Pacatele Limbii

Cuprins

Introducere………………………………………………………………3

CAPITOLUL I

PACATELE LIMBII…………………………………………………….5

CAPITOLUL II

ÎNJURATURA…………………………………………………………..11

CAPITOLUL III

MINCIUNA………………………………………………………………22

Consecințele minciunii………………………………………..32

Suferința……………………………………………..32

Izabela pedepsită……………………………………35

Moartea mincinosului………………………………37

CAPITOLUL IV

HULA……………………………………………………………………..39

Hula și blasfemia…………………………………..……39

Ce este blasfemia, sau păcatul împotriva Spiritului Sfânt?………………………………………………………………..41

CAPITOLUL V

JURAMANTUL…………………………………………………………43

Oamenii jură pe Dumnezeu………………………………….47

Jurământul fals este păcat……………………………………49

CAPITOLUL VI

BLESTEMUL…………………………………………………………….

Concluzii…………………………………………………………………51

Cuvântul Scripturii despre limbă……………………………………..

Bibliografie………………………………………………………………53

Abrevieri…………………………………………………………………54

Cuprins…………………………………………………………………..56

=== Păcatele limbii ===

Introducere

“Cuvântul vostru să fie întotdeauna plăcut”

Vorbirea este una din însușirile de seamă ale omului, însușire care îl deosebește de celelalte viețuitoare, situându-l mult deasupra lor. Vorbirea este mijlocul prin care gândirea și simturile omului se manifesta în exteriorul lui.

Vorbirea are rolul de a-i ajuta pe oameni să comunice între ei, să-și împărtășească gândurile , bucuriile și durerile lor, pentru a se învăța unii pe alții, pentru a se ajuta, pentru a avea o conviețuire mult mai bună și mult mai sănătoasă.

Un mare filosof al Greciei spunea: “Vorbește , ca să te cunosc”. Acest lucru , ni-l confirmă și Mântuitorul când afirmă că ‘‘din prisosința inimii grăiește gura’’.

În minunata Sa Predică de pe Munte, adresându-se mai ales celor ce obișnuiau să se jure și pe cer și pe pămant, numai pentru a deveni credibili în fața semenilor lor, Isus ne-a lăsat următoarea învățătură : „ Cuvântul vostru să fie : da, da, nu, nu” . Gândindu-se la cuvintele lui Isus , Sf. Iacob scrie în epistola sa : „Iar înainte de toate, frații mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să fie vouă, ce este așa, așa, și ce este nu, nu, ca să nu cădeți în osândă ”

Observăm că Mântuitorul este împotriva vorbelor deșarte, a mâncărimii sub limbă, a minciunii de orice fel , și că limba ne-a fost dată ca să vorbim adevărul , să fim sinceri, deschiși și cinstiți la vorbă :  „De știi, răspunde aproapelui tău, iar de nu pune-ti mâna ta peste gură”.

Prin limbă, care „mic mădular este” omul poate aduce atât mărire cât și cuvinte de hulă Creatorului .

Fiecare om, fiecare plantă, fiecare lucru are un fel de a fi. Și după felul de a fi, se poate aprecia dacă este bun sau rău, plăcut sau respingător, urât sau plăcut.

Felul omului de a fi și de a se manifesta depinde de mai mulți factori : nașterea lui, mediul în care trăiește și activează, educația și cultura lui, la care se adaugă și anumite porniri lăuntrice.

Felul de a fi nu e ceva statornic, ci se poate schimba, se poate modifica după cum sunt împrejurările , dupdiul în care trăiește mai multă vreme și după educația care se face.

In viața credinciosului și felul de a vorbi e de mare importanță.

Tocmai de aceea Sf.Apostol Pavel adresându-se celor din Colose îi îndeamnă : „VORBIREA voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia”.

Sigur că Pavel se gândește la mărturia creștinului prin vorbirea înaintea lumii.

Vorbirea sau conversația noastră ar trebui să fie „cu har” și de asemenea „dreasă cu sare”.

Nu trebuie să sacrificăm adevărul ca să plăcem cuiva, dar ar trebui de asemenea să spunem adevărul cu dragoste și în mod plăcut.

În intenția Creatorului, limba este instrumentul comunicării, prin care personalitatea se poate exprima pe sine, poate interacționa în familie și în societate, poate face schimb de idei.

Comunicarea face posibilă viața în societate.

Tot limba poate face posibilă gândirea abstractă și exprimarea simțămintelor celor mai nuanțate; ea mijlocește cunoașterea, ajută la depozitarea experienței, la scrierea istoriei, la pregătirea pentru viață. Adevărul, Binele și Frumosul au nevoie dea ea, ca să-și îmbrace conceptele, normele și canoanele.

Ea face posibile reușite în domeniul artelor, care implică cuvântul.

Limba este criteriul care ne diferențiază de lumea „necuvântătoarelor”.

Limba ne-a fost dăruită , nu am inventat-o noi, dar este primul lucru pe care a trebuit să-l învățăm în viață, pe când încercam să facem primii pași.

Dacă picioarele ne ajută să ne mișcăm în lumea fizică , limba ne asigură mobilitatea în cea spirituală.

La creație , Dumnezeu a pus la îndemâna omului primii termeni tehnici din vocabularul lui, care-l ajută să se raporteze la lumea din jur, să se orienteze în timp și spațiu, să se încadreze armonios în mediul planetar, de ale cărui legi și principii trebuia să se țină seama.

În limba română avem un singur cuvânt , același, același pentru limbă ca organ anatomic și pentru limbaj. Termenul de limbaj este relativ recent, derivat din aceeași rădăcină „creat din nevoia limbii noastre de îmbogățire și exactitate”.

Când pronunțăm cuvântul limbă ne referim ori la mădular, ori la limbaj, sensul corect ni-l indică textul.

Ceva asemănător se reliefează în epistola lui Iacob, la capitolul 3.

Autorul , cu mijloacele literare ale unui fabulist, ni se pare că se referă la limbă ca mădular, dar de fapt el are în vedere conținutul comunicării, nu forma ei și nici organul anatomic.

Apostolul avertizează într-un mod riguros. Atenție, nu vă lăsați amăgiți de ea, e mai greu de îmblânzit decât orice animal sălbatic, nici un frâu n-o poate struni; ea conduce cursul întregii vieți, precum o cârmă mică conduce corăbiile mari.

Poate părea un mic foc, dar aprinde o pădure întreagă , este o personificare a răului , otravă care aduce moarte, este apă amară și blestem.

Remarcăm azi , că lumea este poluată prin limbaj. Iată că ceea ce ar trebui să înlesnească comunicarea, a devenit vehicolul păcatului. Limba este reacția în lanț scăpată de sub control, care leagă între ele toate relele pământului.

Chiar acesta este motivul care m-a determinat să abordez acest subiect și să mă străduiesc să arat , că Biblia are un remediu pentru situația existentă în privința păcatelor limbii.

CAPITOLUL I

Păcatele limbii

O bună parte a păcatelor săvârșite de om sunt cele săvârșite cu ajutorul limbii.

În Exod 20,16 întâlnim scris : „ Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”, iar în Matei 5,33 stă scris : „S-a zis celor de demult : „Să nu juri strâmb , ci să-ți împlinești juruințele față de Domnul”.

Porunca a opta interzice falsitatea adevărului în relațiile cu alții. Încălcările adevărului exprimă , prin cuvinte sau fapte, un refuz de a se angaja în rectitudinea morală : ele sânt infidelități fundamentale față de Dumnezeu și în acest sens atacă temelia Legământului.

O altă poruncă pe care o încalcă limba omului este porunca a doua : „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert”.

În Noul Testament Isus le spune celor ce îl ascultau : „s-a spus celor de demult: Să nu juri strâmb (…) Iar Eu vă zic să nu jurați deloc”.

Analizând păcatele limbii, vedem că unul din cele mai răspândite păcate împotriva poruncii a VIII-a este vorbirea de rău sau bârfa, sau clevetirea care constă în a dezvălui defectele și greșelile cuiva altor persoane care nu le cunosc, fără un motiv serios din punct de vedere obiectiv. La nimic nu ține omul mai mult decât la prestigiul, la bunul nume, la onoarea sa, la reputație. "Mai mult valorează bunul nume decât mulțimea de bogății" – găsim scris în Cartea Proverbelor (22,1).

De aceea Sfântul Francisc de Sales consideră că cine îi fură aproapelui reputația prin bârfă e mai vinovat decât hoțul care îi fură banii din buzunar.

"Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face" – e un precept pe care îl găsim în codul moral al tuturor popoarelor. Nu-ți place ca alții să te bârfească, să te vorbească de rău, să atenteze la onoarea ta, nu bârfi nici tu pe alții.

Mai gravă decât vorbirea de rău e calomnia, atunci când se inventează pe seama cuiva lucruri neadevărate, false și se afirmă , se răspândesc.

Explicând cuvintele Scripturii: "Limba lor e sabie ascuțită, venin de vipere e sub buzele lor, limba lor e mai rea decât iadul", Sfântul Leonard zice: Într-adevăr e mai rea decât iadul, fiindcă iadul îi arde numai pe cei vinovați, în timp ce o limbă rea îi arde mai mult pe cei nevinovați decât pe cei vinovați.

Iadul este efectul dreptății lui Dumnezeu, o limbă rea este efectul nedreptății și perversității omului.

Iadul face deosebire între viciu și viciu, între crimă și crimă și îi pedepsește pe vinovați proporțional cu delictele lor, în schimb, o limbă rea transformă virtutea în viciu, prezintă evlavia drept ipocrizie, castitatea drept slăbiciune, blândețea drept lașitate ș.a.m.d.

Desigur, sunt și alte păcate împotriva poruncii a VIII-a, cum ar fi lăudăroșenia, când cineva umflă faptele ca să se dea mare în fața altora cu isprăvile sale sau ironia, când altul este caricaturizat cu răutate.

Dar în mod cu totul deosebit trebuie subliniat un păcat propriu sufletelor meschine: lingușirea sau adularea.

Meschin e cel care caută lingușitori, care să-l flateze; meschin e și lingușitorul care flatează spre a se pune bine, spre a intra sub pielea altuia, spre a obține avantaje pe care nu le merită, spre a fi bine văzut, spre a face carieră.

Zice Sfântul Augustin: "Persoanele valoroase suferă când sunt lăudate, persoanele lipsite de valoare caută lauda și se înconjoară de lingușitori".

Se povestește că Alexandru cel Mare traversa odată cu barca un fluviu împreună cu filosoful Aristotel. Acesta îi citea din biografia pe care i-o scrisese, o carte plină de elogii și lingușiri. Împăratul îi smulge cartea din mâini și i-o aruncă în apă.

Ladislau, regele Poloniei, considera drept o palmă un cuvânt de lingușire. Când cineva îl flata, îl pălmuia. Întrebat: "De ce mă bați?" Răspundea: "Îi pălmuiesc pe cei care mă pălmuiesc".

Catehismul atrage atenția că cei care se pretează la lingușire, la adulare, devin complici la viciile și păcatele celor pe care îi adulează, încurajându-i și aprobându-i prin aceasta pe cei adulați în răutatea faptelor lor și în perversitatea purtării lor.

Azi mulți oameni iubesc pe cei lingușitori și se supără pe aceia care le spun adevărul .

Vine lingușitorul , se pune bine pe lângă tine, ca o pisică vicleană, îți înșiră faptele bune și de bravură, te laudă, te mărește.

Dacă ai avere , te fericește că ești bogat; dacă ai știință , spune că toți de tine vorbesc; dacă ai haină frumoasă, zice că toți la ea privesc.

Dacă ai greșeli și fapte rele, le ascunde , ba poate chiar îți spune că sunt fapte bune și vrednice de admirație.

După atâtea vorbe frumoase îți crește inima de bucurie și de trufie ; îți deschizi amândouă brațele și îl cuprinzi ca pe un prieten, fără ca să iei în considerare, că în vorbele lui e mai multă pleavă , decât grâu curat.

De altă dată se întâmplă, că cineva îți spune un lucru adevărat, îți amintește o faptă rea, pe care a-i făcut-o, iar tu, în loc să-ți recunoști fapta, sari ca o năpârcă și-ți verși toată otrava peste cel ce a cutezat să spună ce e adevărat. A face așa nu e un lucru înțelept și demn de laudă.

Nu te mânia niciodată pe cel ce-ți spune adevărul. Ori prietenul, ori dușmanul, ori mai marele tău, ori sluga ta îți spune adevărul, trebuie să-l primești și să-i fii recunoscător pentru aceasta.

Nu uita că „Mai mult îți strică sărutarea vicleanului , decât ocara dușmanului”.

Laudele deșarte și lingușirile te umflă , te fac încrezut și măreț, dar ocara, niciodată, ci din contră ea te face mai umil și mai serviabil.

Când lumea te cuprinde de laude și slavă, curând uiți de Dumnezeu, dar când vei fi asuprit, urât , batjocorit, clevetit , curând îți vei lua încrederea de la oameni și te vei întoarce către Dumnezeu.

Așa se întâmplă că cel ce te lingușește și te laudă, acela te ajută să te îndrepți mai ușor spre iad, deoarece te face mai rău , iar cel ce te ocărăște, te ceartă, te umilește, acela îți dă aripi spre Dumnezeu.

Cel mai mult trebuie să te ferești de prietenul rău decât de dușman, căci prietenul face rău sufletului, iar dușmanul poate să strice doar trupul și averea, care toate sunt deșertăciuni.

În viața viitoare nu îți mai folosește lauda oamenilor, dar pentru vorba de ocară care ai primit-o cu răbdare creștinească nu îți va lipsi răsplata.

Isus a zis : „Fericiți sunteți, când vă vor ocărî pe voi și vă vor prigoni și mințind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră pentru mine. Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri”.

Acest lucru nu înseamnă să nu ai prieteni.

