Biserica din Punct de Vedere Interconfesional

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………1

Creare Omului……………………………………………………..2

Omul ca Protopărinte(Stare Primordială)………………………….3

Menirea omului………………………………………………………4

Căderea omului în păcat……………………………………………5

Răscumpărarea…………………………………………………….6

Întemeierea Bisericii……………………………………………….9

Însușirile Bisericii………………………………………………….14

Diferențe interconfesionale cu privire la Biserică………………….20

Pogorârea Duhului Sfânt și începutul Bisericii……………………23

Mijloace de mântuire.Biserica loc de mântuire…………………….25

Sfânta Liturghie și Sfintele Taine mijloc de mântuire în biserică….28

Sfintele Taine……………………………………………………….29

Membrii Bisericii:clerul și credincioșii.Ierarhia bisericească………31

Concluzii…………………………………………………………….34

Bibliografia…………………………………………………………..35

=== biserica-din-punct-de-vedere-interconfesional ===

INTRODUCERE

În Biserică își face Ortodoxia cunoscută puterea de a schimba și de a îndumnezei,prin energiile divine necreate,omul,fiind doar aici încetează aceasta s-o mai strâmbe și s-o împuțineze,înfrânându-se și de la primejdioasă teoretizare fără contemplație.Această asceză o practică însă numai acela care a înțeles că omul renăscut duhovnicește,cu nădejdea de mântuire,este cel care devine neîncetat ființă liturgică sau doxologică.

De fapt ,Biserica este chiar lumea care se află deja în curs de transfigurare,fiind încorporată tainic în Hristos.Însă a fi în Hristos nu înseamnă doar harul de a pregusta,sacramental,bucuria unei plinătăți viitoare,ci și înțelepciunea de a distinge și prețui correct valorile adevărate ale acestei lumi.Păstrând cumpăna dreaptă între aceste două dimensiuni ale existenței creștine,Ortodoxia a fost “calea de aur”care “i-a ferit pe cei ce au ales-o și de ispita eshatologismului aterp;disprețuitor de lume și istorie dar și de pericolul pierderii identității creștine prin confundarea într-o istorie curgătoare.

A mărturisi Ortodoxia în sânul unei culturi care își reneagă tot mai stăruitor originile creștine,refuzând limbajul credinței,înseamnă mai înainte de toate a fi redescoperit resursele apologetice ale creștinismului răsăritean.De asemenea,mai înseamnă și a nu trece cu vederea nici una dintre întrebările grave care frământă societatea ce participă la o asemenea cultură.

CREAREA OMULUI

Lumea materială a fost făcută de Dumnezeu din nimic,numai prin cuvânt,adică prin simpla exprimare a vinței Sale.Spre deosebire de ea,omul a fost un act direct,personal și intim al lui Dumnezeu,conform textul biblic:”Și a zis Dumnezeu:Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”(Facere 1,26)și”Luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ,l-a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”(Facere 2,7).

Trebuie subliniat faptul că unii Sfinți Părinți(precum Sf.Vasile cel Mare și Sf. Grigorie de Nyssa)afirmă că”chipul și asemănarea”lui Dumnezeu în om nu sunt numai însușiri spirituale generale ci înseamnă chip precis de Persoană,adică”chipul Fiului”,chipul lui Hristos viitor.După acești Sf.Părinți expresia”Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”este de fapt adresarea Tatălui către Fiul,făcându-i astfel de oameni după chipul Fiului Său.

Crearea lumii,în general și a omului reprezintă după părerea părintelui Stăniloaie ”coborârea lui Dumnezeu în timp”iar după Fericitul Augustin „începutul timpului”.

Geneza ființei crreate transcede orice cunoaștere naturală,căci numai Dumnezeu poate să ne descopere de ce și cum a creat El lumea.Prin crearea ex nihilo,Dumnezeu așează lângă El însuși o ființă cu totul alta,deosebită de El „nu prin loc,ci prin natură”. „Dumnezeu creează prin gândire și gândirea devine faptă”.Dumnezeu vorbește și se face(Psalm 33,9).

Omul este ultima și cea mai de seamă dintre creaturile pământului,el este încheierea și coroana creației.După natura lui dublă,trup material și suflet spiritual,omul aparține și lumii materiale și celei spirituale,el aflându-se la întretăierea dintre ele și constituind o împreunare a acestora „o lume mică”,microcosmos,” chip al lumii celei mari”, al macrocosmosului (Mărt.Ort.1,18).

„Dumnezeu contempla toate lucrurile înainte ca ele să fi existat, închipuindu-Și-le în gândirea Sa și fiecare ființă vine la existență,într-un moment anume hotătât,potrivit cu gândirea veșnică,voință a lui Dumnezeu,care este un chip și un model.Aceste modele normative nu se află în lucruri,numai contemplarea poate să le descopere,dar totdeauna sub forma unei chemări pe care orice ființă poate să o primească sau să o refuze,în funcție de libertatea sa.O atare intenționalitate a normelor pur dinamice înlătură orice determinism static.

Singur creștinul sau mai exact ,tradiția indeo-creștină, cunoaște noțiunea de creație absolută.Creația ex nihilo este o dogmă a credinței.Pentru prima dată este exprimată în Biblie,în Cartea aII-a a Macabeilor(7,28),unde o mamă,îndreptându-și fiul spre martiriu,îi spune: „Privește cerul și pământul și văzând toate astea…”

Câteodată întâlnim ideea de creație ca purcedere din propria Sa ființă,deseori printr-o polarizare primordială,care dă naștere universului multiform.În temeiul unei astfel de înțelegeri,lumea este o manifestare sau emanație a divinității;aceasta fiind concepția gânditorilor indieni,gnostici și monism. În creștinism materia însăși este creată.Această materie misterioasă despre care Platon spunea că: „poate fi înțeleasă doar prin concepte bastarde”,această pură posibilitate de afi este ea însăși creația,după cum a demonstrat atât de bine Fericitul Augustin.Iar pe de altă parte cum ar putea creația să aibă un substrat necreat?

Creația este un act liber al lui Dumnezeu.Ea nu răspunde nici unei necesități a ființei divine.Până și motivațiile morale ce îi sunt adesea atribuite sunt platitudini fără importanță: „Dumnezeu-în-Treime este plinătatea dragostei…”.

Ființa lui Dumnezeu se reflectă în creatură și o cheamă să fie părtașă divinității Sale.Această chemare și posibilitatea unui răspuns constituie,pentru cei din sfera,singura justificare a celei din urmă.

Creația ex nihilo este lucrarea voinței lui Dumnezeu.Din acest motiv Sfântul Ioan Damaschin o opune generării Cuvântului: „Deoarece generarea ,spune el,este o lucrare…”.Această lucrare este contingentă;căci Dumnezeu ar fi putut să nu creeze;contingentă însăși cu ființa Treimii.

Creația este sensul pozitiv al gratuității divine.Traducând textul grecesc al Crezului.Îl putem numi pe Dumnezeu: „Poet al cerurilor și al pământului”.

Creația înseamnă o chemare la viață a noului;am putea spune chiar un risc al noului.Atunci când Dumnezeu dă naștere,în afara Sa,unui subiect liber,aceasta este culmea actului Său creator.Libertatea divină este împlinită prin crearea acestui risc suprem:o altă libertate.

Noutatea creației nu adaugă nimic ființei lui Dumnezeu.Conceptele noastre procedează prin juxtapunere,după modul de reprezentare a lucrurilor,însă nu putem însuma lumea cu Dumnezeu.În acest context,gândirea trebuie să procedeze prin analogie în așa fel încât să fie reliefate atât de legătura,cât și deosebirea;căci făptura există doar în Dumnezeu tocmai în virtutea acestei voințe creatoare care o face să se deosebească de Dumnezeu,adică o face făptură „Făpturile stau suspendate de cuvântul lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant,dedesubt fiind abisul nemărginirii divine,deasupra abisul propriului său neant”(Filaret al Moldovei).

OMUL CA PROTOPĂRINTE(STARE PRIMORDIALĂ)

Starea omului primordial era o stare de desăvârșire și fericire relativă.La Facere 1,31,cum spune Sfânta Scriptură „toate erau bune foarte”.Această stare de fericire relativă se întemeia pe faptul că omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”Facere 1,26.

Dar nu este acceptată sinonimia acestor două cuvinte: „chip și asemănare”.Astfel „chipul”se referă la însușirile omului ca spirit,rațiune,libertate,coștiință morală și setea spre absolut.Iar „asemănarea”este starea finală,starea de sfințenie și dreptate atinsă de om prin harul divin și practicarea virtuților.

Raportul dintre „chip și asemănare”ni-l face Sfântul Vasile cel Mare: „chipul este asemănarea în potență,iar asemănarea este chipul în actualitate”;astfel spus „chipul”este „asemănarea”în virtualitate ,iar „asemănarea”este actualizarea chipului.

Starea paradisiacă se referă la suflet și la trup.Sufletul ca fiind rațiunea omului luminată,limpede și capabilă,încât vedea ăeste tot rațiunile divine și comunica direct,ca de la sens la sens cu Dumnezeu.Simțirea omului constă din sentimentul comunicării intime,organice și fraterne cu universul material,cu Dumnezeu și cu toată existența.Voința era dreaptă,cunoștea doar binele nu cunoștea conflictul moral și era supusă voinței bune a lui Dumnezeu.

Trupul,desăvârșirea relativă constă în posibilitatea de a nu cunoaște moartea,lipsa oricărei suferințe,lipsa bolii și a morții.

Biserica ne învață că întregul neam omenesc se trage dintr-o singură pereche de oameni Adam și Eva: „Fiți rodnici și vă inmulțiți și umpleți pământul și îl stăpâniți”(Facere 1,28).

Învățătura creștină este astfel monogenistă,afirmând pentru întreaga omenire un singur punct de plecare,anume prima pereche de oameni,Adam și Eva,pentru că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc,ca să locuiască peste toată fața pământului”(Faptele Apostolilor 17,26).

În concepția romano-catolică și cea protestantă găsim învățături străine de revelația divină.Concepția romano-catoliocă afirmă că starea paradisiacă era perfectă,nu relativă.Starea perfecțiunii s-ar datora harului divin supraadăugat peste ființa omului;omul dinainte de cădere este exact ca omul căzut,adică se cade în erezia pelagiană.Dumnezeu Creatorul nu a fost de ajuns și a trebuit să vină să corecteze creația Dumnezeu Proniatorul,prin adăugarea harului divin,rămas exterior omului.

Concepția protestantă,afirmă că desăvârșirea paradisiacă se datora chiar firii umane,dar în sine și exclusiv,în chip natural,autonom și fără harul divin.Protestanții identifică „chipul”și „asemănarea”,le confundă,nefăcând distincția între ele.

MENIREA OMULUI

„Ultima”creație a lui Dumnezeu,a fost omul.A fost ridicat de Creator deasupra tuturor făpturilor,înzestrându-l cu rațiune,voință,sentiment și libertate.

„Menirea omului se determină:a)în raport cu Dumnezeu,b)cu sine însuși și c)cu natura externă”.

a)În raport cu Dumnezeu.Omul este chip al lui Dumnezeu Dumnezeu l-a creeat pe om,înzestrându-l cu rațiune,voință,sentiment,conștiință morală și libertate.În schimb,omul trebuie să fie recunoscător cu Tatăl lui;trebuie să-L iubească,să-L preamărească și să-L cunoască cu adevărat pentru a ajunge la fericirea supremă.

Omul trebuie să-L preamărească pe Dumnezeu, nu numai datorită creației în general,ci datorită mai ales chenozei lui Dumnezeu,care din dragoste S-a Întrupat și a suferit moarte pe cruce din partea creaturii.

b)În raport cu sine însuși omul tinde spre o perfecționare proprie,prin trăirea virtuților dar și prin faptele pe care le face.Pentru a ajunge la desăvârșirea omului îi sunt necesare unele principii lipsite de păcat și îi sunt necesare Tainele,Biserica,credința și faptele bune: „Fiți desăvârșiți,precum Tatăl…”(Mt.5,48).

Omul trebuie să aibă înlăuntrul său o luptă continuă,a binelui împotriva răului.Ca să poată învinge răul omul trebuie să se sprijine pe membrele văzute ale lui Dumnezeu.Cum spune și Sfântul Grigorie Teologul:”Suntem creați spre fapte bune,ca să Se laude și să se preamărească Creatorul și întrucât se poate,să-L imităm pe Dumnezeu”.

c)În raport cu natura externă omul a fost creat să conlucreze cu natura lui Dumnezeu,fiindu-i superior.El a fost pus ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ și ca mijlocitor între Creator și făpturile neraționale.Vedem încă de la starea paradisiacă a omului, că Dumnezeu i-a acordat deplină libertate în vederea punerii numelor animalelor și a întregii naturi,botezându-o după bunul plac.

Rolul omului în esență este mijlocitor,ca profet a voii lui Dumnezeu și ca preot rațional,jertfitor în numele acestei lumi materiale.

Sau,cum ne spune Sfânta Sariptură: „Bine,slugă bună și credincioasă peste puține ai fost credincioasă,peste multe te voi pune;intră întru bucuria domnului tău(Mt.25,21).

CĂDEREA OMULUI ÎN PĂCAT

Pentru ortodocși,deși chipul nu este întunecat,pervertirea raporturilor inițiale dintre om și har este atât de adâncă,încât numai minunea ispășirii îl reintegrează pe om în adevărul lui „natural”.În căderea sa omul pare lipsit nu de un supraavans,ci de adevărata sa natură,ceea ce face să se înțeleagă afirmația Părinților că sufletul creștin este în mod esențial „reîntoarcerea la rai”,aspirație la starea firească a naturii lui.

Facerea reprezintă contribuția Satanei la căderea omului,printr-o ispitire a acestuia de a nu asculta de porunca lui Dumnezeu.Această lucrare de ispitire,Satana și-o continuă neîncetat(Faptele Apostolilor 5,3;1 Cor.7,5;10,13 1Tes 3,5).El ispitește chiar pe Iisus Hristos(Mt.4,1;Mc.1,13;Lc.4,2).Maeștri vieții spirituale vorbesc mult de o luptă a duhurilor rele împotriva noastră.Ele dirijează setea omului de a se îndumnezei pe aceeași cale greșită a lor,care a sfârșit în eșec.Prin aceasta ele nu vor ca D umnezeu să Se facă străveziu prin om,ca partenerul de infinită comuniune în iubire a omului.Satana urăște apariția și mărirea lui Dumnezeu oriunde ar putea să se arate.Urând pe Dumneze,urăște pe om ca chip al lui Dumnezeu și ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu Dumnezeu,să nu-L recunoască.

