare de păcate, o pricopă Apostolică și una Evanghelică.
Începând cu Molitfelnicul tradus și tipărit la Râmnic în anul 1706 de către Antim Ivireanul și până la tipărirea Molitfelnicului de la București din 1764, întâlnim o rânduială a Spovedaniei diferită. În linii mari, ea este cea folosită în zilele noastre și mai este denumită în această perioadă ca ,,rânduiala spovedaniei pe scurt”. Se diferențiază de cea menționată ami sus prin lipsa psalmilor IV, VI și XII, a molitvelor de după aceștia a Apostolului și a Evangheliei. În plus, însă, apar troparele de umilință și ectenia întreită.
Această rânduială se păstrează neschimbată până în prezent, cu mențiunea că ordinea rugăciunilor nu este aceeași ca în prezent.
În contemporaneitate, rânduiala Sfintei Spovedanii este următoarea:
După binecuvântarea mică dată de preotul îmbrăcat în epitrahil și sfită, se rostesc rugăciunile începătoare, urmate de psalmul L și troparele de umilință. Urmează cele două rugăciuni pentru iertare, îndemnul duhovnicului către penitent de a mărturisii toate păcatele: ,,Iată Fiule …”. După mărturisire, duhovnicul rostește rugăciunea ,,Stăpâne Doamne Dumnezeule …”, ectenia întreită, rugăciunea de dezlegare și Cuvine-se cu adevărat.
Concluzii
Din prezentarea făcută mai sus Sfintei Taine a Spovedaniei putem extrage câteva lucruri esențiale, care primează în orice tratat despre Mărturisire. Se observă astfel că Sfânta Taină a Mărturisirii prezintă aspecte multilaterale, constituind obiectul a numeroase și variate studii. Ea poate fi cercetată din mai multe puncte de vedere: domatic și al trăirii duhovnicești, pastoral și liturgic, psihologic și pedagogic, canonic și disciplinar, istoric, etc.
Toate aceste puncte de vedere din care este privită Taina Spovedaniei au și elemente comune. Acestea se pot referi la instituirea ei, materia și efectele pe care le are asupra penitenților, practicarea Spovedaniei încă din primii ani ai creștinismului, etc.
În acest sens, în expunerea din paginile anterioare am văzut că:
– această Taină a instituit-o Mântuitorul pentru faptul că El Însuși a acordat adeseori unor oameni iertare de păcate, iar puterea de a ierta păcatele a dat-o mai târziu și ucenicilor Săi și urmașilor acestora, prin cuvintele: ,,Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”(Ioan XX, 23);
– adevăratul Săvârșitor al Sfintei Taine a Pocăinței este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, iar preotul în mod văzut se identifică, așa cum ni se precizeată în Molitfelnic: ,,iar eu nevrednicul preot și duhovnic sunt numai un martor ca să mărturesesc înintea lui Dumnezeu toate câte îmi vei spune mie”;
– primitorul este orice creștin care dorește să capete vindecarea sufletească. Mărturisirea acestuia trebuie să provină din interior și nu din obligație, să fie sinceră, plină de căință și comletată de hotărârea de a nu mai păcătui.
Alături de acestea, un rol foarte important și care fac prin conținutul lor și obiectul principal al acestei lucrări de licență, îl constituie epitimiile și efectele pe care Spovedania le are asupra celui ce se mărturisește. S-a văzut referitor la epitimii, în studiul făcut la locul respectiv, că ele nu sunt pedepse satisfăcătoare, cu scopul de a satisface dreptatea lui Dumnezeu și de a potoli mânia lui, așa cum regăsim în Biserica Romano-Catolică, ci sunt mijloace care ajută penitentul la îndreptarea lui morală, cu scop de vindecare a penitentului. Ele se dau tuturor penitenților, arătându-se prin aceasta caracterul lor pur subiectiv, instructiv, educativ.