Isus Cristos a avut prieteni. Dintre apostoli l-a iubit în special pe Sf. Ioan; l-a avut ca prieten pe Lazăr din Betania : „Prietenul nostru , Lazăr , a adormit, merg să-l deștept”

Toți oamenii lui Dumnezeu au avut prieteni buni. În Sf. Scriptură se spune că împreună cu cel înțelept te înțelepțești, iar cu cel prost te prostești. (Pilde 13, 29)

În fața lui Dumnezeu nu cel cu multă carte e înțelept, ci cel cu credință multă.

Cel mai bine e să-ți alegi prieteni, nu din înțelepții lumii acesteia, ci dintre înțelepții lui Dumnezeu.

Scriptura zice că mai bine este să fii ocărât de cel drept, decât înșelat de cel lingușitor.( Proverbe 7,7)

Isus a condamnat fățărnicia, în special cea a cărturarilor și a fariseilor, spunându-le ca în afară se arată că trăiesc în dreptate și în adevă, dar în interior sunt plini de nedreptate și de ură.

În grădina Ghetsimani, Iuda se apropie cu fățărnicie de Isus zicându-I : „ Bucură-Te Învățătorule ” , dar de fapt el îl vânduse , iar acum a venit să-L prindă.

Omul trebuie să încerce să fie bun, și să fie bine-plăcut, dar nu în fața oamenilor și așa-zișilor prieteni, care îl trădează , ci în fața lui Dumnezeu, care nu ne părăsește în nici un moment din viață, și care ne spune iubitor, în inima noastră, ceea ce suntem noi cu adevărat.

CAPITOLUL II

ÎNJURÃTURA

Primul păcat care este cel mai frecvent pe buzele tuturor este înjurătura.

A doua poruncă a decalogului ne spune : « Să nu iei numele lui Dumnezeu în deșert ». Pentru a nu uita această poruncă , Isus a lăsat , ca în rugaciunea noastră de toate zilele, să zicem ;  « Sfințească-se numele Tău ».

Primul cuvânt al acestei rugăciuni este tată, iar prima noastră datorie față de un tată este de a-l iubi, de a-l cinsti, de a-l asculta.Ce iubire poate omul să arate față de « Tatăl nostru », dacă îl înjură ? În orice caz, acolo nu mai este vorba de iubire, ci de dușmănie.

Cine este acela pe care îl înjuri, dacă nu Creatorul cerului și al pământului, Celui căruia cu frică și neâncetat îi cântă și îi slujesc cetele îngerești, este Părintele , care a dat pe Fiul său Isus Cristos, pentru mântuirea neamului omenesc.

Împotriva Lui cutează să se ridice o mică și neputincioasă făptură, un om, și să-l înjure cum îi vine la gură. Mai cutează să-L înjure și pe Isus Cristos, care pentru noi a murit în chinuri grele pe lemnul crucii.

Cutează să o înjure și pe Preacurata Fecioară Maria, Mama lui Isus, și a noastră, a tuturor.

De câte ori cei ce primesc Trupul și sângele Donului pe limba lor , și tot cu aceeași limbă îl hulesc și îl înjură pe Cel ce s-a jertfit pentru ei. Nimeni nu poate să îl înjure cu gura pe Dumnezeu, iar cu inima să-L iubească ; ori îl va urâ și huli cu amandouă, ori îl va iubi, și preamari cu amândouă.

Sfântul apostol Iacob ne dă tuturor un sfat foarte bun : « Să fie tot omul grabnic a auzi , și târziu a grăi, târziu a se mânia ».

Acest lucru înseamnă ca tot cel ce vrea să vorbească , să stea întâi să se gândească la ce vrea să spună, și în ce context, iar abia apoi să își lase limba slobodă să vorbească.

Sfântul Francisc de Sales, un tânăr foarte aprins și iute la mânie, a ajuns la concluzia că nu se va înfrâna și nu o să își învingă firea lui iute, dacă nu o să recurgă la Dumnezeu. Timp de 20 de ani a luptat până când a reușit să se poată stăpâni pe deplin.

Într-o zi l-a întrebat cineva cum poate fi atât de răbdător, iar el a răspuns :Dacă cineva mi-ar scoate un ochi, cu celălalt m-aș uita prietenește la el. Iată iubirea aproapelui de care ne vorbea Isus, care ajunge pâna la iubirea vrăjmașilor și a celor ce ne vor și ne fac răul : « iubiți-vă vrajmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi ».

Catehismul Bisericii Catolice ne spune că înjurăturile care includ numele lui Dumnezeu, fără intenție de blasfemie , constituie o lipsă de respect față de Domnul .

Suprema profanare a numelui lui Dumnezeu, este, fără îndoială, înjurătura care constă în a pune alături de cuvântul cel mai sublim care poate fi rostit, alături de numele lui Dumnezeu, al sfinților, al lucrurilor sfinte, un cuvânt sordid, spurcat, trivial.

Împăratul Iosif al doilea pe cei care înjurau îi interna în spitalul de nebuni, căci, judeca foarte logic împăratul, cel care înjură nu poate să iasă din această dilemă: dacă cel care înjură nu crede în Dumnezeu îl înjură pe cineva care nu există și un asemenea om, evident, nu poate fi cu mintea întreagă. Dacă totuși crede în Dumnezeu și îndrăznește să-l insulte pe Creatorul și pe Binefăcătorul său de la care are toate inclusiv limba cu care îl înjură, iarăși nu poate fi zdravăn la minte.

Având în vedere înspăimântătoarea răspândire a acestui păcat, tocmai la popoarele creștine – înjură copilul care abia știe să vorbească, înjură femeile care altădată aveau mai mult bun simț, înjură intelectualii care odată aveau o anumită educație, înjură bătrânii care au înjurat toată viața și coboară în mormânt cu o înjurătură în gură – ne dăm seama cât de adevărată e vorba latinilor: "Corruptio optimi pessima".

Se adeverește cuvântul lui Isus care arată dimensiunile pervertirii la un creștin: "Când Duhul cel rău a ieșit dintr-un om (iar din creștin iese la botez), dacă se întoarce înapoi, aduce cu sine alte șapte duhuri mai rele ca el și vor fi cele de pe urmă ale acelui om mai rele decât cele dintâi".

Evreii nu înjură; pentru cel care înjură este prevăzut în Vechiul Testament pedeapsa cu moartea.

Musulmanii nu-l înjură nici pe Allah, nici pe Mahomed; pedeapsa este la fel de severă. Este încă actual cazul cu autorul Versurilor satanice. Autorul cărții trebuie să stea ascuns și sub pază serioasă. Tribunalul islamic suprem l-a condamnat la moarte și orice musulman îl poate omorî pe autorul cărții care a scris lucruri injurioase la adresa lui Allah și a Coranului.

Desigur că înjurătura nu-l poate lovi pe Dumnezeu. Scrie teologul R. Laurentin: "Dumnezeu este mai puțin lovit de înjurăturile noastre decât am fi noi dacă o furnică s-ar ridica pe cele două labe din spate și ar striga la noi pe limba ei: porc de om!"

Înjurătura nu-l lovește și nu-și degradează pe Dumnezeu, în schimb îl lovește și-l degradează pe omul care înjură. Sunt foarte cunoscute cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl lovește pe cel care a aruncat-o, tot astfel cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-i face lui Dumnezeu nici un rău, ci își provoacă sieși moartea veșnică".

"Nihil horribilius blasphemia quae ponit os suum in caelum" scrie Sfântul Ieronim (nimic nu este mai oribil decât înjurătura, decât gura care insultă cerul).

Gravitatea insultei depinde de calitatea persoanei insultate. Una este să insulți un copil, alta este să-ți insulți tatăl sau mama, mai grav este să insulți un înalt demnitar, extrem de grav este să insulți un conducător de stat, infinit de grav este să-l insulți pe Dumnezeu cel infinit, care nu este numai stăpânul, creatorul, binefăcătorul suprem, dar este Tatăl cel bun și iubitor de oameni.

Bine a spus cine a spus, că omul care înjură nu are demnitatea unui câine. Câinele nu-și mușcă niciodată stăpânul ci îl apără, iar când turbează, câinele din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-și mai dă seama pe cine mușcă, să muște mâna stăpânului.

Scuzele pe care le aduc cei care înjură sunt absolut puerile și nu au nici o valoare: am fost nervos, am fost beat, m-am obișnuit să înjur, n-am intenționat să-l ofensez pe Dumnezeu. Cine insultă pe un semen al său și este dat în judecată pentru ultraj nu se poate justifica la proces spunând: am fost nervos, am fost beat, m-am obișnuit să insult, n-am intenționat să ofensez; răspunde de fapta sa și trage pedeapsa. Când e vorba de Dumnezeu lucrurile nu stau altfel.

Pentru extirparea înjurăturii s-au folosit diferite metode. În primul rând, sancțiuni legale dintre cele mai diferite. Împăratul Carol cel Mare a prescris pentru înjurătură pedeapsa cu moartea. Împăratul Frederic al IV-lea bătaia cu vergi. Sfântul Ludovic al Franței celui care înjura îi marca buza de jos cu fierul roșu. O ordonanță din anul 1347 prevedea tâierea buzei superioare la a doua înjurătură și tăierea limbii la a patra. Această legislație a rămas în vigoare în Franța până la Ludovic al XV-lea. În celelalte țări ale Europei i se aplicau celor care înjurau cele mai variate pedepse: smulgerea limbii, perforarea limbii cu ace, trimiterea la galere, bătaia cu vergi. În unele părți, cei care înjurau erau închiși în coșuri și lăsați de mai multe ori la fund în apă, în alte părți erau purtați goi pe stradă în timp ce erau loviți cu biciul. În alte părți erau expuși public în timpul liturghiei la poarta bisericii cu funia la gât, în alte părți erau însemnați pe frunte cu fierul roșu, pe vremea lui Mussolini în Italia înjurătura în public se amenda cu 500 de lire

Pentru eliminarea înjurăturii s-au încercat și diferite metode de transfer, adică de înlocuire a înjurăturii cu alte cuvinte și expresii nevinovate. Mult succes a avut în Franța încercarea Pr. Coton, iezuit, duhovnicul regelui Henric al IV-lea. Una din înjurăturile francezilor era Jarnidieu – prescurtarea lui Je renie Dieu (mă lepăd de Dumnezeu). Coton a propus, și cu ajutorul regelui a reușit să o înlocuiască în popor, cu înjurătura nevinovată Jarnicoton – prescurtarea lui Je renie Cotton (mă lepăd de Coton).

Metodele bazate pe frică pot descuraja înjurătura. Se spune că metodele drastice impuse de Mussolini au avut efecte bune la italieni. Dar adevărata metodă este alta: trebuie educați creștinii la o adevărată cunoaștere și la o adevărată iubire a lui Dumnezeu. Cine îl iubește pe Dumnezeu și se roagă lui cu sinceritate nu simte nevoia de a-l înjura.

Înjurătura la poporul nostru, inclusiv la catolici, a luat proporții incredibile în ultima vreme, dar se pare că toată lumea s-a imunizat, s-a obișnuit, s-a resemnat, a devenit insensibilă la această tristă realitate. E ca și cum nu ar exista problema înjurăturii, ca și cum aceasta nu ar fi o problemă.. O uriașă mișcare patronată de Pius al XI-lea în care s-a angajat guvernul, generali de armată, intelectuali, artiști, o mișcare ce a mobilizat toate clasele sociale. Inițiative pe toate planurile: rugăciuni, congrese, publicații, conferințe, instrucții mai ales în școli. Marconi a pus la dispoziție stația sa de emisie radio – de abia se inventase – pentru a sensibiliza și conștientiza poporul întreg în fața flagelului înjurăturii. Inițiativa a pornit de la un laic din Verona: Amedeo Balzaro, un mason convertit, autorul unei celebre cărți: Guerra alla blasfemia!. Ideea acestei cruciade i-a venit la o audiență generală cu directorii Apostolatului Rugăciunii la Papa Benedict al XV-lea, când în discursul său, Papa a deplâns acest viciu foarte răspândit și a propus o contraofensivă de ispășire și de rugăciune.

Cartea Apocalipsei, în capitolul 13, ne descrie un fapt îngrozitor. Spre sfârsitul lumii, satana, în chip de fiara turbată, va fi o vreme slobozită să iasă și să aibă stăpânire peste toate semințiile de sub soare. Autorul sfânt spune ca fiara va avea gura cu care sa rostească hule cumplite. " Ea și-a deschis gura spre hule asupra lui Dumnezeu, ca să batjocorească numele Lui".

Iar ceea ce este mai înfiorător e faptul că mulți locuitori ai pământului se vor lăsa amăgiți de fiară, vor imita-o și se vor închina ei.

Firește, nu putem cunoaște chipurile nenumărate prin care diavolul își câștigă tovarăși care să-i îndeplinească voia de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Însa o fărădelege o știm, spre adânca noastră durere și spre osânda celor ce o fac. Ne gândim la păcatul de moarte al sudalmelor, al înjurăturii de tot felul.

Păcatul acesta care rostogolește în iad pe atâția din oamenii de lângă noi, trebuie înfierat si arătat în toata urâțenia lui. Mai mult: el trebuie înlăturat din mentalitatea unui creștin și a unui practicant, ca o buruiană otrăvită, aducătoare de moarte.

Unul din cele mai prețioase daruri cu care Ziditorul a înzestrat pe om este cel al vorbirii. Expresie al inteligenței si a inimii, cuvântul ne ajuta sa ne rostim gândurile, simțirile, să ne arătăm dragostea fața de prieteni, părinți, binefăcători. Limba este organul binecuvântat prin care lăudăm pe Dumnezeu și-I arătăm recunoștința. Cu toate că ea deține un loc atât de important între mădularele noastre, Sfântul Apostol Iacov scrie că limba este un rău fără de asemănare "plină de venin aducător de moarte"

Fapt trist este acela ca înjurăturile sunt o trăsătură caracteristică a poporului român.

Din punct de vedere rațional, înjurătura este o dovadă de mare decădere și sălbăticie.

Omul, ori de câte ori păcătuiește, urmărește satisfacerea unei dorințe și uneori se procopsește cu ceva. Când fură, ia avutul sau adaugă avutul altuia. Când desfrânează, urmărește satisfacerea unei pofte trupești. Prin minciună, vrea să-și apere onoarea. Pe când atunci când înjură, nu se alege cu nimic decât cu o mare osândă.