Sfântul Vasile cel Mare zice:”Nu socotiți nici pe Dumnezeu cauză a existenței răului,nici nu închipui răul ca având o existență proprie.Căci nu e subzistență răutatea,ca un animal oarecare;nici nu are vreo esență ipostaziată a ei.Căci răul este o lipsă a binelui.Ochiul a fost creat,orbirea s-a produs ulterior prin pierderea ochilor…așa și răutatea,nu are subzistență proprie,ci vine după aceea din cauza rănilor sufletului.Căci nu e nici nefăcut,cum spune cuvântul celor necredincioși,care fac răul de aceeași cinste cu natura cea buna,cosiderând că amândouă sunt fără început și mai presus de facere.Nici creat .Căci dacă toate sunt din Dumnezeu,cum sr fi răul din bine?Căci nimic rău nu e din bine,nici răutatea din virtute”.

Sunt unii oameni care reușesc să nu fie subiecte ale răului,în practică mulți dintre ei rămân subiecte ale lui.Ni se pare un fapt incontestabil că acest rău e mai mare decât suma relelor pe care și le fac oamenii,că există și niște amplificatori mai presus de oameni ai răului făcut de oameni,în așa măsură,că ei nu pot scăpa de el numai prin ei înșiși.Firele de rău cu care se leagă oamenii unii de alții sunt răsucite și îngroșate până la a alcătui un complex de legături de nedesfăcut.

Cu alte cuvinte,răul manifestă proporții și puteri care nu pot fi explicate numai prin libertatea noastră.Dar,pe de altă parte,omul poate ține în frâu răul și se poate izbăvi de el aproape în întregime,ca subiect pe care îl săvârșește,dar nu numai prin eforturile sale,ci prin eforturile sale ajutate de puterea lui Dumnezeu.Deci răul nu se dovedește de neînvins de către om în calitate de subiect făptuitor al lui.

Chiar câtă vreme este stăpânit de rău,omul aproape totdeauna mai păstrează în el resturi de bine,rezistente împotriva răului,puteri de întoarcere spre bine,puteri de frânare a răului și de căință pentru el.Credința creștină conideră că numai duhurile demonice nu mai păstrează în ele nici un rest de bine .Răul le-a devenit „a doua natură”.

Omul „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”definește ce este omul prin natură.A fi creat după chipul lui Dumnezeu comportă harul acestui chip și de aceea,pentru asceza răsăriteană,a urma adevărata sa natură înseamnă a lucra după har.Harul este co-natural,în mod suprafiresc,firesc naturii.Natura poartă într-însa imperativul înnăscut al harului și acest har o face harismatică dintre început.

„După ce ne-am dezbrăcat de haina moartă și urâtă,făcută din piei de animale,cu care noi am fost îmbrăcați-înțeleg prin aceste piei forma firii animalice cu care noi am fost înveliți ca urmare a legăturii noastre cu existența sensibilă-,noi aruncăm odată cu ea tot ceea ce ne-a fost supraadăugat în urma acestei piei de animal.Veșmintele albe la Botez simbolizează revenirea la trupurile duhovnicești”.Caracterul biologico-animal,simbolizat de hainele de piele, apare străin de adevărata natură a omului,căci el se află introdus înaintea înduhovnicirii sale,înainte ca omul să fi ajuns la puterea și la stăpânirea pe care o are spiritual asupra a ceea ce este material.

Izvorul acțiunii a fost otrăvit,caci spiritul calcă narma ontologică.Pentru Sfântul Grigorie Palam,patimile care-și au izvorul în natură sunt mai puțin grav,căci ele exprimă doar greutatea materiei,datorită faptului că spiritualizarea ei a suferit un eșec.Izvorul răului este în dedublarea inimii omului,în care stau unul lângă altul binele și răul,inima ajungând „locul în care se uzesc dreptatea și nedreptatea”.În funcție de chip omul caută mereu absolutul,dar asemănarea în afară de Hristos este fără efect,căci păcatul pervertește intenția sufletului,iar acesta iși va căuta absolutul în idoli,va vooi să-și potolească setea cu halucinații ,fără să poată să se înalțe la Dumnezeu.

Omul are nevoie de Sfintele Taine pentru a-și reconstitui firea cea dinainte de cădere,pentru că Sfântul Duh este integrat din nou,în sfințirea prin botez și prin ungerea cu Sfântul Mir.Vindecarea sufletului este obținută prin mărturisire și tinderea către asemănare prin Taina Euharistiu aluatul nestricăciunii.Hristos-Arhetip îl modelează din nou pe om,ca pe o statuie după chipul Său.

Doctrina romano-catolică despre păcatul originar și urmările lui afirmă că păcatul constă în pierderea darurilor supranaturale ale dreptății originare,iar urmările lui sunt:dizgrația și pedeapsa,înrăutățirea omului și moartea.În sine păcatul este călcarea legii,ceea ce atrage cu sine pedeapsa.Astfel,păcatul originar nu apare ca stricăciune internă,ci doar ca vina juridică și osândă pusă asupra oamenilor,datorită înduririi lorcu protopărinții neamului omenesc.

Doctrina protestantă.Păcatul originar este înfățișat ca nimicire totală a puterilor spirituale omenești în năzuința lor spre Dumnezeu.Păcatul este pe de o parte,lipsa fricii de Dumnezeu și a încrederii în El,iar pe de alta,concupiscența,adică poftă trupească.

RĂSCUMPĂRAREA

Pregătirea a durat mii de ani,ea începând încă din momentul în care Dumnezeu a pronunțat pedeapsa protopărinților noștri,căci atunci El le-a dat și nădejdea mângâietoare de venirea Mântuitorului,adică a unui Răscumpărător care să-i slobozească din starea în care se aflau.Aceasta este cea dintâi veste bună pa care Dumnezeu o dă protopărinților cu privire la Cel Care va zdrobi capul șarpelui prin care a venit răul în lume „Dușmănie voi pune între tine și femeie,între sămânța ta și săânța ei.Aceea va zdrobi capul tău,iar tu îi vei înțepa călcâiul”(Facere 3,15).

Nădejdea venirii unui mântuitor a fost mereu prezentă în conștiința oamenilor,ea odrăslind încă în cugetul protopărinților,căci ei înșiși credeau că Mântuitorul va veni în curând.Astfel,Eva dobândind primul ei fiu,Cain,nume care înseamnă „dobândire,câștig”,ea a crezut că acesta va fi răscumpărătorul făgăduit.La fel,când i s-a născut Abel,nume ce inseamnă o altă „sămânță”,de asemenea ea a crezut că acela va fi răscumpărătorul care s-a născut din sămânța ei.La fel s-a întâmplat cu fiul ei Lamah,cu Noe,nume care înseamnă „liniște,mângâiere”.Însuși Noe,care a salvat neamul omenesc de la dezastrul potopului,a crezut că primul său fiu,Iem,va fi răscumpărătorul.

Făgăduința despre venirea unui Mântuitor este însă mereu întărită și exprimată din ce în ce mai clar și în termeni mai preciși prin cele vestite de Dumnezeu poporului ales,începând cu Avraam,părintele acestui popor.Astfel,Dumnezeu îi spune: „Întru tine se vor binecuvânta toate neamurile”(Facere 12,3;18,18).Aceluiași patriarh,Dumnezeu îi descoperă că din coapsele fiului său Iuda se va naște Mântuitorul: „Nu va lipsi Domn din Iuda și povătuitor din coapsele lui,până vor veni cele gătite lui(Lilo) și acela va fi așteptarea neamurilor”(Facere 28,10).

Promisiunile divine făcute poporului ales de Dumnezeu sunt repetate în dese rânduri,pentru ca,în măsura în care,prin legea ceremonială,acesta a ajuns la conștiința păcătoșeniei și la întărirea acesteia,să dorească tot mai mult venirea unui Mântuitor.Astfel,economia divină pregătește,prin aceste făgăduințe și profeții,poporul evreu pentru „plinirea vremii”(Gal.4,4).

În Sfânta Scriptură găsim și alte dovezi despre venirea Mângâietorului cum ar fi la:Dn 9,24-27;Mi 5,1;Is 7,14;Za 9,9;Is 53,1-12;Os 3,4-5.Acestea sunt cele mai semnificative profeții.

„Pentru noi a fost necesar ca Dumnezeu să Se întrupeze și să moară ca să putem trăi din nou”,scrie Sfântul Grigorie de Nazianz.Iar Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Dacă Dumnezeu Se naște și dacă moare,El nu moare pentru că S-a născut,ci Se naște pentru a muri”.Finalitatea morții nu era înrădăcinată în natura umană a lui Hristos.Dar însăși nașterea Sa omenească introdusese deja în persoana Sa divină un element ce putea deveni muritor.Întruparea creează,ca să spunem așa,un gol între Tatăl și Fiul,un spațiu deschis care permite libera supunere a Cuvântului întrupat,locul spiritual al răscumpărării.Prin abandonare,prin blestem,o pesoană inocentă ia asupra Sa întregul păcat,Se substituie celor care pe drept sunt osândiți și suferă moarte pentru ei. „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii(Ioan 1,29),zice Sfântul Ioan Botezătorul,amintind cuvintele lui Isaia.Întreaga tradiție a sacrificării,din Israel,începând cu jertfa lui Isaac cel înlocuit de berbec,își află apogeul în acest punct;după cum este împlinită întreaga tilologie a captivității ,orice așteptare de eliberare a celor rămași.

Momentul central al iconomiei Fiului,mântuirea,nu trebuie separat de planul divin luat ca întreg.Acest plan nu s-a schimbat niciodată.Ținta lui nu a încetat niciodată să fie unirea cu Dumnezeu,în deplină libertate,a ființelor personale care au devenit ele însele,în mod deplin ipostasuriale cosmosului terestru,pentru oameni sau ale cosmosului ceresc,pentru îngeri.Dragostea divină urmărește mereu același scop:îndumnezeirea oamenilor și prin ei a întregului univers.Căderea cere însă o schimbarre nu în planul lui Dumnezeu,ci în mijloacele Sale,în „pedagogia”divină.Păcatul a distrus planul primar,al urcușuluidirect al omului spre Dumnezeu.O ruptură catastrofală a avut loc în univers;această rană trebuie vindecată,iar istoria eșuată a omului trebuie să fie răscumpărată pentru un nou început;acestea sunt țelurile mântuirii.Astfel,răscumpărarea apare ca un aspect negativ în planul divin.Ea presupune o realitate anormală,tragică „anti-naturală”.Ar fi absurd să o închidem în ea însăși,să o transformăm în scop în sine.Căci ispășirea devenită necesară datorită păcatelor noastre nu este un scop,ci un mijloc,calea spre singura țintă reală:îndumnezeirea.Mântuirea însăși este doar un moment negativ;singura realitate esențială rămâne unirea cu Dumnezeu.

Așadar,văzută în lunina planului divin,răscumpărarea presupune câteva momente,mereu deschise spre plinătatea Prezenței.În primul rând,este vorba de înlăturarea obstacolelor radicale ce îl separă pe om de Dumnezeu,în special a păcatului care supune omenirea demonilor și permite stăpânirea îngerilor căzuți asupra lumii.Această eliberare a făpturii robite este însoțită apoi de restaurarea naturii sale,adusă în starea de a primi harul și de a ajunge „din slavă în slavă”,până la acea asemănare care se înveșmântează cu natură divină și îi permite să transfigureze cosmosul.

Importanța acestei lucrări săvârșite de Hristos,lucrare de nepătruns cu mintea nici de către îngeri,așa cum spune Sfântul Apostol Pavel,nu poate fi cuprinsă într-o singură explicație sau într-o singură metaforă.Însăși ideea de răscumpărare presupune un aspect juridic clar;este vorba de ispășirea sclavului,de datoria plătită pentru cei rămași în închisoare,întrucât ei nu puteau să o achite.Juridică este și tema meditatorului care l-a reunit pe om cu Dumnezeu prin cruce.

În Evanghelii se conturează câteva imagini ,monumentale:Bunul Păstor,căutând oaia pierdută; „bărbatul puternic”care trumfă împotriva tâlharului,legându-l și luândui prada.

Părăsirea lui Hristos pe Cruce este,așadar,necesară,deoarece Dumnezeu se îndepărtează,în acest caz,de cel blestemat,de străinul abandonat de toți(Hristos reprezintă aici umanitatea căzută). „Dumnezeul Meu,Dumnezeul Meu,pentru ce M-ai părăsit?”.

Blestemul morții nu a fost niciodată o judecată a lui Dumnezeu.El a fost pedeapsa unui Tată iubitor și nicidecum mânia oarbă a unui tiran.Caracterul ei a fost educativ și întăritor,prevenind perpetuarea unei vieți înstrăinate,căderea într-o apatică condiție antinaturală.Nu numai că punea capăt descompunerii naturii noastre,ci,prin neliniștea în fața finitudinii,îl ajuta pe om să se întoarcă la Dumnezeu și să devină viu.La fel,Voința nedreaptă a lui Satana nu poate lucra decât prin permisiunea dreaptă a lui Dumnezeu.Alegerea Satanei nu numai că a fost limitată de voința divină,ci a fost chiar folosit de aceasta,după cum vedem în cazul lui Iov.Anumiți Părinți,în special Grigorie de Nyssa,propun simbolul unui șiretlic divin.Umanitatea lui Hristos stă atârnată ca momeală de undița divinității Sale;diavolul se aruncă asupra prăzii,iar undița îl străpunge-el nu poate înghiți pe Dumnezeu și moare.

Mântuirea este o realitate miraculoasă ce se extinde asupra cosmasului întreg,vizibil sau nu.Pe Cruce fiind,Dumnezeu își întinde brațele spre omenire.După cum scrie Sfântul Grigorie de Nazianz: „Câteva picături de sânge au făcut universul din nou întreg”.

