Ierarhia Bisericeasca Sacramentala

CAPITOLUL 1 – Bazele teologice ale ierarhiei bisericesti

Opera mantuitoare a Domnului Hristos trebuia sa continue in lume pina la sfirsitul veacului>> (Matei XXVIII, 20). De aceea, a infiintat El acea societate divino-umana numita Biserica, ce cuprinde pe toti credinciosii care cred in El, dindu-I de conducatori pe Apostolii Sai, care la rindul lor urmau sa-si lase continuatori ierarhia bisericeasc. Aceasta – ca in orice societate vazuta – formeaza biserica conducatoare, spre deosebire de poporul dreptcredincios, care formeaza biserica ascultatoare.

Domnul Hristos si-a ales Apostolii in numar de doisprezece: <<Si cand s-a facut ziua, a chemat la Sine pe ucenicii Sai, si a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli>> (Luca VI, 13; Matei S, 1; Marcu III, 14). Pe acestia, dupa inviere, I-a investit cu puteri speciale. Mai intii, I-a sfintit prin Duhul Sfint: <<Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi. Si zicind acestea a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfint>> (Ioan XX, 20-21), care sfintire s-a desavirsit la Pogorirea Duhului Sfant (Fapte II, 3-4).

Domnul Hristos a impartasit Apostolilor aceleasi puteri pe care le-a exercitat si El. Puterea de a invata: <<Drept aceea, mergind, invatati toate neamurile, botezindu-I de conducatori pe Apostolii Sai, care la rindul lor urmau sa-si lase continuatori, sfinti: <<Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, tinute vor fi>> (Ioan XX, 23; Matei XVIII, 18; I Corinteni IV, 1) si de a conduce pe credinciosi pe calea mintuirii: <<Cel care va asculta pe voi pe Mine Ma asculta si cel care se leapada de voi, se leapada de Mine…>> (Luca X, 32-33).

Domnul Hristos a mai ales si saptezeci de ucenici care aveau indatoriri asemanatoare cu ale celor doisprezece: <<Domnul Hristos a ales alti saptezeci si I-a trimis cite doi inaintea fetei Sale, in fiecare cetate si loc, unde insusi avea sa vina>> (Luca X, 1). Mai tirziu, apostolii au ales sase diaconi: multimea a ales sapte barbati <<pe care i-a pus inaintea Apostolilor si rugandu-se si-au pus mainile peste ei>> (Fapte VI, 6).

Apostolii au fost martori ai Invierii Mintuitorului si pietre de temelie ale Bisericii. In calitate de martori ei nu au urmasi. Dar ca detinatori ai harului deplin de slujitori ai Bisericii, ei si-au lasat urmasi pe episcopi, preoti si diaconi, pentru ca Biserica sa nu ramina fara conducatori.

Deci, Biserica conducatoare se compune din episcopi, institutie de Apostoli la inceput; precum au fost Tit si Timotei: <<Pentru aceasta te-am lasat in Creta ca sa indreptezi cele ce mai lipsesc si sa asezi preoti prin cetati>> (Tit I, 5).

In legatura cu preotii se spune ca Sfintul Pavel <<hirotonea preoti in fiecare Biserica, rugindu-se cu postiri>> (Fapte XIV, 23); iar lui Timotei I se atragea atentia de Sfintul Pavel: <<Pira impotriva preotului sa nu primesti, decit numai din gura a doi sau trei martori>> (I Timotei V, 19; cf. Matei 18, 16). De asemenea, precum s-a amintit, ei au instituit si diaconia (Fapte VI, 6). Deci, episcopi, preoti, diaconi.

In Noul Testament – precum s-a amintit – ierarhia este deosebita de popor si se da printr-o chemare speciala. <<Si nimeni nu-si ia siesi cinstea aceasta, ci daca este chemat de Dumnezeu, dupa cum si Aaron>> (Everi V, 4; Fapte XX, 28; I Corinteni XII, 28).

Si in Vechiul Testament preotia se da numai urmasilor lui Aaron, Core, Datan si Abiron care au incercat sa fie preoti au fost pedepsiti (Numeri XVI, 31-32, 40), precum si regele din Iuda, Ozia, care a incercat sa tamiieze (II Paralip. XXVI, 16-21).

Preotia se impartaseste printr-un dar special, acela al hirotoniei sau punerea miinilor, cind se pogoara asupra candidatului in chip nevazut, harul Duhului Sfint. Astfel, in Sfinta Scriptura se aminteste despre hirotonia primului episcop, Timotei: <<Nu fii nepasator fata de harul care este intru tine, care ti s-a dat prin proorocie, cu punerea miinilor preotimii>> (I Timotei IV, 14), sau <<Te indemn sa tii aprins harul lui Dumnezeu, cel care este in tine prin punerea miinilor mele>> (II Timotei I, 6). Privitor la preotie se arata: <<Nu pune prea degraba miinile peste nimeni, nici nu te fa partas la pacatele altora>> (I Timotei V, 22; Fapte XIV, 23).

