. Probleme Religioase In Timpul Dinastiei Macedonene (867 – 1056)

~ CUPRINS ~

PROLEGOMENE ………………… 4

Capitolul I. PATRIARHII BIZANTINI: IGNATIE (847 – 858; 867 – 877) ȘI

FOTIE (858 – 867; 877 – 886) ………………… 7

Capitolul II. MISIUNI BIZANTINE ÎN SECOLELE IX – X. ACTIVITATEA

SFINȚILOR CONSTANTIN – CHIRIL ȘI METODIE ……… 34

Capitolul III. DISPUTA TETRAGAMICĂ ………………… 55

Capitolul IV. VIAȚA MONAHALĂ BIZANTINĂ ÎN PERIOADA

DINASTIEI MACEDONENE ………………… 65

Capitolul V. SCHISMA CEA MARE DIN ANUL 1054 ………………… 75

CONCLUZII ………………… 85

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ………………… 88

PROLEGOMENE

Civilizația și cultura bizantină s-au constituit ca o sinteză a tuturor elementelor politice, religioase și intelectuale ale lumii antice în declin: creștinism, tradiție latină, elenism, cultură orientală. Pentru o perioadă de peste 11 secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă de dezagregare, construindu-și apoi cu greu o nouă cultură și civilizație, Imperiul bizantin și-a creat o religie de stat și o monarhie absolută, o administrație puternic centralizată, a conservat tradițiile clasice – cultura greacă și dreptul roman – cărora le-a integrat elemente orientale, și și-a extins acțiunea civilizatoare în țările Europei sud – estice și răsăritene, devenind în acest fel o componentă importantă a culturii medievale europene, în totalitatea ei, și singurul stat civilizat din perioada Evului Mediu timpuriu. Dar, mai presus de toate, Bizanțul a fost, după cum spune marele istoric Steven Runciman, “ Imperiul lui Dumnezeu pe pământ, o palidă imagine a împărăției lui Dumnezeu din cer “.

Cele aproape două secole de guvernare a împăraților macedoneni (867 – 1056) au fost expresia superlativă a tot ceea ce a însemnat Bizanțul pentru lumea orientală și occidentală. În toate domeniile se poate observa un reviriment față de perioada precedentă.

Astfel, mulțumită și succeselor politicii externe a basileilor iconoclaști, viața economică din întregul bazin al Mării Mediterane cunoaște o tot mai mare stabilitate și securitate. Industria și comerțul, asupra cărora autoritatea centrală exercită un monopol strict, au o pondere crescândă în ansamblul vieții economice a Statului bizantin. Pe plan social, are loc formarea clasei aristocratice în curs de feudalizare, consecință directă a fenomenelor dizolvante din interiorul comunităților rurale. Conștienți de pericol, împărații promovează o serie de măsuri în favoarea țărănimii libere și a stratioților, însă fiscalitatea excesivă și reorientarea politicii externe au contribuit decisiv la ruina acestei pături sociale. În administrație, vechiul regim al themelor cunoaște începutul subminării sale sub imperiul mutațiilor din societatea bizantină și al renunțării puterii imperiale la politica defensivă.

Însă, cea mai deosebită schimbare se arată în politica externă. Consolidarea internă a Imperiului precum și a granițelor orientale de către împărații iconoclaști a permis noii dinastii, fondată de Vasile I (867 – 886), să treacă la o politică ofensivă pe plan extern, care culminează în timpul împăraților – soldați Nichifor II Focas (963 – 969), Ioan I Tzimiskes (969 – 976) și Vasile II (976 – 1025). Această perioadă a fost numită de istoricul – format la Școala germană – Gustave Schlumberger, “ marea epopee bizantină “.

În aria culturală, afirmăm că sub influența măsurilor de reorganizare a învățământului superior întreprinse de Caesarul Bardas a luat naștere, ceea ce P. Lemerle numea, “ primul umanism bizantin “. Această mișcare este legată în primul rând de personalitatea patriarhului Fotie, în secolul IX, și de cea a împăratului Leon VI (886 – 912), supranumit “ Filosoful “, în secolul X, în jurul cărora și-au desfășurat activitatea numeroși savanți, care au elaborat lucrări cu caracter enciclopedic. “ Renașterea artistică macedoneană “, manifestă, în arhitectură, preferință pentru edificiile cu plan în cruce greacă înscrisă, unde cupola se sprijină pe 4 bolți în leagăn, care desenează brațele egale ale unei cruci grecești. Totuși, vechea tradiție basilicală se regăsește în mediile conservatoare din provincie, precum și în Bulgaria, țară ce va fi câștigată la Hristos încă din timpul primului împărat macedonean. Dar, gustul pentru schimbare în artă se observă deplin în pictura monumentală, unde reacția față de primatul influențelor orientale aduce întoarcerea la valorile clasice greco – romane. În pictura bizantină a secolelor IX – XI se manifestă două tendințe opuse: prima este de inspirație monastică, întâlnită frecvent în frescele din bisericuțele rupestre, cu ecouri profunde din arta paleocreștină, iar cea de-a doua, numită aulică, de inspirație metropolitană, o aflăm ideal reprezentată în mozaicurile cu o cromatică strălucitoare din catedrala Constantinopolului, Sf. Sofia, unde înclinația pentru modelele clasice este limpede.

În cele din urmă ajungem și la subiectul abordat în lucrare, adică problemele religioase apărute de-a lungul acestei perioade. De la început, trebuie să remarcăm că acum este momentul în care se trece la discutarea unor chestiuni teologice de nuanță, pur speculative. După ce în cele 7 Sinoade Ecumenice se fixase doctrina Bisericii în liniile sale generale, dar în același timp esențiale, acum se observă o aprofundare a acestora, la care se adaugă o aplecare spre organizarea monahismului de tip chinovial, prin lucrarea stareților Teodor Studitul de la mănăstirea Studion și a lui Atanasie Athonitul de la Marea Lavră, precum și o dezvoltare a laturii misionare vis-à-vis de popoarele păgâne stabilite în jurul granițelor Imperiului sau chiar pe teritoriul său “ de facto “.

În viziunea istoricilor, această perioadă a dinastiei macedonene ridică cinci probleme de factură religioasă, pe care ne propunem să le analizăm în capitole separate, cărora le vom adăuga o concluzionare, care va demonstra abordarea obiectivă a subiectului.

Prima dintre chestiuni este disputa din a doua jumătate a secolului IX, la început între reprezentanții celor două partide rivale existente în Constantinopol, patriarhii Ignatie și Fotie, care ulterior va căpăta valențe noi. Așa – numita “ dispută fotiniană “, o problemă care ar fi trebuit să privească strict Patriarhia bizantină, va primi conotații deosebite după imixtiunea papei Nicolae I, ajungându-se până la excomunicare și schismă reciprocă. De asemenea, acum este prima dată când s-au scos la lumină inovațiile cultice, dar mai ales dogmatice, promovate de latini, observate în timpul misionarismului, agresiv pentru perioada respectivă, practicat de clericii romani în Bulgaria. Amintim că acest episod este comentat de către unii istorici ca fiind un preambul al ulterioarei rupturi definitive dintre Răsăritul și Apusul creștin. La această primă fază a schismei au condus atât diferențele doctrinare și cultice, cât și elementele politicii externe aplicate de basileul bizantin și respectiv de papă. De acum înainte, putem afirma că linia bisericească va fi dictată în cele mai multe cazuri de interesele materialismului politic.

Al doilea capitol va avea ca temă activitatea misionară a Bizanțului, “ campionul creștinătății “, în secolele IX – X, la popoarele păgâne, în special slave. Se remarcă acum figurile celor doi frați tesaloniceni, Constantin – Chiril și Metodie, pe bună dreptate numiți Apostolii slavilor. Pe lângă inventarea alfabetului glagolitic, cei doi au meritul de a fi tradus și majoritatea cărților de slujbă bisericească atât de necesare noilor popoare convertite. Deși istoricii apuseni prezintă activitatea lor ca fiind un fiasco total, ei nereușind să impună săvârșirea Sf. Liturghii în limba slavonă, la o observare mai îndeaproape a problemei vom vedea falsitatea afirmației. Aparentul eșec al activității Sf. Constantin – Chiril și Metodie a fost datorat indirect necesităților unor alianțe strategice dintre cehi, boemi, moravi, poloni, etc., cu Imperiul Romano – German, care susținea misiunile venite de la Roma. În continuare, vom lua în discuție și creștinările altor două popoare: ungurii și rușii. Abia acest din urmă neam va rămâne în sânul ortodoxiei răsăritene, spre deosebire de toate celelalte care, deși pentru început au îmbrățișat creștinismul de rit bizantin, în anii următori se vor supune Romei.

O altă intervenție a episcopului roman în viața bisericească din Constantinopol s-a întâmplat în timpul domniei împăratului Leon VI. Datorită lipsei unui moștenitor legitim, basileul bizantin s-a căsătorit succesiv, în 4 rânduri, trecând peste limitele canonice admise de legea bisericească, precum și de cea civilă. La solicitarea unei dispense adresate papei Serghie III (904 – 911), acesta răspunde afirmativ, contrar poziției patriarhului de Constantinopol și fără a lua în considerare prescripțiile Dreptului canonic bizantin, erijându-se încă o dată ca un veritabil judecător al Bisericii lui Hristos. Acumularea unor incidente de acest gen, de care s-au făcut vinovați în principal titularii scaunului roman, va duce mai apoi la Schisma cea Mare din anul 1054.

Capitolul al patrulea vizează o problemă în care papalitatea nu mai joacă vreun rol: dezvoltarea monahismului chinovial cu toate implicațiile lui. Persoana reprezentativă în această direcție este Sf. Atanasie Athonitul, fondatorul primei lavre cu viață de obște pe Muntele Athos. De asemenea, vom lua în discuție măsurile aparent defavorabile Bisericii, luate de împăratul Nichifor II Focas, vizând secularizarea averilor mănăstirești. Mânat de ideea eradicării unei plăgi vizibile în comunitățile monahale, și anume avariția, basileul impune unele restricții în această direcție, care însă au fost abrogate ulterior de către împăratul Vasile II.

În cele din urmă, dar de fapt chestiunea cea mai importantă este ruptura, ce se va dovedi definitivă, dintre Roma și Constantinopol, mai exact dintre creștinătatea apuseană și cea răsăriteană. La aceasta s-a ajuns datorită succesivelor divergențe ocazionate de pretențiile primațiale ale unor papi, în fapt nejustificate, precum și în urma accentuării diferendelor doctrinare și cultice, punctate cu două secole mai înainte de către patriarhul Fotie. Dacă problema ar fi avut parte la momentul respectiv de o abordare obiectivă și chibzuită, s-ar fi putut trece peste toate acestea, fără ca acum Biserica lui Hristos cea Una să fie dezbinată.

Cât privește motivația alegerii subiectului, aceasta este dată tocmai de importanța lui, precum și de lipsa de obiectivitate demonstrată de majoritatea cercetătorilor problemei în ansamblu. Pe de o parte, istoricii apuseni încearcă să arunce totul în spatele patriarhilor bizantini considerați ca “ aducători de schismă “, iar de cealaltă parte, cercetătorii proveniți din spațiul ortodox maximalizează, pe alocuri, greșelile latinilor. În aceasta va consta și aportul personal pe care vom încerca să îl învederăm în lucrare: o analiză istorică strict obiectivă, fără exagerări de o parte sau de cealaltă. Cu toată greutatea aplicării unei atari metode credem că numai pe această cale vom depăși prăpastia ce separă acum cele două lumi creștine și vom împlini dezideratul unității Bisericii în Hristos.

De asemenea, importanța subiectului propus se dovedește tocmai în spinoasele urmări pe care le-au avut evenimentele acestei perioade. Faptul că schisma din anul 1054 se menține încă, cu toate că excomunicările reciproce au fost ridicate ca urmare a dialogului rodnic ortodoxo – catolic, demonstrează realitatea că numai întoarcerea și explicarea istorică obiectivă a împrejurărilor în care s-au derulat întâmplările va putea conduce cândva la împăcarea celor două Biserici surori. Pentru această finalitate milităm, exprimându-ne încă o dată ideea că numai prin iertare reciprocă, dar în același timp conștientă, a greșelilor fiecărei comunități ecleziastice în parte vom restabili pacea și bunaînțelegere între lumea orientală și cea occidentalpus se dovedește tocmai în spinoasele urmări pe care le-au avut evenimentele acestei perioade. Faptul că schisma din anul 1054 se menține încă, cu toate că excomunicările reciproce au fost ridicate ca urmare a dialogului rodnic ortodoxo – catolic, demonstrează realitatea că numai întoarcerea și explicarea istorică obiectivă a împrejurărilor în care s-au derulat întâmplările va putea conduce cândva la împăcarea celor două Biserici surori. Pentru această finalitate milităm, exprimându-ne încă o dată ideea că numai prin iertare reciprocă, dar în același timp conștientă, a greșelilor fiecărei comunități ecleziastice în parte vom restabili pacea și bunaînțelegere între lumea orientală și cea occidentală.

CAPITOLUL I

PATRIARHII BIZANTINI

IGNATIE (847 – 858; 867 – 877) ȘI FOTIE (858 – 867; 877 – 886).

Înainte de a începe tratarea unui subiect atât de complex vom expune atitudinile scriitorilor contemporani celor doi patriarhi, pentru a înțelege dificultatea păstrării unei linii obiective în judecarea evenimentelor. Aceștia se pot împărți în două grupări, fiind ori susținători ai unuia dintre patriarhi, ori ai celuilalt. Mai numeroși sunt partizanii patriarhului Ignatie. Astfel, episcopul Mitrofan de Smirna, conducătorul partidei ignatienilor, în anul 869, îl acuză pe Fotie de a fi fost schismatic încă înainte de a fi patriarh (Mansi XVI, 414); Niceta Paflagonul, biograful patriarhului Ignatie, recunoaște faptul că acesta a demisionat în urma intervenției a două delegații imperiale, dar spune că Fotie, la alegerea sa a promis că va recunoaște demnitatea patriarhală a lui Ignatie și apoi nu s-a ținut de cuvânt (Migne PG 105, 487 – 573); monahul Teognost, de la mănăstirea Studion din Constantinopol, care a venit la Roma pentru a se plânge papei Nicolae I de tratamentul la adresa fostului patriarh Ignatie, după prima sa cădere, vorbește despre o demisie a acestuia însă neagă faptul că el ar fi semnat-o de bunăvoie (Migne PG 105, 843 – 862); mitropolitul Stylianos de Neocezareea, în anul 886, acuză pe Fotie că ar fi grăbit moartea lui Ignatie prin otravă și vrăjitorie (Mansi XVI, 426). Toate aceste informații tendențioase la adresa patriarhului Fotie au fost apoi preluate de alți scriitori bizantini: Teofanes Continuatus (Migne PG 109, 15 – 516), Iosif Genesios (Migne PG 109, 985) și Gheorghe Hamartolos (Migne PG 110), cu scopul de a compromite persoana acestuia în fața împăratului Vasile I Macedoneanul, după cum o constată împăratul Constantin VII Porfirogenetul în “ Panegiricul “ bunicului său (Migne PG 113, 252). Calomniile la adresa patriarhului Fotie ating culmea fanteziei în scrierile lui Simeon Magistrul, care îl acuză de magie și alianță cu demonii (Migne PG 109, 735). Pe aceeași linie merge și legatul papei Adrian II la Constantinopol, în anul 869, Anastasie Bibliotecarul, acuzându-l pe Fotie de uzurpare și de erezia trihotomică (Migne PL 129) .

Între puținii scriitori fotinieni amintim pe monahul Eulampiu, care în dialogul său cu împăratul Vasile I Macedoneanul arată că patriarhul Ignatie și-a dat demisia pe motiv că este bătrân și bolnav (Mansi XVI, 346), precum și pe episcopul Eftimie de Tesalonic, care susține că Ignatie, fiind urmărit sistematic de către coregentul Bardas, a renunțat la luptă și a demisionat, trimițând Patriarhiei un act semnat în acest sens. Alte informații găsim în actele Sinodului din anul 879 – 880 și în puținele lucrări păstrate ale patriarhului Fotie, după distrugerea, în anul 868, a 7 saci cu manuscrisele sale .

Datorită numeroșilor adversari ai patriarhului Fotie, atât dinspre Roma, lucru de înțeles în urma disputei cu papa Nicolae I, cât și din mijlocul propriei Patriarhii, după ce l-a depus și anatematizat pe Ignatie, în anul 859, s-a format o imagine generală greșită asupra persoanei eruditului patriarh. Toți istoricii apuseni, tributari ideii nerespectării primatului papal de către Fotie, îl prezintă ca fiind ipocrit, intrigant, vanituos, uzurpator, autor a două schisme față de Roma, meritând excomunicarea pentru că a vrut să rivalizeze cu papa. Mai moderați, dar totuși crescuți în aceeași tradiție apuseană, se arată istoricii protestanți care de asemenea îl socotesc pe patriarhul Fotie vinovat de schismă, pentru că nu a înțeles evoluția ritului occidental.

Cel care începe critica tezelor ultramontane în această problemă, oferind în același timp o nouă optică asupra personalității patriarhului Fotie este istoricul catolic Fr. Dvornik, profesor la Universitatea din Praga. Acesta folosindu-se de referatele episcopilor Eftimie de Tesalonic și Mitrofan de Smirna constată că patriarhul Fotie nu s-a abătut de la învățătura ortodoxă, că afirmațiile lui Anastasie Bibliotecarul sunt suspecte, că lupta dintre Ignatie și Fotie s-a produs doar datorită celor două partide rivale din Constantinopol, că între cei doi patriarhi nu au fost divergențe personale și nici schismă, că alegerea patriarhului Fotie a fost canonică pentru că Ignatie își dăduse demisia, chiar dacă oarecum forțat de către coregentul Bardas, că așa-zisa a doua schismă a lui Fotie față de Roma în anul 878 este o eroare istorică, că dușmănia față de patriarhul Fotie se pronunță abia în urma eșecului unirii de la Sinodul florentin (1438 – 1439) . În această meritată reabilitare istorică a personalității patriarhului Fotie și-a adus aportul și asumpționistul V. Grumel, arătând că nu poate fi vorba despre o a doua schismă a lui Fotie față de Roma pentru că papa Ioan VIII a recunoscut Sinodul din anul 879, dar totuși reproșează patriarhului neacceptarea purcederii Sf. Duh “ și de la Fiul “ . Aceluiași autor îi datorăm publicarea actelor patriarhilor: “ Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople “, lucrare absolut necesară pentru o abordare științifică a problemei.

Un istoric german mai apropiat timpului nostru, Hans Georg Beck (Geschichte der Orthodoxen Kirche im Byzantinischen Reich – Gottingen 1980), chiar dacă este trăitor în spațiul apusean, privește problema obiectiv, strict istoric, arătând greșelile papalității și explicând atitudinile, considerate provocatoare de schismă ale patriarhului Fotie. Acest istoric merge pe linia trasată spre începutul secolului XX de către Dvornik și Grumel, însă adâncește problema beneficiind în același timp și de o mult mai bogată sursă de informare.

Dintre istoricii români studii în această problemă au scris Pr. Prof. Dr. Milan Șesan, I. Pașca, D. Veștemean, T. G. Bulat, J. Irimia, Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță etc. Aceștia au apărat memoria patriarhului Fotie în unanimitate, descoperind noi valențe ale “ cazului Fotie “ prin cercetări minuțioase, mergând până la izvoarele publicate de istoricii occidentali și comentându-le.

Odată cu proclamarea dogmei primatului papal și a infailibilității papale în materie de credință și de morală în ședință solemnă, la 18 iulie 1870, prin enciclica “ Pastor Aeternus “, în timpul Conciliului I Vatican (1869 – 1870), s-a legiferat ceea ce exista în concepția papilor cu mult timp înainte. Urmașul papei Pius IX (1846 – 1878), papa Leon XIII (1878 – 1903), spune că această dogmă “ nu a introdus o opinie nouă ci a afirmat credința cea veche și constantă a tuturor secolelor “ . De fapt, acesta a fost și mobilul disputelor dintre Constantinopol și Roma în secolul IX.

Pentru o înțelegere exactă a problemei noastre vom începe expunerea evenimentelor încă de la urcarea pe tronul patriarhal a monahului Ignatie (847), cu 20 de ani înainte de începutul dinastiei macedonene (867), urmărind firul cronologic și succesiunea faptelor.

În societatea din capitala Imperiului bizantin problemele teologice pasionau nu numai pe ierarhi, clerici sau monahi ci chiar și poporul de rând le discuta cu orice ocazie ivită. Astfel s-au creat două grupări sociale potrivit orientării în disputele teologice de finețe, cunoscute încă de pe timpul împăratului Justinian, luându-și numele după preferința față de luptătorii din hipodrom: albaștrii sau verzii . Partida verzilor era constituită îndeosebi din clasa de mijloc și de jos, împreună cu clerul de mir și monahii, susținând în discuțiile teologice o orientare strict tradiționalistă, pe când partida albaștrilor cuprindea clasa de sus (aristocratică) și clerul înalt, preocupați foarte mult de speculațiile teologice subtile, favorizați și de renașterea culturală din Constantinopol în secolul IX. Astfel verzii erau conservatori, apărând autonomia Bisericii față de împărat, pe când albaștrii erau liberali și preferau o simfonie între Biserică și Stat, precum o dorise împăratul Justinian .

La moartea patriarhului Metodie, în iunie 847, trebuind să fie ales un nou patriarh, fiecare dintre cele două partide căuta să-și impună pe tronul patriarhal candidatul propriu. Două dintre numele aflate în discuție erau de fapt exponenții mentalităților religioase bizantine la momentul respectiv și aveau șanse de câștig: Gregorie Asbestas, arhiepiscop de Siracuza, susținut de liberalii reformatori, compatriot al fostului patriarh Metodie, refugiat la Constantinopol din cauza invaziei arabe în Sicilia (843), și monahul Ignatie, fiul fostului împărat Mihail I Rangabe (811 – 813), susținut frenetic de către călugării studiți dar și de împărăteasa Teodora (842 – 856) . Însă, ponderea în Sinodul patriarhal a tradiționaliștilor era foarte scăzută iar șansele ca Ignatie să ajungă patriarh pe această cale erau mici. Acum intră în scenă împărăteasa Teodora, care la o întrunire necanonică , fără să țină seama de părerile sinodalilor impune pe scaunul patriarhal pe favoritul ei (3 iulie 847).

Partida tradiționalistă a călugărilor învinsese pe toată linia căci Imperiul era condus de o regență în frunte cu împărăteasa Teodora, susținătoarea lor, iar ca patriarh activa Ignatie recunoscător lor și împărătesei pentru onoarea acordată. În această funcție el nu s-a impus printr-o poziție deosebită, particulară, ci împărtășea toate acțiunile călugărilor studiți, atât spirituale cât și politice. Acești călugări erau implicați direct în lupta pentru puterea lumească a Imperiului, iar atunci când fratele împărătesei, Bardas, a încercat să parvină ei au ripostat.

Încă de la urcarea sa pe scaunul patriarhal, Ignatie l-a excomunicat pe contracandidatul său, arhiepiscopul Gregorie Asbestas, împreună cu partizanii săi, învinuindu-l de unele “ iregularități “ . Cel mai probabil este că acest fapt s-a întâmplat datorită unei presiuni a partidei care îl ridicase în scaun, căreia Ignatie nu i s-a putut împotrivi. La rândul său, arhiepiscopul a apelat la papa Leon IV (847 – 855), care neagă dreptul patriarhului de Constantinopol de a îndepărta un episcop fără aprobarea Sfântului Scaun. Aceasta se explică prin concepția papei despre jurisdicția sa atât asupra Sudului Italiei cât și asupra Illyricului. Atitudinea reticentă a lui Leon IV l-a făcut pe Ignatie să trimită la Roma pe călugărul Lazăr Chazarul pentru solicitarea aprobării excomunicării lui Asbestas și lămurirea situației. Însă nici papa Leon IV și nici urmașul său, Benedict III (855 – 858) nu i-au îndeplinit cererea.

Trebuie menționată aici și lezarea orgoliului papal prin trimiterea unui “ pallium “ la Roma, probabil tot în anul 847, la intronizarea papei Leon IV. Acesta nu a văzut gestul patriarhului cu ochi buni ci i-a răspuns că dreptul de a trimite acest veșmânt bisericesc nu îl are decât Biserica Romei, mama tuturor Bisericilor . Despre dezvoltarea concepției primatului papal se cunoșteau puține în Bizanț și pentru faptul că trecuseră aproape 50 de ani de la ultima corespondență între cele două Patriarhii.

Trecând în planul politicii interne a Imperiului amintim că la moartea împăratului Teofil I (842), automat devine împărat fiul său, Mihail (al III – lea). Acesta fiind minor (3 ani) s-a constituit o regență condusă de împărăteasa Teodora. Alături de împărăteasă era și sora mai mare a prințului Mihail, Tecla. Acum, cu ajutorul Teodorei s-a reușit restabilirea cultului icoanelor, citindu-se în toate bisericile în prima Duminică din Postul Mare (11 martie 843), hotărârea Sinodului de la Constantinopol din același an, “ Sinodikonul “ . Dar, regența era condusă din umbră de către omul de încredere al împărătesei, logothetul (ministrul) Teoctistos. Pentru că îi stătea în cale lui Bardas, fratele Teodorei, va fi asasinat, probabil la comanda acestuia, în anul 856. Tot acum, folosindu-se de prințul Mihail, pe care îl proclamă în Senat ca împărat, Bardas devine conducătorul real al Imperiului, ajungând cu timpul până la treapta de Caesar (862).

Toate aceste fapte au fost dezaprobate de către patriarh, care continuă să fie duhovnicul împărătesei. Nemulțumirile, atât de o parte, cât și de cealaltă, s-au amplificat atunci când Ignatie l-a oprit de la Sf. Împărtășanie , în fața întregii comunități, pe coregent, în urma unui zvon, neîntărit de afirmația unui istoric, care circula în capitală, precum că Bardas avea o legătură incestuoasă cu soția fiului său decedat. Picătura care a umplut paharul a fost îndărătnicia patriarhului de a binecuvâta intrarea forțată a împărătesei și a fiicelor ei în monahism, la mănăstirea din Gastria , probabil din loialitate față de persoana care îl urcase în demnitatea patriarhală. În același timp se urzeau de către călugării studiți și comploturi față de conducerea Imperiului, iar atunci când au fost demascate, tot patriarhul a fost găsit vinovat .

În cele din urmă Bardas a dispus ca Ignatie să fie depus din scaun și exilat în insula Terebinte . Nu deținem izvoare sigure care să ne explice comportamentul patriarhului, dar combinând Viața Sf. Eftimie († 898) cu scrierile episcopului Mitrofan de Smirna, credem că ajungem la o ipoteză veridică . Patriarhul și-a dat seama de deșertăciunea unei rezistențe, pe de o parte datorită înclinației sale pentru o viață retrasă, iar pe de altă parte datorită unei presiuni externe . Rămâne însă de clarificat problema actului de demisie (“ libellusul “ de abdicare). Mergând la cele două izvoare ajungem la concluzia că a existat un asemenea document prin care Ignatie și-a dat demisia, dar el a fost înțeles în mod diferit de semnatarii lui (Fotie, ca viitor patriarh și Ignatie, ca demisionar). Partida tradiționalistă a călugărilor a înțeles prin acest document că noul patriarh va păstra linia politico-bisericească a celui dinainte, acesta fiind de fapt adevăratul păstor, iar în cazul în care nu și-ar fi ținut cuvântul, Ignatie ar deveni din nou patriarh legitim. La rândul lui, Fotie, a înțeles că nu va începe anchete pentru demonstarea ilegalității alegerii lui Ignatie ca patriarh. Datorită acestor neînțelegeri evident că un conflict stătea să izbucnească.

Odată cu demisia lui Ignatie partida reformatoare a încercat din nou să-l impună pe scaunul patriarhal pe arhiepiscopul de Siracuza, Gregorie Asbestas. Însă, apare ca un candidat de ultimă oră șeful cancelariei imperiale, Fotie. Acesta era recomandat de însăși neutralitatea sa pentru această demnitate, spre liniștirea spiritelor.

Fotie, acest Thomas Becket al Bizanțului , s-a născut probabil pe la anul 815 în Constantinopol, dintr-o familie distinsă . A avut parte de o cultură și o educație aleasă, studiind gramatica, poetica, retorica, filosofia, teologia, medicina și dreptul. Chiar într-o vreme manifesta înclinări spre viața monahală. În cele din urmă s-a dedicat carierei de profesor academic, comentând pe Aristotel, Platon și neoplatonici. La curtea bizantină a intrat la început ca prim secretar imperial și sfetnic împărătesc. În 838 este trimis ca ambasador la califul din Bagdad.

Pe lângă bogata activitate misionară pe care a avut-o ca patriarh s-a ostenit și pentru răspândirea culturii și științei grecești. Dar, și-a câștigat prestigiul și ca teolog îndeosebi prin scrierile sale polemice, exegetice și canonice. Cea mai însemnată a fost Amfilochia, care tratează 326 de întrebări și răspunsuri, de cuprins dogmatic, exegetic și profan. A primit acest nume după adresantul ei, mitropolitul Amfilohie de Cizic. A fost alcătuită în decursul primei sale pribegii (867 – 877), căci autorul se plânge de privațiunile îndurate. Temele dogmatice tratează despre Trinitate, Întrupare și Mântuire, iar temele exegetice despre Geneză, Pentateuh, Psalmi și unele locuri din Evanghelii. Dintre scrierile dogmatico-polemice face parte o lucrare în 4 cărți, împotriva pavlicienilor și maniheilor. Împotriva apusenilor a scris Mystagogia despre Sfântul Duh, în care tratează problema purcederii Sf. Duh din Tatăl, Enciclica către patriarhii orientali (867), în care înfierează inovațiile latinilor atât în ritual cât și în dogmă, după știrile venite din Bulgaria, apoi o scrisoare adresată mitropolitului latin de Aquileea, precum și Σύνταγμα κανόνων, împotriva primatului papal. În domeniul canonic, sub numele său, circulă Nomocanonul în XIV titluri, dar Zacharia von Lingenthal a dovedit că n-a fost lucrat de el, ci de un autor anterior. Este însă foarte probabil ca Fotie să se fi îngrijit de publicarea unei noi ediții pe care a întregit-o cu respectivele canoane din secolul VII.

Apoi, nu trebuie trecută cu vederea opera sa Myriobiblion (Bibliotheca), în care sunt analizate 280 de volume ale autorilor bisericești, alături de clasici, istorici, oratori, gramatici, medici și chiar romancieri. Această operă are o valoare deosebită pentru literatura teologică, pentru că o mare parte a lucrărilor istoricilor bisericești, dogmatiștilor, polemiștilor și exegeților, au ajuns să fie cunoscute datorită lui Fotie. Din păcate, opera încredințată fratelui său spre continuare a rămas neterminată.

Scopul altei scrieri, Lexiconul, a fost ușurarea citirii cărților sfinte și a autorilor clasici. Se inspiră exclusiv din Harpocration, Diogenian, Pausanias, Apion, Heliodor, Apolloniu și alții. Este cunoscut faptul că Fotie a scris și unele manuale didactice, pentru elevii săi, în care tratează despre topică (nu se păstrează decât mici fragmente). Dacă în anul 869 nu s-ar fi ars 7 saci din biblioteca sa am fi avut și mai multe mărturii despre activitatea și erudiția patriarhului de Constantinopol .

Fotie a urcat pe tronul patriarhal în noiembrie sau decembrie (înainte de 25 dec.) 858. Trecerea foarte rapidă prin toate treptele ierarhiei bisericești (aproximativ 6 zile) va fi unul dintre punctele pentru care îl va ataca papa Nicolae I. Conflictul mocnit dintre cele două părți se pare că a fost dorit de Fotie încă din prima zi. Dreptul bizantin prevedea ca la hirotonirea unui patriarh să participe 3 ierarhi. După obicei, “ protos “ era mitropolitul de Heracleea sau un locțiitor al lui. Este sigur faptul că arhiepiscopul de Siracuza, Gregorie Asbestas, era unul dintre cei 3 episcopi sfințitori. Problema excomunicării lui nu fusese rezolvată întru totul, pentru că, după cum am văzut, Ignatie nu primise nici un răspuns în această privință de la Roma. Dacă noul patriarh urma politica bisericească a celui din urmă, precum înțeleseseră studiții semnarea documentului de abdicare, nu ar fi trebuit să intre în comuniune cu Asbestas. Însă, Fotie tocmai aceasta a făcut: a acceptat să fie hirotonit de către un episcop excomunicat de Ignatie. Se poate ca acest afront pe față adus politicii fostului patriarh să fi fost și o condiție, impusă de partida liberalilor, pentru alegerea sa ca patriarh. La început, participarea lui Asbestas la sfințirea noului patriarh nu a provocat reacții, însă atunci când partida tradiționalistă s-a dezmeticit dându-și seama că a pierdut atât puterea în Imperiu cât și scaunul de patriarh au ripostat: s-au adunat în biserica Sf. Irina, au declarat pe Fotie destituit și l-au numit pe Ignatie din nou patriarh legitim. În ceea ce privește episcopii răzvrătiți, numărul acestora nu era mai mare de 15. Acum, după aceste noi evenimente, Fotie se putea considera fără vină față de semnarea documentului, în sensul în care îl înțelesese el, și putea trece la fapte pentru încheierea grabnică a cazului Ignatie.

Astfel, după luna martie a anului 859, Fotie a convocat un Sinod patriarhal, în biserica Sf. Apostoli, în care declară nevalabile (nevalide) cele hotărâte de partizanii lui Ignatie în biserica Sf. Irina, iar în același timp depune și excomunică pe fostul patriarh. Probabil la același Sinod au fost luate măsuri și împotriva episcopilor Antonie de Cizic și Mitrofan de Smirna, capii partidei tradiționaliste . Au participat un număr de 170 de episcopi, în unanimitate semnând hotărârile luate. Între timp, Fotie îi va îndepărta pe toți ignatienii din posturile cheie și îi va înlocui cu oameni loiali lui. Chiar și stareții unor mănăstiri vor fi nevoiți să le părăsească, știut fiind că îndeosebi monahii erau susținătorii unei linii extremist – rigoriste în teologia bizantină, dar în același timp și foarte dibaci complotiști.

Considerând Fotie că a încheiat definitiv cazul Ignatie, trimite papei Nicolae I (858 – 867), în primăvara anului 860, o scrisoare de înștiințare (intronistică) a schimbării din scaunul patriarhal de la Constantinopol, epistolă însoțită și de o mărturisire de credință. În scrisoare, Fotie afirma că nu a ajuns la înalta demnitate de patriarh decât împotriva voinței sale și numai după ce fostul patriarh “ plecase “ (ύπεξελθόντος). În mărturisirea de credință, expune dogma Sf. Treimi precum și învățătura ortodoxă despre Întrupare, condamnând ereziile și pe autorii lor (aici amintește chiar și pe papa Honorius ). La sfârșitul scrisorii îl roagă pe papă să se roage pentru el și să îl treacă în diptice . Intronistica a fost dusă la Roma de o delegație comună a patriarhului și a împăratului, formată din: protospătarul Arsaber și episcopii Metodie de Gangra, Samuel de Chones, Teofil de Amorium și Zacharia de Taormina . Prin scrisoarea trimisă papei de împăratul Mihail III (842 – 867), datorită faptului că se mai auzeau încă vocile iconoclaștilor, se cerea convocarea unui Sinod la Constantinopol pentru definitiva clarificare a problemei. Papa era invitat să-și trimită legații săi la acest Sinod. Observăm că nici patriarhul și nici împăratul nu au pomenit decât în treacăt despre Ignatie, considerând problema rezolvată. Deci, ceea ce a urmat nu s-a întâmplat la cererea lui Fotie sau a lui Mihail III, ci doar papa a fost cel care a vrut să afle mai multe detalii în această privință.

În același timp, primăvara anului 860, patriarhul trimite o intronistică, însoțită de aceeași mărturisire de credință, și patriarhilor orientali de Alexandria și de Ierusalim, precum și iconomului și sincelului Bisericii Antiohiei. Este cunoscută lupta pentru acest scaun dintre patriarhul Nicolae I și concurentul său, Eustatie, iar Fotie nu a vrut să intervină în această dispută și de aceea a expediat scrisoarea de înștiințare pe numele sincelului, ca și cum scaunul ar fi fost vacant. În ceea ce privește felul în care a ajuns la demnitatea patriarhală spune doar că a primit-o la rugămințile împăratului, preoților și episcopilor, după ce predecesorul său s-a retras (ύπεκστάντος) .

Papa Nicolae I, în răspunsul său, cuprins în două scrisori (860), una adresată patriarhului și cealaltă împăratului, s-a arătat surprins că Ignatie s-a retras din scaun fără consimțământul Sfântului Scaun, fiind înlocuit de un laic. Pentru aceasta, în scrisoarea adresată împăratului, a refuzat să recunoască numirea noului patriarh precum și retragerea celui vechi fără o examinare prealabilă a legaților săi, pe care urma să-i trimită la Constantinopol. Pe lângă aceasta îi cerea împăratului și retrocedarea patrimoniului papal din Sudul Italiei și a Illyricului. În scrisoarea către patriarh recunoaște mărturisirea de credință a acestuia, dar critică felul în care a fost ridicat la demnitatea patriarhală, adică trecerea foarte rapidă prin toate treptele ierarhice contrar normelor canonice. În cazul în care legații săi ar fi ajuns la un verdict pozitiv, el l-ar fi îmbrățișat frățește.

Legații papali (episcopii Radoald de Porto și Zacharia de Anagni) au ajuns la Constantinopol în iarna anului 860 – 861, dar Sinodul preconizat și-a început lucrările abia după Paști (6 aprilie). Această lungă perioadă a fost necesară pentru stabilirea unui consens în ceea ce privește procedura ce avea să fie urmată. După cum se observă papa dăduse legaților sarcina de a discuta cazul Ignatie, împotriva dorinței atât a patriarhului cât și a împăratului. Compromisului făcut de partea bizantină în redeschiderea acestui subiect, legații trebuiau să-i răspundă cu un alt compromis: anunțarea verdictului în această problemă aici, la Constantinopol și nu la Roma. De asemenea, acest mod de rezolvare a unei dispute era contrară conceptului ortodox despre un Sinod universal .

Analizarea situației fostului patriarh s-a încheiat cu o nouă destituire. Legații nu au fost împotriva acestuia, ci chiar au luat cunoștință de punctul de vedere al ignatienilor prin așa-numitele " libelli “ (plângeri, sub forma unor cărticele), însă el s-a purtat atât de puțin abil încât i-a îndepărtat. Motivația juridică a destituirii lui Ignatie a fost găsită în faptul că fusese ales fără un vot din partea Sinodului patriarhal, la o întrunire necanonică, prin voința împărătesei Teodora. Astfel, se punea la adăpost alegerea noului patriarh. În ceea ce privește ascensiunea “ sine intervallo “ a lui Fotie, s-a făcut trimitere la unii înaintași în scaunul patriarhal (Tarasie și Nichifor), care trecuseră la fel de repede prin toate treptele bisericești, patriarhi care nu puteau fi dezavuați de către legați. Tot acum, se declară închis și cazul Asbestas, în sensul că se declara nevalidă condamnarea pronunțată de Ignatie.

După pronunțarea sentinței Sinodului față de cazul Ignatie, în ședința a IV – a, s-a rediscutat erezia iconoclastă, cu participarea celor doi legați papali, între lunile aprilie – august 861, condamnând-o încă o dată. Până în luna septembrie, când s-a stabilit data de plecare a reprezentanților papei s-au formulat și 17 canoane disciplinare cu privire la mănăstiri, acuzele aduse față de episcopi, mitropoliți și patriarh, alegerea episcopilor . Episcopii semnatari ai hotărârilor și canoanelor au fost în număr de 381, pentru aceasta fiind asemănat cu Sinodul I Ecumenic. Precum se observă problema Illyricului, atât de importantă pentru papă, nici măcar nu fusese amintită pe ordinea de zi a Sinodului. Acest Sinod a fost numit “ Întâi-al-doilea “ (protodeftera) , considerându-se urmaș al celui din 859.

Scriitorii ignatieni au încercat să vehiculeze ideea precum că legații ar fi fost mituiți și astfel influențați în decizia luată, dar nu poate fi vorba despre aceasta deoarece cadourile de bun-venit primite la graniță de către reprezentanții papei erau o obișnuință pentru diplomația bizantină. De altfel, ei și-au impus punctul de vedere în toate problemele de procedură: formalitățile de la depunerea jurământului episcopilor participanți, a martorilor etc.

Legații papali s-au întors la Roma în cursul lunii septembrie. Ei încălcaseră împuternicirile date, fapt pentru care se temeau de mânia papei. Însă au reușit să-l convingă de verticalitatea acțiunilor lor, și nu au suferit nici o repercursiune: Radoald chiar va pleca din nou ca legat în provincia Lorena, iar Zacharia se întoarce la eparhia sa din Anagni . Oricum, pentru Scaunul Roman era deja un câștig faptul că reușise să se impună ca instanță de judecată la Constantinopol într-o problemă, care în mod obișnuit, trebuia rezolvată în sânul Patriarhiei.

Odată cu legații papei a plecat la Roma și secretarul imperial Leon care avea misiunea de a aduce lui Nicolae I atât o scrisoare de la împăratul Mihail III cât și una a patriarhului, cuprinzând și actele Sinodului de curând încheiat. Fotie, prin scrisoarea sa, a căutat să explice papei posibilitatea ascensiunii rapide de la statutul de laic la cea mai înaltă treaptă bisericească, folosindu-se de argumente istorice: Sf. Grigorie Teologul și episcopul Talasie de Cezareea, patriarhii Tarasie și Nichifor, cunoscuți pentru viața lor înduhovnicită, care au primit episcopatul în același mod. În cele din urmă amintește pe Ambrozie și Nectarie, aleși episcopi chiar înainte de a primi Botezul creștin . De asemenea, a lăsat să se înțeleagă faptul că cerințelor legaților li s-au venit în întâmpinare, în alte puncte de vedere, dar fiind mai mult o problemă politică, s-a împotrivit împăratul. Alte puncte de vedere nu aveau care să fie decât spinoasa retrocedare a presupusului patrimoniu papal. La sfârșit, Fotie îl roagă pe papă să nu mai primească la Roma pe cei care vin, sub haină de pelerin, fără scrisori de recomandare.