Diavolul a fost zdrobit,dar fără a fi nedreptățit în drepturile sale,să zicem așa.Legea naturii muritoare a fost revocată,însă,din nou,fără a se încălca cu ceva dreptate divină.Dreptatea nu este o realitate abstractă,superioară lui Dumnezeu,ci o expresie a naturii Sale.

ÎNTEMEIEREA BISERICII

a)Biserica,trupul tainic al lui Hristos.Hristos,capul ei.Biserica e unirea a tot ce există sau e destinată să cuprindă tot ce există:Dumnezeuși creație.Ea e împlinirea planului etern al lui Dumnezeu:atotunitatea.Biserica este un eu uman comunitar în Hristos ca Tu,dar în același timp eul ei este Hristos.Biserica este eul rugăciunii tuturor ființelor conștiente:pământeni,îngeri și sfinți,rugăciunea având în felul acesta un mare rol unificator.Biserica este trupul lui Hristos și ca atare e unită cu El și distinctă de El.Biserica e înamentul care are în ea transcendentul,comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârșită iubire de lume,întreținând în aceasta o continuă mișcare de autotrancendere prin iubire.Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate.Dacă Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup și nu l-ar fi îndumnezeit prin Înviere și Înălțare,ar fi lipsit inelul de legătură între Dumnezeu și creație.

Biserica are prin aceasta o constituție teandrică.Conținutul ei constă din Hristos cel unit după firea dumnezeiască cu Tatăl și cu Duhul,iar după firea omenească cu noi.Biserica poate fi numită Hristos,înțelegând pe Hristos cel extins în umanitate.Ea este „Hristos Însuși,Cel ce este dinainte de veci în sânul Tatălui și la plinirea vremii La făcut om și este și viețuiește pururea cu noi și lucrează și mântuiește și Se extinde peste veacuri”.

Hristos și umanitatea,sunt atât de uniți în Biserică încât Biserica nu poate fi văzută ca unul fără altul.Despre Hristos se spune că e cap al Bisericii,iar despre Biserică,că e trup al lui Hristos.Hristos are în Biserică poziția de ca,de temelie,de izvor de viață infinită.

Pe când Sfântul Duh nu a asumat firea umană ca pe un chip al Său,deci nici nu poate fi cugetat ca un model al omului,Hristos,asumând firea umană ca pe un chip al Său,e cugetat ca un model al omului.Dar omul nu poate deveni în mod actual un chip deplin al lui Hristos fără lucrarea Duhului Sfânt sau fără ajutorul Duhului.

Hristos a devenit capul Bisericii prin faptul că Ipostasul divin și-a asumat chipul uman,pârga firii noastre,luând ca o poziție centrală între oameni.

Sfântul Apostol Pavel a numit în mod direct pe Hristos cap al Bisericii, „Hristos este capul trupului Bisericii”(Col.1,18 și 24).Tot Apostolul Pavel ni-L arată pe Hristos drept cap al Bisericii,prin faptul că prin El Biserica se structurează ca un întreg armonios,în care fiecare mădular împlinește lucrarea corespunzătoare lui(Ef.4,15-16;Col.2,18-19;El.2,21).

Legătura sau relația aceasta nemijlocită a fiecărui credincios cu Hristos,dar numai în cadrul corpului cel unic al Lui,îi unește pe ei și întreolaltă.Fapul acesta le înlesnește la rândul lui,unitatea întreolaltă în ambianța infinită și liberă a Duhului sau a comuniunii înbitoare a Sfintei Treimi.

b)Fundamentul Bisericii-Fiul lui Dumnezeu cel întrupat.

Sfinții Părinți au dezvoltat învățătura că Hristos este capul Bisericii,văzându-o întemeiată pe faptul că prin întrupare el a asumat pârga firii noastre,apoi,pe faptul că a acceptat starea de jertfă și a biruit moartea,putându-ne comunica și nouă starea Sa de jertfă,puterea de a birui egoismul din noi și a ne împărtăși de Învierea Lui.

Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om se constituie ipostasul,care va deveni ipostas fundamental al întregii umanități,aduse la starea de,zidire nouă,care se înnoieștecontinuu în viața infinită și nevestejică a Cuvântului întrupat.

Trupul asumat de Iisus Hristos devine temelia Bisericii,întrucât el a trecut prin moarte și înviere.Trupul Lui e izvorul de unde curge în noi puterea morții pentru păcate și învieri;numai așa,trupul Lui devine deplin pnematizat și transparent pentru infinita viață duhovnicească ce face mediul prin care primim această viață și noi.

Ca să fie cap al Bisericii,Hristos trebuie să aibă ceva comun cu cei ce constituie trupul lui.Dar în același timp trebuie să aibă și ceva deosebit de toți cei ce constituie trupul Lui.Acest ceva deosebit e dumnezeirea Lui.Hristos e prin aceasta un cap care vede incomparabil mai departe decât vede orice om prin capul sau prin mintea lui și poate comunica Bisericii Sale o lunimă și o viață incomparabil mai mari decât o poate comunica trupul său capul obișnuit al omului.Hristos în calitate de cap e deschis lumii și vieții infinite și pe acestea le comunică Bisericii Sale.Prin calitatea Sa de Dumnezeu,dar și prin calitatea trupului Său înviat,Hristos e capul prin excelență al întregii creații,fiind ridicat mai presus decât tot ce este omenesc și creat,nevând mai presus de sine un alt cap.

Ca să se fi putut face cap al umanității,devenind om și punându-se înlegătură organică cu ea,spre a-i putea comunica fără greutate viața dumnezeiască infinită,Fiul lui Dumnezeu trebuie să aibă ceva în Sine,care-L face apt pentru aceasta.Dar și umanitatea trebuie să aibă ceva în ea care o face aptă ca Fiul lui Dumnezeu să se facă om și să devină prin aceasta capul ei care-i comunică lumina și viața infinită dumnezeiască.

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă ceva în Sine care-L face propriu ca să deschidă umanității în Sine orizonturile infinite ale vieții dumnezeiești .iar umanul trebuie să aibă ceva în sine ca să poată cunoaște în Cuvântul lui Dumnezeu aceste orizonturi și să se poată împărtăși de ele.Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie apt să comunice lumii și viața infinită dumnezeiască umanității în forme omenești,deci să-și facă proprie umanitatea noastră,fără ca s-o desfințeze în Sine și fără ca aceasta să rămână închisă față de lumina și de viața dumnezeiască infinită.Această adecvare a lui Dumnezeu-Cuvântul cu umanitatea și a umanității cu Dumnezeu-Cuvântul a stat mai întâi la temelia unirii celor două firi în Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul.

Între Ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu și trupul asumat de El și între Hristos și trupul Bisericii e o diferență mai mare,dar există și o adecvație și datorită ei Fiul lui Dumnezeu Se poate încadra în umanitate ,în Sine și îi deschide orizonturile infinite de lumină și de viață ale Dumnezeirii,dând umanității putința de a se mișca în aceste orizonturi și de a trăi în ele.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „Hristos zidește Biserica din pietre inteligibile”,potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel: „Întru El suntem zidiți spre locaș al lui Dumnezeu în Duh”(Ef.2,22).Aceste pietre inteligibile fiind ființe umane înzestrate cu minte,iar mințile fiind la fel ca mintea omenească a lui Hristos și putându-ne deschide spre infinitul dumnezeiesc,acest infinit le vine prin mintea lui Hristos care,fiind purtată de Ipostasul vieții și luminii dumnezeiești infinite,poate transmite de fapt prin sine mințile omenești și ființelor omenești întregi această infinitate de viață și de lumină.

c)Biserica imprimată de jertfa lui Hristos.Relația cu Tatăl.

De aici vedem că Întruparea singură nu-L face pe Hristos capul deplin al omenirii ce se mântuiește și pe baza ei încă nu o duce până la slava ei deplină.Căci umanitatea asumată de El prin întrupare încă nu are toate însușirile prin care El ne poate fi cap adevărat și prin care Se poate sălășlui în noi,umpându-ne de lumina Sa și de puterea Lui de conducere spre viața incoruptibilă și veșnică în Dumnezeu și de introducerea în ea.

Efortul naturii umane în Hristos face posibil efortul nostru în Biserică și este exemplu pentru aceasta.E același efort spre viața infinită a relației libere cu Dumnezeu,prin robia stricăciunii aduse de patimi.Și numai prin aceasta Hristos Își poate actualiza toată eficiența Lui de cap al Bisericii,de cap al nostru care nu conduce spre viața de relație liberă în iubire cu Dumnezeu cel infinit.

Natura umană în Hristos trebuia să învingă prin ascultarea desăvârșită și iubitoare de voia Lui dumnezeiască una cu voia Tatălui;sau prin conformarea cu ea și prin suportarea morții pe cruce,efectele înrobitoare intrate în firea noastră prin păcat ca tot atâtea slăbiciuni și moartea ca ultima consecință a lor,deschizându-se astfel vederii neîmpiedicate a orizontului infinit al Dumnezeirii și participării la el și vieții în el,stare care e obișnuită prin Înviere.”Cică a murit Emanuel,lărgindu-ne nouă intrarea în Sfânta Sfintelor și deschizându-ne ușile Bisericii din ceruri,nouă,celor ce credem în El”.

Aducându-ne în Hristos jertfă sau renunțând la egoismul care ne mărginește,ne punem în relația de pace și de iubire desăvârșită sau într-o relație de deschidere deplină cu Dumnezeu Tatăl,ne deschide prin iubirea infinității iubitoare a Lui,asemenea Fiului Său întrupat.Prin acestea ne sfințim.Iar aceasta are loc în Biserică,în ambianța comuniunii credincioșilor cu Hristos cel jertfit și întreolaltă.în Biserică dobândim în Hristos starea de jertfă sau de predare a lor a Lui față de Tatăl,starea de deschidere față de Cel din care pornesc etern valurile vieții și iubirii nesfârșite.Tatăl ne deschide obiectiv intrarea la Sine;la relația cu Sine în iubire,dar și noi trebuie să înlăturăm subiectiv piedicile din calea apropierii de Dumnezeu,piedici care ne închid în noi înșine.

Întrucât toți membrii Bisericii aduc aminte această jertfă din puterea lui Hristos și împreună cu Hristos în Biserică sau în comuniunea tuturor cu Dumnezeu sau întrucât Biserica însăși face asta,Biserica trăiește în rrelațiile infinite iubiri a Persoanelor treimice.

Jertfa noastră,ca renunțare la păcate-formele variate ale egoismului- ia forma virtuților.De aceea Biserica este și locul în care se cultivă virtuților,ca deschideri iubitoare spre Dumnezeu după asemănarea lui Hristos,Care este „ființa virtuților”,după Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Biserica e o comuniune de iubire scăldată în relațiile infinite iubiri treimice.În Biserică suflă Duhul iubirii dintre Tatăl șiFiul care aduce și sădește în oameni iubirea filială față de Tatăl și simțirea iubirii Tatălui față de Fiul și prin el,față de cei uniți cu El în trupul Bisericii.Sufletul acestei iubiri aduse în noi prin Duhul,a creat lumea și suflul ei o reface ca Biserică.

Noi nu trebuie să murim de moarte sângeroasă ca Hristos.Căci nu în noi biruiește,ca în pârga umanității,moartea.Dar în faptele noastre de renunțare continuă la păcate și de sporire în virtuți,ca ieșiri din mărginirea egoismului și ca deschideri spre Dumnezeu cel infinit spre relația cu semenii în El,se activează continuu voința noastră de a nu mai trăi nouă,deci a unei vieți care ne duce spre moarte,ci lui Dumnezeu cel fără de moarte și semenilor noștri în Dumnezeu.

Astfel jertfa noastră,fiind renunțare continuă la păcate,ca forme ale egoismului,ia forma virtuților și sporirii continue în ele,ia forma deschiderii iubitoare spre Dumnezeu și spre semeni,dat fiind că toate virtuțile sunt însuflețite de iubire față de Dumnezeu și de oameni și sfârșesc într-o iubire culminantă și fără sfârsit.Ca atare,jertfa noastră sau virtuțile noastre au un caracter dinamic și neîntrerupt.

d)Biserica pnevmatizată prin Duhul lui Hristos cel înviat

Prin Îvierea și Înălțarea Cuvântului cel întrupat și răstignit,Îl fac să Se extindă,prin Duhul Său cel Sfânt,cu trupul Său în cei care cred și se deschid Lui,devenind din capul virtual,capul actual al Bisericii.

Duhul lui Hristos cel jertfit e una cu Duhul lui Hristos cel înviat și primindu-L pe Acesta în viața de acum,primim o dată cu puterea autojertfirii și arvună învierii.De aceea Duhul lui Hristos cel jertfit și înviat conduce pe cei ce și-L însușesc la înviere.Prin viață de jertfă,susținută de purtarea Duhului lui Hristos cel jertfit,credincioșii înaintează spre înviere,e „laboratorul”învierii.Ea are ca aspect principal pe cel eshatologic.Prin înaintarea pe drumul jertfei,sau al morții cu Hristos,sufletul se umple de o tot mai mare putere asupra trupului,care se va manifesta în învierea trupului.

Fiind în Biserică sau în Hristos,credincioșii nu rămân prin moarte definitiv în pământ,ci Biserica îi conduce la viața de veci.Murind ei rămân în Hristos.Căci moartea lor nu e deplină și nici definitivă,ci ei rămân cu sufletul pentru viața viitoare și vor învia cu trupul în Hristos,având în vedere că sufletele lor în viața viitoare se află în Hristos cel înviat cu trupul.

Hristos,Fiul lui Dumnezeu cel întrupat,răstignit și înviat,e ipostasul veșnic a celor ce parcurg în El pe pământ sau în Biserică,prin credință și prin virtuți,drumul pe care l-a parcurs El însuși în cursul vieții Lui pământești.Și ei știu că vor învia,ba chiar participă anticipat în sufletul și în trupul lor,mădular al trupului înviat al lui Hristos,la învirea și la viața de veci a lui Hristos.Hristos li Se face transparent,li Se dăruiește parțial,ca Hristos cel înviat,încă prin Crucea pe care o poartă ei în viața aceasta,împreună cu El.

