Creare Omului Dupa Chipul Si Asemanarea Lui Dumnezeu

Introducere

Originea omului

Chipul lui Dumnezeu în om

Chipul lui Dumnezeu, ca înrudire a omului cu Dumnezeu

Localizarea chipului lui Dumnezeu in om

Chip și asemănare

Omul: de la chip la asemănare

CONCLUZII

Bibliografie Generala

Pagini 26

=== creare-omului-dupa-chipul-si-asemanarea-lui-dumnezeu ===

Introducere

Ultima dintre făpturile lui Dumnezeu și, totodată, cea mai de seamă dintre ele, este omul, cu care Dumnezeu încheie și încoronează întreaga creație. Prin natura și demnitatea sa, omul se deosebește de toate făpturile pământești, fiind însă legat de ele după cum este legat și de lumea curat spirituală. Omul a fost creat ultimul pentru a fi introdus în lume ca un rege în palatul său, spuneau Părinții greci. Deși creat ultimul, omul ocupă locul de mijloc între lumea curat spirituală și cea curat materială; celei dintâi îi aparține cu sufletul său, iar celei din urmă, cu trupul său. El este punctul de întretăiere al celor două lumi și o sinteză totodată a acestora; este, cum bine s-a zis în filozofia gracă, un rezumat și o reprezentare în mic a lumii celei mari (macrocosmosul), adică un microcosmos.

Creștinismul acorda omului o valoare cu totul deosebită. După doctrina crestină omul este incheierea și incoronarea creației. Este punctul cosmic, singurul punct în care cerul și pamântul, veșnicia și vremelnicia se întretaie, unindu-se; întrucât omul aparține în același timp și lumii spirituale și lumii materiale, lumi pe care le unește prin dohotomismul naturii sale, el fiind prin aceasta o lume mică (microcosmos), coroană a lumii celei mari cum ne spune Mărurisirea Ortodoxă: ,,În urmă a creat Dumnezeu pe om,care este alcătuit din suflet material și rațional și din trup material, ca din această alcătuire a omului, pe de o parte să cunoască adevarul, că Dumnezeu este Creator al lumii spirituale, iar pe de alta, că El a zidit și lumea materială. Din această cauză, omul se numește și o lume mică, deoarece el poartă cu sine chipul a toată lumea cea mare.” (Mărturisirea Ortodoxă I,18).

Poziția distinctă a omului în lume este indicată în special de modul deosebit în care a fost creat el. Dacă celelalte viețuitoare (plante și animale) au fost create atât ca principiu de viață cât și ca făpturi materiale din elementele pământești, numai prin cuvânt, omul singur a fost creat de Dumnezeu printr-un act special, și anume i-a creat trupul din țărână, și i-a insuflat suflare de viață, sufletul, făcându-l ființă vie (Facere 2,7). Femeia a fost creată dintr-o coastă a lui Adam (Facere 2,21). Prin aceste imagini se indică pe de o parte relația strânsă a omului cu lumea aceasta văzută și cu Dumnezeu, iar pe de altă parte, proeminența lui trupească și spirituală, primindu-și sufletul și trupul printr-un act special al lui Dumnezeu și nu ca celelalte făpturi. În același timp, crearea specială a omului scoate în evidență constituția dublă a ființei lui, care se opune oricărei teorii care neagă fie principiul corporal, fie pe cel spiritual.

Creștinismul vede în om ființa creată cu o menire foarte înaltă și iubită de Dumnezeu, ființa care trebuie ridicată și mântuită,fiind singura din această lume care poartă cu sine chipul lui Dumnezeu.

Crearea lumii este descrisă de Moise, prin cuvintele: ,,Să face om după chipul si asemănarea noastră, ca să stăpânească peștii mărilor ,păsările cerului…”. (Facere 1,26-27). Cuvintele de mai sus arată deci că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.

În ceea ce privește chipul lui Dumnezeu în om, Biserica învată că aceasta se referă la natura spirituală a omului, adică la rațiune, sentiment și voință, deoarece toate tind către Dumnezeu deci, chipul lui Dumnezeu in om îl reprezintă sufletul omului.

Asemănarea lui Dumnezeu înseamnă ducerea la îndeplinirea chipului lui Dumnezeu în om, este virtutea și sfințirea prin care omul se face asemenea lui Dumnezeu.

Deosebirea dintre chip și asemănare o arată Sfânta Scriptură prin cuvintele: ,,Să facem om după chipul și asemănarea noastră…” (Facerea 1,26), iar după ce l-a creat pe om, Dumnezeu a zis: ,,Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” fără să mai adauge și asemănarea lui Dumnezeu. Asemănarea o avea ca virtualitate, ca potența, ca posibilitate.

Mulți dintre neoprotenstanți, susțin că cele doua cuvinte sunt sinonime. De aceea vom arăta din cele ce urmează, ce inseamnă chipul lui Dumnezeu în om și cum putem dobândi asemănarea cu El.

Originea omului

După învățătura Bisericii, omul provine, ca și celelalte făpturi, de la Dumnezeu, prin creație. Cartea Facerii descrie creația omului astfel: ,,Și a zis Dumnezeu: Să face om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mărilor, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul! Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Fiți rodnici și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți…”(1,26-28). În capitolul al doilea al Facerii ni se istorisește creația, în special a omului: ,,Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”(vers. 7). ,,Și a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o lui Adam”(vers. 21-22).

Pentru creștini, relatarea creației în general și a omului în special are un caracter istoric și constituie un adevăr de credință. Folosirea unor imagini și simboluri pentru exprimarea acestui adevăr de credință este determinată de nevoia de exprimare și înțelegere omenească care necesită mijloace adecvate și apropiate minții omenești. Ideile principale ale descrierii creării lumii și a omului de către Dumnezeu, din Cartea Facerii, sunt prezente în diverse contexte în întreaga Sfântă Scriptură a Vechiului și a Noului Testament, și anume ideea că omul a fost creat de Dumnezeu (Iov 10, 8; Ps. 118, 73; Luca 3, 8); că trupul omului a fost făcut din pământ iar sufletul i s-a dat de Dumnezeu (Ecl. 12, 7; Iov 10, 9, I Cor. 15, 47); că femeia a fost făcută din Adam (Fac. 2, 22-24, I Cor.11,8). Mântuitorul Hristos a confirmat ca adevărate cele relatate în cartea Facerii despre crearea lumii si a omului, citând din descrierea creării lumii în discuția avută cu fariseii asupra indisolubilității căsătoriei: ,,…Dar de la inceputul făpturii, bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipsi de femeia sa. Și vor fi amândoi un trup; așa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ceea ce Dumnezeu a unit omul, sa nu despartă’’(Marcu 10,6-9,Matei 19,5-6).

Exprimările antropomorfice ale lui Moise despre lucrările dumnezeiești, vorbind despre creație, răspund nevoii de a fi înțelese de către aceia cărora se adresează. Acest lucru îl spune și Teodoret al Cirului: ,,…Căci descriind creațiunea, marele prooroc observă că pe toate celelalte creaturi Dumnezeu le-a produs prin cuvânt, iar pe om l-a făcut cu mâinile Sale; dar precum acolo prin cuvânt nu înțelegem rostirea, ci voința, așa și aici, la formarea omului, nu înțelegem lucrare mâinilor, ci o grijă mai mare față de lucrul acesta…Dumnezeiescul Moise zice că la început s-a format trupul lui Adam și apoi i s-a insuflat lui sufletul de la Dumnzeu…; prin cuvântul suflare nu se înțelege aici vreo părticică din Ființa dumnezeiasca, precum au cugetat Cerdon și Marcion, ci prin cuvântul acesta se arată însușirea sufletului, ca fiind al unei ființe raționale. Deci expresiile antropomorfice sunt un lucru secundar; esențialul îl constituie adevărul creării omului direct de către Dumnezeu și grija Lui deosebită față de om. Acest adevăr fundamental este învățat de întreaga Sfântă Tradiție. Astfel, Sfântul Ioan Damaschin zice: ,,Dumnezeu crează pe om cu mâinile Sale proprii din natura văzută și nevăzută, după chipul și asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar suflet rațional și gânditor îi dădu prin insuflarea Sa proprie’’.