Aplicarea lor de către preotul duhovnic se constituie, putem spune fără a greși ca o nouă taină, pentru că deși sunt canoane precise privind anumite păcate săvârșite, alcătuire și experiate de către Sfinții Bisericii, preotul duhovnic trebuie să le aplice cu înțelepciune având în vedere:
– puterile penitentului;
– posibilitățile de viață și relațiile personale ale penitentului;
-însușirile naturale ale temperamentului și ale stării sufletești a primitorului;
– nivelul moral al acestuia;
– felul, natura și gravitatea păcatului, precum și dispoziția de îndreptare a penitentului;
– poziția socială și familială, precum și vârsta celui ce a păcătuit;
– gradul de publicitate al păcatului săvârșit;
– gravitatea și însușirile păcatului;
-motivul, momentul și împrejurările generale ale păcătuirii;
– condițiile dinainte și după păcat; etc.
Taina Pocăinței ne dezbracă de haina întinată a păcatelor și ne îmbracă în haina cea nouă a virtuților creștine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc; din starea de păcat și de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârșire, ne sporește evlavia, rodește curăția sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vieții spre câștigarea fericirii vremelnice și veșnice.
Sfinții Părinți au practicat, recomandat și întrebuințat Taina Spovedaniei. Acest lucru îl recunoaștem din scrierile ce ni s-au păstrat, unde Părinții Bisericii au formulat anumite definiții ale Mărturisirii, au stabilit remea pentru săvârșirea ei că și toate coordonatele menite să îl susțină pe duhovnic în această dificiă misiune. Ca o încununare a tuturor scrierilor Părinților și ca un extras al tratatelor despre Spovedanie, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:,, Păcatul și pocăința sunt două lucruri diferite. Păcatul este rană, pocăința, leac. După cum în trup sunt și răni, dar există și doctorii, tot așa și în suflet sunt și păcate, și pocăință. Păcatul aduce rușine, pocăința, îndrăznire … Există deci rană și doctorie, păcat și pocăință. Păcatul este rana, pocăința – doctoria, în rană este puroi, în doctorie, curățire de puroi; în păcat, puroi, în păcat, ocară, în păcat, batjocură; în pocăință, îndrăznire, în pocăință, libertate, în pocăință, curățire de păcate.”
Canoanele formulate începând cu Părinții Apostolici și continuând cu sinoadele Ecumenice și cele locale, la care se adaugă cele formulate de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nissa, Sfântul Petru, Ioan Postitorul, etc, conțin tocmai esența Spovedaniei, și pe lângă indiciile privitoare la rânduiala săvârșirii acestei Taine, conțin și sfaturi și explicații adresate duhovnicilor.
Se observă că în pastorația sa, preotul duhovnic trebuie să cunoască toate aceste prescipții ale Sfinților Părinți, fiindcă unele dintre ele sunt mai rigoriste – cum este cazl canoanelor Sfântului Vasile cel Mare – altele mai ,,dulci” – canoanele Sfântului Ioan Postitorul. Fixarea epitimiei de pocăință, oricât de mică și de ușoară ar fi, constituie pentru vechii duhovnici un element indispensabil chiar când este vorba de spovedania credincioșilor înaintați în virtute și curăție morală, și cu atât mai mult când este vorba de penitenți cu păcate mai mari. În astfel de cazui, duhovnicii trebuie să țină calea de mijloc, adică să nu impună un canon prea aspru sau să îl lase pe penitent fără nici-un canon.
Ultimul capitol al lucrării al lucrării arată evoluția Tainei Spovedaniei, de la mărturisirea simplă din timpul Mântuitorului ,,cred” (Marcu IX, 24), trecând prin cea publică din timpul Sfinților Apostoli (Iacov V, 16) și a Părinților Apostolici, competată de hotărârile Sinoadelor ecumenice și locale și Părinții secolelor III- IV și ajunsă la cea din zilele noastre care se constituie drept chintesența tuturor celorlalte.
