Cultul Sfintelor Moaste In Biserica Orodoxa

CUPRINS

Argument……………………………………………………………………… p. 3

Capitolul I. Definiția moaștelor……………………………………………….. p. 5

1.1 Unitatea deplină intre cultul sfinților și cinstirea moaștelor…………… p. 6

1.2 Legatura dintre suflet si trup în lumina unității persoanei sfântului……….p. 8

1.3 Sfintele moaște,dovezi ale nemuririi sufletului și ale învierii de obște……p. 11

3. Capitolul al II-lea. Modalități de cinstire a sfinților

2.1 Identificarea sfinților………………………………………………………p. 16

2.2. Categorii de sfinți în ordinea apariției pe scena vieții ………………………p. 16

2.3. Cultul și sărbătorile sfinților cu cinstire generală în toate Bisericile

ortodoxe…………………………………………………………………………………………..p.18

2.4. Cinstirea sfintelor moaște sau a rămașițelor trupești ale sfinților……………..p.23

2.5 Sfințenia moaștelor dovedită prin minuni……………………………………………..p.26

2.6 Sfintele moaște nu sunt trupuri conservate………………………………………….. .p.31

4. Capitolul al III-lea.

3.1 Condițiile canonizării sfinților ……………………………………………………….p.32

3.2 Rânduiala Canonizării………………………………………………………………………..p.33

3.3 Primele canonizări ale sfinților români…………………………………………………p.34

3.4 Generalizarea cultului local al sfinților cu moaște la noi în țară……………….p.36

3.5 Recunoașterea faptelor sfinților canonizați în anii 1950-1955, 1992,2005…p.40

3.6 Importanța canonizării sfinților români…………………………………………………p.46

Sfinții români cu moaște……………………………………………………………………..p.47

5. Concluzii…………………………………………………………………………………………………..p.53

6. Bibliografie……………………………………………………………………………………………….p.55

7. Cuprins……………………………………………………………………………………………………..p.58

=== CULTUL SFINTELOR MOASTE ÎN BISERICA ORODOXĂ ===

MOTTO:

”Nimic nu e mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Iisus decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos și la trup și la suflet și la felul morții și întru toate…Așa că dacă Hristos într-adevăr se poate vedea și pipăi undeva în lumea aceasta în carne și oase, apoi aceasta se poate vedea în sfintele moaște… Aceste moaște sunt Biserica cea adevărată ”.

( Nicolae Cabasila ”Despre viața în Hristos”)

ARGUMENT

Pentru întărirea dreptei credințe și a mântuirii sufletelor, Dumnezeu a lăsat Bisericii pe lângă Reveleția divină cuprinsă în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție și o seamă de alte căi și mijloace ajutătoare exprimate prin termenul general de cult, cinstire sau venerare, deosebite de cel de adorare rezervat numai lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxă are și cultul Sfintelor Moaște.

Cinstirea sfintelor moaște stă în strânsă legătură cu cinstirea sfinților. Cinstirea aceasta se face atât trăitorului în aceste relicve, dar mai ales se aduce adorare Sfântului Duh, dătătorul de viață care face ca moaștele sfântului să devină tămăduitoare, sfințitoare și mijlocitoare.

Sfintele moaște sunt dovezi vizibile și de netăgăduit despre lucrarea harului divin, căci numai datorită harului dumnezeiesc se realizează această minune și nu factorilor naturali sau intervenției oamenilor.

Sfinții care au dobândit acest mare dar de la Dumnezeu, de a nu le putrezi trupurile, au dobândit prin aceasta starea firească pe care omul a avut-o în starea originară. Prin trupurile lor neputrezite preînchipuiesc trupurile noastre după Învierea cea de apoi .

Sfintele moaște au început să existe numai în creștinism, numai la cei ce cred în Hristos, deoarece numai Hristos a promis omenirii, celor ce-L vor asculta, că vor învia precum a înviat El și vor putea dobândi, prin harul Sfantului Duh, puteri nemăsurate. Adică, prin credința în Hristos, se vor putea face multe minuni, se va putea face excepție de la orice ”lege firească”.

Despre neputrezirea trupurilor unor sfinți creștini, părintele Dumitru Stăniloae spune: ”Faptul menținerii osemintelor lor în starea de incoruptibilitate este o arvună a viitoarei incoruptibilități a trupurilor întregi după înviere și după deplina lor îndumnezeire.

Ele se mențin incoruptibile, pentru că în ele se menține o putere dumnezeiască din vremea când trupurile lor erau unite cu sufletul. Ba mai mult, asupra lor se prelungește starea de îndumnezeire accentuată a sufletelor lor din starea actuală: ,,De aceea , cei ce se roagă lângă osemintele Sfântului nu se roagă propriu zis lor, ci persoanei lui. Cinstirea trece la persoană, ca și în cazul cinstirii icoanelor”.

Cultul sfintelor moaște este strâns legat de cultul sfinților, iar acest cult al sfinților se întemeiază în ortodoxie, pe două adevăruri de credință:

1.- pe credința că omul primind Tainele Bisericii, primește harul ca energie necreată a lui Dumnezeu prin care el poate să înainteze într-o viață curățită de patimi și împodobită cu virtuți.

2.- pe credința că moartea fizică este doar trecerea de la viața temporară la viața eternă pentru sfinți, la fericirea veșnică, pătimind îndumnezeirea cea după har.

Cei care în timpul vieții pământești și-au câștigat un grad înalt de perfecțiune morală sunt preamăriți nu numai în cer de Dumnezeu, ci și pe pământ de către Sfânta Biserică cu care ei stau într-o legătură organică.

Biserica îi cinstește ca pe niște adevărați prieteni ai lui Dumnezeu, îi cheamă în ajutor, le sfințește moaștele lor sfinte și făcătoare de minuni și le cinstește icoanele care reprezintă chipul zugrăvit al lor.

Scopul cinstirii sfinților este de a lăuda pe Dumnezeu care le-a dat sfinților belșugul harului Său și căruia ei I-au slujit și și-au jertfit viața.

Folosul cinstirii sfinților este evident mai ales din cuvintele Mântuitorului adresate Sf. Apostoli și tuturor celor ca ei desăvârșiți: ”cine vă privește pe voi, pe Mine mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Acela care M-a trimis pe Mine”(Mt. I, 40-41).

Trebuie să facem deosebire între adorare care se cuvine doar lui Dumnezeu și venerare sau cinstire adusă sfinților.

Pe sfinți nu-i adorăm, ca pe Dumnezeu, ci îi venerăm sau îi cinstim, ca pe niște persoane alese și preaiubite de Dumnezeu. În rugăciunile înălțate către sfinți nu le cerem mântuire, ci mijlocire.

Sfinții Părinți întruniți în Sinodul VII Ecumenic de la Niceea din anul 787 au statornicit că se cuvine ”a cinsti și sfinții și a cere mijlocirea lor…”, iar în canonul 7 al acestui Sfânt Sinod se interzice sfințirea bisericilor fără sfinte moaște puse în masa Sfântului Altar și în Antimis.

CAPITOLUL I

1. DEFINIȚIA MOAȘTELOR

” Sfintele moaște sunt rămășițe trupești, corpuri mai mult sau mai puțin neputezite sau numai oase goale ale sfinților, prin care Dumnezeu se proslăvește, iar credincioșii se folosesc de minunile harului revărsat peste ele, căci trupurile lor constituie Biserica Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16-17; 6, 19, 20), vrednic de cinste și cât trăiește și după moarte, ca niște făcătoare de minuni (II Tim. 2, 21; Ps. 33, 20) așa cum a fost a lui Iosif (Fac. 50, 1-14; Exod 13, 19), a lui Elisei (IV Regi 13, 20-21; 19, 11-12). Sinodul al șaptelea ecumenic caterisește și afurisește pe mirenii care se dovedesc că defaimă moaștele sfinților, care stau la temelia vieții bisericești (VI ec. 51; VII ec. 7; Cart. 83; Ant. 5; V. Biserica)”.

”Mulțimea păgânilor aduseră lemne și vreascuri, mai ales iudeii făcură aceasta bucuroși, după cum le este obiceiul…Focul a luat forma unei bălți ca o pânză umflată de vânt în jurul trupului lui Policarp…și am simțit un miros plăcut ca de fum de tămâie sau alte prețioase miresme…Păgânii s-au străduit ca nici rămășițele trupului lui să nu le putem lua, că mulți creștini au dorit să facă aceaste și să aibă sfântul lui trup (moaște)…După aceea am dobândit osemintele lui, care sunt mai de preț decât pietrele scumpe și mai cinstite decât aurul. Domnul ne va ajuta ca să ne adunăm, după putință ca în jurul lor, să prăznuim ziua nașterii lui ca mucenic cu veselie și cu bucurie întru adsucerea aminte de cei care lupta au săvârșit”…( Martiriul Sf. Policarp 23 februarie, cap. XIII-XVIII; Eusebiu de Cezareea Ist. Bis. III, 36.), iar în Apoc. 6, 9-11; 2, 13; Sirah 48, 14-15; 49, 11 scrie: ”Am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiați pentru mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu și ziceau: Până când Stăpân Tu, care ești Sfânt și adevărat, zăbovești și să judeci și să răzbuni sângele nostru…?”.

1.1 UNITATEA DEPLINĂ ÎNTRE CULTUL SFINȚILOR ȘI

CINSTIREA MOAȘTELOR

Sfântul Apostul Pavel spune că sfințenia este „o calitate în care se actualizează neîmpiedicat chipul lui Dumnezeu în om, făcând străveziu în taina omului taina indisolubilă a lui Dumnezeu. Prin ea iradiază lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea omului potențată și transfigurată de lucrarea dumnezeiască”.

Sfințenia este putere activă a Duhului Sfânt, putere ce dovedește „sălășluirea lui Hristos în om și a omului în Hristos prin iubire”.

Cultul Sfinților are o mare însemnătate în Biserica Ortodoxă deoarece sfinții sunt ”Mijlocitori și protectori ai noștri în ceruri, mădulare vii și active ale Bisericii lui Hristos, care cuprinde în sânul ei deopotrivă pe cei de pe pamânt, ca și pe cei de dincolo de zare. Prezența binecuvântată a sfinților se manifestă în Biserică prin icoanele și prin moaștele lor, înconjurându-ne cu un nor de rugaciune și învăluindu-ne într-un nimb de slavă dumnezeiască prin care ni se descoperă Iisus Hristos însuși, Mântuitorul nostru. E vorba despre un adevăr pe care Sf.Apostol Pavel îl exprimă prin ideea că Biserica este ,”trupul lui Hristos ”, iar cei care se mântuiesc în ea dobândesc puterea și viața lui Hristos. Suntem mădularele lui Iisus Hristos (ICor.VI,15), nu numai cu sufletul, ci și cu trupul (ICor. VI, 19). ”Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare în parte” (ICor. XII, 27; Efes.V, 30). Aceste mădulare sunt unite, solidare, împreună trăitoare în una și aceeași realitate spirituală. Prezența nemijlocită a lui Hristos face din Biserică o comunitate religioasă, întrucât ea devine, prin dumnezeirea Capului ei, ca și prin calitatea și chemarea membrilor ei, o comuniune a sfinților. De aceea Biserica este una luptătoare pe pământ și triumfătoare în cer. Această unitate poate fi tulburată de către erezie, după cum poate fi în parte zdruncinată de către o schismă sau alta, dar nu poate fi distrusă de depărtare, de suferințe sau de moarte. Prin învierea lui Hristos, moartea a pierdut supremația sa asupra celor ce sunt încorporați în El. Ea nu-i poate separa de Dumnezeu, după cum nu-i poate separa nici unii față de alții. Comuniunea în Hristos, indestructibilă prin natura ei însăși, viază și lucrează sub aspectul veșniciei. Sfinții sunt mădularele lui Hristos îndumnezeite. Legătura lor cu Biserica luptătoare poartă uneori pecetea unei consacrări divine-incoruptibilitatea sfintelor lor oseminte”.

”Dumnezeu acordă sfinților, care au devenit hristoși în Iisus Hristos, puterea de a transmite și a împlini voia Sa printr-un ajutor activ, văzut sau nevăzut, pe care ei îl încredințează credincioșilor. În cazul sfintelor moaște, accentul se pune mai ales pe anumite manifestări în afară a puterii divine, sub forma unor forme dumnezeiești, legate de păstrarea în nestricăciune a osemintelor, constituind mărturii evidente ale prezenței Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

Prefigurarea puterii cu care sunt înzestrate sfintele moaște o aflăm și în Vechiul Testament. În cartea a IV-a a Regilor citim că, în mormântul proorocului Elisei, a fost aruncat trupul unui om mort, dar la atingerea cu osemintele proorocului, acest mort a înviat. ,,Omul s-a atins de oasele lui Elisei, și s-a sculat pe picioarele sale” (IV Regi XIII, 21 ). Cu toate acestea, cinstirea sfintelor moaște a luat început și avânt numai în Legea cea Noua, prin cultul martirilor. ,,De altfel, scrie Nicolae Cabasila, nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decat mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos și la trup și la suflet, și la felul morții, și întru toate,,. Voind creștinii să ia corpul sfântului episcop Policarp, împilatorii iudei au sugerat autorităților să nu dea creștinilor trupul sfântului, ca nu cumva, lăsând ei pe cel răstignit, să înceapă a-l adora pe Sfântul Policarp. Însă iudeii și păgânii nu știau că nici pe Hristos nu-l vor putea părăsi vreodată, căci Lui ne închinăm ca fiind Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim dupa vrednicie, ca pe ucenici și imitatori ai Domnului, pentru neîntrecuta lor dragoste față de împăratul și învățătorul lor. Citind martiriul Sfântului Policarp vedem grija purtată sfintelor moaște: ,,Noi am îngropat într-un loc potrivit rămășițele sale, care sunt mai prețioase pentru noi decât diamantele cele de preț” (XVIII).Cei care resping cinstirea sfintelor moaște, pe motiv că acest cult este împrumutat din păgânism, pe lângă faptul că nu cunosc bazele sale biblice, dogmatice și morale, ignoră cu desăvarșire fundamentele sale istorice, uitând că această cinstire a luat ființă în epoca celei mai încordate opoziții dintre creștinism și păgânism și anume în perioada apostolică,căreia i-a urmat aceea a persecuțiilor.

”Arătând iubitorul de oameni, Dumnezeu, întru tot deosebită purtare de grijă față de neamul omenesc, nu a plăsmuit numai toată zidirea, nici n-a întins doar cerul și marea, ori a aprins soarele și a făcut să strălucească luna, nici doar a dăruit pământul spre locuire și ne-a pus la îndemână toate ale pământului spre hrănirea și vierea trupurilor noastre, ci ne-a dăruit și moaștele sfinților mucenici. Iar El, primindu-le sufletele – căci zice [Scriptura]: „sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnenzeu” (Inț. Sol. 3, 1) – ne-a lăsat nouă până acum, ca mângâiere și încurajare, trupurile lor, încât noi, venind la mormintele acestor sfinți, să ne ridicăm spre râvna și imitarea [lor] și văzându-le , să ne aducem aminte de faptele lor și de răsplătirile puse deoparte pentru aceste fapte”.