Preotia trebuie sa aiba continuitate apostolica, adica ea nu poate fi impartasita decit de Apostoli si de urmasii acelora care neintrerupt au primit harul din urmas in urmas. Adica harul care a lucrat, incepind de la Apostoli in toti episcopii pina acum, lucreaza si prin rugaciunea episcopilor hirotonisitori asupra noului hirotonit si va lucra si prin Tainele ce le va savirsi el ca episcop. Deci preotia nu trebuie sa fie vreodata intrerupta si in Biserica ortodoxa nu s-a aflat niciodata vreo intimplare (Pr. D. Staniloae).

Sfintirea episcopilor se face de mai multi episcopi, dupa pilda sfintirii Sfintului Pavel si Varnava (Fapte XIII, 2-3), iar a preotilor si diaconilor de un episcop.

Preotii trebuie sa indeplineasca anumite conditii pentru a putea primi Taina Hirotoniei. Ei trebuie sa posede o integritate fizica si anumite calitati morale si intelectuale. <<Se cuvine episcopului sa fie fara de prihana, barbat al unei femei, treaz, cuminte, cuviincios…>> (I Timotei III, 2-12; Tit I, 6). Sa aiba o pregatire speciala prin scolile respective, caci spune Sfintul Pavel << sa fie destoinici si sa indemne la invatatura cea sanatoasa>>. (Tit I, 9).

Dupa primirea hirotoniei ei trebuie sa-si indeplineasca cu competenta si bune rezultate cele trei imputerniciri – ca si ale Apostolilor – de a invata, de a sfinti si de a conduce.

Ei se bucura si de anumite drepturi. Mai intii de a fi retribuiti pentru munca lor, dupa cum invata insasi Scriptura: <<Nici traista pe drum (sa nu luati), nici doua haine, nici toiag; ca vrednic este lucratorul de hrana sa>> (Matei X, 10; Luca X, 7) sau in alt loc: <<Oare nu stiti ca cei care savirsesc cele sfinte maninca de la templu si cei care slujesc altarului au parte de la altar? Tot asa a poruncit Domnul si celor care propovaduiesc Evanghelia, ca sa traiasca in Evanghelie>> (I Corinteni IX, 13-14; cf. si Deuteronom XXV, 4 si I Corinteni IX, 10-12; I Timotei V, 17).

De asemenea, preotii au dreptul la cinstea si repectul din partea pastoritilor: <<Ascultati pe conducatorii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avind sa dea de ele seama…>> (Evrei XIII, 17). Preotii se numesc parinti pentru pastoriti, iar acestia fii duhovnicesti, pentru ca botezindu-i ii renasc sufleteste. <<Caci de ati avea zece mii de invatatori in Hristos, totusi nu aveti multi Parinti; caci eu v-am nascut prin Evanghelie in Iisus Hristos>> (I Corinteni IV, 15).

In Noul Testament, deci si in Biserica, preotia are trei trepte: episcopii, preotii sau prezbiterii si diaconii, existenti inca din timpul Apostolilor. Episcopul care are deplinatatea tuturor drepturilor bisericesti este urmasul Apostolilor, – precum acestia detineau cel mai inalt grad in preotie, asemanatori Arhiereului Vechiului Testament – Apostolii au hirotonit pe primii episcopi : Tit in Creta (Tit I, 5) si Timotei in Efes.

Preotii sint urmasii celor saptezeci de ucenici (Luca X, 1), existenti si pe timpul Apostolilor. Erau mai mici decit episcopii, caci primeau hirotonia de al acestia (Tit I, 5; I Timotei V, 22) ii pedepseau si ii rasplateau. Intre episcopi si preot erau pe timpul Apostolilor unele confuzii de nume: si episcopul si preotul se numeau uneori episcopi (I Timotei III, 2; Fapte XX, 28), pentru ca erau si unul si altul administratori, supraveghetor. Totusi, in fapt, in concret se facea deosebire, caci episcopul administra o eparhie, iar preotul o parohie.

Diaconii (Fapte VI, 6), desi slujitori ai maselor si ajutatori ai preotilor aveau si alte insarcinari de predicatori: exemplu Sfintul Stefan (Fapte VII), sau diaconul Filip (Fapte VIII, 5). Ei erau hirotoniti.

In legatura cu ierarhia bisericeasca sacramentala traditionala s-a operat o sciziune intre crestini. O parte din destinatate – biserica protestanta, despartita de romano-catolicism in secolul XVI – respinge preotia sacramentala ortodoxa, sustinind si practicind preotia universala; adica preotia poate fi indeplinita de toti credinciosii. Iar oficiul de conducator al Bisericii, al comunitatii ii incredinteaza comunitatea, chiar daca se da printr-o binecuvintare, totusi aceasta nu este hirotonie. Caci toti crestinii sint preoti, preotia este universala, spun ei. Aceasta credinta gresita a influentat si influenteaza si astazi pe multi crestini de la noi. Iata citeva citate pe care se sprijina ei: <<Si voi insiva, ca pietre vii, sa fiti ziditi casa duhovniceasca, spre preotia sfinta ca sa aduceti jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos>> (I Petru II, 5). Si mai departe: <<Iar voi sinteti semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfint, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiti in lume bunatatile Celui care v-a chemat din intuneric, la lumina Sa cea minunata>> (I Petru II, 9).