După cuvintele Sfintei Scripturi, a fost format mai întâi trupul omului din țărână, și apoi a fost creat sufletul său prin suflare dumnezeiască. Dar de aici nu trebuie să ne închipuim, după sensul literal al cuvintelor Scripturii, că în creația omului au fost două acte separate și succesive, creația trupului și apoi a sufletului, ci un singur act creator sau o creație simultană a trupului și a sufletului. Căci numai așa se păstrează neatinse atotputericia și înțelepciunea lui Dumnezeu și unitatea ființială a omului. Ceea ce vrea să exprime aici Sfânta Scriptură (Fac. 2, 7) nu este succesiunea celor două elemente, ci ideea că trupul este element constitutiv al ființei omului și bază sau premisă a vieții spirituale umane. Deci, dacă este greșită ideea creării sufletului în urma trupului, nu mai puțin greșită este și concepția după care sufletul a fost creat înaintea trupului (preexistențianismul). Sinodul V ecumenic (553) a respins concepția lui Origen despre preexistența sufletului, învățând, prin aceasta, creația simultană a sufletului și a trupului.

Omul a fost adus la existență în urma tuturor creaturilor pentru că el reprezintă o întrgire a acestora și pentru că unește în sine lumea materială și cea spirituală. Aceasta este cugetarea părinților bisericești. Într-un fel, omul este locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ și purtătorul de cuvânt al întregii creații în fața lui Dumnezeu. El este solidar cu Întreaga creație și responsabil, într-un fel, de ea în fața lui Dumnezeu. Dacă avem în vedere cuvintelee Scripturii: ,,Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse și l-a pus în raiul cel din Eden, ca să-l lucreze și să-l păzească’’ (Fac. 2, 15), și faptul că Adam a fost pus să pună nume tuturor făpturilor: ,,Și Domnul Dumnezeu, care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le aduse lui Adam, ca să vadă cum le va numi; așa că toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam. Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice’’ (Fac. 2, 19-20), ne dăm seama de situația deosebită pe care o are Adam în lăuntrul lumii create.

Faptul că omul a fost creat în urma celorlalte făpturi pământești se explică după teologia Sfinților Părinți, prin înțelepciunea planului Dumnezeiesc de creație, anume: Omul reprezentând încununarea creaturilor și punctul de întâlnire a celor două lumi, spirituală și materială, era potrivit să fie adus la existență în urma acestora; și, în al doilea rând, omul fiind așezat ca stăpân al pământului (Fac. 1, 28), ca locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ, era bine chibzuit ca să se organizeze mai întâi pământul ca loc de desăvârșire a vieții omenești.

Chipul lui Dumnezeu în om

Această temă a ,,chipului” (είκών) are o lungă istorie. Reprezintă un termen fundamental în filozofia elenă, încă de le Platon, de la stoici și mai târziu, la neoplatonici. Ea reprezintă și nucleul antropologiei Vechiului Testament, în special al cărții Facerii. În Noul Testament, termenul se imbogățește și cu un conținut hristologic, fapt care dă antropologiei dimensiuni noi. De exemplu, pentru Sfântul Apostol Pavel, ,,Chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut” (Colosseni I,15) este Hristos, iar omul este al Chipului. Această invătătură a Sfântului Apostol Pavel este pentru Sfițtii Părinți punctul de plecare și centrul teologiei ,,Chipului”.

Sfinții părinți explică în ce anume constă chipul și în ce constă asemănarea cu Dumnezeu: ,,Dupa invatatura ortodoxa, chipul este cel mai mare dar al impărtășit omului de către Creatorul sau ca urmare a dragostei dumnezeiști”. Chipul lui Dumnezeu în om nu se referă la trupul acestuia, așa cum susțineau antropomorfiții (audienii) pentru că Dumnezeu nu are trup: ,,Chipul lui Dumnezeu în om este sufletul acestuia în înclinația lui spre Dumnezeu”. Totuși chipul nu este cu totul străin de trup, deoarece trupul participă la puterea sufletului prin cele cinci simțuri, prin formă, poziție și posibilitate de exprimare a stărilor sufletești. În acest sens se poate spune că omul intreg are chipul lui Dumnezeu după cum afirmă și Sfânta Scriptură: ,,Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Facere I,26).

Prin suflarea Sa, Dumnezeu l-a adus pe om la viată, spre deosebire de celelalte viețuitoare pe care le-a creat doar prin cuvânt, iar prin aceasta l-a predispus pe om sa trăiască o viață după chipul vieții Sale. În caracterul omului de chip al lui Dumnezeu este implicată ideea de participare la viața divină, și fără această participare, chipul și-ar pierde calitatea sa. Sufletul, prin creatie, poartă in el întipărită ca și organică – substanțială – pecetea chipului lui Dumnezeu și menirea asemănării cu El.

Dat fiind faptul că omul este totuși o copie a lui Dumnezeu, este chemat de Creatorul său să devină ,,Dumnezeu după har”.De aceea, omul trebuie să aibă în sine tot ceea ce are și Dumnezeu: ,,Chipul nu este adevărat chip decât în măsura în care posedă toate atributele modelului său”.

Dumnezeu este incognoscibil în ființa Lui dar cunoscut în manifestările Lui multiple. La fel de antiroxal și paradoxal este chipul Său în om deoarece îi este model. Nu putem cunoaște ce este ființa umană insăși, ci numai persoana umană în manifestările ei. Chipul lui Dumnezeu în om constă în caracterul de persoană, sau de ființă personală, prin care imită pe Dumnezeu. După Sfântul Ioan Gură de Aur, omul ca chip al lui Dumnezeu este în același timp și persoană și natură, sau mai exact ,,persoană care face concretă si prelevează natura pentru că este chip al Fiului care reprezintă un ipostas personal distinct al fiiniței unice si indivizibile comună Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt”.

Coordonatele chipului sunt de natură spirituală în reciprocitate cu materialitatea omului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ,,iubirea de oameni a lui Dumnezeu a voit ca omul acesta făcut din pământ să aibă suflet rațional ca să fie astfel o ființă întreagă și desăvârșită”. Ca și chip al lui Dumnezeu, omul înțeles ca ființă întreagă și desăvârșită reflectă această calitate într-o mulțime de daruri și puteri. Încă de la creație omul poseda conștiința: ,,Chiar de la început, de când a făcut pe om, Stăpânul cel iubitor de oameni a pus în om conștiința, acuzator nelipsit din om, care nu poate greși și nici nu poate fi înșelat.

Chipul are un caracter dialogic și comunitar, prin el punandu-se începutul unitații în comuniune, între Necreat, făptură și între oameni. Chipul este în așa măsură constitutiv omului încât ,,crearea” după chip înseamna defapt ,,participare” la Arhetip. Omul și creația sunt existente teologice care ,,participă” prin energiile divine necreate ce străbat umanitatea îndumnezeita a lui Hristos și prin El omul intreg la Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare în definirea ,,chipului” exclude orice reprezentare antropomorfică a lui Dumnezeu după chipul Căruia a fost făcut omul: ,,Nu include pe Dumnezeu în concepte corporale, nu îl delimita pe măsura spiritului tău. El este indezirabil în materia Sa. Gândește-te la ceva mare. Adaugă și mai mult la ceea ce ai conceput și acestui supliment încă și mai mult. Fii convins că raționamentul tău nu va atinge niciodată ceea ce este infinit. Nu concepe imaginea lui Dumnezeu! Dumnezeu se concepe în putere pentru simplitatea naturii fară cantitate pentru măreție. El este peste tot și transcede totul și precis, este intangibil și invizibil, ceea ce scapă pătrunderii spiritului tău, nici o mărire nu-L circumscrie, nici o figură nu-L delimitează, nici o putere nu-L măsoară, nici o epocă nu-L cuprinde. Nimic nu este pentru Dumnezeu ca pentru noi”. Acest text al Sfântului Vasile cel Mare trimite la dificultatea noțiunii de ,,chip” ca icoană a Arhetipului cel necuprins. Sfântul Vasile descrie noțiunea de ,,chip” prin aceea că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, prin rațiunea Sa: ,,…Să invațăm lucrurile de la Dumnezeu și să înțelegem în ceea ce ne privește că noi nu predăm ceea ce este după chipul lui Dumnezeu sub formă corporală…”. Chipul reprezintă totalitatea lucrurilor îndeplinite în iubire personală prin care omul poate deveni asemănător lui Dumnezeu.