Nicolae I a răspuns atât scrisorii împăratului cât și scrisorii patriarhului (martie 862), pe un ton neprietenos, refuzând recunoașterea oficială a lui Fotie. În ambele scrisori, el cerea noi dovezi despre vina lui Ignatie și implicit un nou proces. Oare ce dovezi mai puteau fi aduse după discutarea acestei probleme la Sinodul din 861? Este clar că a fost influențat spre această optică tocmai de către unii dintre pelerinii veniți la Roma despre care Fotie îi scrisese să nu îi primească. O altă ipoteză, la fel de posibilă, ar fi nemulțumirea după refuzul împăratului de a reda Romei teritoriile cerute.

La nici una dintre aceste două scrisori papa nu va primi răspuns. Este cunoscut în schimb faptul că în acest timp, la Roma, și-a făcut apariția arhimandritul Teognost, împuternicit al patriarhului destituit, pentru a prezenta papei “ libellusurile “ scrise de Ignatie însuși (Λίβελλος – προσωποποιητείς ύπό Θεογνώστου – είς όνομα ‘Ιγνατίου του πατριάρχου) . În cele din urmă Nicolae I va da crezare acestor plângeri fără o cercetare minuțioasă a faptelor. Ca rezultat, a convocat un Conciliu, în luna august a anului 863, ținut la început în biserica Sf. Petru iar mai apoi mutat, datorită frigului iernii, la Lateran. Acum, papa a luat o decizie extremă în privința lui Fotie și a susținătorilor lui. Față de cei doi legați, pe care după cum am văzut, la început îi iertase pentru încălcarea împuternicirilor date, ia o măsură radicală: pe episcopul de Anagni, Zacharia, îl depune din treaptă și îl excomunică pentru că a confirmat depunerea lui Ignatie și alegerea lui Fotie, iar episcopul Radoald, plecat deja într-o altă misiune papală, va fi judecat peste doi ani, primind același tratament. Tot la acest Conciliu s-a rezolvat și vechea problemă a arhiepiscopului de Siracuza, Gregorie Asbestas, care și el a fost depus din treaptă și excomunicat, fără a se ține seama de hotărârea papei Benedict III (855 – 858) în acest sens, care îi dăduse câștig de cauză lui Asbestas. În cele din urmă, dar cea mai importantă hotărâre a fost cea față de Fotie: depunere și apoi excomunicare, în cazul în care ar fi împiedicat pe Ignatie să revină în scaunul său. Nu numai persoana patriarhului a fost lovită ci toți preoții și episcopii hirotoniți de el. Este evident că o astfel de decizie nu putea calma situația în Patriarhia Constantinopolului. Ignatie, numit în hotărârile sinodale “ coliturghisitor și împreună-slujitor “ cu papa, a fost repus în demnitatea patriarhală, precum și toți episcopii care își pierduseră scaunele la venirea lui Fotie . Patriarhul depus este numit în schimb, întotdeauna schismatic, adulter, eretic, neofit, uzurpator etc.

Această bruscă schimbare de atitudine a papei este pusă, de către majoritatea istoricilor pe seama faptului că Ignatie, acum dator lui Nicolae I pentru repunerea în funcție nu se va opune pretențiilor acestuia asupra patrimoniului papal. Ba, chiar mai mult va susține rezolvarea acestei probleme, în sensul dorit de papă, în fața împăratului, precum reiese și din scrisorile viitorului papă Ioan VIII (874 – 875) . Această încrâncenare a papei pentru Sudul Italiei și Illyric avea ca bază documentară două dovedite plastografii: Donatio Constantini (alcătuită după anul 754) și Decretaliile Pseudo-Isidoriene (alcătuită după anul 847). Acest papă devenise mult mai preocupat de puterea lumească decât de dificila misiune a sa în lume, de conducător spiritual al atâtor credincioși. Dorea nespus să-și impună voința asupra tuturor suveranilor lumii la momentul respectiv, să se manifeste ca un adevărat “ papocrator “ (Reginon din Prűm).

Față de toate aceste hotărâri nici Fotie și nici împăratul nu au reacționat. Au lăsat lucrurile precum erau: Ignatie nu a îndrăznit să vină în capitală să-și revendice scaunul și nici susținătorii lui nu au ripostat față de nerespectarea deciziilor Conciliului de la Lateran. Situația bisericească la momentul respectiv în Imperiu a fost exprimată în puține cuvinte de către împăratul bizantin: “ Patriarhul meu este Teofil, cel al lui Bardas este Fotie, iar cel al creștinilor este Ignatie “. Acest Teofil pe care Mihail III îl numește “ patriarhul meu “ nu este altcineva decât un comediant (Teofil Gryllus), care la orgiile date de către petrecărețul împărat, juca rolul patriarhului într-o parodiere a Sf. Euharistii . Istoricii apuseni pentru a sprijini hotărârea dreaptă a papei Nicolae I față de Ignatie spun că această afirmație dovedește dragostea creștinilor din capitală pentru fostul patriarh și, în același timp, sprijinul conducerii Imperiului pentru Fotie care de altfel nu era un păstor vrednic și nu era iubit de către credincioși.

Abia în vara anului 865 împăratul bizantin trimite papei o nouă scrisoare, prin protospătarul Mihail, pe un ton foarte dur , amintindu-i că problema patriarhului de Constantinopol nu ar trebui să îl intereseze, iar faptul că s-a discutat aceasta la Sinodul din anul 861, s-a întâmplat numai prin bunăvoința bizantinilor. În acest sens, spune împăratul, nu a existat un precedent istoric sau juridic. Această vehemență a lui Mihail III nu este dată de o subită simpatie față de patriarh, ci de considerarea problemei Illyricului încheiată odată pentru totdeauna, datorită recentei convertiri a bulgarilor la creștinismul bizantin. Textul acestei scrisori s-a pierdut, dar aflăm informații despre conținutul și tonul ei din răspunsul papei dat în același an. S-a încercat de către unii istorici filo-catolici să-l numească pe Fotie ca stilist al scrisorii , dar argumentele aduse nu au fost convingătoare.

Papa Nicolae I a încercat, odată cu anul 865, să-și impună punctul de vedere, în această problemă prin trimiterea mai multor scrisori bizantinilor. Imediat după ce primește scrisoarea împăratului Mihail III îi va răspunde, pe un ton irenic, căutând în același timp să-l facă să înțeleagă necesitatea depunerii lui Fotie. Punct cu punct, încearcă demontarea acuzelor de imixtiune în treburile bisericești ale Patriarhiei de Constantinopol. Începe vorbind despre moștenirea privilegiilor primațiale asupra întreagii Biserici a lui Hristos, de la Sf. Ap. Petru și Pavel, fondatorii Bisericii Romei, apoi explică încălcarea împuternicirilor date de către legații săi, participanți la Sinodul din anul 861, iar în încheiere amintește despre vremurile trecute când împărații păgâni purtau și titlul de “ pontifex maximus “. Creștinismul însă, a separat cele două funcții, astfel încât patriarhul Ignatie nu mai putea fi depus printr-o sentință imperială, precum se întâmplase. Acuzelor din sfârșitul scrisorii împăratului nu le-a mai putut răspunde pentru că ambasadorul bizantin la Roma nu putea întârzia prea mult timp iar el, papa, căzuse la pat, grav bolnav. Pe parcursul întregii epistole se observă intenția clară a autorului de atacare a lui Fotie, a cărui hirotonire ca episcop nu este validă pentru că a fost săvârșită de un excomunicat, și în același timp de susținere față de Ignatie, care suferise pe nedrept pentru Hristos. Lucrurile nu mai puteau rămâne așa, spune papa, iar dacă împăratul nu îl sprijină pe fostul patriarh să-și reia funcția, atunci cei doi patriarhi sunt chemați la Roma pentru a fi supuși unei noi anchete .

Precum era de așteptat, această scrisoare nu a avut nici un efect asupra situației din Constantinopol, astfel că papa a început în anul următor (866), o campanie și mai agresivă pentru îndeplinirea hotărârilor sale. În acest an va trimite 9 scrisori, adresate tuturor factorilor care, credea el, că ar putea influența în vreun fel desfășurarea evenimentelor. Toate au fost semnate cu data de 13 noiembrie 866 și au fost trimise prin 3 legați: episcopul Donat de Ostia, preotul Leon și diaconul Marin.

În prima scrisoare, adresată împăratului Mihail III, reia întreaga desfășurare a faptelor de la excomunicarea lui Asbestas, îndepărtarea lui Ignatie, Sinodul din anul 861, Conciliul de la Lateran din anul 863, care a făcut în cele din urmă dreptate. Reînnoiește propunerea ca în cazul nerezolvării situației, cei doi patriarhi să vină la Roma pentru o nouă anchetă. La sfârșit, îi cere să declare că precedenta scrisoare a împăratului (865) a fost falsificată de către trimisul său (protospătarul Mihail), “ lucru care nu se întâmpla rar la greci “. În caz contrar, papa urma să convoace un Conciliu, pentru a pronunța anatema asupra autorului acelui “ atentat “ , iar scrisoarea în cauză arsă public.

A doua scrisoare a fost adresată patriarhului Fotie. Este plină de reproșuri la adresa acestuia, pe care îl numește schismatic, asemănându-l cu o viperă, căci ca și aceasta și-a “ asasinat “ propriul tată (Ignatie). Apoi, îl aseamănă cu Ham, care a văzut goliciunea tatălui său (Noe – Facere IX, 21 – 27), sau cu iudeii, care au răstignit pe Domnul . În ceea ce privește trecerea sa rapidă prin treptele ierarhice, aduce un argument scripturistic: “ Nu-ți pune mâinile degrab peste nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora “ (I Timotei V, 22). Deci nimeni nu trebuie să primească episcopat decât după o riguroasă și îndelungată examinare. Îl somează să se retragă neîntârziat, pentru că atât el cât și partizanii lui au fost excomunicați.

În scrisoarea către Caesarul Bardas, papa dovedește că nu era informat de schimbările politice din capitala Imperiului. Caesarul fusese asasinat în timpul unei campanii împotriva insulei Creta, în primăvara anului 866, și de la Rusaliile aceluiași an viitorul împărat Vasile I Macedoneanul (867 – 886), devenise co-Imperator. Papa semnase scrisoarea cu data de 13 noiembrie, când Bardas era mort de câteva luni. Și aici, autorul demonstrează nulitatea hirotoniei lui Fotie, regretă faptul că destinatarul este cauza acestor întâmplări nefericite, rugându-l în același timp să revină asupra faptelor sale, să apere Biserica lui Hristos, folosind marea sa influență pe lângă împărat în favoarea lui Ignatie .

Altă scrisoare este adresată fostului patriarh Ignatie , pe care îl asigură de protecția sa, aducându-i la cunoștință tot ceea ce a hotărât de la întoarcerea legaților, după Sinodul din anul 861. În încheiere îi spune să rămână ferm pe poziție, să se încredințeze lui Dumnezeu, amintindu-i că și Sf. Atanasie a suferit aceleași adversități.

Scrisoarea a cincea, precum și cea de-a șasea au fost adresate celor două împărătese: Teodorei, mama lui Mihail III, și Eudoxiei Ingerina, soția co-Imperatorului Vasile I, dar în același timp amanta pe față a împăratului . Papa laudă pe Teodora pentru păstrarea credinței sale ortodoxe nealterate și pentru izbânda definitivă în fața iconoclaștilor (843). Pe amândouă le roagă să influențeze pe împărat în favoarea lui Ignatie și să-și încredințeze viețile Bunului Dumnezeu .

Papa a adresat și câtorva senatori o scrisoare comună , în care deplânge cele întâmplate și îi îndeamnă să se angajeze efectiv în combaterea lui Fotie, pentru dreptate și pentru Biserică, să nu rămână în comuniune cu “ schismaticul “ și să-i susțină pe legații papali.

O scrisoare asemănătoare, în conținut, cu cea primită de împărat a fost adresată tuturor arhiepiscopilor, episcopilor și întregului cler din Patriarhia de Constantinopol . Sunt expuse în aceeași manieră evenimentele petrecute între anii 859 – 861, conduita legaților și pedepsirea lor. Aici, pentru a certifica, inserează textul hotărârilor Conciliului din anul 863. Apoi, reamintește nulitatea hirotonirii lui Fotie și necesitatea convocării unui Conciliu pentru “ a se arde solemn, în văzul întregii lumi “, scrisoarea împăratului Mihail III (865). Încheie cu amenințarea că dacă se tolerează conduita față de Ignatie, oricare dintre ei este expus unui posibil tratament asemănător.

Ultima scrisoare a papei este adresată către titularii Patriarhiilor din Orientul creștin . Încă de la începutul disputei cu Fotie, el îi informase pe patriarhii orientali și pe episcopii din Asia și Africa, trimițându-le documentele sinodale. Probabil că acestea nu au mai ajuns la destinație din moment ce acum, le retrimite toate scrisorile papale care luau în discuție această problemă: primele două scrisori adresate împăratului Mihail III și respectiv patriarhului Fotie (860), o a treia scrisoare către toți credincioșii din Imperiu (860), alte două scrisori către împărat și patriarh (martie 862). La acestea adaugă hotărârile Conciliului de la Lateran (863) și canoanele unui alt Conciliu, care aveau ca subiect doctrina theopaschită. Finalul este același cu al scrisorii adresate împăratului, amintind pe cei 3 legați, care aduceau aceste epistole la destinație.

După cum am amintit în succinta prezentare a patriarhului Fotie, acesta s-a remarcat și printr-o bogată activitate misionară. Despre misionarismul Bizanțului în secolele IX – X vom vorbi într-un capitol special, dar nu putem înțelege agravarea disputelor cu Roma de la sfârșitul primei perioade de patriarhat a lui Fotie, fără o scurtă trecere în revistă a evenimentelor ce se petrecuseră în Moravia Mare și în Bulgaria.

Deja, în anii 862 – 863, conducătorul Moraviei Mari, Rastislav (846 – 870), apelase la patriarhul de Constantinopol pentru trimiterea unor preoți misionari. Rastislav, nu urmărea neapărat convertirea poporului său la ortodoxia răsăriteană, ci mai mult crearea unei ierarhii clericale care să-l elibereze de dependența bisericească față de arhiepiscopul Salzburgului și implicit de hegemonia politică a ducatului franco-bavarez. De asemenea, urmărea și o alianță cu Imperiul bizantin împotriva pactului bavarezo-bulgar semnat în anul 862, îndreptat împotriva poporului său. Toate acestea au atras atenția împăratului Mihail III asupra mișcărilor din Nordul Imperiului său și a încercat contracarea unei posibile confruntări. Astfel, Fotie trimite în Moravia pe Metodie, fostul guvernator al provinciei slave Strimon, care între timp devenise călugăr, însoțit de fratele său, Constantin (mai târziu Chiril – nume de monah).

Ca urmare a unei alianțe încheiate cu împăratul Ludovic II Germanul (850 – 875), suveranul bulgar Boris (853 – 889) ia hotărârea să îmbrățișeze creștinismul, împreună cu poporul său, pentru a intra sub influența culturii europene. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că misiunea creștinării poporului bulgar, la acel moment, era deja începută de către bizantini, căci la Constantinopol se botezase chiar sora țarului împreună cu un număr de nobili (863) . Bineînțeles că s-a adresat pentru aceasta noului său aliat, care neîntârziat i-a trimis misionari. Acesta a fost semnalul pentru bizantini să intre în acțiune. Conjunctura momentul era total favorabilă Imperiului: generalul Petronas, fratele împărătesei-mame, Teodora, și al Ceasarului Bardas, câștigase o victorie de prestigiu împotriva emirului de Melitene, Omar, în localitatea Poson (Porson) , în apropierea râului Lalakaon. Această izbândă a determinat indirect creștinarea bulgarilor de către Bizanț. Generalul și-a permis în această situație mișcarea trupelor militare de pe frontul oriental spre teritoriul bulgar, precum și a temutei flote bizantine pe malul vestic al Mării Negre. În același timp, bulgarii se confruntau cu o situație alimentară grea , datorită unei secete prelungite, iar amenințarea armată i-a obligat să accepte Botezul de la Constantinopol. Însuși țarul Boris a făcut parte dintr-o solie în capitala Imperiului (864), ai cărei membri au fost botezați, iar la întoarcere au venit însoțiți de către un arhiepiscop, care a botezat întreg poporul. Țarul a avut drept naș pe împăratul bizantin, schimbându-i-se și numele din Boris în Mihail. Credința creștină devine pentru bulgari religie oficială, de stat. Deși o parte a poporului nu era străină de creștinism, cu care luaseră contact prin populația autohtonă traco-romană, s-a manifestat o mare rezervă față de acesta în special de către clasa nobilă, atașată credințelor tradiționale turanice. Ei vedeau în îmbrățișarea creștinismului părăsirea credințelor strămoșești și mobilul deznaționalizării și asimilării lor în masa creștină autohtonă sau slavă. La acestea, Boris-Mihail a reacționat dur și, drept urmare, 52 de boieri și-au pierdut capul .

În această situație, pentru bizantini problema Illyricului părea încheiată definitiv în favoarea lor. Dar, numai părea, pentru că în realitate ea era mult mai complexă. Rezolvarea a venit din partea bulgarilor, care aveau să joace o carte foarte riscantă, fiind cunoscută instabila lor situație economică, la momentul respectiv.

Ca și Rastislav, Boris-Mihail nu vroia să îmbrățișeze creștinismul dintr-o profundă chemare lăuntrică, ci urmărea îndeosebi unele beneficii: își dorea o Biserică națională autohtonă condusă de un ierarh bulgar, care ar fi ridicat prestigiul statului său și l-ar fi încoronat ca împărat . Această doleanță nu a fost acceptată de partea bizantină: nici de patriarhul de Constantinopol și nici de împărat. Fără să stea pe gânduri, țarul trimite imediat două solii, una la Roma iar alta la Ratisbonna (azi Regensburg), prima către papă, a doua către împăratul Ludovic II, cu aceleași cereri. Această bruscă schimbare de atitudine i-a fost permisă bulgarului și de către situația tensionată din politica internă a Imperiului, unde Caesarul Bardas fusese asasinat iar făptuitorul moral al acestei nelegiuiri, Vasile Macedoneanul, ridicat la conducerea statului ca și co-Imperator.

Delegația către împăratul german a ajuns la destinație pe la sfârșitul anului 866, iar Ludovic II s-a și grăbit să trimită bulgarilor pe Ermanrich , episcop de Passau, însoțit de mulți preoți misionari, precum și vase sfinte, veșminte și cărți liturgice. Aceștia vor ajunge cu mult în urma legaților papali și vor fi trimiși imediat înapoi de către Boris-Mihail.

În schimb, ambasada către papă a ajuns la Roma mai devreme, în luna august a anului 866, încărcată de numeroase daruri, între care și armele țarului folosite în lupta cu cei 52 de boieri răzvrătiți. Și aici, bulgarii au cerut tot un episcop și preoți misionari, dar și răspunsuri la 106 întrebări de credință sau de morală. Papa Nicolae I și-a dat seama de dorința ascunsă a țarului bulgar de a rivaliza ca titulatură și fast cu împăratul și curtea bizantină, și a procedat ca atare. În ochii barbarului convertit, un patriarh, pe care și-l dorea atât de mult, nu era un șef al ierarhiei, ci mai mult un responsabil cu titlurile și demnitățile imperiale. Având în fruntea Bisericii naționale un patriarh, gândea Boris, avea posibilitatea să fii proclamat “ basileu “, titlul după care tânjea. Papa nu i-a promis, pentru început, decât un arhiepiscop, care urma să fie investit de către el cu “ pallium “, dar totuși lăsând să se înțeleagă că mai târziu va avea și un patriarh.

Astfel, trimite în Bulgaria ca legați pe episcopii Paul de Populonia și Formosus de Porto, împreună cu mulți clerici, precum și răspunsurile la toate întrebările puse. Aceste răspunsuri au constituit celebra Responsa ad consulta Bulgarorum (106 capitole), considerată de istoricii bisericești apuseni ca o adevărată operă pastorală, adresată unui popor nou convertit de la o credință idolatră, prin care papa Nicolae I a demonstrat superioritatea geniului practic roman față de metafizica bizantină (Neander) . La aflarea veștii că țarul s-a întors cu fața spre Roma trimițând o delegație la papă, Fotie a reacționat, alcătuind o mărturisire de credință (mai 866), care se vroia a fi un ghid pentru bulgarii de curând convertiți. Există și ipoteza ca această mărturisire să fi fost cerută de Boris în perioada următoare convertirii (864 – 866). La aceasta se referă istoricii apuseni atunci când vorbesc de “ metafizica bizantină “. Era adresată lui Mihail, arhontele Bulgariei (‘Eπιστολή Φωτίου πρός Μιχαήλ τόν άρχοντα Βουλγαρίας) și împărțită într-o parte dogmatică și o alta morală. În prima partea, patriarhul reproduce Simbolul niceeo-constantinopolitan și hotărârile celor 7 Sinoade Ecumenice, iar în cea morală, adresată exclusiv lui Boris-Mihail, îi expune îndatoririle unui prinț creștin. Acesta trebuie să se îngrijească de puritatea credinței supușilor săi, să se opună ereziarhilor, să favorizeze construcția de biserici și preoțimea. Regulile de conduită pentru prințul bulgar, sunt atât cu privire la viața sa particulară cât și la raporturile cu supușii. Conținutul, mult mai greu de înțeles pentru un creștin de curând botezat decât simplele răspunsuri ale papei, nu a adus un rezultat favorabil.

“ Responsa ad consulta Bulgarorum “ este un document important atât pentru observarea mentalității și stării de spirit a bulgarilor cât și pentru ideea pe care și-o făcuseră latinii despre ortodoxia orientală. Roma este arătată fără pată, posesoare unică a creștinismului adevărat . Patriarhia de Constantinopol împreună cu cea de Ierusalim nu sunt de origine apostolică și nu au autoritate patriarhală legitimă, pentru că nici Sinodul I Ecumenic nu vorbește despre acest scaun (Constantinopol). Există numai 3 Patriarhii apostolice: Roma, Alexandria și Antiohia . În locul Codului bizantin al lui Justinian, papa trimite bulgarilor Codul lombard. Astfel, se impune în acest teritoriu dogma, ritul și disciplina apuseană cu scopul de a întrerupe orice legătură cu Constantinopolul. Nicolae I vedea în această reconvertire dreptatea lui Dumnezeu după jignirea suferită de Roma în timpul împăratului iconoclast Leon III Isaurul (717 – 740) când i-au fost luate teritoriile în cauză. Satisfăcut de rapida trimitere a legaților și a numeroșilor clerici, precum și de răspunsurile primite, țarul, împreună cu tot poporul, și-a tăiat din păr, în semn de adeziune față de Biserica Romană .

Succesul obținut de legați în Bulgaria le-a permis acestora să-i alunge pe misionarii bizantini, dar nu numai atât. Ei au început să învețe Simbolul de credință cu adaosul “ Filioque “, să repete Sf. Taină a Mirungerii (deci cea săvârșită de misionarii orientali nu era validată), să conteste căsătoria preoților etc. Cea mai importantă dintre aceste deosebiri și pe care Fotie o va ataca vehement este adaosul “ Filioque “, adică Sf. Duh purcede și de la Fiul, confundând purcederea din veșnicie a Persoanei a treia din Sf. Treime din Tatăl, cu trimiterea în lume, la Cincizecime, a Aceluiași. Prin propoveduirea acestei învățături greșite se trece peste pragul unor simple deosebiri ritualice, existente între cele două Biserici surori de mai multe secole, ajungându-se la erezie.

La Constantinopol s-a aflat imediat despre schimbările survenite în Bulgaria, care l-au scos pe patriarhul Fotie din tăcerea în care se cufundase după excomunicarea sa de către papă în anul 863. Astfel, în primăvara sau vara anului 867, sesizat fiind de către misionarii săi alungați din Bulgaria despre erorile propoveduite de legații papali, el hotărăște convocarea unui Sinod local, ale cărui acte din păcate s-au pierdut , dar Fotie vorbește despre acesta în “ Enciclica către patriarhii orientali “, trimisă în aceeiași perioadă. Acest sinod a condamnat 5 puncte greșite din învățăturile propoveduite de latini în Bulgaria: a) postire în zi de sâmbăta, interzisă de canonul 64 apostolic și de canonul 55 de la Sinodul II Trulan (691 – 692); b) respingerea căsătoriei preoților, contrar canonului 4 al Sinodului de la Gangra (343) și canonului 13 al Sinodului II Trulan; c) suprimarea primei săptămâni din Postul Sf. Paști; d) reînnoirea Sf. Taine a Mirungerii săvârșită de preoții bizantini; e) purcederea Sf. Duh de la Tatăl și de la Fiul.

După cum am amintit, imediat după încheierea Sinodului (primăvara – vara anului 867) Fotie a trimis o “ Enciclică “ adresată patriarhilor orientali , în care caută să îi convingă de eroarea adaosului “ Filioque “. Interesant este faptul că nu face nici o mențiune despre depunerea și excomunicarea lui de către papă. Această scrisoare se va impune în mediul oriental și, de acum înainte, toți cei care vor trata tema adaosului la Simbolul de credință își vor scoate argumentele împotrivă din ea. Astfel, cu ea se începe edictul sinodal de condamnare a Bisericii Romane, prin patriarhul Mihail Cerularie (1043 – 1058) în anul 1054. Pentru aceasta vom face o analiză detaliată a conținutului ei.

Începutul oarecum direct, fără prea multe formalități după cum erau uzanțele acelor vremuri, i-a făcut pe unii istorici să creadă că textul păstrat nu ar fi complet , de unde rezulta indirect o suspiciune asupra veridicității lui, lucru neadevărat. Există unele diferențe între textul grecesc, publicat de R. Montacutius și J. P. Migne (PG 102, 721 – 741) și traducerea latină a lui Baronius (Annales eccles., vol. I, Antwerp 1603) . Fotie începe prin a demonstra continua lucrare a diavolului în lume, chiar și după Întruparea Cuvântului. Argumentează această afirmație prin enumerarea mai multor ereziarhi: Simon Magul, Marcion, Montanus, Mani, Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie și Dioscor, care au fost combătuți la cele 7 Sinoade Ecumenice. Apoi, vorbește despre Constantinopol, prezentându-l ca un “ loc înalt, ridicat spre cer din care se revarsă șuvoaie ale pietății până la marginile lumii “. Le aduce la cunoștintă și noile reușite ale misiunii bizantine: convertirea armenilor, reveniți la dreapta credință după monofizitismul îmbrățișat de ei la Sinodul IV Ecumenic (451), a bulgarilor și chiar a rușilor, neam care întrecea în cruzimi și ucideri pe toate celelalte, dar în care s-a înflăcărat râvna pentru credință, încât au primit și episcop și păstori . Se oprește asupra convertirii bulgarilor, unde nu trecuseră doi ani de la “ altoirea în chip minunat a credinței creștinilor “, și unii “ bărbați ieșiți din întuneric – căci erau făpturi din părțile apusene – … ca niște mistreți au sărit în turma Domnului cea de curând sădită, distrugând-o și cu picioarele și cu dinții, adică cu purtările lor urâte și cu stricarea dogmelor “ . Apoi, trece la demonstrarea afirmațiilor sale și condamnă cele 5 teze mai sus amintite, contracarându-le cu argumente canonice. Ultimul punct și anume adaosul “ Filioque “ este prezentat ca “ o culme a relelor “. Aici savantul patriarh arată veleități speculative deosebite apărând unitatea Treimică .

Conchide autorul că adaosul este o blasfemie la adresa Sf. Duh și merită mii de anateme. Astfel, îi chemă pe toți adresanții scrisorii la lupta împotriva acestor concepții nelegiuite într-un Sinod, ținut în capitală, sau măcar să-și trimită reprezentanții. În încheierea scrisorii, autorul rediscută problema celui de-al VII – lea Sinod Ecumenic, care nu era recunoscut de toate Patriarhiile. Numește aici pe reprezentantul patriarhului de Alexandria (Toma, monah și presbiter) la acel Sinod, de unde ne dăm seama că exemplarul pe care îl avem astăzi a fost cel adresat patriarhului din Egipt. De asemenea, spune că a primit o epistolă sinodală din părțile Italiei cu acuzații grave la adresa propriului lor episcop, prin călugări și preoți de acolo: Vasile, Zosima și Mitrofan .

Prin întreaga “ Enciclică “, patriarhul Fotie a încercat să deschidă ochii celorlalți reprezentanți ai scaunelor apostolice asupra abaterilor de la dreapta învățătură, propoveduite de misionarii latini în Bulgaria. Primele 4 puncte erau mai puțin importante, privind ritualul, însă adaosul “ Filioque “ era o deosebire fundamentală, de credință, peste care nu se putea trece cu ușurință. Nu se poate spune că patriarhul s-a slujit de acesta pentru a-i înverșuna pe reprezentanții patriarhilor orientali împotriva papei, la Sinodul care a avut loc în Constantinopol, în lunile august – septembrie 867. De asemenea, nu se pot imputa papei Nicolae I erorile misionarilor săi în Bulgaria și dă de gândit faptul că nu reacționase nici împotriva mărturisirii de credință trimisă de Fotie, odată cu scrisoarea de intronizare (primăvara anului 860), în care sigur nu era cuprins adaosul “ Filioque “ la Simbolul niceo-constantinopolitan.

Deci, Sinodul plănuit în “ Enciclică “ a avut loc cel mai probabil în timpul lunilor august – septembrie 867. Din păcate se cunoaște cu certitudine numai faptul că el a avut loc , iar în ceea ce privește actele, semnăturile, reprezentanții patriarhilor orientali, participarea împăraților Mihail și Vasile, nu mai avem decât scrieri tendențioase, provenite de la ignatieni. Ceea ce se știe cu siguranță este faptul că Sinodul l-a depus și excomunicat pe papa Nicolae I. Două exemplare ale tomului sinodal au fost găsite după înlăturarea lui Fotie din scaun: una, între actele sale, iar alta în mâinile ambasadorilor trimiși la împăratul Ludovic II (850 – 875), la soția lui și la papa Nicolae I . Cei doi ambasadori ai patriarhului au fost mitropoliții Zacharia de Calcedon (fostul legat papal la Sinodul din anul 861) și Teodor de Laodiceea, plecați probabil din Constantinopol pe la sfârșitul lunii septembrie. Împăratului îi trimitea daruri și îl ruga să îl îndepărteze din scaun pe Nicolae I, pentru că fusese depus și excomunicat de un Sinod “ Ecumenic “. Pentru încredințare îi trimitea și un exemplar al hotărârilor sinodale. Împărăteasa, asemănată de Fotie cu Pulcheria (sora mai mare a împăratului Teodosie II, conducătoarea regenței în timpul minoratului fratelui ei), era rugată să îl influențeze pe soțul ei spre izgonirea papei din scaun. Cei doi ambasadori urmau să se ducă mai întâi la împăratul Ludovic II și abia apoi, spijiniți de acesta, la papă.

Se poate ca duritatea răspunsului patriarhului de Constantinopol să fi fost cauzată și de unele presiuni externe ale împăratului Mihail, supărat de pierderea hegemoniei asupra Bulgariei, dar la fel de bine poate să fie și o răsplată a lui Fotie pentru excomunicarea sa din anul 863. Prima explicație poate fi veridică dacă ne amintim și de cuprinsul și tonul violent al scrisorii împăratului către papă din vara anului 865. Nu putem spune care au fost repercursiunile hotărârii acestui Sinod pentru că papa Nicolae I a murit (13 noiembrie) fără să afle vestea excomunicării lui, iar Fotie va fi înlăturat din scaun (între 25 septembrie – 23 noiembrie).

În ceea ce privește evenimentele politicii interne a Imperiului în această perioadă i-au cam scăpat din vedere patriarhului, preocupat mai mult de disputa cu Roma. Datorită firii schimbătoare a lui Mihail III, Vasile I, acum co-Imperator, nu se putea baza pe prietenia veșnică a împăratului, mai ales că împărăteasa Teodora revenise la Curte și observase parvenirea spectaculoasă a macedoneanului. În cele din urmă se hotărăște să-l asasineze și o realizează ajutat de câțiva complici în noaptea de 23 – 24 septembrie 867. Ca orice uzurpator a căutat să-și apropie acele clase sociale sau partide care fuseseră nedreptățite de predecesorul său. Astfel, cercurile care au fost dintotdeauna dușmănoase lui Mihail III sau lui Bardas se confundau cu susținătorii fostului patriarh Ignatie. Din ceea ce se cunoaște despre viața lui Vasile până să ajungă împărat concluzionăm că nu fusese interesat de politica bisericească precum și că nu avea o simpatie deosebită pentru unul sau altul dintre cei doi patriarhi. Însă, atunci când patriarhul i-a refuzat Sf. Euharistie pe motivul comiterii asasinării lui Mihail III , Vasile a reacționat îndepărtându-l din scaun pe Fotie (probabil pe data de 25 septembrie) și chemând din exil pe fostul patriarh Ignatie. În această operație a urmărit nu numai o împăcare a partidelor religioase din Bizanț, dar și recunoștința Romei, căci prin acest act nu făcea altceva decât să pună în practică hotărârile Conciliului de la Lateran (863). Versiunea cea mai credibilă este că patriarhul Fotie a fost convins să se retragă fără o dispută vizibilă . El a fost exilat la Skepe (Skepi) , într-o mănăstire, unde la puțin timp împăratul va trimite pe Baanes, funcționar imperial, pentru a recupera actele Patriarhiei pe care exilatul le luase cu el. S-au găsit atunci 7 saci cu documente importante despre Sinodele din anii 861 și 867, însă toate au fost arse .

Pe data de 25 noiembrie 867 era din nou pe tronul patriarhal, Ignatie, chemat de către Vasile I din exilul său. Imediat noul patriarh a interzis lui Fotie și tuturor celor hirotoniți de acesta, precum și celor care fuseseră în comuniune cu el să mai slujească (sfârșitul lunii noiembrie 867) . Apoi, Vasile I trimite o scrisoare la Roma, prin spătarul Eutimie , pentru a-l înștiința pe papă despre schimbările survenite la Constantinopol. În Bizanț nu se știa faptul că Nicolae I murise la 13 noiembrie 867, dar noul papă Adrian II (867 – 872) va urma linia politicii bisericești a predecesorului său. După aflarea noilor vești de la Roma, împăratul, de acestă dată împreună cu patriarhul Ignatie, trimite două noi epistole lui Adrian II (decembrie 867). Din scrisoarea împăratului, care nu este altceva decât un rezumat al celei dinainte, noul papă afla despre reintegrarea lui Ignatie și despre problema conduitei ce trebuia urmată față de clericii sfințiți de fostul patriarh. Este probabil ca susținătorii lui Fotie să fi apelat la Adrian II pentru judecarea acestui caz, deoarece Vasile îi vorbește despre trimiterea la Roma a reprezentanților celor două partide. Ignatie alesese ca purtător de cuvânt pe mitropoliții Ioan de Sylaeum și Petru de Troas , iar Fotie pe arhiepiscopul Petru de Sardes, acestora împăratul adăugându-l pe spătarul Vasile. Tot acum îl roagă să arate îngăduință mulțimii de clerici hirotoniți de fostul patriarh și să-și trimită apocrisiarii la Constantinopol, pentru restabilirea relațiilor bisericești. Ignatie, în scurta sa scrisoare, dezbate aceeași problemă a episcopilor și preoților sfințiți în ultimii 10 ani cerând o judecată dreaptă, pentru că nu toți sunt la fel de vinovați. Dă exemplul arhiepiscopului Paul din Cezareea Capadociei, care la început s-a arătat a fi un susținător al lui Fotie iar mai apoi l-a combătut .

Spătarul Eutimie, care aducea la Roma numai prima scrisoare a împăratului, a ajuns repede la destinație, pe când a doua solie, cu reprezentanții celor doi patriarhi nu au mai putut pleca precum stabiliseră în luna decembrie, datorită unei ierni grele . Totuși, apărătorul lui Fotie și însoțitorii săi au ținut neapărat să purceadă la drum în momentul respectiv, și au sfârșit înecați în mare. A fost salvat numai călugărul Metodie, care însă nu s-a prezentat la lucrările Conciliului ce a avut loc apoi în Roma . Delegații bizantini nu ajunseseră nici până la data de 1 august 868 când papa Adrian II trimite două epistole , una adresată împăratului și alta patriarhului, prin cunoștința noastră mai veche, arhimandritul Teognost, aflat de 7 ani la Roma. În ambele epistole papa își exprimă satisfacția pentru excomunicarea lui Fotie și reintegrarea lui Ignatie. Apoi, îl roagă pe împărat să îl reprimească pe monahul Teognost, care fusese nevoit să părăsească Bizanțul, datorită opresiunii fostului patriarh. Lui Ignatie îi reproșează faptul că nu l-a anunțat imediat despre reintegrare, de unde înțelegem că solia a doua a bizantinilor, cu cele două scrisori, nu ajunsese încă, și îl recomandă pe Teognost, care a susținut cauza ignatiană la Roma timp de 7 ani. La sfârșit, îi dorește “ Sanctității sale “ numai fericire.

După sosirea la Roma a reprezentanților patriarhului și împăratului, papa Adrian II a deschis un Conciliu în biserica Sf. Petru. Cu privire la anul în care a avut loc acest Conciliu, sunt discuții contradictorii între istorici, însă o scrisoare a papei adresată lui Ignatie ne spune că s-a ținut cu puține zile înainte de 1 iunie 869 . Ambasadorii aduseseră din ordinul împăratului și actele Sinodului din anul 867 pe care, după ce le arătară papei le-au aruncat jos și le-au călcat în picioare. În ceea ce privește semnătura lui Vasile I (atunci co-Imperator) pe acest document, trimișii bizantini au spus că era falsă , putând fi demonstrată prin mărturia faptelor împăratului după urcarea pe tron. De asemenea, și celelalte semnături ale mitropoliților și episcopilor erau plastografiate. După ce actele Sinodului din anul 867 au fost călcate în picioare, ele au fost arse, cu toate că afară ploua intens. S-au luat 5 hotărâri (capitula), care urmau să fie promulgate în chip oficial într-un Sinod ținut la Constantinopol în același an. La acest Conciliu, Sinodul de la Constantinopol din anul 867 era comparat cu cel “ tâlhăresc “ de la Efes (449), iar toate hotărârile sale erau declarate fără valoare și exemplarele existente trebuiau arse precum și orice scriere a patriarhului Fotie împotriva Sf. Scaun. Apoi erau condamnate cele două Sinoade – “conventicules parricides“ – împotriva lui Ignatie (859 și 861). Fotie era condamnat și anatematizat din nou, și comparat cu Dioscor, pentru vechile crime și atacuri scandaloase asupra privilegiilor Sf. Scaun și pentru fabricarea de noi dogme. Cei care semnaseră hotărârile Sinodului din anul 867, cu excepția împăratului Vasile, trebuiau să observe decretele papei Nicolae I, să afurisească Sinodul respectiv și să intre în comuniune cu Ignatie. De asemenea, cei care, în viitor, vor păstra actele respectivului Sinod sau vor ține secrete hotărârile celui actual vor fi excomunicați, iar dacă sunt clerici vor fi depuși.

Actele au fost semnate de 30 de episcopi, printre care și arhidiaconul Ioan , viitorul papă Ioan VIII (872 – 882). Ele au fost trimise la Constantinopol prin 3 legați papali (episcopul Donat de Ostia, diaconul Marin și episcopul Ștefan de Nepi ), care aveau îndatorirea să participe la Sinodul ce urma să aibă loc aici și să pună ordine în Biserica constantinopolitană. Primii doi fuseseră desemnați încă de papa Nicolae I pentru această misiune, iar al treilea era numit acum de Adrian II. Pe lângă actele sinodale papa trimitea și două epistole, una către patriarh și alta către împărat, cu data de 10 iunie 869 .

În scrisoarea către Ignatie îi spune că se bucură de reintegrarea lui și îi trimite toate scrierile predecesorului său cu privire la cazul Fotie. Apoi, îi aduce la cunoștință și cele hotărâte la Conciliul de la Roma din același an. Mai întâi, depunerea lui Gregorie Asbestas, a fostului patriarh și a tuturor celor hirotoniți de el. În ceea ce îl privește pe mitropolitul Paul de Cezareea, pentru care intervenise Ignatie, a fost și el depus din treaptă. Cei care au fost hirotoniți în perioada în care Ignatie fusese patriarh întâia oară (847 – 858), iar apoi, odată cu exilarea acestuia s-au lepădat de el alăturându-se lui Fotie, puteau fi iertați dacă semnau un “ libellus satisfactionis “, adus de către legați. Pentru cei care pe lângă aceasta se mai făceau vinovați și de alte lucruri, Ignatie trebuia să deschidă o anchetă.

Împăratului îi scrie că a primit ambasada trimisă predecesorului său (decembrie 867) și că mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ce s-a întâmplat la Constantinopol. Cu privire la cei doi patriarhi, Vasile I nu a făcut decât să întărească ceea ce papa și toate Bisericile Occidentului decretaseră de mai mult timp. Apoi, îi spune că deși spătarul Vasile și el însuși interveniseră în favoarea unei clemențe față de clericii hirotoniți de Fotie, slujbele lor sunt fără valoare, și pentru aceasta au fost condamnați. La sfârșit, îl roagă pe împărat să reunească un mare Sinod, sub președinția legaților săi, care să aprobe “ capitula “ Conciliului roman (869) și toți membrii să-și pună semnătura. Cei 5 fugari de la Roma (călugării Vasile, Zosima, Mitrofan, Petru și un alt Vasile), care veniseră la Constantinopol, pentru a i se plânge lui Fotie despre tirania papei Nicolae I (în “ Enciclica către patriarhii orientali “) trebuiau să fie trimiși înapoi .

Cei 3 legați papali au sosit la Constantinopol pe 25 septembrie 869, făcându-li-se o primire fastuoasă. Încă de când ajunseseră la Selymbria (localitate la 9 mile de capitală) li s-au pus la dispoziție 40 de cai din grajdurile imperiale și numeroși servitori. După ce au înmânat scrisorile papale, atât împăratului cât și patriarhului, până pe data de 5 octombrie 869, când a fost deschis oficial Sinodul, s-au purtat discuții cu privire la procedura ce trebuia urmată. S-a stabilit astfel, ca toți partizanii lui Fotie, înainte de a fi primiți la lucrări, să semneze acel “ libellus satisfactionis “, adus de la Roma. La început, numărul participanților orientali a fost foarte mic, numai 5 mitropoliți și 7 episcopi, adică cei care trecuseră prin multe pentru cauza lui Ignatie. Se observă o mare reținere a episcopilor de a semna acel “ libellus “, nu neapărat că îi erau fideli lui Fotie, ci mai mult pentru frica de abuzurile care se făceau de regulă cu astfel de semnături . În cele din urmă numărul maxim de participanți a fost de 102, relativ mic dacă ne gândim la Sinoadele prezidate de Fotie în 859 și 861 (170 și respectiv 381 episcopi semnatari). Acum și-au dat seama legații cât de mic era numărul susținătorilor lui Ignatie, spre deosebire de cele afirmate de starețul Teognost la Roma.