Arvuna aceasta constă în începutul pnevmatizării lor,care nu se face fără Cruce,dar nici fără Duhul în începutul de realizare a unei transparențe prin care văd viața infinită a lui Hristos și se împărtășesc în parte de ea.Aceasta le vine din trupul înviat,deci pnevmatizat și subiectivat la culme al Mântuitorului,din relația cu Hristos ajunsă la o mare intensitate datorită acestei pnevmatizări și subiectivări accentuate a trupului lor.Numai că Biserica e un trup format din astfel de mădulare pe cale de pnevmatizare,binevoiește să locuiască în ea Hristos cel înviat sau numai în vederea acestei pnevmatizări a mădularelor ei,ca cei ce sunt preocupați de aceasta,fapt propriu îndeobște membrilor Bisericii,vrea să locuiască Hristos ca într-un locaș adecvat sau pe cale de a se face tot mai adecvat.Căci numai printr-un astfel de trup se poate face transparente prezența și slava lui Hristos.Nu a primit să locuiască în templu de pietre pe care l-a zidit Solomon.Ci locuiește în noi prin Duhul…Dar eram nepărtași de Duhul înainte de pogorârea Lui,cum zice preaînțeleptul Ioan: „Încă nu era (dat)Duhul,căci Iisus încă nu era slăvit”(În 7,39).Dar sculându-Se din morți și readucând la chipul dumnezeiesc firea omului,a suflat întâi peste Sfinții Apostoli,zicând: „Luați Duh Sfânt”(În 20,22).

Pnevmatizarea aceasta înseamnă în același timp eliberarea sau puterea eliberării de patimile înrobitoare și de legea unei naturi care duce la coruperea definitivă a trupului.Dar înseamnă și intimitatea filială cu Tatăl.Dar zice și dumnezeiescul Pavel: „Căci nu ați luat Duh de robie spre frică,ci Duh de înfiere,în care strigăm:Avva Părinte”(Rom.8,15).Duhul robiei era în Israel,Duhul de fii,în noi…,adică în Biserică cea din neamuri e Duhul lui Dumnezeu spre înfiere,făcându-ne casă duhovnicească.Iar pnevmatizați putem vedea cu ochii liberi slava lui Hristos cel pnevmatizat,adică Îl putem vedea transparent unii în alții sau în Biserică,noi înșine fiind transparenți pentru Hristos. „Iar Domnul este Duhul.Și unde este Duhul Domnului,acolo este libertatea.De aceea noi toți,cum a spus iarăși acela,cu fața descoperită oglindind fața Domnului,ne preschimbăm din slava în slavă,ca de la Duhul Domnului”.(2 Cor.3,17-18).

Biserica și în ea fiecare mădular al ei,este astfel rugul aprins dar nemistuit de foc inepuizabil al iubirii,adusă oamenilor în umanitatea lui Hristos.Căci Hristos cel înviat luminează din ea și o înflăcărează la nesfârșit,dar nu o consumă,așa cum a făcut și face cu firea Sa.Flacăra a cruțat mărăcinele și s-a făcut suportabilă lemnului mic și slab.Căci Dumnezeu a încăput în umanitate.Aceasta este taina lui Hristos.Dar a locuit și în noi Cuvântul lui Dumnezeu,nu cerând pedepse,nu rostind judecăți,ci stălucind prin raze bune și blânde.Hristos strălucește cu razele blânde ale iubirii,dându-ne curaj să ne apropiem de El,să intrăm în relație de iubire cu El,măcar că iubirea aceasta este nesfârșită sau tocmai de aceea.

Purtată în Hristos,comuniunea celor uniți cu El trăiește în căldura dragostei și în lumina Lui,în lumina dragostei Lui față de credincioșii din El și a lor față de El și întreolaltă.E o viață într-un alt plan, în planul vieții nesfârșite și atotlunimoase dumnezeiești.

ÎNSUȘIRILE BISERICII

Simbolul de credință niceo-constantinopolitan înfățișează Biserica drept una,sfântă,sobornicească și apostolească.Aceste însușiri decurg din constituția teandrică a Bisericii,ca trup al lui Hristos cel unul și sfânt.Aceste patru însușiri și dimensiuni ale Bisericii sunt strâns unite între ele și oricum întrepătrunse.De aceea nici una dintre ele nu se înțeleg existând fără celelalte,ci fiecare presupune pe celelalte și coexistă cu ele în chip nedespărțit.

a)Unitatea Bisericii

Unitatea ține de constituția Bisericii,ca trup extins al Cuvântului întrupat.Căci Domnul S-a întrupat,S-a răstignit și a înviat ca om ca să adune pe toți cei dezbinați în Sine,în infinitatea iubirii Sale față de Tatăl și a Tatălui față de El.Unificarea aceasta a tuturor în Sine constituie însăși esența mântuirii.Căci unitatea aceasta înseamnă unitate în Dumnezeu cel preafericit și veșnic.De astfel în afară de Dumnezeu nu e cu putință unitatea,deci nici mântuirea.Hristos Se extinde cu trupul Său jertfit și înviat în noi,ca să ne unească și să ne facă asemenea Lui,umpându-ne de aceeași iubire a Lui față de Dumnezeu Tatăl și de a lui Dumnezeu Tatăl față de El,care este în El.Dar aceasta e Biserica.Și Biserica fiind umplută de această iubire,ea înseamnă și unitatea iubitoare între membrii ei.

Biserica deci numai încât e una reprezintă locul și efectul lucrării mântuitoare a lui Hristos sau rodirea efectivă a acestei lucrări. „Căci printr-Însul(a binevoit)să le împace pe toate cu Sine,fie cele de pe pământ,fie cele din ceruri,făcând pace printr-Însul,prin sângele crucii Lui”(Co.1,20),adică prin iubirea Lui nelimitată prin care S-a dat întreg Tatălui și nouă. „Și toate le-a pus sub picioarele Lui și mai nespus de toate S-a dat pe El cap Bisericii,care este trupul Lui,împlinirea Celui ce plinește toate întru toți”(Ef.1,22-23).Iisus vrea ca în Biserică „toți să fie una”(În.17,21).Sfântul Maxim Mărturisitorul identifică Biserica cu unitatea tuturor în Cuvântul cel întrupat,Care e la Tatăl,dar e și în noi „ca aluatul întregii frământături”.

Unde este Hristos este unitatea,căci unde este Hristos este iubirea care vrea să-i îmbrățișeze pe toți în Sine și să-i înfățișeze Tatălui.Unitatea de aceea nu se poate dobândi doar în Hristos,care este Cuvântul lui Dumnezeu devenit accesibil nouă prin Întrupare,ca să ne readune pe toți în unitatea Sa.Cine trăiește în Hristos ca Dumnezeu devenit nouă cu infinitatea iubirii care ne cuprinde pe toți,se simte ca înrădăcinat în El ca și unit cu ceilalți toți.

Cine are pe Hristos în sine se simte el însuși în adâncul și nu la suprafața ființei sale,ci în temelia ei,dar prin aceasta în temelia ei comună cu a celorlalți,adică în Logosul dumnezeiesc.El se simte în Biserică întemeiat pe Hristos ca pe „piatra cea din capul unghiului”.

Creatorul și susținătorul unității Bisericii este Întemeietorul și Conducătorul ei: „Care ne-a unit cu El și L-a unit cu noi și S-a făcut prin toate una cu noi”.

Sfinții Părinți văd temelia unității Bisericii în prezența aceluiași trup jertfit și înviat și ca atare umplut de infinitatea iubirii dumnezeiești,în toate mădularele Bisericii Sfântul Atanasie spune că Biserica este una,întrucât se clădește pe temelia trupului lui Hristos, „care este pârga Bisericii”,întrucât ea este extensiunea trupului lui Hristos,deci identică cu El.Unitatea între Biserică și Hristos și în interiorul Bisericii se hrănește din unitatea între Fiul și Tatăl, „Ca toți să fie una,după cum Tu,Părinte,întru Mine și Eu întru Tine,ca și ei să fie întru Noi”(În.17,23).Așa cum nu se pot despărți cele trei Persoane din unitatea Lor iubitoare,așa nu se poate despărți nici Biserica de Dumnezeu și nici membrii ei credincioși întreolaltă,în profunzime ființei lor.

Trupul lui Hristos,plin de Duhul Sfânt,vine continuu în Biserică și în fiecare mădular ca un val mereu nou de iubire,pe baza actului voluntar al acestora de a se împărtăși de El.Unitatea lor în Biserică se menține și se întărește continuu prin această împărtășire.De aceea Euharistia,ca împărtășanie comună,are o însemnătate deosebit de mare pentru menținerea și întărirea unității Bisericii.Astfel numai unde este Biserica este Euharistia și numai unde este Euharistia este Biserica.Sfântul Ignatie de Antiohia spune: „Unde este trupul Domnului Iisus și unul sângele Lui vărsat pentru noi;una și pâinea îmbiată tuturor și unul paharul împărțit tuturor”.Biserica e Hristos înfățișat cu trupul Său jertfit și înviat,Tatălui,avându-ne în Sine pe toți cei ce credem în El,întucât ne împărtășim de El.

Euharistia nu e singura Taină prin care se menține și se întărește unitatea Bisericii.Prin ea se desăvârșește unitatea între membrii Bisericii.Dar ei nu se pot apropia de la început de ea.Ci trebuie să înainteze spre ea ca pe o scară prin alte Taine,prin Botez și prin Mirungere,iar dacă au căzut în păcate prin Taina Pocăinței.Prin toate aceste Taine omul se unește treptat cu Hristos cel aflat în Biserică.

Biserica Ortodoxă are ca temelie a ei pe Însuși Hristos aflat cu trupul Lui jertfit și înviat în adâncul ei.Unitatea ei este o unitate ontologică,sau mai bine zis supraontologică.

b)Sfințirea Bisericii

Sfințirea stă în srânsă legătură cu unitatea ei.Cu cât este mai unită Biserica cu Hristos și deci în ea însăși,deci cu cât este mai unită cu Capul ei cel sfânt,cu atât e și mai sfântă în calitate de trup al Lui.Sfințenia Bisericii și a membrilor ei e forma în care se arată strânsa lor unire cu Hristos,Care S-a sfințit prin jertfa Lui pentru noi,fiind fără de păcat deja în baza uniunii ipostatice.

Sfințenia Bisericii,ca și unitatea ei,își are izvorul ei în Hristos cel sfânt,prezent în ea.Unde există relația nemijlocită și intimă cu Hristos și în El cu ceilalți credincioși,există și sfințenia.

Nu se poate dobândi mântuirea fără participarea la sfințenia lui Hristos lucrătoare în Biserică.Dacă mântuirea este participarea prin transparența trupului la infinitatea dumnezeiască în Duhul Sfânt,care spiritualizează trupurile noastre,se concepe mântuirea ca o rezolvare juridică a conflictului dintre Dumnezeu și oameni,care-și va da roadele ei în ființa credincioșilor de abia în viața viitoare.

Hristos este sfânt mai întâi că este Dunmezeu.Sfințenia este o însușire a lui Dumnezeu.Creatura are sfințenia decât prin participare.Oriunde se manifestă Dumnezeu,se trăiește sfințenia Lui,ca ceva care e cu totul deosebit de lume,dar care și comunică energia harului în vederea purificării,cu un fior de sfială,de venerație sau de frică a omului în fața lui Dumnezeu,din pricina păcătoșeniei proprii care împiedică deplina participare la sfințenia Lui.

Despre sfințenia lui Iisus ca om se vorbește adeseori în Sfânta Scriptură.Hristos Se numește El însuși pe Sine: „Acela pe care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume”(În 10,36).Iar în alte locuri din Sfânta Scriptură se spune despre Hristos: „L-a uns pe El în Duhul Sfânt și în putere”(Fapte 10,38).Din sfințenia Sa iradiază și sfințenia Bisericii,care e trupul lui extins,sau în care Se află El însuși cu trupul Lui sfințit.Căci pentru sfințirea acesteia Și-a sfințit trupul Său prin aducerea lui ca jertfă.

Sfântul Chiril din Alexandria zice: „Căci toată firea văzută și nevăzută se împărtășește de Hristos.Îngerii și arhanghelii și cei mai presus de ei sunt astfel sfinți,decât numai prin Hristos în Duh El este altarul,El tămâia și El Arhierul.De asemenea,El este sângele curățirii păcatelor.Adică în Hristos se întâlnește iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu,cu iubirea umanității care se deschide acestei iubiri,predându-se integral lui Dumnezeu.Și El este Cel ce comunică iubirea Sa dumnezeiască nesfârșită ca Dumnezeu,dar o oferă și ca om lui Dumnezeu,predându-Se întreg Lui,în numele nostru,pentru ca umplându-Se și ca om de iubirea dumnezeiască căreia i S-a deschis desăvârșit,să ne-o transmită și nouă și prin aceasta să ne sfințească.

Sfințenia ca stare de jerfă în fața Tatălui e o stare de iubire,din iubirea Tatălui.Făcându-ne sfinți,Dumnezeu înveșnicește persoanele noastre,pune în evidență valoarea lor netrecătoare.De această stare de sfințenie din Hristos și deci de iubire între noi și Dumnezeu ne împărtășim în Biserică sau pe membrii ei în unitate.Sfântul Apostol Pavel spune: „Hristos a iubit Biserica Sa și S-a dat pe Sine pentru ea,ca s-o înfățișeze Sieși Biserică slăvită,neavând pată sau zbârcitură sau altceva din acestea,ci ca fie sfântă și fără de prihană”(Ef.5,25-27).

Sfințenia,devenită prin participare însușirea Bisericii și a membrilor ei,constă în primul rând în curățirea de păcate și în puterea menținerii în ea și a înaintării într-o viață de virtuți,care nu e decât expresia pozitivă și progresivă a curăției și iubirii.În curățire se includ toate aspectele desăvârșirii duhovnicești:înfrânare,cumpătare,răbdare,înțelepciune,smerenie,blândețe și gânduri și fapte și iubirea față de toți.Ea e disponibilitate de comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune și cu semenii în rugăciune pentru ei în ajutorare reciprocă.

