Jertfe Si Rugaciune

PLANUL LUCRARII

INTRODUCERE

CAP. I TERMINOLOGIA SI TEORIILE CU PRIVIRE LA JERTFE

I.1. TERMINOLOGIA

I.2. TEORII

CAP.II DEZVOLTAREA JERTFELOR IN DIFERITELE PERIOADE ISTORICE ALE EVREILOR

II.1. PERIOADA PATRIARHALA

II.2. PERIAOADA TRIBALA

II.3. PERIOADA MONARHIEI

II.4. PERIOADA POST EXILICA

CAP.III SIMBOLISTICA JERTFELOR

CAP.IV CARACTERUL TIPIC AL JERTFELOR DIN VECHIUL TESTAMENT

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIA

INTRODUCERE

Omul, ca fiinta religioasa, isi manifesta credinta in Dumnezeu prin jertfe si rugaciune. Jertfele sunt expresia adorarii lui fata de Dumnezeu, actiuni sfinte prin el se arata ascultator si dependent de Parintele ceresc, oferindu-I daruri sangeroase si nesangeroase. Sinonimul cuvantului slavon jertfa este in limba romana si latinescul sacrificiu ( de la sacrificium ) a carui etimologie inseamna a face ceva sfant sau a inchina ori a promite ceva lui Dumnezeu din bunurile agonisite.

Jertfa ritmeaza existenta individului și a comunitatii. Episodul misterios cu Melchisedec (Gen.14,18), în care traditia discerne un ospat de jertfa, activitatea liturgica a lui Ietro (Ex.18,12) largesc și mai mult orizontul; în afara poporului ales, Israel, jertfa exprima pietatea personala și colectiva. 

Unii profeti, în viziunile lor despre viitor, nu uita sa aminteasca jertfele aduse de pagani (Is.56,7).

De aceea, atunci cand schiteaza în linii mari tabloul istoriei, autorii Vechiului Testament nu concep viata religioasa fara jertfa. Noul Testament va preciza aceasta intuitie si o va consacra intr-o maniera originala si definitiva. In epocile cele mai indepartate despre care gasim urme în istoria biblica, ritualul era caracterizat printr-o sobrietate rudimentara, conforma cu obiceiurile nomazilor sau ale seminomazilor: ridicarea de altare, invocarea numelui divin, ofrande constand din animale sau roade ale pamantului. Nu existau locuri fixe: se aduceau jertfe acolo unde se manifesta Dumnezeu.

Altarul primitiv de pamant, cortul mobil, dau marturie, în felul lor, despre caracterul ocazional și provizoriu al vechilor locasuri de cult. Nu existau acum nici slujitori specializati.

Capul familiei sau al clanului, respectiv regele, în perioada monarhiei, sunt cei care sacrifica animalele. La fel cum în timpul lui Iosia, templul va deveni locul unic al tuturor aducerilor de jertfa, tot asa si preotii isi vor rezerva, monopolul jertfelor.

Complexitatea riturilor rezulta din adaugirile introduse de-a lungul istoriei. Se constata, intr-adevar o evolutie în sensul inmultirii, diversificarii si specialzarii jertfelor.

Mai multe cauze explica aceasta evolutie: trecerea de la stadiul nomad si pastoral la viata sedentara si agricola, influentele cananeene, importanta crescanda a preotiei.

Israel asimileaza elementele imprumutate de la vecini: le filtreaza, le cerceteaza, le corecteaza, le spiritualizeaza. In ciuda abuzurilor religiozitatii populare sunt respinse sacrificiile umane.

 Israel se imbogateste cu mostenirea culturala a altor popoare si isi indeplineste astfel rolul de mijlocire reorientand catre adevaratul Dumnezeu practici deviate de conceptiile pagane.

Sfanta Scriptura atesta, inca de la inceput, coexistenta unor tipuri diverse de jertfe. Arderea de tot, necunoscuta în Mesopotamia, implantata mai tarziu în Egipt, apare deja în vechile traditii și în timpul Judecatorilor.