Sinodul s-a desfășurat în biserica Sf. Sofia, în 10 ședințe (ultima pe data de 28 februarie 870) și a stabilit 27 de canoane (din care numai 14 sunt recunoscute de către greci ). Din Occident, pe lângă legați au mai venit și 3 reprezentanți ai împăratului Ludovic II: Anastasie Bibliotecarul, Suppo, ruda împărătesei și ministru, precum și Eduard (Evrard) , majordom imperial. Toate lucrările Sinodului nu au fost decât o continuă serie de situații ridicole, pentru că legații urmăreau numai să smulgă semnături cât mai multe, după cum ceruse papa. De o apărare a lui Fotie sau a lui Asbestas nici nu a fost vorba. Aceștia doi au fost convocați pentru ședința a cincea din 20 octombrie dar nu s-au prezentat decât la data de 29 octombrie (ședința a șaptea). La cererea legatului Marin, Fotie a fost deposedat de crucea și însemnele sale episcopale. Apoi, delegatul împăratului, Baanes, l-a întrebat dacă semnează declarația prin care își recunoștea greșelile (uzurpator al scaunului patriarhal prin paricid, ereziarh învățând trihotomia omului, inventator de false învățături, adept al magiei etc.). Atunci, patriarhul Fotie și arhiepiscopul Asbestas, păstrându-și demnitatea au spus că nu răspund decât în fața împăratului, iar cei care trebuie să facă penitență sunt legații și nu ei .

Ușor se observă faptul că legații nu au venit la Constantinopol pentru o rejudecare a cazului ci numai pentru aprobarea a ceea ce fusese dinainte hotărât la Roma. Ridicolul din timpul lucrărilor Sinodului a fost dat și de frica ce îi stăpânea pe reprezentanții papei, care probabil aveau încă în minte pedepsele față de Radoald și Zacharia, pentru încălcarea ordinelor primite. Din această cauză ei nu urmăreau să dezvolte o discuție liberă, pe probleme, în care fiecare episcop să-și spună părerea. De altfel, deosebirile teologice pe care Fotie le semnalase nici nu au fost trecute în programul dezbaterilor Sinodului pentru a nu se ajunge la noi neînțelegeri.

Sinodul în cauză a fost o izbândă totală pentru papa Adrian II, legații lui impunându-se fără drept de apel ca instanță hotărâtoare în problemele Bisericii din Constantinopol, fiind considerat de apuseni al VIII – lea Sinod Ecumenic. O singură răbufnire de orgoliu au avut orientalii nuanțând primatul papal, în canonul 21, prin concepția pentarhică: “ Dumnezeu a pus în Biserică 5 patriarhi egali între ei “ (Mansi XVI, 140) .

La încheierea ultimei ședințe, după obiceiul de la celelalte Sinoade Ecumenice s-a alcătuit un “ όρος “, adică un decret care rezuma toate deciziile luate. Și acesta a fost semnat de toți participanții, inclusiv de cei 3 împărați: Vasile I împreună cu fiii săi, Constantin și Leon. Sinodul a alcătuit și o lungă enciclică adresată tuturor credincioșilor, prin care le aducea la cunoștință cele hotărâte: excomunicarea lui Fotie și a celor hirotoniți de către el, măsură pe care o argumentau cu expunerea greșelilor patriarhului, exilarea lui Fotie de către împărat, anatematizarea iconoclastului Teodor Chritinus și supunerea întregului cler, precum și a laicilor, acestor decizii. Tot în numele episcopilor prezenți s-a adresat o scrisoare episcopului Romei (începutul lunii martie 870), plină de elogii la adresa celor 3 legați, fideli executanți ai hotărârilor celor doi papi, Nicolae I și Adrian II. În încheiere se făcea rugămintea ca actele Sinodului să fie cât mai repede ratificate și apoi trimise tuturor Bisericilor .

Împăratul și patriarhul trimit de asemenea, câte o scrisoare papei (vara anului 871). Ambii intervin pentru clemență față de numeroșii citeți hirotoniți de către Fotie, dar și pentru chartofilaxul Paul și arhiepiscopul Teodor al Cariei. Conform uzanțelor, ei trimit papei numeroase obiecte sacerdotale de valoare, între care un Evangheliar greco-latin și un orar (veșmânt diaconesc) lucrat cu fir de aur . Cele două scrisori au fost trimise prin Teognost, acum starețul unei mănăstirii cu hramul Sf. Maria, în apropiere de Constantinopol, cel care luase apărarea lui Ignatie la Roma, în timpul lui Nicolae I.

Papa Adrian II a răspuns împăratului la 10 noiembrie 871, plângându-i-se de faptul că legații săi au fost atacați pe Marea Adriatică de către pirați slavi și jefuiți . Vasile I ar fi putut să le asigure o escortă, lucru pe care îl făcuse chiar și împăratul Mihail III. “ Sau cumva vechea bunăvoință a împăratului față de Sf. Scaun al Romei dispăruse? “. Apoi, îl înștiințează despre bănuiala că patriarhul Ignatie ar fi hirotonit un episcop (sau arhiepiscop) pentru Bulgaria . În ceea ce privește “ tria capitula “ nu mai poate schimba nimic, ci se mențin vechile decizii. Tonul acestei scrisori denunță diferendul care exista acum între papă și patriarh cu privire la Bulgaria.

După cum am văzut, țarul Boris-Mihail spera să primească de la Roma ceea ce Bizanțul nu fusese dispus să îi acorde: un patriarh autonom sau măcar un arhiepiscop autocefal. Dintre cei doi legați ai papei Nicolae, Paul de Populonia și Formosus de Porto, țarul îl dorea conducător al Bisericii poporului său pe Formosus. Însă acesta avea deja o eparhie și papa nu a fost de acord. Apoi, Boris îi propune un al doilea candidat: pe diaconul Marin, dar și acesta este refuzat . Propunerile venite de la Roma nu au fost pe placul țarului și atunci acesta se hotărăște să supună deciziei Sinodului ce se desfășura la Constantinopol problema Bisericii de care să aparțină Bulgaria. Trebuie menționat și faptul că nu toți misionarii bizantini din Bulgaria au fost alungați odată cu venirea latinilor, ci unii dintre aceștia acum își exercitau influența asupra țarului.

Astfel, la 3 zile după închiderea lucrărilor Sinodului, împăratul i-a convocat pe legați la palatul său, unde deja erau reuniți patriarhul de Constantinopol, reprezentanții Patriarhiilor orientale și mesagerii bulgarilor, pentru a discuta această problemă. După ce în timpul Sinodului legații papali se impuseseră în toate hotărârile era și cazul ca bizantinii să răspundă, mai ales că acest teritoriu aflat în discuție era atât de disputat. După un schimb de replici, prin care legații au încercat în fel și chip să dovedească faptul că teritoriu respectiv a aparținut dintotdeauna Scaunului Roman și că bulgarii au fost convertiți de către latini, s-a hotărât, de către apocrisiarii patriarhilor din Orient, că Biserica bulgară aparține Constantinopolului și nu Romei. Atunci, în ultimă instanță, legații au exercitat presiuni asupra singurei persoane de față care le putea ține partea: patriarhul Ignatie. Prevăzând această turnură defavorabilă încă de la Roma, papa Adrian II le înmânase o scrisoare pe care trebuiau să o dea patriarhului numai în caz de necesitate . Aceasta au și făcut legații, dar Ignatie nu a vrut să o citească în timpul ședinței. Probabil în epistolă i se aducea la cunoștință că o condiție “ sine qua non “ pentru recunoașterea lui de către Roma era neimplicarea în această problemă . În cele din urmă rămâne valabilă decizia ca bulgarii să intre sub jurisdicția bisericească a Patriarhiei de Constantinopol.

Astfel misiunea bizantină pleacă din nou în Bulgaria, având de această dată în fruntea lor un arhiepiscop, Iosif, și 10 episcopi , hirotoniți la intervenția împăratului Vasile I. Țarul a recunoscut dreptul de jurisdicție al Patriarhiei din capitala Imperiului, în același timp noua Biserică bucurându-se de o oarecare autonomie. Misionarii latini, împreună cu episcopul lor (Grimoald de Bomarzo ), au trebuit să părăsească țara, nu înainte de a fi răsplătiți cu bogate daruri de către Boris-Mihail. Imediat după aflarea acestora, papa scrie împăratului epistola amintită (10 noiembrie 871). După cum am spus este posibil ca odată cu această scrisoare papa să fi trimis încă una direct patriarhului, în care îl mustra pentru că a hirotonit un arhiepiscop pentru bulgari. Altfel, nu poate fi înțeleasă disculparea lui Ignatie într-o epistolă către papă, din anul 872. El îi spune că și episcopii și misionarii greci au fost alungați din acel teritoriu mai înainte fără un prealabil examen judiciar al Sf. Scaun.

La Roma, între timp Adrian II moare și este ales ca nou papă Ioan VIII (872 – 882). În mod normal acesta trebuia să-l considere pe Ignatie ca excomunicat “ ipso facto “, dar se pare că a acționat cu prudență. El mai întâi îl somează de două ori pe Ignatie în chestiunea bulgară și abia apoi, fixează un ultimatuum prin care în termen de 30 de zile trebuia să își recheme misionarii din respectivul teritoriu, în caz contrar urmând a fi excomunicat . În același timp, Ioan VIII trimite scrisori atât împăratului Vasile I cât și țarului Boris-Mihail, pe acesta din urmă amenințându-l cu pierderea slavei celei veșnice dacă nu se alipește Romei . Papa scrie ca și cum misiunea bizantină nu este altceva decât erezie, schismă și păgânism. La toate acestea țarul nu se lasă impresionat, dar totuși trimite papei un frumos dar .

Așteptându-se la acest deznodământ papa Nicolae I și apoi Adrian II, ca o revanșă, încearcă atragerea fraților Constantin și Metodie de partea Romei. Aceștia, reușiseră miracole în Moravia Mare, făcând pe localnici să uite de misiunea francilor, prin traducerea în limba slavonă a Bibliei și a textelor liturgice, însă lipsa unui episcop pe care să-l lase în urma lor însemna pierderea a tot ceea ce câștigaseră. Astfel, ei se hotărăsc să vină la Constantinopol pentru a cere ajutor în acest sens. În drumul lor, la Veneția, în anul 867, sunt ajunși de o solie a papei care le făce invitația de a veni la Roma. Sunt primiți fastuos și cu toată opoziția unora care nu acceptau în cult decât limbile sfinte (aramaica, greaca și latina), papa Adrian II i-a susținut. Între timp, Constantin moare (14 februarie 869), după ce în prealabil se retrăsese la o mănăstire și îmbrăcase schima monahală sub numele de Chiril, iar Metodie, după ce va fi hirotonit preot de episcopul Romei, plecă din nou în Moravia pentru a-și continua misiunea. Datorită tulburărilor politice din acea zonă el zăbovește ceva timp la sloveni . Apoi, se întoarce la Roma unde este hirotonit episcop (870) și trimis din nou în Moravia. Aici, conflictul cu arhiepiscopul de Salzburg era inevitabil. Acesta reușește să îl prindă și îl închide într-o mănăstire timp de doi ani. Abia rugămințile papei Ioan VIII au reușit să îl elibereze. Și-a continuat misiunea în Panonia și Moravia, dar în același timp forma ucenici pe care îi trimitea spre ruși și poloni. Cu toate sforțările Romei nu s-a reușit câștigarea lui pentru credința apuseană, ci el a rămas ortodox, lucru confirmat prin opoziția lui față de “ Filioque “. În cele din urmă va intra în conflict deschis cu papa din cauza Liturghiei slavone pe care o răspândea, în opoziție cu învățătura apuseană despre slujirea Missei numai în limba latină. El a murit la 6 aprilie 885 iar ucenicii lui au fost izgoniți din Moravia, în schimb bucurându-se de succes la bulgarii nou – convertiți.

Revenind la relația dintre patriarhii Ignatie și Fotie, se pare că în timpul acestor ani de dispute cu Roma (870 – 875), aceasta s-a îndulcit. În primul rând, a contat faptul că, împotriva hotărârilor papei, Ignatie a trimis în Bulgaria clerici care fuseseră hirotoniți în timpul predecesorului său, pentru că aceștia făcuseră parte și din precedenta misiune și se descurcau mai ușor. Cei doi au înțeles că între ei nu a existat o disensiune personală, ci erau numai exponenți ai dualismului sistemului politic. Nu este exclusă o împăcare și chiar o armonie între cei doi (εν σύμφωνία), pentru că altfel nu se explică scrisoarea patriarhului Ignatie adresată papei în anul 876, prin care îi cere să îl reabiliteze (să îi ridice excomunicarea) pe Fotie . În ceea ce privește poziția față de Roma, ambii au fost intransigenți vis-à-vis de orice încercare de imixtiune în problemele bisericești și politico-bisericești ale Bisericii constantinopolitane.

La rândul său, împăratul a încercat prin exilarea lui Fotie să realizeze pacea între cele două partide. El gândea că acesta din urmă are mai puțini susținători în comparație cu Ignatie și de aceea l-a și îndepărtat. Trecerea timpului a dovedit însă contrariul. În perioada exilului, fostul patriarh a avut bogate corespondențe cu oameni de seamă la vremea respectivă (cancelarul Baanes, Anastasie Bibliotecarul, pe care îl cunoștea de la Sinodul în care a fost condamnat, ba chiar și împăratul Vasile I îi ceruse sfatul în câteva rânduri), de la care cunoștea tot ce se mișca atât în Imperiu cât și în Europa. Oricum în 875, Fotie este rechemat din exil ca educator al prinților, dar și ca sfetnic imperial . Aceasta a contribuit decisiv la împăcarea dintre cei doi mari patriarhi, probabil și la presiunea împăratului. Apoi, se pare că fostul patriarh a oferit împăratului și unele garanții precum că va încheia pace între cele două partide, lucru reușit la Sinodul din anii 879 – 880.

La 23 octombrie 877, patriarhul Ignatie moare, iar în locul lui peste 3 zile, este ales din nou Fotie. Situația în care se afla atunci Roma nu îi permitea papei Ioan VIII să se opună. Atacul sarazinilor era iminent. După moartea împăratului Ludovic II (875), aceștia deja atacaseră Italia de mijloc, și papa nu se putea baza decât pe un ajutor din partea puternicei flotei bizantine.

Cei doi legați papali plecați de la Roma în luna aprilie 877 au ajuns la Constantinopol după moartea lui Ignatie. Ei neavând instrucțiuni pentru această eventualitate, nu au îndrăznit să acționeze din proprie inițiativă. Astfel, împăratul trimite la Roma o solie care aducea, pe lângă vești de la el, și o scrisoare din partea noului patriarh. Fotie declara că s-a văzut silit de către Biserică și împărat să reocupe demnitatea patriarhală, iar episcopii, cu unele excepții pe cale de a se stinge, sunt de partea sa. Cel însărcinat cu scrisoarea patriarhului era prietenul lui, episcopul Teodor de Patras . Împăratul, la rândul lui, solicita recunoașterea lui Fotie pentru ca “ sminteala “ să fie îndepărtată . Această ambasadă a ajuns la Roma pe la sfârșitul lunii mai 879, sau chiar mai târziu. La întoarcerea lor, papa trimite din partea sa la Constantinopol pe cardinalul-preot Petru, care aduce cu el 5 scrisori și un “ Commonitorium “ (adresat legaților), toate datate în 16 august 879. Acest ultim document cuprindea modalitățile în care trebuia făcută recunoașterea noului patriarh. Toate aceste scrisori sunt cunoscute în istoria bisericească pentru acuzația de fals făcut de Fotie, în traducerea grecească pe care a prezentat-o Sinodului, pentru a fi recunoscut ca patriarh legitim . Prima dintre aceste scrisori este adresată împăratului și celor doi fii ai lui, Alexandru și Leon, și este cea mai importantă în conținut. Astfel, papa îi spune că răspunde afirmativ cererii, și în virtutea autorității apostolice, îl dezleagă pe Fotie, chiar dacă acesta a ocupat la început tronul patriarhal în mod abuziv, fără acordul Romei. Pentru aceasta el stabilește și două condiții pe care trebuie să le îndeplinească Fotie: mai întâi, să-și ceară iertare pentru purtarea sa anterioară, în fața legaților, într-un Sinod, și apoi, să renunțe la exercitarea pretențiilor patriarhale în Bulgaria. Același ton irenic stăpânește și celelalte epistole ale papei adresate tuturor episcopilor de sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, patriarhului însuși și celor câțiva dușmani ai lui Fotie .

Toți istoricii bisericești apuseni l-au învinuit pe papa Ioan VIII de lașitate atunci când, cu atâta ușurință l-a recunoscut pe Fotie. Spun ei, că prin aceasta a ruinat tot ceea ce predecesorii lui, Nicolae I și Adrian II, construiseră. S-a ajuns pănă acolo încât să se afirme că papa Ioan VIII a fost de fapt o “ papesă “ .

După ce a sosit la Constantinopol cardinalul-preot Petru se puteau deschide lucrările Sinodului. Trebuie menționat că, încă din primăvara anului 879 patriarhul Fotie trimisese epistole prin care convoca pe toți întâistătătorii scaunelor apostolice să participe la acest Sinod, sau măcar să-și trimită delegați . Se întruniseră toate condițiile pentru ca Sinodul să poată fi considerat Ecumenic, în sensul că era reprezentată întreaga Biserică, precum își dorise Fotie. Acest Sinod chiar a fost numit de către bizantini ca al VIII – lea Ecumenic, iar de către latini “ pseudo-octavum “, pentru a se putea susține ecumenicitatea celui din anii 869 – 870. Numărul participanților a fost impresionant: 383 de episcopi , printre care se aflau aproape toți cei ce semnaseră actele Sinodului din anii 869 – 870. Între participanții de seamă amintim pe arhiepiscopul Procopiu de Cezareea, episcopii Grigorie de Efes, Grigorie de Cizic, Zacharia de Calcedon etc .

Lucrările s-au deschis pe la începutul lunii noiembrie și au durat până pe data de 13 martie 880, în 7 ședințe, sub președinția patriarhului de Constantinopol, deoarece împăratul Vasile I era în doliu după moartea fiului său mai mare, Constantin.

Încă din prima ședință, arhiepiscopul Ioan de Heracleea a declarat că “ unirea este restabilită, căci noi nu avem decât un singur păstor, pe Prea Fericitul Fotie, Patriarh ecumenic “ . S-a luat în discuție problema Sinodului VII Ecumenic, stabilindu-se că există numai 7 Sinoade Ecumenice, contrar opiniei apusene cum că Sinodul din anii 869 – 870 ar fi al VIII – lea Ecumenic. Cele 3 canoane promulgate hotărau: cei caterisiți sau anatematizați de patriarhul Bizanțului să fie considerați la fel și de episcopul Romei, și reciproca (canonul I), episcopii care îmbrățișau monahismul “ să împlinească darul pocăinței “ (canonul al II – lea) iar mirenii care defăimau poruncile bisericești să fie anatema (canonul al III – lea).

Unii istorici apuseni socotesc că Sinodul în cauză și-a încheiat lucrările cu această ședință (a cincea – 26 ianuarie 880), deci, contestă autenticitatea ultimelor două ședințe. Pentru ca un Sinod să poată fi considerat Ecumenic, el trebuia să ia și o hotărâre dogmatică, lucru care s-a întâmplat în a șasea întrunire a participanților. Toți episcopii, inclusiv legații, au semnat actul prin care erau condamnați cei care adăugau ceva la Simbolul niceo-constantinopolitan (fără adaosul “ Filioque “) transmis de Părinții noștri. Vehemența istoricilor apuseni este ușor de înțeles acum când cunoaștem cuprinsul acestei hotărâri dogmatice. Această precizare dogmatică ataca direct “ Filioque “, învățătură greșită pe care Fotie o semnalase în “ Enciclica către patriarhii orientali “, dar în același timp mergea și pe linia Sinoadelor anterioare care, începând cu 22 iulie 431 (Sinodul III Ecumenic), au hotărât să nu se folosească alt Simbol de credință decât cel stabilit la Niceea și Constantinopol. După cum observăm, la acest Sinod, și apoi pe toată durata celui de-al doilea patriarhat, Fotie nu a fost condus de orgoliu spre condamnarea adversarilor lui, ci a militat pentru restabilirea unei împăcări în Biserică, tulburată vreme îndelungată de interese mai mult străine ei.

După încheierea Sinodului (13 martie 880), legații au plecat la Roma aducând un duplicat al hotărârilor sinodale și două scrisori, una a patriarhului și alta a împăratului. În epistola sa, Fotie explica din ce cauză nu a acceptat umilința de a cere iertare în fața sinodalilor: un astfel de tratament se cuvine numai celor care au greșit, iar el nu socotește că a făcut-o. Față de a doua problemă, cea a Bulgariei, spune că el și-a manifestat disponibilitatea în această direcție și într-o precedentă scrisoare adresată papei Nicolae I, dar aceasta nu îl privește decât pe împărat. Episcopii greci ce se găseau în acel moment pe teritoriul bulgar nu fuseseră hirotoniți și nici trimiși de el .

Papa Ioan VIII va răspunde amândurora în data de 13 august 880, prin două epistole, pe care le va trimite la destinație prin cardinalul Marin, fostul legat papal de la Sinodul din anii 869 – 870 . În epistola către Fotie începe prin a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru pacea restabilită, apoi își exprimă nedumerirea față de faptul că anumite evenimente s-au desfășurat altfel decât instrucțiunile sale. Totuși nu dorește să accentueze aceasta dat fiind succesul fundamental al strădaniilor sale. În finalul scrisorii sale, pronunță o aprobare generală a Sinodului, adăugând însă că nu aprobă ceea ce legații săi au rânduit împotriva instrucțiunilor papale. Acest final este deopotrivă plin și lipsit de claritate. În scrisoarea adresată împăratului, înainte de toate i se mulțumește pentru ajutorul efectiv acordat de flotă, precum și pentru flexibilitatea dovedită prin aprobarea reîntoarcerii Bulgariei sub jurisdicție papală. În ceea ce îl privește pe papă, nu poate fi considerată ca o abatere de la doctrina Bisericii Romane aprobarea actelor acestui Sinod și implicit a precizării lui dogmatice, pentru că la momentul respectiv, adaosul nu fusese introdus oficial în Crez.

A existat, până spre începutul secolului nostru, părerea precum că papa Ioan VIII de fapt nu a aprobat actele Sinodului și astfel s-a născut o nouă schismă între cele două Biserici . În urma noilor și veridicelor comentarii pe textele în cauză s-a demonstrat politica pro-orientală a respectivului papă, dar și a urmașilor lui. Oricum, această atitudine nu ar trebui să fie condamnată nici de către istoricii bisericești apuseni, dacă ar ține seama de situația disperată în care se găsea Roma la momentul respectiv. Mai mult decât atât putem afirma clarviziunea de care a dat dovadă Ioan VIII, care a pus mai presus interesele Bisericii decât părerile personale, pentru că și el participase și semnase condamnarea a doua a lui Fotie, la Conciliul ținut în biserica Sf. Petru (înainte de 1 iunie 869).

În problema bulgară, de fapt nu s-a schimbat nimic, ci clericii bizantini și-au continuat misiunea. Totuși, mulțumirea pe care papa o afișează împăratului în amintita scrisoare, ne duce la ipoteza ca s-ar fi ajuns la un compromis . În ce a constat acesta este greu de determinat. Poate că el prevedea ca misionarii greci să rămână, dar nu putea fi hirotonit un arhiepiscop al Bulgariei fără avizul papei, cu alte cuvinte acesta urma să-și primească “ palliumul “ de la Roma.

Aceeași atitudine față de Biserica de Constantinopol o vor avea toți papii ce urmează lui Ioan VIII, în timpul celui de-al doilea patriarhat al lui Fotie. Papii în cauză au fost: Marin I (882 – 884), Adrian III (884 – 885) și Ștefan V (885 – 891). Întotdeauna cei care au susținut două schisme între Fotie și Roma s-au bazat pe faptul că, în cei doi ani de pontificat ai săi, Marin I, nu a schimbat o corespondență cu patriarhul de Constantinopol, chiar dacă acesta făcuse primul pas trimițându-i o epistolă, în martie – aprilie 880, pe când acesta era încă episcop în localitatea Cére, prin care își cerea iertare dacă greșise cu ceva și îi cerea prietenie . Acesta era un indiciu precum că el urma ceea ce papa Ioan VIII hotărâse: o nouă excomunicare a lui Fotie. Dacă mai adăugăm la acestea și faptul că Marin, ca legat papal, participase la Sinodul din anii 869 – 870, pare destul de veridică ipoteza acelora. Totuși, mai recent, cu argumente absolut logice, s-a dovedit netemeinicia unei astfel de supoziții .

În primul rând, faptul că semnătura lui Marin lipsește din actele Conciliului de la Roma din anul 879, care s-a pronunțat pentru reabilitarea lui Fotie este explicabilă pentru că el, în acea perioadă, încă îndeplinea funcțiunea de episcop la Cére și abia din anul 880 ajunge în Curia papală. De asemenea, nu se poate afirma că Marin a avut o atitudine politico-bisericească diametral opusă predecesorului său, pentru că Ioan VIII nu și-ar fi apropiat un om fără să-l cunoască în profunzime. Este sigur faptul că între anii 880 – 882, papa i-a încredințat unui anume episcop Marin, două importante misiuni diplomatice: prima către Carol III (881 – 887), împărat german, iar a doua către Athanasie, episcop de Neapole . În aceeași perioadă exista și un alt Marin, episcop în Citta di Castello, dar acesta nu este menționat decât ca semnatar al hotărârilor unui Conciliu local din Ravenna, în anul 877. Între cei doi în mod sigur Ioan VIII l-a ales pe mult mai cunoscutul episcop de Cére, care îndeplinise cu succes numeroase misiuni în timpul papilor Nicolae I și Adrian II.

S-a mai obiectat, de către susținătorii a două schisme între Bizanț și Roma în această perioadă, că Marin a fost hirotonit episcop de Cére tocmai de către Ioan VIII pentru a-l îndepărta de o demnitate înaltă, în speță pontificatul. Dar chiar acest papă a fost cel care, într-un Conciliu ținut în perioada anilor 871 – 878, a cerut episcopilor să nu mai procedeze astfel cu proprii lor diaconi și arhidiaconi , deci nu putea să-și încalce propria hotărâre.

Se poate afirma, fără a greși, că însuși Ioan VIII l-a desemnat pe Marin ca succesor al lui, în decembrie 882. Însă, ultima probă pentru susținerea acestei teze și cea mai convingătoare, este aceea că după urcarea la demnitatea pontificală, el l-a menținut în funcție pe bibliotecarul Zacharia , fostul legat papal la Sinodul din anul 861, un bun prieten al patriarhului de Constantinopol. Acest fapt nu era posibil dacă Marin ar fi avut o atitudine ostilă lui Fotie.

Se poate explica, în cele din urmă, și lipsa unei corespondențe între cei doi, prin ipoteze plauzibile. În prima lună de pontificat a lui Marin, la Roma, s-a iscat un scandal pe tema reabilitării lui Formosus, care a captat întreaga atenție a papei. Apoi, moartea acestuia a fost probabil precedată de o boală, care a împiedicat realizarea mai multor planuri ale sale. Din această cauză, viitorul papă Adrian III (884 – 885), încă din primele zile de la alegerea lui ca papă a avut grijă să trimită o scrisoare patriarhului de Constantinopol. Nu știm ce conținea această epistolă, dar numele lui Marin era menționat în mod sigur, precum deducem din răspunsul împăratului Vasile I Macedoneanul. Este posibil ca scrisoarea papei să fi explicat în detaliu motivele care l-au împiedicat pe predecesorul său să trimită o epistolă sinodală la Constantinopol. În fapt, linia politicii bisericești ce a caracterizat pe toți episcopii Romei până la Ioan IX (898 – 900), a fost una pro-orientală .

Odată cu moartea împăratului Vasile I Macedoneanul (29 august 886), cauzată de o rană provocată la o vânătoare , s-au sfârșit și zilele lui Fotie pe scaunul patriarhal. Împărat a ajuns tocmai fostul discipol al patriarhului, Leon VI (886 – 912), alături de fratele său, Alexandru, care se complace în distracții frivole, ținându-se departe de treburile Statului. Fără un motiv întemeiat, noul împărat a luat o măsură ingrată față de dascălul lui, exilându-l în Armenia (29 septembrie 886) . Este posibil ca Leon VI să fi urmărit realizarea păcii religioase interne, dând astfel satisfacție partizanilor lui Ignatie, încă puternici la acel moment. Dar, înlăturându-l pe Fotie, împăratul nu aduce în locul lui un om din partida ignatiană, ci pe propriul frate, Ștefan, în vârstă de numai 16 ani. În locul eruditului patriarh, care întruchipa geniul, mândria și aspirațiile Bizanțului a fost așezat un adolescent bolnăvicios, fără nici o chemare pentru o demnitate bisericească atât de înaltă. Astfel a fost creat un precedent periculos pentru Biserică, deoarece de acum înainte mai mulți împărați își vor impune rudele apropiate pe scaunul patriarhal. La Roma, în această perioadă, se instaura un regim și mai scandalos, așa-numita epocă a “ pornocrației “, în care scaunul papal a fost dezonorat de aproape toți titularii săi .

Motivele formale ale acestei îndepărtări din scaun au fost bătrânețea și boala, după cum reiese din actul de abdicare, semnat de Fotie, în cadrul unui Sinod endemic, care imediat a și ales noul patriarh. În realitate, a fost o retragere forțată, datorată dizgrației în care căzuse patriarhul . Resemnat, Fotie a părăsit Constantinopolul, luând calea exilului, unde a și murit în jurul anului 891 . Mai târziu, Biserica Răsăriteană îl va trece în rândul sfinților pe patriarhul Fotie, comemorându-l în fiecare an la data de 6 februarie.

Din păcate, această personalitate marcantă a secolului IX nu a fost percepută de către istorici decât ca un adversar al papalității. Într-adevăr, Fotie s-a opus papilor Nicolae I și Adrian II, dar numai după încercările lor de imixtiune în Biserica constantinopolitană. Patriarhul l-a excomunicat pe Nicolae I în anul 867, dar aceasta se întâmpla la 4 ani după ce el însuși fusese depus, și când în Occident exista o împotrivire reală a unor episcopi față de pretențiile exagerate cu privire la primatul papal. Vehementul atac din “ Enciclica către patriarhii orientali “ vis-à-vis de unele practici greșite ale apusenilor nu s-a produs decât după ce papa vorbise cu desconsiderație despre Biserica Răsăritului în “ Responsa ad consulta Bulgarorum “. Nimic nu ne îngăduie să credem că patriarhul Fotie și-ar fi dorit o ruptură cu Roma, ci aceasta s-a datorat conjuncturii de moment, fiind apoi rapid refăcută. Mai ales în cea de-a doua perioadă de patriarhat se observă intenția clară a lui Fotie de a clarifica lucrurile în sensul unei unități depline în Biserica lui Hristos.

Savantul patriarh nu a făcut altceva decât să tragă un semnal de alarmă asupra diferențelor atât ritualice cât mai ales doctrinare, ce existau la acel moment între cele Biserici și care, prin discuții deschise, ar fi putut fi depășite. În cele din urmă, se va ajunge la regretabila schismă din anul 1054, datorată nu atât deosebirilor dogmatice cât mai ales vanității de care au dat dovadă cei doi oameni care reprezentau Bisericile surori: cardinalul Humbert și patriarhul Mihail I Cerularie (1043 – 1058).

CAPITOLUL II

MISIUNI BIZANTINE ÎN SECOLELE IX – X.

ACTIVITATEA SFINȚILOR CONSTANTIN – CHIRIL ȘI METODIE.

Capitala Imperiului Oriental era focarul unei civilizații materiale, intelectuale și religioase superioare. Poziția geografică a Constantinopolului, la confluența dintre cele două lumi, a făcut din el un punct de atracție pentru toți barbarii din Asia și din Occident. Aceste popoare migratoare se dirijau din instinct către centrul Imperiului. Este imposibil ca noile populații, care apăreau pe scena istoriei și intrau în contact cu Bizanțul să nu rămână uimite de splendorile și fastul curții imperiale. În același timp, Constantinopolul, simțindu-se moștenitor al vechii Rome, depozitarul gloriei și civilizației ei, respingea în principiu orice contact cu “ barbaria “ . Totuși, necesitatea îi va obliga pe bizantini să se întoarcă spre acești “ nebuni “, care le amenințau frontierele.

În relațiile cu aceste noi popoare, diplomația bizantină va adăuga experienței generalilor și oamenilor de stat romani, suplețea și abilitatea fără scrupule a orientalilor. Astfel, pentru a-i câștiga pe conducătorii barbarilor, basileii îi chemau la Constantinopol și le ofereau, ca neveste, femei din aristocrația bizantină și titlul de cetățeni romani, le atribuiau funcții ierarhice și numeroase cadouri. Toate acestea, la care se adaugă și luxul de la palatul imperial, îi marcau puternic pe cei ce erau obișnuiți să doarmă în șaua calului. Cu emfază se declarau apoi, “ vasali ai Majestății Sale imperiale “ , și își puneau trupele la dispoziția generalilor bizantini. Se știa totuși, și faptul că pe cât de repede s-au lăsat impresionați, pe atât erau de lacomi și nestatornici. Pentru aceasta, bizantinii îi supravegheau, uneori ajungând chiar să învrăjbească unele popoare împotriva altora cu scopul de a le slăbi forța ofensivă. O altă măsură de siguranță era creșterea copiilor șefilor barbari la Constantinopol, sau găzduirea aici a unui pretendent la conducere, care să poată fi opus, în orice moment, posibilului neascultător.

Însă, pe lângă toate aceste moșteniri din diplomația romană cu unele influențe orientale, bizantinii au adăugat încă un mijloc pentru câștigarea barbarilor: propoveduirea creștinismului. Față de Imperiul roman și de conducătorii lui care se intitulau “ Pontifex Maximus “, Imperiul bizantin era “ Christiana respublica “ iar basileii, “ ίσαπόστολος “ sau “ ό νέος άπόστολος “ . Urmând porunca Mântuitorului: “ Mergeți în toată lumea și propoveduiți Evanghelia la toată făptura “ (Marcu XVI, 15), Imperiul bizantin era “ campionul creștinătății “ și avea ca scop principal, față de popoarele păgâne, să facă cunoscută religia pe care o apăra. Odată câștigat pentru creștinism, respectivul popor barbar intra în sfera de influență a culturii bizantine, iar prin ierarhia bisericească ce urma convertirii erau subordonați Patriarhiei de Constantinopol, fapt ce avea indirect înrâurire și asupra politicii acestora față de Imperiu. De asemenea, morala creștină presupunea o schimbare de atitudine, o întoarcere de la cruzimile și atrocitățile prin care ei se făcuseră cunoscuți până la acel moment.

Observăm din cele expuse importanța apropierii de aceste populații barbare, care vor fi folosite, în anumite perioade, ca tampoane la frontierele Imperiului în fața cotropitorilor veniți din toate direcțiile. Mijlocul cel mai sigur pentru câștigarea acestora era propoveduirea credinței creștine. Datorită acestui fapt, din nici o misiune diplomatică bizantină la popoarele păgâne, nu lipsea misionarul.

În perioada secolelor IX – X, misiunile bizantine s-au încununat de succes reușind convertirea la creștinism a mai multor popoare. Între acestea se remarcă marea masă slavă, câștigată definitiv la Hristos în a doua jumătate a secolului IX. Pentru o înțelegere exactă a problemei vom expune pe scurt stabilirea în provinciile bizantine a triburilor slave și încercările succesive ale basileilor precedenți de a-i creștina.

Habitatul primitiv al slavilor a fost în Nordul Munților Carpați, în Vestul actualei Rusii, mai exact în bazinul Pripetului . De aici, divizați în 3 grupe, septentrională, occidentală și meridională, s-au răspândit încetul cu încetul, din secolul I până în secolul VI, către centrul Europei. Dacă cronicarii bizantini ai vremii (Procopius, Iordanes și Teofanes) afirmă că slavii au apărut brusc la frontiera Imperiului în secolul VI, înseamnă că ei nu au dat nici cea mai mică atenție celor ce se întâmplau dincolo de Dunăre. În toată această perioadă, slavii au avansat lent dar în același timp s-au și infiltrat, în grupuri mici, printre celelalte triburi barbare: carpi, costoboci, gepizi, goți, sarmați și huni, care au ocupat succesiv regiunea cuprinsă între Munții Carpați și Dunăre. De fapt, slavii se găseau încă de la sfârșitul secolului V pe frontiera nordică a Imperiului bizantin, împreună cu bulgarii și ceea ce mai rămăsese din tribul hunilor. Sub împărații Iustin I (518 – 527) și Justinian I (527 – 565), acești barbari au atacat cu regularitate provinciile transdanubiene, fără însă a se fixa definitiv în teritoriile bizantine. Abia în anul 581, pentru prima dată, ei nu au mai părăsit provinciile invadate. Tot în această perioadă (a doua jumătate a secolului VI) apare pe scena istoriei un nou popor barbar, avarii, care vor supune rapid toate celelalte triburi. O pace între bizantini și avari va fi încheiată în urma victoriilor obținute de generalii Petru și Priscus în apropiere de Viminacium, la anul 601, dar situația internă ce a urmat în Imperiu a facilitat încălcarea ei. Orașele din Istria și Dalmația, asupra cărora se năpustesc slavii, cad unul după altul, și soarta Peninsulei s-a decis în favoarea cotropitorilor. Astfel, slavii ocupă definitiv Istria și Dalmația, cele două Moesii, cele două Dacii, Dardania, Tracia și Macedonia. Punctul culminant al acestei perioade a fost atacul concertat al perșilor, avarilor, slavilor și bulgarilor asupra Constantinopolului, din anul 626. Avarii au susținut grosul luptei astfel încât ei au suferit și cele mai grele pierderi, nemaiputând împiedica apoi eliberarea de sub jugul lor a cehilor și slovenilor în anul 623. Între 635 – 641 și-au câștigat libertatea față de avari și triburile din Illyric și Balcani. Această eliberare coincide cu instalarea serbilor și croaților în Sud. Dintre aceste ultime două popoare, croații sunt primii care vor juca un rol de seamă în regiune, aceasta și din cauza numărului relativ mic al serbilor, ei pentru început ocupând un mic district din thema Tesalonicului: “ τά Σερβλία “ . Marea națiune sârbă nu s-a format decât mai târziu, în regiunile muntoase, prin asimilarea altor triburi slave, supuse sau vecine. În timpul împăratului Heraclius (610 – 641) au continuat îngenunchierea întregii Peninsule, pustiind Epirul, Ahaia și Peloponezul. Pe micile lor ambarcațiuni (monoxyle) au ajuns până în insulele din Marea Ionică și chiar în insula Creta. Nici împărații Constans II (641 – 668), Constantin IV (668 – 685) și Justinian II (685 – 695) nu au putut opri înaintarea slavilor. În anul 679, unul dintre fii fostului han bulgar Kuvrat, Asparuch (681 – 702), apare cu trupele sale pe malul stâng al Dunării. Cu toată opoziția armatei bizantine, el și barbarii din subordine fac conjuncția cu “ cele 7 triburi slave “ , în apropiere de Varna. Asparuch aducea cu sine nu numai un important ajutor militar ci mai ales ceea ce le lipsea acestora: organizarea. Astfel, el formează un front comun împotriva bizantinilor și avarilor. Acum este perioada în care au fost slavizați bulgarii și s-au pus bazele primului lor Stat. Urmașul lui Asparuch, Tervel (702 – 718) a avut chiar ocazia să intervină în afacerile interne de la Constantinopol în două rânduri, susținându-l pe împăratul Justinian II. În schimbul acestor servicii a primit titlul de Caesar. O situație ceva mai fastă pentru bizantini a fost domnia împăratului Constantin V (741 – 775), care a reușit să se impună în luptele dintre cele două facțiuni ale boierilor bulgari ce își disputau conducerea. Dar, în anii 768 – 769 se ridică dintre bulgari, Telerig, care reușește să se debaraseze de toți oamenii pe care bizantinii îi aveau infiltrați între boieri și să pună ordine în interiorul tribului. În anul 792, conduși de către Kardam (777 – 803), bulgarii au reușit o nouă victorie în fața bizantinilor, prin care le-au dovedit că situația în fapt nu mai putea fi schimbată . În prima jumătate a secolului IX, cu excepția hanului Krum care a încercat o ofensivă spre Constantinopol dar a fost învins la Mesembria (813), ceilalți conducători bulgari vor respecta tratatul de pace încheiat în anii 814 – 815, între Omurtag (814 – 831) și împăratul Leon V (813 – 820).

În ceea ce privește Peloponezul, slavii care s-au stabilit aici au fost asimilați într-un mod lent, fără o luptă violentă, începând cu secolul IX. Unii istorici vorbesc despre o slavizare completă a acestei provincii (Fallmerayer), iar alții despre caracterul pur elenic al Greciei moderne (Hopf) . Nu se poate accepta în nici un caz una dintre aceste două ipoteze, ci adevărul corespunde unui compromis între ele. Cei care prevalau în interiorul Peninsulei erau slavii, iar în orașe și de-a lungul țărmului elementul grec se menținea. Până spre începutul secolului IX, slavii s-au impus din punct de vedere militar, încercând chiar un atac decisiv asupra celui mai important oraș din zonă, Patrasul, în anul 805. Printr-un miracol, atribuit apărătorului orașului, Sf. Ap. Andrei, grecii au reușit să scape din încercuire. Asimilarea treptată a slavilor a fost posibilă datorită tacticii lor de infiltrare lentă și succesivă, în triburi foarte mici numeric. De asemenea, lipsa unei organizări politice unitare, cu excepția războaielor, i-a făcut mult mai ușor controlabili față de celelate triburi rămase în Nord. Dacă adăugăm și faptul că erau înconjurați din toate părțile de greci, deci se rupseseră de marea masă slavă din care proveneau, înțelegem exact posibilitatea fenomenul.