Biserica este laboratorul în care Duhul lui Hristos ne face sfinți sau chipuri tot mai depline ale lui Hristos,în Care e concentrată ca într-o persoană sfințenia și iubirea Sfintei Treimi.Duhul Sfânt o face aceasta,întreținând în noi în același timp preocuparea activă de sfințenie.Biserica se ocupă în mod principal cu sfințirea membrilor ei,pentru că numai prin aceasta se mântuiesc.Duhul Sfânt lucrează la sfințirea credincioșilor înlăuntrul Bisericii,a cărei viață intimă este imprimată de trupul sfințit al lui Hristos,pe care îl poartă în sânul ei și din care iradiază Duhul Sfânt.

Pe pragul intrării membrilor în Biserică,oamenii sunt sfințiți de Hristos întrucât îi integrează prin Botez sau prin Duhul Sfânt lucrător în Botez,în corpul celor uniți cu Sine.Ei au prin aceasta calitatea de „sfinți”,fiind „spălați”de păcatul strămoșesc și de păcatele lor până în acest moment.Hristos S-a imprimat la Botez,pe baza credinței lor.

c)Sobornicitatea

Dacă prin însușirea unității se afirmă simplu ca Biserica este una,prin însușirea sobornicității se arată de ce natura este această unitate.Ea este o unitate realizată și menținută prin convergența,comuniunea,complementaritatea unanimă a membrilor ei,nu printr-o simplă alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform.Deci sinodalitatea sau sobornicitatea implică sensul Bisericii ca întreg organic-spiritual.Sobornicitatea exprimă poziția și lucrarea complementară a membrilor Bisericii,ca într-un corp adevărat.

Biserica are pe Hristos întreg cu toate darurile Lui mântuitoare și îndumnezeire și fiecare Biserică locală și chiar fiecare credincios Îl are întreg dar numai întrucât rămâne în „întregul”corpului.Așa cum în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui,cu specificul lui,așa este în orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă și prin aceasta Hristos întreg,dar numai întrucât respectivul mădular saurespectiva parte a ei,rămâne în Biserică.Mădularele nu sunt uniformizate prin aceasta,ci sunt complementare,datorită faptului că viața corpului întreg sau Hristos însuși prin Duhul Sfânt e prezent în mod activ în toate.

Fiecare credincios este însoțit de umanitatea Bisericii.Nici unul nu e singur,ci se află în această umanitate.Eo umanitate perfectă de persoane,în care se păatrează neanulată fiecare persoană,primind putere din corpul întreg și contribuind cu specificul ei la bogăția și la viața corpului întreg.

Sfinții Părinți au limpezit ideea despre prezența Bisericii în fiecare mădular,dezvoltând viziunea Sfântului Apostol Pavel despre daruri ale mădularelor în corpul lui Hristos,provenite din și susținute de același Duh.În fiecare credincios însă pe lângă darurile lui deosebite;există același har mântuitor,aceeași sălăjluire a lui Hristos prin Duhul Sfânt,dar numai întrucât e în legătură cu parohia sa.Iar în parohie toate harurile credincioșilor și toate darurile lor se dezvoltă în solidaritate dar numai în legătură cu episcopul și cu epahia lui,iar prin aceasta în legătură cu toată Biserica. „Dumnezeu a așezat organele în corp,pe fiecare din ele cum a voit.Dar ele se îngrijesc împreună de aceeași lucrare și unele pentru altele și au o comuniune spirituală”și o sensibilitate comună.În virtutea acestui fapt „dacă un mădular suferă,toate mădularele suferă împreună și dacă un mădular este cinstit toate mădularele se bucură împreună”(I Cor.12,26).

Duhul lui Hristos nu îmbracă pe fiecare mădular al Bisericii cu toate darurile Sale în izolare,așa cum nici la creație nu au fost date fiecărui om toate calitățile în izolare.În acest caz n-ar mai fi comuniune.Ci fiecare primește totul dar în cadrul întregului,deci fiecare se bucură de totul dar în comuniune.Comuniunea,departe de a reduce viața personală,o îmbogățește.Iar prin aceasta îmbogățește viața întregului.Comuniunea plenitudinea,acestea sunt cele două sensuri ale însușirii Bisericii,exprimată prin termenul de „sobornicească”sau „catolică”.

Întregimea Bisericii are ca temelie și ca izvor pe Dumnezeu sau pe Hristos sălăjluit în ea și lucrător în ea prin Duhul Sfânt,ca și însușirea unității și a sfințeniei.Ea stă în strânsă legătură cu însușirea unității,nefiind decât precizarea modului unității dar și cu însușirea sfințeniei.Căci dacă sfințenia constă într-o renunțare la sine a umanității credincioase pentru Dumnezeu și a fiecărui credincios pentru Dumnezeu și pentru semenii săi,ea e o premiză pentru complementaritatea care-i face pe aceștia un corp al lui Hristos cu multe mădulare.

Biserica este întregimea,este totul,este plenitudinea că are pe Hristos care e totul în toate.E plenitudinea deocamdată în oarecare stare virtuală dar în mișcare spre actualizarea ei deplină în eshatologie.De aceea ea are toate harurile mântuitoare care duc toată creația la îndumnezeire;are toată învățătura, care include în ea virtual toată cunoștința necesară mânturii.Biserica Ortodoxă este Biserica pletitudinii,întrucât n-a îngustat câtuși de puțin prezența integrală a lui Hristos și a lucrărilor Lui în sânul ei și n-a îngustat nici învățătura ca expresie a acestei prezențe plinare a lui Hristos.Biserica Ortodoxă are toată putința rodirii celei drepte spre desăvârșirea credincioșilor,conform Sfântului Chiril din Ierusalim,după care Biserica are plinătate și pentru faptul că vindecă în mod deplin tot felul de păcate „desăvârșite prin trup și suflet,are în ea tot chipul virtuții ce se numește în fapte;în cuvinte și în toate felurile de haruri duhovnicești”.Ea are toată desăvârșirea în potență.În ea se poate obține actualizarea întregii desăvârșiri,cum nu se poate obține nici în catolicism,nici în protestantism,datorită nefolosirii trupului sfințit al lui Hristos în sânul Bisericii.

d)Apostolicitatea Bisericii

Așa precum prin toate celelalte trei însușiri se vede Hristos ca ultimă temelie și izvor al Bisericii,așa se vede și prin apostolicitate.Apostolii au fost prima grupă de oameni care au crezut în Hristos și au dat mătrurie despre Înviere și deci despre dumnezeirea Lui.Dar tot ei au fost și acea grupă prin care Hristos L-a făcut cunoscut tuturor generațiilor care au urmat și vor urma,așa cum a fost ca Dumnezeu întrupat,răstignit și înviat pentru mântuirea și îndumnezeirea noastră.Apostolii nu au mărturisit și nu vor vorbi despre ei,ci despre Hristos.Pe credința lor,pe mărturia lor,vorbirea lor despre Hristos,pe toată închinarea a ființei lor lucrării de a face cunoscut și de a comunica pe Hristos s-a întemeiat și se prelungește Biserica.

Hristos nu a vorbit despre Sine în mod continuu unor mari mulțimi.Căci membrii se schimbau tot timpul lângă El.Ele n-ar fi putut reține în mod necesar și sigur conținutul comunicat lor,neputând sta continuu lângă El.N-ar fi putut reține întregimea înțelegerii ferme a Persoanei și operei Lui unice,ci ar fi rămas cu fel de fel de fâșii,care și-ar fi putut fi integrate într-o unitate.De aceea El și-a ales un grup mic de oameni,cărora li S-a imprimat în întregimea autenticăa Persoanei și operei Sale care să poată fi reținută de ei și transmisă nu numai în mod general și aproximativ tuturor ce vor crede în viitor,ci și în mod special și exact unor grupuri de urmași ai lor;care să mențină aceeași înțelegere integrală și autentică a Persoanei și operei Lui de-a lungul timpurilor.

Hristos nu a ales o singură persoană să i se destăinuie,ci unui grup care,primind în mod unitar aceeași imagine integrală și autentică a Persoanei și operei Sale,să o poată transmită în mod unitar urmașilor,având și ei și urmașii lor,în primirea și transmiterea ei integrale și adevărate.

În Noul Testament Apostolii sunt împreună numiți „temelia”Bisericii(Ef.2,20),dar o temelie în funcție de temelia ultimă,care este Hristos.Sfântul Apostol Pavel spune că ea „este zidită pe temelia Apostolilor și proorocilor,piatra cea din capul unghiului fiind Hristos”(Ef.2,20).

Apostolii ca „temelie”nu fac de prisos pe Hristos ca temelie,nici Hristos ca temelie nu-i face pe Apostoli de prisos ca temelie suprapusă,ci tocmai Apostolii ca temelie suprapusă fac străveziu pe Hristos ca temelie ultimă.Apostolii trimit în mod unitar la Hristos,Îl indică pe El ca piarta cea din capul unghiului;dar dacă Hristos S-ar fi adresat unei mulțimi schimbătoare și nu ar fi făcut din grupul Apostolilor o temelie statornică,Biserica nu ar fi putut lua ființă și n-ar fi putut continua.Biserica este în acest fel apostolică,întrucât prin Apostoli cunoaște ea pe Hristos în mod deplin și autentic și de la ei a moștenit credința în El și certitudinea învierii Lui.

Iar amândouă acestea s-au menținut în cursul existenței istorice,menționându-se ea însăși prin succesiunea apostolică a episcopatului în comuniune sau prin harul Duhului Sfânt primit de Apostoli la Cincizecime și transmis episcopatului și de aceasta ,preoților și credincioșilor.De aceea Biserica primește și are de la Apostoli continuu în ea pe Hristos Însuși cu toate darurile Lui.

Apostolicitatea are trei componente:

a)Apostolii sunt primul grup de oameni care au crezut în dumnezeirea lui Hristos,credință întărită decisiv în ei de fapt că L-au văzut personal pe Hristos cel înviat.Credința lor,mărturia lor despre Învierea Lui e prima temelie pe care a început să se clădească și pe care continuă să dureze și să se clădească Biserica.Dacă nu era această mărturie,n-ar fi putut lua ființă și n-ar fi putut dura și crește Biserica.

b)Prin Apostoli cunoaștem pe Hristos așa cum a fost,cunoaștem învățătura Lui,prin care El însuși s-a tălmăcit pe Sine și a indicat calea mântuirii și desăvârșirii omului.

Înainte de Înviere,Apostolii n-ar fi putut scrie Evangheliile și propovăduirea lor n-ar fi putut avea amploarea viziunii care încadrează toată Scriptura Vechiului Testament în planul mântuirii în Hristos,viziune a cărei formă scrisă o avem îndeosebi în Epistolele Sfântului Apostol Pavel.

Biserica este apostolică în toate timpurile,pentru că are aceeași credință ca Apostolii și stă pe temeiul conținutului și formei înfățișării date de ei lui Hristos.

c)Al treilea fapt care ridică pe Apostoli peste toate generațiile următoare de credincioși,dar îi face și temelia Bisericii este că ei au fost cei dintâi care au primit pe Sfântul Duh la Cincizecime și L-au primit fără nici o mijlocire omenească.

Ei au primit pe Duhul Sfânt fără altă mijlocire omenească,pentru că L-au primit direct din trupul lui Hristos deplin pnevmatizat prin Înălțare.

Prin puterea Duhului Sfânt primit la Rusalii,Apostolii se fac primii mijlocitori umani vizibili ai Duhului Sfânt și totodată asistenți la începutul Bisericii văzute.

DIFERENȚE INTERCONFESIONALE CU PRIVIRE LA BISERICĂ

Deși toate confesiunile creștine consideră Biserica drept o instituție divină,întemeiată de Mântuitorul Hristos,între există evidente deosebiri cu privire la modul în care acest organism funcționează.În cele anterioare am văzut doctrina despre Biserica Ortodoxă,în cele ce urmează vom vedea doctrina romano-catolică și protestantă.

1.Doctrina romano-catolică despre Biserică

Telologia romano-catolică mai veche pune accentul pe elementele văzute ale ei,considerând-o ca instituție cu caracter juridic-religios,cu misiunea de răspândire a credinței creștine în lume.Astfel,Biserica este societatea oamenilor uniți prin mărturisirea aceleiași credințe și împărtășirea cu aceleiași Taine,stând sub conducerea păstorilor legitimi,în frunte cu Pontificile roman.

Elementele constitutive ale Bisericii,ca în orice societate au un caracter extern:oameni,scop comun și autoritate și un altul intern:credința,speranța,caritate (iubire) și grație sfințitoare (har).Cele interne constituie trupul Bisericii.

Toate elementele au caracter uman,excepție făcând doar grația sfințitoare;dar nici aceasta întrutotul,înrtucât în concepția romano-catolică,grația nu este energie necreată care izvorăște din ființa lui Dumnezeu,ci o energie creată,așezată de Dumnezeu în suflet,ea făcând astfel parte din sfera lumii create.Nu este afirmată nici legătura Bisericii cu Hristos.

Desigur,nu putem spune că teandria Bisericii a fost negată total de teologia catolică,ci doar lăsată în umbră,poate că din motive de avantaje și necesități ale centralismului roman.

Numirea de „Trup tainic al Domnului”,dată Bisericii,se găsește frecvent în teologia catolică mai nouă.Trupul tainic este complexul organc al celor care,ca membre,primesc de la Hristos Capul,un influx supranatural,un curent dătător de viață.Între Capul Hristos și trupul Său tainic există o legătură intimă,imanență reciprocă între El și credincioși.

Cu toate strădaniile lăudabile ale teologiei romano-catolice actuale de a ridica Biserica la nivelul dorit,vrednic,adevărat al Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos,de nu reușesc să o facă,neavând un fundament trainic,nezdrunoinabil.Și acest fundament care se clatină este concepția catolică a grației create,sfințitoare,dar creată.

Concepția romano-catolică asupra ființei Bisericii se reflectă și în modul în care sunt înțelese însușirile Bisericii.Astfel,unitatea Bisericii este concepută nu ca o unitate simfonică,în spirit,a membrilor Bisericii,ci ca o unitate exterioară,rezultată din autoritatea centralistă unificatoare,prin legi și rânduieli pretutindeni obligatorii și prin capul ei văzut,papa;sfințenia e privită iarăși din exterior,ca moralitate și activism social,nu ca participare la viața divină;catolicitatea sau sobornicitatea este văzută ca universalitatea spațială,corespunzătoare tendinței de întindere și stăpânire peste tot,sub conducerea și autoritatea Pontificelui roman;apostolicitatea este înțeleasă ca o presupusă,imaginată subordonare a Apostolilor față de Apostolul Petru și continuată în ascultare și supunere față de episcopul Romei,urmașul său.