După cum am spus mai sus, punctul de plecare al teologiei patristice cu privire la ,,chipul” lui Dumnezeu în om se află în învățătura Sfantului Pavel. Aceasta invatatura se afla sintetizata in primul capitol al ,,Epistolei către Coloseni” și este foarte caracteristic faptul că ea este exprimată nu ca părere personală a Sfântului Pavel, ci ca un imn liturgic al comunității primare (perpauliene), după cum se poate observa: ,,Omului Chip al Dumnezeului celui nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea, pentru că în El s-au zidit toate, cele din ceruri și cele de pe pamânt, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie puteri, toate s-au zidit prin El și pentru El, și El este mai înainte de toate și toate întru El sunt așezate și El este Chipul trupului care este Biserica” (Colosseni I, 16-18). Textul reprezintă o învățătură pur cosmologică si antropologică, adică în el se subliniază semnificația chipului lui Dumnezeu pentru om.

Am arătat acest lucru pentru că Sfinții Părinți nu vorbesc despre tema Facerii ,,omul după chipul lui Dumnezeu” fără să o lege de tema paulină ,,Hristos – Chip al lui Dumnezeu”. Este clară destinația că Hristos reprezintă Chipul lui Dumnezeu și omul chipul lui Hristos, adică ,,omul este chip al Chipului”. ,,Cel mai întâi născut decât toată zidirea este Chip al lui Dumnezeu … însă omul este făcut după Chipul lui Dumnezeu”.

Adesea Sfinții Părinți spun că omul este o ființa rațională, cuvântătoare pentru că a fost zidită după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin spune: ,,În câte moduri se spune expresia <după chip>? După faptul că omul are rațiune, intelectualitate și libertate, după faptul că mintea omului naște cuvânt și emite duh; după calitatea de a stăpâni a omului…”. Prin aceasta se incearcă stabilirea unor atribute, insușiri ale chipului.

Sfântul Grigore de Nyssa caracterizează chipul în mod logic spunând că este totalitatea însușirilor care caracterizează Dumnezeirea. Aceste însușiri sunt ,,în primul rând inteligența și rațiunea și voința și libertatea”. Sfântul Vasile cel Mare mai adaugă aici și spiritualitatea ,,chipului” spunând că spiritualitatea Arhetipului îl determina pa Acesta să o transfere și asupra chipului din om. Despre rațiune se spune că trebuie să fie stăpâna pasiunilor și astfel ,,pe primul plan sunt prerogativele sufletului”.

Dacă unul dintre Sfinții Părinți mai vechi,ca Sfântul Iustin Martirul sau Sfântul Irineu,în lupta cu gnosticismul, numeau trupul chip al lui Dumnezeu, nu ințelegeau prin aceasta că chipul lui Dumnezeu ar fi propriu trupului, ci că și trupul participă oarecum la acest chip, prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziția și funcțiunea lui de a exprima puterea și măreția sufletului. În acest înțeles, omul întreg are chipul lui Dumnezeu, ceea ce rezultă și din cuvintele Sfintei Scripturi, după care, înainte de a fi fost format trupul omului s-a zis: ,,Să facem om după chipul și asemănarea noastră”. Dumnezeu fiind spirit pur fără îndoială că chipul Lui în om se raportează la natura sirituală a omului, anume la rațiune, voință și sentiment întrucât acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevăr, bine și fericire absolută. Chipul lui Dumnezeu în om este sufletul acestuia în înclinația lui spre Dumnezeu.

În scrierile Sfinților Părinți ,,chipul’’ lui Dumnezeu în om se atribuie ,,când demnității împărătești a omului, superiorității sale în cosmosul sensibil, când e văzut în natura lui spirituală, în suflet, sau în partea principală, conducătoare (ήγεμoνιχόν) a ființei sale, în spirit (νoΰς), în facultățile superioare ca inteligența, rațiunea (λόγος) sau în libertatea proprie omului, facultate de a se determina dinăuntru -αύτεξούσιον- în virtutea căreia omul e principiu propriu al acțiunilor sale. Uneori chipul lui Dumnezeu e asimilat unei calități a sufletului lui, simplicității, nemuririi sau se identifică cu facultatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a viețui în comuniune cu El, cu posibilitatea de a participa la Dumnezeu, cu prezența Duhului Sfânt în suflet’’…

Pluritatea aceasta de ,,soluții’’ arată întâi de toate complexitatea ființei umane, complexitate pe care, de altmiteri, i-o împrumută tocmai ,,după chipul’’. Căci precum Dumnezeu e simplu și unul și totuși Îi putem da, din nesfârșite puncte de vedere, nesfârșite nume, tot așa și ,,chipul’’ Său în noi e simplu și unul, dar i se dă, din diferite puncte de vedere, diferite nume.

Chipul lui Dumnezeu, ca înrudire a omului cu Dumnezeu

Chipul implică și relația specială cu modelul său. Chipul lui Dumnezeu în om implică înrudirea și relația specială a acestuia din urmă cu Dumnezeu, Creatorul și Modelul său. Omul este după chipul lui Dumnezeu, pentru că având un suflet înrudit cu Dumnezeu (Fac., 2, 7), tinde spre Dumnezeu și se află într-o relație vie cu Dumnezeu. Iar prin această relație de viață, omul menține neslăbită înrudirea sa cu Dumnezeu. De altfel, și chipul biologic se menține în înrudirea cu modelul său numai dacă-i vine de la model o putere continuă, sau dacă între el și model este o comuniune continuă. Fenomenul acesta îl observăm și la oameni. O relație convergentă frecventă face pe doi sau pe mai mulți oameni să semene între ei. Dar dacă între un chip biologic și modelul său sau între doi sau mai mulți oameni nu ar fi o înrudire, nu ar putea fi vorba nici de o relație care să arate și să mențină pe unul ca chip al celuilalt. De aceea, și omul se menține ca chip neslăbit al lui Dumnezeu numai dacă, pe baza unei înrudiri, se menține între el și Dumnezeu o relație de viață, o comuniune continuă, în care este activ nu numai Dumnezeu, ci și omul.

Relația dintre om și Dumnezeu este posibilă datorită faptului că Dumnezeu l-a făcut pe om de la început înrudit cu Sine. Făcându-l după chipul Său, Dumnezeu l-a pus pe om chiar de la început în relație conștientă și liberă cu Sine, prin insuflarea ,,sufletului viu’’ (I Cor. 15, 45). Expresia ,,suflet viu’’ indică pe om în unitatea ființei lui. Părinții Bisericii spun că prin această suflare Dumnezeu a sădit în om nu numai sufletul întelegător înrudit cu Dumnezeu, ci și harul Său, ca manifestare a relației Sale cu omul, care provoacă în om răspunsul său la actul întemeietor de relație a lui cu Dumnezeu. Sfântul Grigore Palama spune în ,,Despre purcederea Duhului Sfânt’’: ființa noastră este înrudită cu Dumnezeu prin Duhul primit, dar primește Duhul fiindcă este capabil de el, și pentru că este capabilă pentru relația cu Dumnezeu.

Dumnezeu fiind unul în ființă și întreit în persoane, chipul lui Dumnezeu din om înseamnă participarea omului la Sfânta Treime și relația specială a acestuia cu toate Persoanele Sfintei Treimi. El, chipul, ține atât de sufletul mintal și rațional al omului, cât și de harul dumnezeiesc, ca energie necreată a Duhului Sfânt, sau ca comuniune activă a lui Dumnezeu. Aceasta este și interpretarea pe care Sfântul Grigorie Palama o dă expresiei ,,suflet viu’’ insuflat de Dumnezeu omului : suflet veșnic viu, nemuritor și înzestrat cu harul dumnezeiesc, exprimând chipul lui Dumnezeu din om: ,,…Căci s-a făcut primul om spre suflet viu. Dar ce inseamna viu? Veșnic viu, nemuritor, adică rațional (cuvântător). Căci nemuritorul este rațional. Și nu numai aceasta, ci este înzestrat cu harul dumnezeiesc. Căci numai așa este cu adevărat viu sufletului…’’.

Iar identitatea rațonalului cu nemurirea poate fi înțeleasă cu adevărat ,,dacă vom considera că existența omului spre moarte este nerațională sau lipsită de sens, dar și dacă vom privi raționalul ca cuvântător’’. Omul vorbește pentru că i se adresează Dumnezeu, pentru că e pus prin vorbire în relație cu Dumnezeu; ,,și pentru că vorbește, mai bine zis pentru că răspunde, omul nu va termina niciodată să răspundă, pentru că Dumnezeu nu va termina niciodată să-i spună ceea ce este El și să-i arate iubirea Lui și omul nu va termina niciodată să înțeleagă și să vrea să înțeleagă și mai mult și să-și exprime bucuria, recunoștința și doxologia pentru ceea ce-i arată Dumnezeu’’.