1.2 LEGĂTURA DINTRE SUFLET ȘI TRUP ÎN LUMINA UNITĂȚII PERSOANEI SFÂNTULUI

Baza spirituală sau personală indestructibilă, care se menține după moarte pentru fiecare om, e concepută după Sfântul Maxim Mărturisitorul ca ,, relație de neclintit” între suflet și trup, ajutându-ne să înțelegem mai ușor, legătura dintre duhul sfinților și moaștele lor. Ea ne explică și felul în care acest duh se află și în cea mai mică părticică din oseminte, având un fundament în actul însuși al zidirii omului. Sfântul Maxim ne învață că: ”trupul și sufletul sunt părți ale omului și părțile au cu necesitate referință spre ceva (pentru că au ca predicat întregul), iar cele ce au o referință spre ceva sunt din cele ce totdeauna și oriunde au venit la existența deodată, constituind ca părți, prin întalnirea lor, forma întreagă și fiind nedespărțite întreolaltă, decât pentru cugetarea care distinge ființa fiecăruia. E cu neputință ca sufletul cu trupul, ca părți ale omului, să existe unul înaintea sau în urma celuilalt, pentru că astfel așa zisa rațiune a celui spre care se referă se va destrăma ,,. De aici reiese faptul că relația dintre suflet și trup este indestructibilă, menținându-se într-un mod tainic și după desfacerea celor două elemente prin moarte. Una este rațiunea facerii și alta este rațiunea ființei.

”Sufletul din pricina ființei există pururi după facerea lui, dar din pricina facerii nu există ca un absolut, ci in relație de timp, de loc și de scop. Nu e desfăcut de orice, ci cu relația din trecut, unde și spre ce. Căci după moartea trupului, sufletul nu se mai numește simplu suflet, ci suflet al omului și suflet al unui om oarecare. Căci și după trup (după moartea trupului) are ca formă a lui întregul uman, care după relație e predicatul lui ca parte. La fel și trupul, e muritor din pricina firii, dar nu e dezlegat din pricina facerii. Căci nu se numește trupul simplu trup, după despărțirea de suflet, ci trup al omului și trup al unui oarecare om, chiar de se strică și se dizolvă în elementele din care este, căci și el era ca formă întregul uman, care după relație e predicatul lui ca parte. În amandouă, adică și în suflet și în trup, relația cugetându-se ca ceva care nu poate fi smuls, întrucât sunt părți ale întregii forme umane, înfățișează și facerea lor deodată și dovedește și deosebirea lor întreolaltă după ființă, nevătămand în nici un fel rațiunile sădite în ele după ființă. Deci nu e cu putință a afla sau numai vreun trup sau numai vreun suflet în afară de relație, căci odată cu partea se arată și ceea ce este parte a cuiva. Deci dacă preexistă o parte a alteia, se aude și de aceea a cui este, căci relația este neclintită” . În cazul cinstirii sfintelor moaște nu e destul să ne referim la această legătură firească, ci trebuie să privim și la o relație specială între spiritul sfântului și moaștele lui.

Legătura ființială dintre suflet și trup, care e primul indiciu al indestructibilității persoanei umane, nu explică în mod suficient păstrarea în nestricăciune a osemintelor, explicarea aparține unei intervenții divine. Stă în puterea lui Dumnezeu a face ca faptele cele mari și sfinte, virtuțile cele de preț ale aleșilor săi, să nu dispară prin moarte, după cum să nu dispară nici urmele materiale ale celor ce s-au împodobit cu ele. O putere nevăzută se manifestă în strălucirea nestricăciunii oaselor pe care Domnul le are în grija Sa. După trecerea din această viață, trupurile drepților răman ca niște boabe de grâu în vremea iernii în pămant, trăind o viață ascunsă, necunoscută de simțurile noastre. E un semn al vrerii divine”.

Înfăptuirea unor lucruri minunate prin mijlocirea Sfintelor moaște trebuie văzută prin credința că există o legătură specială între sufletul unui sfânt și osemintele lui, pe care moartea nu o poate distruge, în sensul că spiritul acestuia nu părăsește cu desăvarșire trupul, mentinând astfel în moaște o putere dumnezeiască. Credința că sfinții rămân prin această harismă în osemintele lor, prelungind în ele o prezență a lor în duh, îi face pe credincioși să se simtă în legătură personală cu ei și prin ei cu Hristos.

Proslăvind Sfintele moaște pentru puterea minunată ce le-a fost dată de Dumnezeu, creștinul ortodox cinstește puterea dumnezeiască însăși din ele. ,,Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune, făcându-l după chipul ființei sale ”(Înțelepciunea lui Solomon II, 23). E vorba despre nestricăciunea pe care sfinții o câștigă prin restaurarea lor în frumusețea dintâi. Motivul pentru care omul și-a pierdut nemurirea, iar trupul său a devenit coruptibil, este păcatul care a pătruns în suflet și astfel a infectat trupul cu veninul morții. ”Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, tot așa moartea, din cauza căreia toți au păcătuit, a trecut la toți oamenii” (Romani V, 12). Moartea este privită în contextul ei cu responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Ea este o judecată a lui Dumnezeu, e o sancțiune împotriva păcatului. Unde stăpânește păcatul, e prezentă și moartea, căci păcatul nu este în mod simplu un rău moral, ci este revolta făptuirii împotriva Creatorului ei, care se separă astfel de Dumnezeu, sursa vieții întregi. Moartea trupească nu este altceva decât manifestarea exterioară a persoanei deteriorate prin păcat. În aceste condiții, întoarcerea la nestricăciune nu este posibilă decât prin înlăturarea păcatului. Omul nu a fost creatorul lui însuși, de aceea nu poate fi nici Mântuitorul său. În vederea dobândirii nemuririi, ,,Cuvântul S-a făcut Trup”(Ioan I, 14). Izvorul puterii divine se revarsă din nou în profunzimile naturii umane, dobândind în Hristos o iluminare lăuntrică și o tărie izbăvitoare. ,,Dacă prin greșeala unuia, cei mulți au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul lui au prisosit asupra celor mulți, prin harul unui singur om, Iisus Hristos (Romani V, 15), ,,…pentru că precum a împărțit păcatul prin moarte, așa și harul să împărățească prin dreptate, spre viața veșnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru”(Romani V, 21). În acest fel, Cuvântul lui Dumnezeu, plecând cerurile și coborând la noi prin întrupare, a deschis o cale corpului omenesc însuși de a se ridica până la incoruptibilitate și la proslăvire. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că moartea Mântuitorului pe cruce a fost judecată a judecății, dându-ne astfel posibilitatea de a ajunge noi înșine la înviere. ”Eu sunt Învierea și Viața – a zis Domnul- ,cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu”(Ioan XI, 25).

1.3 SFINTELE MOAȘTE, DOVEZI ALE NEMURIRII SUFLETULUI ȘI ALE ÎNVIERII DE OBȘTE

Dacă Mântuitorul împreună cu cei doi profeți ai Vechiului Testament, Moise și Ilie, încă la ”Schimbarea la față” descoperă ca o arvună, strălucirea Învierii, atunci și trupurile sfinților devin nestricăcioase, incoruptibile, pline de mireasma Duhului, sunt de pe acum o arvună a Învierii. Încă din această viață au devenit locașuri ale Sfântului Duh și vase de cinste, fapt pentru care îl dovedesc ele însele, chiar și după ce sufletul se desparte de ele.

”Ridicarea adusă de întrupare prin comunicarea firii omenești a Mântuitorului cu întreaga fire umană cunoaște o treaptă superioară mai ales prin Învierea Mântuitorului. Prin transfigurarea trupului Său, care devine trup nestricăcios, duhovnicesc, Hristos transmite întregii umanități ceva din înnoirea și puterea Învierii”. Iar în momentul ”când Iisus Hristos sălășluiește prin credință în inima noastră, El revarsă în corpul nostru omenesc, curățit și sfințit printr-o nouă legătură cu Dumnezeu, puterea învierii Sale, care biruie și ne pătrunde întreaga ființă”. Sfântul Apostol Pavel ne învață așa: ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ati îmbrăcat” (Gal. III, 27). Așadar, Hristos este prezent în lume prin sfinții săi, iar existența sfintelor lor moaște dovedesc veșnicia sufletelor și prefigurații ale vieții veșnice. Reprezintă un indiciu dumnezeiesc care ne întărește credința în continuarea vieții spirituale de pe pământ spre existența veșnică. Sfinții Evangheliști, în relatarea învierii Domnului Nostru Iisus Hristos ne descriu împrejurările în care acest fapt a avut loc, și anume: că piatra mormântului a fost ridicată de un înger, a cărui coborîre din cer a fost însoțită de un cutremur, că femeile mironosițe au găsit mormântul gol, că Petru și Ioan, privind în mormânt ”au văzut giulgiurile singure zăcând” (Luca XXIV, 12). Mahrama, care fusese pe capul Mântuitorului, se găsea și ea înfășurată la o parte într-un loc (Ioan XX, 6-7). Așadar, existența giulgiului și mahramei dovedesc învierea lui Hristos. Creștinii nu mai păstrează aceste mărturii ale învierii Domnului, însă dispun de sfintele moaște.

”După cum giulgiul și mahrama vestesc învierea, tot la fel și sfintele moaște ne garantează învierea noastră viitoare ”.

În ceea ce privește starea sufletului după despărțirea de trup, Pr. Ilie Moldovan analizează și ne transmite că sufletul supraviețuiește după plecarea lui din trup, iar ”această supraviețuire constă în continuarea vieții sale proprii, spirituale, în păstrarea facultăților superioare, precum și a sentimentului de răspundere”. În continuarea acestei analize, explică faptul că: ”Giulgiurile Mântuitorului sau moaștele sfinților, care rămân intacte prin moarte, ne demonstrează, în mod analogic că sufletul nu se descompune, în urma desfacerii de trup, dar nici nu se nimicește. O forță simplă și spirituală cum e sufletul nostru, nu poate fi nici divizat și nici descompusă, decât printr-o acțiune divină nimicitoare. Dumnezeu, însă ne arată incoruptibilitatea sfintelor moaște, nu vrea ca sufletul să fie nimicit, ci îl menține în existența în care a fost creat. Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l-a întipărit în materia trupului, cu ocazia zidirii omului (cf. Facere I, 26), având astfel în sine, prin împărtășire, trăsăturile exacte ale bunătății divine. Numai o putere infinită, egală cu aceea de la creație, ar putea trece făptura de la existență la neexistență. Dumnezeu ne descoperă condescendența Sa, încredințându-ne ca nu vrea nimicirea sufletului omenesc”.

Faptul că osemintele sfinților se păstrează în stare de incoruptibilitate este privită ca o dovadă a nestricăciunii viitoare pe care o vor avea trupurile credincioșilor după înviere. Manifestarea acestei puteri a învierii e cunoscută credincioșilor mai ales după Pogorârea Sfântului Duh, cultul sfintelor moaște având originea în Biserica primară. Această putere a aparținut și unei ”Biserici” a Vechiului Testament sau a omenirii dinainte de venirea Domnului și ea a fost dată în mod proporțional cu revelația graduală a Cuvântului Întrupat al lui Dumnezeu. În urma căderii în păcat, Adam este exclus din paradis, iar heruvimii cu săbii de flăcări sunt puși să-i păzească intrarea (Fac. III, 24). Păzirea ”pomului vieții” semnifică ideea că moartea îl separă pe om de Dumnezeu. Prin Taina Întrupării Cuvântului cuprinsă în protoevanghelie, primii oameni primesc și încredințarea adevărului că ”învierea le aparține cu anticipație, întrucât Domnul ”va zdrobi capul șarpelui ”. De această putere nu s-a bucurat decât Enoh. ”Și a plăcut Enoh lui Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (Fac. V, 24). În vremea profeților , când făgăduința unui Mântuitor e mai bine explicată și mereu repetată, se aprinde credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar puterea învierii nu se manifestă numai prin răpirea la cer a proorocului Ilie (IV Regi II, 11), ci mai ales prin învierea unor morți de către Ilie și Elisei (cf. IV Regi XIII, 21). Cadavrele din Vechiul Testament spurcau pe cei ce se atingeau de ele, pentru că se aflau sub păcat și sub blestem (Num. XIX, 13-14, Lev. XXI, 10-11, Num. IX, 6-11). Cu toate acestea, nu în toate cazurile ideea morții ducea la o asemenea înțelegere. Trupul mort al lui Iosif nu a spurcat pe Moise, când acesta l-a luat la sine, în Egipt (Ieșire XIII, 19), după cum nici osemintele lui Elisei nu au spurcat pe cel care a fost așezat în mormânt peste el, ci l-a înviat. Dar puterile sufletului și harul dumnezeiesc din el nu-și prelungesc lucrarea lor în trup decât prin venirea în lume a Mântuitorului. Un aspect deosebit al acestei iconomii divine îl constituie coborârea Domnului cu sufletul în iad, în împărăția morții, cu scopul de a-i nimici temeliile, și de a împărtăși duhurilor ce se găseau în întuneric tăria și lumina vieții noi. Astfel se explică faptul că, în vremea acestei lucrări dumnezeiești, ”mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat” (Matei XXVII, 52). În Iisus Hristos, biruitorul morții, mișcările sufletului nu mai sunt distructive, ci transfiguratoare. După cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, Hristos ia chip în credincioșii Săi (Gal. IV, 19), trăiește în ei (Gal. II, 20), și cum ”în El însuși locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” (Col. II, 9), într-un mod asemănător, printr-o inițiere în această taină divină, același Hristos sălășluiește, chiar trupește, în aleșii Săi. ”Prin Hristos partea spirituală se află pusă în legătură cu partea fizică, partea suprafirească cu cea firească, partea transcendentă cu cea empirică, Dumnezeu cu omul”. Ce a fost de fapt înfricoșătoarea taină a întrupării Fiului lui Dumnezeu? Nu altceva decât împreunarea Dumnezeirii cu omenirea, a Logosului cu materia, a celui nestricăcios cu cel stricăcios. ”Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască”, ne spune Sfântul Atanasie cel Mare. Starea de îndumnezeire revine celor ce se împărtășesc cu înfricoșătoarele Taine ale Trupului și Sângelui Domnului.