Victima (tap, miel, capra, pasare) era arsa în intregime, ca semn al unei daruiri totale si irevocabile.

O alta categorie de jertfe, foarte raspandita la semiti, consta, în mod esential, dintr-un ospat sacru: credinciosul manca și bea inaintea lui Iahve. Legamantul de la Sinai este pecetluit printr-o astfel de jertfa.

Dar, nu orice ospat sacru presupune neaparta o jertfa ; de fapt, în Vechiul Testament aceste mese de impartasire o implica: o parte din victima (vita mare sau mica) ii revenea de drept lui Dumnezeu, ca stapan al vietii, în timp ce carnea era consumata de comeseni.

Potrivit unei formule liturgice stravechi, pastrata și spiritualizata, lui Dumnezeu ii sunt placute jertfele cu buna mireasma.

TERMINOLOGIA SI TEORIIILE CU PRIVIRE LA JERTFE

I.1. TERMINOLOGIA

Vechiul Testament nu are un cuvant general pentru jertfa, cu exceptia cuvantului rar folosit corban, adica: ceea ce este adus aproape, cuvant care este practic limitat la scrierile levitice.

Termenul isseh serveste, de asemenea acest scop în legi, dar se discuta daca nu cumva acest termen ar trebui limitat la arderile de tot.

Jertfele se pot caracteriza dupa modul în care este consumata victima, fie ca este arsa complet (ola-Lev.1), fie ca junghiata (zabah), fie ca este mancata impreuna cu preotii si cu inchinatorii.

Termenul corban includea de asemenea toate jertfele care nu aveau sange, darurile, jertfele din cereale, primele roade snopul din 16 nissan, aluatul de la sarbatoarea Saptamanilor și zeciuielile.

Patriarhii aveau deja vite mari și practicau agricultura și este posibil ca o paralela mai apropiata de jertfele evreiesti sa fie gasita la triburi, cum este tribul african enver, ale carui jertfe includ sacrificarea unui taur ca substitutie pentru pacat.

Pr. Prof. Dr. Petru Semen care a urmarit evolutia de la mesele sarbatoresti de jertfa din vremurile mai vechi pana la jertfele pentru pacat si cele pentru vina numai în perioada postexilica, a considerat asocierea jertfei cu pacatul ca fiind de data recenta. Dar acest lucru este putin probabil, caci cuceririle de arheologie biblica mai recente o infirma.

I.2.TEORII CU PRIVIRE LA ORIGINEA JERTFELOR

Jertfele nu au fost limitate numai la Israel, intre popoarele antice, ci multe paralele de la popoarele inconjuratoare au fost aduse ca explicatii pentru jertfele israelite. Istoricii biblici au reconstituit un semit ipotetic, plecand de la nomazii arabi preislamici, pentru care mancarea de jertfa a fost cea mai veche forma de jertfa, iar idea dominanta era aceea de comuniune intre inchinatori și zeitate.

Miscarea prebabiloniana a privit la civilizatiile mai avansate ale Mesopotamiei și la riturile complexe de jertfe de ispasire care erau practicate acolo.

Alti specialisti au preferat un cadru canaanit si au gasit paralele mai intai în textele de jertfa din Cartagina și mai apoi în textele de la Ras Shamra. Aici materialele din Ugaritul antic (aprox.1400 î.Hr.) au indicat ritualuri complexe de jertfe care poarta nume similare cu cele din Vechiul Testament. Astfel, srp era arderea de tot, dbh era jertfa junghiata pentru a fi mâncata, slm indica probabil o jertfa de ispasire, iar atm era echivalentul termenului ebraic asam.

S-a observat și caracterul dominant al  metaforei « pastorului » în descrierile lui Dumnezeu si, plecand de la cadrele culturii pastorilor migranti din stepele asiatice, s-a sugert că jertfa adusa de ei era o masa de partasie la care zeul prelua responsabilitatea sangelui varsat, care altfel ar fi cerut razbunare.