Suflarea lui Dumnezeu sădește în om nu atât viața biologică, căci aceasta o au și animalele, care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu, ci viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine, adică viața spirituală. Cu cât e mai dezvoltată înțelegerea, cu atât e mai dezvoltată comuniunea și viceversa. În aceasta e chipul în întregimea lui. Prin insuflarea lui Dumnezeu sufletul înțelegător și liber e pus o dată pentru totdeauna în om, dar o dată cu el Dumnezeu intră și în comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sădit în om. Din sufletul insuflat și din comuniunea începută prin Dumnezeu, care e una cu harul Lui, răsare comuniunea omului cu El. De aceea în Răsărit s-a pus totdeauna în strânsă legătură harul cu natura omului, rămânând cu suflet, rămâne cu un oarecare har al lui Dumnezeu, sau într-o anumită aspirație spre Dumnezeu și deci intr-o relație cu El.

Dumnezeu insuflă în organismul biologic suportul spiritual al sufletului căruia i se adresează chemarea Sa și în același timp îi dă capacitatea să răspundă. Dumnezeu suflând în om începe să vorbească cu omul, sau îi dă încredințarea că Dumnezeu îi vorbește și el trebuie să răspundă. O dată cu sufletul îi dă conștiința că Dumnezeu îi vorbește și că el trebuie să răspundă. Prin suflarea lui Dumnezeu, apare în om un ’tu’ al lui Dumnezeu, care e ,,chipul lui Dumnezeu’’, căci acest ’tu’ poate să spună și el ’eu’ și-I poate spune și el lui Dumnezeu ’Tu’. Dumnezeu își dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic. Suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii.

Iar acest dialog e menit să dureze continuu. Prin păcat comuniunea clară se întunecă, dar întrucât sufletul rațional rămâne în om, rămâne și o anumită relație cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu mai e cunoscut ca Persoană, ci numai ca adevăr și bine impersonal ce țâșnesc din fața acoperită a Lui.

Ființa noastră, în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, rămâne permanent participantă la divin, la lumina dumnezeiască, chiar dacă nu o mai vede destul de clar. După Sfântul Grigorie de Nazianz noi suntem ,,din neamul lui Dumnezeu’’, urmând în aceasta Sfântul Apostol Pavel (Fapte 17, 29). Sfântul Maxim declară că noi suntem ,,părticică’’ a lui Dumnezeu. Dar participarea aceasta nu e numai un fapt dat, ci și unul ce se cere dezvoltat. Sfântul Maxim explică aceasta în sensul că noi avem ca principiu și cauză Rațiunea divină sau Cuvântul lui Dumnezeu, având să sporim prin lucrarea noastră în apropierea de Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssa leagă participarea de înrudire spunând: ,,E ceva care înrudește pe om cu Dumnezeu. Căci pentru a participa la Dumnezeu este indispensabil să posede în ființa sa ceva ce corespunde Celui participat’’. Iar patriarhul Calist leagă de participare și de înrudire dialogul în iubire, spunând că lui Dumnezeu ca iubitor Îi corespunde din partea omului: ,,Iubesc, deci sunt om’’. Amândoi iubesc și vor să fie iubiți.

Prin urmare, prin însuși actul creației sale, omul a fost înzestrat cu calitatea de chip al lui Dumnezeu, întrucât prin ea i s-a sădit înrudirea și relația lui cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu se menține și se dezvoltă prin relația continuă cu Dumnezeu de care omul este capabil și după care tinde. Chipul este un ,,dar’’ și o ,,misiune’’ (Gabe und Aufgabe) cum spune Vîșeslavțev. El implică și asigură înrudirea și relația specială, personală, dialogică a omului cu Dumnezeu.

,,După chipul’’ e, așadar, înrudire cu Dumnezeu, de acela el Îl dorește pe Dumnezeu și-L răsfrânge; Îl poartă și Îl cunoaște; e în relație cu El, participă la firea Lui (Petru 1, 4), îngenunchează în fața Lui, se hrănește cu frumusețile Lui și îmbracă odăjdii să-l slujească. E motivul sub care observa Nicolae Cabasila că ,,dacă ochiul anume e făcut să caute lumina și să se sature de ea, iar urechea de sunete și toate celelalte după rostul lor, atunci dorința sufletului se împlinește numai când Îl găsește pe Dumnezeu’’. În remușcări ,,după chipul’’ varsă spre Dumnezeu lacrima căinței; în bucurii, lacrima bucuriei. El poartă posibilități nesfârșite de valori. Și de vreme ce el e pecete de frumuseți divine în om, – Dumnezeu fiind bun și omul în intimitatea sa cea mai adâncă e bun. Încrederea în om și optimismul față de om, prin dogma creștină, îsi au temeiul tocmai în faptul că în adâncul ființei umane se odihnește Dumnezeu. În ,,după chip’’ se odihnește Dumnezeu. Cu acest sens, desigur, sunt încărcate prea cunoscutele cuvinte ale lui Tertulian că ,,sufletul omenesc e în chip natural creștin’’. Ca atare, cunoscându-l pe om în ceea ce are el bun în el, în ,,chipul’’ său, Îl cunoaștem pe Dumnezeu, și trăind din ceea ce are bun în el, omul trăiește din Dumnezeu, – e calea de la om la Dumnezeu, pe care o parcurge teologia Fer. Augustin, și invers, cunoscându-L pe Dumnezeu, din revelația pozitivă, îl putem cunoaște pe om, acesta fiind zidit ,,după chipul’’ Lui, – cale pe care o străbate gândirea Sfântului Grigore de Nyssa.

Localizarea chipului lui Dumnezeu in om

O alta problemă care s-a ivit este aceea a localizării chipului lui Dumnezeu în om. ,,În efortul lor de a localiza chipul lui Dumnezeu în om, manualele de dogmatică invață că el își are sediul in partea ratională a omului. Ar fi însa mai corect să înțelegem că omul este rațional, cuvântător, pentru că a fost zidit după Chipul lui Hristos Care este Ratiunea, Cuvântul ipostatic al Tatălui”.

Sfântul Atanasie,care s-a ocupat de această temă, o formulează cel mai clar׃ ,,După însuși Chipul Său i-a făcut pe ei, dându-le și puterea Cuvântului ⁄ Rațiunii Lui ca având-o în El ca un fel de umbră a Cuvântului / Rațiunii și făcându-se raționali, să poată rămâne în fericire”.

Revelatoare în acest sens sunt cuvintele Sfântului Epifanie al Ciprului care spune că este practic imposibil de localizat chipul lui Dumnezeu în om de către oameni și că acest lucru este cunoscut numai de Creator ׃„pe de o parte se crede că Chipul lui Dumnezeu este în om, iar pe de alta că acesta este mai degrabă în tot omul și nu există pur și simplu. Unde anume este sau unde se împlinește chipul lui Dumnezeu în om este cunoscut numai de Dumnezeu Însuși, Cel care a dat prin har omului existenta ,, după chip”. La fel face și Sfântul Vasile cel Mare. El nu limitează chipul numai la raține, la spiritualitate, ci spune că el aparține omului întreg. El nu exclude trupul în calitatea de chip al lui Dumnezeu spunând׃ ,,Chipul nu este pus în noi ca o parte componentă a ființei noastre, ci în totalitatea ființei noastre omenești este creată, plăsmuită ,,după chip”.

Părintele Dumitru Stăniloaie, făcând o sinteză a ceea ce au propus Sfinții Părinți în legătură cu localizarea chipului lui Dumnezeu în om spune că acesta stă în legătură cu o mulțime de însușiri ale ființei umane. Deoarece fiecare dinte aceste trăsături reprezintă trăsătura chipului, toate se împărtășesc din chipul lui Dumnezeu, dar nu exclusiv. Aceasta deoarece Dumnezeu nu trebuie căutat numai într-o parte a ființei umane, ci în toate. Astfel când se atribuie caracterul de chip al lui Dumnezeu demnității împărătești a omului sau superiorității sale în raport cu cosmosul sensibil (la Sântul Ioan Gură de aur), când este văzut în natura sa sprituală, în suflet sau mai bine zis în minte și în general în facultățile superioare care sunt înțelegerea, rațiunea sau libertatea proprie a omului. Uneori chipul lui Dumnezeu în om este asimilat unei calități a sufletului, cum ar fi simplitatea, iar alteori cu facultatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Alteori este văzut ca locuirea Sfântului Duh în sufletul omului.

Așadar ,,omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, este natura considerată cu totul” și în ceea ce am arătat până aici putem afirma că nu numai sufletul ci și trupul omenesc participă la ,,chip” și este creat după ,,chipul lui Dumnezeu” care ,,este sufletul acestuia în înclinația lui spre infinit”.