După cum se știe în anul 731, împăratul Leon III Isaurul (717 – 740), ca răspuns la excomunicarea dată împotriva sa de papii Grigorie II (715 – 731) și Grigorie III (731 – 741), a scos de sub dependența bisericească a Sf. Scaun provinciile Illyricului oriental (Epirus Vetus, Epirus Nova, Illyricum, Thesalia, Achaia, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia, Dardania și Praevalitana), care se aflau sub stăpânirea politică a Imperiului bizantin, la care adăugă Italia de Sud (Calabria), Sicilia și Creta, punându-le sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Sârbii și croații s-au așezat în Nordul Illyricului oriental și respectiv în Illyricul apusean. Spre sfârșitul secolului VIII, aceste popoare au reușit să se elibereze de sub dominația avarilor, cu ajutorul francilor, devenind vasalii celor din urmă. Aceste mutații au făcut posibilă o lărgire a teritoriilor francilor și bulgarilor. Astfel, la începutul secolului IX, Bizanțul se întâlnea cu Imperiul francilor în Dalmația. Conflictul a izbucnit rapid, în anul 803, încheindu-se în același an cu pacea de la Königshofen , prin care i se ceda împăratului Carol cel Mare vechea provincie a Dalmației, ocupată de croați, și Istria. Aceeași situație era prevăzută și prin pacea ulterioară semnată la Aix – la – Chapelle în anul 812. Astfel, slovenii și croații intră definitiv în sfera politică a Imperiului franc, fiiind obligați să primească religia creștină în rit apusean. Cel târziu în anul 852, după cum reiese dintr-o scrisoare a papei Nicolae I (858 – 867) și din lista de donație a principelui croat Trpimir (845 – 868), pentru aceste popoare se înființase o episcopie proprie la Nona (azi orașul Nin), cu toate protestele episcopului de Aquileea . Rațiunea înființării acestei episcopii o găsim în dorința papei de a câștiga cel puțin o parte a jurisdicției din trecut asupra Illyricului.

Tot în prima jumătate a secolului IX se produce o importantă schimbare politică, care va avea și repercursiuni religioase, în viața triburilor slave de sub dominația bizantină. Slăbind puterea Imperiului, spune împăratul Constantin VII Profirogenetul (944 – 959) în cartea sa “ De administrando imperio “ (Migne PG 113, 252), neamurile slave “ se eliberară de sub stăpânirea bizantină și se conduceau de proprii lor jupani, potrivit obiceiurilor lor “ . Cei mai mulți dintre aceștia nu se botezaseră, ci au rămas pentru mai mult timp păgâni. Această informație este întărită și de cronicarul bizantin Theofanes Continuatus (Migne PG 109, 304 – 305), care ne relatează că “ cei mai mulți, arătând o apostazie și mai mare s-au lepădat și de Sfântul Botez, încât nu mai aveau față de romei, nici un semn de prietenie și supunere “ . Neamurile slave în cauză sunt: croații, sârbii, zachlumiții, terbunioții, dioclețianii, canaliții și paganii sau narentanii. Desigur, pentru aceștia, creștinismul venea odată cu dominația bizantină de care încercau să scape. Dacă luăm în discuție și exemplul bulgarilor, care, deși păgâni, reușiseră totuși să-și întemeieze un puternic Stat, în timpul hanilor Krum și Omurtag, înțelegem schimbarea de atitudine a acestor popoare.

În Croația panonică însă, principele Ljudevit (810 – 823) era nemulțumit de stăpânirea francilor, drept pentru care se revoltă în anul 819, antrenând și triburile slave ale adobriților, branicevilor și timocenilor . Dintre acestea ultimele două erau sub suzeranitatea hanului bulgar Krum. Au fost necesare 3 expediții france, în anii 820, 821 și 822, pentru a înăbuși revolta acestora. După asasinarea lui Ljudevit în Dalmația, cele 3 triburi slave au intrat sub suzeranitatea învingătorilor, dar această situație a condus la un conflict cu hanul bulgar, care se vedea deposedat de unele teritorii. Știindu-se asigurat în partea de Est prin pacea de 30 de ani încheiată cu Imperiul bizantin, Omurtag (814 – 831), invadează și devastează Panonia în anul 827. Bulgarii alungă pe conducătorii franci, așezând în locul acestora lideri dintre localnici. Totuși, pacea încheiată la Paderborn, în anul 845, între împăratul Ludovic și hanul Malomir (831 – 852), consacră pierderea regiunii Sirmiumului și a unei părți din Croația panonică pentru bulgari. Această pace a avut ca urmare încheierea unei alianțe, în anul 862, între hanul Boris, pe de o parte, și împăratul Carloman, pe de altă parte, îndreptată împotriva principelui Rastislav (845 – 870), conducătorul Moraviei Mari. Acesta reușise în anul 855 să se elibereze de sub stăpânirea francă și să-și extindă teritoriul până pe râul Tisa, ceea ce neliniștea pe bulgari . Găsindu-se în această situație, Rastislav apelează la ajutorul Imperiului bizantin, căutând o alianță cu acesta. Pentru a fi și mai convingător, alungă pe misionarii francilor din principatul său cerând împăratului și patriarhului de la Constantinopol, alți preoți capabili să convertească pe moravi la creștinismul răsăritean.

Acum, am ajuns la începutul operei misionare intreprinsă de Bizanț, prin frații Constantin – Chiril și Metodie, pentru popoarele slave așezate în Europa centrală. Totuși nu trebuie să cădem în greșeala multor istorici mai vechi, care au pus numai pe seama acestor doi misionari, de o importanță capitală de altfel, întreaga convertire a masei slave. Acest proces a durat mai mult secolele, începând chiar de la apariția triburilor barbare respective în teritoriile bizantine. Astfel, cu toată opoziția istoricilor (în special Jireček) față de spusele lui Constantin VII Profirogenetul, cum că împăratul bizantin Heraclius a cerut de la Roma preoți și episcopi pentru convertirea sârbilor și croaților, trebuie să le credem ca fiind adevărate. Aceasta mai ales că toate argumentele istoricului în cauză s-au dovedit a fi nefondate . Este imposibil apoi, ca slavii să nu fi luat un cât de mic contact cu religia creștină prin autohtonii din teritoriile invadate. De asemenea, datorită cunoscutei lor vitejii, au fost numiți chiar în posturi de conducere în armata bizantină (Svarun, Tatimir sau Chilbudios) , ceea ce ne îndreptățește să credem că cel puțin o parte dintre aceste triburi barbare cunoșteau creștinismul încă înainte de secolul IX. Pe cât de lent pătrundeau ei între celelalte popoare, tot pe atât de încet s-a început și convertirea lor, care a fost numai desăvârșită de cei doi “ Apostoli ai slavilor “.

Frații Constantin – Chiril și Metodie s-au născut la Tesalonic, dintr-o familie de neam ales, Leon și Maria. Tatăl era drongar (comandant militar în marina imperială) sub ordinele strategului themei Tesalonicului. Metodie s-a născut în anul 815, iar Constantin în anul 827. În ceea ce privește originea etnică a acestei familii sunt discuții și astăzi. Istoricii slavi susțin că au fost de origine slavă bazându-se pe faptul, dovedit istoric, al existenței așa – numitelor “ slavonii “ în jurul Tesalonicului. Cunoscută fiind mândria grecească, istoricii lor spun că au fost de etnie elenă. Dar, a existat și ipoteza, lansată în secolul trecut, cum că cei doi frați erau “ români din colonii lui Traian “ . Ei, fiind dintr-o familie nobilă, au primit o educație și instrucție aleasă, mai întâi în orașul natal și apoi la Constantinopol. Trăind într-un oraș în împrejurimile căruia slavii erau foarte numeroși, ei au cunoscut bine viața, moravurile și limba acestora. Atunci când în anul 842 tatăl celor doi frați a murit, Metodie s-a dedicat carierei militare fiind numit în aceeași funcție de drongar iar mai apoi în cea de comandant al armatelor slave din arhontia Strimonului, la frontiera bulgară. După 10 ani el s-a hotărât să se retragă la mănăstirea Olimp, din provincia Bitinia, unde s-a călugărit. Fratele său a fost luat sub tutela logothetului Teoctistos, la Constantinopol. După terminarea studiilor a renunțat la căsătorie pentru viața monahală, fiind hirotesit ipodiacon, îndeplinind și funcția de chartofilax la biserica Sfânta Sofia. În cele din urmă se retrage la mănăstirea Kleidion, pe țărmul asiatic al strâmtorii Bosforului, la anul 850, unde rămâne timp de 6 luni. Întors la Constantinopol, el va accepta să predea Filosofia la Universitatea din Bizanț, timp în care îl cunoaște foarte bine pe viitorul patriarh Fotie .

În anul 851, logothetul Teoctistos a hotărât să încheie o pace cu arabii, cu intenția de a ușura viața creștinilor de pe teritoriile ocupate de aceștia. Ambasada trimisă la califul din Sâmarrâ era formată din secretarul cancelariei imperiale, Gheorghe, un funcționar de la Curte, Gheorghe Palata și Constantin, numit “ Filozoful “. Tratativele dintre bizantini și arabi s-au încheiat cu succes. Dar, în anul 856, Teoctistos este asasinat, motiv pentru care Constantin se retrage la aceeași mănăstire unde era fratele său.

La 18 iunie 860, tribul varego – rușilor, care aveau Kievul drept centru politic, au atacat sub conducerea principilor Askold și Dir, Constantinopolul . Numai ceața groasă și o furtună puternică au salvat “ orașul cel păzit de Dumnezeu “. Pentru a înlătura acest pericol, bizantinii s-au hotărât să reînnoade vechile alianțe cu chazarii, popor de limbă turcă, care locuiau în stepele din Nordul Mării Negre. Este cunoscut faptul că basileul Constantin V (741 – 775) a fost căsătorit cu o fiică a hanului chazarilor, iar fiul lui a intrat în istorie sub numele de Leon IV Chazarul (775 – 780). “ Viața Sf. Chiril “ mărturisește că însuși hanul chazar a trimis mai întâi o solie la bizantini în care cerea să i se trimită preoți care să fie în stare să discute cu evreii și sarazinii de la curtea sa . Astfel, la sfârșitul anului 860, s-a trimis la Semender (Belendjer) o ambasadă, din care pe lângă reprezentanți ai împăratului, făcea parte și Constantin . Clasa nobilă a chazarilor îmbrățișase iudaismul, fapt unic în istorie, o mică parte erau musulmani, iar majoritatea covârșitoare a populației rămăsese păgână. În iarna anilor 860 – 861, cât timp a stat la Cherson, Constantin a învățat dialectul samaritean al limbii ebraice, limba oficială a Curții. Prin cunoștințele sale teologice, învățatul bizantin s-a impus în fața iudeilor demonstrându-le superioritatea Evangheliei asupra Torei. După mărturia “ Vieții Sf. Chiril “ s-au convertit și aproximativ 200 de oameni , ca rezultat al acestor discuții. Este regretabil faptul că lucrarea scrisă de el, “ Contra iudeilor “, pe care Metodie a tradus-o în slavonă, s-a pierdut. În mod sigur ea cuprindea aspecte rămase necunoscute ale discuțiilor teologice purtate aici.

Se pare că la Cherson a descoperit o Psaltire și Evangheliile scrise în așa – zisele litere “ rusești “ , pe care le-a descifrat. Tot aici a crezut Constantin că a găsit și moaștele Sf. Clement, episcopul Romei între anii 88 – 97, care după o tradiție ar fi fost exilat în Crimeea. Cercetările mai noi au stabilit că în realitate erau moaștele unui sfânt local cu același nume, căruia i se ridicase o basilică creștină. Din “ Viața Sf. Chiril “ aflăm că în această zonă se găseau și mici triburi ale ungurilor, cu care a venit în contact: “ În timp ce-și făcea rugăciunea de la ceasul I, ungurii îl înconjurară, …, voind să-l omoare. Dar el nu se lăsă intimidat, nu-și întrerupse rugăciunea, ci rosti numai: Doamne miluiește. Iar ei privindu-l, printr-o poruncă dumnezeiască se liniștiră și începură să se încline în fața lui “ .

Această misiune diplomatică bizantină la chazari s-a încununat de succes, lucru dovedit și de scrisoarea pe care apoi hanul o trimite împăratului Mihail III, în care îi împărtășește dorința de a întări alianța cu Imperiul și totodată de a continua politica de toleranță față de creștinii din ținuturile sale .

Revenim acum la cererea principelui Rastislav din anul 862 de a încheia o alianță cu bizantinii și în același timp de a fi trimiși misionari care să convertească locuitorii Moraviei Mari la creștinismul răsăritean. Împăratul, de comun acord cu patriarhul, a hotărât trimiterea în această dificilă misiune a celor doi frați tesaloniceni, buni cunoscători ai limbii slave. Rastislav specificase în scrisoarea că “ nu avem un învățător capabil să ne învețe credința cea adevărată în limba noastră. Trimite-ne deci, împărate, un astfel de episcop și dascăl, pentru că de la voi pornește în toate părțile legea cea bună “ . Pentru o mai ușoară convertire a moravilor, Constantin a început să traducă Sf. Scriptură și cărțile de slujbă în limba paleoslavă. Se presupune, de unii istorici, că exista la Constantinopol, în acea perioadă, o școală pentru pregătirea viitorilor misionari la popoarele slave, unde cei doi ar fi fost profesori. Crearea alfabetului paleoslav, numit “ glagolitic “ (de la “ glagolo “ = “ el spunea “, sintagmă des uzitată în traducerea Evangheliilor pe care au făcut-o), a constat în adaptarea scrierii cursive bizantine. Pentru redarea fonetismelor slave s-au folosit, pe lângă literele minuscule ale alfabetului grec, unele semne din alfabetele orientale (ebraic, samaritean, copt și armean) dar și câteva litere special create. Alfabetul “ chiril “ propriu – zis a fost inventat în realitate mai târziu de unul dintre discipolii lui Constantin, pe baza trăsăturilor celui paleoslav, dar urmând scrierea majusculă greacă.

Cei doi frați, Metodie și Constantin au activat cu succes la Velehrad, capitala Moraviei, între anii 863 – 867. Principele Rastislav le-a încredințat un număr de elevi, pentru care “ traducând îndată rânduiala bisericească, i-a învățat serviciul Utreniei, Ceasurile, Vecernia, Pavecernița și slujbele Tainelor “ . În această perioadă de 4 ani au fost traduse în paleoslavă Evanghelia, Apostolul, Psaltirea, precum și mai multe cărți de ritual între care se remarcă cele trei Sf. Liturghii. Tradiția atribuie lui Metodie și traducerea integrală a Sf. Scripturi, cu excepția cărților Macabeilor, după anul 880.

Cu tot sprijinul politic pe care îl aveau, misionarii bizantini s-au lovit de unele greutăți. Clerul franc al arhiepiscopiei de Salzburg, care după cum am văzut fusese îndepărtat de către principele Rastislav din Moravia înainte de venirea celor doi frați, nu privea cu ochi buni succesul orientalilor. Din această cauză au speculat faptul că fusese introdusă o nouă limbă liturgică, în speță slava, contrar uzanțelor romane și au adresat o plângere papei Nicolae I. După concepția apuseană numai 3 limbi erau considerate sacre (ebraica, greaca și latina), iar cei doi frați cădeau în erezia numită a “ pilatienilor “, după numele lui Ponțius Pilat, din ordinul căruia s-a pus pe Sf. Cruce, deasupra capului Mântuitorului, o inscripție în aceste limbi . Însă, ceea ce i-a deranjat cel mai mult pe bizantini a fost faptul că episcopii franci au refuzat să îi hirotonească pe ucenicii lor. Astfel, au luat hotărârea să se întoarcă pentru o scurtă perioadă la Constantinopol pentru a-l convinge pe patriarhul Fotie de necesitatea trimiterii unui episcop în zonă, căci fără o continuitate apostolică lucrarea lor era zadarnică . Au plecat probabil din Velehrad la începutul anului 867, oprindu-se pentru câteva luni în orașul Moosburg, pe țărmul vestic al lacului Balaton, capitala principatului slav al Panoniei centrale, condusă de Kocel, fiul lui Pribina . Și aici, cei doi tesaloniceni au desfășurat o rodnică activitate, pregătind dintre localnici slujitori bisericești, pe care urmau să-i hirotonească la întoarcerea lor din Imperiu. Îndreptându-se spre Marea Adriatică, la Veneția, au fost ajunși din urmă de o invitație a papei Nicolae I la Roma. Până să ajungă acolo, acesta moare, astfel că Metodie și Constantin vor fi primiți de către noul papă Adrian II. Întâmpinarea fastuoasă este prezentată în “ Viața Sf. Chiril “ astfel: “ Și când sosi el la Roma, episcopul apostolic Adrian merse în persoană înaintea sa, însoțit de toți credincioșii, purtând cu toții lumânări, … “ . În urma argumentării convingătoare, papa s-a declarat în favoarea introducerii “ Liturghiei slave “ în Biserică, condamnând erezia “ pilatienilor “. Din cauza nevoințelor și a ostenelilor, Constantin se îmbolnăvește, hotărându-se să primească cele trei voturi monahale într-o mănăstire greacă din Roma. La tunderea în monahism primește și numele sub care este îndeobște cunoscut în istoria bisericească, Chiril. După aproximativ două luni, la 14 februarie 869, el moare fiind îngropat cu toată cinstea în biserica Sf. Clement din Roma.

Fratele său, Metodie va continua singur efortul misionar. În vara anului 869 este trimis cu o scrisoare de către papă la principii Kocel, Rastislav și Sveatopluk, nepotul conducătorului Moraviei. Epistola îi înștința pe aceștia că Adrian II hotărâse să-l hirotonească pe Metodie ca episcop peste țările lor, de curând creștinate. Singura condiție impusă era ca la oficierea Sf. Liturghii în limba slavonă să se citească Apostolul și Evanghelia mai întâi în limba latină . Datorită situației politice nefavorabile, misionarul bizantin nu a reușit să ajungă decât până la Kocel, care încântat de veste îl retrimite la Roma, însoțit de 20 de fruntași ai lui, pentru a fi hirotonit. Ținând cont de situația din Balcani în anul 870, când bulgarii au intrat din nou sub jurisdicția bisericească a Constantinopolului, papa Adrian II a hotărât să îl hirotonească pe Metodie ca episcop, cu reședința la Sirmium, cu intenția vădită de a fi cât mai aproape de sârbi, croați și bulgari, spre a-i putea aduce în timp în sfera de influență a Apusului. Sub jurisdicția nou înființatei episcopii intrau provinciile: Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Moesia Superior și o parte din Dacia Aureliană. Ultimele două dintre acestea erau chiar teritorii bulgare, de unde înțelegem exact rațiunea papei în a așeza acest scaun episcopal la Sirmium.

Între timp în Moravia situația politică se schimbase. Sveatopluk îl trădase pe Rastislav predându-l lui Carloman de Bavaria, care l-a orbit. Totodată, Moravia intra sub suzeranitatea germanilor, părăsind astfel orientarea politică și religioasă spre Bizanț. În această situație, noul episcop Metodie nu a mai putut să-și exercite funcția încredințată de papa Adrian II. Mai mult decât atât, ca urmare a intrigilor arhiepiscopului de Salzburg, el va fi închis într-o mănăstire pentru 3 ani (870 – 873). Abia la intervențiile noului papă Ioan VIII prin legatul său, episcopul Paul de Ancona, către arhiepiscopul Adalwin de Salzburg și episcopii Ermanrich de Passau și Annon de Freising, s-a reușit eliberarea lui Metodie. Cu greu și-a continuat activitatea în Moravia, întâmpinând dificultăți din partea clerului latino-german din zonă.

Totuși, în această perioadă, a mai înregistrat un succes prin creștinarea poporului ceh, stabilit în Boemia. Încă din anul 805 s-a încercat de către latini convertirea acestui popor. Botezul primit de către cei 14 jupani cehi de la arhiepiscopul de Ratisbonna, în anul 845, a rămas fără urmări. Acum, principele acestor teritorii, Borivoi, căsătorindu-se cu fiica lui Sveatoplak, Ludmila, o ferventă susținătoare a creștinismului, a venit în anul 873 în capitala socrului său. Aici, Metodie a reușit să-l convertească și să-l boteze, încredințându-i la plecare un număr de ucenici pentru creștinarea întregului popor. Unii istorici susțin chiar că Metodie ar fi mers mai târziu în Boemia, unde a organizat Biserica locală, însă numai parțial, pentru că majoritatea populației era încă păgână . În secolul X, la îndemnul Drahomirei, soția cneazului Vratislav, pioasa Ludmila a fost asasinată (927), iar “ metodianismul “ abolit. La această situație a contribuit și hotărârea Conciliului de la Spalato (925), unde slavonismul este arătat ca erezie. Încetul cu încetul s-a reușit latinizarea poporului datorită, în special, intereselor politice din zonă. Totuși, tradițiile slavone încă persistau pe vremea cneazului Oldrich († 1034), prin egumenul Procopie al mănăstirii Sazava .

Revenind la Metodie, în anul 879 este din nou acuzat de episcopul de Nitra, Wiking, pentru faptul că slujește în continuare în limba slavă și că nu rostește adaosul “ Filioque “ la Simbolul de credință. Chemat la Roma de papa Ioan VIII, în anul 880, s-a recunoscut încă o dată legitimitatea săvârșirii Sf. Liturghii în limba slavă și mai mult decât atât că învățătura sa este conformă cu cea a Sf. Părinți. Prin Metodie, papa îi trimite o scrisoare principelui Sveatoplak, în care, după ce demonstrează ortodoxia acestuia, îl numește arhiepiscop al Moraviei, avându-l ca sufragan chiar pe episcopul de Nitra, Wiking. Acesta din urmă prezintă însă principelui o epistolă falsă, din care reieșea că Metodie a fost condamnat ca eretic. În această situație, misionarul bizantin face din nou apel la Ioan VIII, care a trebuit să-i rescrie lui Sveatoplak și să-i reconfirme numirea ca arhiepiscop.

În anii 881 – 882, Metodie a plecat la Constantinopol, în urma unei scrisori a împăratului Vasile I Macedoneanul, probabil pentru a discuta situația din Europa centrală și a primi noi directive. El a fost primit cu cinstea care i se cuvenea, i s-a recunoscut încă o dată ortodoxia credinței și a fost trimis înapoi în Moravia. Dintre însoțitorii lui au fost opriți la Bizanț un preot și un diacon, cunoscători ai limbii slavone, pentru a fi trimiși la alte popoare din marea masă slavă, care se găsea în procesul de convertire . În anul 881, Apostolul slavilor s-a întâlnit și cu un conducător al ungurilor, după cum mărturisește “ Viața Sf. Metodie “. Acesta, după ce l-a îmbrățișat și copleșit cu daruri i-a spus: “ Părinte sfinte, amintește-ți totdeauna de mine în rugăciunile tale “ . După întoarcerea de la Constantinopol, și-a continuat activitatea în Moravia până la 6 aprilie 885, când a trecut la cele veșnice, nu înainte de a încredința conducerea acestei Biserici lui Gorazd, unul dintre cei mai buni discipoli ai săi.

În anul 886, discipolii Sfântului Metodie au fost alungați din Moravia. Papa Ștefan V (885 – 891), printr-un “ Commonitorium “ în toamna anului 885 a interzis săvârșirea Sf. Liturghii în limba slavă și a numit ca arhiepiscop al Moraviei pe Wiking (885 – 892), în locul lui Gorazd. Ucenicii lui Metodie, dintre care mai cunoscuți sunt: Clement, Naum, Anghelar, Laurențiu, Sava și Ioan Exarhul, s-au refugiat o parte în Croația și Serbia, iar cei mai mulți în Bulgaria, unde au fost bine primiți de către hanul Boris – Mihail. Aici au adus și toate cărțile traduse în limba slavonă, și sub conducerea lui Clement, primul arhiepiscop bulgar, s-au stabilit în două centre: Preslavul Mare (Pereiaslaveț), capitala țaratului, în apropierea căreia au înființat o mănăstire cu hramul Sf. Pantelimon, și Ohrida, aproape de frontiera cu Serbia. În această a doua localitate, arhiepiscopul Clement a ridicat o biserică cu același hram, care cu timpul a devenit cel mai însemnat centru misionar pentru slavii sud – dunăreni (bulgari și sârbi). În jurul lui Clement s-au adunat aproape 3500 de ucenici, pe care apoi îi trimitea în misiune în toate regiunile provinciei.

De la slavii sud – dunăreni alfabetul chirilic a trecut și în Nordul fluviului, în Țările române, unde a fost folosit până în anul 1860, când s-a hotărât înlocuirea cu alfabetul latin. Pe teritoriul țării noastre, în comuna Mircea Vodă, s-a descoperit cea mai veche inscripție paleoslavă , datând din anul 943. Datorită ocupării Bulgariei în întregime de către împăratul bizantin Vasile II Macedoneanul (976 – 1025) în anii 1014 – 1018, mulți clerici și cărturari de aici s-au refugiat în Rusia kieveană, contribuind prin activitatea lor culturală și religioasă la consolidarea acestei Biserici. La bulgari, sârbi și ruși, alfabetul chirilic și Liturghia slavonă sunt folosite și astăzi.

Opera religioasă și culturală a Sfinților Chiril și Metodie a avut o puternică înrâurire asupra tuturor popoarelor din zonă, vorbitoare de limbă slavă. Astfel, creștinismul a început să pătrundă și la polonezi, mai întâi între oamenii din popor și apoi, în timpul cneazului Mieczislav (964 – 992), chiar la nobili. Acest conducător s-a căsătorit cu fiica lui Boleslav I al Boemiei, Dubrovka, botezată în rit slavon. Soțul a urmat credința soției, primind Botezul de la preotul Bohuvid și ordonând distrugerea tuturor idolilor . După acestă scurtă perioadă de creștinism răsăritean, Polonia va fi câștigată definitiv pentru Roma în urma hotărârii Sfatului din anul 991.

S-a dovedit de către slaviștii români că Transilvania de Nord – Vest și Maramureșul s-au aflat în sfera de influență a principatului Moraviei Mari, deci a limbii slave occidentale, din care unii termeni au pătruns în limba română încă din timpul Sfinților Chiril și Metodie și a ucenicilor lor. În ultimele decenii s-au intensificat cercetările savanților români cu privire la toate probleme legate de cei doi mari Apostoli ai slavilor și a muncii lor .

În ceea ce privește creștinarea poporului sârb, putem afirma că a coincis până la un anumit punct cu cea a croaților. Am văzut mai sus că a existat o primă etapă în convertirea slavilor din această zonă în timpul împăratului Heraclius (610 – 641), când acesta a cerut pentru ei, preoți și misionari de la Roma . Apoi, în prima jumătate a secolului IX, situația s-a schimbat deoarece prestigiul Bizanțului a scăzut. Atunci, sârbii și croații de aici și-au permis să se considere eliberați de sub stăpânirea bizantină și să se conducă potrivit obiceiurilor lor . În a doua jumătate a secolului IX, odată cu urcarea pe tron împăratului Vasile I (867 – 886), Imperiul își recapătă puterea militară iar alianța cu el va fi din nou căutată și prețuită. Când în anii 866 – 867 corsarii arabi au asediat timp de 15 luni orașul Ragusa (azi Dubrovnik), locuitorii nu au avut cui să ceară ajutor decât puternicei flote bizantine. Imediat, împăratul trimite pe amiralul Niceta Oryphas în fruntea a 100 de vase, care ulterior își va face un nume din confruntările victorioase cu pirații arabi. La apariția bizantinilor, sarazinii au ridicat asediul Ragusei, grăbindu-se să-și salveze viețile . La începutul anului 868, triburile slave (sârbi, zachlumiți, terbunioți, canaliți, dioclețiani și o parte a croaților) au trimis o solie la împărat, fapt confirmat de Constantin Porfirogenetul în scrierea sa “ De administrando imperio “, “ cerând și rugându-l ca aceia dintre ei care nu s-au botezat să fie botezați și să devină ca la început supușii împărăției romeilor. Acel fericit și strălucit împărat, ascultând cererile acestora, le-a trimis un delegat imperial, împreună cu preoți și i-a botezat pe toți din neamurile amintite, câți nu erau încă botezați. Iar după ce i-a botezat, le-a rânduit conducători pe cei ce i-au voit și ales ei din neamul pe care-l iubeau și le plăcea mai mult “. Ultimii au trimis delegație la Constantinopol, neamul narentanilor, cunoscut și sub numele de pagani și “ au cerut să fie și ei botezați. Și trimițând preoți i-a botezat și pe ei “ . Această informație este întărită și de cronicarul Theofanes Continuatus (Migne PG 109, 308), care afirmă că împăratul a trimis acestora “ preoți și un delegat imperial, ca, mai înainte de orice, să-i scoată din primejdia sufletului, să-i întoarcă la credința de mai înainte și să-i elibereze de greșalele făcute din neștiință “ . Trebuie să precizăm că în această perioadă principele sârbilor era Mutimir, care își avea reședința în orașul Rascia.

După cum reiese din cele două mărturii, pentru început, bizantinii s-au mulțumit cu o hegemonie mai mult nominală. Chiar dacă fusese trimis un delegat imperial, care reprezenta puterea imperială, conducătorii provinciilor au fost aleși dintre localnici. Abia după cucerirea orașului Bari din mâinile francilor (25 decembrie 876), care în scurt timp va deveni baza maritimă a bizantinilor în Marea Adriatică, se poate vorbi despre o suzeranitate exercitată în mod efectiv asupra neamurilor de origine slavă din zonă.

Desăvârșirea creștinării sârbilor s-a realizat abia după ce în teritoriile lor au ajuns cărțile de slujbă și Sf. Scriptură traduse în limba slavonă de Constantin și Metodie. Probabil din centrul misionar de la Ohrida, organizat de Clement după anul 886, au venit și la sârbi un număr mare de învățători ai legii creștine.

Tot în această perioadă se făceau presiuni puternice pentru câștigarea croaților. De o parte se găseau bizantinii, iar de cealaltă parte erau francii, sprijiniți de papă. Pentru început, poporul croat va intra sub suzeranitatea Constantinopolului, deoarece în anul 878, Zdeslav (878 – 879), reușește cu ajutorul neoficial al Bizanțului să îndepărteze pe fiii lui Iljko de la conducere, preluând el însuși puterea. Anii 878 – 879 marchează punctul culminant al hegemoniei bizantine asupra sârbilor și croaților. Aceasta a fost și cauza pentru care unii istorici au crezut că data convertirii oficiale a sârbilor și croaților este fie anul 878 (Dvornik), fie anul 879 (Jireček) . Cel mai aproape de adevăr credem că este savantul G. Radojicici, care stabilește o perioadă mai mare, între anii 867 – 874 . Dar, venirea la conducere a lui Zdeslav nu a fost pe placul papei Ioan VIII, care în anul următor l-a susținut pe Branimir (879 – 892), împotriva conducătorului existent. După asasinarea concurentului, Branimir se intitulează prinț independent al croaților. Pentru a menține independența teritoriilor sale, atât față de pretențiile bizantinilor cât și față de revendicările francilor, noul prinț ia hotărârea să ofere poporul său spre ocrotire Sf. Scaun. La sfârșitul lunii mai 879, o delegație croată în fruntea căreia se afla noul episcop de Nona, Theodosie, și un anume preot Ioan, diplomat abil, ajunge la Roma și declară supunerea poporului croat și a conducătorului său, autorității Scaunului papal . Soarta bisericească a acestui popor a fost hotărâtă acum pentru totdeauna. Croații au rămas până astăzi fideli Romei. Provincia Dalmația a rămas încă un timp sub stăpânirea Bizanțului, mai exact până în anul 925, dupa care a trecut și ea sub jurisdicția papei.

Nu putem încheia subiectul misiunilor bizantine la popoarele slave în secolul IX fără a aduce unele precizări asupra creștinării bulgarilor. În capitolul precedent s-a tratat pe larg această problemă. Acum nu ne mai rămâne decât să spunem că și după anul 870, când s-a hotărât revenirea Bulgariei sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, occidentalii nu au renunțat să încerce recâștigarea acestei nații la ritul apusean. Am luat cunoștință de intrigile papei Ioan VIII rămase fără succes. Stabilirea ucenicilor Sf. Chiril și Metodie în cele două centre din Bulgaria a căzut ca o lovitură pentru Roma. Aceștia au contribuit la o adâncire a ortodoxiei răsăritene în teritoriul sud – dunărean. În timpul țarului Simeon (893 – 927), papa Formosus (891 – 896) a făcut o ultimă încercare de a readuce pe bulgari sub jurisdicția bisericească romană, acceptând să ridice arhiepiscopia de Ohrida la rangul de patriarhie și să-i acorde coroana imperială țarului . Toate acestea au rămas fără urmări pentru că în anii 971 și apoi 1018 Bulgaria a fost recucerită în întregime de către împărații bizantini Ioan I Tzimiskes (969 – 976) și respectiv Vasile II Macedoneanul (976 – 1025). Această stare de fapt a durat până în anul 1186, când bulgarii se răscoală sub conducerea fraților Asănești. Imediat dupa cucerire, împăratul bizantin reduce patriarhatul de Ohrida la rangul de arhiepiscopie autocefală, oferindu-i totuși importante privilegii. În primul rând, nici arhiepiscopul și nici sufraganii lui nu erau supuși patriarhului de Constantinopol, ci direct împăratului care își rezervase dreptul de a numi titularul scaunului de Ohrida. Printr-o a doua diplomă a împăratului în această problemă, datată în anul 1020, se preciza că vlahii din întreaga jurisdicție a arhiepiscopiei erau scoși de sub ascultarea de episcopii locali și puși sub directa conducere a titularului scaunului de Ohrida. Tot ca o informație interesantă pentru noi, românii, este și aceea despre existența a 3 episcopii sufragane arhiepiscopiei sus-menționate, pe granița cu teritoriul actual al țării noastre: Dîrstor (Durostorum), Bodinis (Vidin) și Branitza (care cuprindea 6 castre episcopale printre care și Dibiscos – Tibiscum) .

Acestea au fost reușitele misionarismului patronat de Patriarhia de Constantinopol în secolul IX. Concluzionând, putem afirma cu certitudine că întotdeauna pe tărâm misionar bizantini au fost cu un pas înaintea apusenilor, fie ei romani sau franco-bavarezi. Chiar și unele popoare actual catolice au primit mai întâi creștinismul de la Bizanț, cel puțin într-o formă incipientă. Întotdeauna ortodoxia răsăriteană a dat dovadă de flexibilitate precum se observă foarte bine în introducerea slujbei Sf. Liturghii în limba slavonă, pentru o mai ușoară dar în același timp și mai temeinică convertire a popoarelor slave. Disputei pentru hegemonia bisericească asupra neamurilor de limbă slavă dintre Roma și Constantinopol, le-au căzut indirect victime, fapt regretabil de altfel, Sf. Constantin – Chiril și Metodie, împreună cu toți ucenicii lor. Aceștia au fost persecutați în loc să fie sprijiniți in lupta împotriva păgânismului. Deja în această epocă se uitase istoria primelor secole creștine și interesul politic dicta.

În debutul secolului X, Bizanțul înregistrează un nou succes misionar. În Caucazul de Nord trăia neamul alanilor care a cunoscut creștinismul printr-un monah bizantin, Eftimie . Despre această convertire mărturisește și cronicarul arab Ibn – Rosteh (Ibn – Rosta) . Din corespondența patriarhului de Constantinopol, Nicolae Misticul (901 – 907 și 912 – 925) cu prinții Abasgiei, Bagrat (887 – 906) și Constantin și cu arhiepiscopul locului, Petru, nu putem deduce o dată fixă a convertirii alanilor, dar credem că aceasta s-a întâmplat în primii ani ai secolului X (902 – 903) . Relația dintre patriarh și prințul Bagrat era cordială, căci în scrisoarea din anul 902, Nicolae Misticul îi mulțumește pentru ajutorul adus în convertirea alanilor și roagă pe Dumnezeu să îl recompenseze în lumea aceasta și în viața viitoare . După moartea acestui prinț (906), patriarhul îi scrie fiului, Constantin, îmbărbătându-l și îndemnându-l să urmeze politica religioasă a tatălui . Arhiepiscopului Petru îi adresează mai multe scrisori din care desprindem doar câteva sfaturi pastorale în disputa ce se iscase între el și monahul Eftimie . Chiar dacă această convertire este de o mai mică importanță, stabilirea în zonă a unui episcop bizantin a întărit și ortodoxia neamurilor învecinate, cu care Bizanțul avea relații: chazarii și armenii. De asemenea, este foarte posibil ca acest arhiepiscop să fi furnizat informații pertinente cu privire la neamul rușilor, care își aveau centrul în orașul Kiev, la Nord – Vest de Munții Caucaz.

Tot în acest secol misionarii bizantini vor câștiga alte două popoare la creștinismul răsăritean: ungurii și rușii. Primii vor fi convertiți de Constantinopol, după care, datorită așezării lor geografice și intereselor politice, Roma își va impune ritul. Această întoarcere forțată la Sf. Scaun nu va putea șterge decât cu greu primordiala influență orientală, după cum vom vedea.

Strămoșii ungurilor, popor de origine fino – ugrică, au locuit mai întâi în Vestul Munților Altai. Apoi, în primul secol creștin ei s-au deplasat în direcția Europei, dar s-au stabilit în regiunea dintre Munții Urali și cursul mijlociu al fluviului Volga. Prima informație despre acest popor o găsim în cartea “ De administrando imperio “ a împăratului Constantin Porfirogenetul, care afirmă că prin anul 830, fiind ei atacați de către neamul pecenegilor s-au deplasat în regiunea dintre fluviile Don și Nipru, cunoscută sub numele de Lebedia (Migne PG 113, 317) . Pentru prima dată în istorie își fac apariția în anul 895, atunci când bizantinii fac apel la ei pentru ajutor în lupta împotriva țarului bulgar Simeon (893 – 927). În acel moment, ungurii, numiți în alte izvoare și “ turci “, ocupaseră regiunea dintre cursurile inferioare ale râurilor Nistru și Prut, cunoscută astăzi sub denumirea de Buceag. Atunci, această zonă era numită Atelkuzu (Atelkuz sau Etelköz), adică “ țara dintre ape “ . Ei au reușit să-i învingă în 3 rânduri pe bulgari, astfel încât țarul Simeon a fost silit să încheie pace cu Imperiul bizantin. Dar pentru a se răzbuna, acesta se aliază cu un alt popor barbar, pecenegii, care atacă pe neașteptate așezările ungurilor. Ruinarea stabilimentelor i-a făcut pe unguri să părăsească și această zonă, în anul 896, îndreptându-se, sub conducerea lui Arpad, spre câmpia Tisei și a Panoniei. Populația găsită aici era condusă de ducele Salanus, al cărui strămoș, Kean, plecând din Bulgaria a ocupat această țară “ cu ajutorul și sfatul împăratului grecilor “ . Toate descoperirile arheologice, la care adăugăm și această informație, ne îndreptățesc să afirmăm că ungurii au venit în contact aici cu o populație creștinată în ritul răsăritean.

În ce privește legăturile acestui neam cu creștinismul, menționăm mai întâi convertirea și primirea Botezului de către un conducător al lor, Kuvrat (Kubratos), fondatorul marii Bulgarii de pe cursul mijlociu al fluviului Volga, la îndemnul împăratului bizantin Heraclius . Apoi, cunoaștem cele două întâlniri dintre frații Constantin și Metodie cu ungurii, menționate mai sus. De asemenea, este certă existența unei episcopii proprii a “ onogurilor “ (τών ‘Oνoγoύρων) sau “ unogundurilor “ (τών Oΰνογουνδούρων) în regiunea dintre râurile Don și Kuban. Această episcopie făcea parte din mitropolia Gothiei din Crimeea, fiind socotită pe locul al cincilea printre sufragane . Toate aceste informații dovedesc exitența unor legături, particulare sau generale, între unguri și creștinii de sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Faptul că doi carchani ai acestui popor nu au opus creștinismului păgânismul lor, ci chiar s-au interesat despre această religie nouă, ne poate conduce la ipoteza unei convertiri timpurii, cel puțin a câtorva familii din clasa conducătoare.

După stabilirea în câmpia Panoniei, ungurii și-au continuat incursiunile de pradă, precum erau obișnuiți, în teritoriile de sub suzeranitatea Imperiului bizantin. Pentru a pune capăt acestora, împăratul Roman I Lecapenul (919 – 944) a hotărât, în anul 943, să încheie o pace cu ei. În acest sens, succesorul său la tron, Constantin VII Porfirogenetul (944 – 959), după cum însuși ne mărturisește (Migne PG 113, 169; 324 – 325), a trimis la unguri pe clericul Gavriil, care pe lângă problemele de diplomație se poate să fi discutat și chestiuni religioase . După cum era obiceiul bizantinilor, ei au cerut ca unul dintre conducătorii tribului sau o rudă apropiată a lor să vină la Constantinopol. Aceasta era și o măsură de siguranță în cazul încălcării păcii. Drept urmare, la sfârșitul anului 948 sau începutul celui următor, vin în capitala Imperiului, principii unguri Termatzus (Tερμαζούς), fiul lui Tebele și nepotul lui Arpad, însoțit de Bulcsu (numit în alte izvoare Bulosudes sau Bolosudes), “ al treilea carchan al țării “ . Aceste informații furnizate de scrierea “ De administrando imperio “, sunt completate de alte două izvoare: “ Σύνοψις ‘Iστοριών “, autor fiind cronicarul G. Kedrenos (îl utilizează exclusiv pentru această perioadă pe un alt istoriograf bizantin, Ioan Skylitzes, fapt pentru care lucrarea este cunoscută ca având doi autori, Skylitzes – Kedrenos) și “ Xρονικόν “, scrisă de Ioan Zonaras.

Traducerea pasajului în care se vorbește despre venirea la Constantinopol a principilor unguri de către G. Kedrenos, este următoarea: “ Iar ungurii nu încetau să facă năvăliri în împărăția romeilor, prădând-o, până când Bulosudes, principele lor, hotărându-se să îmbrățișeze credința creștină, a venit la Constantinopol. Și, botezându-se, a avut ca naș pe împăratul Constantin. Iar după ce a fost cinstit cu vredinicia de patriciu și i s-a dat și mulți bani, s-a întors înapoi la el acasă. Nu după mult timp, și Gylas, fiind și el principe al ungurilor, a venit în cetatea împărătească și s-a botezat, învrednicindu-se și el de aceleași binefaceri și onoruri. A luat cu sine și pe un monah, cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit episcop al Ungariei (în textul grec “ al Turciei “ – “ έπίσκοπον Tουρκίας “), de către Teofilact (patriarhul Constantinopolului între anii 933 – 956), care, ajungând acolo, a întors pe mulți de la rătăcirea barbară la creștinism. Gylas, într-adevăr, a rămas statornic în credință și n-a mai năvălit niciodată împotriva romeilor, nu a lăsat pe creștinii prinși fără îngrijire, ci i-a răscumpărat, i-a tratat cu omenie și i-a eliberat. Bulosudes, însă, călcând legământul față de Dumnezeu, a năvălit adeseori împreună cu tot neamul împotriva romeilor. Încercând să facă același lucru și împotriva francilor și a altora, a fost tras în țeapă de Ioan (de fapt împăratul Otto cel Mare) “ .