Se observă deci că Taina Spovedaniei, privită din orice punct de vedere și tratată la orice disciplină teologică are și descoperă cu fiecare studiu realizat noi amănunte, care însumate pot conduce pe credincioși la mântuire, după cum Sfântul Ioan Gură de Aur bine sintetizeată: ,, Pocăința deschide cerul, pocăința ne bagă în rai, pocăința biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem”.
Curriculum vitae
Subsemnatul Vintilă Claudiu Sorinel m-am născut în data de 14 Aprilie 1984, în Municipiul Craiova, din părinții Costel și Veronica.
Între anii 1991-1999 am urmat cursurile Școlii Generale cu clasele 1-8 din Localitatea Carpen, Județul Dolj, după care între anii 2000-2005, am urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox ,,Sfântul Grigorie Teologul” din Craiova.
În anul 2005 am promovat examenul de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Sf. Trei Ierarhi” din Craiova, la secția Teologie Pastorală.
În vederea obținerii titlului de licențiat în Teologie, am întocmit pentru susținere, lucrarea cu titlul: ,,Sfânta Taină a Mărturisirii – norme canonice și rânduieli bisericești” la disciplina Drept Canonic, având drept coordonator pe Lect. Dr. Iulian Mihai Constantinescu.
Declarație
Subsemnatul Vintilă Claudiu Sorinel , declar pe propria răspundere că lucrarea cu titlul: ,,Sfânta Taină Mărturisirii – norme canonice și rânduieli bisericești”, pe care o prezint ca lucrare de licență, îmi aparține în întregime și la întocmirea acesteia nu am întrebuințat alte lucrări decât cele menționate în lista bibliografică și în notele de subsol. Pentru cele arătate mai sus, subscriu.
Bibliografie
I. Izvoare
1. Sfânta Scriptură:
a. ediția din anul 1688 traducere din limba greacă în timpul domnitorului Ioan Șerban Cantacuzino;
b. ediția din 1982, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române;
c. Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1972;
2. Sfinți Părinți :
a. Clement Romanul, Epistola (I) către Corinten, în PSB 1, Traducere indici și note de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
b. Epistola lui Pseudo Barnaba, în PSB 1, Traducere indici și note de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
c. Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Filadelfieni, cap. VIII, în PSB 1, Traducere indici și note de Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;
d. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, Cartea VI, cap. II, 504, traducere după textul grecesc de Pr. Icon. Prot. Aristide N. Geamănu, Editura Foaie pentru suflet, Craiova, 1941;
e. Idem, Omiliile despre pocăință, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Bilic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romîne, București, 1998;
f. Sfântul Ioan Scărarul, Scara , Traducere, Introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980;
g. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, Traducere, Introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia vol. X, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;
h. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia volumul III, Ediție electronică, Apologeticum, 2005;
i. Tertulian, Despre pocăință, în PSB 3, Traducere de Prof. Nicolae Chițulescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;
3. Cărți de cult:
a. Micu-Klein, Inochentie, Arhieraticon, Editura Napoca Star, Cluj- Napoca, 2000;
b. ***Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biseriii Ortodoxe Române, București, 2002;
c.***Tipic Bisericesc, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;
4. Cărți de Canoane, Pravile:
a. Târlă, Arhimandrit Zosma și Popescu, Iconom Stavrofor Haralambie, Pidalion Editura Institutului de Arte Grafice ,,Speranța”, București 1933;
b. Sachelarie, Ieromonah Nicodim, Pravila bisercească, edția a III-a, Editată de Parohia Valea Plopului, Jud Vâlcea, 1999, cap. CCXXIV, 1999;
5. Dicționare:
a. Breban, Vasile, Dicționar General al Limbii Române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987;