Cât privește ierarhia bisericească,două puncte din eclesiologia catolică o deosebesc pe aceasta de învățătura ortodoxă despre ierarhie:dogmă despre primatul și infailibilitatea papală și celibatul preoțesc impus ca obligatoriu.

În concepția catolică,toată puterea se concentrează în jurul papei,în calitate de cap văzut al Bisericii și vicar al lui Hristos.Sinodul episcopilor nu poate face nimic fără papă,dar papa poate face fără sinodul episcopilor.

Papa își are temeinicia pe următoarele argumente:

Textul de la Matei 16,18: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea”,pretins temei al primatului papal,nu se referă la Petru ca persoană,ci la credința mărturisită de el în numele Apostolilor.Lămurirea o găsim la Sfântul Apostol Pavel (Ef.2,20):zidiți pe temelia Apostolilor și a proorocilor,piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos.

Nici Faptele Apostolilor nu-i dau prioritate față de ceilalți Apostoli.Pe el îl mustră și Mântuitorul prin cuvintele: „Mergi înapoia Mea,satano!Sminteală îmi ești;că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu,ci cele ale oamenilor”(Mt.16,23).Și Sfântul Pavel l-a mustrat pe Petru în Antiohia,când a văzut „că nu calcă drept,potrivit cu adevărul Evangheliei (Ga.2,14),pentru problema creștinilor proveniți din păgâni.

Doctrina primatului papal contrazice și Scriptura și Tradiția,ca și experiența și practica vieții bisericești,în care nu conduce și nu dă ascultare vreunui „corifeu”,ci conduce Capul Bisericii,Iisus Hristos,în Duhul Sfânt,în unitate de credință și iubire a membrilor ei cu Hristos.

Nu există nici o dovadă istorică despre un episcopat al lui Petru la Roma.Apostolul Pavel,captiv la Roma între anii 61-63,în epistolele scrise de aici nu amintește nimic despre vreo prezență a lui Petru la Roma în acel timp.

Cu totul lipsită de temei este și învățătura catolică despre infailibilitatea papală,întrucât pe de o parte,Scriptura nu face nici o mențiune pe care să poată fi sprijinită,iar pe de alta,istoria arată greșeli grave ale unor papi,ca Virgiliu,supus total imperialismului bizantin și captiv zece ani la Constantinopol,Liberiu,care a subscris o formă de aderare la erezia semi-aeriană și Onoriu,care a aprobat erezia monotelistă.

Pare de necrezut pretenția papei de a substitui întregului trup al Biserici,ca posesor al întregului adevăr și singurul vestitor desăvârșit al adevărului.

2. Doctrina protestantă despre Biserică

După concepția generală protestantă,atât luterană,cât și calvină,adevărata Biserică este nevăzută.Aceasta pentru că membrii Bisericii adevărate sunt cei care cred cu adevărat,iar pe aceștia nu-i cunoaște decât Dumnezeu,ei necunoscându-se între ei.

Luther susține că criteriul obiectiv după care cineva poate ști că aparține Bisercii ca membru este conformitatea lui spirituală cu Evanghelia,acordul vieții cu vestirea evanghelică și credința dreaptă Cuvântul lui Dumnezeu,Evanghelia,creează și susține Biserica invizibilă.Iar ceea ce este instituție e cu totul străin de Biserică.

Și după Calvin,Biserica este tot invizibilă,ea cuprinzându-i pe cei aleși de Dumnezeu și cunoscuți numai de El.Dar pe tot parcursul activității sale,Calvin socotește tot mai mult ca aleși (predestinați),deci ca membrii ai Bisericii,pe cei care mărturisesc credința,dau exemplu de viață creștină și se împărtășesc de Taine,prin acestea manifestându-se legătura dintre Biserica văzută (a celor chemați)și Biserica nevăzută (a celor aleși).El condamnă separatismul sectar și afirmă că cine se desparte de Biserică renunță la Dumnezeu și la Iisus Hristos.

Teologia ortodoxă consideră că distincția pe care teologia protestantă o face între Biserica văzută și cea nevăzută ca și accentul pus pe această distincție în felul cum sunt prezentate.

a) Afirmându-se că Biserica cea nevăzută nu-i leagă de nici un loc în lume și de nici o formă exterioară determinată,ea cuprinzându-i pe toți cei care cred în Hristos se deschide fapt neadmis de reformatori.

b) Apoi afirmându-se că numai acolo se găsesc membri adevărați ai adevăratei Biserici,unde se vestește drept Evanghelia și se săvârșesc corect Tainele,nu se spune încă cine judecă asupra corectitudinii acestora.Iar dacă se recunoaște Trupului Bisericii,deplinătății ei,dreptul de decizie,atunci judecător este întreaga grupare de aderenți la Biserică și atunci este evident că Biserica apare ca fiind văzută.

c) Teoretic, protestantismul desparte substanțial Biserica văzută, comunitatea religioasă, a celor clumați de Biserica nevăzută,comunitatea sfinților,a celor îndreptați în lumina,a celor aleși.

d)Ca urmare a valorii prea reduse care se acordă în protestantism Bisericii văzute,este și inexistența unui for de autoritate,care să poată hotărâ asupra corectitudinii predicării predicării învățăturii și săvârșirii Tainelor,întrucât corectitudinea intră în definiție protestantă a Bisericii,fără să se arate criteriul obiectiv de judecată.

Concepția protestantă despre ființa Bisericii apare ca o opoziție puternică față de concepția romano-catolică prea exterioristă,prea juridică,prea instuționalistă.Privite în elementele componente ale definiției Bisericii,aceste elemente rămân neamortizate între ele;persistă contrarierea între ele,mai ales între invizibilitatea Bisericii adevărate,considerată astfel și criteriile ei externe:propovăduirea și Tainele.

Însușirile Bisericii: unitatea, sfințenia, universalitatea și apostolicitatea, mărturisite în Simbolul Credinței, în protestantism sunt atribuite mai mult Bisericii nevăzute;unitatea și universalitatea înseamnă că credincioșii de pretutindeni și totdeauna formează Biserica cea una;sfințenia este a harului și a cuvântului dumnezeiesc,fără forme de instituționalizare extrerioară;iar apostolicitatea poate fi atribuită Bisericii văzute, ca fiind,cum se pretinde,identitatea predicării protestante cu cea a Apostolilor.

În teologia protestantă mai nouă,circulă opinia conform căreia adevărata Biserică nu este încă realizată,ea fiind doar o idee,un ideal spre care se tinde.Această opinie este fără temei,pentru că Mântuitorul n-a vestit numai un ideal al Bisericii,ci a întemeiat-o de fapt,El fiindu-i Cap pururea viu și nedespărțit de ea.

POGORÂREA DUHULUI SFÂNT ȘI ÎNCEPUTUL BISERICII

Prin Întruparea,viața de ascultare,Răstignirea,Învierea și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu ca om,s-a pus,în pârga firii noastre asumate de El,temelia mântuirii noastre.Dar mântuirea noastră propriu-zis se înfăptuiește de-abia prin sălăjluirea în noi a lui Hristos cu trupul purtat de El,înviat și înălțat și deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfânt și devenit prin aceasta desăvârșit transparent.Sălăjluirea aceasta produce Biserica.Biserica este finalizarea acțiunii mântuitoare,începută prin Întrupare.Biserica este actul cinci al acestei opere de mântuire,dacă Întruparea,Răstignirea,Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte.În acest act cei care cred primesc pe Cuvântul ca Ipostas fundamental,prin trupul Său extins în noi.Prin aceasta se sădește și în ei sfințirea și începutul învierii,aflate în trupul lui Hristos,sfințire și început de înviere care sunt dezvoltate prin colaborarealor cu Hristos.

Dar Hristos ne mântuiește întrucât Se sălăjluiește în noi prin Duhul Sfânt.Prin aceasta iradiază în noi din trupul Său pnevmatizat puterea mântuitoare și îndumnezeietoare a noastră.

Coborârea Sfântului Duh e cea care dă existență reală Bisericii,punând începutul sălăjluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte ființe umane și cu aceasta,începutul Bisericii.

Pogorârea Sfântului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în celelalte ființe umane.Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine,ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viață dumnezeiască în noi.Această viață iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin înălțarea și așezarea Lui de-a dreapta Tatălui,în suprema intimitate a infinității vieții și iubirii lui Dumnezeu îndreptată spre oameni.

Prin Duhul Sfânt pătrunde în inimi însuși Hristos dar aceasta întrucât trupul Lui s-a pnevmatizat în mod culminant prin Duhul care a penetrat și a copleșit cu totul trupul lui Hristos.Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Precum Hristos a spus despre Sine: „Iată,Eu cu voi sunt până la sfâtșitul zilelor”,și de aceea putem serba Epifania (Crăciunul) pururea,așa și despre Duhul a spus: „Va fi cu noi în veac” și de aceea putem serba și Cincizecimea pururea”.Putem prăznui în fiecare zi atât Învierea cât și Cincizecimea,pentru că în fiecare zi e atât Duhul Sfânt cât și Domnul înviat cu noi.

Prezența Duhului în noi este atât de legată de a Fiului și a Tatălui,că „dacă n-ar fi Duhul,n-am putea numi pe Iisus Domn”.Dar fără Duhul „n-am putea chema nici pe Dumnezeu,Tatăl”,deci nu am putea rosti rugăciunea Tatăl nostru.

Un alt fapt care arată unirea indisolubilă între prezența și lucrarea Duhului și a Fiului în noi este că lucrarea Duhului constă în a ne face tot mai mult după chipul Fiului,adică fii adoptivi ai Tatălui.Dar aceasta înseamnă că Însuși Fiul își imprimă tot mai adânc Persoana Sa ca model activ și eficient în noi și împreună cu aceasta,sentimentul Său filial față de Tatăl,primindu-ne în aceeași intimitate cu Tatăl și așezându-ne în aceeași relație intimă cu infinitatea iubirii Tatălui,în care a intrat El ca om.Sfântul Chiril din Alexandria spune: „Deci,fiindcă Fiul Se sălăjluiește în noi prin Duhul Său,spunem că suntem chemați la filiala duhovnicească”.

Duhul Sfânt care face prezența lui Hristos în noi mai eficientă prin lucrarea Lui mai simțită iese pe primul plan pentru simțirea noastră,dar iese pe primul plan să ne facă mai simțită prezența lui Hristos.Când lumina soarelui,străbătând prin nori,iese pe primul plan,nu iese numai pentru sine,ci ca să ne facă mai clare lucrările văzute.

Duhul Sfânt iese pe primul plan al lucrării pentru sensibilizarea noastră și întrucât în trupul lui Hristos deplin pnevmatizat Duhului Sfânt Se află ca persoană plină de inițiativă iubitoare,așa cu Se află în Hristos ca Dunmezeu din veșnicie.

Duhul Sfânt vine ca ipostas,pentru că în plenitudinea de ipostas S-a așezat în trupul înălțat al Domnului.Duhul ca ipostas S-a putut arăta nouă numai în timpul lui Hristos devenit deplin transparent pentru adâncimile infinite și deplin intensive ale lui Dumnezeu în lucrarea lor față de noi.Numai în calitate de ipostas El face simțită cu toată puterea prezența lucrării Sale dumnezeiești.

Duhul Sfânt S-a arătat la Cincizecime,la începutul iradierii Lui ca ipostas din omenitatea lui Hristos,într-un mod oarecum mai sensibil,pe de o parte să convingă pe Apostoli și pe cei care nu făceau parte din Biserică de acest început al iradierii Lui,pe de alta,pentru că Hristos nu iradiase încă decât nedeplin în oameni ca ipostas dumnezeiesc.Din acest punct de vedere se poate spune că prin coborârea Duhului Sfânt ia ființă concretă Biserica,întrucât acum Hristos coboară pentru prima dată în inimi.

Biserica ia ființă astfel și se menține în Hristos prin Duhul Sfânt,Care Se pogoară la Rusalii și rămâne în ea,dar și vine continuu în ea,cerut prin rugăciune și prin ferirea de păcate,așa cum și Hristos care e în ea rămâne și sporește în ea,sau ea sporește în El,tot prin rugăciune și prin ferirea de păcate.Duhul Sfânt nu rămâne static,precum nici Hristos nu e static.Unde sunt Duhul Sfânt și Hristos,nu e lipsă de viață.Ei îndeamnă mereu inimile ca să-l ceară să vină mai mult.Cei îmbrățișați nu sunt statornici în îmbrățișările lor,ci chiar în ea este impulsul de a se îmbrățișa și mai strâns.

Duhul Sfânt S-a coborât dând ființă Bisericiiși rămâne în ea,menținându-o pentru că firea noastră a fost înălțată pe tronul dumnezeiesc sau total penetrată și făcută transparentă de Ipostasul Logosului.Ca atare Biserica s-a umplut de Duhul ca ipostas,în urma morții suportate și a învierii,prin care s-a făcut și ea însăși deosebit de penetrată în ființa noastră.

Duhul ipoataric Se pogoară în chip de limbi de foc împărțite peste Apostolii,arătând voința lui Hristos de a extinde puterea dumnezeiască și sfințenia firii Sale omenești peste toată creația umană „ca sp împace cu Sine prin Duhul toată lumea împărțită”,

Pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voința lui Hristos de a cuprinde în Biserică,adică în iubirea Lui,toată lumea,unificată în această iubire,ci și voința ca în această unitate să se mențină identitatea fiecărei persoane.Hristos și Duhul nu desființează varietatea creeației. „Și s-a produs un lucru nou și uimitor:precum atunci (la turnul Babel)limbile au împărțit lumea,așa cum limbile au unit-o și au adus la armonie (într-o simfonie) cele dezbinate.

Faptul că Duhul apare în chip de limbi de foc peste toți Apostolii arată că Duhul nu Se află cu adevărat decât în comuniunea Bisericii,sau unde este Biserica.