Prin umbrirea Duhului Sfânt, Dumnezeu s-a unit cu omul în sânul Preacuratei Fecioare Maria. Tot prin lucrarea Sfântului Duh, la Cincizecime, ia naștere Trupul tainic al Domnului, Sfânta Biserică, Sfințenia comunității creștine are ca temei sfințenia fiecărui credincios. Pentru că trupul credinciosului a devenit un templu al Duhului Sfânt trupul tainic se numește ”casă a lui Dumnezeu”. În Sfânta Împărtășanie, zice Sfântul Chiril al Alexandriei, ”Hristos vine în noi trupește ca om, amestecându-se și unindu-se cu noi, prin evloghia tainică, apoi duhovnicește, ca Dumnezeu, prin puterea și harul Duhului său, care vine să ne pătrundă cu o viață nouă și să ne facă părtași firii sale dumnezeiești…Primind, așadar, trupește și duhovnicește, pe Fiul cel adevărat, unit după ființă cu El (Tatăl), primim mărirea de a ne face părtași și de a ne împărtăși cu firea cea mai presus de toate” . ”Noi suntem în El (Hristos), prin nașterea Sa trupească, dar El este în noi prin Taina Tainelor (Euharistia) – ne învață și Sfântul Ilarie… Această legătură nu se poate lămuri dacă o socotim numai o unire morală , această unire este una fizică, firească, atât între Dumnezeu – Tatăl și Fiul și oameni, prin întrupare, și între oameni și Dumnezeu-Fiul prin împărtășirea cu trupul și sângele său”. Ideea unei uniri fizice și a prezenței euharistice a Domnului în aleșii Săi, are o însemnătate deosebită în cultul sfintelor moaște. Pe un vas de pământ ars, aflat în ruinele unei biserici vechi creștine, în care s-au păstrat osemintele unor martiri, sunt însemnate cuvintele: „În acest vas sfânt sunt adunate membrele lui Hristos ”. ”Nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor – ne va expica Nicolae Cabasila – decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos și la trup și la suflet și la felul morții și întru toate. Doar încă de pe când erau vii, Hristos era în măduva lor, iar după moarte la fel, nu le părăsește osemintele, ci rămâne unit cu sufletele lor, așa cum unit și amestecat stă acum cu acest pumn de țarină neînsuflețită” . Devenind principiu formativ al existenței martirului, Hristos rămâne și în realitatea morții prezent în sufletul și osemintele lui. ”Dacă Hristos într-adevăr se poate vedea și pipăi undeva în lumea aceasta în carne și oase , apoi aceasta se poate vedea în sfintele moaște”. Moaștele sunt un loc în care Hristos este prezent în har într-un fel deosebit de ,,apariția,, Lui în icoana care îl reprezintă pe El. În moaște nu există chipul lui Hristos, ci Hristos este în mod minunat prezent în materia rămășițelor pământești ale sfinților. ”La urma urmei aceste moaște sunt Biserica cea adevărată și altarul cel adevărat, zidirea nu-i decât o imitare”. Nu fără o profundă semnificație creștină în Biserica primară, Sfânta Liturghie era săvârșită pe mormintele martirilor, iar în continuare această dumnezeiască slujbă nu se poate oficia fără antimisul în care se găsesc părți din sfintele moaște.

Așadar, trupul înviat al Mântuitorului este temei și izvor al spiritualizării trupului omenesc, așa cum arată și Pr. Dumitru Stăniloae: ” fără învierea lui Hristos, fără prefacerea Lui în trup deplin înduhovnicit, nu s-ar întemeia viața înduhovnicită și pentru ceilalți oameni după învierea de obște. Prin învierea lui Hristos s-a arătat anticipat că lumea aceasta și istoria ei nu e închisă în ea însăși, ci e o pregătire pentru viața de veci, copleșită dumnezeiește”.

CAPITOLUL II

MODALITĂȚI DE CINSTIRE A SFINȚILOR

2.1 IDENTIFICAREA SFINȚILOR

La începutul creștinismului ”sfinții” erau numiți în general, toți creștinii, adică membrii sau credincioșii primelor comunități creștine, care primiseră botezul și trecuseră la o viață nouă și curată, fiind renăscuți prin Har; cu acest apelativ se adresează acestora Sfinții Apostoli în epistolele lor către Romani I, 7, II Cor. XIII,13 sau Efeseni V, 3.

Dar după ce a intrat în uz denumirea de creștini (adepți sau închinători ai lui Hristos), cea de sfinți și-a restrâns sfera și a rămas să indice pe eroii credinței creștine, adică pe cei care s-au distins prin rolul misionar și prin ostenelile lor în răspândirea Evangheliei, prin viața lor exemplară, prin acele suferințe îndurate pentru credința lor, prin activitatea lor socială în slujba semenilor sau alte merite deosebite pentru care Biserica îi cinstește și îi pomenește în veci .

2.2 CATEGORII DE SFINȚI ÎN ORDINEA APARIȚIEI PE SCENA VIEȚII

Personalități distinse ale Legii Vechi ca: Patriarhi, Drepți și Prooroci având în frunte pe Sf. Ioan Botezătorul, care au prezis venirea Domnului și care au întreținut în mijlocul poporului ales flacăra credinței și a dreptății sociale (Sf. Ilie).

Apostoli sau ucenici direcți ori indirecți ai Mântuitorului, cei mai apropiați colaboratori ai Săi, cei dintâi propovăduitori ai Evangheliei și primii misionari ai credinței creștine, ca de exemplu: Sfinții Apostoli Andrei, Petru și Pavel.

Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Martirii (mucenicii) și Mărturisitorii care au pătimit pentru apărarea credinței creștine dându-și viața pentru Hristos, cum ar fi: Sfântul Ștefan primul mucenic (+33), Iacob – episcopul Ierusalimului (+44), Ignatie – episcopul Antiohiei (+107), Dimitrie Izvorâtorul de Mir (+304).

Alții au fost mari dascăli și Ierarhi ai diferitelor Biserici, iscusiți organizatori, teologi profunzi, cărturari înțelepți și zeloși învățători ai credincioșilor, cum sunt Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur și alții.

Sfinții Învățători și Părinți ai Bisericii – Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Irineu și Sf. Ciprian al Cartaginei, etc.

Alții au fost venerabili pustnici, călugări, cuvioși și cuvioase care au strălucit cu viața lor îmbunătățită prin post, asceză și rugăciune continuă, ca: Sfinții Antonie, Pahomie, Sava și Cuvioasa Parascheva sau Mucenița Filofteia și Sf. Teodora de la Sihla.

Unii s-au distins prin fapte de caritate și dreptate socială, ca Sf. Ierarh Nicolae, și prin darul facerii de minuni încă din timpul vieții lor pământești. Taumaturgi ca: Sf.Ierarh Spiridon al Trimitundei, Sf. Ioan Milostivul – Patriarhul Alexandriei.

”Sfinții calendarului ortodox reprezintă toate categoriile sociale ale lumii vechi și mai toate profesiile și îndeletnicirile prin care oamenii și-au câștigat existența, începând cu Impărații Constantin și Elena (21 mai) și terminând cu plugarii Sf. Hieron (7 nov.) și Sf. Varlaam (19 nov.).

Biserica creștină consemnează până astăzi în calendare și serbeazaă de obicei ziua morții sfinților, adică acea dată a trecerii lor spre cele cerești, socotită ca adevărata zi de naștere a lor (NATALIȚA) spre acea viață veșnică și adevărată ”unde nu este durere, nici întristare, nici suspin” .

Numai două excepții sunt de la această regulă: Maica Domnului și Sf. Ioan Botezătorul cărora le sărbătorim atât zămislirea (23 sept. Respectiv 9 dec.), nașterea lor (8 sept. și 24 iunie) cât și trecerea lor la cele veșnice (15 aug. și 29 aug.);

Maica Domnului s-a umplut de Duh Sfânt prin nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, iar Sf. Ioan Botezătorul este ultimul prooroc al Vechiului Testament și Înainte Mergător al lui Mesia”.

2.3 CULTUL ȘI SĂRBĂTORILE SFINȚILOR CU CINSTIRE GENERALĂ ÎN TOATE BISERICILE ORTODOXE

Cultul sau cinstirea sfinților ocupă un loc important în viața religioasă ortodoxă.

Una dintre cele dintâi forme de manifestare a cultului sfinților și cea mai importantă a fost instituirea sau fixarea de sărbători, adică de anumite zile consacrate sau închinate pomenirii și cinstirii lor deosebite în cursul unui an bisericesc.

Cele mai vechi sărbători închinate sfinților înscrise în calendarele creștine (martirologii) au fost aniversările anuale ale morții martirilor și ale diferiților episcopi locali; în fiecare an se adunau la mormintele martirilor, pe care de obicei se construiau bisericuțe unde făceau rugăciuni cu privegheri, citeau acte martirice sau istoria pătimirii și a morții martirilor sărbătoriți și săvârșeau Sfânta Euharistie, în acest fel ei se îmbărbătau în răbdare pe mai departe a suferințelor, pentru ca în continuare să-și poată apăra credința creștină.

Începând cu secolul IV, la sărbătorile martirilor din epoca persecuțiilor s-au adăugat cele ale mărturisitorilor care suferiseră în vremea prigoanelor sau care vor suferi după aceea, pentru apărarea credinței adevărate, dar au supraviețuit chinurilor, murind mai târziu (ca de ex. Sf.Maxim Mărturisitorul +662) apoi s-au adăugat cele ale sfinților pustnici, călugări și cuvioși urmate de cele ale sfinților ierarhi, ale marilor teologi și apoi a făcătorilor de minuni.

Înscrierea sau trecerea acestor sărbători în calendarele diferitelor comunități sau Biserici creștine locale (sinaxare sau martirologii) echivala de fapt cu recunoașterea oficială a cultului sfinților respectivi în aceste comunități sau Biserici, iar cu un termen mai nou apusean ea se numește canonizare, adică trecerea în canonul, catalogul sau listele sfinților, alături de sfinții mai vechi.

De regulă ea este urmată de întocmirea slujbelor sfinte (a cântărilor sfinte și a rugăciunilor pentru comemorarea , invocarea și cinstirea sau lauda sfinților) și de redactarea vieților (sinaxarelor) sfinților respectivi care au fost introduse oficial în Minee, Triod și Penticostar.

Iată sărbătorile Sfinților mai aleși ”cu ținere” prăznuiți în prezent în toate Bisericile creștine ortodoxe.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, sărbătorit la 26 octombrie, care a fost diacon al episcopului de Sirmium, fiind martirizat în anul 296, în vremea persecuției împăratului Maximian. El dă numele orașului sârb Mitrovița de unde sfintele moaște i-au fost transportate la Tesalonic și depuse la 26 oct. 413 în biserica cu numele său.

” Sfeșnic cu totul luminos fiind cinstitele tale moaște, Izvorâtorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, pus în sfeșnicul bisericii, luminează pe toți cei ce cu credință aleargă la ele; deci de un dar ca acesta să nu ne lipsești și pe noi, sfinte, cei ce cu dragoste ne aflăm stând înaintea sfintei tale icoane; cu multă smerenie închinându-ne, cerem a fi scutiți de orice potrivnice întâmplări, iar mai ales de înfricoșătoarea groază a cutremurului și a ne învață să cântăm lui Dumnezeu, dimpreună cu tine: Aliluia!”.

Sfântul Mare Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei – Asia Mică, mare făcător de minuni (+ 6 dec. 343). La anul 1087 sfintele lui moaște au fost mutate la Bari în Italia, de către croați, într-o biserică anume dedicată lui. S-a distins prin viața lui sfântă, prin numeroase fapte de milostenie ca un păstor model.La anul 325 a luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea apărând dreapta credință împotriva ereziei lui Arie.

Sfântul Arhidiacon și întâiul mucenic Ștefan, un bărbat plin de credință care a propovăduit dumnezeirea Mântuitorului ca adevăratul Mesia fapt pentru care a fost ucis cu pietre de către evrei în anul 33 (Fapte VI, 5 și VIII, 2). Pomenirea lui se face la 27 decembrie, fiind una din cele mai vechi sărbători ale sfinților.

Sfântul Vasile cel Mare – Arhiepiscopul Cezareii Capadociei din Asia Mică, plecat la cele veșnice la 1 ianuarie 379, iar amintirea lui se mai serbează la 30 ianuarie. El s-a născut în anul 330 studiind la școlile înalte din Constantinopol și Atena avându-l coleg pe marele teolog Grigorie de Nazianz. A fost ales episcop în anul 370; a fost un mare ascet și filantrop. A înființat primele azile numite Vasiliade și a formulat primele reguli ale vieții călugărești, care au devenit norme pentru toată ortodoxia, valabile pâna în zilele noastre. A scris tratate teologice, molitfe de dezlegare și Liturghia care-i poartă numele.

Biserica l-a numit ”cel Mare” numărându-se printre marii dascăli și ierarhi ai lumii fiind un apărător al Bisericii creștine împotriva ereticilor.

Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, proorocul și Înainte Mergătorul lui Hristos – la 7 ianuarie, a doua zi după Botezul Domnului. Sărbătoare instituită pentru a aminti rolul avut la botezul săvârșit Măntuitorului în apele Iordanului.

Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare (+379), Grigorie Teologul (+390) și Ioan Gură de Aur (+407) la 30 ianuarie – sărbătoare instituită în sec. XI, pentru a pune capăt unei discuții care se ivise în Patriarhia Ecumenică asupra întâietății lor.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtător de biruință martirizat la 23 aprilie 303 în vremea persecuției lui Dioclețian. Fiind tribun în armata împăratului Dioclețian și auzind de persecuția pe care avea de gând s-o dezlănțuiască acesta împotriva creștinilor, Gheorghe fiind și el creștin va lua apărarea poporului. Va fi forțat să se lepede de credința creștină, va fi supus la chinuri grele, dar marele ostaș al lui Hristos nu se va lepăda de El.

Sfintele lui moaște se află în orașul Lida – locul de naștere al mamei sale – nu departe de Tel Aviv. Marele nostru voievod Ștefan cel Mare (1457-1504) l-a socotit patronul oștirii sale ca mare purtător de biruință. Sfântul Gheorghe este și patronul armatei românești.

8. Sfinții Împărați Constantin și maica sa Elena sunt sărbătoriți la 21 mai – ziua morții împăratului Constantin (337) fiind primii împărați creștini și protectori ai creștinătății, deoarece acest împărat a dat libertate religiei creștine, punând capăt persecuțiilor împotriva creștinilor prin Edictul de la Milan din anul 313. A convocat și primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, care a combătut erezia arianismului, punând bazele elaborării primelor șapte capitole ale Simbolului de credință. Constantin a fost considerat de Biserică ca fiind întocmai cu Apostolii.

Biserica o cinstește și pe mama sa Sfânta Elena pentru osteneala de a fi aflat Sfânta Cruce a Mântuitorului, pentru bisericile zidite de ea și pentru contribuția efectivă în folosul Bisericii creștine.

9. Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul la 24 iunie, sărbătoare atestată în sec. IV – V.

10. Sfinții Apostoli Petru și Pavel, martirizați la Roma pe timpul persecutorului Nero în anul 67 cu sărbătoare comună la 29 iunie – ziua mutării Sfintelor lor Moaște la anul 258 la ”AD CATACUMBAS” de pe Via Appia din Roma. Sunt prăznuiți împreună întrucât amândoi au propovăduit Evanghelia lui Hristos cu mare zel.

Petru a fost unul din cei 12 Apostoli ai Mântuitorului, alături de frații Ioan și Iacob, iar Pavel, dintr-un rabin – Saul – prigonitor al creștinilor, a devenit cel mai mare apostol al neamurilor. Viața și activitatea lor misionară ca și minunile lor sunt descrise în Faptele Apostolilor. Petru a fost răstignit cu capul în jos, iar Pavel a fost decapitat.

Biserica îi socotește ”Întâi Stătători” între Apostoli și le-a rânduit unul din cele patru posturi ale anului.

11. Sfântul Ilie Tesviteanul – 20 iulie (III Regi, cap. 17 – 19) singurul sfânt al Vechiului Testament și unul din proorocii care a luptat împotriva idolatriei îndrăznind a mustra pe regele Ahab. Era numit de către contemporanii săi ”omul lui Dumnezeu”. Iudeii privind la minunile lui Hristos îl socoteau drept proorocul Ilie. Sfântul Ilie s-a arătat împreună cu Moise la ”Schimbarea la față a Domnului pe muntele Tabor” ca fiind doi mari stâlpi ai Vechiului Testament.

12. Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul – 29 august (Matei XIV, 3 – 12).

În semn de tristețe pentru moartea martirică a Sfântului Ioan Botezătorul dictată de tetrarhul Irod, poporul dreptcredincios ajunează în această sărbătoare.