Însa gravitatea păcatului de care vorbim se arată desăvârșit în lumina învățăturii de credință a Bisericii noastre.

Viața noastră, a creștinilor, trebuie să fie o neobosită manifestare a dragostei și a recunoștinței față de Dumnezeu. Din mila lui trăim. Pâinea pe care o mâncăm, aerul pe care îl respirăm, raza de soare de la care ne încălzim sunt daruri ale Părintelui ceresc. Mântuitorul Isus Cristos este Cel ce a murit pentru noi și ne-a răscumpărat. Maica Domnului se roagă neîncetat pentru apărarea noastră.

Din nenorocire, numele sfinte sunt batjocorite prin sudalmele asociaților fiarei. E posibilă, oare, o mai mare fărădelege ca aceasta? Nu!

"Nici un păcat-zice Sfântul Ioan Gură de Aur-nu cuprinde atâta răutate câtă are înjurătură". Este mai greu păcatul acesta decât necurăția, decât furtul, mai greu chiar decât uciderea. De ce? Pentru că aceste fărădelegi lovesc persoanele sau interesele semenilor noștri, oamenii. Pe când sudalma este o ofensă directă adusă Stăpânului Ceresc și a operei Sale mântuitoare. Pe drept cuvânt s-a zis că înjurătura este "limba iadului".

Cât de mare mânie stârnește ocara cu limba, ne poate spune o întâmplare din Biblie.

Odată, un israelitean, într-o ceartă cu un oarecare, a hulit numele Domnului. Martorii care l-au auzit, l-au adus pe calcatorul poruncii sfinte la Moise, ca să-l judece. Conducătorul poporului nu știa cum să-l pedepsească pe vinovat. Atunci Dumnezeu s-a arătat lui Moise și i-a zis: "Scoate pe hulitor în afara taberei și toată obștea să-l ucidă cu pietre. Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat".

Vedeți cu câtă asprime pedepsește pe nelegiuiții care Îi ofensează numele?

Scrierile din Noul Testament nu cuprind porunci directe care să interzică înjurăturile, pentru simplul fapt că pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli credincioșii cinsteau și preaînălțau numele Celui Preaînalt, nu-L huleau. Totuși, găsim și în legea nouă locuri în care se arată răspunderea pe care o avem fața de orice cuvânt care iese din gura noastră.

Lămurit este locul din Evanghelie prin care Mântuitorul arată ce pedeapsă se va aplica batjocoritorilor de cele sfinte.

"Adevărat grăiesc vouă ca toate păcatele vor fi iertate fiilor oamenilor…Dar cine va huli împotriva Spiritului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veșnică".

Vedeți ce grozav păcat este înjurătura! Cel ce comite această fărădelege nu are iertare în veci. În sute de locuri și în sute de feluri ne spune Scriptura cât de milostiv și iertător este Dumnezeu. Pline sunt paginile Bibliei de datornici iertați, de desfrânate absolvite de necurățiile lor, de tâlhari mântuiți. Până și pentru călăii care Îl răstigniră pe Cruce, Domnul Isus s-a rugat Părintelui Ceresc de îndurare…Numai pentru hulitori nu se arată nici o rază de nădejde. Ei rămân condamnați în iad pentru veșnicie. De ce, oare? Vă spuneam mai înainte: pentru că înjurătura este o sulița care lovește în însăși inima lui Dumnezeu. Înjurătorul este un dezertor din oastea lui Cristos, un trădător trecut în oastea satanei.

"Și fiara și-a deschis gura ca să-L hulească pe Dumnezeu".

Cunoscând aceste adevăruri, să ne orientăm viața potrivit învățăturilor mântuitoare.

Datu-ni-s-a darul vorbirii. Să-l folosim pentru sfințirea noastră. Să-L lăudăm cu limba pe Dumnezeu, preamărindu-L si mulțumindu-I fierbinte pentru tot ceea ce a făcut pentru noi.

"Tinerii și fecioarele și bătrânii să laude numele Domnului, căci numai numele Lui s-a înălțat" .

Cu mintea sa ne gândim la slava în care sălășluiește Dumnezeu, cu inima să-L iubim ca pe binele cel mai înalt, cu gura să-L preamărim pe Domnul în rugăciuni fierbinți.

Dacă astăzi am aflat cât de mare este păcatul înjurăturii, să ne silim din toate puterile să nu-l săvârșim niciodată. Mai bine este să ne pierdem graiul, decât să aruncăm spre ceruri veninul răutății.

"A înjura nu-ți învăța gura, și a ocărî pe Cel Sfânt nu te obișnui. Căci precum sluga rea multe bătăi primește, așa și cel ce înjură, de păcat nu se va curăța".

Să nu uităm cuvântul Domnului Iisus: "Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care îl vor rosti, oamenii vor da socoteală la ziua judecății".

Așa se cuvine să reacționăm și noi, creștinii. Ori de câte ori auzim pe un semen de-al nostru ocărând numele Domnului, să ne rupem nu hainele, ci inimile de durere, căci prin sudalmă este necinstit Împăratul cerului, Mielul lui Dumnezeu, Care S-a lăsat jertfit pentru păcatele noastre, sau altă persoană sfântă. Cu mustrarea, cu povața, cu sfatul, datori suntem să intervenim, ca să se stârpească dintre noi această deprindere infernală.

Și numai când vom smulge cu totul din grădina neamului nostru buruiana otrăvitoare a sudalmei , vom avea dreptul să ne numim oameni civilizați și creștini buni.

CAPITOLUL III

MINCIUNA

„Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”.

Primul păcat al omenirii a început printr-o minciună. A fost o minciună aceea care la începutul istoriei omenirii l-a separat pe om de Dumnezeu. A fost minciuna Satanei: "Dacă veți mânca, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu". Ochii li s-au deschis, dar în loc să constate că sunt ca Dumnezeu, au constatat că sunt goi. "Diavolul are două nume, scrie Victor Hugo; unul este Satana, celălalt este Mincinosul". Explicând Decalogul, Sfântul Toma de Aquino spune: "Minciuna este interzisă fiindcă ne face asemănători diavolului. Precum un om după limba pe care o vorbește se trădează, descoperă cărei nații îi aparține, la fel mincinoșii se trădează că sunt progenituri ale Satanei și se numesc fiii lui".

Citim în cartea lui Ben-Sirah: "Mai bun este hoțul decât cel care veșnic minte; dar amândoi vor fi moștenitorii pieirii. Năravul omului mincinos este ocară și rușinea lui îl însoțește pururea" (20, 26-27), sau in cartea Proverbelor: "Urâciune sunt înaintea Domnului buzele care rostesc minciuna" ).

După felul în care Dumnezeu pedepsește minciuna, nu rezultă în nici un fel că minciuna ar fi un lucru ușor, care poate fi trecut cu vederea. Profetul Elisei n-a acceptat nici o răsplată de la Naaman Sirianul pe care îl vindecase de lepră. Servitorul lui Elisei, Ghehazi, a alergat după Naaman și, mințind că profetul s-a răzgândit, a cerut ca din partea lui doi talanți și două rânduri de haine. După ce ascunde toate acestea în casă vine la profet. "Unde ai fost Giezi?" – îl întreabă. "Nicăieri". Iarăși minte. Pedeapsa: "Să se lipească lepra lui Naaman de tine și de urmașii tăi în veci". Și a ieșit Giezi de la Elizeu alb de lepră ca zăpada. .

Dar ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu minciuna, cel mai bine o vedem în Sfânta Evanghelie. Mântuitorul a fost înțelegător, plin de bunătate și i-a iertat pe hoți, pe vameși, pe prostituate, dar a fost necruțător cu o categorie de oameni care întruchipau minciuna, falsitatea, nesinceritatea: fariseii, ipocrizia lor reprezentând cea mai respingătoare formă de minciună. Împotriva lor aruncă cuvintele cele mai grele pe care nu le-a aruncat împotriva prostituatelor: fățarnici, morminte spoite, neam de vipere, cloacă de răutate. Nu găsim în Evanghelii nici un fariseu convertit și iertat de Cristos. Dovadă că omul fals, care îl minte sistematic pe Dumnezeu, pe semeni și pe sine, își pervertește conștiința; minciuna devenind o a doua natură, greu se mai poate converti.

Cristos a venit în lume ca să distrugă lucrarea Satanei, adică minciuna. El este Calea, Adevărul și Viața. El fiind Adevărul, ne arată calea care ne conduce din nou la viață, la mântuire, adică la Dumnezeu de care Satana ne-a îndepărtat prin minciună.

Dar să aprofundăm puțin motivul pentru care Dumnezeu condamnă atât de sever minciuna. Motivul principal este acesta: Dumnezeu vrea să protejeze omul și societatea în care trăiește omul. Viața comunitară nu se poate clădi pe minciună, ci pe adevăr, pe sinceritate. Unde domnește minciuna, nu poate fi armonie, încredere, iubire, ci e neîncredere, suspiciune, haos, faliment. "Gândiți-vă un pic, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ce s-ar alege de noi dacă unul din membrele trupului nostru le-ar minți mereu pe celelalte. Dacă , de pildă, ochiul ar spune mâinii că cărbunii aprinși sunt flori și că florile sunt cărbuni aprinși; dacă i-ar spune piciorului că scorpionii sunt furnici și că furnicile sunt scorpioni; dacă ar spune cerului gurii că mâncarea este otravă și că otrava e mâncare; vai de noi! Ar trebui să murim de mai multe ori pe zi. Or, o asemenea dezordine introduc mincinoșii în viața societății care este ca un trup tainic, compus din atâtea mădulare câți oameni conviețuiesc împreună".

Termenii în care este formulată porunca a VIII-a ne arată clar că ea e destinată să-l protejeze pe aproapele. Minciuna lezează întotdeauna iubirea de aproapele, e păcat împotriva iubirii. Adevărul și iubirea – sunt două realități inseparabile: ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Spunea Papa Paul al VI-lea: "Adevărul fără iubire ucide, iubirea fără adevăr e oarbă". Spunea aceste cuvinte referindu-se la acele forme degenerate de ecumenism pe care el le numea fals irenism, fals pacifism, în care nu se mai ține cont de adevăr: proclamă toate religiile adevărate. Că ești creștin, catolic sau budist, sau musulman, sau evreu, n-are nici o importanță; important este să ne iubim, să trăim în pace și înțelegere, să nu ne mai certăm pentru probleme de credință, să fim una.

De mințit, e clar, nu avem voie să mințim niciodată, oricât de dificilă și fără ieșire ar fi situația în care ne-am afla. Dar suntem obligați să spunem întotdeauna adevărul sau îl putem tăinui? Iubirea ne obligă uneori să tăinuim adevărul. Nu numai cine minte păcătuiește împotriva poruncii a VIII-a, dar păcătuiește și cel care, spunând adevărul, lezează iubirea. Afirmații categorice precum: Pareat mundus, fiat veritas (Să piară lumea, numai să iasă la lumină adevărul) nu sunt neapărat de inspirație divină și pot fi absolut imorale.

Scrie Blaise Pascal: "Nu putem face un idol nici măcar din adevăr, fiindcă adevărul fără iubire nu este Dumnezeu… e un idol pe care nu trebuie nici să-l iubim, nici să-l adorăm; și cu atât mai puțin nu trebuie să iubim și să adorăm contrarul lui care este minciuna" (Cugetări).

Expun spre exemplificare câteva cazuri, în care a dezvălui adevărul e păcat întrucât este lezată iubirea legitimă față de noi înșine și față de aproapele.

Cardinalul ceh Trochta, pe vremea nazismului simplu preot, a fost închis de naziști. În timpul unei execuții în masă a fost și el împușcat, dar nu mortal. A fost aruncat și el împreună cu celelalte cadavre duse la groapa comună. S-a prefăcut mort până a putut să dispară dintre cei morți. Îl obliga oare porunca a VIII-a să le spună asasinilor adevărul? "Vedeți, nu sunt mort de-a binelea. Vă rog, încă un glonte". Dacă ar fi deschis gura ar fi fost un sinucigaș.

Crimele, violurile, hoțiile, sinuciderile de care sunt pline ziarele, sunt lucruri adevărate, nu sunt minciuni; pornografia prezintă lucruri adevărate cu privire la anatomia corpului uman, nu minte și totuși, se păcătuiește grav propagând murdăria, corupția, imoralitatea, pe aceste căi.

Scrie D. Bonhoeffer: "A fi sincer nu înseamnă a da la iveală tot ce există. Însuși Dumnezeu a făcut îmbrăcămintea pentru primii noștri părinți" (Gen 3, 21). În statu corruptionis multe lucruri trebuie ascunse omului, iar răul, chiar dacă nu reușim să-l eliminăm, în tot cazul trebuie să rămână acoperit; a-l etala e o lucrare cinică; și chiar dacă cinicul pozează în om cinstit sau se prezintă ca fanatic al adevărului, el totuși nesocotește adevărul definitiv, adică adevărul că, începând cu păcatul originar, trebuie să existe vălul și secretul".

„A minți spre folosul tău e o înșelăciune, a minți spre folosul altcuiva e o fraudă, a minți pentru a dăuna e calomnie; dintre toate soiurile de minciună, acesta e cel mai josnic. A minți fără folos nici paguba pentru tine sau pentru alții nu este a minți: nu e minciună, e ficțiune.” J.J. Rousseau

Minciuna constă în a spune ceva fals cu intenția de a înșlea.

Minciuna este o afirmație contrazisă prin experiență, prin observație sau argumentabilă ca falsă. De regula minciuna se consideră o acțiune intențională de declarare a unei stări modale necomfirmabile, pentru a produce confuzie, a oferi false speranțe, a determina o anume acțiune sau a crea o anume stare intelectivă ori afectivă care servește cumva mincinosului. Se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, determinate de lipsa de informare, sau de înțelegere corectă, a unor informații și interpretarea lor greșită.