Insa credinta altor culte referitoare la preotia universala – dupa invatatura ortodoxa – se sprijina pe exegeza diferita de a noastra a celor doua versete amintite. Caci, in primul citat (I Petru II, 5), preotia se interpreteaza ca si celelalte atribute <<pietre vii>> si <<casa duhovniceasca>> in mod figurat. Adica, <<preotia sfinta>> este sinonima in mod figurat cu botezul. Voi sinteti <<preotie sfinta>>, inseamna ca voi crestinii sinteti botezati si aveti o preotie spirituala, putind sa aduceti jertfe duhovnicesti lui Dumnezeu: rugaciuni, voturi, duh umilit. Deci, nu este vorba de preotie, ci de botez.

In (I Petru II, 9) apostolul citeaza un verset din Vechiul Testament prin care arata ca crestinii au preluat locul vechilor evrei prin care acestia erau socotiti popor al lui Dumnezeu. Astfel in Vechiul Testament se spune: <<Deci, de veti asculta glasul meu si de veti pazi legamintul Meu dintre toate neamurile, imi veti fi popor ales … preotie imparateasca si neam sfint>> (Iesire XIX, 5-6). Poporul lui Israel a fost ales dintre celelalte neamuri si socotit poporul lui Dumnezeu; <<preotie imparateasca>> adica apartinind marelui imparat; <<neam sfint>>, inseamna pus deoparte, in slujba lui Dumnezeu.

Toate aceste atribute revin crestinilor prin jertfa Mintuitorului Hristos. Crestinii sint, la rindul lor, <<semintie aleasa>>>, adica un popor ales dintre popoarele pagine si dintre iudei prin dragostea lui Hristos spre a deveni fiii adoptivi ai lui Dumnezeu; <<preotie imparateasca>> inseamna ca crestinii prin botez si mirungere devin imparati si preoti in sens duhovnicesc, misiuni avute de Domnul Hristos si transmise lor prin harul Duhului Sfint. Caci Domunul Hristos care are aceste doua demnitati de Imparat si Preot de la Tatal era necesar ca si crestinii, care se trag de la Hristos, ca din Imparat, sa fie de neam imparatesc si ca din Preot sa fie preotie. Ca urmare a acestui har, crestinii sint in sens larg si <<preoti>> si <<Imparati>>. <<Neam sint>> arata ca prin alegere si prin alegere si prin <<nastere de sus>> crestinii sint sfintii de Dumnezeu prin har si consacrati slujirii Lui. In sfirsit, prin <<popor agonisit>> se arata ca crestini sint un popor rascumparat prin singele Mintuitorului, devenind proprietatea lui Dumnezeu, incredintindu-li-se o misiune speciala in lume.

In acest mod, toti crestinii sint chemati la rolul misionar de a vesti <<bunatatile>>, adica adevarurile revelate ale lui Dumnezeu, Care I-a chemat pe crestini de la viata lor intunecata, pagina, la lumina crestinismului.

Merita relevat faptul ca, desi in citatul amintit (Iesire XIX, 5-6), din Vechiul Testament tot poporul evreiesc era numit <<preotie imparateasca>>, totusi ei aveau o preotie speciala, sacramentala care era din neamul lui Aaron si din tribul lui Lebie si erau deosebiti de popor.

Tot astfel si la crestini, desi numiti in sens larg preoti, toti crestinii, preotii sint o categorie speciala, deosebiti de popor. Acest fapt il confirma acelasi Apostol, din Preot sa fie preotie. Ca urmare a acestui har, crestinii sint in sens larg si <<preoti>> si <<Imparati>>. <<Neam sint>> arata ca prin alegere si prin alegere si prin <<nastere de sus>> crestinii sint sfintii de Dumnezeu prin har si consacrati slujirii Lui. In sfirsit, prin <<popor agonisit>> se arata ca crestini sint un popor rascumparat prin singele Mintuitorului, devenind proprietatea lui Dumnezeu, incredintindu-li-se o misiune speciala in lume.

In acest mod, toti crestinii sint chemati la rolul misionar de a vesti <<bunatatile>>, adica adevarurile revelate ale lui Dumnezeu, Care I-a chemat pe crestini de la viata lor intunecata, pagina, la lumina crestinismului.

Merita relevat faptul ca, desi in citatul amintit (Iesire XIX, 5-6), din Vechiul Testament tot poporul evreiesc era numit <<preotie imparateasca>>, totusi ei aveau o preotie speciala, sacramentala care era din neamul lui Aaron si din tribul lui Lebie si erau deosebiti de popor.