Irod prinzând pe Ioan, l-a legat și l-a dus în închisoare datorită faptului că omul lui Dumnezeu îl mustra pe împărat pentru conviețuirea lui cu soția fratelui Filip prin cuvintele: ”Nu ți se cuvine s-o ai de soție” (Matei 14, 3-4). La ziua de naștere a lui Irod, fiind ospăț mare, Salomeia, fiica Irodiadei, a dansat în fața oaspeților. Plăcându-i mult lui Irod, i-a făgăduit acesteia cu jurământ că-i va da orice va cere. Îndemnată de mama ei, va cere capul lui Ioan. Această cerere va fi realizată fiindu-le adus capul marelui proroc Ioan pe o tipsie, întristând asistența (Matei 14, 6-9). Ucenicii săi au luat trupul și l-au îngropat la Sevastia în Samaria, iar în 29 august 362 moaștele lui au fost duse în Alexandria – Egipt, unde Patriarhul Teofil va înălța o biserică. Capul Sfântului Ioan Botezătorul se află într-un Cuvuclion într-o moscheie a omoiazilor din Damasc.

Sfânta Biserică a lămurit înțelesul adânc și sigur al cinstirii sfinților; i-a arătat pe sfinți ca mădulare vii ale ei și ca mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt fiii Bisericii care au luptat lupta cea bună a credinței și la viața cea veșnică la care au fost chemați (I Tim. VI, 12) și au ajuns făcându-se asemenea cu Dumnezeu prin har, credință și fapte bune.

Îi cinstim pe toți sfinții Bisericii în prima duminică după Rusalii sau ”Duminica Tuturor Sfinților” .

Din cântările bisericești am extras următoarea stihiră : ”Veniți credincioșii astăzi împreunând ceată, să prăznuim creștinește și proslăvită și cinstită pomenirea tuturor sfinților cu laude să o cinstim, zicând: Bucurați-vă adunarea Cuvioșilor și a drepților! Bucurați-vă ceata cinstitelor femei și rugați pe Hristos pentru lume, să ne dăruiască biruință asupra celui rău și suferințelor noastre mare milă”.

”Lăudând în cetele sfinților Tăi, rogu-mă să îmi lumineze cu lumina Ta sufletul meu pentru rugăciunile lor, că Tu ești Lumina cea neapropiată, care gonești întunericul nerecunoștinței cu strălucirile Tale, Hristoase Cuvinte al lui Dumnezeu, Dătătorule de lumină”(Din canonul Tuturor Sfinților).

2.4. CINSTIREA SFINTELOR MOAȘTE SAU A RĂMĂȘIȚELOR TRUPEȘTI ALE SFINȚILOR

”Sfinții Părinți, adunați la Sinodul al Vll-lea Ecumenic, exprimând învățătura și practica dintotdeauna a Bisericii, cu rădăcini adânci în însăși Sfînta Scriptură, au hotărât astfel: „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostolești și proorocești, prin care am învățat să cinstim și să mărim, mai întâi pe cea adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe Sfintele puteri îngerești, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriți, pe Sfinții Părinți purtători de Dumnezeu și pe tot, bărbați cei sfinți, și să cerem mijlocirea lor pentru că ei ne pot face plăcuți lui Dumnezeu împăratul tuturor”. Tot Sinodul al Vll-lea Ecumenic a hotărât: „Cine nu mărturisește că toți sfinții cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei înainte de Lege, cât și cei de sub har, sunt vrednici de cinstire după trup și după suflet, sau nu face rugăciuni către sfinți ca și către unii care voiesc să mijlocească pentru lume, potrivit tradiției Bisericii, să fie anatema!”.

O consecință a prezenței și lucrării harului dumnezeiesc în sfinți este și păstrarea sfintelor lor moaște și cinstirea acestora. Din toate timpurile creștinii cinstesc moaștele sfinților pentru că Sfânta Scriptură ne vorbește despre minuni făcute prin atingerea de trupurile sfinților când trăiau pe pământ, mărturisind despre puterea ce se afla în ele (Matei IX, 21; XIV, 36 sau Luca VIII, 43-44).

Mulți oameni se vindecau numai atingându-se de ștergarele de pe trupul Sfântului Apostol Pavel (Fapte XIX, 11-12).

Că trupul Sfântului și după moarte are putere, vedem și în Vechiul Testament (IV Regi XIII, 21).

Sfânta Biserică creștină a cinstit dintru începuturile ei osemintele martirilor, adunându-le cu mare grijă. Ea ne-a învățat și ne învață și astăzi că cinstirea sfintelor moaște se îndreaptă ca și cinstirea sfinților tot spre Dumnezeu, a cărui putere sălășluiește în ele. Adică, ”cinstim moaștele mucenicilor ca să adorăm dumnezeiește pe Acela ai Cărui ucenici sunt și cinstim pe slujitori așa ca cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului” (Fer. Ieronim).

Cinstirea sfintelor moaște este cu adevărat un mijloc de întărire a evlaviei creștine, căci datorită Sfântului Duh, dătătorul de viață face ca moaștele sfinților să devină tămăduitoare, sfințitoare și mijlocitoare.

Trupul Mântuitorului a fost pus în mormânt și după trei zile s-a săvârșit minunea minunilor, Învierea Sa. De acum Biserica fiind Trupul Său tainic și în care se săvârșește Sfânta Împărtășanie, continuă să facă pe oameni ”temple ale Sfântului Duh” (I Cor. VI, 19-20) și fii după har ai lui Dumnezeu (Gal. III, 26).

Așa se explică de ce pe Sfânta Masă din altarele sfintelor biserici se află așezat Antimisul cu chipul Mântuitorului și a celor ce L-au pus în mormânt și în care se găsesc sfinte moaște ale sfinților martiri și mărturisitori.

”Apologetul Tertulian spunea: ”Din sângele martirilor răsar alți creștini”. De la Mântuitorul Iisus Hristos și până azi prin sfinți martiri, sfintele moaște nu pot lipsi din Biserica cea adevărată, sfântă, apostolică, una și sobornicească. Așadar, moaștele sunt absolut necesare cultului creștin, au autoritatea sfințeniei și desăvârșesc evlavia străbună”.

O primă grijă a supraviețuitorilor persecuțiilor și în general a creștinilor față de sfinți s-a manifestat de-a lungul istoriei Bisericii, începând cu epoca persecuțiilor, prin strângerea și păstrarea cu sfințenie a rămășițelor pământești ale martirilor și sfinților, prin înmormântarea lor cu deosebită cinste și evlavie. Acestea erau pentru primii oameni creștini ”mai de preț decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul” cum se exprimă autorul actului martiric al Sf. Policarp-episcopul Smirnei.

Învățătura Bisericii despre cinstirea Sfintelor Moaște se cuprinde în cele ce urmează:

Trupurile tuturor creștinilor trebuie să fie – cu atât mai mult sunt ale sfinților – sfinte, fiind Biserici, adică temple ale Duhului Sfânt, așa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: ”Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuiește întru voi și pe care îl aveți de la Dumnezeu și cum că voi nu sunteți ai voștri. Slăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru ca unele care sunt ale lui Dumnezeu”(I Cor. VI, 19-20).

Trupurile unor sfinți după moartea lor sunt înzestrate de Dumnezeu cu puterea minunată de a nu putrezi deși sunt așezate în pământ și în umezeală; Psalmistul zice despre drepți așa: ” Domnul păzește toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi” (Ps. 33, 19).

Sfântul Nicolae Velimirovici spune într-o predică așa: ”Să nu se teamă drepții nicicând. Domnul Atotvăzătorul veghează asupra lor. La Ziua Învierii celei Mari, El va aduna toate oasele lor și le va învia cu mărire și cu cinste. Prigonitorii au aruncat trupurile mucenicilor în mare, le-au îngropat în gropi adânci, sau le-au lăsat în câmp deschis pradă păsărilor cerului. Dar Domnul, prin Pronia Sa dumnezeiască, a potrivit astfel lucrurile încât aceste sfinte moaște au ajuns în mâinile credincioșilor. Ei le-au așezat cu evlavie în racle prețioase, iar deasupra lor au înălțat biserici sfinte, în care minuni mari s-au lucrat și se lucrează poporului celui dreptcredincios prin puterea lor. Prin aceasta Dumnezeu a arătat creștinilor că El veghează și păzește oasele drepților, pe care i-a proslăvit în ceruri, întru Împărăția Sa. Iar Biserica de pe pământ afirmă și întărește aceasta prin tainica putere a trupurilor lor preaslăvite. Sfintele moaște făcătoare de minuni sunt ca niște înaintemergătoare ale slăvitei învieri cea de obște, care va fi la sfârșitul timpurilor. Dar cu oasele sfinților mucenici care au fost arși sau zdrobiți cu totul, căci li s-au tăiat trupurile în bucăți mici, ce va fi? Vor fi aceste arderi sau tăieri niște piedici în fața puterii Celui Preaînalt de a-i învia și pe aceștia, întocmai? Oare nu poate Domnul, la Ziua Învierii să învieze trup duhovnicesc din cenușa împrăștiată a celui trupesc? ”Și păr din capul vostru nu va pieri”(Luca 21, 18) grăiește Domnul.

Trupurile unor sfinți sunt înzestrate de Dumnezeu cu puterea de a face minuni. De trupul Mântuitorului orice bolnav se atingea se vindeca: ”Și-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui ; și câți se atingeau se vindecau ” (Mt. XIV; 36 ).

Și în Vechiul Testament trupurilor celor drepți li se dădea o mare cinstire.

Trupul mort al lui Iacov a fost scos din Egipt și dus cu multă cinste în Canaan (Fac. L, 1-14). La fel a fost dus și trupul lui Iosif: ”Atunci a luat Moise cu sine oasele lui Iosif” (Ieșire XIII, 19). Chiar Mântuitorul ne arată că în Vechiul Testament era obiceiul de a împodobi mormintele drepților (Mt. XXIII, 29-30).

4. Puterea și harul dumnezeiesc cu care sunt înzestrate trupurile unor sfinți, anume, de a nu putrezi și de a face minuni, pot fi dovedite în nenumărate cazuri. Sunt trupuri de sfinți care au stat zeci sau sute de ani îngropate în pământ, fără a putrezi.

2.5 SFINȚENIA MOAȘTELOR DOVEDITĂ PRIN MINUNI

„ Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi

(Psalm 67, 36), căci prin sfinții care sunt pe

pământul Lui, minunată a făcut Domnul

toată voia întru ei” (Psalm 15,3).

Nici focul, nici apele n-au putut mistui Sfintele Moaște ale Mucenicilor. Că, arzând lemnele, oasele lor au rămas nevătămate. Și în apă aruncându-i, a treia zi s-au arătat episcopului Armeniei, anume Petru, la mijlocul nopții, ca niște lumini strălucind, de unde i-au scos și i-au așezat la locuri de cinste.

Păstrarea în nestricăciune a osemintelor pe care le avem de la sfinți nu este singura minune pe care ne-o transmit aceste odoare de mult preț.

,,Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaștele sfinților, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine și dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voința lui Dumnezeu a izvorât din pustie apă din piatră tare (Ieșire XVII;5-6) și din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete (Judecători XV,19), este de necrezut ca să izvorască mir bine mirositor din moaștele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu și cinstea pe care o au sfinții de la Dumnezeu” .

Prefigurarea puterii cu care sunt înzestrate sfintele moaște o aflăm și în Vechiul Testament. În cartea a IV-a a Regilor citim: ”Apoi a murit Elisei și l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în țară cete de Moabiți. Dar iată odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete și speriindu-se au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela s-a atins de oasele lui Elisei și a înviat și s-a sculat pe picioarele sale” (IV Regi XIII, 20-21 ).

În Vechiul Testament toate trupurile celor drepți erau vrednice de cinstire. Cu evlavie și cu cinste a fost dus în Canaan trupul lui Iacov patriarhul de către fiul său Iosif și de către frații lui (Fac. 50, 1-14). Moise a dus și el la ieșirea din Egipt, cu aceeași venerație trupul lui Iosif:”Atunci a luat Moise cu sine oasele lui Iosif”…( Ieșire 13, 19). Erau venerate oasele celor drepți, deoarece vedeau în ele o prezență a duhului și un simbol al nemuririi. De aceea Psalmistul zice:”Domnul păzește toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi ”(Ps. 33, 19).

Cele mai multe și mai mari minuni în legătură cu osemintele sfinților ne sunt descoperite în legea harului, adică în Noul Testament.

” Lucrările proprii ale lui Dumnezeu se numesc minuni. ”Tu ești Dumnezeu care faci minuni” zice profetul David (Ps. LXXVI , 15). În cazul sfintelor moaște, minunile sunt semne ale sălășluirii lui Dumnezeu în ele, dovezi ale unei prezențe divine, deosebite de aceea a lucrării creatoare și proniatoare. Scopul minunilor săvârșite prin osemintele sfinților este religios-moral. În vremea petrecerii Sale pe pămant, Mântuitorul urmărea să arate, prin minuni, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. ”Credeți Mie că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine, credeți cel puțin pentru lucrările acestea” a zis Mântuitorul, adresându-se iudeilor care nu credeau în divinitatea persoanei Lui. Chiar și Sfinții Apostoli s-au convins de faptul divinității Mântuitorului tot prin minuni, cum a fost aceea a prefacerii apei în vin la nunta din Cana Galileii. Scopul minunilor a fost, zice Sfântul Evanghelist Ioan, ca oamenii să se convingă tocmai de acest lucru: ,,Și a făcut Iisus și alte semne multe înaintea ucenicilor Săi, care nu s-au scris în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu”(Ioan XX, 30-31). Dar Mântuitorul, în vederea dovedirii dumnezeirii Sale, nu limitează săvarșirea minunilor la vremea și la persoana Sa: ”Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine, va face și el lucrurile pe care le fac Eu ”. Scopul minunilor ramâne însă același: ”Orice veți cere în numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie preamărit în Fiul” (Ioan XIV, 13)”.

” Puterea unui sfânt de după adormirea lui este de multe ori mai mare decât cea pe care o avea în viață. ”De aceea a lăsat Dumnezeu omenirii sfintele moaște ale sfinților”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur în neîntrecuta lui omilie la Sfântul Mucenic Vavila (a fost episcop al Antiohiei și a fost martirizat pe la anul 250). Sfântul Vavila a fost înmormântat în cetatea Antiohiei. În acea vreme, Impăratul Gallus (Gal), fratele lui Ioan Apostatul, se află la cârma Imperiului împreună cu Constantius, fiul marelui Constantin. Călăuzit de evlavie, Gallus a adus moaștele Sfântului Vavila la locul numit Dafne (lângă Antiohia), unde le-a ridicat o mică biserică într-un loc foatre frumos. Se afla acolo și celebrul templu al lui Apollon de la Dafne, ridicat pe locul unde, potrivit legendei păgâne, fecioara Dafne s-a prefăcut într-un arbore de laur, scăpând astfel de „zeul” Apollon, în fapt un desfrânat care vroia s-o necinstească. Se afla la acel loc frumos, semănat cu chiparoși, și un idol al acestui necurat Apollon, din interiorul căruia un diavol le ghicea idolatrilor viitorul. Dar, în urma aducerii moaștelor Sfântului mucenic Vavila în apropierea capiștei, diavolul nu a mai putut ghici nimic, ci el a amuțit, iar proorociile idolești au încetat. Peste o vreme însă, acest idol al lui Apollon a fost cercetat de Împăratul Iulian Apostatul, care se afla în drum spre războiul cu perșii, care avea să-i fie fatal. El a intrat în capiște, dorind să i se ghicescă ce sorți va avea războiul la care mergea. Dar idolul, intrând în trepidație, i-a zis că nu-i poate răspunde clar, din pricina mortului care se află îngropat în apropiere. Desigur, era vorba de Sfântul Vavila, al cărui trup neînsuflețit avea puterea de a-l ține mut pe diavol. Iulian a poruncit ca sfintele moaște să fie luate imediat de acolo și duse înapoi la Antiohia. Dar de îndată ce racla sfântă a fost scoasă din acea minunată grădină, a căzut peste capiștea lui Apllon foc din cer, care a ars-o cu desăvârșire și pentru totdeauna. Iulian a plecat în războiul catastrofal cu perșii, iar viața lui hulitoare și-a găsit acolo năpraznic și oribil sfârșit. Iată puterea sfinților creștini, chiar și după moartea lor: simpla prezență a trupurilor lor neînsuflețite îi amuțesc pe demoni, pogoară foc din cer, distrug capiști idolești, și pedepsesc cu morți cumplite pe diriguitorii cei care nu vor să știe de Dumnezeu”.