Duhul Sfânt nu S-a coborât numai în chip de limbi de foc,ci și însoțit de „un vuiet,ca de vijelie,care a umplut toată casa unde ședeau Apostolii”(Fapte 2,2),”împreună cu femeile,cu Maria,mama lui Iisus și cu frații Lui”(Fapte 1,14).Prin aceasta se indică puterea de care au fost umpluți primii membri ai Bisericii.Biserica se năștea ca o realitate nu dintr-o putere mărginită din lume și cu o putere trecătoare din lume,ci dintr-o putere din cer,pe care o va purta în ea,comunicând-o lumii.Se înființa o comunitate umană care avea ca fundament și ca purtător al ei pe Fiul lui Dumnezeucel întrupat,prin Care se comunică lumii iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu;lua ființă o realitate a unei comuniuni care nu-și va epuiza puterile,pentru că le va sorbi mereu din infinitatea lui Dumnezeu prin trupul omenesc al Ipostasului divin.Era o realitate sau o comuniune care reprezenta „cerul pe pământ”,pe Cuvântul întrupat,sălăjluit în ea cu puterea Lui continuă îndumnezeitoare și unificatoare.

MIJLOACE DE MÂNTUIRE.BISERICA LOC DE MÂNTUIRE

Mijloacele de mântuire sunt în număr de patru:Harul divin,mijlocirea sfinților,credința și faptele bune.

Harul divin are și el trei etape:

Cea dintâi etapă este chemarea și pregătirea pentru renaștere,pentru primirea harului divin.Pregătirea aceasta are diferite forme.Pregătirea celor ce s-au botezat în ziua Pogorârii Duhului Sfânt a început prin cuvântul Sfântului Petru,care l-a făcut cunoscut pe Hristos.Acest cuvânt a provocat în ei străpungerea inimii și dorința de a se mântui prin alipirea la Hristos.

Chiar Apostolii s-au pregătit pentru primirea Sfântului Duh prin petrecerea vreme de trei ani lângă Iisus și prin rugăciunea timp de zece zile în foișorul de sus din Ierusalim.

Diadoh al Toticeii face deosebire între lucrarea harului asupra omului în faza de pregătire a renașterii lui și între cea care începe cu renașterea.Deosebirea este că înainte de renaștere harul lucrează din afara sufletului asupra lui,iar prin renaștere se sălăjluiește în el însuși.Dimpotrivă,satana lucrează până la Botez în lăuntrul sufletului,iar din acest moment lucrează din afara lui.Aceasta se poate înțelege așa că până la Botez omul simte îndemnuri să iasă din carapacea egoismului său,dar nu poate să realizeze aceste îndemnuri.Din momentul Botezului,harul lui Hristos întărește atât de mult hotărârea omului de a sparge închisoarea egoismului său,încât el reușește de fapt să facă aceasta.Având în vedere că pregătirea aceasta are ca scop deschiderea omului pentru Hristos,în cazul copiilor din familiile creștine această deschidere e asigurată de ambianța familiilor lor.

S-ar putea spune că înainte de Botez sufletul este mișcat de har,de ambianța ce iradiază din Biserică.În omul astfel pregătit Hristos se poate sălăjlui prin Botez în însuși sufletul lui.Înainte de Botez,asupra lui lucrează Duhul lui Hristos cu deosebire prin cuvântul unui credincios care-L are pe Duhul în sine,care face parte din Biserică.Desigur lucrarea aceasta nu este numai o lucrare prin cuvânt,ci și prin convingerea celui ce vorbește,prin viața lui predată lui Hristos.Cuvântul de chemare la Hristos,ca să creeze o stare lăuntrică de pregătire în cei ce nu s-au alipit încă Lui,trebuie să pornească astfel din plinătatea Bisericii,în care se trăiește moartea cu Hristos și arvuna Învierii Lui.Ca urmare,pregătirea omului se face lângă Biserică,sub puterea lui Hristos care iradiază din ea și e o pregătire în vederea întăririi omului în Biserică.

A doua treaptă este renașterea omului în Iisus Hristos prin Taina Botezului.Acest eveniment spiritual echivalează cu intrarea omului în corpul tainic al lui Hristos sau în Biserică,El constă,pe de o parte,din desfințarea păcatului strămoșesc și a celorlalte păcate săvârșite din slăbiciunea întreținută de puterea păcatului strămoșesc;pe de alta,din sălăjluirea lui Hristos sau a harului Lui în suflet,care echivalează cu începutul unei vieții noi în om.Zidurile închisorii spirituale a omului s-au dărâmat și el a intrat în ciclul iubirii nesfârșite a lui Hristos,manifestată în comuniunea Bisericii.Acum începe viața cea între curăție a omului din puterea lui Hristos sălăjluit în el,tot așa cum viața întru săvârșirea păcatului,imprimat ca o puternică virtualitate în ființa lui,se datora legăturii în care trăia cu Satana,dușmanul lui Dumnezeu.Dușmanul lui Dumnezeu își făcuse din firea omului,prin îndelungata ascultare a acestuia de el,un instrument al voilor sale.Omul denunță acum legătura cu acela.Iar Hristos S-a folosit de această hotărâre de alipire a voii omului la El,pentru a-l uni pe acesta cu voia S,pentru a Se face El însuși sau Duhul Său,subiect al voii omului.

Așa începe o viață nouă în om,o viață orientată spre evitarea păcatelor și spre săvârșirea binelui sau a voii lui Hristos,o înaintare a lui Hristos în relația de iubire nesfârșită.

Natura omului,îndelung întrebuințată de dușmanul lui Dumnezeu ca instrument împotriva Lui,a rămas pe de o parte cu niște slăbiciuni fizice ce se reperentează și asupra sufletului și chiar cu niște slăbiciuni ale sufletului însuși și a voinței.

Voința,care la Botez s-a desprins de ispita acestei lunecări,a murit cu Hristos păcatului și a înviat cu El la o viață nouă.

Totul se produce în Biserică,pentru că Hristos,fiind Ipostasul divin al firii Sale umane,este deschis prin aceasta tuturor ipostasirilor umane,ușurând încadrarea lor în El,cu firea pe care o poartă ele,ca în Ipostasul-Cap al lor și al întregii umanități.Și numai pentru că se produce în Biserică,acțiunea aceasta e o acțiune de personalizare,dat fiind că persoana e factorul care nu se poate realiza în aspirația ei de deschidere și de comuniune decât în comuniunea adânc fundamentată în Hristos,Biserica.

A treia treaptă face vizibil progresul creștinului,în viața cea nouă a lui Hristos,arătându-l pe Hristos prezent în viața și în faptele lui,încât el acum poate spune: „De acum nu mai trăiesc eu,ci Hristos este Cel care trăiește întru mine”(Ga.2,20).

Experiența acestui fapt începe să se producă și crește ulterior în sporirea în credință și în fapte bune,pentru care primim puterea de la Hristos aflat în acest ascuns și pe care le oferim Lui.

Harul e însăși Persoana lui Hristos care stă în imtimitatea noastră,disponibilă cu toată iubirea Ei,dar așteaptă ca să ne deschidem și noi acestei iubirii,ca să începem dialogul iubirii și să începem să ne umplem de bunătatea lui.

Mijlocirile sfinților.Plecând de la versetul de la Timotei 2,5 „Pentru că unul este Dumnezeu,unul și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni;omul Iisus Hristos”ei susțin că nimeni altcineva,deci nici sfinții,nu pot mijloci la Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Dar în textul de mai sus este vorba de Mijlocitorul împăcării dintre om și Dumnezeu,omul-Dumnezeu Iisus Hristos,care prin jertfa Sa a săvârșit mântuirea obiectivă,răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu.Această mijlocire a împăcării într-adevăr n-a putut-o face nimeni afară de Iisus Hristos și a fost realizată odată pentru totdeauna numai de către El.Prin ea s-a posibilitatea fiecărui om să se mântuiască personal sau subiectiv,adică să-și poată impropria mântuirea obiectivă.Imnologii creștini Îl numesc pe Mântuitorul Hristos: „Cel ce ne-a deschis nouă ușile raiului”,adică ne-a dat posibilitatea ca prin redobândirea harului să câștigăm raiul ceresc.

Mântuirea subiectivă sau îndreptarea trebuie să și-o facă fiecare creștin în parte,impropriindu-și roadele răscumpărării sau împăcării de pe Golgota.La dobândirea acestei mântuiri,în afară de harul însușit sau câstigat prin Sfintele Taine,sunt necesare credința și faptele bune ale creștinului,la care însă se adaugă și mijlocirea sfinților prin rugăciunile lor către Dumnezeu.Desigur cea mai mare patre din lucrarea pentru dobândirea mântuirii subiective trebuie să și-o facă fiecare creștin personal.Dar Biserica prin sfintele ei slujbe și îndeosebi prin Sfânta Liturghie,de asemenea sfinții prin rugăciunile lor,mijlocesc pentru creștini către Dumnezeu,pentru ca aceștia,prin milostivirea dumnezeiască să-și poată dobândi mântuirea,ceea ce nu este un lucru ușor.De aceea Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe filipeni:… „lucrați cu frică și cu cutremur la mântuirea noastră”(Flp.2,12).

Credința și faptele bune

Între faptele bune și credința în Hristos există o legătură organică,în amândouă manifestându-se comunitatea cu Hristos.În fapte comunitatea cu Hristos se manifestă ca o dezvoltare a comuniunii începătoare prin credință.Credința în Hristos e credința lui Hristos cel din noi,credința din puterea Lui,aflător în noi;e iradierea în noi a prezenței și puterii lui Hristos,sălăjluit în noi în chip nevăzut.Credința aceasta include iubirea față de Cel ce S-a jertfit,a înviat pentru noi și S-a sălăjluit în noi,ca din starea Lui de jertfă și înviere să luăm puterea să murim și noi față de păcat și să ducem și noi o viață nouă din El și cu El.

Credința fără iubire e încruntată,pentru că e efort individual,nu comuniune;ea poate fi trufașă,poate ascunde în ea un individualism.Dragostea e opusul individualismului rigid,e smerită.Conceptul apusean de credință se explică din doctrina despre un Hristos la distanță,neprezent în inimi.Dragostea e deschiderea inimii în mod nelimitat pentru ceilalți în Hristos,dragostea e uitarea de sine pentru ceilalți după pilda și puterea lui Hristos.Atrăi în dragoste înseamnă a trăi în nelimitare generoasă,iradiantă în noi din infinitatea Persoanei lui Dumnezeu,aflatoare și în celelalte persoane.Nu poți iubi decât o altă persoană.

Credința bazată pe fapte bune.Dar așa cum faptele care nu sunt din credința în Hristos nu au valoare pentru mântuire,tot așa nici credința care nu e lucrătoare prin iubire nu e o credință adevărată.Dea aceea faptele nu se socotesc mântuitoare în ele însele,nu se socotesc ca atare cele ce au numai chip exterior și nu constituie ca atare un drept al omului la mântuire.Astfel,dacă beneficiarul unor fapte bune simte în cel care le săvârșește în favoarea lui vreo mândrie,aceasta îi poate face și mai rău.

Diadoh al Toticeii spune: „Credința fără faptă și fapta fără de credință vor fi la fel de lepădate”.

SFÂNTA LITURGHIE ȘI SFINTELE TAINE MIJLOC DE MÂNTUIRE ÎN BISERICĂ

Sfânta Liturghie nu este un mijloc,ci un mod de viață care se întemeiază pe sine însuși,aceasta pune în evidență caracterul său teocentric.În liturghie,credinciosul își îndreaptă privirea la Dumnezeu,la strălucirea Lui și nu asupra-și.Nu este vorba chiar să se desăvârșească în timpul momentelor liturgice,cât să se afle în fața luminii lui Dumnezeu.Această bucurie se revarsă asupra firii credinciosului și o schimbă.Omul nu adaugă nimic Slavei lui Dumnezeu,prezenței Sale unice,pentru că aceasta lucrează prin ea însăși.Trebuie să existe clipe în viața omului când el nu urmărește cu orice preț un scop în fiecare lucru,clipe de închinare când ființa sa se deschide fără nici o piedică,așa cum împăratul David juca înaintea Chivotului.

Nu trebuie să ne plecăm totdeauna asupra nenorocirilor proprii,să fim deznădăjduiți din pricina păcatelor,ci în ziua Domnului să ne destindem câteva clipe,să ne umplem de bucurie curată și strălucitoare.

„Pot,oare,prietenii mirelui să fie triști,cât timp mirele sunt ei?…Dar prietenul mirelui,care stă și aude se bucură cu bucurie de glasul lui,astfel,bucuria sa este mare”(Ioan 3,29).În fine,acești prieteni sunt martorii „înfricoșătoarelor Taine”,atât de mari și înfricoșătoare,încât,după expresia liturgică,îngerii se cutremură,își acoperă ochii și „se miră”înaintea plinirii vrerilor dumnezeiești.În această uimire este începutul înțelepciunii,al acestei uimiri receptive și total deschise pentru a primi Adevărul când Acesta vine la om și i se dăruiește în har preacurat.În liturghie,omul află Împărăția lui Dumnezeu,aceasta s-a apropiat,este chiar printre oameni,în mijlocul și înlăuntrul lor,iar ce mai rămâne i se va da la vremea potrivită și din belșug.Căutând împărăția,omul ascultă de Domnul său și devine copilul Său și când o află,se bucură ca

“cel ce a găsit mărginitar de mare preț”ca “cel ce a găsit o comoară”,iar bucuria lui este desăvârșită.

SFINTELE TAINE

Definiția Mărturisirii Ortodoxe este: “Taina este lucrarea sfântă în care,sub forma văzută,harul nevăzut al lui Dumnezeu este împărtășit credinciosului”.

Unirea a ceea ce este văzut și nevăzut este inerentă naturii Bisericii.Biserica este Cincizecimea perpetuată care revarsă nesfârșita bogăție a harului prin orice formă a vieții sale.Dar instituirea Tainelor statornicește o orânduială care pune hotare oricărui “cincizecinism”sectar dezordonat și în același timp,oferă o temelie nezdruncinată,obiectivă și universală vieții harului,Duhul suflă unde voiește,dar în Taine,în fața condițiilor cerute de Biserică și în virtutea făgăduinței Domnului,darurile Duhului Sfânt sunt date în mod sigur,iar Biserica o confirmă.

Tainele sunt în număr de șapte:Taina Sfântului Botez,Taina Sfântului Mir,Taina Euharistiei,Taina Spovedaniei,Taina Căsătoriei,Taina Hirotoniei,Taina Sfântului Maslu.