Am putea spune că minciuna caracterizează personalitatea iar adevărul realitatea, în sensul că personalitatea poate produce afirmații confirmabile sau informabile, cu privire la realitate, dar reflectare realității în individ, este un adevăr, este o distinctă transpunere a unei informații purtătore de modalitate într-o 'realitate' cu o structură și fenomenalitate distinctă.

Identificăm diferite variante ale minciunii, precum:

– Minciuna individuală, cotidiană, produsă spre a genera convingeri, atitudini, sau emoții predeterminate, așteptate, în partenerii de acțiune sau de afectivitate.

– Minciuna individuală politică, orientată către schimbarea opiniei și convingerilor unui individ sau unei mulțimi de subiecți, cu obținerea posibilității de a manipula intențiile și comportamentele altora în favoarea unui singur individ.

– Minciuna colectiva practicată de un grup sau comunitate cu o anume poziție sociala și privilegii. Minciuna politică colectivă vizează păstrarea statutului și privilegiilor de către o minoritate aflată în conflict de interese cu o majoritate defavorizată, lipsită de privilegiile grupului.

– Minciuna economică, individuală sau colectivă, ascunde intențional starea reală a unei economii locale, regionale, statale sau globale din diferite motive.

– Minciuna socială este acea afirmație sau ansamblu de afirmații care declară sau susțin existența unor deosebiri de performanță și calitate umană între indivizi, grupuri de indivizi sau mari colectivități umane. Această minciună de tip rasial caută să introducă diferențe de valoare între oameni sub raport conceptual sau afectiv și să motiveze acțiuni discriminatorii aplicabile celor inferiori

Acest tip de minciună segregantă construită pe baza pretinsei diferențe de calitate între subiecți a declanșat în decursul istoriei numeroase conflicte sociale mai mici sau mai mari, a întreținut adversitatea și chiar ura între indivizi sau grupuri, a înjosit calitatea de om si a făcut mult rău societății, a produs umilire, suferința și degradare umană.

– Minciuna științifică derivă din construcția unei ipoteze incorecte de mecanism cauzal fie el fenomenal sau social, și pretenția valabilității acelui model, împotriva evidenței, a incapacității modelului de a oferi predicții corecte sau explicații coerente ale acelor segmente ale realității, societății sau individualității, pe care pretinde că le teoretizează, legiferează și explică.

– Minciuna culturală vizează împrăștierea intențională a unor afirmații false cu privire la conținutul sau valoarea unor opere de artă, prin propunerea și susținerea unui sistem de valori preferențial, sistem care neagă valori consacrate și apreciază drept opere fundamentale, creații banale, partizane, uneori antisociale, fără calitate artistică, incapabile să producă satisfacții superioare și să extindă orizontul umanizant al individului sau colectivității.

În evanghelia după Ioan se spune :  « Voi sânteți ai tatălui vostru, diavolul (…) ; în el nu este adevăr : când spune minciuna , vorbește dintru ale sale, pentru că este mincinos și tatăl minciunii ».

Catehismul Bisericii Catolice ne spune că minciuna este vătămarea cea mai directă a adevărului ; iar rănind adevărul îl rănește atât pe om, cât și pe Dumnezeu.

În Proverbe 6, 16-19, autorul enumera șapte lucruri pe care autorul le urăște :

Pornind de la aceste șapte lucruri specifice pe care Domnul le urăște, observăm că trei dintre ele sunt legate de limbă :

Primul, « o limbă mincinoasă » ; al doilea ,« un martor fals » ; al treilea, « cel ce stârmește certuri între frați » , deci , din șapte lucruri pe care Domnul le urăște, există trei care se referă la limbă, iar două au legătură cu minciuna.

Acest lucru este din nou reafirmat în Proverbe 12,22 : « Buzele mincinoase sunt urâte înainte Domnului, dar cei ce lucrează cu adevăr îi sunt plăcuți. »

În această afirmație aflăm expresiile « sunt urâte » și « sunt plăcuți », apoi două cuvinte opuse : « minciună » și « adevăr ».

Dacă un lucru nu este adevărat , atunci acesta este o minciună pe care Domnul o detestă. Dacă omul spune adevărul, Domnul Își găsește plăcerea în El.

Aceste păcate se învârt în jurul unui singur păcat: nesinceritatea. Orice păcat are ceva fals, neautentic, în el, căci vine întotdeauna în contradicție cu Dumnezeu, cu tine însuți, cu propria conștiință, cu semenii. Cine e dispus să-l mintă pe Dumnezeu sau propria conștiință sau pe semenii săi, e dispus să comită orice păcat. Este experiența pe care a făcut-o Sfântul Augustin în copilărie și pe care o descrie în Confesiunile sale (I, 9): "Eram doar copil, dar eram de o răutate ieșită din comun; îi înșelam la tot pasul prin minciuni pe educatorii, pe părinții, pe învățătorii mei. La minciună nu a întârziat să se alăture furtul, pentru că furam de la părinții mei tot ce făceau pentru mine, fie din cămară, fie din bucătărie. Luam și de la masă ca să mănânc pe ascuns sau ca să fac schimb cu prietenii. Necinstit chiar și la joc, de câte ori, învins, nu mi-am atribuit, din vanitate copilărească de a fi deasupra, victoria prin înșelăciune? Acuma, Doamne, cu o bucurie nestăvilită îți mulțumesc că mi-ai eliberat inima și limba de viciile înșelătoriei și minciunii".

În Evanghelia după Ioan 8,44 , adresându-se conducătorilor religioși ai zilelor Sale, Isus a spus :

« Voi aveți de tată pe Diavolul și vă împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș ».

Ori de câte ori o minciună coboară de pe buzele noastre, ea vine de la diavol.

Încă un fapt foarte important și înfricoșător despre boala mințitului atunci când aceasta nu este vindecată și i se pune capăt : ea devine fatală !.

« Dar cât despre fricoși , necredincioși , urâcioși, desfrânați, vrăjitori, închinători la idoli și toți mincinoșii , partea lor este în iazul cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua. »

Este de remarcat că dacă această boală a minciunii nu este oprită și vindecată , în mod sigur ea este fatală . Apocalipsa 22,15, vorbește despre cetatea lui Dumnezeu : « Afară sunt câinii , vrăjitorii, desfrânații, ucigașii, închinătorii la idoli și oricine iubește și făptuiește minciuna ».

Deci fiecare am trebuie să se străduiască să fie vindecat de această boală , altfel rezultatul acestei boli este dezastruos, atât pentru el, cât și pentru societatea în mijlocul căreia trăiește.

Un alt aspect al minciunii îl aflăm în Psalmul 12,2 : « Oamenii își spun mincinoși unii altora, vorbesc cu buze lingușitoare și cu inimă fățarnică. »

În Biblie este afirmată o judecată a lui Dumnezeu cu privire la aceste buze lingușitoare :

« Domnul va tăia toate buzele lingușitoare, limba care vorbește cu trufie ».

În Proverbe 26,28 suntem avertizați :

« Limba mincinoasă urăște pe cei zdrobiți de ea, și gura lingușitoare pregătește ruina ».

Desigur că lingușirea are în cuprinsul ei o minciună , deoarece spune anumite lucruri care nu sunt reale.

Dacă noi ascultăm de lingușiri și le acceptăm, sau dacă noi devenim lingușitori, atunci sfârșitul este ruina :

« Cine lingușește pe aproapele său îi întinde un laț sub pași ».

Minciuna este condamnabilă în natura ei.Este o profanare a cuvântului , al cărui rol este să comunice altora adevărul cunoscut.

Fiind o violare a virtuții veracității , minciuna este o adevărată violența exercitată asupra altuia. Îl lovește în capacitatea de a cunoaște, care este condiția oricărei judecăți și oricărei hotărâri.Este germenele dezbinării și al discordiei dintre oameni, prieteni, sau mai puțin.

De cele mai multe ori omul se aruncă în brațele minciunii, imaginându-și un univers al lui, un univers în care satan îi oferă omului tot ceea ce are nevoie, un univers care îl face pe om să se imagineze într-o realitate fictivă, care îl duce la pieire.

"Să nu dai mărturie falsă împotriva aproapelui tău". Poate că n-am trata atât de superficial păcatele împotriva acestei porunci dacă am avea mereu prezent în minte faptul că un păcat împotriva acestei porunci a dus la condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu: a fost declarația falsă a celor doi martori mincinoși care cu greu s-au pus de acord între ei la procesul lui Isus.

Iată un îndemn care, chiar dacă vine de la Ian Hus, un eretic, nu are nimic eretic în el și merită să fie urmat: "Bunule creștin, caută adevărul, ascultă adevărul, învață adevărul, spune adevărul, păstrează adevărul, apără adevărul până la moarte".

1. Consecințele minciunii

1.1 Suferința

Gen.39,1-23

Iosif, fiul lui Iacob vândut de frații săi, ajunge în Egipt la Palatul lui Potifar ca o căpetenie peste garda străjerilor.

Sfânta Scriptură ne relatează că « Domnul a fost cu Iosif , așa că toate îi mergeau bine ;… »(Gen.39,2)

Iosif a infruntat trei mari încercări în Egipt :

încercarea curățeniei personale, un test care vine adesea peste oamenii tineri aflați departe de casă.

încercarea setei de răzbunare față de frații săi care l-au vândut ismaieliților , test care se ivește în rândul oamenilor care au fost maltratați

încercarea înfruntării morții.

In fiecare caz Iosif a bănuit încercare prin credința sa în Dumnezeu și în promisiunile Sale.

Cu privire la prima încercare aflăm din Biblie că soția lui Potifar a încercat în mai multe rânduri să-l seducăpe Iosif, dar el a refuzat cu stăruință.

El nu a îndrăznit să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu și să insulte încrederea stăpânului său.

Într-o zi l-a prins de poala veșmântului său.El s-a smucit și a fugit , lăsând veșmântul în mâna ei. Și-a pierdut haina, dar și-a salvat caracterul .

Soția lui Potifar a folosit « dovadă » că Iosif a încercat să o violeze.

Ea s-a folosit de minciună pentru ca să-l acuze pe Iosif.

Fără să facă cercetările de rigoare, Potifar îl aruncă pe Iosif în temniță, dar și acolo el a fost binecuvântat de Dumnezeu și i s-a încredințat o funcție de mare răspundere.

Faptul că Iosif nu a fost executat de Potifar ar putea indica faptul că nu și-a crezut soția pe deplin, probabil că i-a cunoscut bine caracterul.

Dumnezeu lucra în mod tainic pentru Iosif. Adevărul Cuvântului Domnului din Romani 8,28 : « Toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Domnul… ».

Iosif s-a împotrivit ispitei și a evitat ocaziile de păcătuire. Cu toate acestea minciuna soției lui Potifar l-a aruncat în lanțuri. Ps.105,18-19

În aceste împrejurări în care l-a adus o minciuna, poate că cineva ar fi ispitit să spună ; Iosif are drept să se mânie.

Numai că Iosif n-a trăit sub presiunea circumstanțelor, ci deasupra lor, drept perntru care a văzut în ele brațul salvator al lui Dumnezeu.

Timpul petrecut de către Iosif în închisoare a reprezentat : « O perioadă de pregătire pentru guvernarea ulterioară ».

Astfel răul pe care i l-a dorit mincinoasa soție a lui Potifar s-a întors spre bine.

Iosif și-a păstrat credința în Dumnezeu pe durata celor doi ani, cât a fost obligat să rămână pe nedrept în temniță.

Tălmăcirea pe care a dat-o viselor lui Faraon , datorită revelațiilor lui Dumnezeu i-a oferit prilejul pentru eliberarea și înălțarea sa de mai târziu.

Această istorie subliniază faptul că deși Dumnezeu nu este cauza tuturor lucrurilor care se întâmplă (Galateni 39,7-23), totuși El poate folosi împrejurările nefavorabile pentru a înfăptui voia Sa, pentru binele nostru în conformitate cu scopurile Sale.

1.2. Izabela pedepsită

I Regi 21,1

II Regi 9,26-37

Sfânta Scriptură ne relatează despre un împărat a lui Israel și anume Ahab , urmaș al lui Omri.

El a început să domnească pe la anul 874 î.Cr. . S-a căsătorit cu Izabela, o femeie idolatră fiica lui Etbaal, regele Sidonului .

Ea era idolatră și se închina zeului Baal, își domina bărbatul determinându-l să devină și el închinător și adorator al aceluiași dumnezeu fals

Ea nu s-a mulțumit numai cu pervertirea lui Ahab , dar căuta să târască tot poporul în idolatrie.

Pe timpul domniei lui Ahab se naște un scandal cu privire la via lui Nabot, pe care Ahab și-o dorea cu orice preț , și prin orice mijloc.

Evenimentul se petrecea în Israel, unde Ahab și Izabela își aveau palatul.

În imediata sa apropiere se afla via israelitului Nabot. Ahab dorea să anexeze această vie, pentru a sădi acolo o grădină cu legume.

Dar Nabot ținea foarte mult la via sa și refuză să i-o vândă lui Ahab, și să primească un alt teren în schimb.

Când Izabela și-a văzut soțul tulburat de refuzul lui Nabot, ea îl liniștește și îl asigură că în scurta vreme o să i se împlinească dorința. A dispus un proces și a organizat o comisie de anchetă.

Izabela a căutat doi oameni răi ca să depună mărturie mincinoasă, acuzându-l pe Nabot că ar fi adus blasfemii împotriva lui Dumnezeu și a regelui.

Nabot este scos din cetate și ucis cu pietre .

Ca urmare a acestui proces cu martori mincinoși cei doi caută să intre în posesia viei lui Nabot, dar regina se gândea la faptul că Nabot are ca urmaș de drept succesoral pe fii lui, așa că ea a poruncit ca și aceștia să fie uciși .

Pe când Ahab se ducea să-i ia în primire via, proorocul Ilie i-a ieșit în cale și l-a condamnat pentru crima și jaful comis , profețind că Ahab va fi și el omorât, cum se va întâmpla și cu descendenții săi de parte bărbătească , punându-se astfel capăt dinastiei lui.

Mai mult, Ilie a prezis că Izabela va fi mâncată de câini la Israel , și că urmașii lui Ahab nu vor fi îngropați cum se cuvine.