Tot astfel si la crestini, desi numiti in sens larg preoti, toti crestinii, preotii sint o categorie speciala, deosebiti de popor. Acest fapt il confirma acelasi Apostol, spunind: <<Pe preotii cei dintre voi ii rog ca unul ce sint impreuna preot… pastoriti turma lui Dumnezeu, cercetind-o nu cu sila, ci cu voie buna…>> (I Petru V, 1-2).

Deci, in citatele de mai sus preotia universala insemna botezul crestin care apartine tuturor crestinilor si nu preotia sacramentala, care apartine bisericii conducatoare.

Se mai spune de crestinii influentati de protestantism ca preotii nu au dreptul sa fie retribuiti, pentru ca Domnul Hristos a spus Apostolilor Sai cind I-a trimis la propovaduire: <<Tamaduiti, pe cei neputinciosi, inviati pe cei morti…in dar ati luat, in dar sa dati>> (Matei X, 8).

Insa ca in orice profesiune preotii trebuie sa fie retribuiti, nu pentru harul ce-l ofera ci pentru munca ce o depun in slujba lor si pentru pregatirea ce si-au cistigat-o prin efort si cheltuiala. De asltfel, insusi Mintuitorul o confirma in aceeasi cuvintare catre Apostoli: <<Vrednic este lucratorul de hrana sa>> (Matei X, 10; Luca X, 7; I Corinteni IX, 13-14; I Timotei V, 17).

Se mai afirma ca este o gresala a numi pe preot <<parinte>> si invatator caci Mintuitorul a oprit in mod hotarit, spunind : <<Voi sa nu va numiti rabbi ca unul este invatatorul vostru: Hristos, iar voi toti sinteti frati…>> (Matei XXII, 8-10).

Aici Mintuitorul indeamna pe Apostolii Sai sa nu se mindreasca ca fariseli carora le placea sa se numeasca invatatori adica conducatori de scoli si curente, caci in acest fel s-ar distruge unitatea credintei. Insa, Sfintul Pavel numea pe Corinteni fiii intru credinta, iar el se numea parinte (I Corinteni IV, 15), precum s-a amintit. Iar in alt loc spunea: <<Si pe unii I-a pus Dumnezeu in Biserica: intii apostoli, al doilea prooroci, al treilea invatatori (I Cor. XII, 28). Iar alta data sfatuia pe crestini sa-i asculte pe invatatorii lor (Evrei XIII, 17).

Aceiasi crestini mai afirmau ca preotii nu trebuie sa invete in scoli si nici nu trebuie sa fie invatati, caci atit Mintuitorul cit si Sfintul Pavel au condamnat intelepciunea lumeasca: <<Te slavesc pe Tine, Parinte Doamne al cerului si al pamintului, ca ai ascuns acestea de cei intelepti si priceputi si le-ai descoperit pruncilor>> (Matei XI, 25). Iar Sfintul Pavel afirma: <<Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati voi nimici-o>> (I Corinteni I, 19).

Cei <<intelepti>> pe care-i vizeaza aici Mintuitorul cit si <<intelepciunea lumii>> despre care aminteste Sfintul Pavel sint acei care invatau intelepciunea pagina de pe acele vremuri, inteleptii sceptici care nu puteau primi credinta crestina. Iar pruncii (Matei XI, 25) erau Apostolii care erau oameni simpli, dar care primeau invatatura crestina direct de la Domnul Hristos.

De altfel, Mintuitorul nu putea sa blameze adevarata intelepciune, caci El spusese Apostolilor Sai <<Fiti intelepti ca serpii si blinzi ca prumbeii>> (Matei X, 16). Preotii trebuie sa invete in scoli pentru ca Sfinta Scriptura are unele texte greu de inteles (II Petru III, 16).

Se mai imputa preotilor ca ei au datoria sa fie exemple de moralitate, precum se spune la I Timotei III, 2-6, amintite mai inainte, in timp ce ei sint de obicei certati cu morala.

Trebuie sa observam ca credinta crestina invata ca lucrarea harica a preotilor nu este in legatura cu starea lor morala ci cu harul lor. Tainele lucreaza prin ele insele si nu in functie de moralitatea celor ce le oficiaza. De altfel, Mintuitorul spunea despre farisei ca ei trebuie sa fie ascultati in ceea ce spun, dar nu pot fi urmati in ceea ce fac (Matei XXII, 3). Totusi, exista multi preoti modesti si nestiuti care sint la inaltimea chemarii lor, adevarate exemple pentru credinciosi si care nu fac caz de faptele lor.