Tot din Proloage aflăm că:

,,Moaștele Sfintilor Mucenici Chir și Ioan au fost aduse la Manutin la anul 412, unde exista o veche capiște idolească și o puternică lucrare de duhuri necurate, și, îndată, s-au izgonit, de acolo, necuratele duhuri. Și s-au făcut cinstitele moaște izvor de tămăduire, încat îndrăciții se izbăveau, bolnavii se lecuiau, orbii vedeau, ologii umblau, și se dădeau oamenilor tot leacul și tămăduirea . Prin atingerea de Sfintele moaște, Ammonius, fiul lui Iulian, guvernatorul Alexandriei, s-a vindecat de o boală grea,iar un anume Teodor s-a vindecat de orbire ” .

Sfântul Cuvios Teodor Trihina a adormit cu pace pe la anul 400.Dumnezeu i-a dăruit marele har al facerii de minuni, atât în timpul vieții, cât și după moarte. Trupul său a fost aflat izvorâtor de mir.

Sfântul Cuvios Luca din Hellas, sărbătorit la 7 februarie, a trecut la Domnul la anul 946 după Hristos, iar din sfintele lui moaște izvora mir binemirositor.

Sfântul Iona, Mitropolitul Moscovei, s-a strămutat la locașurile cele de sus în ziua de 31 martie a anului 1461 după Hristos. ”La moaștele lui au avut loc mari și minunate minuni. Un mut pe nume Ioan a fost adus la moaștele sfântului, el a sărutat mâna sfântului și acea mână l-a apucat de limbă și el a simțit o durere ascuțită. Când mâna a dat drumul limbii, Ioan s-a întors către cei care îl aduseseră și a început să vorbească limpede ” .

Acestea sunt numai câteva exemple de minuni care dovedesc sfințenia moaștelor.

Doresc să menționez și două cazuri în care înșiși sfinții cei adormiți au descoperit oamenilor locurile unde se află ascunse sfintele lor moaște.

”Vreme de foarte multe zeci de ani nu s-a cunoscut care este mormântul Sfintei Cuvioase Parascheva. S-a întâmplat însă moartea unui marinar, al cărui trup zăcea neîngropat în apropiere de mormântul Preacuvioasei Parascheva. Trupul mortului a început să se descompună și să scotă miros greu, insuportabil. De aceea un monah care locuia și el aproape de acel loc a chemat în ajutor niște țărani ca să poată îngropa leșul. S-a întâmplat însă că l-au îngropat chiar în mormântul Preacuvioasei Sfinte. În acea noapte, Sfânta s-a arătat lui Gheorghe, unul din țăranii care ajutaseră la îngropare. Ea arăta ca o regină nespus de frumoasă, splendid împodobită, înconjurată de o gardă numeroasă în mare ținută. Ea a zis: ”Gheoghe, vei dezgropa de îndată moaștele mele și le vei așeza în alt loc, căci nu mai pot îndura reaua duhoare a acelui cadavru”. Apoi ea i-a zis cine și de unde este. În aceeași noapte, o țărancă din același sat, pe nume Eufimia, a avut același vis ca al lui Gheorghe. În următoarea zi, țăranii au început să sape și au aflat întocmai sfintele moaște ale Preacuvioasei Parascheva. Ele erau minunat de înmiresmate, și s-au arătat îndată făcătoare de minuni”.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului povestește despre moaștele Sfinților Ghervasie și Protasie că s-au aflat într-un chip minunat. ”Într-o noapte Sfântul Ambrozie a avut o vedenie minunată pe când se afla el în stare de veghe. Au intrat la el doi tineri foarte frumoși, însoțiți de un bătrân. Lui i se părea că bătrânul este Sfântul Apostol Pavel. Tinerii au rămas tăcuți, iar bătrânul i-a grăit lui Ambrozie, arătând spre tineri și zicându-i că ei sunt mucenicii lui Hristos, și că moaștele lor zac ascunse chiar în locul în care se ruga lui Dumnezeu Sfântul Ambrozie. Bătrânul a mai zis că toată viața acestor tineri mucenici se află scrisă într-o carte pe care o va găsi în mormântul lor, atunci când va săpa. În ziua următoare Sfântul Ambrozie și-a descoperit vedenia și a început să sape în locul arătat, cu adevărat descoperind sfintele moaște ale ambilor tineri. El a aflat și cartea în care a citit că sfintele lor nume sunt Ghervasie și Protasie. Fiind Sfântul Ambrozie de față, un anume om orb pe nume Severus s-a atins de sfintele lor moaște și și-a recăpătat pe loc vederea.(Pomeniți la 14 octombrie)

În neputrezirea moaștelor și în puterea lor de a face minuni stă dovada cea mai bună despre datoria ce ne revine nouă tuturora de a le cinsti.

Chiar dacă de la unii sfinți s-au păstrat doar părticele din sfintele lor moaște, aceste părți poartă semnificația întregului, astfel cinstirea sfintelor moaște exprimă cinstirea ce se aduce sfântului respectiv.

Biserica Creștină în practica ei de totdeauna și-a manifestat dragostea, admirația și cinstirea față de martiri, mărturisitori și față de toți sfinții cu moaște sau fară sfinte moaște, prin următoarele acte:

strângerea și păstrarea cu sfințenie a rămășițele trupești ale martirilor

zidirea pe sfintele moaște diferite biserici(altare)

a rânduit zile de sărbătoare în amintirea aflării sau strămutării unor moaște

a rânduit călatorii pioase sau pelerinaje la locurile unde se află sfinte moaște

ne-a învățat prin Sfinții Părinți să cinstim sfintele moaște și a apărat această învățătură contra ereticilor

grija pentru păstrarea amintirii mucenicilor în acte martirice și instituirea sărbătorilor lor

atingerea și sărutarea moaștelor

procesiunea cu sfintele moaște în comunitățile creștine, pentru diverse rugăciuni(pentru ploaie)

punerea numelor sfinților ca nume de botez (nume de persoane) sau punerea lor ca hramuri, patroni sau ocrotitori speciali ai anumitor asociații creștin-ortodoxe.

elogiul (lauda) sfinților și alcătuirea de Acatiste și Paraclise de rugăciune

zugrăvirea chipurilor și a faptelor lor în icoane și în pictura murală ”Cinstirea moaștelor și a sfinților în ortodoxie reprezintă un suport și o hrană duhovnicească pentru adevărații credincioși”.

2.6 SFINTELE MOAȘTE NU SUNT TRUPURI CONSERVATE

În creștinism există sfinte moaște de la începuturile sale, mai ales dacă ținem seama că la începuturile sale s-a vărsat mult sânge. Toată Biserica se fundamentează pe trupurile mucenicilor morți pentru Hristos.

”Trebuie să facem distincție între clară între sfintele moaște, adică trupurile neputrezite ale unor sfinți și conservarea sau mumificarea unor trupuri. Și unele, și altele nu sunt putrezite. Se știe că în cazul sfintelor moaște nu contribuie nici un om la această consevare, ci Dumnezeu, ele mai având și unele calități pe care celelalte nu le au: un miros deosebit, o mireasmă divină și sunt făcătoare de minuni.

Acest fapt nu se întâmplă cu mumiile, căci mumificarea unor trupuri omenești este explicabilă, este mijlocită de oameni. Se cunoaște că trupurile mumificate sunt conservate cu diferite substanțe, însă rămân tot ceva omenesc ”.

Sfintele moaște sunt dovezi vizibile și de netăgăduit despre lucrarea harului divin, căci numai datorită harului dumnezeiesc se realizează acestă minune și nu factorilor naturali sau intervențiilor oamenilor (Pr. Rafail Noica).

Duhul Sfânt care locuiește în om este cel ce săvârșește minunile, spune Sf. Siluan Athonitul.

CAPITOLUL III

CANONIZAREA SFINȚILOR

3.1 CONDIȚIILE CANONIZĂRII SFINȚILOR

Sfinții pe care i-a canonizat Biserica noastră au fost mai întâi cinstiți de poporul credincios, iar Biserica, de fapt, confirmă recunoașterea sfințeniei, care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni.

Biserica constată și proclamă sfințenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate.

”Biserica prăznuiește DUMINICA TUTUROR SFINȚILOR în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne învețe că Apostolii, ca și toți Sfinții, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri, cât prin binecuvântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au înarmat cu armele lui Dumnezeu. Numai așa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul și să biruiască în toate”.

Mucenicia sau moartea martirică, ca cea mai înaltă formă de jertfire a vieții pentru Hristos.

Ortodoxia credinței și mărturisirea ei neînfricată sau lupta și nevoințele pentru apărarea ei, indiferent dacă aceasta s-a soldat cu moartea martirică (ca la mucenici) sau numai cu anumite suferințe sau amărăciuni (ca la Sf. Vasile cel Mare, Sf. Antonie al Alexandriei sau Sf. Maxim Mărturisitorul).

Curăția și sfințenia vieții, model de urmat pentru credincioși.

Săvârșirea unor semne supranaturale sau minuni.

La toate acestea se mai adaugă o condiție neesențială, dar care este indispensabilă și anume, neputrezirea trupului-existența moaștelor sau osemintelor întregi care odată deshumate după cel puțin șapte ani, constituie un semn al sfințeniei, numai dacă moaștele au darul facerii de minuni.

3.2 RÂNDUIALA CANONIZĂRII

Canonizarea unor sfinți ai Biseicii a fost și este, în Biserica Națională Autocefală, dreptul Sfântului și Îndreptătorului Sinod al acelei Biserici, care printr-un Act Solemn, proclamă introducerea în rândul sfinților al acelor creștini sau slujitori hirotoniți care se bucurau, în mod statornic și de o lungă perioadă de timp de cinstire și pomenire din partea creștinilor ortodocși pentru faptele lor alese, prețuite de Sfânta Biserică.

Regulile canonizării s-au statornicit în sec. XII-XIV, dar mai ales după căderea Constantinopolului sub turci (1453) printr-un consens tacit al tuturor Bisericilor Naționale Autocefale.

Trebuie precizat că Biserica nu a impus cinstirea și pomenirea cultului vreunui stat, ci constatând existența unui astfel de cult aceasta a procedat, potrivit rânduielior stabilite la canonizare printr-un document solemn – Tomos sinodal de canonizare – a celui ce s-a învrednicit pentru meritele sale de un asemenea cult.

Sinodul Bisericii respective care a admis Tomosul de canonizare formuleaă temeiurile canonizării, expune pe scurt viața și meritele sfântului respectiv, se proclamă oficial canonizarea sau trecerea lui între sfinții cinstiți până aici, i se fixează ziua de pomenire, caracterul și extensiunea cultului (local, regional, general).

Tomosul semnat de membrii Sf. Sinod se citește în mod solemn în cadrul Liturghiei din ziua proclamării oficiale a canonizării.

Se pictează icoana sfântului, se procedează la întocmirea slujbei (Tropar, Condac, Acatist dacă este cazul).

Se redactează biografia scurtă a vieții și a sinaxarului sfântului care urmează să fie trecută ulterior în Minei la ziua respectivă.

Festivitățile canonizării durează mai multe zile, fiind marcate prin slujbe solemne și privegheri de toată noaptea, cu Litii, procesiuni și pelerinaje la locul de înmormântare al sfântului, ori la locul unde i s-au adus și i se păstrează osemintele.

Ziua propriu-zisă a proclamării solemne a canonizării este precedată de slujba Privegherii cu sobor mare și Litie, în timpul căreia se face înconjurarea bisericii respective cu sfintele moaște în procesiune.

A doua zi se oficiază Liturghia solemnă, cu sobor mare de Arhierei în cadrul căreia (la vohodul cu Sfânta Evanghelie) se citește Tomosul de canonizare, iar icoana cu chipul sfântului și racla cu sfintele sale moaște sunt duse în altar și apoi așezate iarși în mijlocul bisericii, la sfârșitul slujbei când Întâistătătorul soborului citește lângă racla cu sfinte moaște o rugăciune solemnă către sfânt, anume redactată cu acest impresionant prilej. Lângă racla cu sfintele moaște începe apoi pelerinajul credincioșilor pentru închinare și sărutare, iar dacă există, se citește și Acatistul sfântului.

Moaștele rămân astfel în mijlocul bisericii o zi sau două, după aceea, în cadrul unor slujbe la fel ca cele dinainte (priveghere, Litie cu înconjurarea bisericii, Sfânta liturghie), sunt duse cu cinste la locul unde vor rămâne pentru totdeauna.

În aceeași zi (începând din ajun) se inaugurează și slujba sfântului (daca s-a întocmit) oficiindu-se pentru prima oară. (Așa s-a procedat în luna octombrie a anului 1955 la canonizarea Sf. Ierarh Calinic de la Cernica).

Pe lângă acești sfinți mai cunoscuți, ”avem însă mulțime uriașă de sfinți care au rămas ascunși vederii omului, dar nu și lui Dumnezeu Atotștiitorul”.

3.3 PRIMELE CANONIZĂRI DE SFINȚI ROMÂNI

Prin cinstirea sfintelor moaște ”noi știm că nu luăm nimic din cinstea, din adorarea, ce se cuvine numai lui Dumnezeu, dacă prin prietenii Lui, prin aleșii Lui, prin cei bineplăcuți Lui, ne îndreptăm mereu privirea către Stăpânul lor și al nostru. Cât de fericiți putem să fim, rămânând cu ochii ațintiți spre vârf, constatând că au primit cununa vieții așa de mulți dintre fiii neamului nostru, care ne înconjoară tronul ceresc”.

Sfântul Apostol Andrei este cel ce ne-a încreștinat pe noi românii, deși era iudeu de neam, a propovăduit într-o parte a pământului românesc, la strămoșii noștri geto-daci, și anume în teritoriile situate pe țărmul apusean al Mării Negre (Pontul Euxin).

”În lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în timpul persecuției împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (254). Iată ce scria Eusebiu: „Sfinții Apostoli ai Mântuitorului, precum și ucenicii lor, s-au împrăștiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiție, lui Toma i-au căzut sorții să meargă în Parția, lui Andrei în Sciția, lui Ioan în Asia…”. De altfel, din epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni (3,11), reiese că și „sciții” au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu ”.