Numele acestei femei care s-a folosit de minciună , a devenit sinonim cu răutatea , vrăjitoria , trădarea și seducerea spirituală.

Pentru minciuna și răutatea ei a fost aspru pedepsită.

1.3. Moartea mincinosului

F. Ap.5,1-11

Anania și Safira au fost, după câte se pare , mișcați de generozitatea lui Barnaba, care a vândut un ogor pe care-l avea ; a adus banii și i-a depus la picioarele apostolilor.

Și astfel , poate din dorința de a primi elogii din partea oamenilor , pentru un act similar de generozitate , a vândut o moșioară, dăruind o parte din banii obținuți apostolilor.

Păcatul lor a constat în minciuna că au dat toți banii apostolilor, când ei au reținut o parte din ei , obținuți din vânzarea moșiei.

Nimeni nu i-a rugat să-și vândă proprietatea. Apoi chiar după vânzare , nimeni nu i-a obligat să dea ceva.

Ei s-au prefăcut că sunt pe de-a-ntregul consacrați, când, în realitate , au reținut pentru ei o parte.

Apostolul Petru l-a acuzatpe Anania de a fi mințit pe Spiritul Sfânt , și nu doar pe oameni. Mințindu-L pe Spiritul Sfânt , ei L-au mințit pe Dumnezeu , întrucât Spiritul Sfânt este Dumnezeu.

După ce apostolul Petru a rostit cuvintele acuzatoare la adresa lui Anania, acesta cade mort, apoi a fost transportat afară de tineri. Cam la trei ore intră în casă și soția lui Anania . pe nume Safira. Petru o acuză și pe aceasta de minciună și colaborare cu soțul ei, punând Spiritul Domnului la încercare.

El i-a relatat ce s-a întâmplat cu soțul ei și i-a prezis că și ea va avea aceeași soartă. Imediat ea s-a prabușit și a murit, fiind dusă afară și îngropată alături de soțul ei.

Dumnezeu a pedepsit cu asprime pe Anania și Safira (v.5,10 ) pentru a-Și arăta ura față de minciună și înșelătorie.

Unul dintre cele mai desgustătoare păcate din Biserică este acela de a minți pe poporul lui Dumnezeu privitor la legătura ta cu Cristos, la lucrarea ta pentru El și la măsura slujirii tale.

Capacitatea lui Petru de a se pronunța și de a emite un verdict asupra acestui cuplu constituie o dovadă a puterilor miraculoase ce le-au fost acordate apostolilor. Poate că a fost împlinirea promisiunii Domnului : «  Dacă veți reține păcatele , ele vor fi ținute »

Vedem și un alt aspect al acestei puteri speciale în capactatea lui Pavel de a-l da pe un creștin ce păcătuiește, pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii lui.

Păcatul minciunii indică absența de Dumnezeu și a respectului și cinstirii Spiritului Sfânt ( v.3 ) și merită judecata dreaptă a lui Dumnezeu.

CAPITOLUL IV

HULA

1. Hula și Blasfemia

Hula sau blasfemia se opune în mod direct poruncii a doua. Ea constă în rostirea unor cuvinte de reproș, de ură față de Dumnezeu, față de sfinți și față de oameni, care sunt chipul și imaginea fidelă a lui Dumnezeu.

Sfântul Iacob îi mustră pe cei ce au adus cuvinte de hulă la adresa numelui frumos, al lui Isus Cristos.

Interdicția de a huli se extinde asupra întregii Biserici, care este trupul mistic al lui Cristos, asupra Sfinților, care pururi se bucură de vederea veșnică a lui Dumnezeu, față la față și asupra lucrurilor sfinte , care sunt o preânchipuire a lucrurilor viitoare.

Blasfemia e contrară respectului datorat lui Dumnezeu și numelui său sfânt.prin natura sa este un păcat grav.

A te folosi de Dumnezeu, de religie, de Biserică, de slujitorii altarelor, de slujbele religioase în scopul de a domina pe alții, pentru interese politice, e păcat de hulă sau de blasfemie împotriva numelui lui Dumnezeu. Scrie Catehismul Bisericii Catolice tratând despre porunca a doua a lui Dumnezeu: "E blasfemie să recurgi la numele lui Dumnezeu pentru a acoperi practici criminale, pentru a înrobi popoare, pentru a tortura sau a ucide" (2148).

Istoria e plină de astfel de blasfemii. Să ne gândim numai la războaiele numite sfinte, purtate în numele lui Dumnezeu. Intențiile imperialiste ale țarilor ruși aveau acoperire religioasă. Ei pretindeau că au misiunea divină de a proteja creștinătatea de turci atunci când cucereau popoarele din jurul lor. Bolșevicii le-au continuat misiunea. Hitler se credea și el trimisul lui Dumnezeu, investit cu misiunea divină, mesianică, de a salva omenirea și de a îmbunătăți rasa umană când și-a propus să cucerească lumea și să elimine rasele inferioare.

Blasfemi și necinstitori ai numelui lui Dumnezeu sunt toți acei politicieni care își pun masca religiozității, se fac văzuți la slujbele religioase cu lumânărica în mână și crucea în spate , cu scopul de a-și face capital politic, de a-și câștiga simpatia alegătorilor.

Blasfemi sunt și acei slujitori servili ai altarelor care fac slujbe religioase în asemenea scopuri murdare în loc să spună ce i-a spus Isus ispititorului: "Retro Satana" – pleacă de la mine Satană! când li se cere așa ceva.

Sunt și alte forme de blasfemie, adică de a-l manipula pe Dumnezeu și cele sfinte pentru interese personale, pentru profit meschin. De pildă, a intra în preoție fără vocație, fără intenție cinstită, a vedea în preoție o meserie rentabilă, posibilitatea de a face carieră, de a avea bani și alte avantaje materiale, de a duce o viață parazitară, la adăpost de griji și având de toate: de la țigară la mașină de ultimul tip. A avea veșnic numele lui Dumnezeu pe buze la rugăciune și la sfintele slujbe și a avea inima închisă, complet insensibilă la suferințele, mizeria și sărăcia în care se zbate lumea în jurul nostru, a nu simți o strângere de inimă văzând atâția copii care rabdă de foame, care nu au cu ce să se îmbrace și cu ce să se încalțe, e un lucru la care trebuie să reflectăm foarte serios.

1.1 Ce este blasfemia sau păcatul împotriva Spiritului Sfânt?

Situația “blasfemiei sau păcatului împotriva Duhului Sfânt" este menționată în Noul Testament în Marcu 3:22-30 și în Matei 12:22-32. Termenul “blasfemie” poate fi definit în esență ca “ireverența defăimătoare". Am putea asocia acest termen cu păcate precum blestemarea lui Dumnezeu sau prezentarea lui Dumnezeu ori acționarea voit degradantă împotriva lui Dumnezeu. La fel și în cazul asocierii unor lucruri rele cu Dumnezeu, ori negarea unor lucruri bune pe care ar trebui să I le atribuim Lui. Cazul nostru de blasfemie, totuși, este unul specific, și este numit în Matei 12:31 ca “hula împotriva Spiritului Sfânt". În Matei 12:31-32, fariseii, deși le fuseseră prezentate mărturii indiscutabile ale faptului că Isus făcuse minuni prin puterea Spiritului Sfânt, totuși ei au considerat că dimpotrivă Isus ar fi fost stăpânit de un demon, Beelzebul (Matei 12:24). Și notați că în Marcu 3:30 Isus a fost foarte precis în a arăta prin ce anume au comis ei “hulă împotriva Duhului Sfânt."

Acest gen de blasfemie este săvârșită de persoane care Îl acuză pe Isus Cristos că ar fi sau ar fi fost posedat de demoni în loc de a fi acționat în plinătatea Spiritului Sfânt. Există de asemenea și alte modalități prin care se poate ajunge la blasfemie împotriva Spiritului Sfânt, însă acest tip de blasfemie este cel care nu va fi iertat.

Trebuie să ținem minte faptul ca starea continuă de necredincios conduce o persoană către păcatul care nu poate fi iertat. Nu există iertare pentru o persoana care moare în necredință. Respingerea continuă a îndemnurilor Duhului Sfânt de a ne pune credința în Iisus Hristos constituie o blasfemie care nu poate fi iertată. Amintește-ți ce este scris în Ioan 3:16: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică". Singura situație în care cineva nu ar putea fi iertat este aceea că acea persoană să nu facă parte dintre cei “oricine care cred în El."

CAPITOLUL V

JURÃMÂNTUL

Sunt două acte religioase în care numele lui Dumnezeu este rostit cu tot respectul datorat măreției și maiestății sale: aceste acte sunt jurământul și votul.

A face un jurământ înseamnă a invoca numele lui Dumnezeu, adică pe Dumnezeu, luându-l drept martor și garant că ceea ce se spune și se promite este adevărat.

Numele lui Dumnezeu poate fi invocat în jurământ direct sau indirect, cerând o pedeapsă a lui Dumnezeu în caz că se jură fals.

Sunt expresiile pe care le auzim rostite la tot pasul cu atâta ușurătate: să mor, să crăp, să-mi sară ochii, să mă trăsnească Dumnezeu, să mă bată Dumnezeu, să-nțepenesc, să nu văd ziua de mâine, să n-ajung, să n-am parte, și așa mai departe. Adesea jurământul este întărit printr-un gest solemn și spectacular: se jură cu mâna pe piept, sau pe cruce, sau pe Biblie.

Sfânta Scriptură este plină de jurăminte. Iosif, în Egipt, i-a promis cu jurământ tatălui său Iacob că, după moarte, va duce trupul tatălui său și îl va înmormânta în țara sa. David și Ionatan și-au întărit cu jurământ alianța dintre ei. David i-a promis cu jurământ Bersabeei că Solomon îi va urma în scaunul de domnie.

E adevărat că Isus a spus în predica de pe munte: "Ați auzit că s-a zis celor din vechime: Să nu juri strâmb, ci să împlinești față de Domnul jurămintele tale. Dar eu vă spun: Să nu jurați nicidecum; … Felul vostru de a vorbi să fie: da?, da; nu?, nu. Ce este mai mult vine de la Cel Rău"

Prin aceste cuvinte Isus nu a interzis cu desăvârșire jurământul, ci a voit să spună că ucenicii săi trebuie să fie atât de sinceri, să iubească până într-atât adevărul încât să nu fie nevoiți niciodată să recurgă la jurământ. Sfântul Pavel în mai multe rânduri îl ia pe Dumnezeu martor că spune adevărul: "Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care este binecuvântat în veci îmi este martor că nu mint" .

"Martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toți cu dragoste nespusă în Isus Cristos" .

Condițiile unui jurământ corect le pune însuși Dumnezeu prin cuvintele profetului Ieremia: "Jurabitis in veritate, in iudicio et in iustitia" (Ier 4,2). (Veți jura întru adevăr, întru judecată și dreptate). A-l chema pe Dumnezeu ca martor la o minciună, fie că ceea ce juri nu este adevărat, fie că nu a de gând să duci la îndeplinire ceea ce juri, se cheamă sperjur. A jura cu mâna pe Biblie, cum fac șefii de stat, miniștrii, înalții demnitari și a practica lucruri condamnate de Biblie, e sperjur. Faptul că Dumnezeu îi pedepsește adesea chiar în lumea aceasta pe cei care jură fals, întreține o anumită teamă și reținere în sufletele oamenilor. E foarte cunoscut în istorie cazul Sfântului Narcis, patriarhul bisericii din Ierusalim. Trei desfrânați l-au acuzat pe patriarh de un păcat oribil pe care îl săvârșiseră ei înșiși și s-au jurat: "Să dea Dumnezeu să mă ardă focul dacă mint" – a spus unul. "Să dea Dumnezeu să mă lovească epilepsia dacă mint" – a spus al doilea. "Să dea Dumnezeu să-m pierd amândoi ochii dacă mint" – a spus al treilea. Patriarhul a fost izgonit din Ierusalim. La puțină vreme celui dintâi i-a ars casa și a murit în flăcări el și toată familia lui. Pe cel de-al doilea l-a lovit epilepsia. Cel de-al treilea, văzând ce li s-a întâmplat celorlalți doi, a fost cu prins de frică și remușcare și a plâns până ce și-a pierdut vederea.

Întru judecată. Adică cu prudență, cu discernământ, pentru lucruri serioase, nu pentru nimicuri. În trecut creștinii jurau numai în biserică, în fața altarului, ținând post înainte de a depune jurământul, acordând acestui act religios un respect asemănător cu cel datorat Euharistiei.

Întru dreptate. Ceea ce juri trebuie să fie drept, corect, onest, îngăduit. Nedrept a jurat Irod când i-a promis fiicei Irodiadei că orice îi va cere îi va da, chiar și capul unui om nevinovat. În această categorie intră jurământul de răzbunare, jurământul depus la intrarea în societăți secrete: în masonerie, în secte satanice.

Jurământul este chemarea numelui lui Dumnezeu de mărturie pentru a dovedi adevărul.

Isus spune în predica sa mulțimii care îl asculta: "Iarăși ați auzit că s-a zis celor de demult: să nu juri strâmb și să ții Domnului jurămintele tale. Dar eu vă zic: Nicidecum să nu jurați" (Matei 5,33-34).

Iar Sfântul Iacob scrie: "Mai înainte de toate, frații mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, ci să vă fie vouă ce este așa, așa, și ce este nu, nu" . Din aceste texte reiese faptul că jurământul este interzis să se practice în Legea Nouă.

Fariseii din timpul Mântuitorului susțineau că jurământul în care nu este amintit Dumnezeu nu ești dator să-l ții. Așa că foloseau jurământul fie ca joc, fie ca să înșele pe alții.

Isus nu oprește jurământul permis de Lege, căci El nu a venit să strice Legea, ci ca să o împlinească :"Să nu gândiți că am venit să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să o stric, ci să o plinesc" . Cum, însă, fariseii susțineau că jurământul pe templu, altar, pe cer etc. nu obligă, Mântuitorul îi ceartă pentru acest lucru: "Vai vouă, povățuitori orbi, care ziceți: De va jura cineva pe templu nu este nimica, dar cine va jura pe aurul templului, este dator. Nebunilor și orbilor, ce este mai mare, aurul sau templul care sfințește aurul?" .