Se mai aminteste in legatura cu ierarhia bisericeasca ca episcopii si preotii trebuie sa fie casatoriti. <<Se cuvine episcopului sa fie fara de prihana, barbat al unei femei…>> (I Timotei III, 2); sa nu aiba haine deosebite, blamate de Mintuitorul in persoana fariseilor (Matei XXIII, 5) si nici par lung, care-i ocara, precum afirma Sfintul Pavel: <<Nu va invata insasi firea ca pentru barbat, daca isi lasa parul lung este oricare?>> (I Corinteni XI, 14).

Dar si aceste afirmatii sint gresite. In privinta casatoriei episcopilor, acestia au fost casatoriti pina la sinodul din Niceea (325). Insa, pentru ca atasamentul lor sa fie mai strins fata de Biserica s-a hotarit ca ei sa fie necasatoriti.

Mintuitorul n-a osindit portul fariseilor, pentru ca acesta era prevazut in Vechiul Testament, printre hainele preotilor (Iesire XXVIII, 4), ci pentru ca purtau cele prescrise de lege cu ostentatie, cu mindrie. Mai mult, Domnul Hristos vorbea de portul fariseilor, cind inca nu erau preoti ai Noului Testament.

Imbracamintea preotilor este un semn distinctiv, amintind haina lunga numita hiton pe care o purta Mintuitorul si pentru care la rastignirea Sa soldatii au aruncat sorti (Ioan XIX, 23-24). Parul si barba pe care le poarta preotii amintesc de barba si parul pe care le purtau nazireii Vechiului Testament, ca si Domnul Hristos. Cit despre parul lung amintit de Sfintul Pavel (I Corinteni XI< 14), acesta nu se refera la preoti, ci la barbatii care vin la Biserica, la rugaciune.

Deci ierarhia bisericeasca, deosebita de popor, este o institutie fundamentata temeinic scripturistic, adica traditionala si absolut necesara pentru mintuirea credinciosilor. (Pr. Prof. I. Constantinescu )

1.1. Preotia in Vechiul Testament

1.1.1. Rolul preotiei in Vechiul Testament

             In vremurile mozaice, jertfele erau aduse de obicei de catre capul familiei, care isi reprezenta oficial familia in recunoasterea si venerarea lui Dumnezeu. Cu exceptia referirii la Melhisedec ca preot1, functia oficiala de preot nu era mentionata. Acum insa, dupa ce Israel a fost eliberat de sub robia egipteana, slujba de preot devine tot mai importanta deoarece, toata istoria poporului evreu se invarte in jurul preotilor si a slujbelor lor.

             Scopul acestei autoare este acela de a descrie rolul preotilor in istoria poporului Israel. Materialul va fi structurat in patru sectiuni. Pentru o mai buna intelegere a rolului preotilor, trebuie sa incepem cu o scurta prezentare etimologica a termenului care descrie aceasta functie de preot, originea preotiei, diferenta dintre leviti si preoti, apoi, in cea de-a doua sectiune autoarea va prezenta pe scurt o clasificare a preotiei, in cea de-a treia parte a referatului vor fi prezentate cele patru functii sau roluri de baza ale preotilor si in incheierea acestui material vor fi concluziile finale despre rolul acestora in istoria poporului evreu.

       Preliminarii

       Etimologia termenului kohen

             Termenul ebraic folosit pentru a descrie functia de preot este “kohen” .

Termenul de kohen apare inca din inscriptiile cananeene si din documentele ugaritice.

       Substantivul kohen este derivat de la verbul kahan , verb care are foarte multe sensuri ca de exemplu, “kun” care este tradus prin verbul “ a sta”.   In LXX, corespondentul termenului kohen este hiereus care este o expresie comuna in limba greaca pentru cuvantul “preot” atat in LXX cat si in Noul Testament .  In aramaica, pentru cuvantul “preot”  este folosit termenul kahana asa cum apare mai tarziu in Ezra,termen derivat din ebraicul “kohen” …dar este folosit aici strict pentru preoti idolatri . Acest cuvant “kohen”, oricum, nu este limitat numai la un singur sens, si anume, cel  folosit pentru preotii lui Yahve. El este folosit si pentru preotii egipteni (Genesa 41:45, 40:20, 47:26), pentru preotii filisteni ( I Samuel 6:2), preotii lui Dagon (I Samuel 5:5), preotii lui Baal ( II Imparati 10:19). Corespondentul arabic al termenului “kohen “este “kahin”fiind tradus cu sensul de profet, sens care se apropie de fapt de intelesul original al cuvantului.  Traducerea franceza pare a fi cea mai apropiata de sensul original al termenului deoarece, in limba franceza, termenul folosit pentru preot este “sacrificateur”.  