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de orice popor o putem vedea din faptul că Dumnezeu l-a trimis pe Apostolul Andrei la noi în Dobrogea să ne încreștineze cu credința ortodoxă, singura credință mântuitoare, astfel că ”Sfântul Apostol Andrei se bucură de o cinstire deosebită în Bisericile rusă, greacă și română, datorită faptului că a predicat în teritorii care aparțin azi Rusiei, Greciei și României. Patriarhia ecumenică din Constantinopol îl socotește chiar ca „întemeietor” al acestui „scaun apostolic”. Se cuvine ca Biserica Ortodoxă Română să-l cinstească și mai mult și să-l considere nu numai ca „cel dintâi chemat la apostolie”, ci și ca pe cel dintâi propovăduitor al Evangheliei la strămoșii noștri, ca pe un „apostol” al neamului nostru, al Ortodoxiei românești! Iar creștinismul românesc trebuie să fie considerat ca fiind de origine apostolică”.

Sfântul Apostol Andrei este prăznuit de creștini la 30 noiembrie și este patronul românilor, care îl cinstesc în mod deosebit, acest lucru se observă și din faptul că mulți părinți pun copiilor lor numele de Andrei.

”Să ne rugăm dar Sfântului Andrei, încreștinătorul daco-romanilor, zicând: „Pe propovăduitorul credinței la geto-daci și slujitor al Cuvântului, pe Andrei cel dintâi chemat să-l lăudăm, că pe strămoșii noștri i-a adus la cunoștința lui Hristos, crucea în mâini ținând și izbăvind din înșelăciunea vrăjmașului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toți românii să-l lăudăm și să-l cinstim, ca să se roage neîncetat lui Hristos Dumnezeu, ca să ne ferească de toată răutatea și să mântuiască sufletele noastre” (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie, cu unele adaptări)”.

În vremea păstoririi Patriarhului de fericită pomenire Justinian – la 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, răspunzând unor repetate și îndreptățite cereri făcute în trecut de către glasuri autorizate din rândul credincioșilor, ale clericilor și ale teologilor noștri, constatând existența unui cult intens adus unor sfinți români, a procedat la canonizarea acestora cu cinstire locală hotărând: Introducerea în întreaga noastră Biserică a cultului sfinților români pentru următorii:

– Sfântul Mucenic Ioan Valahul sau Românul, un tânăr luat în robie și dus la Constantinopol unde a suferit moarte martirică fiind spânzurat la 12 mai 1662, având zi de pomenire în Sinaxar pe 12 mai.

– Sfântul Ioan de la Râșca, ierarh moldovean din secolul XVII, cu zi de pomenire la 1 iunie.

–Cuviosul Părinte Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, fost mitropolit al Banatului din secolul XVII (1650-1653), vestit prin viața lui sfântă și prin puterea facerii de minuni, cu zi de pomenire la 15 septembrie. Sfintele sale moaște se păstrau mai înainte la Mănăstirea Partoș din Banat, de unde au fost aduse în anul 1956 și depuse în Catedrala Mitropolitană Sfinții Trei Ierarhi din Timișoara.

4-5. – Mitropoliții Ilie Iorest și Sava Brancovici ai Ardealului din secolul XVII, amândoi cu titlul de ”Ierarhi Mărturisitori” și au ca zi de pomenire comună la 24 aprilie. Primul a păstorit ca Mitropolit între anii 1640-1643, iar cel de-al doilea între anii 1656-1663. Amândoi au suferit pentru credință și apărarea ortodoxiei românești din Ardeal împotriva încercărilor de calvinizare a românilor ortodocși patronate de principii unguri ai Ardealului.

Ilie Iorest a murit la mănăstirea Putna la 12 martie 1678, iar Sava Brancovici a murit în luna aprilie a anului 1680.

6-7-8. – Sfinții cuvioși mărturisitori Visarion Sarai si Sofronie din Cioara (+după 1776) și drept credinciosul țăran, mucenic Oprea Nicolae din Săliștea Sibiului (+după 1748), toți trei au apărat cu curaj credința ortodoxă împotriva unirii religioase forțate cu Biserica Romei din secolul XVIII. Vor fi cinstiți de Sfânta Biserică cu titlul de ”mărturisitori” având zi comună de pomenire la 21 octombrie (ziua Reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania).

9. – Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, stareț al mănăstirii Cernica din București și apoi episcop al Râmnicului – trecut la cele veșnice la 11 aprilie 1868 – având ca zi de pomenire 11 aprilie. Sfintele sale moaște se află în biserica ”Sfântul Gheorghe” ctitoria sa din cadrul mănăstirii Cernica unde a fost înmormântat.

3.4 GENERALIZAREA CULTULUI LOCAL AL SFINȚILOR CU MOAȘTE LA NOI ÎN ȚARĂ

Tot la aceeași dată de 28 februarie 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Patriarhul Justinian Marina, a hotărât:

”Generalizarea cinstirii în toată Biserica românescă a unor sfinți mai vechi de origine străină ale căror sfinte moaște au fost aduse și se păstrează întregi în țara noastră și care erau cinstiți, de mai multă vreme, cu un cult local sau regional (mărginit mai mult în jurul locului unde se păstrează moaștele respective) și anume (în ordinea cronologică a aducerii moaștelor pe pământ românesc):

a) Sfânta Muceniță Filofteia, ale cărei sfinte moaște se păstrează la Curtea de Argeș în paraclisul Mănăstirii lui Neagoe și care se serbează la 7 decembrie. Era originară din părțile Târnovei-Bulgaria, ucisă bestial de tatăl ei pentru marea milostivire pe care o arăta copila către săraci. Moaștele ei au fost aduse în a doua jumătate a sec. XIV în vremea lui Radu Voievod (1377-1385) și depuse mai întâi în biserica ”Sf. Nicolae” din curtea palatului domnesc de la Curtea de Argeș, fiind mutate mai târziu în paraclisul Mănăstirii lui Neagoe Basarab.

b) Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana (+ 26 decembrie 1406), care se serbează la 26 decembrie. Era originar din părțile Prislopului și a venit în Oltenia în a doua jum. a sec. XIV unde a organizat monahismul românesc într-o formă atonită; a ctitorit mănăstirile Vodița, Tismana, Prislop. Călugărul cărturar cu viață sfântă a fost înmormântat la mănăstirea Tismana unde moaștele sale au fost profanate, furate și duse într-un loc necunoscut în sec. XVIII. Din sfintele sale moaște se mai păstrează doar degetul cel mare de la mâna dreaptă, la mănăstirea Tismana.

c) Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (sec. XIV), cu zi de pomenire la 2 iunie; moaștele sale se păstrează în biserica Sf. Gheorghe, din Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Sfântul Ioan cel Nou originar din Trapezunt – Turcia de azi, martirizat pentru credința lui în Cetatea Albă (1330). De acolo au fost aduse sfintele sale moaște de domnitorul Alexandru cel Bun (1402) și depuse pe rând la biserica Nicorița din Iași și biserica Mirăuților din Suceava, fostă catedrală mitropolitană a Moldovei cu hramul ” Sf. Gheorghe ”. După ctitorirea noii catedrale mitropolitane ”Sf. Gheorghe” din curtea mănăstirii Sf. Ioan cel Nou – Suceava de către Bogdan cel Orb și Ștefăniță Vodă (a doua jum. a sec. XVI) moaștele vor fi mutate aici.

d) Cuviosul Grigorie Decapolitul, ale cărui sfinte moaște se păstrează la Mănăstirea Bistrița, jud. Vâlcea din Oltenia și care se serbează la 20 noiembrie. Sfântul este de origine grecească, din părțile Decapolei, de lângă Constantinopol (Asia Mică, Turcia de azi); a suferit ca mărturisitor pentru apărarea cultului sfintelor icoane (sec. IX), iar moaștele lui au fost aduse de la Constantinopol spre sfârșitul sec. XV, de către boierii Craiovești și depuse în biserica mănăstirii Bistrița oltenească, zidită de ei (refăcută în sec. XVI-XIX), unde se află și azi, după cum am arătat mai sus.

e) Cuvioasa Parascheva cea Nouă, ale cărei sfinte moaște se păstrează la Iași, în Catedrala mitropolitană și care se serbează la 14 octombrie. Originară din Epivatul Traciei, de pe țărmul apusean al Mării Negre (Bulgaria de azi), a trăit, probabil, prin sec. XI (+ cca 1050); moaștele ei au fost aduse de domnitorul Vasile Lupu al Moldovei, la 1641 contra 300 pungi cu aur prin osârdia mitropolitului Varlaam și depuse în frumoasa biserică Sfinții Trei Ierarhi din Iași, zidită atunci de el, unde au stat până spre sfârșitul sec. al XIX-lea, când au fost mutate în Catedrala Mitropolitană. Sărbătoarea ei e numită în popor și Vinerea Mare. I se spune Sf. Parascheva cea Nouă, spre a fi deosebită de o altă sfântă mai veche, cu același nume , martiră în persecuția lui Dioclețian (+304), pomenită la 26 iulie.

f) Cuviosul Dimitrie cel Nou (din Basarabi) ale cărui sfinte moaște se păstrează în Catedrala Patriarhală din București și care se serbează la 27 octombrie. Trăitor în sec. XIII, sfântul este de origine din satul Basarabov – Bulgaria. Moaștele lui au fost dăruite de generalul rus Petru Saltâcov mitropolitului Grigorie al Ungrovlahiei, la cererea acestuia și depuse în Catedrala mitropolitană (azi patriarhală) din București la 13 iunie 1774” .

La aceștia se pot adăuga Sfinții Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos, din sec. IV, ale căror moaște, descoperite de curând la Niculițel în Dobrogea , sunt depuse acum la Mănăstirea Cucoș, din jud. Tulcea. Ei sunt pomeniți în vechile martirologii creștine, la 4 iunie.

Dintre cei enumerați mai înainte, Sfânta Filofteia, Sf. Parascheva și Sf. Dimitrie din Basarabi erau cunoscuți și cinstiți la bulgari, pentru caă se născuseră pe teritoriul sud-dunărean. Cultul celorlați sfinți rămăsese necunoscut nu numai la toate celelalte popoare ortodoxe, ci și în Biserica Greco-Catolică din Ardeal, care trecuse în sinaxarele ei numai pe Cuviosul Grigorie Decapolitul (deoarece acesta aparține epocii anterioare despărțirii Bisericilor). Local la început, apoi regional, cultul lor avea tendință de lărgire în Biserica Ortodoxă Română, mai ales cinstirea Sfintei Parascheva, care se generalizase mai de mult în toată Biserica noastră. Slujbele alcătuite spre cinstirea lor și tipărite la început în broșuri separate au fost încadrate în Mineiele românești la zilele respective, începând cu ediția Mineielor tipărite de starețul Neonil la Neamțu, în 1845.

În bisericile unor mănăstiri mai mari (Neamțu, Putna, Secu, Râșca, Slatina, Cernica, Hurezu ș.a.), precum și în unele biserici catedrale și urbane mai importante din țara noastră (catedralele episcopale din Roman și din Râmnicu Vâlcea, Catedrala mitropolitană din Craiova, bisericile Sf. Gheorghe-Nou și Zlătari din București ș.a), se mai păstrează încă multe părți (mai mari sau mai mici) din moaștele altor sfinți, aduse în țară din diverse locuri 9mai ales din Sf. Munte) și în diferite împrejurări, cele mai multe fiind cumpărate sau dobândite de voievozii și boierii români din trecut și depuse în bisericile ctitorite sau renovate și înzestrate de ei.

Dintre acestea amintim:

Capul Sfintei Muceniței Tatiana (12 ianuarie)

Capul și mâna dreaptă a Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 august) și capetele Sfinților Mucenici Serghie și Vach 97 octombrie), toate păstrate mai înainte la Curtea de Argeș, iar azi la Catedrala mitropolitană din Craiova.

Capul Sfântului Grigorie Teologul (25 ianuarie), la mănăstirea Slatina din Moldova (adus de ctitorul mănăstirii, Alexandru Lăpușneanu, de la Constantinopol, la 1552)

Părți din moaștele Sfântului Mucenic Ciprian (14 septembrie) la biserica Zlătari din București.

Atât solemnitățile pentru extinderea cultului local al sfinților mai vechi, cu moaștele la noi în țară, cât și cele pentru proclamarea solemnă a canonizării noilor sfinți români și pentru inaugurarea oficială a cultului lor, au avut loc în cursul lunii octombrie din anul 1955, după un program dinainte stabilit de Sfântul Sinod, în conformitate cu regulile și uzanțele tradiționale respectate în celelalte Biserici Autocefale Ortodoxe pentru asemenea împrejurări.

Cu prilejul ședinței solemne a Sfântului Sinod din 10 oct. 1955 arhipăstorul Bisericii noastre din acea vreme, fericitul întru adormire Justinian Patriarhul, mărturisea că: ”…un pământ în trupul căruia au fost răsădite atâtea sfinte comori de credință în Dumnezeu și neînfricată tărie a Evangheliei și un popor plecat prin temperament spre cele cerești și spre viața de dincolo de moarte, nu se putea să nu înscrie în Sinaxarul Ortodoxiei nume de cuvioși și mucenici, mărturisitori ai adevărului evanghelic, pietre din Capul Unghiului ale Bisericii noastre străbune”.

Bucuria constatării existenței sfinților români, a canonizării unora dintre ei, se dovedește a fi fost plenar împărtășită de toate Bisericile ortodoxe surori.

Spre exemplu, Patriarhul ecumenic Athenagoras, fiind înștiințat în 1955 de canonizarea unor sfinți români, făceau cunoscut că într-o ședință a Sfântului Sinod de la Constantinopol s-au bucurat toți ierarhii din acest for eclesiastic ortodox, pentru că se vor număra în ceata sfinților un număr de exemplari viețuitori ortodocși români din trecutul Bisericii noastre, vrednice mlădițe ale sfințeniei.

Delegatul Patriarhiei ecumenice la festivitățile de la București, arhiepiscopul Athenagoras al Thyatirelor, în 1955, mărturisea că ”…solemnitatea canonizării unor sfinți români este pentru toți un izvor de mare bucurie. Deși la prima vedere aceasta apare ca o problemă a Bisericii Române, este în realitate o chestiune a întregii ortodoxii, căci și sfinții români au devenit pentru toți pilde de viață creștină și de învățătură ortodoxă”.

Canonizarea care a avut loc este o încununare dreaptă a nevoințelor sfinților români în arena creștinismului ortodox în general.

Recunoștința noastră față de aceste persoane sfinte trebuie să fie mare.

„ Cu postul, cu privegherea și cu rugăciunea., cerești daruri ați luat, vindecând pe cei bolnavi și alinând sufletele celor ce aleargă cu credință la voi, purtătorilor de Dumnezeu, părinți din mănăstirile Moldovei. Slavă Celui ce v-a dat vouă putere, slavă celui ce v-a încununat pe voi, slavă celui ce lucrează prin voi tuturor tămăduiri”. (Tropar la un cuvios).

3.5 RECUNOAȘTEREA FAPTELOR SFINȚILOR CANONIZAȚI ÎN ȚARA NOASTRĂ LA ANII 1950 – 1955, 1992, 2003, 2005

O comisie specială condusă de Î. P. S. Nestor, Mitropolitul Olteniei, lucrând din încredințarea Sfântului Sinod al B. O. R. , a desfășurat o intensă și importantă activitate în vederea pregătirii documentelor și studiilor necesare pentru: ”Proclamarea solemnă a generalizării cultului sfinților români canonizați în anul 1950 și pentru proclamarea generalizării cultului și înscrierea în calendarele tuturor eparhiilor a sfinților autohtoni care au viețuit, au propovăduit și au suferit martiriul pentru credința creștină în spațiul carpato-danubiano-pontic și a celor născuți în alte părți ale lumii, dar care au predicat și au fost martirizați în părțile noastre fiind cinstiți ca sfinți de alte Biserici și înscriși în Sinaxarele, Martirologiile sau calendarele acestora”.