II.DEZVOLTAREA JERTFELOR ÎN DIFERITELE PERIOADE ISTORICE ALE EVREILOR

II.1.PERIOADA PATRIARHALA

Este semnificativ faptul ca primele jertfe mentionate în Geneza nu au fost mese , ci jertfe, daruri aduse de Cain și Abel și arderea de tot adusa de Noe.

Altarele patriarhale sunt descrise adesea, dar din nefericire lipsesc detaliile cu privire la tipul jertfei. Unii specialisti considera ca zebah era o masa comuna, dar altii considera ca ola era jertfa tipica. Capitolul 22 din Cartea Genezei da orecare sprijin celei de a doua pozitii. Isaac stie ca Avraam avea obiceiul sa aduca jertfe ola și ca victima era cel mai probabil un miel.

Mesele de jertfa, insa, servesc pentru pecetluirea legamintelor (Gen.31,54 este prima folosire a termenului zebah), dar nu toate legamintele sunt de acelasi tip.

Motivele jertfelor din aceasta perioada, il ocupa cinstirea lui Iahve și multumirea pentru bunatatea lui, dar nu pot fi excluse și ganduri mai solemne.

Jertfa lui Noe este privita nu numai ca o simpla jertfa de multumire pentru salvare, ci ca o jertfa de ispasire. Cand Iacob a mers în Egipt, s-a oprit sa intrebe care este voia lui Dumnezeu si a adus jertfe (zebah) care se poate sa fi fost jertfe de ispasire.

Pe cand era în Egipt, Israelul a fost chemat sa aduca jertfa solemna în desert, care impunea ca victimele sa fie animale si care se deosebea de orice jertfe aduse de egipteni.

II.2. PERIOADA TRIBALA

Infiintarea Israelului ca organizatie tribala, s-a realizat pe teritoriul de la Iordan, în timpul Judecatorilor. Jertfele cele mai cunoscute sunt cele de la Paste și de la legamant.

Exista convingerea ca sangele varsat a fost varsat pentru a pazi de rau, asa incat membrii fiecarei familii puteau sa stea cu bucurie la masa de partasie.

Elementele similare probabil ca au intrat în jertfa pentru legamant și pentru innoirea lui. Stropirea cu sange purifica legamantul, iar mancarea jertfei indica implinirea legamantului în practica.

In afara de acestea mai erau aduse multe jertfe nationale și locale. Jertfele nationale tipice sunt cele aduse în vreme de dezastru și de razboi, cand pocainta pare sa fie caracteristica principala. Sfintirea si inaugurarea erau marcate de jertfe cu acelasi simbol.

II. 3. PERIOADA MONARHIEI

Construirea templului de catre regele Solomon a constituit o ocazie pentru aducerea de jertfe de inaugurare și jertfe obisnuite, dar intrucat sursele sunt Cartile Regilor, ele vorbesc despre participarea regala si nu despre participarea poporului.

Faptul ca erau aduse jertfe cultice în fiecare zi este atestat de catre prooroci și psalmisti. Multe referinte din psalmi arata ca acuzatiile aduse de profeti nu trebuiesc luate în sens absolut, ca și cum ar exista o opozitie intre prooroci și regi.

Proorocii nu obiecteaza atat la cultul în sine cat la ideile de magie imprumutate din cultul fertilitatii si la inovatii cum sunt : idolatria și sacrificarea copiilor, care au fost introduse de regii apostati.

Sunt prezente, de asemenea, expresii de pocainta și de bucurie a iertarii si cu toate ca în aceste contexte nu sunt mentionate jertfele, putem spune ca iertarea a fost simtita în Templu.

II.4 PERIOADA POST EXILICA

Se consdidera de obicei ca dezastrul exilului a avut ca rezultat un sentiment mai profund al starii de pacat, si nu incape indoiala ca lucrul acesta este adevarat.

Referirile la jertfe în scrierile nelevitice dinainte și dupa exil, deși de obicei sunt prea fragmentare pentru a transa problema ofera prea putin suport pentru evolutia sugerata. Bucuria, la fel ca si pocainta, continua sa caracterizeze jertfele. Templul și inchinarea cultica sunt în continuare pretuite (Agheu 1,2) dar numai în masura în care erau vehicule ale unei inchinari sincere.