Celălalt cronicar, Ioan Zonaras, mărturisește: “ Iar neamul turcilor, pustiind provinciile romeilor, s-a întâmplat să se liniștească pentru un timp. Căci dintre conducătorii lor, unul numit Bolosudes, iar mai târziu un altul, Gylas, fiind și acesta principele unei părți din Turcia au venit la împărat. Fiecare dintre ei s-a învrednicit de baia dumnezeieștii renașteri și s-a inițiat în tainele credinței noastre. Și au fost cinstiți amândoi cu demnitatea de patriciu, și li s-au dăruit bani, și astfel s-au reîntors la așezările lor, luând și un episcop, prin care mulți au ajuns la cunoștința de Dumnezeu. Gylas a rămas în credință și a păstrat pacea. Iar celălalt, călcând legământul față de Dumnezeu, s-a înarmat din nou împotriva romeilor. Încercând, însă, să facă același lucru și împotriva francilor, a fost prins și răstignit “ .

Astfel, putem să refacem firul cronologic al celor întâmplate. În anul 949, primii doi principi unguri veniți la Bizanț, Termatzus și Bulcsu, au fost botezați, naș fiindu-le însuși împăratul bizantin. După ce au fost copleșiți cu daruri și titluri , ei s-au întors în țara lor. După câțiva ani, probabil în anii 952 – 953, vine la Constantinopol principele Gyula , care de asemenea este botezat și primește rangul de patriciu. În plus, și foarte important este faptul că odată cu el a plecat spre Ungaria și un episcop, Ierotei, care trebuia să organizeze Biserica țării respective. Bulcsu, ca o pedeapsă divină pentru că a atacat și după aceea teritoriile bizantine, a fost omorât de către împăratul Otto I cel Mare. În schimb, Gyula s-a întors în țara sa și a răscumpărat pe creștinii luați ca sclavi în precedentele incursiuni, rămânând în credința creștină.

În ceea ce privește zona în care a activat episcopul Ierotei sunt încă discuții. În orice caz, cert este faptul că el a rămas în apropirea curții principelui Gyula, care era un creștin fervent, spre deosebire de celălalt carchan, Bulcsu. Delimitarea strictă a teritoriului de sub jurisdicția lui Gyula este greu de precizat. Mai mulți istorici, români și străini, între care amintim pe prof. Richard Huss, pr. prof. Ioan Lupaș și pr. prof. S. Reli, au susținut existența, în această perioadă, a unei episcopii de rit oriental la Alba – Iulia. Totuși, dovezile aduse de ei nu pot rezista unei critici științifice, precum a demonstrat pr. prof. Ioan Rămureanu . Ocuparea Transilvaniei de către unguri s-a făcut treptat, prin supunerea voievodatelor române existente, fie prin tratative, fie prin lupte, începând din timpul primului lor rege, zis “ apostolic “, Ștefan cel Sfânt (1001 – 1038), încheindu-se abia după două secole, în timpul regelui Andrei II (1205 – 1235). Pentru aceasta, la acel moment, nu se poate afirma existența unei episcopii, sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, pentru poporul ungar, la Alba – Iulia.

Mai apropiat de adevăr credem că este un alt istoric de marcă în această problemă, G. Moravcsik, care conchide că teritoriul stăpânit de Gyula se întindea între râul Tisa și Munții din centrul Transilvaniei, pe ambele maluri ale Mureșului. Dacă adăugăm și că după numai jumătate de secol exista în această zonă o mănăstire de rit grec, ipoteza pare și mai veridică. Așezământul în cauză a fost construit de principele Ochtum (Achtum) după ce primise botezul la Vidin în anul 1002. După cum mărturisește “ Vita major Sancti Gerardi “, acesta “ a primit încuviințare de la greci și a ridicat în numita cetate Morisena o mănăstire în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, așezând în ea stareț și călugări greci, după rânduiala și ritul acestora “ . Prin călugări greci trebuie să înțelegem monahi de rit răsăritean. În continuare, “ Vita major Sancti Gerardi “ vorbește despre înfrângerea suferită de principele Ohtum în fața unei armate condusă de un nepot al regelui Ștefan cel Sfânt, Chanadinus. Învingătorul, după cum promisese în visul din noaptea precedentă bătăliei finale, a mai construit în apropiere încă o mănăstire, cu hramul Sf. Gheorghe. Așezământul era situat în perimetrul localității Oroszlanos și a funcționat până în secolul XIII când a trecut în mâinile călugărilor benedictini . Aceste evenimente s-au întâmplat în anii 1028 – 1030, adică atunci când pe tronul Imperiului se găsea împărăteasa Zoe Porfirogeneta (1028 – 1050). Numai în acest timp de criză putea îndrăzni regele ungur să atace un supus al Bizanțului, fără să primească răspuns armat.

Localitatea în cauză, Morisena, este Cenadul de astăzi, situat în apropierea vărsării râului Mureș în Tisa. Mănăstirea lui Ohtum a fost ridicată pe ruinele alteia mai vechi, după cum indică săpăturile arheologice, începute în anul 1868. Aici s-au descoperit fundamentele a trei biserici străvechi, în stiluri și dimensiuni diferite: cea mai nouă în stilul gotic, a doua în cel de tranziție (romanic – bizantin), iar a treia în stilul basilicilor antice romane .

În anul 1030, voind Ștefan cel Sfânt să înființeze 12 episcopii sub jurisdicția Romei, în Ungaria, a chemat în acest sens pe episcopul Gerard . Acesta s-a stabilit la început, împreună cu alți 10 călugări apuseni, la mănăstirea Sf. Gheorghe din Oroszlanos. Apoi, i-a cerut lui Chanadinus să îi încredințeze mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Morisena, fapt pentru care, călugării greci au fost mutați la Oroszlanos.

Altă dovadă care demonstrează rolul jucat de această zonă, în perioada respectivă, este diploma din anul 1020 a împăratului Vasile II Bulgaroctonul, care stabilea cele 31 de episcopii ce intrau în jurisdicția arhiepiscopiei de la Ohrida. Între cele 6 castre ale episcopiei de la Branitza este menționat și Dibiscosul (Tibiscum), care a fost localizat în regiunea Timișoarei de astăzi (Alexandru Elian, Eugen Stănescu și Răzvan Theodorescu) .

Concluzionând, putem afirma că teritoriul ocupat de Gyula era poziționat în Sud – Estul țării ungurilor, fiind astfel aproape de bulgari, sârbi și români. Influența exercitată de aceste popoare creștinate de Constantinopol a condus la crearea unui puternic centru bisericesc situat în cetatea Morisena, posibila reședință a principelui Gyula.

În ceea ce privește activitatea mitropolitului Ierotei și existența ulterioară a eparhiei sale nu se cunoaște nimic sigur. Istoricul grec N. Oikonomides a încercat mai mult prin presupuneri să certifice existența unui mitropolit supus jurisdicțional Constantinopolului, în această regiune, până la începutul secolului XIII . Și savantul Gyula Moravcsik vorbește, însă cu reținere, despre un posibil urmaș al episcopului Ierotei în secolul XI. Amintește despre un sigiliu, datat cu aproximație în această perioadă, care avea gravat pe spate numele “ Theofilactus, episcop al Turciei “ .

Mergând pe firul istoriei vedem că o perioadă de timp, cel puțin această parte a Ungariei, a rămas în credința pe care o primise la Sf. Botez. Astfel, principele Geyza, căsătorindu-se cu Șarolta, fiica lui Gyula care se botezase la Constantinopol, a respectat credința soției și i-a îngăduit să aducă preoți greci la curtea lui. Mai mult decât atât, s-a înrudit și cu principele bulgar Gavriil Radomir, fiul țarului Samuel (980 – 1014), căruia i-a dat în căsătorie o rudă apropiată sau chiar pe fiica sa. De aici putem deduce o mai mare apropiere a ungurilor față de creștinismul răsăritean. Dar, murind Șarolta, principele Geyza i-a de soție, la sugestia diplomaților apuseni infiltrați la curtea sa, pe sora lui Mieczislav, conducătorul polonilor. Această principesă, Adelaida, era o ferventă susținătoare a propagandei latine. Sub influența ei, Geyza a încheiat, în anul 973, o alianță cu împăratul Otto I, prin care se obliga să lase liberi pe misionarii apuseni să predice în Ungaria. În acest sens au fost trimiși episcopii Pillgrim de Passau și Bruno de Verden . După câteva succese misionare notabile, în anul 984, intervenind unele neînțelegeri, cei doi au fost alungați iar în locul lor a venit episcopul Adalbert de Praga (983 – 997). El a reușit să-l convingă atât pe principe cât și pe apropiații acestuia să se boteze, probabil între anii 984 – 989. După istoricii apuseni, în anul 985, episcopul Adalbert l-a botezat pe Wajk, fiul principelui ungar, schimbându-i numele în Ștefan. Acesta este viitorul rege al Ungariei unite, Ștefan cel Sfânt (997 – 1038). Trebuie să spunem că Wajk era fiul principesei Șarolta, susținătoare a creștinismului oriental, fapt pentru care este foarte probabil să-și fi botezat pruncul încă de la naștere, prin preoții greci aflați la curtea ei .

Acesta a fost momentul în care balanța s-a înclinat în favoarea misiunii occidentale. În timpul regelui Ștefan cel Sfânt se vor pune bazele unui stat ungar creștin, de rit latin. El a înființat în regatul său două arhiepiscopii: prima, în anul 1001, la Esztergom, păstorită la început de arhiepiscopul Dominic, iar a doua la Kalocsa, condusă de arhiepiscopul Astrik. Sub jurisdicția acestora se găseau alte 8 episcopii și 5 abații . Dar, cu toate că s-a orientat în politica sa spre împărații romano-germani, el a arătat toleranță și credincioșilor unguri botezați mai înainte prin misionari veniți de la Constantinopol. Mai mult decât atât, pe lângă bisericile ridicate la Roma și Ierusalim, regele Ștefan a construit una și în Bizanț căreia i-a dăruit toate cele de trebuință, în speță o casă pentru găzduirea pelerinilor. Cu această ocazie probabil a primit de la împăratul Vasile II și o mică relicvă din lemnul Sf. Cruci, pe care fiul său, prințul Imre o purta la gât . Relațiile în continuare amicale dintre suveranii celor două state nu trebuie să ne mire, deoarece atunci nu exista o rivalitate deosebită, ca pe timpul patriarhului Fotie, între Bisericile Romei și Constantinopolului. De asemenea, doctrina acestora era destul de apropiată, iar deosebirile nu puteau fi percepute de ungurii abia creștinați.

Pentru a înlătura și ultima umbră de îndoială în privința unei creștinări a ungurilor în rit oriental, anterioare celei din timpul regelui Ștefan cel Sfânt, convertire realizată numai parțial datorită lipsei unei organizări unitare, prezentăm și câteva argumente de ordin lingvistic. Pe lângă cuvintele cu nuanță creștină împrumutate de la românii cu care au venit în contact (ex.: pogany pentru păgâni; oltar pentru altar; szent pentru sfânt; szombat pentru sâmbătă; etc.), ungurii au preluat masiv din vocabularul popoarelor slave ortodoxe din jurul lor: kereszt (cruce), angyal (înger), kereszteny (creștini), vecsernye (vecernie), malaszt (har), pap (preot), barat (frate), Vizkereszt (Bobotează), vodocrest (apă botezată), keresztelni (a boteza), feszület (cruce), Keresztelö (Botez), szarandok (pelerin), szolozsma (psalm), koma (cumătru), szreda (miercuri), csütörök (joi), péntek (vineri), etc. De asemenea, în tradiția bisericească a acestui popor întâlnim reminiscențe din practicile creștinismului răsăritean deosebite de cele apusene, precum este obiceiul colindei în preajma sărbătorilor. Popularitatea de care se bucură Sfinții Ioan Botezătorul și Dimitrie, Izvorâtorul de mir în creștinismul ungar este împotriva practicilor latinilor. Din hotărârile Sinodului de la Szabolcs (1092) reiese că întreg poporul începea să ajuneze, în Postul Mare, conform prescripțiilor răsăritene și nu după cele romane. Apoi, celibatul preoților a fost introdus abia în secolul XII, deci, timp de aproape 200 de ani preoții unguri se căsătoreau, urmând tradiția răsăriteană. În cele din urmă, unul dintre cele mai vechi texte păstrate în limba maghiară, la biblioteca Universității din Zagreb, nu este altceva decât o traducere din secolul XI a actualei rugăciuni ortodoxe de la slujba Aghiazmei Mari .

Dintre toate popoarele care au cunoscut mai întâi creștinismul în forma lui răsăriteană și apoi au îmbrățișat ritul apusean pentru totdeauna, ungurii sunt cei care au păstrat cele mai multe reminiscențe. De altfel, la ei ritul oriental a rezistat, în unele zone, o perioadă foarte mare de timp (până în secolul XIII), cu greu reușindu-se înlocuirea vechilor obiceiuri, printr-un prozelitism apusean agresiv.

După cum am spus ceva mai sus, pe lângă succesul misionar în Ungaria, tot în acest secol, bizantinii au reușit și o altă convertire de o importanță mult mai mare, dacă privim prin prisma evenimentelor ce au urmat. Este vorba despre slavii din tribul rușilor, care au apărut în istorie pe la începutul veacului IX. O cronică, “ Povest vremennîh let “ (Istoria vremurilor trecute), compusă într-o primă redactare pe la anul 1054, iar în a doua redactare la începutul secolului XII de cronicarul rus Nestor, ne informează în capitolele III și VII despre triburile slave mai însemnate, care locuiau în vremea respectivă pe teritoriul actual al Rusiei. O perioadă, slavii din tribul anților au trăit amestecați cu avarii. Alte triburi slave (viaticii, radimicii, polianii, severienii) au locuit pe teritorii aflate sub suzeranitatea chazarilor, care i-au și ajutat să se elibereze de jugul avar. O cale de apă, care unea Marea Baltică de Marea Neagră, traversa pământurile ocupate de acești slavi. Acesta era drumul varegilor spre Bizanț, care prin “ druzinele “ lor, comandate de “ konungi “, provocau grele pierderi comercianților din jurul capitalei Imperiului. Câțiva prinți varegi au ocupat punctele importante ale acestui drum impunând un tribut populației slave din împrejurimi: la Novgorod se stabili Rurik (862 – 869), iar la Kiev, konungii Askold și Dir. Totuși, numărul varegilor care rămăseseră a fost cu totul neînsemnat și foarte repede, ei s-au amestecat cu nobilimea slavă, împrumutând limba și religia acestora. La începutul secolului X, regiunile de la Nord de Nipru și părțile vecine se uniră sub autoritatea principelui Oleg . Această reunire a pământurilor triburilor slave a primit numele de Rusia, iar pentru faptul că își avea centrul politic la Kiev a intrat în istorie sub apelativul de “ Rusia kieveană “.

Creștinismul a pătruns în mod sporadic, presupunem noi, la aceste triburi, cu mult timp înainte de organizarea statului rus centralizat, la Kiev. Căile de accces în acest sens au fost multiple: în primul rând, apropierea ca distanță de Constantinopol, focar ce iradia popoarelor din jur credința în Hristos; în al doilea rând, Caucazul de Nord, locuit de neamul abasgilor, unde aflăm în debutul secolului X (902 – 903) o arhiepiscopie dependentă jurisdicțional de Patriarhia din Bizanț; apoi, Chersonezul Tauric (Bosforul Cimerian), unde încă din secolul IV exista o mitropolie gotă , iar pe la anul 860 predica Evanghelia Sf. Constantin – Chiril; în cele din urmă, Bulgaria dunăreană, nou convertită la creștinism.

Legăturile comerciale dintre coloniile bizantine, îndeosebi dintre Amastris din Paflagonia și “ taurosciți “ sau “ sciți “, sunt atestate de o mențiune interesantă în “ Panegiricul Sf. Iachint de Amastris “, scris de Niceta Paflagonul. Acesta, vorbind despre orașul în cauză, îl socotește “ ochiul lumii, către care sciții care locuiesc țărmul de miazănoapte al Mării Negre, cât și cei ce locuiesc la Apus, alergând ca la o piață comună, aduc mărfurile lor aici și cumpără altele din ea “ . Alte documente, precum “ Viața Sf. Ștefan din Sugdeea “ și “ Viața Sf. Gheorghe din Amastris “, vorbesc despre un atac al slavilor din Nord, “ Rhosii “, pe la anul 825, mai întâi în regiunea Niprului și Donului, după care au devastat orașul Sugdeea din Crimeea .

Aceste atacuri sporadice au silit totuși diplomația bizantină să caute o alianță cu chazarii, popor ce reprezenta o forță la vremea respectivă în stepele din Nordul Mării Negre. Acest fapt se întâmpla la anul 833, în același timp ridicându-se și cetatea Sarkel, de către împăratul Teofil I (829 – 842), pentru apărarea chazarilor. Totuși, la 18 iunie 860, slavii de pe cursul mijlociu al Niprului, îmbarcați pe 200 de corăbii, conduși de prinții Askold și Dir, au atacat Constantinopolul . Se știe că în urma acestei ofensive a fost trimis în misiune diplomatică la chazari Sf. Constantin – Chiril, pentru a încerca o reapropiere de aceștia.

Bizantinii și-au dat repede seama de insuficiența acestei alianțe politice și s-au gândit la orientarea triburilor slave din Nordul Mării Negre spre Constantinopol, prin atragerea în sfera creștinismului răsăritean. Pe de altă parte, slavii înșiși, văzând că și bulgarii au îmbrățișat religia creștină în anul 864 și temându-se de o încercuire, au intrat în tratative cu bizantinii și “ s-au așezat cu dragoste în rândul oamenilor supuși și ospitalieri, în loc de jaful și marea îndrăzneală contra noastră, cum făceau până de curând “ . Plecând de la mențiunile făcute de patriarhul Fotie în “ Enciclica “ sa către confrații orientali, din anul 867, și de la “ Panegiricul împăratului Vasile I “, scris de către Constantin VII Porfirogenetul (Migne PG 109, 360), s-a tras concluzia că pe la anul 865, a fost hirotonit pentru slavii din Nordul Mării Negre un arhiepiscop, care se pare că se numea Mihail . În ceea ce privește orașul în care arhiepiscopul grec și-a stabilit reședința nu știm nimic sigur, dar se presupune că ar fi fost Kievul, cel mai important centru zonal și locul de unde conduceau cei doi prinți care atacaseră Constantinopolul în anul 860. De asemenea, nu deținem nici o știre ulterioară despre situația acestei prime arhiepiscopii a rușilor.

Dar, după cum am amintit, în anul 880, Kievul a fost cucerit de Oleg, fratele lui Rurik, care era păgân. Putem deci conchide că venirea acestuia a născut o reacție păgână la nou înființata comunitate creștină. În timpul tulburărilor pricinuite de schimbarea politică, această mică eparhie a fost complet nimicită, iar arhiepiscopul grec alungat sau chiar încoronat cu moartea martirică . Toate ipotezele noastre sunt întărite de linia politicii externe adoptată de noul conducător și de urmașul lui, Igor. Astfel, în anul 907, Oleg a atacat Constantinopolul cu 2000 de corăbii. Pentru a împiedica un dezastru, împăratul Leon VI (886 – 912), a încheiat un tratat comercial foarte avantajos pentru ruși. Din textul acestuia aflăm că la acea vreme supușii lui Oleg erau încă păgâni, pentru că la sfârșit, ca o întărire a păcii, au jurat pe armele lor, pe Perun, zeul lor, și pe Volos, zeul turmelor . Apoi, urmașul acestuia, Igor, a încercat în alte două rânduri cucerirea Bizanțului, în anii 941 și 944. Ca urmare a celei de-a doua expediții s-a încheiat o pace despre care aflăm amănunte interesante din aceeași “ Cronică a lui Nestor “. De această dată, la legarea jurământului, emisarii lui Igor au spus: “ Dacă din partea rușilor se va gândi cineva să sfărâme această prietenie, toți câți au primit Botezul să-și primească de la Dumnezeu Atotputernicul, pedeapsa în viața aceasta sau în cea viitoare; toți, însă, care nu sunt botezați să nu-i ajute Dumnezeu sau Perun; scuturile lor să nu-i protejeze, să cadă de propriile lor săbii, de propriile lor săgeți și de alte arme și să ajungă robi în această viață și în cea viitoare “ . Tot din aceeași sursă aflăm că exista la Kiev o catedrală închinată Sf. Ilie, care își primise numele după cel al bisericii din cartierul Mamas din Constantinopol, dăruită de bizantini comercianților ruși, în anul 907, pentru satisfacerea nevoilor lor spirituale.

Mai apoi, în anul 945, principele rus Igor a murit în războiul purtat împotriva tribul slav al drevlienilor, iar soția sa, Olga (945 – 957), a condus regența pe timpul minoratului fiului lor Sviatoslav (957 – 972). Această principesă a Kievului a primit Sf. Botez în anii 954 – 955, cel mai probabil de la un preot din comunitatea varego – rusă existentă aici . Cronicarii bizantini Kedrenos și Zonaras, precum și cel rus, Nestor, afirmă că aceste evenimente s-au întâmplat în anul 957, în timpul vizitei la Constantinopol a Olgăi, primind Botezul de la patriarhul Polieuct (956 – 970) și numele de Elena după soția împăratului Constantin VII Porfirogenetul . Autorul lucrării “ De administrando imperio “, relatează în amănunt episodul primirii solemne la Bizanț a principesei kievene în toamna anului 957. Aici aflăm că Olga era însoțită de o numeroasă suită, în rândul căreia se găsea și preotul Grigorie (ό παπάς Γρηγόριος), probabil duhovnicul ei . Ipoteza precum că triburile care au format viitorul popor rus ar fi fost creștinate de Sf. Constantin și Metodie între anii 843 – 862 o vedem cu totul neconformă adevărului istoric, ci este doar o încercare de a da o vechime și o autoritate mai mare Bisericii Ruse .

Cu tot zelul său pentru creștinism, dovedit prin construirea unor biserici în apropierea capitalei sale , cneaghina Olga nu a reușit să-și convingă fiul de superioritatea acestei religii. Conjunctura de moment a anului 967, când bizantinii au fost atacați de bulgari, l-a adus pe Sviatoslav până la Pereiaslaveț, localitate situată de istorici între actualele orașe românești Cernavodă și Hârșova, ca aliat al Imperiului. Impresionat de zona aceasta, în anul 969, scria mamei sale, Olga: “ Nu-mi place să trăiesc în Kiev, aș vrea să stau la Dunăre, în Pereiaslaveț, aici este centrul țării mele. Aici se adună toate bogățiile: din Grecia aur, țesături, vin și diferite fructe; din Boemia și Ungaria argint și cai; din Rusia blănuri și ceară, miere și sclavi “ . După numai doi ani, Sviatoslav a fost nevoit să părăsească teritoriul bulgar în urma înfrângerii suferită la Durostorum din partea bizantinilor. El a fost omorât de tribul pecenegilor pe drumul de întoarcere spre Kiev, în anul 973.

Această ședere de aproximativ 4 ani în zona Gurilor Dunării ne îndreptățește să presupunem o mai mare deschidere a rușilor față de religia creștină. Fiind înrudiți cu poporul bulgar și vorbind o limbă asemănătoare, este sigur că asupra rușilor s-a exercitat o puternică înrâurire de nuanță creștină. Despre numărul mare ai adepților lui Hristos în statul kievean, pe la anul 972, ne informează cronicarul apusean Cosma de Praga .

La moartea lui Sviatoslav statul rus a fost împărțit între cei 3 fii ai acestuia astfel: Iaropolk conducea la Kiev, Vladimir la Novgorod iar Oleg stăpânea tribul drevlienilor. Iaropolk a reușit să îl asasineze pe Oleg în anul 975, dar la rândul său a fost nimicit de o armată condusă de Vladimir în anul 978. În urma acestor răsturnări de situație, Vladimir devine singur stăpânitor peste teritoriile rusești (980 – 1015), avându-și reședința la Kiev. În toată această campanie, noul conducător fusese sprijinit de principele scandinav al Norvegiei, Olaf Tryggwison.

După cum vedem din “ Cronica “ scrisă de Nestor, odată cu intrarea în Kiev a lui Vladimir s-a produs o reînviorare a păgânismului: s-au restaurat templele și statuile zeilor, în mare parte distruse în timpul bunicii sale, Olga . Această atitudine defavorabilă creștinismului nu a durat mult. Visul unei înrudiri cu familia imperială din Constantinopol a început să frământe mintea lui Vladimir, dar pentru aceasta era conștient de necesitatea primirii Botezului creștin. Același cronicar Nestor ne aduce numeroase informații, bineînțeles împletite cu elemente legendare, despre misiunile creștine sau necreștine venite la curtea de la Kiev. În cele din urmă sunt aleși grecii, unde rușii au și trimis o impozantă solie. La întoarcere, delegații povesteau în fața cneazului: “ Și ne-am dus la greci, și ne-au condus acolo unde ei se închină la Dumnezeul lor, și nu mai știam dacă ne găseam în cer ori pe pământ; căci pe pământ nu se găsește nici o atare priveliște, nici o atare frumusețe. Nu suntem în stare să vă povestim, dar un lucru știm că acolo Dumnezeu locuiești în mijlocul oamenilor; și slujba lor este mai minunată decât în oricare altă țară “ .

Studiul cronicilor ruse din secolul XI (“ Viața Sfântului Vladimir “ scrisă de călugărul Iacob, “ Viața Sfinților Boris și Gleb “ și “ Omilia despre Lege și Har “ a mitropolitului Ilarion), a relatărilor unor cronicari arabi (Yahya de Antiohia și Elmacini) precum și informațiile din așa – numitele “ sagas “ islandeze și norvegiene, ne îndruma să datăm primirea Botezului de către Vladimir în anul 987, la Kiev. În acest an situația politică din Imperiul bizantin era deosebit de grea, în primul rând datorită răscoalei condusă de uzurpatorul Bardas Focas. Împărații legitimi, Vasile II și Constantin VIII, trimit la curtea lui Vladimir o misiune diplomatică, condusă de episcopul Pavel, pentru a-l convinge să intervină în favoarea lor. Alături de solia bizantină venea la Kiev și Olaf Tryggwison, ale cărui sfaturi au fost decisive pentru viitoarele relații bizantino – ruse . Este posibil ca Vladimir, pentru a impresiona, să fi primit Botezul mai înainte de sosirea delegației bizantine de la unul dintre preoții comunității creștine din Kiev. În orice caz el a îmbrățișat creștinismul cel mai târziu la venirea episcopului Pavel.

În schimbul ajutorului atât de necesar bizantinilor, Vladimir a îndrăznit să ceară mâna porfirogenetei Ana, sora celor doi împărați. Cu toate că dezaprobau și numai ideea unei înrudiri cu un “ barbar “, Vasile II și Constantin VIII au trebuit să accepte condiția cneazului rus. Flotila varego – rusă, condusă de însuși Vladimir, a înclinat hotărâtor balanța în lupta care s-a dat la Chrysopolis, spre sfârșitul anului 988. Conflictul intern în Imperiu a mai durat câteva luni, până când uzurpatorul Bardas Focas a murit pe câmpul de luptă la Abydos.

În răstimpul acestor bătălii s-a încheiat la Constantinopol căsătoria dintre prințesa Ana și cneazul Vladimir. Însă, văzând pericolul îndepărtat, împărații bizantini au încercat să se împotrivească celor hotărâte mai înainte și au oprit-o pe sora lor la curtea imperială. Drept răspuns, Vladimir cucerește Chersonul (iunie 989), metropola posesiunilor bizantine în Crimeea. Această mișcare strategică i-a făcut pe cei doi împărați să-și dea seama de vulnerabilitatea lor și de necesitatea unei alianțe trainice cu rușii. Astfel, în luna noiembrie a anului 989, porfirogeneta Ana, în vârstă de 26 de ani, părăsește strălucitorul Bizanț pentru o țară străină. Ea a fost însoțită de o impunătoare solie, din care nu lipseau preoți, episcopi și mitropoliți, care aduceau cu ei moaște, icoane, veșminte și vase sfinte . Întâlnirea a avut loc la Cherson, unde s-a discutat retrocedarea orașului și trecerea trupelor varego – ruse în serviciul împăratului din Constantinopol. Apoi, în primăvara anului 990, Vladimir, Ana, mitropolitul Chersonezului și o parte din clericii bizantini au plecat spre Kiev. Prin eforturile acestora poporul rus a îmbrățișat în masă religia creștină, înființându-se episcopii la Kiev, Bielgorod, Cernigov, Novgorod, Rostov, Vladimir – Wolhynsk, apoi la Poloțk și Turov.

În anul 1011, soția cneazului Vladimir a murit. Fără să rămână mult timp văduv, acesta se recăsătorește cu nepoata împăratului Otto I cel Mare (936 – 973). Cel care a facilitat pătrunderea creștinismului răsăritean la ruși a murit la 15 iulie 1015, în satul Berestevo, în apropierea Kievului. Mitropolitul rus Ilarion, ales în anul 1051, în “ Omilia despre Lege și Har “ se adresează lui Vladimir: “ Scoală-te, căci n-ai murit, pentru că tu nu poți muri, crezând în Hristos, izvor de viață pentru lume. Scutură somnul tău, ridică ochii și vezi cinstea pe care ți-a păstrat-o Domnul în ceruri și slava pe care ți-a făcut-o printre fiii tăi “ . În a doua jumătate a secolului XIII (1250 – 1263), principele Vladimir a fost canonizat, sărbătoarea lui fiind stabilită pentru data de 28 iulie. Cultul său a fost recunoscut și de Biserica Apuseană.

Înrudirea spre sfârșitul vieții cu dinastia imperială a Apusului a condus pe unii istorici bisericești romano-catolici la concluzia că poporul rus ar fi primit în această perioadă o puternică înrâurire a creștinismului de rit occidental. Pentru susținerea tezei în cauză, istoricii apuseni vorbesc și despre numeroasele ambasade ale papilor Ioan XV (985 – 996) și Silvestru II (999 – 1003) la Kiev. Despre o influență a creștinismului latin la ruși, venită din Polonia, Germania și țările nordice, se poate vorbi, însă fără a se exagera. Mărturii în acest sens avem atât în prima legislație bisericească rusă inspirată din cea germană, cât și în limbă: “ поганство “ – păgânism; “ поганище “ și “ поганин “ – păgân, din cuvântul latin “ paganus “ .

Nici un cercetător serios nu poate trece peste adevărul istoric al creștinării rușilor de către Constantinopol. Reușita acestei misiuni a însemnat nu numai deschiderea unei noi epoci pentru Rusia kieveană ci și lărgirea sferei de influență a Imperiului bizantin spre Nord. După căderea Constantinopolului sub turci (1453), capitala rușilor, Moscova, este cea care a primit numele de “ a treia Romă “, ducând mai departe faima vechiului Bizanț de “ campion al creștinătății “.

CAPITOLUL III

DISPUTA TETRAGAMICĂ.

La moartea împăratului Vasile I Macedoneanul, succesorul acestuia, Leon VI Filosoful (886 – 912) îl înlătură din scaunul patriarhal pe savantul patriarh Fotie, numindu-l în această înaltă demnitate bisericească pe fratele său mai mic, Ștefan (886 – 893), un adolescent care nu avea nici o chemare pentru rangul respectiv. S-a vehiculat ipoteza că această schimbare avea ca obiectiv împăcarea partidelor religioase opozante din Bizanțul vremii. Dar pacea internă din Biserica bizantină a fost un fapt împlinit abia pe timpul patriarhului Antonie II (893 – 901), în urma hotărârilor Sinodului din vara anului 899, ținut în capitala Imperiului. Aici s-a realizat reconcilierea dintre partizanii mitropolitului de Neocezareea, Stylianos (ignatienii), și conducerea bisericească oficială a Constantinopolului, precum și recunoașterea ierarhică reciprocă dintre cele două Biserici surori (Roma și Bizanț) .

Dacă unii credeau că nimic nu mai putea tulbura pacea din Biserica bizantină se înșelau amarnic, pentru că după numai după câțiva ani va izbucni așa – numita “ dispută tetragamică “, cum este cunoscută în istoria bisericească, mai exact problema celor 4 căsătorii ale împăratului Leon VI. Pentru clarificarea situației vom pleca încă de la evenimentele petrecute în timpul vieții fondatorului dinastiei macedonene, Vasile I (867 – 886).

Atât fizic cât și moral Leon VI nu semăna cu tatăl său. Zvonurile de la curtea bizantină explică nepotrivirea evidentă prin faptul că acest copil nu era de fapt al împăratului Vasile I ci al lui Mihail III, cunoscută fiind relația dintre acesta din urmă și Evdochia Ingerina, soția viitorului basileu. Acest vlăstar imperial ce urma să devină moștenitorul tronului bizantin avea o sănătate șubredă. În timpul copilăriei, fiind o fire înclinată mai mult spre o viață sedentară, s-a izolat în palat, arătându-se procupat de studiu. Elev al eruditului Fotie, chemat în acest scop de împăratul Vasile I din exil în anul 875, viitorul împărat Leon VI a avut parte de o instruire temeinică în cultura greacă. Pentru a-i sublinia calitățile dobândite, contemporanii îl numeau “ foarte învățatul “ sau “ filosoful “. Se păstrează până astăzi unele poezii, dezbateri morale, fragmente din studii de teologie, un tratat de tactică militară, o culegere de oracole, scrise de acest împărat. În ceea ce privește pregătirea și viața religioasă, Leon VI a scris o colecție de predici la marile sărbători creștine, pe care obișnuia să le rostească în zilele respective de la înălțimea amvonului . De asemenea, era văzut adesea în societatea călugărilor din mănăstirile existente în capitală, iar duhovnicului său îi purta un deosebit respect.

Cu toate că tatăl său, din rațiuni dinastice, îl asociase la tron încă din anul 870 și îl crescuse ca pe moștenitorul Imperiului, niciodată nu l-a iubit. Vasile I avusese o preferință pentru fiul său, Constantin, rezultat din prima căsătorie cu macedoneanca Maria. Dar moartea prematură a acestuia (879) a tulburat rațiunea împăratului, de acum lăsându-se foarte mult influențat de favoriți, între care un loc special îl ocupa călugărul Teodor Santabarenos. Acesta din urmă vedea în Leon un dușman, fapt pentru care, folosindu-se de influența sa, i-a aruncat în spate o presupusă conspirație la adresa bătrânului împărat. Drept urmare, prințul moștenitor a fost închis într-o cameră din palat pentru o perioadă de 3 luni, despuiat de rangurile imperiale și chiar pasibil de a-și pierde viața . Abia la intervenția patriarhului Fotie și a comandantului gărzii, Stylianos Zautzes, împăratul s-a înduplecat față de fiul său.

La frageda vârstă de 16 ani a fiului său, în iarna anilor 881 – 882, Vasile I a hotărât să îl însoare. Potrivit unei tradiții, împăratul a reunit la palat un număr de 12 fete, alese din întreg Imperiul, după frumusețea lor. Așteptând venirea basileului, o ateniană, care “ știa grație obiceiurilor din țara ei să ghicească viitorul prin semne “, propuse un joc. Toate candidatele trebuiau să se așeze jos și fiecare să-și pună încălțămintea dinainte. Cea care la un semn dat ar fi reușit prima să se ridice, să se încalțe și să facă o reverență, aceea cu siguranță ar deveni împărăteasă . Tocmai în timpul acestui joc își făcu intrarea în sală împăratul, iar prima care făcuse reverența a fost Teofana, născută dintr-o cunoscută familie a Constantinopolului, Martinacii. Ea plăcu imediat familiei imperiale, care a hotărât în numele fiului lor căsătoria. Toate acestea bineînțeles că nu au fost pe placul lui Leon, mai ales că el se îndrăgostise de fiica lui Stylianos Zautzes, Zoe, dar nici nu se putea împotrivi voinței unui tată atât de aspru.

Astfel, căsătoria dintre cei doi a avut loc în iarna anilor 881 – 882. Un asemenea mariaj era sortit să se sfârșească rău, mai ales că Teofana avea și “ neajunsul “ de a fi foarte geloasă. Astfel, la puțin timp, simțind că soțul ei continua să o curteze pe Zoe, se plânse de acest fapt împăratului. Cu duritatea care îl caracteriza, acesta “ îl luă pe fiul său de păr, îl trânti jos și cu lovituri de picior și de pumni îi porunci să fie credincios nevestei lui “ . După aceea, pentru a întări pacea în familie, o căsători pe Zoe, fără voia ei, cu Teodor Goutzouniates. Ca urmare a acestor evenimente relația dintre Leon și Teofana se înrăutăți vizibil, cu tot devotamentul sincer al acesteia din urmă, care mergea până la a împărți captivitatea cu soțul ei.

Atâta vreme cât trăi Vasile I, aparenta înțelegere dintre cei doi a continuat. Însă, atunci când bătrânul împărat muri (29 august 886), Leon primește libertatea pe care o dorea. Pentru a înțelege și mai exact prăpastia care îi separa redăm un paragraf din biografia Teofanei: “ Augusta se preocupa de mântuirea sufletului ei, călcând în picioare, ca pe un praf netrebnic, toate plăcerile acestei lumi. Zi și noapte ea se înălța către Dumnezeu, cântând psalmi și spunând continuu rugăciuni. Noaptea se scula din patul imperial, cu somptuoase cuverturi brodate cu aur, spre a se întinde într-un colț, pe o rogojină acoperită cu o stofă grosolană și din oră în oră se ridica spre a se ruga lui Dumnezeu. O astfel de femeie era o sfântă; ea nu era nici împărăteasă, nici o tovarășă plăcută pentru un prinț de 20 de ani “ .

Moartea unicului copil din această căsătorie, mica Evdochia, în iarna anilor 891 – 892, accentuă și mai mult neînțelegerile existente. După această nenorocire, Teofana se detașă total de lume, iar excesele ascetismului său o îmbolnăviră grav. În același timp, împăratul nu mai putea spera să aibă de la ea un nou copil, “ căci trupul său slăbit și consumat din cauza contemplației spirituale nu mai era în stare să se bucure de voluptatea cărnii “ . Pe de altă parte Leon nu uitase dragostea sa din tinerețe pentru Zoe Zautzes și se hotărâ repede să și-o apropie.

Împărăteasa, înștiințată de acestea, s-a dus la călugărul Euthymie de la mănăstirea Psamathia cu rugămintea de a-i binecuvânta retragerea într-un locaș sfânt. Pentru a nu oferi curții bizantine spectacolul unei despărțiri, Teofana lăsă de bunăvoie locul liber rivalei sale, încercând să se consoleze cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu după mult timp, la 10 noiembrie 893, ea muri, înainte de a împlini vârsta de 30 de ani. A fost înmormântată cu toată cinstea în sanctuarul imperial din biserica Sfinților Apostoli, alături de fiica ei, Evdochia. Basileul a ridicat chiar o capelă în amintirea ei, care îi poartă numele. Numeroasele minuni și vindecări miraculoase întâmplate pe mormântul Teofanei au vestit întregului Bizanț virtuțile fostei sale suverane, drept pentru care Biserica Orientală a rânduit-o între Sfinte, sărbătorind-o în fiecare an la data de 16 decembrie și mult timp ceremonialul prescria împăratului să meargă să aducă, în amintirea ei, tămâie și rugăciuni.

Leon se bucură de soluția aleasă de soția sa, iar după moartea ei nu mai era decât o singură piedică în calea fericirii lui: Teodor Goutzouniates. Dar și acesta muri la puțin timp după Teofana, în așa fel încât gurile rele din Constantinopol au socotit că decesul lui nu a fost cu totul accidental. Pe lângă dragostea declarată pe care împăratul o avea față de Zoe mai era încă un motiv temeinic în favoarea unei noi căsătorii: Leon dorea un urmaș la tron pentru a asigura perpetuarea dinastiei. Împăratul însuși avea o sănătate șubredă, fratele său, Alexandru, se complăcea în distracții frivole, iar interesul dinastiei îi cerea să asigure cât mai repede un moștenitor legitim. Aceasta era de mai multă vreme grija lui cea mai de seamă, iar pentru a obține de la Dumnezeu copilul dorit se ducea în pelerinaj la Locurile Sfinte sau consulta astrele. În ochii contemporanilor și chiar ai panegiriștilor Teofanei, această rațiune politică era de ajuns pentru a explica și a scuza adulterul lui Leon.

Călugărul Euthymios, care nu fusese niciodată în relații cordiale cu tatăl Zoei, noul “ basileopator “, rămăsese singurul care se împotrivea, repetând împăratului că ceea ce voia să facă era o nelegiuire și o ilegalitate. De fiecare dată Leon îi răspundea: “ Mi-am pierdut soția, după cum știi; ca toată lumea, trebuie să mă gândesc să mă însor; ori, Zoe se găsește în aceeași situație ca și mine: e liberă. De ce vrei să împiedici ceea ce legile poruncesc și Evanghelia sfătuiește? “ . În cele din urmă, Euthymie i-a spus că în cazul în care Zoe va deveni împărăteasă el nu va mai călca niciodată în palat. Acest avertisment avea scopul de a-i mișca inima lui Leon, cunoscut fiind atașamentul său față de duhovnic. Dar, împăratul pus în situația de a alege între Euthymie și Zoe, nu ezită nici o clipă: pe primul îl închide într-o mănăstire, influențat de Stylianos Zautzes, iar cu cea de-a doua se căsătorește la începutul anului 898. Cununia religioasă a fost oficiată de preotul palatului imperial și nu de patriarhul Antonie II (893 – 901), precum prevedea ceremonialul imperial bizantin. Acest cleric, în același an, va plăti scump imixtiunea în problemele întâistătătorului, fiind depus de Sinodul patriarhal, ținut în capitala Imperiului . După mai puțin de doi ani de mariaj fericit, spre sfârșitul anului 899, împărăteasa Zoe moare în urma unei boli misterioase, fără a fi născut decât o fetiță, Ana, căsătorită mai târziu cu un prinț carolingian, Ludovic de Provența .