Chip și asemănare

După cum am arătat până aici, ,,chipul lui Dumnezeu în om” constă în structura antologică făcută să tindă spre comuniune supremă, cea a Persoanelor divine cu persoanele umane. Asemănarea constă în activitatea acestei structuri.

Chipul lui Dumnezeu nu se raportează, desigur, la partea trupească a omului, cum susțineau ereticii audieni, pentru că Dumnezeu nu are trup. Dacă unii dintre sfinții părinți mai vechi, ca Justin Martirul și Irineu, în luptă cu gnosticismul, numeau trupul chip al lui Dumnezeu, ei nu înțelegeau prin aceasta că chipul lui Dumnezeu ar fi propriu trupului, ci că și trupul participă oarecum la acest chip, prin unirea lui cu sufleteul, prin forma, poziția și funcțiunea lui de a exprima puterea și măreția sufletului. În acest sens, omul întreg are chipul lui Dumnezeu, cum rezultă și din cuvintele Sfintei Scripturi, după care, înainte de a fi format trupul omului, Dumnezeu a zis: ,,Să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră’’ (Fac. 1, 26).

Dumnezeu fiind spirit absolut, adică pur, fară îndoială că chipul lui Dumnezeu în om se referă în primul rând la partea spirituală a omului, anume la rațiunea, voința și sentimentul omului, întru-cât toate acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevărul, binele și fericirea absolută. Chipul lui Dumnezeu în om este, deci, sufletul acestuia în tensiune lui spre Dumnezeu. Concepția aceasta o întâlnim la toți părinții Bisericii. Văzut ca tensiune după Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu se păstrează și în omul căzut, căci și în acesta au rămas urme din tensiunea și dorința după Dumnezeu și din înclinația spre bine, cum vom vedea ceva mai departe. Unii dintre părinții și scriitorii bisericești, ca Sfântul Ioan Gură de Aur și Teodoret, înțeleg chipul lui Dumnezeu în om ca putere de stăpânire asupra naturii și vietăților. Dar stăpânirea asupra naturii nu este decât consecința și manifestarea chipului dumnezeiesc, prin care omul se ridică deasupra tuturor făpturilor pământești. Acest lucru îl exprimă Sfânta Scriptură însăși, când adaugă cuvintelor despre chip și asemănare stăpânirea omului peste întreaga natură (Fac. 1,28).

Părinții fac deosebire între chip și asemănare, după care s-a creat omul, deși Sfânta Scriptură pare a le folosi uneori ca sinonime: la Fac.1, 26 se vorbește despre chip și asemănare, la Fac. 1,27; 5, 1 și 9, 6, despre chip; la Iacov 3, 9, despre asemănare. Chipul dumnezeiesc din om se referă la natura intelectuală și morală a omului, la rațiune și libertate, în înclinația lor spre Dumnezeu, iar asemănarea lui Dumnezeu este scopul către care tinde omul în dezvoltarea și desăvârșirea sa morală. Asemănarea cu Dumnezeu putea fi atinsă numai prin statornicirea în bine cu ajutorul harului dumnezeiesc, fiind, deci, rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu care îi împărtășește harul Său. Punctul de plecare al asemănării cu Dumnezeu îl constituie chipul lui Dumnezeu, rațiunea, sentimentul și libertatea omului, cu înclinația lor ființială spre adevăr, frumos și bine.

Sfântul Vasile cel Mare învățând despre chip și asemănare explică aparenta neconcordanță dintre sfatul persoanelor Sfintei Treimi (Facere 1, 26) și cel de după creare (Facere 1, 27), text în care după cum spuneam mai sus nu se mai amintește despre asemănare. Acesta neagă schimbarea voinței lui Dumnezeu sau intervenția căinței în timpul creației. Neagă, de asemenea, și neputința Creatorului care hotărăște un lucru și realizează altul. Faptul că unii consideră că Sfânta Scriptură dă informații neclare, este de asemenea o blasfemie. Explicația ar fi următoarea după Sfântul Vasile: ,,Este deci necesar ca omul să fie după chipul și asemănarea lui Dumnezeu…Nu Scriptura spune asta . creatorul nu este neputincios și deliberarea n-a fost făcută în deșert. Care este rațiunea tăcerii? Înseamnă că noi posedăm pe unul prin creație și dobândim pe altul prin voință. În prima ne este dat să fim făcuți după chipul lui Dumnezeu. Prin voință se formează în noi asemănarea lui Dumnezeu. Ceea ce ține de voință, firea noastră o posedă în putere (virtual), dar prin acțiune (lucrare) ne-o procurăm. Dacă creându-ne Domnul nu ar fi luat înainte prevederea să spună ,,să creăm” și ,,după asemănare” nu prin puterea noastră proprie am fi putut dobândi asemănarea cu Dumnezeu. Dar iată că El ne-e creat cu puterea de a fi capabili să ne asemănăm cu Dumnezeu. Dându-ne această putere, ne-a permis să fim împreună lucrători ai asemănării cu El, ca să ne revină răsplata efortului nostru și ca să nu fim ca acele portrete ieșite din mâna unui pictor, obiecte inerte, ca roada asemănării noastre să nu se întoarca doar spre lauda altuia. … El mi-a lăsat îndatorirea ca să devin după asemănarea lui Dumnezeu…”

Totuși în teologia Sfântului Vasile asemănarea cu Dumneuzeu nu este doar rezultatul voinței și eforturilor omenești ci și colaborarea harului divin. Pe scurt,Sfântul Vasile învață că Dumnezeu ne-a făcut capabili să I ne asemănăm și ne-a permis să fim participanții acestei asemănări. Omul posedă puterea rațiunii prin faptul că este ,,după chipul lui Dumnezeu”, iar asemănarea o dobândește devenind creștin: ,,…după chipul lui Dumnezeu înseamnă origine și rădăcină a binelui, pe care am avut-o implantată în firea mea, încă de la zidire, iar după asemănarea lui Dumnezeu, îmi survine, în urmă din faptele mele și din truda mea pentru cele bune și din purtarea mea plină de virtute în întreaga mea viață”

Formula după asemănare (virtual) este același lucru ca cea după chip, în acțiune, însă înseamnă a-și însuși virtutea, a realize binele în faptă și a ajunge, astfel, prin viață, la asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu îi dă omului puterea să lucreze, iar ,,luminarea dumnezeiască restabilește asemănarea, ceea ce eliberează imediat chipul, iar strălucirea sa poate fi văzută la sfinți și la copii.”

Natura chipului este esențial dinamică la fel cum și asemănarea este esențial ontologică prin realizarea chipului desăvârșit. Sfântul Grigore de Nyssa explică: ,,Nu într-o parte a firii se găsește chipul, nici harul într-o parte a sa, ci firea în totalitatea ei este chipul lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte chipul și asemănarea sunt corelative.

Asemănarea este aspirația irezistibilă a sufletului nostru către Dumnezeu. ,,În acest sens asemănarea este un chip realizat și chipul o asemănare în mod potențial (virtual)”. Aceasta explică faptul că omul este o ființă făcută să ajungă la Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssa spune că o ființă nu este om decât în condițiile în care este însuflețită de Duhul Sfânt, când este ,,chip asemănător”. Totuși acesta arată cum între Prototip și Chip există asemănare, dar nu identitate. Chipul poartă în orice înțelegere frumusețea Prototipului; iar dacă el nu ar avea nici o diferență față de Acesta, n-ar mai fi deloc asemănător, ci identic cu Modelul de care nimic nu l-ar separa. Ce diferență există între Dumnezeu și cel ce este după asemănarea Sa? Precis, una este necreată, cealaltă primește existența prin creație”.