Ucenicilor săi, Mântuitorul le spune: "Felul vostru de vorbire să fie: da, da, nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău".

Isus Cristos nu șterge jurământul pentru împrejurări grave: "Într-adevăr oamenii jură pe cel ce este mai mare și sfârșitul la tot cuvântul de ceartă este jurământul ca întărire".

Că jurământul este permis în cazuri grave, se vede din următoarele:

Dumnezeu însuși se jură: "Căci, când a făgăduit Dumnezeu lui Avram, de vreme ce nu avea pe nimeni mai mare pe care să se jure, s-a jurat pe sine însuși zicând: Eu mă jur pe mine însumi, fiindcă ai făcut acestea și nu ai cruțat pe unicul tău fiu";

"M-am jurat pe mine însumi, din gura mea iese ceea ce este drept";

"Dar, dacă nu ascultați cuvintele acestea, eu mă jur pe mine însumi, că această casă va ajunge o adunătură de ruine, zice Domnul";

"Prin dreapta sa și prin brațul său cel atotputernic, Domnul a întărit acest jurământ";

"Domnul a jurat pe slava lui Iacob. Niciodată nu voi uita nici una din faptele lor!".

Slava sau mândria lui Iacob era Domnul însuși; "Jură-mi acum, aici, pe numele lui Dumnezeu, că nu mă vei trăda!".

1. Oamenii se jură pe Dumnezeu.

"Laban i-a zis lui Iacob: Eu jur să nu trec de această movilă de pietre, către tine; iar tu jură să nu treci spre mine" ;

"Și acum jură-mi (zice Rahab) pe Domnul, fiindcă m-am purtat cinstit față de voi, că și voi vă veți purta cinstit față de mine";

"Saul a făcut jurământ pe Domnul: Pe viața Domnului, a zis el, tu nu ești primejduit prin această faptă";

"Eu am auzit pe omul îmbrăcat în in, care era pe apele râului: el a ridicat spre cer mâna dreaptă și mâna stângă și a făcut acest jurământ pe Cel ce-i viu întotdeauna";

"Nu spune un jurământ strâmb, sub apărarea numelui meu, căci tu vei profana numele Dumnezeului tău" ;

"Ei învață să se poarte bine cu poporul meu, punând jurământ pe numele meu: Viu este Domnul" ;

"Și a jurat pe Cel viu în vecii vecilor, care a făcut cerul și pământul", citim în Apocalips 10,6.

Deseori ni se dă să auzim oameni care, în necazul lor, sau într-o mânie se joară că vor face rău altora, că nu vor mai vorbi cu cel ce i-a supărat, că nu vor mai intra în casa lui. A face astfel de jurăminte e păcat, iar a le împlini este un și mai mare păcat.

Un astfel de jurământ e și jurământul prin care ții mânie, dar Isus a zis : „Fericiți făcătorii de pace”, nu „ținătorii de mânie”.

El ne-a învățat să ne rugăm : „Si ne iartă nouă…precum și noi iertăm”. Dacă cineva se jură că nu va ierta, într-adevăr nu e vrednic nici el să fie iertat de bunul Dumnezeu, care ne învață să iertăm de „ șaptezeci de ori câte șapte”.

Jurământul drept este o cinstire adusă lui Dumnezeu: "De Domnul Dumnezeul tău te vei teme, pe el îl vei sluji și pe numele lui vei jura" .

Sau, mai departe: "De Domnul Dumnezeul tău te vei teme, și-l vei sluji, de el te vei alipi și pe numele lui vei pune jurământ".

"În ziua aceea vor fi în țara Egiptului cinci cetăți care vor vorbi limba Canaanului și vor fi legate cu jurământ de Domnul cel atotputernic";

iar în alt loc: "Ascultați acestea, casa lui Iacob, voi care vă numiți cu numele de Israel, voi care ieșiți din izvoarele lui Iuda, voi care puneți jurământ pe numele Domnului" .

Dacă atât în Noul Testament (Ev. 6,13) cât și în cel vechi se folosește jurământul, Mântuitorul oprește numai folosirea lui ușuratică.

Jurământul a fost folosit de Sf. Pavel: "Că martor îmi este Dumnezeu căruia îi slujesc cu spiritul meu";

"Eu chem mărturie pe Dumnezeu asupra sufletului meu";

"Pentru că mărturie îmi este Dumnezeu, cum vă iubesc pe toți, cu dragostea lui Isus Cristos" .

Deci, cine cunoaște întreg înțelesul Sfintei Scripturi, nu numai un verset, vede cu certitudine că jurământul este permis, dar numai în cazuri grave și cu sfințenia recerută. De altfel, și formula: "Vede Domnul!" este chemarea lui Dumnezeu ca martor, în ajutorul tău.

2. Jurământul fals este păcat.

Sf. Thomas Morus, autorul Utopiei, cancelar al Angliei, mort în anul 1535, a fost întemnițat de Regele Henric al VIII-lea și condamnat la moarte pentru că era contra divorțului Regelui și supremației regale și pentru că a dezaprobat persecutarea Bisericii catolice. Cancelarul și-ar fi putut salva viața dacă ar fi voit să jure că se supune ordinelor primite. Prietenii lui îl sfătuiau să depună un jurământ în acești termeni: Eu jur să mă supun la ordinele Domnului și Stăpânului meu. Pronunțând aceste cuvinte, te poți gândi la Domnul și Stăpânul ceresc, deci la Dumnezeu. Însă Thomas Morus a refuzat: "Eu trebuie să jur că fac ceea ce mi se cere, nu ceea ce gândesc eu. Prin jurământ nu trebuie să mă înșel pe mine, nici pe altul, ci să întăresc adevărul!"

CAPITOLUL VI

Blestemul

Blestemul este prezent în mentalitatea oamenilor încă din cele mai vechi timpuri, și nu și-a pierdut nimic din intensitate.

Actual, multe mame , mulți părinți își blestemă copii, ca să rămână fără mâini, altele îi blestemă și mai rău: își trimit copiii „dracului”.

E lucru grav și incomod să rămâi fără o mână, fără un picior, fără un ochi, dar a fi „al dracului”, e cel mai mare rău dintre toate relele care se pot întâmpla și dori altuia.

A fi al „dracului” înseamnă a fi osândit pe veci în chinurile iadului.

Ți-ai botezat copii , i-ai lepădat de satana și de toate lucrurile lui și îi trimiți iar la el. Pe de o parte te rogi lui Dumnezeu pentru copii, iar pe de altă parte îi trimiți în mâna aceluia din care au fost răscumpărați prin scump sângele lui Isus.

O altă categorie de oameni se blestemă pe sine, zicând : „ Să fiu al dracului dacă…”. Dacă își doresc atât de mult să fie al lui , poate o să primească acest „privilegiu” urmând cuvintele Scripturii : „Cere și ți se va da” , și confirmând cele spuse prin psalmistul : „Iubit-a blăstămul : să vie peste el”

Uneori blestemul se leagă , se împlinește, iar lumea nu conștientizează. Vedem cum țăranul își blestemă boii din jug, blestemă pe cel ce-l păgubește, blestemă pe cel ce-l vorbește de rău; blestemă la lucru, dacă-i este greu. Blestemă stăpânul, blestemă stăpâna, blestemă servitoarea, blestemă cei sus puși, toți blestemă, de parcă am fi într-o lume a blestemului.

Ne lăudăm că suntem creștini, și cu limba cu care binecuvântăm pe Dumnezeu , cu aceea blestemăm pe oameni, pe cei ce sunt zidiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Unii s-au obișnuit cu blestemul încât îl folosesc precum folosesc salutul. Dacă merg pe drum și se împiedică de o piatră , blastămă; dacă pisica și-a vârât botul în oala cu lapte, blastămă; dacă boii nu pot scoate carul din noroi, blastămă; dacă cineva le-a făcut ceva supărare sau pagubă, blastămă. Acasă se blastămă, în târg se blastămă, în câmp se blastămă; peste tot se blastămă.

Blastămă părinții , și se miră dacă și copiii lor blastămă. Nu au de ce se mira: cum e pomul așa e și fructul.

De acest păcat mare se fac vinovați mulți părinți prin pilda rea m ce o dau copiilor lor.

Cei „bătrâni” nu trebuie să se plângă de cei tineri, ci ar trebui ca ei să se uite la învățătura pe care au dat-o cu propriul lor exemplu, și să vadă dacă pot zice , precum Isus către ucenici : „Pildă v-am dat vouă, ca precum am făcut eu, așa și voi să faceți”.

Ap. Pavel scrie : „Bătrânii să fie treji, cu cinste, întregi la minte, sănătoși în credință, în dragoste, în răbdare. Așișderea și bătrânele să fie întru purtare cuvioase, negrăitoare de rău…învățătoare de bine”.

Aceasta înseamnă ca părinții și bătrânii să fie întru toate pildă de purtare bună celor tineri.

Marele rege și profet David și-a dat bine seama, că păcatele limbii nu sunt așa de mici, precum ar crede lumea, și din această cauză se roagă : „Pune, Doamne pază gurii mele și ușă de îngrădire în jurul buzelor mele”.

Scriptura zice , că „ Cel ce își păzește gura, sufletul și-l pște”.

De asemenea, Mântuitorul nostru ne-a poruncit: „Binecuvântați pe cei ce vă blastămă pe voi și vă rugați pentru cei ce vă fac vouă necaz”.

Isus sintetizează decalogul într-o singură poruncă :„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, și din tot sufletul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” .

Oamenii care îl înjură pe Dumnezeu, iar pe aproapele îl blastămă dau dovadă ca nu au iubire nici față de Dumnezeu , nici față de aproapele, deoarece atunci când iubești pe cineva nici nu-l înjuri, nici nu-l blastămi.

Acei oameni care nu-l respectă pe Dumnezeu și nici pe aproapele său nu se pot numi creștini, deoarece Sf. Ap. Iacob ne zice: „De se pare cuiva dintre voi că este bun creștin și nu-și înfrânează limba sa, ci își înșeală inima sa, creștinătatea aceluia zadarnică este”.

Într-adevăr așa este, deoarece cine e păgan la gură, nu poate fi creștin la inimă, deoarece „ Din prisosința inimii grăiește gura”.

Să ne gândim la faptul că precum buturuga mică răstoarnă carul mare, la fel și o limbă mică multe suflete a răsturnat în iad; și de fiecare dată când aducem cuvinte de blestem asupra aproapelui nostru ni le aducem implicit și asupra noastră.

Concluzii

În lucrarea de față am urmărit să arat celor ce o vor răsfoi și celor ce sunt interesați , gravitatea păcatelor care sunt provocate de limbă.

Poate nu mulți oameni se gândesc că limba ar putea face atâtea necazuri și atâtea păcate, dar după cele văzute ajungem la concluzia că „limba mic mădular este” și mari lucruri poate să facă ; cu limba poți să-l înalți pe „ cerșetor din cenușă”, și poți să faci să decadă oricine, chiar și din cea mai mare funcție.

Limba te poate ridica, dar te poate și afunda, atât pe drept, cât și pe nedrept; dar după cum confirmă faptele, vedem că omul folosește limba pentru a distruge, nu pentru a da mărturie adevărului, care este doar în Cristos : „ Eu sunt calea , adevărul și viața”

După modelul „ tăierii mâinii” atunci când te duce la păcat ar trebui să ne orientăm și în cazul limbii.

Am fi prea drastici dacă am recurge la tăierea limbilor și la mutilarea persoanelor, dar o putem face într-un mod figurat, începând cu practicarea virtuților în special cea a tăcerii, urmată îndeaproape de cea a cumpătării.

Toți spun că fac cumpătare de la mâncare, de la alcool și de la alte vicii, dar oare pe câți îi auzim spunând că fac cumpătare de la vorbă ?

După proverbul popular : „Vorba multă, sărăcia omului” oamenii ar trebui să-și organizeze viața, și acțiunile lor, ca să poată să-și stăpânească acel mic mădular, nu limba să îi stăpânească pe ei.

În încheiere, să reflectăm la urmările pe care le au aceste păcate ale limbii: "Orice greșeală săvârșită la adresa dreptății și a adevărului atrage datoria de a repara chiar dacă autorul ei a fost iertat… Această datorie de reparare privește și greșelile săvârșite la adresa reputației altora". Și cât e de greu să mai repari ce ai dăunat prin vorbe!

Cuvântul Scripturii despre limbă

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

Cap. 5

9. Și cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic ești să iei cartea și să deschizi pecețile ei, fiindcă ai fost înjunghiat și ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminția și limba și poporul și neamul; 

Cap. 13

7. Și i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul. 

Cap. 14

6. Și am văzut apoi alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, având să binevestească Evanghelia veșnică celor ce locuiesc pe pământ și la tot neamul și seminția și limba și poporul, 

Cartea lui Baruh

Cap. 4

15. Că a adus peste ei neam de departe, neam fără de rușine și de altă limbă. 

Cântarea Cântărilor

11. Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban. 

Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

Cap. 14

2. Pentru că cel ce vorbește într-o limbă străină nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu; și nimeni nu-l înțelege, fiindcă el, în duh, grăiește taine. 

4. Cel ce grăiește într-o limbă străină pe sine singur se zidește, iar cel ce proorocește zidește Biserica. 

9. Așa și voi: Dacă prin limbă nu veți da cuvânt lesne de înțeles, cum se va cunoaște ce ați grăit? Veți fi niște oameni care vorbesc în vânt. 

13. De aceea, cel ce grăiește într-o limbă străină să se roage ca să și tălmăcească. 

14. Căci, dacă mă rog într-o limbă străină, duhul meu se roagă, dar mintea mea este neroditoare. 

19. Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină. 

26. Ce este deci, fraților? Când vă adunați împreună, fiecare din voi are psalm, are învățătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre zidire să se facă. 