Literatura apocaliptica si cea poetica considera inchinarea cultica ca un lucru de la sine inteles și continua de asemenea accentul pus de profeti pe aspectul moral.

III.SIMBOLISTICA JERTFELOR

Scopul frecvent al jertfelor este sa : “ faca ispasire ”. Verbul poate fi explicat intr-unul din urmatoarele moduri: ,, a acoperi ” de la termenul arab kafara ; ,, a sterge ” de la acedeianul kuppuru; ,, a rascumpara ” de la ebraicul koper.Se pare ca al treilea sens este în acord mai bun cu definitia jertfei data în Lev.17,11 : ,,pentru ca viata a tot trupul este in sange si pe acesta vi l-am dat pentru jertfelnic, ca sa va curatiti sufletele voastre » .

Ideea ca moartea victimei era numai o eliberare a vietii care era in sange si ca ispasirea era facuta de viata din sange, este o idee la fel de marginita ca și ideea conform careia moartea este o satisfactie penala cantitativa.

La aceasta conceptie s-a obiectat ca pacatele pentru care era adusa jertfa nu erau pacate care meritau moartea, ca jertfele pentru pacat nu impuneau mereu moartea și ca omorarea animalului nu avea o importanta esentiala caci în cazul respectiv ar fi fost facuta de preot, nu de un laic.

Legile și instructiunile asupra jertfelor date pe Muntele Sinai, nu implica absenta jertfelor inaintea acestei perioade. Practca și ideea conform careia moartea este o satisfactie penala cantitativa.

La aceasta conceptie s-a obiectat ca pacatele pentru care era adusa jertfa nu erau pacate care meritau moartea, ca jertfele pentru pacat nu impuneau mereu moartea și ca omorarea animalului nu avea o importanta esentiala caci în cazul respectiv ar fi fost facuta de preot, nu de un laic.

Legile și instructiunile asupra jertfelor date pe Muntele Sinai, nu implica absenta jertfelor inaintea acestei perioade. Practica sacrificiilor le era familiara din istorisirile referitoare la Cain, Abel, Noe și patriarhi.

Pentru ca evreii erau de acum o natiune libera si se gaseau intr-o relatie de legamant cu Dumnezeu, ei au primit instructiuni specifice referitoare la diferite tipuri de jertfe.Aducand aceste jertfe dupa cum era prescris, evreii: aveau ocazia de a-l sluji pe Dumnezeu intr-o maniera acceptabila.

Dupa Vechiul Testament, jertfele sunt niste acte simbolice prin care omul isi exprima adorarea si ascultarea fata de voia divina. Pe de o parte, omul isi arata neputinta sa in a iesi biruitor in lupta contra raului, iar pe de alta, el doreste eliberarea de sub aceasta stare de robie. De aceea jertfele au, pe langa caracterul simbolic, acela al substitiurii omului cu cu un material sangeros sau nesangeros, si un evident inteles prefigurativ.

In sens prefiguratv, ele preinchipuie jertfa Mantuitorului Hristos prin care omul este eliberat de pacat si i se asigura legatura cu Dumnezeu. Aceasta legatura n-a izbutit omul sa o realizeze in mod deplin, jertfa sangeroasa adusa de arhierul Legii vechi odata pe an nefiind decat preichipuirea jertfei Mantuitorului care se sacrifica pe Sine o singura data in Sfanta Sfintelor si sfinteste Testamentul cel Nou (Evr 9,12 : « El a intrat o data pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor nu cu sange tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau, si-a dobandit o vesnica rascumparare » .

Avand in vedere caracterul prefigurtiv al jertfelor in Vechiul Testament putem spune ca si sacrificiul vacii rosii, asa cum afirma Sf. Ap. Pavel (Evr 9,13-14) preinchipuie jertfa de pe Golgota. Dupa cum jertfa se aducea in afara taberei, la fel si Mantuitorul Hristos a fost rastignit in afara zidurilor Ierusalimului. Daca prin cenusa acestui sacrifici amestecata cu apa, omul se curatea si era reprimit in comunitatea teocratica, la fel prin jertfa Mantuitorului, credinciosului i se iarta toate pacatele si poate intra in imparatia cerurilor.