Sfântul Grigore exemplifică prin Evanghelia de la Marcu (XII, 16) care, atunci când ne prezintă trăsăturile de bronz ale Cezarului, ne face să înțelegem că dacă în sine există o asemănare între reprezentare și modelul său, Cezarul, există totuși o diferență între subiect. Analogic vorbind, una este creată și cealaltă necrteată. Atunci, ,,una este identică cu sine și rămâne întotdeauna neschimbată, cealaltă produsă prin creație a început să existe printr-o schimbare și se găsește în mod natural predispusă să se schimbe altfel”. Așadar, în concepția acestuia, schimbarea este specificitatea care-l distinge pe om de Dumnezeu. După Sfântul Ioan Gură de Aur redobândirea integrală a chipului nu este altceva decât parcurgerea drumului de la chip la asemănare. El definește ,,asemănarea” în reciprocitate cu noțiunea de ,,chip”. După cum cuvântul ,,chip” înseamnă stăpânire, tot așa cuvântul ,,asemănare” înseamnă ca noi să ajungem, atât cât ne stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan îndeamnă să fim asemenea lui Dumnezeu, în ceea ce privește bunătatea, blândețea, virtutea, precum ne îndeamnă Însuși Mântuitorul: ,,Fiți asemenea Tatălui nostru din ceruri” (Matei V,45). De aici putem deduce că dobândirea asemănării se realizează prin curățirea de patimi prin puterea rațiunii. În acest sens, Sfântul Ioan ne îndeamnă să stăpânim păcatul care ne îndepărteaza de Dumnezeu.

Efortul continuu în această direcție duce la asemănarea cu Dumnezeu care va avea ca rezultat mântuirea și îndumnezeirea. Culmea celei mai înalte virtuți, pe cât posibil, este asemănarea cu Dumnezeu. ,,Pentru dobândirea asemănării omul slobozit de patimi prin dragoste, se înalță pâna la cele mai alese stări”.

Nici Fericitul Augustin nu vorbește despre asemănarea ca separată de chip. De fapt, noțiunea de asemănare la acesta este doar presupusă. El nu concepe asemănarea în aceeași manieră ca și noțiunea de chip, accentuând nu numai subliniind, distincția dinte necreat si creat. Totuși, într-o operă din tinerețe, ne face să distingem chipul de asemănare, net, spunând: ,,Orice chip este asemănarea cu cel al cărui chip este și totuși cel ce se aseamănă cu cineva nu este doar pentru aceasta chipul său”.

Chipul este fundament obiectiv prin însăși structura sa dinamică, care este asemănarea subiectivă, personală. A fi fost creat după chip înseamnă a exista după chip. Asemănarea cu Dumnezeu se actualizează prin practicarea virtuții, ea fiind starea de deplină sfințenie și dreptate, conformitatea morală cu Creatorul.

Origen spune că: ,,trebuie făcută deosebirea între demnitatea chipului și desăvârșirea asemănării. Demnitatea este dată, dar asemănarea cu Dumnezeu rămâne o minune etică pentru om”. Astfel asemănarea cu Dumnezeu poate fi ajunsă prin statornicie în bine, depinzând pe de o parte de acțiunea puterilor spirituale, morale și omenești, iar pe de alta de ajutorul harului dumnezeiesc. Sfântul Ioan Damaschin sintetizează totul astfel: ,,Cuvintele după chipul indică rațiunea și libertatea, iar cuvintele după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu atât cât este posibil.”

Adam trebuia sa-și dezvolte în întregime însușirile sale naturale și să se asemene cu Dumnezeu atât cât era posibil. Dar este vizibil că el nu era perfect, aceasta rezultând din faptul că Dumnezeu nu i-a lăsat asemănarea, ci l-a lăsat să devină drept și sfânt mergând pe calea virtuții în mod liber. Aceasta o explică tot Sfântul Ioan Damaschin când spune că harul dumnezeiesc este factor esențial al acestui progres în bine, spunând că Adam avea ,,puterea să înainteze fiind ajutat de harul divin”.

Tertulian arată că: ,,Nimic nu exprimă mai bine chipul și asemănarea cu Dumnezeu, decât faptul că omul este zidit liber cu privire la decizia și la puterea sa”.

Sfântul Atanasie spune că: ,,Omul fiind alcătuit din trup și suflet primește chipul în acesta din urmă”, iar Sfântul Grigore de Nyssa scrie că: ,,Prin termenul de chip se arată ceea ce este omul în sine de la creație, iar prin asemănare se sugerează ceea ce este omul în potență sau ceea ce trebuie să devină”. Sfântul Macarie Egipteanu spune că ,,nici soarele, nici luna, nici pământul n-au voință liberă, ci numai omul care este creat după chipul lui Dumnezeu și după asemănarea Lui”.

Chipul lui Dumnezeu aparține naturii umane prin creație, este un dat ontologic. Asemănarea este o potență și misiune pe care omul trebuie să o realizeze prin conlucrarea sa liberă și conștientă cu harul dumnezeiesc. Chipul și asemănarea sunt strâns legate între ele. Cum observă Sfântul Vasile cel Mare, chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea, chipul în actualitate, adică chipul manifestat ca atare prin tot ceea ce ține de el.asemănarea cu Dumnezeu se realizează efectiv prin practicarea virtuții cu ajutorul harului dumnezeiesc; ea este starea de deplină sfințenie și dreptate, este conformitate morală cu Creatorul. După Sfântul Ioan Damaschin, ,, cuvintele ’după chipul’ indică rațiunea și libertate, iar cuvintele ’după asemănare’ arată asemănarea cu Dumnezeu, în virtute atât cât este posibil’’ (Dogmatica, II, 12; trad. cit., pag. 125).

Deosebirea între chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om o face Scriptura insăși. Căci înainte de a crea pe om, Dumnezeu a zis: ,,Să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră’’ ( Fac., 1, 26) și apoi ni se istorisește că ,,Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său… a făcut bărbat și femeie’’ (Fac., 1, 27), fără să mai adauge și după ,,asemănare’’. Aceasta arată că primul om avea asemănarea numai ca virtualitate, fiindu-i dată ca țintă la care să ajungă prin propria activitate liberă și prin har. Explicația dată de Sfântul Grigore de Nyssa privind deosebirea și relația dintre chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om, chiar de la creație, merită toată atenția: ,, Pentru ce dar nu s-a făcut ceea ce se proiectase? Pentru că nu zice: a creat Dumnezeu pe om după chipul și asemănarea Sa? Oare a slăbit Creatorul? Ar fi o nelegiuire a se vorbi așa. Sau poate și-a schimbat Creatorul planul? Nicidecum. Nici Scriptura nu spune aceasta, nici Creatorul n-a slăbit, nici planul lui n-a rămas neîmplinit… Sântem după chip prin creație, iar după asemănare ajungem prin noi înșine, prin voința noastră liberă. A fi după chipul lui Dumnezeu ne aparține prin creația noastră primă, dar a ne face după asemănarea lui Dumnezeu depinde de voința noastră. Dar chiar și ceea ce depinde de voința noastră nu se găsește în noi decât ca posibilitate de a câștiga, neajungându-se decât prin activitatea noastră personală. Dacă Domnul, propunându-Și să creeze pe om, n-ar fi zis mai întâi: să-l facem pe om după asemănarea Noastră, și nu ne-ar fi dat în același timp posibilitatea asemănării cu El, nu am fi putut ajunge la aceasta prin propriile noastre puteri. Dar, de fapt, în creație noi am primit posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu și, dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut pe noi înșine lucrătorii asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră și spre a ne deosebi de picturile lipsite de viață, ieșite din mâna artistului’’.

Omul: de la chip la asemănare

Omul a fost făcut pentru comuniunea și unirea lui tot mai deplină și maximă cu Dumnezeu, pentru imprimarea lui de plinătatea lui Dumnezeu, fără contopirea cu El. Aceasta constituie îndumnezeirea omului. În vederea acesteia este dat omului chipul lui Dumnezeu, ca aspirație ființială spre Modelul său absolut. În chip este implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea omului după îndumnezeire. ,,Omul este o făptură care a primit poruncă să devină dumnezeu’’, spun Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Vasile cel Mare. Chipul lui Dumnezeu îl arată pe om ca fiind destinat îndumnezeirii, întrucât el, chipul, ,,presupune prezența indestructibilă a harului inerent naturii umane implicat în însuși actul creației’’ (Paul Evdokimov)

Asemănarea nu este numai starea finală a îndumnezeirii omului, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voința omului stimulată și ajutată de harul lui Dumnezeu. Toți părinții Bisericii, de la început până la Sfântul Grigorie Palama, au accentuat faptul că ,,chipul’’ se dezvoltă în asemănare, îndeosebi prin virtuți care sunt lucrarea voinței ajutată de har, pe linia binelui moral.