Preotul Nicolae Afanasiev aduce lunima unei precizări.Orice Taină include o acțiune de sfințire,dar nu orice acțiune de sfințire este o Taină.Această comportă voința lui Dumnezeu ca actul acesta să aibă loc;actul însuși,iar în mărturisirea Bisericii a fost primită această Taină și care confirmă darul dat și primit.Astfel în practica veche,poporul credincios pronunța axios-care însoțea orice act sacramental și toate tainele ducea la Euharistie,care desăvârșește mărturia Bisericii cu privire la realiatea pnevmatoforă a oricărei Taine.Un astfel de consens este un fapt lăuntric al Bisericii.O Taină prin este totdeauna un eveniment în Biserică;el exclude orice individualizare care desparte lucrarea și pe cel ce o primește.Orice Taină se răsfrânge asupra Trupului tuturor credincioșilor.Orice botezet și uns cu sfântul mir înfâțișează o naștere în Biserică și ea se îmbogățește cu încă un membru.

Cincizecimea continuată,lucrarea revelatoare neîntrupată a Duhului Sfânt,Biserica revelează neîncetat identitatea ei cu Hristos care este Adevăr,Cale și Viață,ceea ce face din Biserica însăși o taină a Adevărului și a Vieții.

Orice Taină își are originea în instituirea euharistică;este cuprinsă în ea.Nu este nevoie să căutăm o expresie anume a Domnului Hristos,pentru instituirea fiecărei Taine.Desigur,se cere totdeauna o referință scripturistică,dar orice Taină își are izvorul în puterea Tainei Tainelor,care este Biserica-euharistiei.Dacă din motive întemeiate,în săvârșirea unei Taine sunt deficitare condițiile canonice,atunci “harul suplinește neputința omenească”,iar integrarea în euharistie poate mărturisi că Duhul Sfânt S-a pogorât,iar harul a fost primit.De aceea,în practica veche,orice Taină era o parte a liturghiei euharistice și se desăvârșea cu cina Domnului.

Taina este o lucrare secretă,ascunsă “Tainele lui Dumnezeu sunt ascunse necredincioșilor,chiar și profeților,pentru că Hristos nu le-a dat decât în parabole”.Mai este Taină pentru că,dacă Dumnezeu este cel care lucrează,El lucrează prin săvârșitorul ei,prin preot.Dumnezeu lucrează chiar și prin preoții care nu sunt vrednici,ca să mânuiască poporul “afirmă Sfântul Hrisostom.Bineînțeles că valoarea morală a slujitorului lui Dumnezeu este totdeauna necesară,dar nu cerută în mod absolute;tot așa nici credința primitorului nu influențează în nici un fel validitatea obiectivă a Tainei,căci Taina lucrează totdeauna sau pentru mântuire sau pentru comandarea,în funcție de credință.

Protestanții consideră cuvântul lui Dumnezeu ca purtător al harului divin pe o treaptă cel puțin egală,dacă nu mai înaltă ca Tainele,Biserica noastră,deși socotește și ea cuvântul lui Dumnezeu ca purtător sau transmițător al harului,nu-l consideră în această funcție sau în acest rol nici în aceeași măsură,nici în aceeași fel ca Sfintele Taine.

Protestanții neagă caracterul supranatural,haric și sfințitor al Tainelor,văzând în ele simple simboluri sau semen externe,asemănătoare ceremoniilor simbolice din Vechiul Testament.După ei aceste semen se săvârșesc în amintirea vreunui eveniment ori mement din viața Mântuitorului cu scopul de a-I întări pe creștini în credință.Prin ele se trezește se întărește sau se adeverește credința,dar ele nu sunt organe purtătoare sau mijlocitoare ale harului,în sensul că aceasta ar fi inseparabil legat de ele.De asemenea,spun ei,ele sunt făgăduințe ori garanții pentru dobândirea harului de către cei predestinați la mântuire.Pe de altă parte,doctrina despre predestinație,comună celor mai mulți dintre protestanți,limitând efectul Tainelor numai la cei predestinați la mântuire,pentru cei predestinați la osândă ele nu sunt decât “semen goale”,precum le numise Luther la început și alături de el și alți reformatory.Cu timpul mărturisirile de credință protestante,afirmă caracterul supranatural al Tainelor,precizând că:”Taina este o ceremonie ori un act în care Dumnezeu ne transmite ceea ce ne oferă de făgăduința legată de ceremonie”.

Protestanții admit doar două Taine:Botezul și Cina Domnului,iar uneori,urmându-l pe Luther,admit și Pocăința ca Taină.

Bisericile Catolice admit cele șapte Taine ca și Biserica Ortodoxă.

MEMBRII BISERICII:CLERUL ȘI CREDINCIOȘII.IERARHIA BISERICEASCĂ

Alegându-I pe cei 12 Apostoli și pe cei 70 de ucenici,Mântuitorul i-a pregătit pe aceștia pentru a exercita întreita slujbă în Biserică,în calitate de urmași ai Săi:vestirea cuvântului Evangheliei,săvârșirea lucrărilor sfinte și conducerea credincioșilor la mântuire.Iar după Pogorârea Duhului Sfânt,când a fost inaugurată Biserica,Apostolii fiind conștienți de misiunea lor,spre a satisface nevoile celor ce se botezau și intrau astfel în Biserică,al căror număr sporea în continuu,au împărtășit puterea preotească și altora,hirotonind episcope,preoți și diaconi,spre a-i lăsa pe aceștia ca urmași în slujba apostolească.Astfel,în Biserica dintre început au existat două categorii de membri :cler și popor,ierarhie bisericească și laici sau mireni.

Ierarhia bisericească aparține în mod ființial Bisericii,fiindu-I întru totul necesară.Ca instituție,Biserica nici nu putea fi concepută fără ierarhie sacramentală,adică fără un system propriu și specific de administrare,prin care să se exercite întreita slujire a Mântuitorului,pe care a încredințat-o apoi Bisericii spre a fi continuată și anume:vestirea cuvântului dumnezeiesc,săvârșirea Sfintelor Taine și conducerea credincioșilor.

Harul trimis de Apostoli urmașilor lor este cel al episcopului iar apoi prin episcopi,cel al preoției în sens strict-treapta a doua,cea a urmașilor celor 70 de ucenici,al diaconului-treapta a treia.

În cursul vremii-datorită lărgirii câmpului administrative-bisericesc și o dată cu creșterea numărului personalului de administrare-au apărut gradații în cuprinsul fiecărei din cele trei trepte,fără însă ca prin aceasta să se micșoreze sau să se sporească harul hirotoniei din treapta respectivă.Astfel au apărut grade la fiecare treaptă,conferite prin hirotesie:arhiepiscop,mitropolit,patriarh și protoprezbiter și protodiacon.

Episcopul stă pe cea mai înaltă treaptă ierarhică,instituită de Hristos și de Apostoli,ca prim păstor bisericesc aflându-se tot clerul și poporul teritoriului respective.Preoții primesc de la episcopi,prin hirotonie,harul și puterea de a săvârși Sfintele Taine (afară de hirotonie),de a propovădui dreapt învățătură și de a-i conduce,pe credincioși spre mântuire.Dar,totodată trebuie remarcat că episcopul nu stă și nu poate sta în izolare.Iar întrucât eparhiile în fruntea cărora stă câte un episcope constituie împreună o Biserică autocefală,episcopilor acelei Biserici este acolo autoritatea cea mai înaltă;iar ca urmare și prin extindere,autoritatea cea mai înaltă a Bisericii,a Bisericii sobornicești,universale,este cea a Sinodului ecumenic,al tuturor episcopilor,întruniți personal în sinod sau prin reprezentanți,lucrând totul și rămânând în permanent accord chiar dacă special nu se găsesc la un loc.Ca semn de manifestare a acordului general bisericesc este și faptul că hirotonia de episcope se face se cel puțin doi sau trei episcope,ei reprezentând unitatea întregului corp bisericesc.Totalitatea episcopilor întruniți în sinod direct sau prin reprezentanți recunoscuți este Sinodul ecumenic.

În Teologia romano-catolică au apărut publicații în care cu referire la primatul papal și la infaibilitatea papală,se găsesc expresii despre care ar fi greu să se creadă că au fost gândite și rostite dacă n-ar fi fost tipărite și răspândite,cu aprobarea autorității bisericești.Autorii acestor afirmații și exclamații la adresa papei nu ar fi îndrăznit să vorbească sau să scrie în epoca apostolică sau în cea a Sfinților Părinți.

De asemenea pare de necrezut pretenția papală de a se substitui întregului trup al Bisericii,ca posesor al întregului adevăr și singurul vestitor desăvârșit al adevărului,Duhul Sfânt,Duhul adevărului încetând a mai via toată Biserica,în locul Duhului auzindu-se glasul episcopului de la Roma “ex cathedra”.

Celibratul preoțecs,impus printr-o hotărâre a sinodului de la Elvira (anul 306,în Spania),în catolicism este obligatoriu pentru toate treptele și gradele clericale,până la ipodiacon.Aceasta bineînțeles,fără ca doctrinar să se econsidere că viața conjugală ar fi în sine contrară preoției,ceea ce ar lovi în Taina Nunții,ci, fără a se mărturisi deschis pentru a ridica clerul deasupra minerilor,ca o armată puternică pusă la dispoziția conducerii centrale a Bisericii.

În Ortodoxia,celibatul episcopilor s-a generalizat numai după Sinodul VI ecumenic,iar cel al preoților și diaconilor este îngăduit,cei în cauză trebuind să se hotărască în mod liber și personal la aceasta înainte de hirotonie;după care nu se mai pot căsători.Portivit hotărârii Sinodului I ecumenic,cei care vor însă,să trăiască și să slujească în stare de căsătoriți o pot face,dar trebuie să se căsătorească înainte de hirotonirea întru deacon,a doua căsătorie fiind interzisă.

Ierarhia după protestanți.Ierarhia bisericescă,sacramentală,de drept divin,după concepția protestantă,nu există în Biserică.Protestanții fac deosebire între preoție(sacerdotium) și slujire preoțească (ministerium);în sensul că preoția aparține de drept divin (jure divino)tuturor credincioșilor,fiind primită prin Taina Botezului,iar slujirea preoțească se încredințează ,după drept uman (jure humano)celor aleși de comunitatea credincioșilor pentru a predica Evanghelia și-a administra Tainele,această încredințare fiind revocabilă.

Numirile care se dau treptelor slujitoare sunt diferite după felul comunităților protestante, episcopi superintendenți, presbiteri, pastori, diaconi, deosebire dintre trepte fiind exclusiv de ordin administrative.

CONCLUZII

Biserica este extensiunea comunitară a lui Hristos sau organismul celor adunați în Hristos,ei constituind trupul tainic al Lui,iar Hristos este Capul pururea viu și active al acestui trup,niciodată despărțit de trup.

Întemeierea Bisericii stă în srânsă legătură cu întemeierea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ,Împărăție despre care vorbesc și profeții Vechiului Testament și Însuși Mântuitorul,Biserica fiind sacramentul și reprezentarea acestei Împărății după întemeierea ei.

Numirea de Biserică se dă comunității celor ce formează poporul lui Dumnezeu,dintre care unii viețuiesc aici pe pământ,iar alții triumfă în cer.

Sfânta Biserică,stâlp și temelie a adevărului(1Tim.3,15),este așezământul dumnezeiesc în care creștinul renaște,crește se îmbogățește și se desăvârșește în noua viață în Hristos,principalele ei mijloace de care se folosește în acest scop fiind Tainele și ierurgiile ei.

Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce,iar prin Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei Întemeietor,ea împărtășește credincioșilor harul divin până la sfârșitul veacurilor.

Învățătura Bisericii noastre despre Sfintele Taine este srâns legată de cea a prezenței Mântuitorului și a lucrării Duhului Sfânt în Biserica Sa,înzestrată de Domnul cu putere și cu mijloacele necesare în scopul mântuirii și sfințirii credincioșilor.Biserica este domeniul de manifestare a energiei care izvorăște din jertfa de pe Cruce a Mântuitorului și care se împărtășește credincioșilor prin Sfintele Taine.După expresia unor Sfinți Părinți,Biserica și Tainele ei au izvorât din coasta împunsă a Domnului,iar puterea ei în omenire își are izvorul în Învierea Domnului.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură I.B.M. B.O.R., București, 1997

2. Braniste, Diacon Ene, ,,Explicarea Sfintei Liturghii dupa Nicolae Cabasila, Bucuresti, 1943.

3. Cojocaru, Diacon Dr. Haralambie, ,,Este primatul lui Petru un privilegiu de drept divin dupa N.T.?’’, Editura Deisis, Sibiu, 1940

4. Critescu, Prof. Nicolae, ,,Despre predestinatie’’, in Studii Teologice, VI(1954), nr. 7-8

5. Evdokimov, Paul, trad. de Popa Dr. Irineu Ioan, “Ortodoxia”, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1996

6. Lossky, Vladimir, “Introducere în teologia ortodoxă”, trad. de Rus Lidia și Remus, Editura “Sofia”, Bucureăti, 2006

7. Plamadeala, Antonie, ,,Biserica slujitoare in Sfanta Scriptura, in Sfanta Traditie si in teologia contemporana’’, in Studii Teologice, XXIV(1972), nr. 5-8

8. Popescu, Prof. Teodor, ,,Premisele primatului papal’’, in Ortodoxia, VII(1955), nr. 1

9. Radu, Pr. Prof. Dumitru, ,,Mantuirea prin credinta si fapte bune,Glasul Bisericii, XLV(1986), nr. 4

10. Remete, Pr. Conf. Dr. George, “Dogmatica Ortodoxă”manual pentru Sem.teologice, ediția a III a, Reîntregirea,Alba Iulia, 2000.

11. Savin, Prof. Ioan, ,,Iconomia si roadele Invierii Domnului’’, in Studii Teologice, XIX(1941), nr. 5-6

12. Sfantul Ioan Damaschin, ,,Dogmatica’’, Editura I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2005

13. Stăniloaie, Pr. Prof. Dumitru, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”,vol.I, ediția a III a, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2003.

14. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isodor și Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, “Dogmatica Ortodoxă”manual pentru Sem.Teologice, editia a IV a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003.