b. Bulgăr, Gh., Dicționar de Sinonime, Editura Palmyra, București, 1999;
II. Cărți și Studii:
Andruțos, Hr., Simbolica, traducere din limba greacă de Prof Univ. Justin Moisescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955;
Belea, Prot. Nicodim, Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane, în rev. S.T., anul III, nr. 9-10, 1951;
Braniște, Pr. Prof. Ene, Din înțelepciunea și experiența duhovnicilor de odinioară, în rev. B.O.R., anul LXXVIII, nr. 1-2, 1960;
Bucevski, Diac. Prof. Orest, Despre duhovnicie, în rev. M.O., anul IX, nr. 5-6, 1957;
Idem, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, în rev. S.T., anul XI, nr 3-4, 1959;
***Carte de Învățătură Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978;
Cîndea, Pr. Prof. Spiridon, Mărturisirea Păcatelor, în rev. M.O., anul VI, nr. 9-10, 1954;
Idem, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastorație individuală, în rev. M.O., Anul VIII, , nr. 6-7, Iunie-Iulie, 1956;
Chițu, Magistrand Viorel I., Rânduiala Mărturisirii în Molitfelnicele românești și slavo ruse, în rev. O., anul XII, nr. 3, iulie-septembrie, 1960;
Constantinescu, Prep. Univ. Iulian Mihai, Temeiuri canonico-juridice privind administrarea Sfintei Taine a Pocăinței, în rev. M.O., Anul LIV, nr. 5-8, 2002;
Cosma, Pr. A. C. , Taina Sfintei Mărturisiri, în rev. M.O., anul XIV, nr. 3-4, 1962;
Crăciunaș, Pr. Irineu, Învățătura Ortodoxă despre Păcăință, în rev. Ortodoxia, anul XII, nr. 3, București, 1960;
***Cum să ne spovedim și să ne împărtășim (după învățătura Sfinților Părinți), Editura Credința Strămoșească, Iași 2007;
Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept Canonic Ortodox, Legistație și administrație bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;
***Carte de Duhovnicie, 19 Decembrie 2006
Ivan, Prof. Iorgu D., Opera canonică a Sfântului Vasile cel Mare și importața ei pentru unitatea Bisericii, în Biblioteca Teologică, volumul III, Sfântul Vasile cel Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980;
Mantzaridis, Prof. Dr. Georgios I., Morala creștină, II, Traducere de Diacon Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2006;
Popescu, Pr. Gh., Sfânta Taină a Spovedaniei, în rev. M.O., anul XXX, nr. 1-3, 1978;
Radu, Pr. Prof. Dumitru, Taina Mărturisirii, în Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986;
Radu, Prot. Dr. Simion, Despre sensul ortodox a canonului în Taina Sfintei Pocăințe, în rev. M.A., anul VIII, nr. 4-6, 1963;
Semen, Pr. Prof. Petre, Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Sfintele Taine și Ierurgii, în Îndrumător bisericesc misionar și patriotic, II, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1985;
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească, în rev. M.O., anul VII, nr. 4-5, 1956;
Idem, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în rev. B.O.R., Anul LXXIII, nr. 3-4, București, 1955;
Idem, Taina Pocăinței ca fapt duhovnicesc, în rev. O., anul XXIV, nr. 1, București, 1972;
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978;
Tița, Drd. Michael, Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocăinței, în rev. O., anul XXXVIII, nr. 3, București, 1986;
Todoran, Pr.Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid- Prof. Dr. Ioan, Dogmatica Orotodoxă, manual pentru seminariile teologice, Editura Renașterea, Cluj, 2000;
Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania și Duhovnicia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române Alba Iulia, 1995;
Idem, Spovedania, Prilej de pastorație individuală, în rev. S.T., nr. 9-10, 1949;
Yannaras, Christos, Libertatea Moralei, Traducere de Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, București, 2004;
III. Site-uri
www.crestinortodox.ro;
www.parohia-ortodoxa.go.ro;
www.plasticsusa.com;
www.resurse-ortodoxe.ro;
www.sfaturiortodoxe.ro;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sfanta Taina a Marturisirii – Norme Canonice Si Randuieli Bisericesti (ID: 167370)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.