 1.1.2.Originea preotiei 

              Dumnezeu a dorit ca Israel sa fie o natiune sfanta (Exod 19:6) cu o slujire sistematica si o inchinare eficienta de aceea, dupa ce le-a dat la Sinai Lgea, Dumnezeu a desavarsit teocratia in Israel prin infiintarea preotiei. Dintre semintiile lui Israel, Dumnezeu a ales ca semintie preoteasca pe caceea a lui Levi , din care faceau parte si Moise si Aaron (primul Mare- Preot desemnat de Dumnezeu la Sinai) . Preotia se transmite in iudaism pe cale patriliniara, toti preotii descinzand asadar pe linie verticala din familia lui Aaron, care provenea la randul sau, din tribul lui Levi. Preotii constituie o clasa distincta a poporului evreu: ei sunt supusi unor legi specifice de puritate, sunt meniti serviciului divin in Locasurile de Cult, dar functia lor mai presupune si sarcina de a instrui si de a judeca poporul. Spre deosebire de cananeeni unde functia de preot era acordata deopotriva femeilor si barbatilor, iudaismul a facut din preotie o functie exclusiv masculina. Menirea preotului era de a se consacra integral slujbei divine. Aceasta figura a preotului ca slujitor exclusiv al divinitatii se regaseste in toata lumea antica, inclusiv in sursele biblice7, unde ocupatia preotilor este caracterizata drept “ slujba sfanta”. Slujba de preot a inceput cu desemnarea lui Aaron ca si Mare Preot de catre Dumnezeu in timpul sederii in pustie. Cei patru fii il asistau: Abihu, Nadab, Eleazar si Itamar care mai tarziu au urmat slujba tatalui lor devenind preoti in Cortul Intalnirii.

1.2. Ierarhia bisericeasca in veacul apostolic

Ierarhia bisericeasca

Potrivit invataturii de credinta a Bisericii nedespartite, Domnul nostru Iisus Hristos prin intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Sa a facut posibila mantuirea credinciosilor.

Credinciosul isi insuseste maintuirea, deschizandu-se harului dumnezeiesc si conlucrand cu acesta prin credinta dreapta si fapte bune.

De mantuire se poate impartasi orice om, pentru ca Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului. Adevarul care duce la mantuire se gaseste in Biserica Una, "stalp si temelie a adevarului" (I Timotei III, 15).

Ce este Biserica? "Biserica este institutia sfanta, intemeiata de Cuvantul cel intrupat al lui Dumnezeu spre mantuirea si sfintirea noastra si poseda puterea si autoritatea lui Dumnezeu, constand din oameni care au aceiasi credinta, se impartasesc de aceleasi Sfinte Taine si se impart in popor si clerul conducator, care-si deriva puterea prin succesiunea neintrerupta de la Apostoli si prin ei de la Domnul". Definitia aceasta cuprinde trei elemente:

  I. – Intemeierea Bisericii
 II. – Fiinta ei ca intreg
III. – Fiinta ei ca parte conducatoare, adica Ierarhia.

Din definitia amintita se desprinde, de asemenea, ca Mantuitorul Hristos a intemeiat noua Sa imparatie spirituala ca invatatoare a adevarului si distribuitoare a harului.

Pregatirea pentru intemeierea acestei imparatii, Mantuitorul o savarseste, prin alegerea si indrumarea Apostolilor, ca sa fie organe continuatoare ale actiunii Sale mantuitoare si pietre de temelie ale Bisericii.

In notiunea de Biserica deosebim doua elemente: pe de o parte aspectul ei spiritual, nevazut, ca purtatoare a darurilor si puterilor care transforma pe credinciosi in imparatia lui Dumnezeu, iar pe de alta parte aspectul ei vazut extern, ca societate a celor ce marturisesc credinta in Hristos. "Ca societate vazuta, Biserica este inzestrata cu un sistem administrativ propriu care sa exercite intreita slujire a Domnului: Vestirea Cuvantului dumnezeiesc, sfintirea prin administrarea Sfintelor Taine si conducerea sau pastorirea credinciosilor" potrivit poruncii Sale: "Drept aceea mergand invatati toate neamurile, botezandu-le…, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua" (Matei XXVIII, 19-20).

Care este originea sistemului de organizare al Bisericii? Este pur omenesca sau dumnezeiasca? Sfanta Scriptura arata ca Domnul dorind ca opera Sa de mantuire sa continuie peste veacuri si sa fie folositoare tuturor credinciosilor si-a ales 12 Apostoli, i-a tinut in jurul Sau timp de 3 ani, invatandu-i tainele imparatiei lui Dumnezeu si sfintindu-i i-a trimis la propovaduire, dandu-le putere de a lega si dezlega pacatele oamenilor: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi", "Si zicand acestea a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant, carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tinea, vor fi tinute" (Ioan XX, 21-23).

Prin urmare, Sfintii Apostoli au trimitere speciala de la Domnul si misiunea de a invata, a conduce si a impartasi harul. Iar acest lucru il face Mantuitorul nu numai prin cuvantul, ci si prin suflarea Sa, adica printr-un semn sensibil instituindu-i in serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu si, prin aceasta, statornicind Taina Hirotoniei. Puterea deplina pentru slujba in care sunt randuiti, o primesc ei in ziua Cincizecimii, prin pogorarea Duhului Sfant asupra lor.