În situația de față, aceleași “ rațiuni dinastice “ îi porunceau împăratului să încheie și o a treia căsătorie. Dar, cu toate că în cazul în speță era vorba despre suveranul Bizanțului, lucrurile nu se puteau rezolva atât de ușor. Canoanele Bisericii dezaprobau formal o astfel de legătură și penitența era urmarea ei. De la sfârșitul secolului VIII se refuza și binecuvântarea celei de-a doua căsătorii. În ceea ce privește legile civile, împărăteasa Irina (790 – 802) promulgase o “ Novelă “ prin care se interzicea al treilea mariaj, deci încuviința două legături . Leon VI însuși, în lucrarea “ Purificarea îndreptată a legilor “ (Aί τών νόμον έπανορθωτικαί άνακαθάρσεις), care cuprindea 113 Novele, respinge cu dispreț a doua căsătorie, dar interesul principal se îndreaptă spre cea de-a treia. El înfierează oamenii care “ în loc să se adape din undele pure ale căsătorie, se tăvălesc în noroiul legăturilor nepermise “ (Novela XC) . Deși interzisă de Biserică, spune Leon VI, a treia legătură conjugală nu era sancționată de dreptul civil. Situația era corectată de această “ Novelă “, în sensul că dispozițiile canonice (5 ani de penitență) aveau și valabilitate în viața laică. De asemenea, opinia publică socotea nedemn de un basileu o atare legătură păcătoasă.

Pentru toate acestea, la care adăugăm și golul lăsat în inima lui Leon prin pierderea celei pe care o iubea, împăratul ezită un timp să se recăsătorească. Totuși eticheta de la curte cerea imperios o femeie în palat, care să prezideze ceremoniile. Astfel, cu tot disprețul pe care îl simțea pentru o a treia legătură matrimonială, împăratul Leon VI făcu pasul decisiv în prima jumătate a anului 900, impulsionat probabil numai de necesitatea unui urmaș pe tronul Imperiului. El se căsători cu frumoasa Evdochia Baiana, originară din Bitinia sau Frigia. Însă, basileul nu a avut noroc nici de această dată pentru că la 12 aprilie 901, în preajma sărbătorii Învierii Domnului , împărăteasa Evdochia muri pe neașteptate. Ea născuse un fiu, dar nici el nu supraviețuise nașterii.

Toate aceste încercări nereușite i-au învârtoșat inima basileului care acum ținea să se recăsătorească pentru a reuși în cele din urmă să aibă descendentul dorit. Însă, problema atinsese acum limite nemaiîntâlnite. Deși a treia căsătorie a împăratului se justifica prin rațiuni politice iar Biserica, “ considerând-o ca un act murdar nu o dezaprobase formal “ , scandalizase multe fețe bisericești. Mărturii în acest sens avem în refuzul starețului mănăstirii Sfântul Lazăr de a primi în biserică rămășițele suveranei, precum și în atitudinea călugărului Euthymios, cu care basileul se împăcase. El îl sfătuia pe împărat să facă o înmormântare discretă “ pentru a nu tulbura sărbătoarea Anastasis “ . Pentru cei care aveau o astfel de atitudine o a patra căsătorie era o adevărată blasfemie. Precum s-a amintit Biserica nici măcar nu lua în calcul această posibilitate, vorbind numai despre refuzul de a binecuvânta a doua cununie religioasă (sfârșitul secolului VIII). Legea civilă după care se conducea în acea vreme Imperiul bizantin fusese promulgată de împăratul Vasile I în lucrarea “ Procheiron “ (ό Προχειρος νόμος), apărută la 1 decembrie 872. Aceasta stabilea nu numai că cea de-a patra căsătorie este interzisă ci și că trebuia considerată ca nevalidă. Copiii rezultați în urma unei asemenea legături trebuiau tratați ca “ ilegitimi “ . În ceea ce privește opinia publică, o asemenea însoțire era considerată mai rea decât adulterul.

Pe de altă parte situația politicii interne impunea cu necesitate un moștenitor legitim al tronului, pentru că însuși împăratul simțise comploturile din jurul său, bineînțeles favorizate de lipsa unui descendent. Totuși, neîndrăznind de la început să să se căsătorească pentru a patra oară, el începu prin a-și lua la palat o favorită: Zoe Carbonopsina (“ cea cu ochi negri “), fiica unei mari familii din aristocrația bizantină. Aceasta, femeie inteligentă și ambițioasă, reuși în scurt timp să-și introducă rudele în posturi de conducere, care să-l influențeze apoi pe împărat în vederea încheierii unui nou mariaj.

Se pare că încă de la început basileul se gândise la o căsătorie pentru că altfel nu se explică aducerea în anul 901 pe scaunul patriarhal a lui Nicolae I Misticul (901 – 907), frate prin alianță al lui Leon (împăratul Vasile I îi fusese acestuia naș la Botez), pe care credea că putea să se bizuie spre a înlătura toate piedicile canonice. Dar, Nicolae, intrat în ierarhie împotriva voinței sale, nutrea în sufletul său trufaș ambiții pământești. Înalta sa demnitate ecleziastică o percepea ca pe un mijloc de parvenire socială, un început al viitoarei sale înălțări. Mai mult decât atât, avea chiar să pună în discuție ordinele venite de la basileu, ceea ce nu se mai întâmplase de ceva vreme în societatea bizantină: “ Dacă împăratul poruncește, sub inspirația diavolului, ceva contrar legii lui Dumnezeu, nu ești dator să-l asculți; trebuie să consideri nul un ordin nelegiuit, venit de la un om nelegiuit. Niciodată un servitor al lui Dumnezeu nu va asculta de aceste ordine criminale și ar vrea mai bine să-și piardă viața decât să servească un astfel de stăpân “ . Foarte intransigent când simțea momentul prielnic, Nicolae știa totuși și când trebuia să se arate îngăduitor și gata de orice compromis. “ Dacă inteligența lui era superioară multora, sufletul în schimb îi era cam josnic “ .

Un astfel de om nu avea cum să răspundă afirmativ speranțelor pe care Leon VI le pusese în el. Atunci când împăratul mărturisi intențiile sale matrimoniale, patriarhul refuză hotărât să violeze canoanele Bisericii. Situația se tensionă rapid între basileu și înaltul prelat, dar acesta din urmă era susținut de majoritatea clericilor astfel că Leon nu se putea atinge de el dacăvroia să își realizeze planul. Totuși, patriarhul a făcut o greșeală, care a dat posibilitatea unui șantaj. Nicolae I conspirase împreună cu generalul Andronic Dukas împotriva suveranului, într-o expediție contra arabilor (primăvara anului 905), iar atunci când cel răzvrătit a fugit, Leon reuși să pună mâna pe hârtiile lui, unde a găsit și o scrisoare semnată de patriarh, care dovedea trădarea acestuia . Astfel, împăratul avea acum în mână mijlocul prin care să înduplece opoziția semeață a lui Nicolae Misticul. Acesta, la rândul său, a înțeles că nu mai are cum să-și salveze poziția și viața decât printr-un compromis.

La sfârșitul anului 905, Zoe Carbonopsina născu un fiu, viitorul împărat Constantin VII Porfirogenetul. Acum, pentru Leon, nu mai rămânea decât problema legitimării acestui copil. Dar, prin “ Novela LXXIV “ a lui Justinian se stabilise că pruncul unei concubine poate fi legitimat numai printr-o căsătorie succesivă sau printr-un act grațial al împăratului . Niciuna dintre aceste două situații nu erau posibile în cazul de față. Patriarhul, șantajat, ar fi aprobat bucuros aceasta, dar ceilalți ierarhi se împotriveau, declarând că “ nașterea unui copil nu putea face ca Legea să permită o legătură oprită “ și refuzau să săvârșească Botezul. În cele din urmă și împăratul a fost nevoit să facă un compromis: dacă voia ca fiul său să fie botezat trebuia ca după aceea să se despartă de Zoe. Astfel, la 6 ianuarie 906, de sărbătoarea Botezului Domnului, Constantin a fost încreștinat, în catedrala Sfânta Sofia, de către patriarhul Nicolae I Misticul, având drept nași pe Alexandru, fratele basileului, și pe călugărul Euthymie. Trebuie remarcat că nici cu această condiție de despărțire ulterioară nu se întrunise asentimentul majorității membrilor Sinodului patriarhal. Conducătorii opozanților erau mitropoliții Aretas al Cezareei, ucenic al fostului patriarh Fotie, și Epifanie al Laodiceei .

Cu toată promisiunea solemnă dată în fața ierarhilor înainte de Botez, împăratul nu se ținu de cuvânt. La 3 zile o aduse pe Zoe în palat și se hotărâ să o ia de soție. Într-o asemenea situație, patriarhul ripostă, nevoind să binecuvinteze “ legătura scandaloasă “. Cu tot oprobiul Bisericii și al opiniei publice, Leon VI se căsători pentru a patra oară în ziua de Înviere a anului 906, slujba fiind săvărșită de un anume preot Toma . De altfel, suveranul a fost cel care a pus coroana imperială pe capul Zoei, numind-o Augustă, împotriva cutumelor bizantine, care rezervau acest drept numai patriarhului de Constantinopol. Astfel, împăratul care stăpânea “ orașul cel păzit de Dumnezeu “ devenea un tetragam. Biserica, înfruntată pe față, răspunse prin interdicția formală a intrării în locașurile sfinte. Atunci, pentru a obține dispensele necesare legitimării căsătoriei, suveranul bizantin apelă la judecata Bisericii Universale. În acest sens trimite delegații la Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalim.

În toată această problemă patriarhul Nicolae I era dispus să cedeze, dar totuși trebuia să ia în calcul și numeroșii episcopi care se opuneau unei călcări flagrante a canoanelor bizantine. Afrontul direct adus de Leon VI prin apelul la celelalte scaune patriarhale, l-a determinat pe întâistătătorul Bisericii bizantine să pactizeze cu cei ce nu acceptau tetragamia împăratului. După cum mărturisește scrierea “ Vita Euthymii “, la 6 ianuarie 907, într-o reuniune sinodală la Constantinopol s-a hotărât împotrivirea chiar “ până la moarte “, în problema respectivă, a ierarhilor semnatari .

Acestea erau împrejurările în care urmau să sosească la Bizanț legații papali, cu dispensa mult dorită. Asigurat de aprobarea papei Serghie III (904 – 911), împăratul nu mai avea nici un motiv pentru care să mențină relația bună cu patriarhul și chiar declara persoanelor din anturajul său că “ prima lui grijă după încheierea Sinodului ce urma să se pronunțe favorabil asupra celei de-a patra căsătorii, va fi să scape de un ierarh ostil și trădător față de suveranul lui “ . Astfel, în ziua Nașterii Domnului din anul 906, Leon VI, însoțit de toți membrii Senatului se prezentă la intrarea imperială a catedralei Sfânta Sofia, gândind că patriarhul n-are să-l refuze. Însă, Nicolae I îi interzise într-o manieră categorică călcarea interdicției Sinodului, în același timp dându-i speranța că la următoarea mare sărbătoare ar consimți să-l primească. Împăratul crezu că este mai nimerit să nu insiste și primi umilința. Apoi, la Botezul Domnului din anul 907 se prezentă din nou la ușile bisericii, unde primi același răspuns: “ Fără consimțământul unanim al mitropoliților nu pot să te primesc aici; și dacă vrei să intri cu forța, vom ieși noi “ . De această dată patriarhul mersese prea departe și împăratul nu s-a mai putut abține: “ Mi se pare părinte că-ți bați joc de majestatea noastră. Oare nădăjduiești că rebelul Dukas se va întoarce din Siria? Din încredere față de el ne disprețuiești astfel? “ . Acesta a fost semnalul la care cele două personalități au scos la iveală cele ce mocniseră atâta vreme. Totuși poziția de patriarh era mult inferioară celei de împărat, drept pentru care Leon va fi cel care va avea câștig de cauză.

Astfel, la 1 februarie 907, cu ocazia unui dineu la palat, basileul începu un adevărat rechizitoriu împotriva prelatului, pe care-l încheie denunțând intrigile și trădarea alături de generalul Andronic Dukas. După aceasta dădu ordin ca Nicolae I să fie arestat și trimis sub escortă într-o mănăstire din Asia. La numai câteva zile, Sinodul reunit de legații papali, fără a lua în considerație Dreptul canonic bizantin, acorda lui Leon VI dispensa necesară și ridica interdicția ecleziastică pronunțată împotriva lui. De teama urmăririi cu care era amenințat pentru crima de înaltă trădare, patriarhul Nicolae I a demisionat fără a se lăsa destituit . În locul său, Sinodul patriarhal, probabil și la dorința împăratului, a ales pe piosul călugăr Euthymie (907 – 912). Acesta fusese duhovnicul împăratului și de multe ori îl mustrase fără menajamente pentru păcatele săvârșitee. Ca dovadă a poziției sale intransigente în problema tetragamiei, imediat după urcarea pe tronul patriarhal, Euthymie aprobă două hotărâri sinodale în acest sens. Prima îl depunea pe preotul Toma, cel care săvârșise slujba ultimei cununii, între Leon VI și Zoe Carbonopsina, iar cea de-a doua declara ilegitimă nu numai căsătoria a patra ci chiar și pe cea a treia . De asemenea, a refuzat categoric pomenirea la Sfânta Liturghie a împărătesei, în calitate de Augusta. Singura concesie făcută de patriarh a fost încoronarea lui Constantin ca basileu la 9 iunie 911 . Ne intrigă faptul cum de a putut rezista Euthymie în această funcție ecleziastică până în anul 912 cu toate hotărârile luate împotriva voinței împăratului. Singurul motiv pare a fi acela al respectului deosebit de care se bucura în fața basileului.

Cu toate măsurile luate, noul patriarh a fost acuzat de apărătorii lui Nicolae I Misticul că ține partea împăratului tetragam. El, de altfel, nici nu a fost recunoscut drept întâistătător de aceștia, pentru că ei nu aprobau retragerea din scaun a mentorului lor. Astfel, nici nu se stinsese bine conflictul dintre ignatieni și fotinieni că o altă problemă frământa Patriarhia de Constantinopol.

În aceste condiții, la 11 mai 912, împăratul Leon VI Filosoful moare, lăsând conducerea Imperiul în mâinile fratelui său, Alexandru (912 – 913). Cercetările recente au scos la iveală un document, considerat până nu demult neautentic, care certifică schimbarea radicală de atitudine a basileului pe patul de moarte, în privința lui Nicolae I Misticul. Este vorba despre un așa – zis testament al lui Leon (Μετάνοια Λέοντος βασιλέως έπί τή αύτού έξόδω) , care s-a crezut a fi un fals ulterior al partizanilor patriarhului destituit în anul 907. În cuprinsul acestuia, împăratul recunoaște că a comis păcatul tetragamiei și cere iertare lui Dumnezeu prin intermediul “ părintelui său spiritual “, Nicolae. Apoi, supune anatemei pe toți cei care vor mai săvârși respectivul păcat sau pe cei care vor uza de “ oikonomia “ bisericească, precum o făcuse el însuși. În final, cere binecuvântarea “ primului și celui mai mare între episcopi,…, reintegrându-l în oficiul sacerdotal “ . Ipostaza în care împăratul Leon VI cere iertare Mântuitorului pentru păcatele sale este exprimată plastic într-un mozaic votiv aflat la intrarea în catedrala Sfânta Sofia .

Această revenire în granițele canoanelor bisericești a lui Leon a stat la baza reinstalării ca patriarh a lui Nicolae I Misticul (912 – 925), lucru petrecut la câteva zile după moartea basileului. Răzbunarea necreștinească de care a dat dovadă nu face cinste misiunii pentru care fusese hirotonit: “ Venerabilul Euthymie fu lovit cel dintâi. Citat să apară înaintea unei adunări ținute în palatul imperial, nu numai că fu destituit și anatematizat, dar Nicolae se coborî până la a-l înjura în mod josnic și servitorii patriarhului, aruncându-se asupra nenorocitului, îi rupseră veșmintele sacerdotale, îi smulseră barba, îi sfărâmară dinții și la urmă îl bătură așa de rău, cu lovituri de picioare și de pumni, încât rămase leșinat pe loc și nu scăpă decât cu mare greutate de moarte “ . Următoarea victimă a fost împărăteasa Zoe, care a trebuit să părăsească palatul imperial, fiind tunsă în monahism chiar de către patriarh .

Din nou se greșea, ca și în timpul lui Fotie, nefăcându-se diferență între persoana patriarhului și responsabilitatea lui. Astfel, un Sinod din luna iunie a anului 912 pronunța anatema și depunea nu numai pe Euthymie, ci și pe “ toți cei care sunt în comunitate cu el, care l-au hirotonit sau care au fost hirotoniți de către el “ . Schisma în Biserica constantinopolitană este un fapt împlinit atunci când mitropolitul Aretas al Cezareei, “ protothronos “, deci cel dintâi în rang după patriarh, convoacă un contra – Sinod, refuzând să-l recunoască pe Nicolae I .

Tot în anul 912, întâistătătorul Bisericii bizantine adresează o scrisoare papei Anastasie III (911 – 913), pe care mai înainte îl ștersese din diptice, cu privire la disputa tetragamică. Acestuia i se cerea revizuirea poziției romane față de cea de-a patra căsătorie, condamnarea ei alături de bizantini și anatematizarea tuturor pricinuitorilor de tulburare, exceptându-i pe împăratul Leon VI, care se căise pe patul de moarte, și pe Serghie III, aflat deja în fața Supremului Judecător. Alături de scrisoarea patriarhului era trimisă și una din partea împăratului Alexandru care susținea toate cele scrise de Nicolae I . La toate acestea Roma nici nu a considerat necesar să trimită un răspuns.

Împăratul Alexandru moare la 6 iunie 913, dar având grijă înainte să instituie o regență pentru minorul Constantin VII, condusă de patriarhul în funcțiune. În acest fel, Nicolae I și-a văzut îndeplinite visurile tinereții, el fiind până în luna februarie a anului 914 primul om în Imperiu. Dar fosta împărăteasă nu aștepta decât momentul prielnic ca să revină în palat și să-și înlăture dușmanul care o călugărise fără voie și încerca să-l îndepărteze pe fiul ei de tron. Această oportunitate apăru curând pentru că armata mergea din înfrângere în înfrângere iar țarul Simeon al Bulgariei (893 – 927) fusese încoronat ca basileu la Constantinopol, fapt nemaiîntâlnit în istoria bizantină până atunci. Toată această conjunctură a fost favorabilă revenirii Zoei la palat și preluarea conducerii regenței. Se pare că la început ea avusese în plan chiar readucerea lui Euthymie pe scaunul patriarhal , dar refuzul acestuia i-a schimbat strategia politică. Astfel, a încheiat cu Nicolae un armistițiu scris, la începutul lunii martie a anului 914, prin care patriarhul se învoia să o pomenească la Sfânta Liturghie alături de fiul ei, ca Augustă, și să nu mai vină la palat fără a fi în prealabil chemat .

Ca regentă, Zoe, se bizuia pe un om care condusese afacerile Imperiului și pe timpul lui Leon VI, parakimomenul Constantin. Acest personaj, care împărțise dizgrația împreună cu împărăteasa, în mod natural, revenise la putere odată cu ea. Intrigile care au existat întotdeauna în preajma persoanelor influente ale Imperiului, au început să-l vizeze și pe acesta. Dușmanii lui au reușit să deștepte îngrijorarea tânărului împărat, prezentându-l pe parakimomen ca uzurpator, susținând pe ginerele lui, strategul Leon Focas . Împotriva acestui complot, care era numai în parte adevărat, s-a căutat sprijin în drongarul flotei, Roman Lecapen, de origine armean. El înfrânge pe Leon Focas în anul 918, reușind apoi prin intrigi să căsătorească pe fiica sa, Elena, cu împăratul Constantin VII (mai 919), primind titlul de “ basileopator “ . Însă, nu s-a mulțumit cu această demnitate ci a plusat preluând pe rând funcțiile de “ Caesar “ (920) și “ Imperator “ (921).

Toate aceste evenimente îl readuc în scena politică pe patriarhul Nicolae I, în detrimentul împărătesei – mamă. Alături de noul basileu el va căuta prin orice mijloace să pună în umbră pe Constantin VII. Astfel, nu numai că a susținut preluarea puterii de către Roman Lecapen (920 – 944), dar a și încoronat pe fii acestuia “ Co – Imperatori “, iar pe cel mic, Teofilact, îl hirotonește ipodiacon, la vârsta de 8 ani, deschizându-i drumul spre demnitatea patriarhală . În același timp, Zoe, încearcă seducerea uzurpatorului, iar mai apoi chiar otrăvirea acestuia. Încercările nereușite au dus la ieșirea definitivă din lupta pentru putere, ea sfârșindu-și zilele în mănăstirea Sfânta Eufimia din Petrion .

Până la preluarea tronului imperial de către Roman I nu se realizase pacea nici în sânul Bisericii de Răsărit, nici între aceasta și Roma. La moartea fostului patriarh Euthymie, în anul 917, toți episcopii nicolaiți au refuzat să slujească, menținând aceeași poziție dușmănoasă. Numai în urma unei dispoziții imperiale osemintele acestuia au fost aduse în Constantinopol. Totuși, probabil și la insistențele împăratului Roman I, la 9 iulie 920, se promulgă “ Tomul unirii “ (Τόμος ένώσεως sau έκθεσις) . În cadrul unei sărbători solemne, în prezența împăratului Constantin și a basileopatorului Roman, se restabilește înțelegerea dintre partizanii lui Nicolae și cei ai lui Euthymie, hotărându-se în același timp și poziția viitoare a Bisericii față de căsătoriile succesive. În textul acestui document se scuză, într-un mod excepțional, căsătoria a patra a lui Leon VI, dar de atunci înainte principiile canonice erau respectate fără posibilitatea unei dispense: “ De comun acord declarăm că a patra căsătorie este absolut interzisă. Oricine va îndrăzni s-o realizeze va fi exclus din toate oficiile religioase, atâta vreme cât va persista în concubinaj. Înainte de noi, Părinții Bisericii au judecat la fel, și noi, precizând gândul lor, proclamăm că aceasta este un act contrar oricărei instituții creștinești….. Trebuie să curățim această infamie, așa cum mături murdăriile, când în loc să fie aruncate într-un colț, sunt împrăștiate în toată casa “ . În ceea ce privește al treilea mariaj este și el supus canonisirii, dar în principiu nu este interzis, cel puțin în situația când din căsătoria a doua nu au rezultat copii.

Tânărul împărat Constantin VII a trebuit să asiste la citirea actului care înfiera legăturile conjugale asemănătoare celei din care se născuse și mai mult decât atât era obligat să celebreze solemn, în fiecare an, această zi în care a fost proclamat “ Ectesis-ul “. Actul marca o gravă umilință pentru autoritatea imperială, în schimb pentru Biserică era o victorie de răsunet.

La sfârșitul lunii iulie a aceluiași an, Nicolae I trimite o scrisoare papei Ioan X (914 – 928), prin care îl informează asupra celor proclamate de “ Tomul unirii “, rugându-l să-și trimită legații la un Sinod ce urma să aibă loc în Constantinopol, pentru a condamna încă o dată în mod festiv greșeala în care căzuse atât Bizanțul cât și Roma . Papa, dacă răspundea afirmativ la cererea patriarhului ar fi compromis Scaunul pontifical și implicit pe deținătorul lui, astfel că hotărăște să treacă sub tăcere problema respectivă. Dar nici Nicolae nu renunță și trimite o nouă epistolă la Roma, în toamna anului 920, folosind un ton ceva mai rezervat față de vreo greșeală a papei Serghie III. Singura condiție pentru ca papa să fie reînscris în diptice și să se realizeze unirea dintre cele două Biserici era aceea ca cele petrecute pe timpul lui Leon VI să nu constituie un precedent. Nimeni nu urma să fie condamnat personal . Cu toată bunăvoința patriarhului bizantin nici de această dată nu primi un răspuns de la papă. Dându-și seama de importanța păstrării unității Bisericii, Nicolae I își calcă peste orgoliul nemăsurat care îl caracteriza și trimite o nouă scrisoare la Roma, în anul 921, prin clericii Adeodat și Petru , oameni de încredere ai patriarhului. În aceasta, papa este îndemnat numai să facă un pas spre împăcare, fără vreo referire la condițiile preliminare anterioare . Ultima epistolă în acest sens o trimite Nicolae I în a doua jumătate a anului 922 , având aproximativ același conținut ca și cea anterioară.

Ca urmare a repetatelor încercări ale patriarhului de Constantinopol, papa își trimite legații în Bizanț, în primăvara anului 923. La data de 6 iunie 923 se restabilesc bunele raporturi între cele două Biserici precum vedem dintr-o scrisoare a lui Nicolae I adresată țarului Simeon al Bulgariei, în care îl informează că “ legații au anatematizat scandalul celor 4 căsătorii, au săvârșit împreună cu el Sfintele Taine și au restabilit pacea în Biserică “ .

Patriarhul de Constantinopol nu a mai trăit mult timp după încheierea păcii mult dorite. La 15 mai 925 moare, puțin cam devreme pentru ca succesorul dorit de el, Teofilact, să poată prelua înalta funcție ecleziastică. Totuși, trebuie să recunoaștem că în ciuda caracterului său răzbunător, Nicolae I a reușit să refacă unitatea Patriarhiei constantinopolitane, zdruncinată de imixtiunile politice ale împăraților. Dacă până la el, în cele mai multe rânduri deținătorul celei mai înalte funcțiuni bisericești era numit de împărat într-un mod mai mult sau mai puțin abuziv, după el a existat o oarecare reținere în conduita suveranilor față de conducătorul Bisericii.

Reglementarea problemei tetragamice prin “ Ectesis-ul “ din anul 920 a avut ca urmare și faptul că toate țările actual ortodoxe nu recunosc decât două cununii, celelalte fiind respinse.

Dacă reușim să ne concentrăm atenția numai asupra fondului lucrurilor, vom înțelege că din dorința vie de a avea un moștenitor legitim prin succesiunea mariajelor pe care le-a încheiat, Leon VI a adus un serviciu însemnat dinastie și indirect Imperiului bizantin. Numai prezența acestui urmaș a împiedicat Constantinopolul să cadă pradă uzurpărilor din ce în ce mai numeroase în vremea respectivă. Existența acestui copil, reprezentant al casei de Macedonia, a făcut zadarnice planurile ambițioase ale lui Constantin Dukas, Leon Focas sau Roman I Lecapenul. Dacă dinastia, cunoscută în istorie ca macedoneană, a guvernat Bizanțul timp de aproape două secole, aducându-i o glorie și o prosperitate deosebită, aceasta se datorește exclusiv diplomației îndemânatice a lui Leon VI, care și-a realizat scopul propus cu toate greutățile și opoziția Bisericii.

Încercând să prezentăm o evaluare generală asupra disputei, putem spune că dezacordul de idei nu se referă atât la căsătoriile succesive ale împăratului, ci mai mult la statutul privilegiat pe care acesta îl solicita în raport cu Dreptul canonic. Dar, pentru că în Sinodul Bisericii constantinopolitane se găseau și ierarhi de talia mitropolitului Aretas al Cezareei, patriarhul nu putea pur și simplu să dea înapoi printr-o înțelegere cu basileul. Interesant și benefic în același timp este faptul că Nicolae I, precum ceva mai înainte Fotie, și-a dat seama de necesitatea păstrării unor bune relații cu Roma. În această privință patriarhul în cauză a dat dovadă de mai multă flexibilitate decât fostul întâistătător, călcând peste cunoscutul orgoliu bizantin în interesul Bisericii lui Hristos. Considerăm că se poate afirma fără riscul unei greșeli că ideea de unitate creștină era încă vie cu un secol înaintea producerii regretabilei schisme din anul 1054.

CAPITOLUL IV

VIAȚA MONAHALĂ BIZANTINĂ

ÎN PERIOADA DINASTIEI MACEDONENE.

Secolul care a precedat fondarea dinastiei asupra căreia ne-am oprit a fost zbuciumat de erezia iconoclastă. Rolul important jucat de monahismul bizantin în triumful Ortodoxiei asupra iconomahilor ilustrează că acesta nu era numai o școală a desăvârșirii spirituale ci și o clasă ce se simțea responsabilă pentru conținutul de credință și față de soarta Bisericii în general. Specificul comportamentului și al ideologiei monastice, opoziția sa vis-à-vis de toate cerințele “ acestei lumi “, au dat naștere în Bizanț unei teologii ce poate fi numită pe drept cuvânt “ monahală “. În contrast cu formalul conservatorism al cercurilor bisericești ierarhice și în contradicție cu tradițiile elenismului profan, această teologie a fost cel mai creator curent din întreaga gândire bizantină.

Foarte de timpuriu, în dezvoltarea sa, monahismul a devenit o mișcare diversificată . Între eremitismul extrem al lui Antonie din Egipt și chinovitismul organizat al lui Pahomie, a existat o gamă întreagă de forme intermediare de viață monahală, practicate pretutindeni în creștinismul răsăritean, răspândindu-se apoi treptat și în Apus. Între eremiți, numiți în mod frecvent “ isihaști “, și chinoviți a existat deseori competiție, ba uneori chiar conflict. Însă, privită general, mișcarea monahală răsăriteană a rămas unită în caracterul ei fundamental, de a aparține “ lumii de dincolo “, și în convingerea că rugăciunea, oricare i-ar fi forma, este conținutul permanent al vieții monastice. Se poate totuși ca unele centre monahale să pară “ active “, desfășurând ample lucrări sociale, promovând studiul, copierea manuscriselor și alte îndeletniciri practice. Dar, și atunci, cercul liturgic al slujbelor divine rămânea miezul vieții comunitare, și în general, ocupa cel puțin jumătate din orarul zilnic al unui călugăr.

În totalitatea ei, obștea monahală i-a învățat pe bizantini cum să se roage. Chinoviticii au elaborat un sistem liturgic, care treptat, a fost adoptat de întreaga Biserică și menținut până astăzi. În același timp, isihaștii au creat o tradiție de rugăciune personală și de contemplație neîntreruptă. În ambele cazuri, modul de atingere al țintei vieții creștine, adică părtășia cu Dumnezeu, transfigurarea omului prin comuniunea cu omenitatea îndumnezeită a lui Hristos în Duhul Sfânt, era rugăciunea continuă . În general, chinoviții au pus accent pe natura liturgică sau sacramentală a acestei comuniuni, în timp ce isihaștii învățau că trăirea în Hristos trebuia atinsă prin efort personal. În Bizanțul de după lupta iconolastă cele două tradiții s-au întrepătruns într-o mai mare măsură și descoperim că “ profetul misticii personaliste “, Sf. Simeon Noul Teolog († 1022), și-a petrecut cea mai mare parte din viață în comunități chinovitice situate în “ orașul cel păzit de Dumnezeu “. Deoarece din punct de vedere teologic și spiritual nu a existat o disociere între eremiți și chinoviți, este posibil să se vorbească despre o unică teologie monastică.

După acest scurt preambul în care am căutat să evidențiem deosebirea care există între modul de viață idioritmic (isihast, eremitic) și cel chinovial (obștesc), precum și rolul important jucat de monahismul bizantin în definirea teologiei ortodoxe pe care o cunoaștem astăzi, vom trece la prezentarea exclusivă a subiectului propus.

Monahismul răsăritean, în această perioadă, a ajuns la o mare însemnătate în Biserică. Astfel, începând cu secolul VIII s-a pus în practică hotărârea aprobată la Sinodul II Trulan (691 – 692), care prevedea că un cleric trebuia să intre mai întâi în cinul călugăresc dacă dorea să atingă treapta episcopală. Mănăstirile, “ case de trăire sfântă “, au primit numele de “ σακέλλια “ și pe măsură ce importanța lor a crescut au obținut un loc în Sinodul patriarhal al Constantinopolului. Reprezentantul acesta avea sarcina de a supraveghea toate așezămintele monahale de sub jurisdicția Patriarhiei, purtând titulatura de “ sachelar “ (σακελλάρίος).

Întemeierea mănăstirilor sau retragerea în cele deja existente a multor credincioși din toate clasele sociale este un fenomen frecvent întâlnit în timpul dinastiei macedonene , perioadă des încercată de năvălirile interminabile ale popoarelor migratoare. De altfel, mănăstirile nu erau numai pepiniere din care se alegeau viitorii ierarhi sau așezăminte unde ființau cele mai vechi școli cu biblioteci și centre de cultivare a artelor plastice, ci și locuri de pelerinaj, de cinstire a moaștelor și a altor urme de venerabilă evlavie creștină. Pentru toate acestea, atacurile iconoclaștilor sau ale musulmanilor s-au îndreptat îndeosebi către cinul monahal și către locașurile sfinte. Vechile centre de desăvârșire spirituală, între care amintim mănăstirea Sf. Chir și Ioan din Egipt și lavrele palestiniene, au reușit să se mențină, înfruntând greutățile vremurilor.

Cel de care vom lega în principal tratarea acestui capitol este împăratul Nichifor II Focas, drept pentru care vom zăbovi mai întâi asupra unei descrieri a contextului, care să lămurească necesitatea măsurii radicale luate de el chiar dacă ea pare a fi îndreptată exclusiv împotriva Bisericii. Figura basileului este, din punct de vedere ecleziastic, foarte interesantă. Acest general, posesor al unui talent deosebit, de al cărui nume sunt legate toate victoriile strălucitoare ale Bizanțului la mijlocul secolului X, a arătat un interes profund pentru idealurile monastice . După ce-și pierduse soția, iar un accident îi răpise și unicul fiu se aruncase cu un zel pasionat în credință. Jurase că va trăi în castitate, nu consuma carne, dormea pe un pat aspru, ca un ascet, înfășurat în haina unchiului său, Mihail Maleinos, un călugăr mort precum un sfânt. Avea strânse relații cu monahul Atanasie, fondatorul unei mari mănăstiri pe Muntele Athos, problemă pe care o vom aborda ulterior. Pe acesta și-l apropiase ca duhovnic și sfătuitor, iar influențat de el era cuprins adesea de nostalgia mănăstirii, gândindu-se serios să părăsească această lume, pentru a se consacra exclusiv rugăciunii. Chiar pusese să i zidească o chilie în așezământul întemeiat de Atanasie pe Muntele Athos . De asemenea, cronicarul bizantin Leon Diaconul, scria că împăratul Nichifor “ făcea dovada unei constanțe de nestăpânit, pe timpul întregii nopți, pentru rugăciune “ . În virtutea acestor caracteristici, el a fost descris de istorici ca “ un om straniu, pe jumătate soldat, pe jumătate ascet “ .

Deși condus de idealuri atât de înalte, Nichifor II Focas a fost subjugat cel mai probabil de frumusețea fizică a împărătesei Theofano, văduva basileului Roman II (959 – 963), care avea o reputație îndoielnică, și a acceptat coroana imperială a Bizanțului. Spre această supoziție ne conduce și inscripția gravată pe mormântul împăratului: “ Tu care ai învins tot, mai puțin o femeie “ .

Urcat pe tron, bătrânul basileu a observat proporțiile extraordinare ale proprietății funciare ecleziastice, însușite de-a lungul mai multor secolele. Aceste terenuri deținute de mănăstiri erau în detrimentul celor ale țăranilor liberi. Pe la începutul secolului VIII, Biserica Răsăriteană se găsea în posesia unor enorme proprietăți agrare, astfel încât istoricii o compară cu Biserica apuseană pe timpul regilor franci, care se plângeau văzând cum tezaurul lor trecea în mâinile clericilor . Drept răspuns, împărații din a doua perioadă iconoclastă (814 – 843) s-au angajat într-o luptă acerbă împotriva mănăstirilor. Multe dintre acestea au fost închise iar bunurile lor confiscate și trecute în tezaurul Statului.

Apoi, cu puțin timp înaintea lui Nichifor II Focas, împăratul Roman I (919 – 944) încercase să oprească creșterea nemăsurată a marii proprietăți printr-o Novelă din luna aprilie a anului 922, care preciza sistemul denumit “ προτίμησις “. Această Novelă restabilea dreptul de preempțiune al vecinilor la cumpărarea sau arendarea unei proprietăți țărănești. Astfel, în cazul înstrăinării unei moșii drept de cumpărare aveau următoarele persoane: ruda coproprietară, alți coproprietari, alți proprietari ai parcelelor unite cu proprietatea în cauză, vecinii care achitau taxele în comun și abia la urmă alți vecini . Din păcate, hotărârea în cauză a fost boicotată de birocrația imperială aflată în exclusivitate în mâna celor bogați. La aceasta s-a adăugat faptul că iarna anilor 927 – 928 a fost deosebit de grea, urmată apoi de un an secetos care a dus la o foamete, forțându-i pe cei săraci să-și vândă pământurile și să se pună sub patronajul marilor latifundiari.

Cu tot acest eșec, împăratul Roman I nu s-a lăsat învins și în luna septembrie a anului 934 promulgă o nouă Novelă prin care hotăra restabilirea gratuită a proprietății pierdute în cazul în care prețul plătit pentru ea fusese mai mic de jumătate din valoare. Dacă însă prețul de cumpărare fusese normal, moșia era retrocedată fostului proprietar cu obligația ca acesta să plătească suma încasată în decurs de 3 ani . Nici Novela aceasta nu a fost aplicată în întregime și în toate provinciile bizantine, fiind de asemenea boicotată de cei interesați, între care în mod sigur putem număra și stareții sau administratorii mănăstirilor. Am folosit aici cuvântul oarecum impropriu de “ administrator “, deoarece de la un timp se îndătinase obiceiul donării unor centre monahale, sub denumirea de “ comende “, unor persoane din afara acestora, ba chiar și unor laici. Intenția acestui “ haristicariat “ (κατα χάριν) era bună: persoanele în cauză, fie clerici, fie ierarhi, să contribuie cu averea lor la restaurarea așezămintelor mănăstirești și la susținerea materială a călugărilor . Nu a fost nevoie de mult timp pentru ca să se evidențieze faptul că obiceiul în cauză deschidea larg porțile unor abuzuri ale noilor stăpâni, care în unele cazuri își impropriau în totalitate averea mănăstirii și nu se îngrijeau de viețuitorii acesteia.

În această direcție abia patriarhul Sisinie II (996 – 998) a încercat aplicarea unei soluții radicale. Printr-un “ Τόμος “ el a anulat vechile donații patriarhale de mănăstiri către laici, precum și supunerea administrativă a unor așezăminte față de altele mai mari, ordonând în același timp restituirea acestora catedralei Sf. Sofia din Constantinopol . Însă, pentru majoritatea mănăstirilor această măsură nu a însemnat decât trecerea de la o situație rea la alta și mai rea , mai ales după noua dispoziție dată de patriarhul Serghie II (1001 – 1019) din luna mai a anului 1016. Acesta, făcând apel la canonul 49 al Sinodului II Trulan (692), interpretează precedenta prevedere numai în sensul că laicii nu au dreptul să transforme mănăstirile primite în instituții seculare . Această hotărâre sinodală nu contravenea celei promulgate de patriarhul Sisinie II ci conducea numai la o mai abilă camuflare a secularizării averilor mănăstirești.

Ceva mai târziu, patriarhul Alexis Studitul (1025 – 1043), în noiembrie 1027, nuanțează și mai mult problema în cauză. Printr-un decret sinodal el căuta să reglementeze numai raporturile deja existente fără a aminti de alte noi “ comende “. Astfel, interzicea transferul sau vânzarea mănăstirilor de către așa – numiții administratori către o a treia persoană; o femeie nu putea conduce un așezământ de călugări, precum nici un bărbat nu putea conduce un așezământ de maici; Sinodul patriarhal era cel care putea să dea o aprobare specială pentru cazurile de amanetări etc.

Cu toate aceste încercări de reglementare a problemei, situația grea a mănăstirilor a supraviețuit secolului XI. Nu în ultimul rând acest lucru se datora și așa – numitului drept al ctitorului, care putea fi delegat, transferat și moștenit, asigurând respectivului, chiar dacă acesta era un simplu laic, o anumită influență asupra tuturor aspectelor așezământului, dar cu precădere în ceea ce privește situația materială .

Revenind la situația dezastruoasă din punct de vedere spiritual în care se găseau centrele monahale la urcarea pe tronul Bizanțului a împăratului Nichifor II Focas, conchidem că se impunea luarea unei măsuri radicale. Astfel, în anul 964, prin Novela XIX, basileul încerca să oprească dezvoltarea marii proprietăți ecleziastice și monahale. În primul rând, aceste domenii prejudiciau Statul de o importantă sumă, fiind scutite de plata impozitelor, iar în al doilea rând, aduceau pe monahi la “ o existență teatrală, zadarnică și dezonorantă pentru numele lui Hristos “ , ei îngrijindu-se mai mult de strângerea bunurilor materiale decât de rugăciune.

Această Novelă declara că “ un vădit rău “, adică o cupiditate excesivă se răspândise în mănăstiri și în “ alte instituții sacre “. “ Acapararea unor proprietăți enorme, de mai multe mii de acri, posesia a numeroși arbori fructiferi “ nu puteau fi considerate ca niște porunci ale Sf. Apostoli sau ale Sf. Părinți. Acum împăratul dorea să “ extirpe acest flagel detestat de Dumnezeu, ambiția “ . Pe scurt, el interzicea înființarea unor noi așezăminte monahale, spitale sau ospicii, precum și achiziționarea pe diferite căi, de către Biserică și mănăstiri, a unor noi proprietăți. Cei care doreau să construiască un nou locaș sfânt erau îndrumați să-l ridice în locuri pustii, departe de “ lumea aceasta “, sau să renoveze unul dintre cele existente. În ceea ce privește donațiile în terenuri, acestea erau cu totul interzise, iar cei care voiau neapărat puteau să vândă moșia în cauză și să ajute cu bani. De asemenea, era oprită intrarea cetățenilor valizi în monahism, deoarece această practică priva Statul de forțe productive și de posibili soldați .

Acest decret sever a provocat o nemulțumire profundă în rândul populației, și chiar aplicat imperfect, nu putea rămâne mult timp în vigoare. Împăratul Vasile II (976 – 1025) abrogă Novela lui Nichifor II Focas, “ ca pe o lege vătămătoare și injurioasă nu numai pentru biserici și spitale, ci mai ales pentru Dumnezeu Însuși “ . Unul din motivele pentru care a fost abolit decretul respectiv era convingerea profundă a noului basileu că acesta atrăsese asupra Imperiului mânia divină, în perioada de sfârșit a secolului X.

O Novelă de o importanță deosebită pentru populația Imperiului a fost promulgată de împăratul Vasile II la data de 1 ianuarie 996, în care amintește și de retrocedarea proprietăților acaparate de mănăstiri în mod fraudulos de la țăranii săraci, în caz contrar prescriind măsuri drastice, precum cele vis-à-vis de Filokales, un fost țăran acum îmbogățit . Totodată, decretează și regimul “ caselor de rugăciune “, cu doi sau trei călugări, față de mănăstiri: acestea rămân supuse comunității rurale (χωρία), interzicându-se mitropoliților sau episcopilor să-și însușească proprietățile lor. De asemenea, împăratul declară nule toate hotărârile luate în această privință de fostul parakimomen Vasile, recunoscând ca valabile numai pe cele revizuite și confirmate de dânsul.