27. Dacă grăiește cineva într-o limbă străină, să fie câte doi, sau cel mult trei și pe rând să grăiască și unul să tălmăcească. 

Cartea a doua Paralipomena (a doua a Cronicilor)

Cap. 32

18. Și strigau cu glas tare în limba Iudeilor către poporul din Ierusalim, care era pe zid, ca să-i îngrozească și să-i sperie și să le ia cetatea. 

Daniel

Cap. 1

4. Patru tineri fără nici un cusur trupesc, frumoși la chip și iscusiți în toată înțelepciunea, cunoscători a toată știința, cu adâncă putere de pătrundere și plini de râvnă, ca să slujească in palatul regelui, ca să-i învețe pe ei scrisul și limba Caldeilor. 

Cap. 4

26. După douăsprezece luni, când regele Nabucodonosor se plimba în palatul regal din Babilon, 

Deuteronom

Cap. 28

49. Trimite-va Domnul asupra ta popor din depărtare, de la marginea pământului; ca un vultur va veni poporul acela a cărui limbă tu nu o vei înțelege; 

Epistola lui Ieremia

Cap. 1

7. Că limba lor este netezită de un meșter și ei sânt îmbrăcați cu aur și cu argint și sânt minciună și nu pot să vorbească. 

Cartea Esterei

22. Regele a trimis în toate țările scrisori, scrise pentru fiecare tară cu scrisul ei și pentru fiecare popor în limba lui, ca fiecare bărbat să fie stăpân în casa sa. Aceasta s-a adus la cunoștința fiecăruia în limba părintească a fiecăruia. 

Cap. 3

12. Atunci au fost chemați scriitorii regelui în a treisprezecea zi a lunii întâi, și s-a scris, cum poruncise Aman, către satrapii regatului și către căpetenia fiecărei din cele o sută douăzeci și șapte de țări, de la țările Indiei și până la Etiopia, și către căpeteniile fiecărui popor; și s-a scris fiecărei țări cu scrierea ei și fiecărui popor în limba lui și toate s-au scris în numele regelui Artaxerxe și au fost întărite cu inelul lui. 

Cap. 6

11. Și a luat Aman haine și cal, a îmbrăcat pe Mardoheu și l-a plimbat călare pe cal prin piața cetății, strigând înaintea lui: "Așa se face omului, pe care regele vrea să-l cinstească!" 

Cap. 8

9. Atunci au fost chemați scriitorii regelui, în luna a treia, adică în luna Sivan, în ziua de douăzeci și trei ale lunii, și cum a poruncit Mardoheu, așa s-a scris Iudeilor și satrapilor, guvernatorilor țărilor și cârmuitorilor ținuturilor lor, de la India până la Etiopia, din cele o sută douăzeci și șapte țări; și s-a scris fiecărei țări cu scrierea ei și fiecărui popor în limba lui, și Iudeilor le-a scris cu literele lor și în limba lor. 

Cartea întâia a lui Ezdra

Cap. 4

7. Și în zilele lui Artaxerxe, Bișlam, Mitridat, Tabeel și ceilalți tovarăși ai lor au scris lui Artaxerxe, regele Perșilor. Și scrisoarea a fost scrisă cu slove aramaice și în limba aramaică. 

Cartea a treia a lui Ezdra

Cap. 3

6. Și cu porfiră se va îmbrăca și din vase de aur va bea, și pe aur va dormi, și se va plimba în trăsură cu cai cu frâie de aur, și va purta pe cap turban de vison și lănțișoare împrejurul grumazului lui, 

Facerea

Cap. 10

5. Din aceștia s-au format mulțime de popoare, care s-au așezat în diferite țări, fiecare după limba sa, după neamul său și după nația sa.

20. Aceștia sunt fiii lui Ham, după familii, limbă, țări și după nații.

31. Aceștia sunt fiii lui Sem după familii, după limbă, după țări și după nații.

Cap. 11

1. În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă și un singur grai la toți. 

6. Și a zis Domnul: "Iată, toți sunt de un neam și o limbă au și iată ce s-au apucat să facă și nu se vor opri de la ceea ce și-au pus în gând să facă. 

Cap. 31

47. Și Laban a numit-o în limba sa: Iegar-Sahaduta, adică movila mărturiei, iar Iacov i-a dat același nume, însă pe limba sa și i-a zis: Galaad. 

Faptele Sfinților Apostoli

Cap. 1

19. Și s-a făcut cunoscută aceasta tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim, încât țarina aceasta s-a numit în limba lor Hacheldamah, adică Țarina Sângelui. 

Cap. 2

6. Și iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulțimea și s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. 

8. Și cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? 

26. De aceea s-a bucurat inima mea și s-a veselit limba mea; chiar și trupul meu se va odihni întru nădejde. 

Cap. 14

11. Iar mulțimile, văzând ceea ce făcuse Pavel, au ridicat glasul lor în limba licaonă, zicând: Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au coborât la noi. 

Cap. 21

40. Și dându-i-se voie, Pavel, stând în picioare pe trepte, a făcut poporului semn cu mâna. Și făcându-se mare tăcere, a vorbit în limba evreiască, zicând: 

Cap. 22

2. Și auzind că le vorbea în limba evreiască, au făcut mai multă liniște, și el le-a zis: 

Cap. 26

14. Și noi toți căzând la pământ, eu am auzit un glas care-mi zicea în limba evreiască: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Greu îți este să lovești în țepușă cu piciorul. 

Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostol Pavel

Cap. 2

11. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. 

Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov

Cap. 1

26. Dacă cineva socotește că e cucernic, dar nu își ține limba în frâu, ci își amăgește inima, cucernicia acestuia este zadarnică. 

Cap. 3

5. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! 

6. Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. 

8. Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. 

Ieremia

Cap. 5

15. Casa lui Israel, iată voi aduce asupra voastră un neam de departe, zice Domnul, un popor puternic, un popor vechi, un popor a cărui limbă tu nu o știi și nu vei înțelege ce grăiește el. 

Cap. 9

5. Fiecare înșală pe prietenul său și nu spune adevărul; și-au deprins limba la minciună și viclenesc până obosesc. 

8. Limba lor este săgeată ucigătoare și grăiește viclenii; cu buzele lor grăiesc prietenos către aproapele lor, iar în inimă ei făuresc cătușe. 

Cap. 18

17. Zis-au ei: "Veniți să uneltim împotriva lui Ieremia, că nu va pieri legea din mâna preotului, nici sfatul de la înțelept, nici cuvântul (lui Dumnezeu) de la prooroc. Veniți să-l biruim cu limba și să nu luăm aminte la cuvintele lui! 

Cap. 23

31. Deoarece Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care vorbesc cu limba lor, dar zic: "El a spus". 

Ieșirea – a doua carte a lui Moise

Cap. 4

10. Atunci Moise a zis către Domnul: "O, Doamne, eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie și sunt gângav; și aceasta nu de ieri de alaltăieri, nici de când ai început Tu a grăi cu robul Tău; gura mea și limba mea sunt anevoioase". 

Ezechiel

Cap. 3

5. Căci nu ești trimis la un popor cu grai necunoscut și cu limbă neînțeleasă, ci către casa lui Israel; 

6. Nici la mai multe popoare cu grai necunoscut și cu limbă neînțeleasă, ale căror cuvinte nu le-ai pricepe. Și chiar la unele ca acestea de te-aș trimite, ele tot te-ar asculta; 

26. Și limba ta o voi lipi de cerul gurii tale, ca să fii mut și să nu-i mai poți mustra, că aceștia sunt un neam răzvrătit. 

Cap. 35

13. Auzit-am că v-ați lăudat înaintea Mea cu limba voastră și ați înmulțit vorbele voastre împotriva Mea. 

Cartea lui Iov

Cap. 1

7. Atunci Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului și a zis: "Am dat târcoale pe pământ și m-am plimbat în sus și în jos". 

Cap. 2

2. Și Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului și a zis: "Am dat târcoale pe pământ și m-am plimbat în sus și în jos". 

Cap. 6

30. Este oare vreo strâmbătate pe limba mea și cerul gurii mele nu va deosebi el ce este rău și ce este amar? 

Cap. 18

8. El dă cu picioarele în laț și se plimbă în rețeaua de sfori. 

Cap. 20

12. Dacă răutatea este dulce în gura lui, el o ascunde sub limba lui. 

16. Venin de șarpe otrăvitor sugea. Limba de năpârcă îl omoară! 

Cap. 22

14. Norii sunt ca o perdea în fața Lui și El nu poate să vadă; El se plimbă numai de jur împrejurul cerurilor. 

Cap. 27

4. Buzele mele nu vor rosti nici un neadevăr și limba mea nu va grăi nici o minciună! 

Cap. 29

10. Glasul căpeteniilor scădea și limba lor se lipea de cerul gurii. 

Cap. 33

2. Iată că am deschis gura mea și limba mea grăiește. 

Cap. 38

16. Ai fost tu până la izvoarele mării sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei? 

Cap. 41

1. Poți tu să prinzi leviatanul cu undița, ori să-i legi limba cu o sfoară? 

Isaia

Cap. 3

8. Ierusalimul va ajunge dărâmătură și Iuda este gata să cadă, căci limba lor și gândurile lor sunt împotriva Domnului și disprețuiesc privirea slavei Lui. 

Cap. 11

15. Domnul va seca limba de mare a Egiptului și mâna Lui va amenința groaznic Eufratul, și-l va împărți în șapte râuri și se va putea trece cu piciorul. 

Cap. 19

18. În vremea aceea, vor fi numai cinci cetăți în pământul Egiptului care vor grăi limba Canaanului și vor jura în numele Domnului Savaot; una se va numi "Cetatea Soarelui". 

Cap. 30

27. Iată numele Domnului Care vine de departe, mânie înfocată și nor greu; buzele Sale sunt pline de urgie și limba Lui e foc mistuitor! 

Cap. 32

4. Inima celor ușuratici va judeca sănătos și limba celor gângavi va grăi iute și deslușit. 

Cap. 33

19. Atunci nu vei mai vedea pe poporul acesta îndrăzneț, acest neam cu vorbe încâlcite, pe care nu-l înțelegem, care bâlbâie o limbă care nu se poate pricepe. 

Cap. 35

6. Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu și pâraie în pământ însetat. 

Cap. 36

11. Atunci Eliachim, Șebna și Ioah răspunseră lui Rabșache: "Grăiește robilor tăi în graiul arameian, că noi îl înțelegem, și nu ne grăi în limba iudaică în auzul poporului care este pe ziduri!" 

13. Și a stat Rabșache și a strigat cu glas mare în limba iudaică și a zis: "Ascultați cuvintele marelui rege, regele Asiriei! 

Cap. 41

17. Cei săraci și lipsiți caută apă, dar nu o găsesc; limba lor este uscată de sete, Eu, Domnul lor, îi voi auzi; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi! 

Cap. 45

23. Am jurat pe Mine Însumi! Din gura Mea iese dreptatea și nu-Mi întorc cuvântul; înaintea Mea tot genunchiul se va pleca; pe Mine jura-va toată limba 

Cap. 50

4. Domnul Dumnezeu Mi-a dat Mie limbă de ucenic, ca să știu să grăiesc celor deznădăjduiți. În fiecare dimineață El deșteaptă, trezește urechea Mea, ca să ascult ca un ucenic. 

Cap. 54

17. Orice armă făurită împotriva ta nu va izbuti și orice limbă oare se ridică la judecată cu tine osândită va fi. Aceasta este moștenirea slugilor Domnului și dreptatea care vine de la Mine, zice Domnul. 

Cap. 57

4. De cine vă bateți joc? La cine vă strâmbați și scoateți limba? Nu sunteți voi copii păcătoși, neam de mincinoși? 

Cap. 59

3. Pentru că mâinile voastre sunt întinate cu sânge și degetele voastre cu nelegiuiri; buzele voastre grăiesc cuvinte mincinoase și limba voastră, strâmbătate. 

Cartea judecătorilor

Cap. 7

5. Și a dus el poporul la apă, iar Domnul a zis către Ghedeon: "Cine va limpăi apa cu limba din pumni, cum limpăie câinele, pe acela să-l pui deoparte; de asemenea să pui deoparte și pe toți aceia care-și vor pleca genunchii și vor bea apă". 

6. Și a fost numărul celor ce au limpăit cu limba lor din pumni trei sute de oameni; iar tot celălalt popor s-a plecat pe genunchii săi să bea apă. 

Sfânta Evanghelie după Luca

Cap. 1

64. Și îndată i s-a deschis gura și limba și vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu. 

Cap. 16

24. Și el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. 

Cartea a doua a macabeilor

Cap. 7

4. Și după ce s-au înfierbântat acelea, îndată a poruncit să taie limba celui care a grăit întâi, apoi să-i jupoaie pielea de pe cap și să-i taie mâinile și picioarele, în fața celorlalți frați și a mamei lor. 

10. Și după aceasta al treilea a fost batjocorit, și cerându-i-se limba, îndată a scos-o și mâinile cu îndrăzneală le-a întins și vitejește a zis: 

27. Și plecându-se la el, înșelând pe crudul tiran, așa a zis în limba părintească: "Fiule, fie-ți milă de mine, care în pântece te-am purtat nouă luni și te-am alăptat trei ani și te-am hrănit și te-am adus la vârsta aceasta și te-am crescut, purtându-te în brațe. 

Cap. 15

33. Și limba răului credincios Nicanor a poruncit să o taie și să o facă bucăți mărunte și să o dea păsărilor; iar în fața sfântului locaș, să spânzure brațul răufăcătorului. 

37. Ci serbarea ei să fie în ziua a treisprezecea a lunii a douăsprezecea, care în limba siriană se zice Adar, cu o zi mai înainte de ziua lui Mardoheu. 

Cartea a treia a macabeilor

Cap. 6

4. Tu pe Faraon, regele Egiptului acestuia, cel ce avea multe, și cel ce s-a înălțat cu semeție nelegiuită și cu limbă lăudăroasă, împreună cu oștirea lui cea trufașă, în mare, înecați i-ai pierdut, cu lumina milii luminând pe neamul lui Israel. 