Pe baza propunerilor Comisiei Sinodale coordonată de Î. P. S. Nestor, Sfântul Sinod al B. O. R. a hotărât în ședința sa din ziua de 20 iunie 1992, canonizarea și generalizarea cultului pentru următorii noi sfinți români:

Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop cu zi de pomenire 13 septembrie.

Sfântul Ierarh martir Antim Ivireanul cu zi de pomenire 27 sepembrie.

Sfinții Părinți mărturisitori Ioan din Galeș, Moise Măcinic din Sibiel cu zi de pomenire 21 octombrie.

Sfântul Cuvios Antonie de la Iezeru- Vâlcea cu zi de pomenire 23 noiembrie.

Sfântul Cuvios Daniil Sihastru cu zi de pomenire 18 decembrie.

Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea cu zi de pomenire 29 februarie.

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș cu zi de pomenire 24 aprilie.

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț cu zi de pomenire 30 iunie.

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți cu zi de pomenire 1 iulie.

Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt cu zi de pomenire 2 iulie.

Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul cu zi de pomenire 5 august.

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla cu zi de pomenire 7 august.

Sfinții Martiri Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii Constantin, Ștefan, Radu, Matei și Sfetnicul Ianache cu zi de pomenire 16 august.

În aceeași ședință din 20 iunie 1992 Sfântul Sinod a hotărât proclamarea solemnă a genealizării cultului sfinților români canonizați în 28 februarie 1950 și proclamați cu cinstire locală in anul 1955 și anume:

Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș cu zi de pomenire 15 sepembrie,

Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și Sf. Mucenic Oprea Nicolae Miclăuș cu zi de pomenire 21 octombrie,

Sfinții Ierarhi și Mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici, Mitropoliții Ardealului cu zi de pomenire 24 aprilie.

Tot în acea ședință s-a mai hotărât proclamarea generalizării cultului sfinților autohtoni care au viețuit în țara noastră, sau fiind născuți în alte țări, au fost martirizați pe meleagurile noastre fiind cinstiți ca sfinți și de alte Biserici. Acești sfinți sunt în număr de 24, după cum urmează:

Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Sempranion și Nicostrat cu zi de pomenire 9 noiembrie

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț – 15 noiembrie

Sfântul Mucenic Dasie – 20 noiembrie

Sfântul Mucenic Hermes – 31 decembrie

Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești – 10 ianuarie

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic – 13 ianuarie

Sfântul Bretanion, Episcop de Tomis – 25 ianuarie

Sfântul Cuvios și Mărturisitor Ioan Casian – 29 februarie

A fost făcut diacon chiar de Sf. Ioan Gură de Aur, deci este ucenicul Sf. Ioan Hrisostom.

Sfântul Mucenic Montanus preotul și soția sa Maxima – 26 martie

Sfântul Irineu, Episcop de Sirmium – 6 aprilie

Sfântul Mucenic Sava de la Buzău – 12 aprilie

Sfântul Teotim, Episcop de Tomis – 20 aprilie

”Acest sfânt a luat parte la Sinodul I Ecumenic din anul 325”.

Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin – 24 aprilie

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul – 27 mai

Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Kamasis și Filip de la Niculițel – 4 iunie

Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian – 8 iunie

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului – 11 iunie

Sfântul Mucenic Isihie – 15 iunie

Sfântul Niceta de Remesiana – 24 iunie

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava se stabilește acum data prăznuirii – 24 iunie

Sfinții Mucenici Epictet și Astion – 8 iulie

Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor – 18 iulie

Sfinții Mucenici Donat diaconul, Roman preotul, Silvan diaconul și Venust – 21 august

24. Sfântul Mucenic Lup – 23august.

” În grai de Minei, deci, să ridicăm acum cântări de laudă către acești sfinți zicând:

„Sfinților Mucenici, care bine v-ați nevoit și v-ați încununat, rugați pe Milostivul Dumnezeu, să se miluiască de sufletele noastre “.

Noi românii suntem urmașii acestor martiri ai lui Hristos care acum stau în ceruri și-și gustă fericirea ce nu va avea sfârșit și ei reprezintă un îndemn pentru noi la sfințenie.

”Să cinstim pe acești vrednici mucenici din neamul nostru zicând: „ Umplându-vă de ape făcătoare de viață, v-ați lepădat în valurile râului și întru acelea luându-vă sfârșitul, ați înecat pe mai marele răutății, iar acum ne izvorâți nouă izvoare de tămăduiri, prea lăudaților”. (Din slujba Utreniei la Sfinții Ermil și Stratonic, peasna 6, irmos)”

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a mai hotărât la 20 iunie 1992 proclamarea instituirii ”DUMINICII TUTUROR SFINȚILOR ROMÂNI” care va fi prăznuită în prima duminică după ”DUMINICA TUTUROR SFINȚILOR”. ”În această Duminică vor fi amintiți și cu evlavie cinstiți:

– Sfinții ierarhi, preoți și diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au

săvârșit mucenicește și au mărturisit și au apărat cu jertfelnicie credința ortodoxă, neamul și țara noastră;

– Sfinții cuvioși și cuvioase care s-au săvârșit trăind deplin viața călugărească și care,

prin pilda vieții lor și prin rugăciune, au hrănit duhovnicește pe toți dreptcredincioșii;

– Sfinții martiri din orice treaptă harică sau stare obștească și toți aceia care prin

pătimirile și sângele lor martiric au primit cununa sfințeniei;

– Sfinții români uciși de oștile păgâne sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor,

precum și cei care au căzut în luptă cu aceștia sau în amară robie pentru credință, Biserică și neam;

– Sfinții care s-au săvârșit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinței, a

Bisericii Ortodoxe și a binecredincioșilor ei fii. Și toți ceilalți sfinți creștini ortodocși români din toate timpurile și de pretutindeni, știuți și neștiuți, care au sporit în dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugăciunii și a virtuții creștine, pe care Dumnezeu i-a scris în Cartea Vieții ”.

În anul 2003 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a trecut în rândul sfinților pe:

Sfântul Ierarh martir Teodosie al – II – lea, Mitropolitul Moldovei – 22 septembrie și pe

Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului – 25 aprilie

În anul 2005 Sfântul Sinod al B. O. R. a făcut noi canonizări și anume:

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, mitropolitul Țării Românești – 22 iunie

Cuviosul Onufrie de la Vorona – 9 septembrie

Starețul Gheorghe de la Cernica – 3 decembrie

Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei -13 decembrie.

Aceste evenimente din viața Bisericii Ortodoxe Române sunt extrem de importante și plăcute lui Dumnezeu pentru că ele dovedesc profunzimea și autenticitatea trăirii adevărului creștin în țara noastră, evlavia credincioșilor, cinstirea pe care o arată învățăturii Bisericii dreptmăritoare pe care Hristos ”a câștigat-o cu însuși Sângele Său” (Fapte XX, 28).

”Sfinții sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, și stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, moștenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei strălucește Domnul ca soarele între stele, pentru că sunt mădulare ale trupului Lui (Efeseni 5, 30). Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Și sunt aproape și de noi. Poartă neîncetat de grijă poporului lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoțesc neîntrerupt de la naștere la moarte; ne aud rugile, ne știu necazurile, ne ajută cu puterea și cu rugăciunile lor care se înalță ca fumul de tămâie străbătând înălțimile îngerești până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4). Sunt mucenicii și mucenițele lui Hristos, sfinții și de Dumnezeu-purtătorii Părinți, păstori și învățători ai Bisericii, împărați și împărătese care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori și anahoreți, pustnici viețuitori în singurătate, stâlpnici și nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toți cei întru care dragostea lui Hristos umbrește orice altă dragoste pe pământ și care, pentru Hristos, au lăsat toate și au răbdat până la sfârșit, mântuindu-se și pe ei și ducând și pe alții la mântuire. Ei ne ajută și pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află într-înșii iubire de sine, ci se bucură, de ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulți și să ajungă la slava de care ei înșiși se bucură. Ei toți sunt biruitori prin credință. Ei toți au stins văpaia patimilor care făceau scrum firea omenească cea slabă. Mulți au îndurat batjocură și prigoană, lanțuri și închisoare și, la urmă supliciu. Mulți din aceștia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe fața pământului, în pustii și în munți și în peșteri și în crăpăturile pământului (Evrei 11, 38). Viața aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, și acum ne ajută și nouă, ca să nu fim rușinați ci să trecem și noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în Împărăția lui Dumnezeu. Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi! ”.

Pr. Dumitru Stăniloae afirma că: „Sfântul lasă să se întrevadă față de fiecare ființă umană un comportament plin de delicatețe, de transparență, de puritate în gânduri și în sentimente. (…) El respectă pe fiecare om și fiecare lucru și dacă un om suferă el îi arată o compasiune profundă. (…)

În comportamentul Sfântului, până și în gândurile lui nu se întâlnește nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinărie, nici urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate. În el culminează gingășia, sensibilitatea, transparența și ele se asociază curăției, atenției generoase față de oameni, disponibilități prin care el participă cu toată ființa sa la problemele și la necazurile lor. În toate aceste calități se manifestă o realizare excepțională a umanului”.

Vrednicul de pomenire, Patriarhul B. O. R. Teoctist, avea să încheie acea ședință de canonizare a noi sfinți cu următoarele cuvinte: ”Mulțumitori fiind lui Dumnezeu, care este minunat întru sfinții Lui, că ne-a învrednicit să ajungem a trăi aceste înălțătoare clipe, să rugăm pe toți slujitorii neamului nostru să mijlocească pentru noi la Părintele Luminilor de la care ne vine tot darul cel desăvârșit și toată darea cea bună, precum și harul care ne sfințește și ne mântuiește pe toți. Amin”. În continuarea cuvîntului său, Preafericitul Patriarh Teoctist, a grăit despre datoria noastră de a cinsti sfinții : ”Sosit-a vremea ca Biserica Ortodoxă să-și cinstească după vrednicie pe fiii ei care au petrecut și s-au săvârșit în sfințenie, slujind, vestind, mărturisind și apărând cuvântul Evangheliei. Iisus însuși cinstește și preamărește neamul Său, alegându-și ucenici care vor deveni sfinți, iar Sfântul Evanghelist Luca folosește cuvinte alese cu privire la viața și martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan (Fapte VII). Cu mare evlavie mărturisește Sfântul Vasile cel Mare zicând că Dumnezeu este lăudat ca ”Unul Carea făcut minuni printre sfinții Săi, care bine I-au făcut lui din fiecare neam” .

3.6 IMPORTANȚA CANONIZĂRII SFINȚILOR ROMÂNI

Canonizările oficiale a unor sfinți români realizate de Biserica Ortodoxă Română prin Sfântul Sinod au o valoare cu adevărat istorică.

Aceste acte de cinstire constituie o îndreptățită împlinire a cuvintelor Sfântului Apostol Pavel care zice:”Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și le urmați credința”(Evrei XIII, 7).

” Dând satisfacție unei dorințe firești și legitime a credincioșilor noștri, care își cinsteau de fapt, de multă vreme, pe sfinții răsăriți din mijlocul lor, se repară prin aceasta o nedreptate , o neglijență si o nepăsare regretabile față de marile responsabilități religioase ale neamului nostru, care erau perfect îndreptățite la o astfel de cinste…Se reabilitează și se consolidează încrederea și mândria noastră de creștini ortodocși. Suntem acum conștienți că și din neamul nostru poate ridica Dumnezeu sfinți; iar viața lor îmbunătățită și faptele lor minunate, săvârșite în slujba lui Dumnezeu și a semenilor lor, constituie pentru noi pildă, model și imbold de a le călca pe urme și a le imita virtuțile”.

”Generalizarea cultului local al sfinților de origine străină, dar cu moaștele la noi în țară, au constituit un fericit prilej și mijloc de reluare a legăturilor interortodoxe și de întărire a sentimentului și a spiritului de frățietate, de comuniune spirituală și de solidaritae, ceea ce unește Biserica noastră cu celelalte Biserici ortodoxe surori”.

”Numele , faptele și cinstirea sfinților circulă de la un popor la altul. Acestea le apropie și le bucură în manifestarea aceluiași sentiment religios, ridicându-se peste hotarele pământești și peste alte deosebiri de neam, sau de limbă, făcând din ele o mare comunitate sufletească, unită și solidară în fața celor de altă credință”.

Vrednicul de pomenire, Patriarhul Teoctist făcea mărturisiri despre atmosfera creată la aceste evenimente însemnate, și anume: ”Canonizarea primei serii de sfinți români a fost o lucrare mai mult decât istorică, a fost dumnezeiască! Ce mare însemnătate a avut atunci, în anii 1950-1955, canonizarea sfinților români care au apărat Ortodoxia și neamul nostru și cu câtă evlavie au participat în acele vremuri grele credincioșii la slujbele de vestire a canonizării sfinților români la Patriarhia din București, la Craiova, Timișoara, Sibiu, Iași și Suceava!”.

Aceste acte istorice de canonizare a sfinților, le datorăm conducătorilor Bisericii Ortodoxe Române și tuturor celor care au depus mari eforturi pentru împlinirea datoriei creștinilor de cinstire a sfinților noștri dragi, care ne iubesc. Și ei sunt vrednici de pomenirea și de recunoștința noastră și a generațiilor viitoare pâna la sfârșitul veacurilor. Amin.

SFINȚII ROMÂNI CU MOAȘTE Din studiul diaconului Gheorghe Băbuț, aș dori să prezint în ordine cronologică pe marii sfinți români cu moaște.

Sfinții martiri de la Niculițel Zotic, Attalus, Camasis și Filip (284-324), moaștele lor se află la Mănăstirea Cocoș din Dobrogea.

Sfântul mucenic Dasius (+20 noiembrie 303)

Sfântul mucenic Montanus, preotul daco-roman din Singidunum și soția sa Maxima (+26 martie 304)

Sfântul marele mucenic Nichita Gotul (15septembrie325)

Sfântul Nichita Martirul (+370-372)

Sfântul mucenic Sava Gotul (372)

Sfântul Ioan Casian Daco-romanul (+29februarie 435)

Sfântul mare mucenic Niceta de Rimesiana (Secolul IV-V)

Sfântul Dionisie cel Mic (Exiguul) (470)

Cuviosul Ioan Maxentiu (Sec. V-VI)

Sfânta cuvioasa maica noastră Parascheva(1025) din Iași

”Niciodată nu vom înceta a vesti minunile tale, preacuvioasă, că de n-ai fi stat tu, rugându-te pentru țara aceasta pe care o păzesti cu preacuratele tale moaște, cine ne-ar fi izbăvit din atâtea primejdii, sau cine ne-ar fi ușurat de bolile care au venit asupra noastra, pentru păcatele noastre cele multe? Deci, dimpreună cu tine cântăm lui Dumnezeu: Aliluia”(Condacul al 10-lea) .

Sfântul mare mucenic Ioan cel Nou de la Suceava(+1332)

Sfântul Grigore Decapolitul (Secolul XIV-XV)

” Cântând adormirea ta, te lăudăm ca pe cel ce bine te-ai nevoit, alergare ai savârșit, credința ai păzit; pentru care mărturie este cinstitul tău trup, care cu darul lui Dumnezeu se păzește întreg și nestricat. Din el culegem noi nenumărate tămăduiri de boli, de facere de minuni și grăim ție cu credință: Bucură-te, lauda cea de cinste a sfintei Mănăstiri Bistrița ”.