Însă de numele împăratului Nichifor II Focas se mai leagă și alte două inițiative. Mai întâi a reușit să reintroducă în provinciile Italiei de Sud (Apulia și Calabria) ritul bizantin în detrimentul influenței pontificale care devenise cu timpul preponderentă. Bineînțeles că în realizarea acestui deziderat s-a folosit și de reprezentanții de seamă ai centrelor monahale care-i formaseră atât intelectual cât și spiritual. Cea de-a doua inițiativă, ceva mai curioasă, a fost aceea de a trece în rândul martirilor pe toți soldații care muriseră în luptele împotriva necreștinilor. În fața împăratului s-a ridicat patriarhul Polieuct (956 – 970), amintindu-i de un canon al Sf. Vasile cel Mare care oprea de la comuniunea eclezială, pe o durată de 3 ani, pe toți cei care făcuseră vărsare de sânge în războaie . Drept urmare acestei opoziții, basileul a trebuit să renunțe la nobilul său proiect.

Putem afirma că în pofida numeroaselor încercări de a stopa din anume considerente ridicarea de noi lăcașuri sfinte, ele nu au încetat să apară. Astfel, numai la Constantinopol, în perioada secolelor IX – X s-au construit 3 mari mănăstiri, toate închinate Maicii Domnului, considerată ocrotitoarea orașului, mai ales după ce acoperământul ei salvase capitala în anul 924 din mâinile bulgarilor lui Simeon (893 – 927). Prima dintre aceste mănăstiri este cunoscută sub numele de “ Hodighitria “ (a Maicii Domnului Arătătoarea Căii) . Este o posibilă ctitorie a împăratului Mihail III (842 – 867) sau a mamei lui, Teodora, la puțin timp după înfrângerea definitivă a iconoclasmului. Apoi, spre mijlocul secolului XI se ridică mănăstirea numită “ Everghetidos “ (a Maicii Domnului Binefăcătoarea) , ctitorită de un anume Pavel, supranumit după numele mănăstirii, care ulterior s-a ilustrat și ca scriitor. Ultima dintre centrele importante monahale ridicate în această perioadă la Constantinopol și închinate Sf. Fecioare este mănăstirea “ Perivleptos “ (a Maicii Domnului Atotvăzătoarea) . Mai amintim aici și ctitoria istoricului și judecătorului imperial, Mihail Ataleiates, care în anul 1077 ridica mănăstirea “ Panoiktirmon “ (a Maicii Domnului Atotmilostiva) , precum și cea a împăratului Constantin IX Monomahul (1042 – 1054), închinată Sf. Mare Mucenic Gheorghe.

În afara capitalei, de asemenea, s-au construit așezăminte religioase cu preponderență în locuri retrase, pustii, corespunzând dorințelor monahilor înduhovniciți care căutau ruperea totală de această lume și de patimile ei. Astfel, pe Muntele Latros în apropiere de Milet, regiune cu vechi rezonanțe monahale, la începutul secolului X, se construiește mănăstirea Stylos , ctitoria starețului Pavel, cel care a îndeplinit pentru mai mult timp funcția de “ protos “ al așezămintelor sfinte din această zonă. Apoi, în veche regiune monastică a Bitiniei, care avusese mult de suferit de pe urma incursiunilor sarazinilor, în apropiere de orașul Prusa, viața sfântă a reapărut. Un unchi al împăratului Nichifor II Focas, Mihail Maleinos, a ctitorit în anul 922, în această zonă mănăstirea Kymina, care și-a luat numele de la Muntele pe care fusese ridicată. Importanța acestui sfânt locaș rezidă în faptul că aici s-a călugărit cel ce avea să devină fondatorul primei mănăstiri organizate, în adevăratul sens al cuvântului, pe Muntele Athos . În fapt, consolidarea vieții duhovnicești pe aceste meleaguri este cel mai de seamă câștig pentru spiritualitatea bizantină, în perioada dinastiei macedonene.

Unul dintre cele 3 brațe ale Peninsulei Chalcidice de la Marea Egee, situată între marile orașe Salonic (Tesalonic) și Istanbul (Constantinopol), se numește Muntele Athos. Această fâșie de pământ este despărțită de baza Peninsulei printr-un canal, care poartă numele regelui persan Xerxes , cel ce a ordonat construcția în anul 480 î. d. Hristos pentru o mai rapidă trecere a flotei sale spre teritoriile grecești. Lățimea “ insulei “ rezultate variază de la 2 km. până la 13 km., iar lungimea este de aproximativ 60 km.

După toate probabilitățile, Muntele Athos a început să fie un loc de retragere pentru călugări încă din timpul ultimelor persecuții romane împotriva creștinilor (sfârșitul secolului III – începutul secolului IV). Datorită vremurilor tulburi, unii credincioși pioși sau chiar clerici, au căutat adăpost în această zonă pustie, nelocuită de oameni din pricina aridității sale. Mai apoi, după încetarea persecuțiilor, și alți monahi au venit și s-au stabilit în văgăunile Muntelui, trăind în grupuri independente unul față de altul sau chiar ca pustnici, nefiind supuși nici unei autorități bisericești. Din aceea vreme s-a inoculat ideea de independență față de ierarhie, care poate fi urmărită și astăzi în raporturile Sfântului Munte cu Patriarhia Ecumenică. Ca păstrători ai acestei vechi tradiții, călugării atoniți au constituit, în special după Sinodul IV Ecumenic (451), care printr-un canon supunea așezămintele monahale jurisdicției episcopilor, un exemplu de independență și un centru de atracție pentru eremiții bizantini care nu voiau să se subordoneze ierarhilor lor . Acestui fapt i se datorează creșterea considerabilă a numărului viețuitorilor pe Muntele Athos, în această perioadă.

Trăind la început ca anahoreți, cu timpul s-au grupat în jurul unui “ avva “, astfel întemeindu-se diferite comunități monastice (secolul V). Situația politică din Palestina și Egipt în secolul VII, când aceste două teritorii au fost cucerite de arabi (în anul 638 și respectiv anul 640), a făcut ca din nou un mare număr de călugări să se refugieze pe meleagurile de acum cunoscute ale Athosului. Apoi, în secolul VIII, începând lupta iconoclastă, afluența monahilor spre Peninsula greacă a crescut, deoarece aceștia fiind cei mai dârzi susținători ai cultului icoanelor erau căutați în întreg Imperiul. Astfel, din anul 726, când s-a dat proclamat primul edict îndreptat împotriva icoanelor, și până în anul 842, când împărăteasa Teodora a îndreptat lucrurile, un însemnat număr de călugări, de pe tot teritoriul bizantin, a venit pe Muntele Athos, aducând cu ei acte, documente, moaște, obiecte de artă, între care și numeroase icoane. Din această vreme au început să se zidească primele “ lavre “ atonite, iar dintre figurile marcante putem aminti pe Petru Atonitul, mai înainte general sub comanda împăratului Teofil (829 – 842), și pe Eftimie al Tesalonicului, devenit în anul 862 întâi-stătător al unui mic așezământ monahal .

Constituiți în “ lavrele “ amintite, monahii s-au răspândit în întregul teritoriu al Athosului, fără a fi tulburați decât de incursiunile piraterești ale arabilor și de pretențiile jurisdicționale ale locuitorilor restului Peninsulei Chalcidice. Pentru a-i pune la adăpost de revendicările acestora din urmă, împăratul Vasile I Macedoneanul, printr-un decret emis în anul 885, a oprit trecerea ilegală peste canalul Xerxes, a declarat în mod oficial Athosul ca locaș al călugărilor și i-a scutit de plata oricărui fel de taxe către Stat. Această măsură a fost reconfirmată de împărații Leon VI Filosoful, în anul 911, care le-a îngăduit să-și agonisească și bunuri personale, și Roman I Lecapenul, în anul 920 .

În aceste condiții optime create, comunitatea eremită de pe Muntele Athos s-a închegat pe toată perioada secolului X, fiind o autentică republică monahală sub suzeranitate Imperiului bizantin. Stilul de viață al călugărilor atoniți a continuat să fie cel idioritmic, păstrat din veche tradiție. Dar, o nouă epocă se va deschide pentru “ inima Ortodoxiei “ odată cu prestigiul câștigat de generalul Nichifor Focas în luptele împotriva arabilor. Precum am arătat acesta dovedea o deosebită considerație pentru viața monahală, chiar exprimându-și dorința de a se călugări mai spre sfârșitul vieții. Ca duhovnic îl avea pe fostul său coleg de arme, acum călugăr, Atanasie.

Cel ce avea să fondeze prima mănăstire cu reguli de viață chinovitică pe Muntele Athos s-a născut în al doilea deceniu al secolului X în orașul Trapezunt, primind la Botez numele de Avramie . De mic a rămas orfan de ambii părinți, fiind crescut de o milostivă văduvă, care însă a murit curând. Singur pe lume, s-a hotărât să meargă la Constantinopol, la un dregător, cunoscut de el mai înainte în Trapezunt. În mediul cultural al capitalei bizantine, Avramie s-a dedicat studiului, după care și-a încercat cunoștințele dobândite în mai multe slujbe, atât civile cât și militare . Totuși, într-o zi s-a hotărât să-și închine viața lui Dumnezeu, plecând spre Muntele Athos. Pe drum s-a oprit la mănăstirea Kymina, al cărui stareț, Mihail Maleinos, unchiul viitorului împărat Nichifor II, l-a călugărit punându-i numele de Atanasie. Apoi, în anul 958, și-a continuat drumul spre destinația primă, unde ajuns a pustnicit pentru o vreme. În anii 960 – 961 generalul Nichifor, care acum asedia cetatea Candia, capitala insulei Creta , trimite după călugărul Atanasie, simțind nevoia unor sfaturi duhovnicești. Acesta este momentul în care cei doi i-au binecuvântata hotărâre de a ridica o așezare monastică și o biserică pe Muntele Athos. Astfel, cu mijloacele puse la dispoziție de fiul său spiritual, călugărul Atanasie construiește, pe o platformă netedă din partea de Sud – Est a Peninsulei, în anul 963, un centru mănăstiresc, care avea două biserici, cu hramurile la Sf. Ioan Botezătorul și la Bunavestire, o trapeză, o bolniță, o casă de oaspeți și alte anexe gospodărești . Acest așezământ este cunoscut sub numele de “ Marea Lavră “ (Μεγίστης Λαύρας) sau “ Lavra Sf. Atanasie “.

În organizarea monahismului atonit, Atanasie a introdus stilul de viață chinovial, astfel încât mănăstirea sa, în care se adunaseră apoape 80 de călugări, a devenit obiectul unor atacuri vehemente din partea celorlalți viețuitori ai Muntelui, care în majoritate erau idioritmici. Aceștia vedeau în noul mod de organizare o derogare de la tradiția veche a monahilor atoniți, păstrată ca o poruncă apostolică până atunci, precum și o amenințare la adresa idealurilor lor. Elementele prin care Atanasie a pus bazele noii organizări monahale erau următoarele:

impunerea stilului chinovial;

oprirea călugărilor de a poseda averi personale;

interzicerea unei deosebiri între călugării greci și cei ce aparțineau altor popoare;

supunerea tuturor unui protos, care să aibă drepturi superioare celor ale stareților;

oprirea intrării pe teritoriul Athosului a oricărei vietăți de parte femeiască;

organizarea comunității monahale în independență față de orice autoritate ;

Această ultimă directivă reprezintă linia tradițională atonită și a fost confirmată de către împăratul Nichifor II Focas. Unii cercetători au crezut greșit că numai începând cu Sf. Atanasie se poate vorbi despre autonomia Athosului, deși aceasta era o moștenire străveche.

În ceea ce privește regulile stricte adoptate, acestea fuseseră prefigurate de Sf. Vasile cel Mare și ulterior puse în practică de către egumenul Teodor Studitul la cunoscuta mănăstire Studion din Constantinopol . De asemenea, noua organizare suferise și unele influențe ale “ Regulii “ lui Benedict de Nursia, dată fiind prezența pe Munte și a unor călugări amalfitani, dar în principal se baza pe cele văzute în așezământul constantinopolitan. Ele prevedeau înainte de acceptarea în comunitate o lungă perioadă de noviciat. Apoi, în conformitate cu dreptul de ctitor, starețul avea dreptul să-și desemneze succesorul, iar viața anahoretică era îngăduită doar în apropiere și în dependență de “ lavră “ și numai pentru cei încercați în răbdare, care nu puteau însă depăși numărul de 5. Ulterior, în “ Testamentul “ (διατυπόσης) său, Atanasie a modificat dreptul de succesiune. De acum înainte, epitropul era cel care avea responsabilitatea de a numi pe noul stareț, în urma consultării cu 15 frați “ mai înțelepți și mai bătrâni “, dar și de a-l revoca, după sfătuirea cu aceiași frați.

Lupta pentru impunere, dintre grupul atonit idioritmic și apărătorii stilului chinovial, a durat până în anul 970, când împăratul Ioan I Tzimiskes (969 – 976) aprobă un “ Tipikon “ (Tragos). Basileul fusese înștiințat de către protosul Athosului și de starețul Pavel de la mănăstirea Xiropotamu (Ξηροποτάμου) despre neînțelegerile existente, pentru a căror rezolvare hotărăște trimiterea la Karyes (Καρυές) a egumenului mănăstirii Studion, Eftimie . Aici, toți stareții împreună cu delegatul împăratului redactează sus-numitul “ Tipikon “, care urma să aibă valabilitate asupra întregului Munte Athos. El a fost semnat și de Atanasie alături de alți 54 de conducători ai așezămintelor monahale atonite existente la acea vreme. Principalele măsuri luate prin acesta erau:

se îngăduia la Athos atât viața idioritmică cât și cea chinovială;

fiecare mănăstire va fi condusă de un egumen ajutat de câțiva proestoși;

toate mănăstirile vor fi conduse de un areopag monahal, format din stareții lor și care se va întruni o dată pe an la Karyes, proclamat acum drept capitala Athosului;

în fruntea acestui areopag se va afla un protos, numit de împărat și hirotonit de patriarhul de Constantinopol, el având atât jurisdicție civilă cât și bisericească asupra întregului Munte ;

După cum putem observa regula monahală a lui Atanasie a rămas neatinsă, dar colonizarea până acum “ sălbatică “ a Athosului a fost mult îngreuiată prin prevederea ca fiecare neofit să se supună mai întâi unui bătrân sau părinte duhovnicesc. De asemenea, sunt împiedicate călătoriile în exterior, legăturile cu laicii și exportul de marfă de la Athos . Acum dreptul de proprietate revine exclusiv stareților.

Chiar dacă prin acest “ Tipikon “, idealul de viață idioritmic și cel chinovial rămân în fond neatinse, viitorul imediat va aparține lavrelor de tipul celei ridicate de Sf. Atanasie, a cărui ctitorie a rămas creatoare de stil și a devenit dominantă pe Munte. Acest lucru se vede odată cu înființarea noilor așezăminte: Iviron (Ιβήρων) în anii 980 – 984, Vatoped (Βατοπαιδίου), puțin înainte de anul 985, etc.

Protosul de necontestat al Athosului, Atanasie, moare în anul 1004 . În prima jumătate a secolului XI se înființează noi lavre, precum Dohiariu (Δοχειαρίου) în anul 1030, Esfigmenu (Εσφιγμένου) și Karakalu (Καρακάλου), ambele în preajma anului 1045. Dar, tocmai din cauza acestei rapide dezvoltări au apărut noi dificultăți. “ Tipikonul “ lui Ioan Tzimiskes a început să nu mai fie respectat precum odinioară, stareții se revoltă împotriva protosului, unii călugări dispun în mod arbitrar de terenul agricol, unele mănăstiri interzic eremiților săraci să-și mai procure lemne din pădurile lor, în capitala Karyes se dezvoltă un adevărat comerț găsindu-se de cumpărat chiar și eunuci, iar în areopag domnește mai mult cearta decât frățietatea . Totuși trebuie să spunem că unele aspecte negative erau datorate și numeroaselor inconveniente, între care cel mai important era dificultatea aprovizionării pe Munte, care necesita modalități mai bune de desfacere a produselor Athosului pe piețele externe.

În aceste condiții, împăratul Constantin IX Monomahul (1042 – 1054) însărcinează areopagul cu redactarea unui nou “ Tipikon “ , care să reglementeze situația. Cei 180 de stareți, în anul 1046, au alcătuit un al doilea “ Tragos “, care îngrădea în special libertățile eremiților. Între măsurile hotărâte amintim: interzicerea exportului cu lemne, interzicerea posesiei de către mănăstiri a vaselor comerciale de mari dimensiuni, cu excepție numai pe baza avizului special al împăratului bizantin, Karyesul este obligat să revină la modestia inițială, reducându-și bazarul, etc. Menționăm că în acest document se înregistrează prima numire a teritoriului în cauză drept “ Sfântul Munte “ (το Αγιον Ορος) .

Până astăzi s-au mai alcătuit alte “ Tipikoane” după cum urmează: în anul 1394, de către patriarhul de Constantinopol, Antonie IV (1389 – 1390 și 1391 – 1397), prin care s-au creat posibilități de dezvoltare stilului idioritmic; în anul 1406, la insistențele împăratului Manuel II Paleologul (1391 – 1425), prin care călugării au fost deslegați de votul sărăciei; în anul 1574, prin eforturile patriarhului de Constantinopol, Ieremia II (1572 – 1579; 1580 – 1584 și 1587 – 1595) împreună cu patriarhul de Alexandria, Silvestru (1569 – 1590), care sprijinea aplicarea stilului chinovial; în anul 1783, la îndemnul patriarhului de Constantinopol, Gavriil IV (1780 – 1785), de asemenea impunând modul de viață chinovitică; și în cele din urmă, în anul 1810, Patriarhia Ecumenică, prin reprezentantul ei, Ieremia IV (1809 – 1813), a încercat evitarea depopulării Athosului .

Astăzi, Sfântul Munte este organizat ca o republică monahală autonomă, reprezentând centrul principal al monahismului ortodox. Această republică este condusă de un areopag restrâns, alcătuit din reprezentanții celor 20 de mănăstiri mari, în frunte cu 4 epistați, care reprezintă puterea executivă. Din cele 20 de așezăminte monahale, 17 aparțin grecilor, unul sârbilor, unul rușilor și unul bulgarilor . În ceea ce privește reprezentativitatea românească pe Muntele Athos, ea este susținută de existența a două schituri: unul închinat Sf. Ioan Botezătorul (Σκήτη του Τιμίου Προδρόμου) iar celălalt Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir (Σκήτη του Λακκου). Primul a îmbrățișat stilul de viață chinovial pe când cel de-al doilea pe cel idioritmic.

Dărnicia românilor față de întreaga creștinătate răsăriteană, și în special față de Athos, a fost evidențiată de patriarhul ecumenic Atenagora I (1949 – 1972) cu ocazia vizitei sale la mănăstirea Curtea de Argeș în anul 1967: “ Numele strălucit al Basarabilor umple întreaga catedrală din Constantinopol și pretutindeni unde am fost în Răsăritul ortodox am găsit aceste urme vii între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă în general. În afară de Constantinopol, Sfântul Munte Athos este plin de numele voievozilor români “ . Dar cu toate numeroasele danii ale domnitorilor moldoveni sau munteni către lavrele sfinte de pe Sfântul Munte, cunoscut acum și sub denumirea de “ Grădina Maicii Domnului “, nu am reușit să deținem măcar una dintre cele 20 de mănăstiri mari, precum au rușii, sârbii sau bulgarii.

În concluzie, putem afirma că deși împăratul Nichifor II Focas a încercat o secularizare într-un sens larg a averilor mănăstirești, viața monahală bizantină și-a continuat procesul de dezvoltare. În ceea ce privește Novela din anul 964, aceasta avea ca obiective nu numai oprirea ridicării unor noi locașuri sfinte, precum cu răutate se afirmă de către unii istorici, ci și o asanare morală a monahilor și a ierarhiei bizantine, aplecată în aceea vreme asupra bunurilor lumești. De asemenea, situația grea în care se afla Imperiul impunea cu necesitate o mai bună organizare internă, un sistem de taxe bine pus la punct, care să ajute visteria Statului să suporte cheltuielile unor războaie de uzură. Dovadă a bunelor intenții ale împăratului Nichifor II este și sprijinirea ridicării “ Marei Lavre “ pe Sfântul Munte Athos, de către călugărul Atanasie. Acesta a introdus în mănăstirea sa regulile vieții chinovitice, în opoziție cu vechea tradiție idioritmică a monahilor atoniți. Așa s-a ajuns ca astăzi să avem două stiluri de viață duhovnicească diferite, dar care totuși au aceeași ideală finalitate, apropierea de Dumnezeu, prin curățirea de patimi și improprierea virtuților.

CAPITOLUL V

SCHISMA CEA MARE DIN ANUL 1054.

Vom începe expunerea acestui capitol printr-o scurtă analiză a perioadei ce a urmat disputei fotiniene până la consumarea actului necugetat de la Constantinopol din 16 iulie 1054, ale cărui urmări se resimt și astăzi, porunca Mântuitorului “ ca toți să fie Una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie Una,… “ (Ioan XVII, 21), rămânând un deziderat de îndeplinit pentru generația actuală sau cele ce vor urma.

În acest secol și jumătate (886 – 1054), raporturile bisericești au fost în strânsă dependență de interesele împăraților bizantini, ale papilor sau ale conducătorilor Imperiului Romano – German. Acum, pe de o parte, se restabilește stăpânirea bizantină în Italia de Sud, dar pe de altă parte, se încearcă de către împărații germani infiltrarea cât mai adâncă în această provincie. Conflictul de interese, atât politice cât și bisericești, din Italia se complică în prima jumătate a secolului XI prin așezarea aici a normanzilor. La început, chemați ca ajutor împotriva arabilor de către conducătorii lombarzi din regiune, mai apoi încurajați de împărații germani și profitând de slăbirea forței armate bizantine după moartea lui Vasile II Bulgaroctonul (976 – 1025), normanzii au pretins rolul de stăpânitori “ de facto “ ai Italiei de Sud .

Dar, pe lângă diferendele strict politice existente între latini și bizantini, tot acum se acutizează vechile dispute canonice, dogmatice și ritualice. În ordine cronologică, prima ciocnire de interese între cele două Patriarhii a avut loc în anul 907, când papa Serghie III (904 – 911) aprobă, împotriva prescripțiilor canonice bizantine, a patra căsătorie a împăratului Leon VI Filosoful (886 – 912). Pe lângă desconsiderarea pe față a Dreptului canonic oriental se încălcau și prerogativele patriarhului de Constantinopol, papa depășindu-și limitele jurisdicționale și impunându-se ca un veritabil judecător al Bisericii lui Hristos. Starea de fapt a fost reglementată, în conformitate cu punctul de vedere bizantin, la un Sinod în anul 920. Atunci când patriarhul Nicolae I Misticul (901 – 907; 912 – 925) i-a cerut, în repetate rânduri, papei Ioan X (914 – 928), să aprobe cele hotărâte, acesta s-a lăsat înduplecat foarte greu. De remarcat că la acel moment numele episcopului Romei nu mai era înscris în dipticele Patriarhiei constantinopolitane, pentru că acest lucru era promis de Nicolae I papei, în cazul unei soluționări rapide a diferendelor.

O altă imixtiune în problemele bisericești locale ale Bizanțului se întâmplă în anul 933, atunci când papa Ioan XI (931 – 935) recunoaște ca patriarh pe prințul Teofilact (933 – 956), la cererea împăratului Roman I (919 – 944). Acest adolescent bolnăvicios, care avea numai 13 ani atunci când a atins înalta treaptă bisericească, a fost cel mai nevrednic întâistătător al Constantinopolului: “ un om preocupat nu de cele sfinte, ci de petreceri, de afaceri lumești, de cai și câini “ .

Amestecul papilor în afacerile bisericești bizantine nu a făcut decât să mențină și în același timp să aprofundeze vechile divergențe. Toate acestea erau însă grefate pe fundalul unor interese politice în legătură cu teritoriul Italiei de Sud. Cele două forțe opuse, germană și bizantină, se întâlneau în apropiere de Roma, în jurul Scaunului papal, materializate în rivalitatea dintre sabini (crescenți) și respectiv tusculani. Fiecare grupare susținea un anume candidat pentru episcopatul Romei, încercând să se impună în fața celorlalți . Amestecul Constantinopolului în disputele papale nu servea interesele și bunele raporturi politice și bisericești. Într-adevăr, la Roma exista o facțiune înclinată spre Bizanț (sabinii), însă dorința acesteia era ca sub protecția greacă să combată influența francă sau germană. Ne atrage atenția remarca arhiepiscopului de Orléans, Arnulf, la Conciliul de la Saint-Basle, din anul 991, care, trecând peste toată agitația acestei perioade pe care o putem numi de decadență papală, acuza violent Roma că a pierdut Bisericile din Răsărit și pe cea din Africa, iar cea din Constantinopol s-a îndepărtat: “ Constantinopolitana Ecclesia se subduxit “ . Pentru acestă situație, ierarhul francez credea apropiată venirea Antihristului, “ căci Roma nu-și mai înalță glasul, religia a decăzut iar numele lui Dumnezeu este dezonorat “ .

Dar, pe lângă nesiguranță și luptă pentru putere, instituția papală a acestei perioade se caracterizează printr-o profundă decădere morală. Sentimentul superiorității spirituale al patriarhilor de Constantinopol față de papii “ pornocrației “, disprețuiți ca simoniaci , a contribuit și el la răceala ce se manifesta în relațiile bisericești de la începutul secolului XI. De obicei, se consideră că o schismă incipientă s-a demarat în timpul patriarhului Sisinie I (996 – 998), atunci când împăratul Vasile II i-a cerut întâistătătorului bizantin să rupă relațiile cu papa , folosindu-se de problema tetragamică drept pretext. Însă, la sfârșitul primului deceniu al secolului XI raporturile dintre cele două Biserici au fost reluate. Data exactă, anul 1009, ne este furnizată de patriarhul Petru III al Antiohiei (1052 – 1056), care în anul 1054, într-o scrisoare adresată lui Mihail Cerularie (1043 – 1058), îl contrazice vis-à-vis de problema existenței numelui papei în diptice. Patriarhul de Constantinopol susținea că acest obicei fusese înlăturat încă de la Sinodul II Trulan (692), însă Petru III dă mărturie că în urmă cu 45 de ani el însuși văzuse numele episcopului Romei în diptice . În legătură cu acest an s-au făcut numeroase speculații istorice, astfel încât unii susțin că acesta este termenul până la care a durat comuniunea, iar alții că este momentul reînnodării relațiilor. Trebuie însă, să remarcăm că faptul menționării sau nemenționării papei în diptice este supraevaluat și că aceasta nu servește la constatarea sau la absența schismei. Dacă ne gândim că între anii 929 – 1047, scaunul roman a fost ocupat de 28 de episcopi, dintre care mulți au păstorit doar o scurtă perioadă de timp, la care adăugăm și distanța lungă pentru o comunicare stabilă, putem presupune că însărcinații Patriarhiei Constantinopolului cu protocolul nu reușeau să țină pasul cu rapidele modificări de la Roma. Apoi, încă din anul 533, se observă faptul că lipsa numelui papei în diptice nu înseamnă ruperea sau întreruperea comuniunii .

Un alt moment, considerat de unii istorici ca important în această problemă, este patriarhatul lui Serghie II (1001 – 1019). După spusele chartofilaxului Nichita acum s-ar fi început schisma, deoarece papa Sergiu IV (1009 – 1012), în intronistica sa trimisă la Constantinopol adăugase la Simbolul de Credință, “ Filioque “ . De fapt, însă, nu papa Sergiu IV a fost cel vinovat ci urmașul lui, Benedict VIII (1012 – 1024), care la presiunea împăratului german Henric II (1002 – 1024) a cântat la Sf. Liturghie Simbolul cu adaosul în cauză .

După mărturia cronicarului apusean R. Glaber, împăratul Vasile II și patriarhul Eustatie (1019 – 1025) s-au adresat papei Ioan XIX (1024 – 1032), propunându-i să recunoască Biserica Constantinopolului drept “ ecumenică “ în partea ei de lume (in orbe suo), după cum cea romană este în întreaga lume (Migne, PL 142, 670 – 671). Bizantinii vroiau să cumpere consimțământul papal cu bogate daruri, dar s-a ridicat din mediul călugărilor o furtună de proteste care a zădărnicit înțelegerea de a se întemeia o “ papalitate pentru Orient “ . Protestul abaților occidentali nu venea numai datorită unui profund sentiment patriotic, ci acesta era întărit de spiritul reformei de la Cluny care se arăta tot mai pronunțat în mănăstirile franceze, lorene și chiar italiene. Starea de rușinoasă decadență a papalității trezise simțul demnității bisericești și cerea o îndreptare morală imediată. Astfel s-a născut curentul reformator de la Cluny, care a prins teren, câștigând pe împărații germani Henric II și Henric III (1039 – 1056). Cu ajutorul acestuia din urmă va ajunge pe scaunul papal Leon IX (1048 – 1054).

Nu se știe dacă refuzul papei Ioan XIX a avut urmări imediate, dar în genere se crede că abia după moartea împăratului și a patriarhului respectiv, în anul 1028, s-a consumat “ ieșirea Bisericii Orientale de sub ascultarea Scaunului Apostolic “ (Anno Domini 1028, temporibus huius imperatoris Conradi, qui vocabatur Salicus, orientalis Ecclesia recessit ab obedientia sedis apostolicae “) .

Însă, oricare ar fi momentul exact al ștergerii numelui papei din diptice, știm cu siguranță că faptul s-a produs înainte de anul urcării pe cea mai înaltă treaptă bisericească a lui Mihail Cerularie (1043). Deci, nu acest patriarh a rupt raporturile bisericești dintre cele două Biserici, cum se crede și se afirmă în general, ci el le-a găsit deja deteriorate. În fapt, schisma a fost o încercare nereușită de a se relua bunele relații, după ce ele se răciseră în decursul timpului și în urma unor incidente izolate.

Vorbind despre aceste incidente putem spune că ele nu s-ar fi produs dacă cele două Biserici ar fi lucrat separat, în spațiul jurisdicției și competenței lor. Din nefericire ele se întâlneau în teritoriul Italiei de Sud. Pe de o parte, bizantinii au organizat aici episcopii, mitropolii și mănăstiri, în așa fel încât să lege jurisdicțional acest spațiu de Constantinopol. De cealaltă parte, papii numeau în imediata apropiere sau chiar pe teritoriul grec episcopi și mitropoliți de rit latin. Atunci când înființarea Imperiului Romano – German a dat noi valențe întrecerii confesionale din regiune, împăratul Nichifor II Focas a poruncit patriarhului Polieuct (956 – 970) să interzică ritul latin pe teritoriul italian supus Bizanțului. Însă, acest gen de măsuri risca să învrăjbească și mai mult conducerile celor două Biserici și să întărească vechile animozități. Mai apoi, prezența lombarzilor și venirea normanzilor în Italia sudică a făcut ca Bizanțul să nu poată rupe pe latinii de aici de Roma. În sfârșit, influența curentului reformator de la Cluny a întărit rezistența lor. Atunci când pe scaunul papal s-a ridicat Leon IX, însuflețit de aceste idealuri și ajutat de oameni precum Grigorie Hildebrandt sau cardinalul Humbert, situația bisericească s-a schimbat și în Sudul Italiei.

Pentru a înțelege mai exact conjunctura și implicațiile psihologice ale schismei vom analiza personalitățile celor doi întâistătători, precum și pe cea a cardinalului Humbert, cel ce avea să joace rolul primordial în regretata dezbinare.

Leon IX a fost primul papă reformator după îndelungata “ pornocrație “ romană. Între cei 4 episcopi germani de Roma (Clement II, Damasus II, Leon IX și Victor II) susținuți de împăratul Henric III, acesta s-a remarcat ca fiind cel mai însemnat și mai activ. Biserica papală se confrunta îndeosebi cu două vicii: simonia și concubinajul clericilor. În aceste direcții își va îndrepta toată atenția noul papă Leon IX, convocând Concilii, aplicând pedepse grele sau efectuând numeroase călătorii pastorale. Cu reputație de sfânt, energic și cult, acesta săvârșea o acțiune salvatoare pentru Biserică și prestigiul papalității, demers ce este socotit de istoricii apuseni drept o “ adevărată eliberare “ sau o “ înviere a creștinismului “ .

În grija de a îndrepta moravurile, papa Leon IX a acordat o deosebită atenție Italiei de Sud. Dar, fiind susținut de împăratul german Henric III, el nu servea doar interesele Bisericii ci deopotrivă și pe cele politice. Pe de o parte, normanzii, care își întindeau continuu stăpânirea, amenințau în mod real Roma, iar pe de altă parte, papa era stimulat aici și de disputa directă cu grecii. Căsătoria clericilor bizantini constituia un adevărat afront pentru planul reformator al lui Leon IX. Preoții latini găseau în aceasta o justificare pentru concubinaj, ale cărui proporții erau îngrijorătoare. Deoarece situația clerului grec era invocată adesea în favoarea dreptului de căsătorie de către latini, reformatorii au aruncat asupra primilor acuzația de “ erezie nicolaită “ . Deci, acțiunea papei în Italia sudică însemna deja nu numai îndreptarea Bisericii romane, ci critica directă a Bisericii Constantinopolului. S-a ajuns chiar la imixtiune în jurisdicția Patriarhiei bizantine atunci când, la Conciliul ținut la Siponto (aprilie 1050), oraș ce se afla pe teritoriul supus grecilor, papa l-a depus pe arhiepiscopul de aici. În anul 1052, același Leon IX îndrăznea să subordoneze orașul Siponto arhiepiscopului latin de Benevent . De fapt, acest ultim oraș va fi centrul acțiunii papale, politice și bisericești, din Sudul Italiei. Dar, tocmai Beneventul a dat naștere unui conflict între papă și normanzi, care căutau să împiedice influența crescândă a Romei în regiune.

Polemica dintre cele două Biserici se relua astfel, în împrejurări care aveau să o înăsprească mult. În primăvara anului 1053, patriarhul Mihail Cerularie a interzis ritul latin la Constantinopol, ceea ce a avut ca urmare închiderea bisericilor apusene din oraș. Motivația formală a acestui act a fost găsită în folosirea pâinii nedospite la săvârșirea Proscomidiei . Apoi, arhiepiscopul grec al Ohridei, se pare că la îndemnul patriarhului, a trimis episcopului Ioan de Trani (localitate în Italia sudică), în același an, o scrisoare în care critica practicile latine precum împărtășirea cu azimă, postul în zi de sâmbătă ca iudeii, mâncarea animalelor sugrumate și sânge, omiterea cântării “ Aliluia “ în perioada Postului Mare . Vehemența criticii este redată prin afirmația că latinii “ nu sunt nici iudei, dar nici creștini “. Nu după mult timp același arhiepiscop Leon dezvoltă polemica într-o nouă scriere, arătând deosebirile dintre Legea veche și cea nouă. Mergând în aceeași direcție, călugărul Nichita Stithatos, concepe un tratat pe un ton mult mai aspru dar politicos în același timp, în care critică nu numai deosebirile ritualice, la care adaugă celibatul preoților, ci și pe cele doctrinare, în prim plan fiind “ Filioque “.

Ca răspuns la aceste critici, papa a răspuns printr-o scrisoare adresată atât lui Leon al Ohridei cât și patriarhului. Aici, susținea primatul papal și proeminența Bisericii romane folosindu-se de argumente perimate chiar și pentru acea vreme, precum “ Donatio Constantini “. Cât privește riturile combătute de greci, se mulțumea să declare că uzul azimei a fost lăsat de Sf. Ap. Petru și acuza Biserica greacă de a fi dat naștere la peste 90 de secte. Prin afirmația că cine nu este unit cu capul Bisericii, adică el însuși, nu face parte din corpul ei, Leon IX așeza pe patriarh și Biserica lui în fața unei perspective de excomunicare. La sfârșit vorbește chiar despre coada dragonului apocaliptic care ar putea să măture Patriarhia constantinopolitană . Virulența limbajului uzitat de episcopul Romei depășește cu mult tonul și obiectul criticii inovațiilor latine de către greci.

Istoricii bisericești apuseni vor să atribuie patriarhului de Constantinopol inițiativa schismei, spunând că provocarea a venit din partea lui și că a profitat de un moment critic pentru papă: înfrângerea și prinderea lui de către normanzi la Civitate (iunie 1053) . Însă, interesul manifestat de papă în Italia de Sud, provincie pe care o vizita anual (1050 – 1053), prezența cardinalului Humbert de Silva Candida la Trani atunci când episcopul local a primit epistola arhiepiscopului Leon, ne îndreptățesc să afirmăm că riposta bizantină a fost provocată de insistențele latinilor.

Urmând scopul comun de a înfrânge pe normanzi, papa și împăratul Constantin IX Monomahul (1042 – 1054) au făcut un singur front prin mijlocirea ducelui Arghyros, comandantul trupelor bizantine și guvernatorul Italiei sudice, care își avea reședința la Bari. Acest personaj era fiul unui cunoscut rebel lombard, Meles, care cu binecuvântarea papei Benedict VIII pornise în fruntea unei armate împotriva bizantinilor. Aceștia au reușit să îl înfrângă, iar fiul lui, Arghyros, a fost luat ca ostatec la Constantinopol și ținut până în anul 1029 . Cu toate încercările grecilor nu au reușit să îl convingă de adevărul credinței răsăritene, ci el a rămas fidel ritului latin. Tocmai din această cauză, ducele Arghyros era cel mai puțin indicat să mijlocească o înțelegere între orientali și occidentali. El era un adversar declarat al patriarhului pe care îl combătuse cu vehemență în probleme doctrinare și cultice, pe perioada unei șederi îndelungate în Constantinopol (1046 – 1051). Pe de altă parte, Arghyros, era încurajat în atitudinea sa sfidătoare față de patriarh și de slăbiciunea evidentă a împăratului Constantin IX Monomahul. Astfel, aliatul politic era un agent al prozelitismului apusean între grecii din Italia, fiind interesat direct de succesul reformei demarate de papă.

După înfrângerea suferită de armata papală la Monte Gargano (18 iunie 1053), ducele de Bari îl trimite pe episcopul Ioan de Trani la Constantinopol pentru a perfecta o nouă înțelegere între cele două părți, îndreptată împotriva normanzilor. În acest sens, împăratul bizantin îi scrisese papei cu puțin timp în urmă, spunându-i că nu își dorește nimic mai mult decât buna înțelegere între cele două Biserici și înfrângerea dușmanului comun . Reușește chiar să obțină de la încrezutul patriarh și trimiterea unei epistole irenice către papă în toamna anului 1053, în care și acesta se declara de acord cu alianța .

Papa se găsea într-o situație dificilă care însă trebuia rezolvată rapid. Pe de o parte, starea de fapt impunea menținerea legăturii cu împăratul bizantin, dar pe de altă parte, nu putea accepta răspunsurile îndrăznețe ale patriarhului. Drept urmare, el hotărăște trimiterea unei delegații la Constantinopol, care trebuia să clarifice situația politică vis-à-vis de împărat, iar pe patriarh să îl tragă la răspundere. Legații papali erau: cardinalul Humbert de Silva Candida, diaconul cancelar al Bisericii romane, Frederic de Lothringen (viitorul papă Ștefan IX 1057 – 1058) și arhiepiscopul Petru de Amalfi. Scrisoarea care însoțea delegația, adresată împăratului, propunea crearea unei alianțe germano – papalo – bizantine împotriva normanzilor, cerea retrocedarea așa – numitului patrimoniu al Sf. Petru din Italia de Sud precum și restabilirea jurisdicției papale asupra Illyricului . Aceste ultime două puncte ne aduc aminte de încercările făcute în aceeași direcție în a doua jumătate a secolului IX de către papa Nicolae I (858 – 867).

Alături de epistola adresată basileului a fost trimisă și o scrisoare către patriarhul Mihail Cerularie redactată pe un ton foarte tăios. Încă de la început se afirma primatul papal, apoi i se interzicea destinatarului numirea ca “ patriarh ecumenic “. Ca o încununare i se punea la îndoială chiar validitatea hirotoniei, evident fără o fundamentare certă. Între alte lucruri i se reproșează desconsiderarea ritualurilor latine, precum și încercările de a se erija drept primat față de ceilalți patriarhi orientali . Ca și în precedenta corespondență, papa încheie cu o posibilă sentință de condamnare: “ Când vreun popor se desparte cu mândrie de Biserica romană, să știe că el nu mai formează Biserica, ci un conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a lui Satan! “ . Astfel, după cum s-a afirmat de către un istoric apusean, atunci când Mihail Cerularie îi întindea papei ramura de măslin, Leon IX îi arăta ferula (cravașă cu care erau loviți peste mână copiii și sclavii) .

Înainte de plecarea legaților către Constantinopol, aceștia s-au consultat și cu ducele Arghyros, care îi va fi pus în gardă vis-à-vis de persoana patriarhului, în același timp sfătuindu-i să trateze numai cu împăratul. În luna aprilie a anului 1054, delegații papei ajung în capitala Imperiului bizantin, unde vor da dovadă de o ambiție, o cutezanță și o lipsă de tact unanim recunoscute de către istorici. Încrezuți în puterea lor de ambasadori ai lui Leon IX pe lângă împărat, au tratat cu aroganță pe Mihail Cerularie, care s-a simțit ofensat cu atât mai mult cu cât el însuși era un caracter autoritar. Astfel, s-au anunțat la patriarh, dar primirea și în general întâlnirea a fost glacială. Totul se rezumă la înmânarea scrisorii papei. Patriarhul a acuzat faptul că nu a fost numit potrivit rangului său, iar legații au accentuat atitudinea rece a gazdei. Cu totul diferit a decurs primirea la palatul imperial precum și tratativele cu privire la alianța militară.