Sfânta Evanghelie după Marcu

Cap. 7

33. Și luându-l din mulțime, la o parte, Și-a pus degetele în urechile lui, și scuipând, S-a atins de limba lui. 

Cap. 11

27. Și au intrat iarăși în Ierusalim. Și pe când se plimba Iisus prin templu, au venit la El arhiereii, cărturarii și bătrânii. 

Miheia

Cap. 6

12. Că bogații din cetate sunt plini de silnicie și locuitorii grăiesc cuvinte mincinoase și limba lor este numai viclenie în gura lor. 

Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)

Cap. 13

24. Jumătate din copiii lor vorbeau limba așdodiană și nu știau să vorbească evreiește; nu știau decât limba unuia sau altuia din acele popoare. 

Osea

Cap. 7

16. Ei se îndreaptă către Baal. Ei sunt asemenea unui arc care scapă din mână. Căpeteniile lor au căzut în ascuțișul sabiei, din pricina iuțimii lor. Limba lor M-a făcut de ocară în țara Egiptului. 

Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru

Cap. 3

10. Cel ce voiește să iubească viața și să vadă zile bune să-și oprească limba de la rău și buzele sale să nu grăiască vicleșug; 

Pildele lui Solomon

16. Viață lungă este în dreapta ei, iar în stânga ei, bogăție și slavă; din gura ei iese dreptatea; legea și mila pe limbă le poartă. 

Cap. 6

17. Ochii mândri, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, 

24. Ele te vor păzi de femeia vicleană, de limba cea ademenitoare a celei străine. 

Cap. 10

20. Limba omului drept este argint curat, dar inima celor fără de lege este lucru de puțin preț. 

31. Gura celui drept rodește înțelepciune, iar limba urzitoare de rele aduce pierzare. 

Cap. 12

18. Cei nechibzuiți la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie, pe când limba celor înțelepți aduce tămăduire. 

19. Buzele care spun adevărul vor dăinui totdeauna, iar limba grăitoare de minciună numai pentru o clipă. 

Cap. 15

2. Limba celor înțelepți picură știință, iar gura celor nebuni revarsă prostie. 

4. Limba dulce este pom al vieții, iar limba vicleană zdrobește inima. 

Cap. 17

4. Făcătorul de rele ia aminte la buzele nedrepte, mincinosul pleacă urechea la limba cea rea. 

20. Cel ce are o inimă vicleană nu află fericirea și cel ce are o limbă șireată dă peste necaz. 

Cap. 21

6. Comorile dobândite cu limbă mincinoasă sunt deșertăciune trecătoare și lațuri ale morții. 

23. Cel ce-și păzește gura și limba lui își păzește sufletul lui de primejdie. 

Cap. 25

15. Prin răbdare se poate îndupleca un om mânios și o limbă dulce înmoaie oase. 

23. Vântul de la miazănoapte aduce ploaie și limba clevetitoare aduce o față mâhnită. 

Cap. 26

28. Limba mincinoasă urăște adevărul și gura lingușitorilor pricinuiește prăbușirea. 

Cap. 31

26. Gura și-o deschide cu înțelepciune și sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei. 

Plângerile lui Ieremia

Cap. 4

4. Din pricina setei lipitu-s-a limba sugaciului de cerul gurii lui; copiii cer pâine, dar nimeni nu le-o întinde. 

Cap. 5

18. Muntele Sionului a rămas pustiu și pe el se plimbă vulpile. 

Psalmi

Cap. 9

27. Gura lui e plină de blestem, de amărăciune și de vicleșug; sub limba lui osteneală și durere. 

Cap. 11

3. Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene și limba cea plină de mândrie. 

4. Pe cei ce au zis: "Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt; cine ne este Domn?" 

Cap. 14

3. Cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său și ocară n-a rostit împotriva aproapelui său. 

Cap. 15

9. Pentru aceasta s-a veselit inima mea și s-a bucurat limba mea, dar încă și trupul meu va sălășlui întru nădejde. 

Cap. 21

16. Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, și limba mea s-a lipit de cerul gurii mele și în țărâna morții m-ai coborât. 

Cap. 33

12. Cine este omul cel ce voiește viața, care iubește să vadă zile bune? Oprește-ți limba de la rău și buzele tale să nu grăiască vicleșug. 

Cap. 34

27. Și limba mea va grăi dreptatea Ta, în toată ziua, lauda Ta. 

Cap. 36

30. Gura dreptului va deprinde înțelepciunea și limba lui va grăi judecată. 

Cap. 38

1. Zis-am: "Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea; 

5. Grăit-am cu limba mea: "Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârșitul meu, 

Cap. 44

2. Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit. 

Cap. 49

20. Gura ta a înmulțit răutate și limba ta a împletit vicleșug. 

Cap. 50

15. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. 

Cap. 51

1. Ce te fălești întru răutate, puternice? Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuțit a făcut vicleșug. 

3. Iubit-ai toate cuvintele pierzării, limbă vicleană! 

Cap. 56

6. Fiii oamenilor, dinții lor sunt arme și săgeți și limba lor sabie ascuțită. 

Cap. 67

24. Pentru ca să se afunde piciorul tău în sângele lor și limba câinilor tăi în sângele vrăjmașilor tăi. 

Cap. 70

27. Încă și limba mea toată ziua va rosti dreptatea Ta, când vor fi rușinați și înfruntați cei ce caută să-mi facă rău. 

Cap. 72

9. Până la cer ridică gura lor și cu limba lor străbat pământul. 

Cap. 77

40. Dar L-au înșelat pe El, cu gura lor și cu limba lor L-au mințit. 

Cap. 80

4. Că poruncă pentru Israel este și orânduire a Dumnezeului lui Iacob. Mărturie a pus în Iosif, când a ieșit din pământul Egiptului, și a auzit limba pe care n-o știa: 

Cap. 108

2. Grăit-au împotriva mea cu limbă vicleană și cu cuvinte de ură m-au înconjurat și s-au luptat cu mine în zadar. 

Cap. 118

172. Rosti-va limba mea cuvintele Tale, că toate poruncile Tale sunt drepte. 

Cap. 119

2. Doamne, izbăvește sufletul meu de buzele nedrepte și de limba vicleană. 

3. Ce se va da ție și ce vei câștiga de la limba vicleană? 

Cap. 125

2. Atunci s-a umplut de bucurie gura noastră și limba noastră de veselie; atunci se zicea între neamuri: "Mari lucruri a făcut Domnul cu ei!" 

Cap. 136

6. Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele. 

Cap. 138

4. Că încă nu este cuvânt pe limba mea 

Cap. 139

3. Ascuțit-au limba lor ca a șarpelui; venin de aspidă sub buzele lor. 

Cartea a doua a Regilor

Cap. 11

2. Dar David a rămas în Ierusalim. Odată, spre seară, sculându-se David din pat și plimbându-se pe acoperișul casei domnești, a văzut de pe acoperiș o femeie scăldându-se, și femeia aceasta era foarte frumoasă. 

Cap. 23

2. "Duhul  Domnului grăiește prin mine, Și cuvântul Lui este pe limba mea. 

Cartea a patra a Regilor

Cap. 4

35. Sculându-se apoi, Elisei s-a plimbat prin foișor înainte și înapoi. După aceea s-a dus și s-a întins iar peste copil. și a strănutat copilul de șapte ori și și-a deschis copilul ochii. 

Cap. 18

26. Iar Eliachim, fiul lui Hilchia, Șabna și Ioah au zis către Rabșache: "Vorbește cu robii tăi în limba aramaică, pentru că noi înțelegem, și nu grăi cu noi în limba iudaică, în auzul poporului, care stă pe zid!" 

28. Apoi  s-a sculat Rabșache și a strigat cu glas tare în limba iudaică și a spus aceste cuvinte: "Ascultați cuvântul regelui celui mare, regele Asiriei! 

Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel

Cap. 14

11. Căci scris este: "Viu sunt Eu! – zice Domnul – Tot genunchiul să Mi se plece și toată limba  să dea slavă lui Dumnezeu". 

Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)

Cap. 4

31. Nu fi aspru cu limba ta și leneș în lucrurile tale. 

Cap. 5

15. Mărirea și batjocura sunt în vorbă și limba omului îi face să cadă. 

16. Să nu te chemi bârfitor și cu limba ta nu vicleni. 

Cap. 6

5. Graiul dulce înmulțește pe prieteni și limba cea binegrăitoare îndatorează, deseori, la răspunsuri binevoitoare. 

Cap. 17

5. Sfat și limbă, ochi, urechi și inimă a dat omului ca să cugete. 

Cap. 19

16. Este câte unul care alunecă, dar nu din suflet, și cine n-a greșit cu limba sa? 

Cap. 20

17. Cei care mănâncă pâinea mea sunt răi cu limba. 

Cap. 21

8. De departe este cunoscut cel cu limba tare, și cel înțelept îl știe când alunecă. 

Cap. 22

30. O, de ar pune cineva pază gurii mele, și peste buzele mele pecete de înțelepciune, ca să nu cad din pricina ei și să nu mă piardă limba mea! 

Cap. 25

9. Nouă cugetări am fericit în inima mea și a zecea o voi grăi cu limba. 

11. Fericit este cel care locuiește cu femeie înțelegătoare și care cu limba n-a alunecat și care n-a slujit celui mai puțin vrednic decât sine. 

Cap. 28

15. Limba clevetitoare pe mulți i-a clătinat și i-a risipit dintr-un neam într-alt neam și cetăți tari a surpat și casele celor mari a stricat. 

16. Limba clevetitoare femei vrednice a izgonit și le-a lipsit de ostenelile lor. 

Cap. 36

25. De este pe limba ei milă și blândețe, atunci bărbatul ei este rar între oameni. 

Cap. 37

21. Semnul schimbării inimii este fața și se arată în patru chipuri: binele și răul, viața și moartea și limba pururea stăpânește pe acestea. 

Cap. 40

23. Fluierul și harpa îndulcesc cântarea, și decât amândouă acestea mai mult limba cea dulce. 

Cap. 51

7. Din adâncul pântecelui locuinței morților și de limba necurată și de cuvântul mincinos și de limba cea nedreaptă cu pâră la împărat. 

29. Mi-a dat Domnul drept plată limba și cu ea Îl voi lăuda. 

Sofonie

Cap. 3

13. Cei care vor mai rămâne din neamul lui Israel nu vor săvârși nedreptate și nici nu vor grăi cuvânt de minciună și nu se va afla în gura lor limbă vicleană. Ci ei vor putea să mănânce și să se odihnească, fără să se teamă de cineva. 

Cartea înțelepciunii lui Solomon

Cap. 1

11. Păziți-vă deci de vorbele cârtitoare și deșarte și feriți limba voastră de clevetire, fiindcă vorba cea mai tainică nu va trece fără pedeapsă și gura mincinoasă aduce sufletului moarte. 

Cap. 10

21. Căci înțelepciunea a deschis gura celor muți și limba pruncilor a făcut-o bine grăitoare. 

Zaharia

Cap. 14

12. Dar iată care va fi prăpădul cu care Domnul va lovi toate popoarele care s-au războit cu Ierusalimul: trupul dușmanului va putrezi stând în picioare, ochii în orbitele lor și limba în gură. 

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură – Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

2. Biblia Protestantă.

3. Bruce Wilkinson- Viața pe care o răsplătește Dumnezeu, Editura Stephanus, 2000.

4. Catehismul Bisericii Catolice – Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 1993.

5.. Concordanța Biblică – după traducerea lui Dumitru Cornilescu, Editura Agape, Făgăraș, 2003..

6. Constantin Dupu, Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacob, Editura Gnosis,

7. 2002Cristian Bărbosu, Cele 10 porunci, Editura Multimedia, Arad, 2001.

8. Dan Horia Mazilu – O istorie a blestemului, Editura Polirom, Iași, 2001.

9. Daniel Brânzei-Chemarea înțelepciunii, Comentariu tematic al cărții Proverbe, Editura Multimedia, Arad, 2000.

10. Mitropolia Ardealului, Revistă oficială a Arhiepiscopiei Sibiului și a Episcopiilor Clujului și a Oradiei, Anul V, nr.9-10, Septembrie-Octombrie, 1960

11. Noul Testament – (Tradus de Ep. Dr. Ioan Bălan),Ediția a III a, Oradea, 1995.

12. P.Lucian I.Pop – Păcatele limbii, Editura Părinților Baziliani, Bikszád, 1942.

13. Pr.Claudiu Dumea – Decalogul , Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 1999

14. Rick Warren, Trăind cu scop, Editura Life, Oradea , 2000.

15. Sfântul Augustin- Confesiuni, Editura Nemira, 2006, Nr. pag. 464.

16. Ștefan Lupu- Ghid practic pentru elaborarea unei lucrări științifice în teologie, Editura Sapienția, Iași, 2000.

17. Tihamer Toth- Zece porunci, traducere Emil Tătar, vol. I și II, Tiparul Tipografiei Roman și Puscaș, Diciosânmărtin, 1936.

Abrevieri

Cf.- conform;

Cap. – capitol;

Ed. – editura;

Pag. – pagina;

Nr. – numărul;

Sf. – sfântul;

Gen. – Geneză;

Ex. – Exod;

Lev. – Levitic

1 Re. – 1 Regi;

2 Re. – 2 Regi

Ps. – Psalmul;

Prov. – Proverbele lui Solomon;

Is. – Isaia;

Ier. – Ieremia;

Iz. – Iezechiel;

Dn. – Daniel;

Sir. – Înțelepciunea lui Isus Sirah;

Mt. – Matei;

Mc. – Marcu;

Lc. – Luca;

In. – Ioan;

Ac. Ap. – Actele Apostolilor;

Rom. – Romani;

1 Cor. – 1 Corinteni;

2 Cor. – 2 Corinteni;

Gal. – Galateni;

Ef. – Efeseni;

Fil. – Filipeni;

Col. – Coloseni

1 Tes. – 1 Tesaloniceni;

1 Tim. – 1 Timotei;

1 Tim. – 2 Timotei;

Evr. – Evrei;

Iac. – Iacob;

1 In. – 1 Ioan;

Ap. – Apocalipsa;

56