Slujba data lor este inaugurata la Cincizecime si nu se refera numai la ei, ci si la urmasii lor. Domnul le spune ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor. Dar cum ei nu aveau sa traiasca pana la sfarsitul veacurilor, inseamna ca harul ce li s-a dat se va transmite prin ei urmasilor lor.

Acest lucru a fost inteles perfect de Sfintii Apostoli. De aceea vedem ca nu mult dupa inaltarea Domnului, ei mijlocesc si altora, in diferite grade. Harul, adica puterea pe care au primit-o de la Mantuitorul, printr-un anumit ritual, punerea mainilor, post si rugaciune. Harul pe care l-au primit Sfintii Apostoli direct de la Mantuitorul si de la Duhul Sfant, nu se mai coboara direct, asupra celor ce se hirotonesc, ci se coboara conform celor oranduite de Domnul, numai prin mijlocirea lor si a urmasilor lor constituind continuitatea apostolica.

Din cele aratate mai sus reiese ca Taina Preotiei este instituita de Mantuitorul Iisus Hristos dupa invierea Sa.

Pentru a putea urmari dezvoltarea ierarhiei bisericesti trebuie mai intai vazut, cum erau organizate primele comunitati crestine.

Potrivit stirilor pe care ni le-a lasat Sfantul Evanghelist Luca (Fapte I, 15), crestinii se imparteau in Apostoli si frati.

Apostolii luand putere de la Duhul Sfant, au inceput sa dea marturie despre Iisus, insotind cuvantul lor cu minuni. Totodata, Apostolii impartaseau credinciosilor harul dumnezeiesc si purtau grija in diferite chipuri de obstea crestina din Ierusalim. Latura principala a slujirii apostolice ramine insa strans legata de harul apostoliei – "sadirea Evangheliei in toata lumea", lucrare pe care au inceput s-o indeplineasca dupa ce au fost imbracati cu putere de sus prin pogorarea Duhului Sfant.

Indatorirea de a merge in toata lumea, pentru a propovadui Evanghelia la toata zidirea, facea cu neputinta implinirea tuturor cerintelor religioase ale credinciosilor de catre Sfintii Apostoli. Dupa Pogorarea Duhului Sfant, aspectul vietii bisericesti sub raportul organizarii se schimba.

Apostolii puneau temelia Bisericii in cetatea, in localitatea unde propovaduiau, apoi plecau mai departe. In urma lor, credinciosii aveau nevoie de sfintire, de invatatura, de pastorire zi de zi. Pe de alta parte, aceasta intreita lucrare de mantuire trebuia continuata pana la a doua venire a Domnului.

Existenta apostolatului celor 12 era limitata. Odata cu moartea ultimului apostol, avea sa se stinga si apostolatul propriu-zis. Pentru savarsirea intreitei lucrari de mantuire a credinciosilor, dupa porunca Mantuitorului, Apostolii au randuit pe preoti, adica pe slujitorii bisericesti din cele trei trepte ale ierarhiei: episcopi, preoti si diaconi.

Potrivit cu harul dumnezeiesc primit de fiecare la hirotonie, ei continua in lume lucrarea de mantuire savarsita de Mantuitorul ca Arhiereu, Profet si imparat. Scriitorii cartilor Noului Testament arata limpede ca slujitorii bisericesti din cele trei trepte ale ierarhiei bisericesti si-au inceput lucrarea lor, in diferitele obsti de credinciosi inca din primele zile ale Bisericii.

Daca pentru ascultarea adevarului despre Iisus si savarsirea de rugaciuni, credinciosii se puteau strange in curtea Templului in jurul Apostolilor, totusi pentru cuminecare – impartasire si agapa frateasca – acte cultice religioase specific crestine in epoca apostolica, era trebuinta de slujba preotilor si a diaconilor in bisericile randuite in casele mai incapatoare ale unor credinciosi. Si daca se tine seama de faptul ca numarul unor asemenea biserici trebuie sa fi fost destul de mare pentru a putea adaposti mii de credinciosi numai la Ierusalim, indata dupa Pogorarea Duhului Sfant, se va intelege temeiul care ne indreptateste sa legam cat mai strans de ziua Cincizecimii inceputul slujirii preotesti.

O cercetare adanca ne arata ca cele trei trepte ale Ierarhiei bisericesti, diaconii, preotii si episcopii sunt amintiti in faptele printilor Apostoli si epistolele pauline. Ele sunt apoi confirmate de marturiile barbatilor apostolici si ale altor scriitori bisericesti. Vom prezenta in cele ce urmeaza treptele ierarhiei bisericesti in invatatura de credinta ortodoxa.

Diaconii.