Omul este expresia cea mai sublimă a activității creatoare a lui Dumnezeu. Adam și Eva, bărbat și femeie, sunt creați după ,,chipul și asemănarea lui Dumnezeu’’ (Facere 1, 26). Dumnezeu este izvorul și destinul vieții umane create. ,,Chipul’’ Său se realizează în ființele umane nu atât prin atribute particulare (iubire, rațiune), cât prin calitatea personală distinctivă care le plasează deasupra altor ființe corporale. ,,Chipul lui Dumnezeu în om’’ este identificat de către mulți dintre teologii ortodocși greci contemporani (Yannaras, Zizioulas, Nissiotis, Nellas) cu ,,personalitatea’’ umană: posibilitatea – ca dar divin – pe care o are omul de a intra în relație cu Dumnezeu, cu sine și cu alții, exersată în libertate și iubire. Deci, noi suntem cu adevărat ,,persoane’’ doar în măsura în care oglindim personalitatea esențială a lui Dumnezeu, caracterizată printr-o reciprocitate totală a iubirii împărtășite între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Dacă într-adevăr suntem obligați, așa cum afirmă Yannaras, să ne confruntăm înainte de toate cu ,,aventura existențială a libertății noastre’’, aceasta se întâmplă întrucât căderea (individuală și colectivă) ne pune într-o continuă situație de ,,a alege’’. Decizia noastră liberă de a ne răzvrăti împotriva voinței divine ne-a alungat din Paradis. Cedând ispitei, ne-am înstrăinat de Dumnezeu și am trădat vocația noastră esențială. În Hristos avem posibilitatea progresării ,,din slavă în slavă’’ (II Corinteni 3, 18) spre acea comuniune deplină și perfectă cu Viața divină care ne oferă temelia indispensabilă pentru umanitatea sau personalitatea autentică. Totuși, nevoia constantă de a alege lumina și adevărul în locul întunericului și minciunii ne angajează într-o permanentă luptă lăuntrică împotriva ispitei demonice și a tendințelor noastre de auto – idolatrizare. Adevăratul ascetism este esențial pentru creșterea noastră spre mântuire.

Aceasta înseamnă că inițiativa lui Dumnezeu trebuie dublată de ,,răspunsul’’ omenesc, de exercițiul voinței umane – prin pocăință, rugăciune și fapte ale iubirii – care ne ajută, ca purtători ai chipului divin, să progresăm printr-un proces de purificare și sfințire interioară, până la atingerea ,,asemănării’’ divine. Sfântul Diadoh al Foticeii exprimă acest răspuns ascetic bazat pe iubire cu elocvența sa obișnuită: ,,Toți oamenii sunt făcuți după chipul lui Dumnezeu, dar asemănarea Sa este dată doar ecelora care, printr-o mare iubire, și-au supus libertatea lor lui Dumnezeu. Pentru că doar atunci când nu ne aparținem nouă înșine, devenim întocmai Celui Care prin iubire ne-a împăcat cu Sine.

Cum putem înțelege ,,păcatul originar’’ din această perspectivă? Teologia ortodoxă nu se oprește asupra tensiunii dintre libertate și responsabilitate, voință liberă și determinism, așa cum face teologia protestantă. Ortodoxia respinge, de asemenea, dogma scolastică despre păcatul originar transmis prin Adam la toate generațiile, ca un fel de defect genetic. De fapt, ortodocșii preferă să nu vorbească deloc despre ,,păcatul originar’’, decât dacă înțelegem prin această expresie că originea păcătoșeniei cuiva se află în el însuși: în voința coruptă, căzută care îl împiedică să facă binele (încă o dată, nu există decădere totală) și îl determină să aleagă răul în mod liber și, uneori, inevitabil. Epistola către Romani în capitolul 7 descrie ,,omul sub Lege’’, dar vorbește de asemenea, despre lupta credincioșilor.

Concepția apuseană și cea ortodoxă despre ,,păcatul originar’’ se bazează pe interpretări diferite ale textului din Epistola către Romani 5, 12: ,,Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii’’. Expresia esențială este următoarea: ,,eph’ hô pantes hêmarton’’. La ce se referă propoziția relativă ,,eph’ hô’’? Teologia scolastică occidentală o traduce prin ,,în care’’, însemnând că toți vor muri pentru că toți păcătuiesc în Adam (,,in quo omnes peccaverunt’’, în versiunea Vulgatei). Tradiția patristică răsăriteană, urmată de cele mai multe versiuni protestante, traduce ,,eph’ hô’’ prin ,,pentru că’’: toți vor muri pentru că păcătuiesc. Potrivit acestei interpretări, ceea ce am ,,moștenit’’ de la Adam nu este vinovăția ca și consecință a păcatului său în paradis. Mai degrabă, dacă se poate vorbi despre o ,,moștenire’’, ea trebuie înțeleasă ca o moștenire a moralității: ,,moartea a trecut la toți oamenii pentru că toți păcătuiesc’’. Cu bună știință ne-am distrus capacitatea de autodeterminare (autexousia), iar această auto-idolatrie ne-a înstrăinat de Dumnezeu și de comuniunea cu viața divină. Moartea este rezultatul direct al neascultării noastre: ea este înțeleasă fie ca o consecință ,,naturală’’ a unei desprinderi din comuniunea cu izvorul vieții, fie ca o limită așezată de către Dumnezeu peste existența umană temporală pentru ca înstrăinarea noastră să nu dureze veșnic (tradiția patristică afirmă ambele idei). În ultimul caz, Dumnezeu nu este doar un judecător, ci și un Milostiv față de cei păcătoși, intoducând moartea ca mijloc de a pune capăt exilului nostru, ca modalitate de readucere a noastră în comuniunea cu izvorul vieții veșnice.

De aceea moartea și păcatul sunt privite ca puteri corupătoare care se determină reciproc. Dacă moartea este urmarea păcatului (Romani 6, 23), ea este, de asemenea, izvorul sau cauza păcatelor. Traducerea lui ,,eph’ hô’’ prin ,,pentru că’’’ arată că moartea însăși este originea păcatului. ,,Eph’ hô’’ , în acest înțeles, se referă la ,,thanatos’’ (’’din cauza căreia’’, adică a morții) și, prin urmare, expresia poate fi înțeleasă în sensul că noi săvârșim păcatul ’’din pricina morții. Cu alte cuvinte, impulsul din spatele păcatului este încercarea disperată de a ne sustrage morții și lipsei de sens. Moartea sau spaima de moarte constituie astfel o motivație puternică în viața morală umană.

Deși păcatul și moartea sunt concepute, în viziunea Sfântului Pavel, ca puteri cosmice înrobitoare, ele sunt limitate în puterea lor de a corupe și de a distruge persoana umană. Teologia ortodoxă susține că păcatul nu poate șterge total chipul divin din noi. La fel, voința noastră nu poate fi coruptă în întregime prin neascultare și nici adusă la neputința de a se pocăi și de a dobândi virtuțile. Umanitatea este creată în mod esențial ,,bună’’, precum întreaga creație a lui Dumnezeu (Psalmul 8). În timp ce chipul divin poate fi serios estompat, o dimensiune a voinței umană – pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o numește ’’gnomică’’, opunând-o celei ’’naturale’’ – posedă o capacitate indestructibilă pentru libertatea de a alege. Înțeleasă ca o funcție a persoanei, și nu a ființei – o proprietate ipostatică și nu naturală – voința gnomică poate răspunde voinței divine cu credință, dragoste și supunere. Pocăința rămâne o posibilitate trainică și pentru sufletul cel mai întunecat, deoarece păcatul își are originea în dimensiunea personală și nu în cea naturală existenței umane. Totuși prin acest aspect personal al vieții omului – aspect adesea identificat cu ,,noûs-ul’’, care transcende natura și face posibilă comuniunea cu Dumnezeu – libertatea produce roadele pocăinței, care deschid calea spre îndumnezeirea personală.

Voința omului este în robie, așa cum afirmă atât Luther cât și psihologia modernă. Dar această robie e relativă și limitată – ne învață antopologia ortodoxă. Distincția Sfântului Maxim între “voința naturală’’ și “voința gnomică’’ este folositoare, prin urmare, atâta timp cât ține în echilibru sclavia și libertatea voinței umane. Se rezolvă astfel antonimia dintre determinism și voință liberă, libertate și responsabilitate, și se salvează inițiativa umană, săvârșirea “faptelor bune’’ (Efeseni 2, 10), ca un element indispensabil în dialogul divino-uman.