Sangele lui Iisus Hristos va purifica sufletele de pacate care duc la savarsirea faptelor rele aducatoare de moarte.

Jertfa vacii rosii preinchipuie jertfa Mantuitorului Hristos care a venit in lume sa stearaga pacatul stramosesc si pacatele personale pentru ca oamenii sa poate sa intre in imparatia cerurilor. In aceasta imparatie nu intra decat cel ce se boteaza (In 3,5 ,, Iisus a raspuns : Adevarat, adevarat zic tie : De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu ’’ ).

IV. CARACTERUL TIPIC AL JERTFELOR DIN VECHIUL TESTAMENT

S-a spus despre Noul Testament ca este ascuns în Vechiul Testament si ca cele din Vechiul Testament sunt umbra si preinchipuire a celor din Noul Testament.

Preotia si jertfele Vechiului Testament au fost preinchipuiri ale realitatii ce avea sa vina, dar preinchipuiri instituite de Dumnezeu ca o arvuna a bunavointei Sale, ca un mijloc de a pregati pe oameni pentru primirea adevaratului Mijlocitor.

Oamenii, avand acele simboluri prin instituirea de sus, stiau ca Dumnezeu nu i-a parasit, ci are un plan cu ei si ii pregateste pentru mantuire. Ele erau semnele obiective ale bunavointei lui Dumnezeu si ale fagaduintelor Lui fata de oameni.

Si cum, după invatatura Sfintilor Psrinti, a existat o Biserica primordiala si in Paradis, este de la sine inteles ca Adam a exercitat o slujire preoteasca in Eden, prin aducerea de „jertfei spirituale”. Dupa alungarea stramosilor din rai, preotia începe a se exercita mai ales prin aducerea de jertfe materiale, pentru pacate, de catre capii familiilor, după felul de ocupatie al fiecaruia: Cain, din roadele pamantului, Noe, Avraam si patriarhii, desi nu se numeau preoti, faceau slujba preoteasca, aducand jertfe de animale pe unde treceau (ex. Facere 8, 20; 12, 8 etc.).

Nevoia aducerii de jertfe pentru popor, a impus si instituirea preotiei cu legalizarea și organizarea ei, odata cu darea legii prin Moise si de aceea s-a spus ca „poporul a primit Legea (scrisă) pe temeiul preotiei” (Ev.7,11).Prescriind diferite jertfe: pentru pacat, de ispasire si de impacare, Dumnezeu a impus totdeauna, prin Lege, sfintirea preotilor care aveau sa aduca aceste jertfe. Dupa porunca lui Dumnezeu, Moise a sfintit pe fratele sau Aaron, arhiereu, iar pe fiii lui preoti; i-a uns cu „untdelemnul ungerii” și i-a imbracat cu vesminte sfinte, pentru slujirea preoțească, „spre a nu-si atrage pacat asupra lor si sa moara” (Ex.28, 1-43; 29, 9, 21; 30, 30), statornicind ca – pe viitor – preotii sa fie sfintiti din semintia lui Levi.

O dovadă a faptului ca in Vechiul Testament preotia a fost acordata numai urmasilor lui Aaron si nu si altora este pedeapsa ce au primit tinerii Core, Datan si Abiron care au încercat să fie preoti (Num.16, 31-32, 40), precum si regele lui Iuda, Ozia, care a incercat sa tamaieze (II Paralipomena 26, 16-21).

CONCLUZII

Prin urmare am vazut în scurta prezentare de pana acum ca evreii au fost influentati si au influentat la randul lor popoarele cu care au intrat in contact. De aceea conceptia mozaica despre jertfe are un caracter sintetic pentru intreg teritoriul de la Iordan. De asemenea, am vazut ca jertfele au profunde simboluri mistice si religioase, fiind pana la urma niste urme ale sacrului, niste modalitati relationale concrete si adanci ale raporturilor cu Iahve.