Sfântul Nicodim de la Tismana (+26 decembrie 1406)

15. Sfânta muceniță Filofteea fecioara de la Curtea de Argeș (+1396)

” Lăudăm nevoințele tale, Filofteie fecioară, cinstim patimile, mărim îndelungă-răbdarea ta, fericim sfântul tău sfârșit, cântăm bărbăția ta cea neînvinsă ce s-a arătat în trupul tău cel tinerel și crud; și privind toate ostenelile vieții tale care te-au preamărit pe pământ și în cer, unde acum locuiești, te rugăm, fă pomenire și de noi, cei ce alergăm la racla sfintelor tale moaște, grăind unele ca acestea:

Bucură-te, cea din ceruri dăruită românilor;
Bucură-te, că acum locuiești la înălțime;
Bucură-te, că stai veșnic între cetele mărite;
Bucură-te, că prin tine Domnul mila ne trimite;
Bucură-te că-ti ascultă rugile pentru tot omul;
Bucură-te, că esti nouă ajutor întru primejdii;
Bucură-te, ca pe tine te avem stâlp al nădejdii;
Bucură-te, Filofteie, fecioară prealăudată!”.

Sfântul Dimitrie cel Nou – Basarabov, din Biserica Patriarhiei române din București

” Văzând Sfinte Dimitrie, locuitorii din Basarabi lumina în apa Lomului, au socotit că este o comoară; dar, după ce au scos sfintele tale moaște, văzând că faci minuni și izvorăști tămăduiri tuturor, spăimântându-se toți, grăiau către tine unele ca acestea:

Bucură-te, comoara din Basarabi;

Bucură-te, cel ce ai sfințit apa Lomului;

Bucură-te, că jugul cel ușor al Domnului pe umeri l-ai luat;

…Bucură-te, făcătorule de minuni, Sfinte Părinte Dimitrie!”

Sfântul Leontie de la Rădăuți (Sec. XIV-XV)

Sfântul Ioan de la Prislop, sau Sfântul Ioan de la Silvaș (Sec.XV)

Sfântul Daniil Sihastrul(+1496)

Sfântul Ierarh Ilie Iorest (1640-1643)

Sfântul Ierarh Sava Brancovici (+1683)

Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș- din Catedrala din Timișoara (+1656)

” Astăzi, noi, nevrednicii, stând înaintea icoanei și moaștelor tale, mărturisim minunile tale, pe care le-ai făcut, Sfinte Iosife, și ne rugăm ție: ascultă această puțină rugăciune a noastră și întinde dreapta ta cea binecuvântătoare spre ajutorul nostru, pentru a putea cu vrednicie să săvârșim o cântare ca aceasta:

Bucură-te, dar făcut de Dumnezeu pamântului acestuia

Bucură-te, că ale tale minuni în tot Banatul s-au vestit ”.

Sfântul Ieremia Valahul (Românul) (1625)

Sfântul mare mucenic Ioan Românul (Valahul) (1662)

Sfintii martiri aromâni (Sec. XVII –XVIII)

Sfântul cuvios mărturisitor Visarion Sarai (1714)

Sfântul cuvios mărturisitor Sofronie de la Cioara (Sec.XVIII)

Sfântul mucenic Oprea Miclăuș din Săliște (1740-1780)

Sfântul ierarh Calinic de la Cernica (născut 1787, mort 1868)

Sfântul Ioan Iacob cel Nou Hozevitul (Românul) (+1960 Ierusalim)

Redăm mai jos două din poeziile acestui sfânt român care ilustrează viața lui. În prima dintre poezii a profețit cinstea ce i se va aduce. Poezia se intitulează:

SLOVE PE MORMÂNTUL MEU- PENTRU PATRIOȚII MEI

1. Vor trece anii vieții 5. De boale și necazuri

Și eu mă voi sfârși Fiind înconjurat,

Iar în pustia asta Spre orizonturi nouă

Mai vrednici vor veni. Mereu am fost mânat.

2. Văzând aici mormântul, 6. Din plaiul țării mele

Mă vor cinsti cumva, Ajuns-am la Iordan

Necunoscându-mi viața Cu dorul de pustie,

Și neputința mea. În sufletul sărman.

3. Deci să cunoască frații 7. Dar și acolo duhul

Că tot veleatul meu, Era nemulțumit,

A fost lipsit de mirul Din cauza aceasta

Plăcut lui Dumnezeu. Retrasu-m-am la schit.

4. Căci cheltuind zadarnic 8. Cu multă trândăvie

Vigoarea tinereții Mereu am petrecut

Mi-am îngropat talantul Împovărând pe alții

În toată vremea vieții. Cu ”sacul meu de lut”.

LA CEI DIN URMĂ

Când gura mea, iubite frate 4. Și dacă-ți vine întristare

Se va închide pe vecie Aproape de mormântul meu

Și mâna mea cea slăbănoagă Atunci să mergi la schitul nostru

Va înceta de a mai scrie Că nevăzut mă duc și eu.

2. Atunci să cauți la răbojuri 5. Să mergi acolo primăvara

Pe care eu le-am însemnat Când toate jos se veselesc

În vremea când eram odată Și când se văd trecând cocoare

Cu gândul pașnic adunat. Spre plaiul nostru românesc.

3. Să cugeți cu luare – aminte 6. Acolo să citești cântarea

Acestea ce s-au zămislit Blagoslovitului Iordan

(Din harul luminării sfinte) Și apa va ținea isonul

În gândul meu cel umilit! La versiunea lui Ioan.

Ea va cunoaște graiul tainic

Și murmurând încetișor,

Va face semn la păsărele

Și toate vor cânta în cor!(Hrană Duhovnicească, Ierusalim 1968, p.49)

Păsărelele din această poezie i-au cîntat la înmormântare .

Arătând iubitorul de oameni, Dumnezeu, întru tot deosebită purtare de grijă față de neamul omenesc, nu a plăsmuit numai toată zidirea, nici n-a întins doar cerul și marea, ori a aprins soarele și a făcut să strălucească luna, nici doar a dăruit pământul spre locuire și ne-a pus la îndemână toate ale pământului spre hrănirea și vierea trupurilor noastre, ci ne-a dăruit și moaștele sfinților mucenici. Iar El, primindu-le sufletele – căci zice [Scriptura]: „sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnenzeu” (Inț. Sol. 3, 1) – ne-a lăsat nouă până acum, ca mângâiere și încurajare, trupurile lor, încât noi, venind la mormintele acestor sfinți, să ne ridicăm spre râvna și imitarea [lor] și văzându-le , să ne aducem aminte de faptele lor și de răsplătirile puse deoparte pentru aceste fapte.

CONCLUZII

Cinstirea moaștelor în Biserica Ortodoxă este o cale de a ne apropia cu mintea și cu inima de sfinții care au dovedit că sunt prietenii lui Dumnezeu. Nu numai prin practica cinstirii sfintelor moaște, dar și prin convingerea fermă că Dumnezeu a lucrat în viața acestora, avem posibilitatea de a fi și noi urmași ai lui Hristos. Prezența cinstirii moaștelor în Biserica noastră este o dovadă palpabilă a legăturii dintre Cer și Pământ. Aceasta pentru că în Biserica lui Hristos există un prezent continuu, întrucât trecutul este într-o legătură permanentă cu prezentul și viitorul. În plan duhovnicesc, putem afirma că, sfinții din cer lucrează pentru noi, cei de pe pământ, creându-se o comuniune cu sfântul în momentul în care îl solicităm ca mijlocitor către Dumnezeu. Mijlocirea sfinților trăitori în moaște, întărește credința noastră în Dumnezeu.

Privind la moaștele sfinților ne putem da seama că trupul sfințit prin Sfinta Taină a Botezului și hrănit cu Sfânta Împărtășanie este închinat, dăruit cu totul lui Dumnezeu, aparține Domnului nostru Iisus Hristos, după cum ne învață Sf. Apostol Pavel:”Cel ce se alipește de Domnul este un duh cu El”(I Cor. 6, 17). Acest trup este sămânța ce trebuie să moară pentru ca ființa umană să îmbrace o stare nouă, de transfigurare.

Trupurile sfinților-moaștele, n-au putere ca simple oseminte, ci duhul care le-a transformat lucrează în acestea cu îngăduința lui Dumnezeu până la sfârșitul veacurilor. Credincioșii care cinstesc sfintele moaște adaugă un plus de laudă, prin intermediul sfinților, o mai mare doxologie lui Dumnezeu, Tatăl tuturor.

Biserica Ortodoxă posedă sfinte moaște, aș a cum a fost dintru început tradiția și moștenirea apostolică, căci fără Moaște o Biserică nu poate exista, o Liturghie fără Antimis nu se poate săvârși.

Să ne apropiem cu venerație de moaștele sfinților, conștienți că ele, fiind nestricăcioase, constituie o dovadă a biruinței asupra morții.

Să privim la moaștele sfinților cu încredințarea că din ziua de Rusalii cerurile au rămas deschise și prin Duhul Sfânt, prezent în Biserică, putem înainta pe treptele desăvârșirii până la îndumnezeire, căci acesta este scopul venirii lui Dumnezeu la oameni, ca pe oameni să-i îndumnezeiască.

Să cinstim Sfintele Moaște nu numai printr-o considerație față de sfinți înșiși, ci și din convingerea că ele sunt purtătoare de sfințenie și de har, de vreme ce Dumnezeu lucrează prin ele multe vindecări și fapte minunate.

Prin cinstirea acordată sfintelor moaște, noi creștinii aducem cinstire celor dragi, întregului neam de sfinți al lui Hristos și de aceea apelăm la ele ca la un mijloc de mărturisire a iubirii pe care le-o purtăm întru Hristos. Credincioșii afirmă în unanimitate că sfinții ne iubesc, aceasta ne-o dovedesc răspunsurile primite la rugăciunile noastre de la casnicii lui Dumnezeu.

”O, preafericiților, plăcuților lui Dumnezeu, Sfinților toți, care stați înaintea prestolului Sfintei Treimi și vă bucurați de fericirea cea negrăită! Iată acum cu milostivire căutați spre noi, frații voștri cei mai mici, care aducem vouă aceste cântări de laudă și prin mijlocirea voastră cerem milă și iertare de păcate de la preabunul Dumnezeu. Că știm bine că toate câte voiți puteți cere de la Dânsul. Deci cu smerenie ne rugăm vouă ca să rugați pe Stăpânul Cel Milostiv să ne dea nouă duhul râvnirii voastre, spre paza sfintelor Lui porunci ; ca, mergând pe urma voastră, să putem cu bună cucernicie și făra prihană să săvârșim călătoria vieții celei pământești, învrednicindu-ne întru pocăință a ajunge la locașurile raiului cele preaslăvite și acolo împreună cu voi să preaslăvim pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin”.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI, STUDII ȘI ARTICOLE

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Despre cinstirea sfinților în Biserica Ortodoxă, în ”Ortodoxia” XXXII, nr. 1, 1980, p. 64.

Idem și Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, p. 308.

Idem, Liturgică Generală pentru uz universitar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985, p. 272.

BĂBUȚ, Diacon Gheorghe, Sfinții români cu moaște, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1991, p.227.

BRÂNZEA, Pr. Vicar Nicolae, Cinstirea moaștelor și a sfinților, suport și hrană duhovnicească, în ”Argeșul Ortodox”, anul V, nr. 292, an 2006.

CABASILA, Nicolae Despre viața în Hristos, trad. Prof. T. Bodogae, Editura Deisis, Sibiu, 1946, p. 130-131.

CHIRINDEL, Pr. Nicolae, Adorarea lui Dumnezeu prin mijlocirea sfinților, Editura Episcopiei Argeșului, 1999.

DAMASCHIN, Ioan, Sfântul, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, ediția a II-a, București, 1943, p. 328.

DAVID, Diacon, Prof. P.I., Călăuză creștină pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în fața prozelitismului sectar, Editura Episcopiei Aradului, 1987, p. 321.

Idem, Martirii de la Halmyris în contextul misionar la începutul de mileniu III. Descoperirea moaștelor sfinților Epictet și Astion și cei împreună cu dânșii, în ”Biserica Ortodoxă Româna”, an CXX, nr. 10-12, octombrie-decembrie, 2002, p. 323.

MOLDOVAN, Pr. conf. Ilie, Adevăr și preamărire în Ortodoxie, Editura Pro-Vita, Valea Plopului-Prahova.

Idem, Cinstirea sfintelor moaște în Biserica Ortodoxă, în ”Ortodoxia”, nr. 1, București, 1980.

Idem, Sensul sfințeniei moaștelor și al cinstirii lor în ortodoxie, în ”Îndrumătorul Pastoral”, 1981, Arhiepiscopia Bucureștilor.

PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Martiri creștini în ținuturile dunărene în sec. al IV-lea, în ”Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, p.20.

PÂRVULESCU, Protosinghel Ioachim, Cele trei mari mistere vizibile și incontestabile din Biserica Ortodoxă, Colecția Eseuri Teologice, nr. 1, Editura Amacona, p.51-52.

POPESCU, Prof. Teodor M., Însemnătatea canonizării sfinților români, în ”Biseica Ortodoxă Română”, 1953, nr. 5-6, p. 498.

REMETE, Gheorghe, Cinstirea sfintelor moaște în lumina învățăturii ortodoxe despre îndumnezeirea omului, în ”Mitropolia Ardealului”, nr. 1-2 Sibiu, 1985, p. 29.

RUNCAN, Pr. lector universitar Nechita, Creștinismul în primele trei veacuri, compendiu istoric, Ed. Europolis, Constanța, 1997.

SACHELERIE, Ieromonah Nicodim, Pravila Bisericească, , ediția a III-a, editată de Parohia Valea Plopului-Prahova, 1999, p.337.

SILUAN Athonitul, Cuviosul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 1994, p. 248.

STĂNILOAE, Pr. prof. dr. Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993.

Idem, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995.

Idem, Sfințenia în ortodoxie, în ”Ortodoxia”, an XXXII, nr. 1, București, 1980.

24. Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 234.

25.TEOCTIST, patriarhul, Sfinții ne călăuzesc spre viața veșnică, în ”Biserica Ortodoxă Română”, an CXX, nr. 10-12, octombrie-decembrie, 2002, p.201.

26.VELIMIROVICI, Nicolae, Sfântul, Proloagele de la Ohrida, trad., tabel cronologic și note Mihaela Grosu, Editura Cartea Ortodoxă și Egumenița, Galați, 2005, vol. II, iulie-decembrie.

27. Idem, Predici, în românește Anca Sârbulescu, ediția a II-a, Editura Ileana, București, 2006.

28.VLĂDUCĂ, Ion, Elemente de apologetică ortodoxă, Editura Bizantină, București, 1998, p. 34.

ALTE LUCRĂRI

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

***Canonizarea unor sfinți români, nr. 20-21 iunie, an 1992, Tipografia Institutului Biblic, București.

***Carte de învățătură creștină ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

***Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 759.

***Proloagele, vol. II, Editura Bunavestire, Bacău, 1995, p. 864.

***Acatistier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

***Minuni ale vremii noastre, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2002.

LINK-URI

1. http://www.angelfire.com

2. http://www.ioanguradeaur.ro

3. http://www.teoctist info/viata.asp