Pentru teologia ortodoxă, aceasta înseamnă că mântuirea poate fi realizată numai prin sinergie: cooperarea sau conlucrarea dintre Dumnezeu și noi, culminând cu participarea noastră la însăși viața Lui. Totuși, Ortodoxia (împreună cu o bună parte din teologia reformată), respinge distincția scolastică între harul “operant’’ și “cooperant’’. Mântuirea și îndumnezeirea nu pot fi exprimate în termeni de cauză și efect. Sinergia implică un paradox fundamental (și non-pelagian): inițiativa îi aparține în întregime lui Dumnezeu, ea își are originea în împlinirea numai în viața Sfintei Treimi; aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este activ, în timp ce noi suntem pasivi. Este necesar un răspuns uman adecvat, pentru a primi harul mântuitor. Asckesis, acea viață de luptă duhovnicească riguroasă, presupune acțiune, ceea ce implică pocăința, rugăciunea și faptele iubirii. Inițiativa rămâne, totuși, în mâinile lui Dumnezeu, de la Care primim harul sfinților ce ne transformă, ca purtători ai chipului divin, “din slavă în slavă’’ (II Corinteni 3, 17). Noi răspundem la negrăita revărsare a iubirii și harului divin prin interiorizarea lui în existența noastră personală. Dar chiar această lucrare a interiorizării nu este împlinită de către noi înșine, ci de către Duhul Sfânt, care sălășuiește și lucrează în “templul inimii’’

Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, inițiativa omului este mai mult decât un simplu răspuns personal. Ea include și un aspect cosmic. Persoana umană este un microcosmos, iar vocația ei este de a învinge diferitele divizări ivite în creație prin căderea în păcat: divizări între ființele necreate și create, între ceresc și pământesc, inteligibil și sensibil, între Paradis și lumea fenomenelor naturale și chiar între bărbat și femeie (cf. Galateni 3, 28). Această îndatorire teribilă se împlinește prin practicarea “virtuților’’ corespunzătoare fiecărei situații. Astfel, castitatea depășește divizarea dată de sex, iubirea învinge diviziunea cosmică, s.a.m.d., până când persoana “în Hristos’’ își exersează funcția preoțească de a se oferi pe sine și creația întreagă înapoi lui Dumnezeu. Acest proces, prin care divizările esențiale sunt înlăturate, duce în cele din urmă la îndumnezeirea persoanei și la transfigurarea cosmosului.

Totuși, chiar și aici, inițiativa și puterea efectivă aparține doar lui Dumnezeu. Pentru că aceste virtuți care înlătură divizările amintite sunt dăruite de către Dumnezeu sub forma energiilor îndumnezeitoare, energii care sunt actualizate mereu în experieța Bisericii prin dimensiune cosmică a Liturghiei, numită atât de potrivit “dumnezeiască’’

CONCLUZII

După cum am arătat și mai înainte, omul a fost creat prin convorbirea directă a persoanelor treimice, dupa chipul lui Dumnezeu: ,, Să facem om după după chipul și asemănarea noastră’’ (Facere 1,26). După crearea omului, Sfânta Scriptură ne relatează: ,, Și a făcut pe om după chipul său’’(facere 1,27), nemaiadăugând și ,,după asemănarea Sa’’. Aceasta din cauzaă că, asemănarea omului cu Dumnezeu este un dar pe care nici una dintre făpturile create nu l-a primit, ci numai omul, dar nu direct. El poate ajunge la asemănarea cu Creatorul său numai trăindu-și întreaga viată întru Hristos și pentru Hristos.

Chipul lui Dumnezeu în om nu se referă în special la chipul material al lui Dumnezeu, pentru că știm că Acesta fiind spirit, nu are trup și chip.

Putem spune că omul a primit de la Dumnezeu chipul în dar, iar asemanarea trebuie să o dobândească. Cu alte cuvinte ,, chipul dumnezeiesc din om se referă la natura intelectuală și morală a omului, la ratiune și libertate în înclinația lui spre Dumnezeu, iar asemănarea cu Dumnezeu este scopul către care tinde omul în dezvoltarea și desăvarșirea sa morală’’.

Sfântul Vasile cel Mare rezumă totul într-o singură definiție: ,,Chipul este asemănarea cu putință, iar asemănarea chipul în actualitate’’.

Sfântul Ioan Damaschin spune: ,,Dupa chipul’’ înseamnă așadar mintea și libertatea, iar după asemănarea’’- asemănarea în virtute pe cât e cu putință.

Prin această deosebire între chip și asemănare înțelegem declarația unor Sfinți Părinți că chipul s-a păstrat în om, deși n-a pășit pe calea asemănării. Căci deși omul după cădere a mai păstrat o anumită aspirație spre bine și o anumită capacitate de a-l face,ca și o aspirație după adevăr și o cunoaștere a unei frânturi din el, totuși Părinții nu spun că omul s-a menținut prin aceasta în mișcarea asemănării. Ba intr-o anumită privință chiar chipul s-a slabit, neactivându-se deplin în lucrarea de asemănare. Un chip deplin este un chip ce se actualizează în mișcarea de asemănare. Un chip ce nu se activeaza e oarecum un chip slăbit, dar niciodată deplin pierdut. De aceea se spune că Hristos a restabilit chipul,sau a aflat chipul pierdut. Dar nu se spune că l-a creat din nou.

Sfântul Grigorie Palama declară că chipul a rămas, dar am pierdut stabilitatea lui, care este una cu asemănarea. Dar un chip e deplin când se manifestă statornic ca chip, sau se activează în asemănare. Un chip fără asemănare nu se face vădit în mod integral ca chip, ci în mod alterat. Paradoxul stă în faptul că el e chip, și totuși nu se poate manifesta statornic ca chip, nu se poate arăta ca un chip clar, ci se introduce în el o anumită ambiguitate sau duplicitate.

Am menționat că unirea maximală cu Dumnezeu, spre care urcăm prin virtute, nu poate însemna scufundare în oceanul unei infinități impersonale. Aceasta n-ar mai putea însemna un om îndumnezeit prin har, dar deosebit de Dumnezeu dupa ființă, ci o singură și indistinctă divinitate.

Bibliografie Generala

1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. , București, 1998.

2. Androni, Protos. Dr. Vartolomeu, ,,Starea originară a protopărinților în cele trei mari confesiuni creștine’’, în ,,Ortodoxia’’, XXXV(1996), nr. 1-2.

3. Andrustos, Hristu, ,,Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene’’, trad. de Pr. Prof. D. Staniloaie, Sibiu, 1930.

4. Breck, Pr. Prof. Dr. John, ,,Darul sacru al vieții’’, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001.

5. Ciulei, Pr. Dr. Marin, ,,Antropologie patristică, Editura Sirona, Alexandria,1999.

6. Evdochimov, Paul, ,,Ortodoxia’’, trad. de P.S. Dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1996.

7. Galeriu, Pr. Dr. Constantin, ,,Pronie,har și libertate după Teofan, fostul episcop de Vladimir, în ,,Ortodoxia’’, XI(1959), nr. 3.

8. Mihălțan, Pr. Lector Ioan, ,,Învățătura lui Dumnezeu în om privită interconfesional’’, în ,,Studii Teologice’’, XXVII(1987), nr.1-2.

9. Nellas, Panayotis, ,,Omul animal îndumnezeit’’, trad. de Ioan Dică Jr. Editura Deisis,Sibiu.

10. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, ,,Îndrumări misionare’’, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. , București, 1986.

11. Idem, ,,Starea primordială a omului în cele trei confesiuni’’ , în ,,Ortodoxia’’ VIII(1956), nr. 3.

12. Sfântul Ioan Damaschin, ,, Dogmatica II’’, trad. de Pr. D. Fecioru, București, 1943.

13. Sfântul Ioan Gura de Aur, ,,Omilii la Facere’’, trad. de Pr. D. Fecioru în P.S.B., 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. , București, 1987.

14. Sfântul Vasile cel Mare, ,,Omilii la Hexaimeron, trad. de Pr. D. Fecioru în P.S.B., 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. , București, 1986.

15. Stăniloaie, Pr. Prof. Dumitru, ,, Teologia Dogmatică Ortodoxă’’, vol. 1, București, 2003.

16. Todoran, Pr. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Dr. Ioan, ,,Dogmatica ortodoxa – manual pentru seminariile teologice’’, Editura Renașterea, Cluj, 2004.

17. Todoran, Pr. Dr. Isidor, ,,Starea paradisiaca a omului și cea de după cădere în concepția ortodoxa și cea romano-catolică’’, în ,,Ortodoxia’’, 1955, nr. 1.

18. Turcu, Pr. Ioan, ,,Conceptul de ’chip’ și implicațiile lui soteriologice’’, în ,,Ortodoxia’’, XI(1959), nr. 3.

19. Zăgrean, Arhid. Dr. Ioan, ,,Morala creștină – manual pentru seminariile teologice’’, București, 1974.