Din aceasta pespectiva jertfele Vechiului Testament nu fac decat sa anunte, simbolizeze si sa pregateasca marea jertfa de pe Golgota, sacrificiul impotriva tuturor sacrificiilor.

Credinciosul angajat pe drumul desavarsirii este un om sacrificial, aceasta aratand atat legatura sa cu sacrul, cat și legatura sa cu suferinta inerenta transformarii spirituale, transfigurarii. Daca sacrificiul este cel care marcheaza existenta omului cazut în cautarea paradisului pierdut, aceasta se datoreaza nu doar faptului ca el inseamna renuntarea la viata profana, ci si reconstituirea unei existente apropiate de cea paradisiaca, prin resacralizarea intregii sale existente.

Conditia umana se reveleaza a fi o conceptie jertfelnica, caci sacrificam, ne jertfim sau suntem jertfiti în fiecare clipa: pentru a manca, pentru a vietui, pentru a supravietui, pentru a convietui, pentru a ne purifica si astfel a inainta pe calea desavarsirii.

Jertfa este parte integrantă a definitiei omului, este chiar expresia culturala a mutatiei ontologice care l-a detasat pe om de restul creatiei, de aceea nu gresim cand spunem ca pentru om, sacrificiul este un destin personal, social și istoric.

Daca vorbim de categoria umană a lui homo sapiens, atunci, in acest context putem vorbi și de homo adorans sau homo sacrificans, caci, întotdeauna ideea de jertfa a fost legata de ideea de consacrare, cele două concepte aproape confundandu-se, astfel ca atunci cand vorbim de homo sacrificans, ne referim la auto-jertfa, la actul de dedicare lui Dumnezeu ca mijloc de desavarsire.

Generatoare de sublim, jertfa este o realitate umana inevitabila, necesara procesul de desavarsire, o permanenta a conditiei umane, caci jertfa ne-a adus mai aproape de conceptul de persoana si, de aceea se vorbeste de jertfa ca mijloc de umanizare si de personalizare a omului.

Sa jertfim, pentru ca altfel nu putem face, pentru a vietui si a supravietui. Sa jertfim chiar si jertfa dar sa stim ca, facand aceasta, inca jertfim. Auto-jertfirea este fara indoiala singurul mijloc de a diminua povara sacrificiala care apasa asupra umanitatii noastre. Amintirea fericirii originare i-a ramas insa omului si l-a atras permanent spre paradisul pierdut spre care a pribegit, jertfind iluzia existentei pentru sacralitatea fiintei, devenind un om sacrificial, iar sacrificiul suprem al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar și al Omului, i-a deschis calea spre omul desavarsit.

BIBLIOGRAFIA

Biblia sau Sfanta Scriptura, EIBMBOR, Bucuresti, 1998

Abrudan Pr. Prof. Dr. Dumitru, Cornitescu Pr. Prof. Dr.Emilian, Arheologie Biblica, EIBMBOR, 2002,

Bogdaproste Drd. Gheorghe, Valoarea Vechiului Testament pentru creștini după Fericitul Augustin, in ST 1-2/1971

Chialda Pr. Prof. Dr. Mircea, Sacrificiile Vechiului Tesatament, Caransebes, Renasterea, Cluj-Napoca, 2001,

Ciuhandru Pr. Petre, Intelegi oare ce citesti, Buna Vestire, Beius, 1998,

Cornitescu Pr. Prof. Dr. Emilian, Mesia, Domn al pacii și al dreptatii, ST, nr. 4-6/1982,

Idem, Rolul tipic al jertfelor, St, 5-6/ 1982,

Ica Diac. Prof. Dr. Ioan, Slujirea preotesca, M.O. 1-2/1975

Mihaltan Pr. Prof. Dr. Ioan, Preotia Mantuitorului Hristos și Preoti Bisericeasca, Ep.Oradea, 1993,

Negoita Pr. Prof. Dr. Athanasie, Teologia biblicã a Vechiului Testament, Credința Noastrã, București, 1991,

Semen Pr. Prof. Dr. Petru, Asteptand Mantuirea, Trinitas, Iasi, 2002