Vom reda aici un fragment dintr-o analiză asupra schismei făcută de un istoric apusean, pentru a nu fi acuzați de subiectivism în prezentarea probelor ce îi încriminează pe latini: “ Purtarea lor nu era decât comentariul fidel al scrisorilor ce aduceau lui Constantin IX și lui Mihail Cerularie. Dorind să obțină succese de autoritate și de știință teologică la Bizanț, cu binevoitorul concurs al împăratului, care i-a însoțit la mănăstirea Studion, ei au provocat la discuție pe Nichita Stithatos și au cerut să i se ardă scrierile, ceea ce s-a și făcut, spre nemulțumirea grecilor și a patriarhului. Nichita, care ceda din ordin, era nicolait, se mișca într-un labirint de erori, lătra zadarnic, avea o învățătură plină de blasfemie și de otravă: iată părerile lui Humbert despre acest adversar pus în imposibilitate de a se apăra. Propunerea patriarhului de a se discuta chestiunile bisericești într-un Sinod cu patriarhii orientali a fost respinsă de legați, care veniseră nu să trateze, ci să judece. Indignat de atitudinea lor, patriarhul a refuzat legăturile cu ei și le-a interzis să săvârșească Sf. Liturghie în Constantinopol, măsură explicabilă, dar excesivă. Legații au făcut un pas mai departe, pe cel mai grav și mai nefericit din toată istoria schismei. În dimineața de 16 iulie 1054, au intrat în biserica Sf. Sofia, catedrala Bizanțului, în timpul serviciului divin au rostit – desigur cardinalul Humbert – un cuvânt către clerul și poporul adunat, au depus pe Sf. Masă o sentință de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie și a partizanilor lui, cu autoritatea Sf. Treimi și a Scaunului Apostolic, a tuturor Părinților ortodocși din cele 7 Sinoade și a întregii Biserici Catolice. Apoi, legații și-au scuturat praful de pe picioare – singurul gest de inspirație biblică – și au părăsit biserica zicând: Să vadă Dumnezeu și să judece “ .

Traducerea latină a sentinței de excomunicare din 16 iulie 1054 precizează că legații papali aveau misiunea de a face o anchetă în interesul restabilirii păcii bisericești, cu puterea dată lor de “ Sfântul Scaun Roman, cel întâi și apostolic “, care este capul tuturor Bisericilor. Aici ei au aflat că Mihail cel “ zis în mod abuziv patriarh “, un “ neofit “, împreună cu “ partizanii prostiei lui, seamănă zilnic multe zâzanii de erezii “, învățând erorile “ simonienilor, valesilor, arienilor, donatiștilor, nicolaiților, severienilor, pnevmatomahilor sau teomahilor, pentru că a tăiat din Simbol purcederea Sf. Duh și de la Fiul, precum și ale maniheilor și ale nazareilor “. Pentru aceste erori și pentru multe alte fapte fiind mustrat de “ domnul nostru papa Leon “, nevrând să se îndrepte, ba chiar fiind defăimat de mult pentru cele mai rele crime, patriarhul, împreună cu Leon al Ohridei și cu sachelarul Constantin, “ să fie anatema maranata, împreună cu ereticii de mai sus și cu toți ereticii, ba chiar cu diavolul și cu îngerii lui de nu se va îndrepta cumva. Amin, amin, amin “.

În primul rând observăm că Humbert vroia să facă distincție între “ patriarh și partizanii lui “, pe de o parte, și împărat, demnitari și ceilalți greci, pe de altă parte. Surpriza dureroasă a fost că toți credincioșii s-au alăturat lui Mihail Cerularie. În această situație legații se găseau în pericol evident chiar pentru integritatea lor corporală, și astfel, sfătuiți și protejați de împărat au plecat pe ascuns din Constantinopol. Întorși din drum la numai o zi după plecare, pe când se aflau în Selymbria , pentru o încercare de împăcare cu patriarhul, legații n-au voit să se prezinte în fața Sinodului . Astfel, fără o rezolvare a situației create, ei au părăsit pentru a doua oară Bizanțul, lăsând în urmă anatema și schisma.

Agitația produsă în oraș la aflarea conținutului bulei aruncate pe Sf. Masă, scrisă inițial în limba latină și abia la câteva zile tradusă în greacă de către protospătarul Cosma Romanul, monahul Ioan Spaniolul și Pyros , a intimidat pe împăratul bizantin, care susținuse pe legați în toate acțiunile lor. Atunci, atât el cât și patriarhul, au aruncat toată vina în spatele traducătorilor care îi însoțiseră pe legați, precum și a lui Arghyros, ai cărui trimiși erau de fapt cei 3. Aceștia au fost pedepsiți, iar în locul ducelui de Bari au fost biciuiți ginerele său și fiul acestuia , aflați în Constantinopol. Apoi, împăratul a poruncit ca bula în cauză să fie arsă, iar cei care au scris-o sau cei care au fost complici cu sfatul sau cu știrea, să fie anatematizați . Pe data de 20 iulie 1054, zi care coincide cu plecarea definitivă a legaților, pentru prima oară Mihail Cerularie anatematizează, în prezența unor funcționari imperiali, pe autorii excomunicării . Apoi, în 24 iulie convoacă un Sinod, format din toți ierarhii aflați în capitală (16 mitropoliți și 5 arhiepiscopi), unde s-a hotărât din nou “ anatematizarea celor care au blasfemiat împotriva credinței ortodoxe “ . “ Originalul nelegiuitului și odiosului act aruncat de nepioși nu s-a ars, ci s-a depus în sacrul secret al chartofilaxului, spre continua mustrare a celor care au blasfemiat în acest chip pe Dumnezeul nostru și spre mai statornică osândă “ .

La câteva zile după pronunțarea hotărârii sinodale s-a redactat o prezentare oficială (σημείωμα) a evenimentelor, în care este cuprins și textul, în traducere greacă, al bulei de excomunicare a cardinalului Humbert. Din acest document, precum și din unele epistole ale lui Mihail Cerularie către patriarhul Petru III al Antiohiei, putem observa poziția întâistătătorului bizantin. În primul rând, el crede că epistola papală pe care i-a înmânat-o Humbert la sosire nu aparținea episcopului Romei, ceea ce s-a dovedit a fi corect după cercetările actuale . În continuarea ideii, afirmă că dată fiind consfătuirea legaților cu ducele Arghyros înainte de plecarea spre Constantinopol și rivalitatea declarată dintre acesta și patriarh, cel care ar purta responsabilitatea textului nu este nimeni altul decât ducele de Bari. Vis-à-vis de acestea nu putem spune decât că s-a mers prea departe, căzând în simple speculații fără temei. Mergând pe aceeași supoziție, urmează că legații nici nu au fost ai papei, ci ai lui Arghyros. Putem înțelege din ce cauză patriarhul bizantin considera totul un fals, dacă ne gândim că lui i se vorbise cu alte cuvinte despre papă, în discuțiile purtate anterior cu episcopul Ioan de Trani. Important de remarcat este faptul că Mihail Cerularie căuta cu orice preț să scoată pe Leon IX din această problemă. De asemenea, și cardinalul Humbert s-a ferit să arunce anatema asupra întregii Biserici din Bizanț, ci chiar a vorbit despre credința vie pe care a găsit-o în cetate: “ orașul este foarte creștin și ortodox “ . Cu toate acestea, întrega problemă nu poate fi minimalizată, ca fiind numai o dispută între cele două personalități îndărătnice, ci așa precum epistola arhiepiscopului Leon al Ohridei ataca rituri îndătinate ale Bisericii romane, tot astfel legații puneau în discuție o moștenire sacrosantă a Bisericii bizantine.

După această expunere pe scurt a succesiunii evenimentelor vom încerca o analiză mai aprofundată a implicațiilor actului din 16 – 24 iulie 1054, o prezentare a întâmplărilor ulterioare și o perspectivă a recâștigării unității lumii creștine și a Bisericii celei Una în Hristos.

Pe baza unei informații furnizate de adversarul patriarhului Cerularie, Mihail Psellos, istoricii bisericești catolici pun pe seama acestuia dorința nestăpânită de a deveni împărat, ceea ce ar dovedi încă o dată vinovăția lui în consumarea schismei. Este adevărat că Cerularie participase, ca tânăr aristocrat la un complot , alături de viitorul împărat Constantin IX, îndreptat împotriva basileului legitim, dar uneltirea lor nu a reușit, motiv pentru care el a fost nevoit să îmbrace haina monahală spre a se feri de pedeapsa cuvenită. Dar, de aici și până la a afirma că patriarhul ar fi fost ahtiat după puterea lumească este cale lungă, iar ipoteza ni se pare deplasată.

Patriarhul Mihail Cerularie are într-adevăr partea sa de responsabilitate pentru cele ce s-au întâmplat, dar nu se poate spune că el a împins Biserica spre schismă. La mijlocul secolului XI, raporturile bisericești dintre cele două lumi creștine erau ca și rupte. Situația nu era la fel de gravă precum o schismă împlinită, dar putea erupe ușor, în urma unui cât de mic incident izolat. Asemenea incidente s-au produs, indiferent de voința patriarhului bizantin.

Ceea ce ar trebui să recunoască toți istoricii în această problemă este faptul că totuși Cerularie s-a menținut pe tărâmul principiilor, al ideilor și faptelor, neatacând persoana sau Biserica precum au făcut-o apusenii. De aici nu a mai fost decât un simplu pas până la împlinirea faptică a amenințărilor. Aruncând ei mai întâi anatema au obligat pe patriarh să răspundă cu aceeași severă și regretabilă măsură, pe care o motiva ca “ neputând să lase nerăzbunată și nepedepsită o atât de mare îndrăzneală împotriva dreptei credințe “ . Biserica nu găsise încă formula nou – testamentară după care să răspundă cu binecuvântări anatemei.

Dar a fost oare bula de excomunicare concepută de la Roma și semnată de papă, ca măsură de prevedere sau măcar o împlinire a directivelor lui? După cum se cunoaște acum documentul depus pe Sf. Masă a catedralei Sf. Sofia în ziua de 16 iulie 1054 este opera strictă a legaților, și îndeosebi a cardinalului Humbert. Fapt real este acela că în arhiva Vaticanului nu se află nici o copie sau o ciornă a unui astfel de document, afișat abia cu 3 luni mai târziu. Chestiunea de drept, dacă sentința trimișilor se poate privi sau nu ca un act papal, privește mai mult Biserica Romei decât pe cea a Constantinopolului. Unii istorici apuseni consideră că papa n-ar fi aprobat sentința acestora , însă alții cred contrariul, deoarece însuși Leon IX a excomunicat condiționat pe patriarh și i-a scris în termeni cel puțin la fel de violenți ca și ai bulei, iar legații aveau, potrivit dreptului curial puterea de a lua măsuri ca aceea de la Bizanț . Dar, asemănarea de ton nu este întâmplătoare pentru faptul că același cardinal Humbert este și autorul precedentelor două scrisori papale. El a fost cel care l-a influențat pe Leon IX, conducându-l spre o atare situație, iar atunci când s-a ivit ocazia a acționat de unul singur în numele episcopului Romei. Astfel, putem afirma fără greșeală că lui Humbert i se datorește consumarea schismei de la anul 1054.

Interesantă în acest sens ni se pare ipoteza, plauzibilă de altfel, a unui istoric român . După modificările majore ce se întâmplaseră la Roma între timp, și anume moartea papei Leon IX la 19 aprilie 1054, veștile despre aceasta au fost aduse la cunoștința legaților: “ între timp a murit papa Leon, despre care fiind informați, delegații pregătesc întoarcerea la Roma “ (PL 143, 558). Se presupune că, pe la începutul lunii iunie, la Constantinopol se aflaseră deja cele petrecute. Această nouă situație pare să-i fi nemulțumit pe emisari, care este sigur că erau interesați în mod direct de noile alegeri. Astfel se explică sporirea nerăbdării cardinalului Humbert, atunci când la mijlocul lunii iulie se găsea încă în capitala bizantină fără o perspectivă de rezolvare a situației. Dornic să încheie cât mai rapid socotelile cu grecii și să se întoarcă grabnic la Roma, unde deja începuseră intrigile noilor candidați, acesta forțează nota și profitând de neștiința bizantinilor despre decesul papei, compune bula de excomunicare și o așează pe altarul catedralei Sf. Sofia.

Procedând cu acrivie canonică, se pot stabili nuanțe în cele două sentințe de excomunicare și se poate stabili, de asemenea, ce anume a fost vizat de anatemă și ce nu. Dar, o astfel de perspectivă nu ia în considerare măsura în care ambele Biserici ajunseseră, în secolul XI, să se identifice cu propriul ritual, transformându-l pe acesta într-o trăsătură fundamentală, definitorie. Putem spune că zidurile despărțitoare s-au ridicat odată cu materialismul cultului.

Ca și Fotie, Mihail Cerularie era un om reprezentativ al neamului grec și al Bisericii Răsăritene. Deși nu atingea valoarea intelectuală a predecesorului său, el întrupa idealul și sentimentul bizantin ca nimeni altul. Adversarii au văzut întotdeauna în el un ignorant și un ambițios, atribuindu-i doar defecte, pe când pe Leon IX l-au împodobit cu toate calitățile și virtuțile. În contrast cu afemeiatul împărat Constantin IX, patriarhul reprezenta conștiința națională bisericească, hotărâtă să-și apere tradițiile și doctrina împotriva celor ce corupeau Ortodoxia.

Istoria următoare a raporturilor politice și bisericești dintre Bizanț și Occident este o ilustrare abundentă a dușmăniei reciproce și o agravare a schismei. Puși în inferioritate politică și constrânși să negocieze un acord religios imposibil, în condițiile impuse de papi, grecii s-au aflat într-o situație disperată, pe care apusenii au speculat-o. Fie că episcopul Romei întârta pe principii europeni împotriva bizantinilor, fie reciproca, rezultatul era unul singur: Constantinopolul a devenit ținta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciadă. Bizantinii trebuiau combătuți, precum necredincioșii, datorită “ ereziei “ și neascultării lor față de papă.

Numeroși istorici, atât orientali cât și occidentali, consideră că evenimentul ulterior schismei care a provocat ruptura ireconciliabilă dintre cele două lumi creștine a fost cucerirea Constantinopolului de către apuseni în timpul celei de-a patra Cruciade (1204). Pe lângă importanta slăbire a forței armate a Imperiului, care nu a mai reușit vreodată să revină în matca teritoriilor de odinioară, aceasta a adus și o popularizare în rândul maselor cu privire la dureroasa schismă. În acest fel, “ orașul cel păzit de Dumnezeu “ a fost pângărit cu 250 de ani înainte de căderea sa definitivă în mâinile turcilor lui Mahomed (29 mai 1453). Acest eveniment explică înverșunarea cu care poporul grec respingea orice tentativă a basileilor bizantini de apropiere cu apusenii, concretizată în dictonul devenit celebru: “ Mai bine să vedem în mijlocul orașului turbanul turcilor decât tiara papală “.

Prin metodele și inutilitatea lor, încercările de unire (Lyon, Ferrara – Florența) au desăvârșit schisma, deschizând o adevărată prăpastie între cele două Biserici. De la încetare a raporturilor oficiale și ceartă de cuvinte, schisma a devenit o stare de permanent război confesional. Până în anul 1054, ea se găsea în faza incidentelor și a provocărilor; după aceea s-a transformat într-o manifestare consecventă de resentimente, care au adus mult rău popoarelor ortodoxe. Suferințele clericilor și credincioșilor ortodocși din statele de confesiune catolică, unirile impuse minorităților ortodoxe (Brest – Litovsk, Alba – Iulia), prozelitismul catolic în Orient, disprețul cu care întotdeauna Biserica Ortodoxă a fost privită în Occident, au transformat schisma într-o prăpastie peste care nu se poate trece atât de ușor pe cât încearcă mișcările ecumenice și comisiile de dialog actuale.

Între timp, la vechile deosebiri s-au adăugat altele noi, care întrec cu mult ca număr dar mai ales ca importanță pe cele pentru care se certau odinioară Fotie cu Nicolae I sau Mihail Cerularie cu Leon IX. Învățătura despre purgatoriu, teoria scolastică a indulgențelor, dogmatizarea unor credințe străine Bisericii primului mileniu creștin, peste care se ridică “ triumfătoare “ proclamarea solemnă a primatului și a infailibilității papale la Conciliul I Vatican (1869 – 1870), au îndepărtat tot mai mult Occidentul latin de Orientul ortodox.

Totuși un prim pas a fost săvârșit prin citirea concomitentă a “ declarației comune “, în ziua de 7 decembrie 1965, în catedrala Sf. Petru din Roma și în catedrala Sf. Gheorghe din Constantinopol (Istanbul), de către patriarhul ecumenic Atenagora I (1949 – 1972) și papa Paul VI (1963 – 1978), prin care s-au ridicat anatemele rostite la 16 și 24 iulie 1054, provocatoare de schismă. În declarație, cei doi ierarhi subliniau că “ sunt conștienți că acest act de justiție și de iertare reciprocă, nu poate fi de ajuns să pună capăt diferențelor vechi sau recente care subzistă între Biserica Romano – Catolică și Biserica Ortodoxă și care vor putea fi depășite numai prin lucrarea Sfântului Duh, grație curăției inimilor, regretului nedreptăților istorice, precum și printr-o voință activă de a ajunge la o înțelegere și expresie comună a credinței și a cerințelor ei “ .

Astfel prezentându-se situația, cu toate că anatemele din 16 și 24 iulie 1054 au fost formal ridicate, rămân mai departe consecințele schismei și deosebirile dogmatice, cultice și disciplinar canonice, care vor face obiectul unor tratative viitoare între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano – Catolică. Abia după lămurirea și depășirea acestor deosebiri în urma unui dialog teologic intens se va putea realiza acea “ communio in sacris “ între cele două Biserici surori.

CONCLUZII

După cum am enunțat deja în “ Prolegomene “, ne-am propus ca această lucrare să păstreze o linie obiectivă vis-à-vis de toate problemele ce urmau a fi tratate, atât de necesară acum, în noianul de apariții editoriale străine, în domeniul istoriei, care bulversează prin conținutul lor subversiv opinia publică. Aceasta fiind coroborată cu importanța subiectului propus, ne putem face o idee despre interesul manifestat de cercetători în această direcție.

Cu toată dificultatea aplicării unei astfel de metode, dat fiind faptul că suntem trăitori într-un spațiu ortodox de două ori milenar, pentru buna cunoaștere a istoriei perioadei respective, ne exprimăm speranța de a fi reușit, lucru pe care vom căuta să îl demonstrăm și în aceste concluzii finale.

Astfel, în ceea ce privește “ disputa fotiniană “, amintim pe scurt numai că aparentul conflict dintre cei doi patriarhi s-a datorat luptei din capitala Imperiului bizantin a celor două partide rivale, ai căror exponenți erau aceștia. Atunci când a trebuit să se ia o hotărâre decisivă în privința jurisdicției asupra Bulgariei, nu numai Fotie, ci și Ignatie, a cărui atitudine a fost considerată de mulți filo – romană, s-au împotrivit pe față papei. Mai mult decât atât am ajuns la concluzia că, spre sfârșitul vieții patriarhului Ignatie († 877), odată cu rechemarea din exil a lui Fotie în anul 875, cei doi s-au împăcat definitiv, înlăturând astfel posibilitatea unei rupturi reale și de durată în Patriarhia constantinopolitană. Același fapt este dovedit și prin numirea patriarhului Ignatie în rândul Sfinților, la Sinodul de la Constantinopol, din anii 879 – 880, prezidat de către fostul adversar. Urmărind cea de-a doua latură a problemei, divergențele cu Roma, afirmăm că acestea nu au fost deschise de patriarhul Fotie, ci a fost o polemică inaugurată de papa Nicolae I în anul 863, atunci când a excomunicat gratuit nu numai pe întâistătătorul Bisericii bizantine, ci și o mare parte a clerului, anume pe toți cei hirotoniți în timpul lui Fotie, continuată apoi, în plan teoretic, prin “ Responsa ad consulta Bulgarorum “. Aici, el a incriminat fără scrupule Biserica din Constantinopol pentru că folosește nejustificat titulatura de “ patriarhie “ și practică unele rituri greșite. La acestea, Fotie nu a făcut altceva decât să se apere pe sine ca persoană și Biserica sa. El a adresat “ Enciclica către patriarhii orientali “, în care răspunde acuzațiilor apusene, demonstrând netemeinicia afirmațiilor, și apoi a excomunicat pe papă în anul 867 într-un Sinod ținut la Constantinopol. Mai mult decât atât atenționează asupra inovațiilor latinilor nu numai în probleme cultice, ci chiar dogmatice, în speță adaosul “ Filioque “. Din fericire, schisma izbucnită atât de violent s-a stins odată cu înlăturarea din scaun a patriarhului, în același an (867). Unii istorici apuseni consideră însă că Hea ar fi fost reluată în anul 877, când Fotie devine pentru a doua oară patriarh. Printr-o analiză elocventă am demonstrat greșeala unei astfel de ipoteze, arătând că lipsa unei corespondențe între Roma și Constantinopol în anii 882 – 884, s-a datorat numai unei conjuncturi defavorabile papei Marin I. Deci, conchidem că evenimentele bisericești din a doua jumătate a secolului IX, au fost provocate exclusiv de ambițiile papale, în primul rând de dorința primațială de a se arăta judecător suprem în Biserică și apoi cea cu caracter jurisdicțional, privind problema supunerii bisericești a teritoriului bulgar. Dar, luat în ansamblu, nu a fost decât un incident izolat, aplanat relativ repede, deoarece conștiința necesității unității Bisericii era încă vie în acest secol.

Al doilea capitol are ca temă activitatea misionară desfășurată de Patriarhia bizantină în secolele IX – X. Cât privește lucrarea Sf. Constantin – Chiril și Metodie, chiar dacă nu a avut succesul ulterior așteptat, căci nu au reușit decât convertirea la creștinism a unor popoare din marea masă slavă și nu menținerea acestora în sfera de influență a Constantinopolului, a introdus alfabetul glagolitic (mai apoi pe cel chiril) și săvârșirea Sf. Liturghii în limba slavonă. Acest ultim punct însemna o schimbare radicală a concepției latine despre cele “ 3 limbile sfinte “. Îndepărtarea ucenicilor celor doi Apostoli ai slavilor din teritoriile Europei centrale, de către misionarii apuseni, a dus la întărirea creștinismului bulgar, de asemenea, popor nou – convertit. Succesele misionare bizantine din secolul X (alani, unguri și ruși) au întărit prestigiul Patriarhiei de Constantinopol. Ca o privire generală asupra temei dezvoltate aici, vedem că întotdeauna latinii au precedat misiunile grecilor, căutând să câștige noile popoare creștinate, numai prin manevre politice. Despre realitatea activității bizantinilor în această perioadă stau mărturie reminiscențele păstrate în credința sau cultul neamurilor respective. Singuri, rușii au intrat de în sfera jurisdicției bisericești a Constantinopolului, neputând a fi atrași de latini, cu toate eforturile depuse în această direcție. Dacă nu s-ar fi interpus aici interesele politice, cu totul altfel ar fi arătat astăzi harta bisericească a Europei, pentru că superioritatea bizantinilor în acest sens a fost evidentă.

Vorbind despre așa – numita “ dispută tetragamică “, menționăm pe scurt că s-a înregistrat o nouă intervenție papală în Biserica Constantinopolului. Trecându-se atât peste dreptul patriarhului de aici, s-a încălcat și Dreptul canonic bizantin, care condamna o asemenea legătură, mai ales că era în culpă însuși basileul. Dispensa acordată de papa Serghie III în această problemă nu a făcut decât să tensioneze stările de fapt, la mai puțin de o jumătate de secol după conflictul dintre Fotie și Nicolae I. Deci, și aici putem vorbi despre o imixtiune nejustificată a papalității în problemele interne ale Patriarhiei bizantine.

În capitolul al IV – lea a fost luată în discuție viața mănăstirească din Imperiul bizantin, în special avântul luat de trăirea chinovială prin înființarea Marii Lavre pe Sfântul Munte Athos, lucrare a lui Atanasie Athonitul. Pe lângă rolul imens pe care l-a avut în sânul Ortodoxiei, Athosul a fost și locul unde s-au desăvârșit cele două moduri de viețuire monahală, idioritmică și chinovială. Tot în legătură cu această problemă este și instituția haristicariatului, care aducea reale deservicii Bisericii. Urmărind înlăturarea unor astfel de abuzuri, împăratul Nichifor II Focas a promulgat o Novelă (964), care a fost catalogată de către unii istorici ca “ o lege injurioasă “, menită să împiedice dezvoltarea mănăstirilor. În fapt, prevederile acestei legi căutau să îmbunătățească viața monahală, ferindu-o de intervențiile laicilor, care aduceau cu ei, din mediul profan, patima avariției. Credem că acest împărat intrat în istorie nu numai pentru campaniile sale glorioase de la granița orientală a Imperiului, ci și pentru profunda sa trăire spirituală, a urmărit să aducă numai servicii reale Bisericii, precum a demonstrat-o în susținerea activității duhovnicului său, Atanasie, pe Sf. Munte.

Însă, cea mai importantă problemă, anume Schisma cea Mare din anul 1054, este dezbătută în ultimul capitol al lucrării. Ca o scurtă concluzie a ceea ce s-a analizat, afirmăm că și de această dată vina principală aparține latinilor, chiar dacă nu în mod direct papei. Mai întâi, apusenii au fost cei care au făcut primul pas, aruncând pe Sf. Masă din catedrala Sf. Sofia, în ziua de 16 iulie, bula de excomunicare. Fără a ne interesa amănuntele îndeobște cunoscute și deja menționate, considerăm că ar fi fost normal ca mai întâi să fi existat un dialog între legați și patriarh, abia după care să se ajungă ori la o înțelegere, ori la o soluție extremă. Chiar dacă Humbert a fost găsit vinovat principal de ruptura care dăinuie încă în Biserică, pentru alcătuirea sentinței de excomunicare și ducerea la îndeplinire a gândului său diavolesc, atât papa, cât și patriarhul își au părțile lor de vină. Cu o atenție sporită și prin înlăturarea sentimentelor proprii, după cum spune Sf. Ap. Pavel: “ și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine “ (Galateni II, 20), s-ar fi putut evita schisma care de aproape un mileniu macină Biserica.

Din întreaga teză ne putem da seama de certitudinea faptului că situația respectivă a fost generată de doctrina greșită despre primatul papal, existentă în conștiința multor episcopi de Roma. Prin această afirmație nu vrem să minimalizăm celelalte diferențe doctrinare sau cultice, înregistrate între cele două Biserici, ci urmărim numai să arătăm cauza principală a celor întâmplate. Bazată pe texte scripturistice dar și pe dovezi istorice, spun ei, această pretenție primațială a permis episcopului de Roma, în general, să se amestece în problemele interne ale celorlalte Biserici surori. Între acestea Constantinopolul era vizat în special, deoarece aici era capitala politică a Imperiului, iar papii se erijau în veritabili conducători de Stat. Acumulându-se un număr din ce în ce mai mare de incidente, până la ruptura definitivă nu a mai fost decât un pas, anume cel săvârșit în anul 1054. Totuși, chiar și după această dată s-ar fi putut remedia problema la care se ajunsese, dar lipsiți de un autentic spirit ecumenic, care să împace lucrurile – nu în detrimentul uneia dintre părți – nici unii, nici ceilalți, nu au reușit reluarea raporturilor bisericești. Apoi, odată cu trecerea timpului, erorile s-au înmulțit, la care s-au adăugat și alte evenimente istorice peste care nu se va putea trece cu ușurință.

Ca o perspectivă, în atenția Comisiilor interconfesionale de dialog și a Mișcării Ecumenice, subliniem importanța pe care o are cunoașterea în detaliu a Istoriei și Spiritualității Imperiului Bizantin, pentru edificarea, cât mai apropiată de adevăr, asupra evenimentelor și contextului în care s-a produs Schisma cea Mare. Și noi milităm pentru unitatea Bisericii, însă nu trebuie să fim orbiți de acest deziderat, compromițând în vreun fel moștenirea ortodoxă, păstrată cu sfințenie de Biserica bizantină, în pofida neajunsurilor de care s-a lovit de-a lungul timpului.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

IZVOARE:

Fontes Historiae Dacoromanae, vol. II, ediție apărută sub coordonarea lui HARALAMBIE MIHĂESCU și GHEORGHE ȘTEFAN, Editura Academiei, București 1970.

Izvoarele istoriei românilor, vol. I (Gesta Hungarorum – Cronica Notarului anonim al regelui Bela), traducere, note și comentarii de G. POPA – LISSEANU, Tipografia “ Bucovina “, București 1934.

Izvoarele istoriei românilor, vol. VII (Povest’ vremennîh let – Cronica lui Nestor), traducere, note și comentarii de G. POPA – LISSEANU, Tipografia “ Bucovina “, București 1935.

Enciclica lui Fotie către patriarhii orientali, traducere adnotată de PROF. TEODOR M. POPESCU, în rev. “ Studii Teologice “, anul I (1930), nr. 2, p. 56 – 76.

Sentința de excomunicare de la 16 iulie 1054 (versiunea greacă), traducere, note și comentarii de PROF. TEODOR M. POPESCU, în rev. “ Studii Teologice “, anul II (1931), nr. 1, p. 49 – 68.

Sentința de excomunicare de la 16 iulie 1054 (versiunea latină), traducere, note și comentarii de PROF. TEODOR M. POPESCU, în rev. “ Studii Teologice “, anul II (1931), nr. 2, p. 35 – 46.

CONSTANTIN VII PORFIROGENETUL, De Administrando Imperio (Carte de învățătură pentru fiul său Romanos), în colecția “ Scriptores Byzantini “, vol. VII, traducere de VASILE GRECU, Editura Academiei, București 1971.

MIHAIL PSELLOS, Cronografia. Un veac de istorie bizantină (976 – 1077), traducere în limba română de RADU ALEXANDRESCU, Editura Polirom, Iași 1998.

LUCRĂRI GENERALE:

BĂNESCU, NICOLAE, Chipuri din istoria Bizanțului, Editura Albatros, București 1971.

BECK, HANS GEORG, Geschichte der Orthodoxen Kirche im Byzantinischen Reich, Göttingen 1980.

BREHIER, LOUIS, Civilizația bizantină, traducere din limba franceză de NICOLAE SPINCESCU, Editura Științifică, București 1994.

BREZEANU, PROF. STELIAN, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, București 1981.

IDEM, Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetățenii romani la națiunea medievală, Editura All Educational, București 1999.

BROSSE, JACQUES, Histoire de la chretiente d’Orient et d’Occident. De la conversion des barbares au sac de Constantinople (406 – 1204), Editura Albin Michel, Paris 1995.

DARROUZÉS, J., Les Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople, vol. I, fasc. V – VI, Paris 1977 – 1979.

DAȘKOV, S. B., Împărați bizantini, traducere în limba română de VIORICA și DORIN ONOFREI, Editura Enciclopedică, București 1999.

DIEHL, CHARLES, Figuri bizantine, traducere din limba franceză de ILEANA ZAREA, vol. I, Editura pentru Literatură, București 1969.

DRÎMBA, OVIDIU, Istoria culturii și civilizației, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1987.

GIBBON, EDWARD, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, traducere de DAN HURMUZESCU, vol. III, Editura Minerva, București 1976.

GRUMEL, VENANCE, Les Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople, vol. I, fasc. II – III, Paris 1936 – 1947.

HEFELE, CHARLES JOSEPH – LECLERCQ, DOMINIQUE H., Histoire des Conciles d’apres les documents originaux, vol. IV, partea I – II, Paris 1911.

HERTLING, LUDWIG, Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iași 1998.

IORGA, NICOLAE, Istoria vieții bizantine, traducere din limba franceză de MARIA HOLBAN, Editura Enciclopedică Română, București 1974.

KAZHDAN, ALEXANDER P.; TALBOT, ALICE – MARY; CUTLER, ANTHONY, The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. I – III, Oxford University Press, New York – Oxford 1991.

MEYENDORFF, JOHN, Teologia bizantină, traducere în limba română de PR. CONF. DR. ALEXANDRU STAN, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1996.

MUNTEAN, VASILE V., Bizantinologie, vol. I, Editura Învierea, Timișoara 1999.

OBOLENSKY, DIMITRI, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe (500 – 1453), New York 1982.

OSTROGORSKY, GEORGES, Histoire de l’Etat Byzantin, traducere în limba franceză de J. GOUILLARD, Paris 1956.

PAUL, JACQUES, Biserica și cultura în Occident (secolele IX – XII), vol. I – II, traducere de ELENA LILIANA IONESCU, Editura Meridiane, București 1996.

PĂCURARIU, PR. PROF. DR. MIRCEA, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1991.

POPESCU, PROF. DR. EMILIAN, Curs de Bizantinologie (tehnoredactat – nepublicat), Universitatea din București, Facultatea de Teologie Ortodoxă, București 1996.

RĂMUREANU, PR. PROF. DR. IOAN; ȘESAN, PR. PROF. DR. MILAN; BODOGAE, PR. PROF. DR. TEODOR, Istoria Bisericească Universală, vol. I – II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1987 – 1993.

VASILIEV, A. A., Histoire de l’Empire Byzantin, traducere în limba franceză de P. BRODIN și A. BOURGUINA, vol. I, Paris 1932.

LUCRĂRI, STUDII ȘI ARTICOLE SPECIALE:

AMANN, ÉMILE, Photius, în “ Dictionnaire de Théologie catholique “, tomul XII, partea a II-a, Paris 1935, col. 1536 – 1604.

IDEM, Michel Cérulaire, în “ Dictionnaire de Théologie catholique “, tomul X, partea a II-a, Paris 1929, col. 1677 – 1703.

IDEM, Jean VIII, în “ Dictionnaire de Théologie catholique “, tomul VIII, partea I, Paris 1924, col. 601 – 613.

BĂNESCU, NICOLAE, Câteva studii privitoare la creștinarea rușilor și începuturile Bisericii ruse, în rev. “ Ortodoxia “, anul XII (1960), nr. 2, p. 280 – 287.

BELEAEV, SERGHEI, Unde s-a botezat cneazul Vladimir?, în rev. “ Aurora “, nr. 10 (25 mai 1988), p. 12 – 13.

BODOGAE, PR. TEODOR, Tradiția Sfântului Munte în viața popoarelor ortodoxe, în rev. “ Ortodoxia “, anul V (1953), nr. 2, p. 206 – 219.

BOGDAN, PROF. DAMIAN P., L’oeuvre de Constantin – Cyrille et de son frere, Methode en Roumanie, extras din volumul omagial închinat Sf. Constantin – Chiril și Metodie, Tesalonic 1968, p. 195 – 209.

BULAT, T. G., Fotie, patriarh al Constantinopolului, Chișinău 1940.

CĂLINOIU, DRD. CONSTANTIN, Creștinarea rușilor în contextual relațiilor bizantino – slave din secolele IX – X, în rev. “ Teologie și Viață “, anul II (LXVIII – 1992), Serie nouă, nr. 11 – 12, p. 75 – 105.

COTOȘMAN, PROT. DR. GHEORGHE, Basilica romană cu baptisteriu din Urbs Morisena, în rev. “ Biserica Ortodoxă Română “, anul LXXXVI (1968), nr. 3 – 5, p. 469 – 485.

DVORNIK, FRANCIS, The photian schism. History and legend, Cambridge 1948.

IDEM, Etudes sur Photios, extras din rev. “ Byzantion “, anul XI (1936), p. 1 – 19.

IDEM, Le second schisme de Photios, în rev. “ Byzantion “, anul VIII (1933), p. 425 – 474.

IDEM, Byzantine Missions among the Slavs, New Jersey 1970.

IDEM, Les slaves, Byzance et Rome au IX-eme siecle, Paris 1926.

IDEM, Les Slave. Histoire et civilization. De l’antiquité aux debuts de l’époque contemporaine, Paris 1970.

IDEM, Les Légendes de Constantin et de Méthode vues de Byzance, Praga 1933.

GRIERSON, PH. – JENKINS, R. J. H., The date of Constantin VII’s coronation, în rev. “ Byzantion “, anul XXXII (1962), p. 133 – 138.

GRUMEL, VENANCE, La date de la conversion des Alains, în rev. “ Echos d’Orient “, anul XXXVII (1934), tomul XXXIII, p. 57 – 58.

IDEM, Y eut-il un second schisme de Photius?, în rev. “ Revue des sciences philosophiques et théologiques “, anul XXXII (1933), nr. 3, p. 432 – 457.

IDEM, La liquidation de la querelle photienne, în rev. “ Echos d’Orient “, anul XXXVII (1934), tomul XXXIII, p. 257 – 288.

HERGENROTHER, DR. JURGEN, Photius, patriarch von Constantinopel, vol. I – III, Regensburg 1867 – 1869.

IONIȚĂ, PR. ASIST. DR. VIOREL, Sinodul de la Constantinopol din 879 – 880 și actualitatea hotărârilor sale, în rev. “ Studii Teologice “, anul XXXIV (1982), Serie nouă, nr. 3 – 4, p. 174 – 185.

JANIN, R., Ignace, în “ Dictionnaire de Théologie catholique “, tomul VII, partea I, Paris 1927, col. 713 – 722.

JUGIE, MARTIN, Le schisme byzantine (apercu historique et doctrinal), Paris 1941.

IDEM, Les origines romaines de l’Eglise russe, în rev. “ Echos d’Orient “, anul XL (1937), tomul XXXVI, p. 257 – 270.

IDEM, Schisme byzantin, în “ Dictionnaire de Théologie catholique “, tomul XIV, partea I, Paris 1939, col. 1312 – 1468.

KARLIN – HAYTER, P., New Arethas documents III, în rev. “ Byzantion “, anul XXXII (1962), p. 117 – 119.

IDEM, Comptes rendus. Notes on the Vita Euthymii, în rev. “ Byzantion “, anul XXXII (1962), p. 317 – 322.

IDEM, Notes et informations. La Préhistoire de la derniére volonté de Léon VI, în rev. “ Byzantion “, anul XXXIII (1963), p. 483 – 486.

IDEM, New Arethas documents V. Introduction, în rev. “ Byzantion “, anul XXXIII (1963), p. 49 – 57.

LAURENT, VITALIEN, Aux origines de l’Eglise russe. L’etablissment de la hierarchie byzantine, în rev. “ Echos d’Orient “, anul XLII (1939), tomul XXXVIII, p. 279 – 295.

MIHĂILĂ, G., 1100 de ani de la moartea marelui cărturar slav Constantin-Chiril Filozoful, în rev. “ Limbă și Literatură “, vol. XXIII, București 1969, p. 9-20.

MORAVCSIK, GYULA, Byzantium and the Magyars, Budapesta 1970.

OIKONOMIDES, N., A propos des relations ecclésiastiques entre Byzance et la Hongrie au XIe siécle: le metropolite de Turquie, în rev. “ Revue des etudes Sud – Est Europeennes “, anul IX (1971), p. 527 – 533.

IDEM, La Préhistoire de la derniére volonté de Léon VI au sujet de la tetragamie, în rev. “ Byzantinische Zeitschrift “, anul LVI (1963), p. 265 – 270.

IDEM, La derniére volonté de Léon VI au sujet de la tetragamie, în rev. “ Byzantinische Zeitschrift “, anul LVI (1963), p. 46 – 52.

POPESCU, PROF. DR. EMILIAN, Câteva considerații cu privire la educația școlară și cariera didactică a Sf.Constantin – Cyril, în rev. “ Studii Teologice, anul XXXVIII (1986), nr. 1, p. 42 – 51.

IDEM, Bizanțul și creștinarea Europei de Sud – Est și de Est, în rev. “ Studii Teologice “, anul XLII (1990), nr. 1, p. 86 – 103.

POPESCU, PROF. TEODOR M., Geneza și evoluția schismei, în rev. “ Ortodoxia “, anul VI (1954), nr. 2 –3, p. 163 – 217.

RADOJICICI, G. SP., La date de la conversion des Serbes, în rev. “ Byzantion “, anul XXII (1952), p. 253 – 256.

RĂMUREANU, DIAC. ASIST. IOAN, Începuturile creștinării ungurilor în credința ortodoxă a Răsăritului, în rev. “ Studii Teologice “, anul IX (1957), Serie nouă, nr. 1 – 2, p. 23 – 57.

IDEM, Rolul elementului românesc în creștinarea ungurilor, în rev. “ Biserica Ortodoxă Română “, anul XCVIII (1980), nr. 1 – 2, p. 173 – 196.

IDEM, Creștinarea rușilor în lumina noilor cercetări istorice, în rev. “ Studii Teologice “, anul IX (1957), Serie nouă, nr. 5 – 6, p. 386 – 413.

IDEM, Începutul creștinării sârbilor sub împăratul bizantin Heracliu, în rev. “ Studii Teologice “, anul XI (1959), Serie nouă, nr. 3 – 4, p. 164 – 181.

IDEM, Creștinarea sârbilor sub împăratul Vasile I Macedoneanul, în rev. “ Studii Teologice “, anul XII (1960), Serie nouă, nr. 1 – 2, p. 3 – 28.

IDEM, Unsprezece secole de la activitatea misionară a Sfinților Chiril și Metodie, în rev. “ Ortodoxia “, anul XIX (1967), nr. 1, p. 17 – 31.

STAN, PR. PROF. DR. LIVIU, Locurile sfinte în Orient, în rev. “ Ortodoxia “, anul IV (1952), nr. 1, p. 5 – 78.

IDEM, Aspecte ignorate ale schismei, în rev. “ Ortodoxia “, anul VI (1954), nr. 2 – 3, p. 300 – 338.

IDEM, Sfântul Munte și Atanasie Atonitul, în rev. “ Mitropolia Banatului “, anul XIII (1963), nr. 3 – 4, p. 171 – 176.

STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Motivele și urmările dogmatice ale schismei, în rev. “ Ortodoxia “, anul VI (1954), nr. 2 – 3, p. 218 – 259.

ȘESAN, PR. PROF. MILAN, Ortodoxia în trecutul Europei Centrale, în rev. “ Studii Teologice “, anul II (1950), Serie nouă, nr. 1 – 2, p. 80 – 97.

IDEM, Patriarhul Fotie și Roma, în rev. “ Mitropolia Ardealului “, anul V (1960), nr. 7 – 8, p. 535 – 559.

IDEM, Considerațiuni asupra schismei din anul 1054, în rev. “ Mitropolia Ardealului “, anul II (1957), nr. 3 – 4, p. 205 – 218.

IDEM, Problema chirilometodiană, în rev. “ Mitropolia Banatului “, anul XIII (1963), nr. 1 – 2, p. 83-90.

IDEM, Slavii, creștinismul și Roma, în rev. “ Mitropolia Moldovei și Sucevei “, anul XXXVII (1961), nr. 9 – 12, p. 615 – 633.

VLASTO, A. P., The Entry of the Slavs into Christendom. An Introduction to the Medieval History of the Slavs, Cambridge 1970.

VODOFF, VLADIMIR, Naissance de la chrétienté Ruse. La conversion du prince Vladimir de Kiev ( 988 ) et ses consequences ( XIe – XIIIe siècles ), Editura Fayard, Paris 1988.