Din verbul "diakonein" cu insemnarea verbala a organul prin care se face o lucrare, a lucra in folosul altuia s-au derivat cuvintele "diaconia" si "diakonos" cu insemnarea de slujire, respectiv slujitor. In scrierile Noului Testament verbul "diakonein" este intrebuintat spre a exprima:

a) Lucrarea ingerilor in raport cu Mantuitorul (Matei IV, 11) – ingeri venind slujeau lui.

b) Lucrarea profetilor – lor le-a fost descoperit ca nu pentru ei insisi ci pentru voi slujeau aceste lucrari care acum s-au vestit (I Petru I, 12).

c) Lucrarea Mantuitorului in lume, "Fiul Omului nu a venit ca sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca" (Matei XX, 28).

d) Diferite feluri de lucrare a slujitorilor Bisericii potrivit cu harul primit de fiecare. "Dupa harul pe care l-a primit fiecare slujiti-va de el spre folosul tuturor" (I Petru IV, 10-11).

Asa lucrarea Apostolilor si a celor care ii ajutau si indeosebi lucrarea diaconilor, slujirea de toate zilele (F.Ap. VI, 2).

Dar termenul diakonia are si intelesul de lucrare spirituala pe care biserica o savarseste prin slujitorii ei pentru mantuirea credinciosilor. Astfel diaconia este numita:

a) "Lucrarea ingerilor pentru mantuirea credinciosilor". "Ingerii care nu sunt toti duhuri slujitoare, trimisi ca sa slujeasca pentru cei ce vor fi mostenitorii mantuirii" (Evrei I, 14).

b) Lucrarea Bisericii de implinire a operei Mantuitorului de impacare a omului cazut cu Dumnezeu. Si toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu Sine prin Hristos si care ne-a dat noua slujirea impacarii. (II Cor. V, 18).

c) Lucrarea Bisericii de zidire a Trupului tainic a lui Hristos. "Si El a dat pe unii ca sa fie apostoli, pe altii prooroci spre desavarsirea sfintelor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos" (Efeseni IV, 4).

d) Lucrarea slujitorilor bisericesti in general ca "slujirea Cuvantului" (F. Ap. IV, 4) "slujirea de a marturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu" (F. Ap. XX, 24).

e) Lucrarea slujitorilor bisericesti potrivit cu harul primit de fiecare. "Si felurite slujiri sunt, dar acelasi Domn" (I Cor. XII, 5).

In concluzie, cuvantul diakonos – cu putine exceptii in cartile Noului Testament – are sens religios, referindu-se la cel care indeplineste o slujire religioasa. In acest inteles insusi Mantuitorul este numit slujitor al taierii imprejur (Romani XV, 8) – in intelesul ca Mantuitorul s-a pus inainte de toate in serviciul poporului iudeu. Apostolii sunt numiti "diakonoi (II Cor. VI, 4), diakonoi Hristou (I Cor. XI, 25) – slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai lui Hristos".

Folosit la inceput cu o insemnare atat de larga pentru a caracteriza pe ostenitorii care-si inchina viata operii de mantuire a lumii, incetul cu incetul termenul diakonos si-a restrans sfera notiunii limitandu-se la denumirea slujitorilor unei singure trepte a ierarhiei bisericesti, devenind numele slujitorului bisericesc care lucreaza ca ajutor al preotului sau Episcopului.

Prima amintire despre diaconi ca persoane oranduite in slujba Bisericii, se face de Sfantul Evanghelist Luca (F.Ap. VI, 1-6) care vorbeste despre alegerea celor 7 diaconi, asezati in treapta diaconiei, prn rugaciune si punerea mainilor – adica prin hirotonie.

Sfantul Ioan Gura de Aur comentand acest loc spune: "Aceasta este hirotonia, se aseaza mana pe barbat, iar Dumnezeu savarseste totul. Si mana Lui este aceea care atinge capul celui ce se hirotoniseste daca se hirotoneste cum trebuie".

Privitor la alegerea celor 7 diaconi, I. P. S. Mitropolit Iustin Moisescu in lucrarea sa "Ierarhia bisericeasca in epoca apostolica" arata ca cei 7 barbati amintiti in F. Ap. cap. VI sunt cei dintai diaconi a caror hirotonie este amintita in Noul Testament, dar ei nu trebuiesc socotiti ca cei dintai diaconi in Biserica Crestina.

Sfantul Evanghelist Luca autorul cartii Faptelor Apostolilor vorbeste in cap. VI, 1-6 despre hirotonia a 7 barbati elinisti in treapta diaconiei cu indatorirea deosebita de a purta grija la agapele fratesti de vaduvele eleniste. Prilejul asezarii lor in ierarhia bisericeasca a fost dat de cartirea elenistilor impotriva evreilor ca vaduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de toate zilele.

Aceasta slujire era strans legata de agape – mese ale dragostei – care aveau loc oarecum in cadrul liturgic, urmand indata dupa impartasirea credinciosilor.

Aceasta slujire avea caracter religios neputand fi indeplinita de simpli credinciosi. Apostolii nu s-au ocupat cu slujirea de mese, pentru ca daca ei ar fi indeplinit si aceasta lucrare n-ar fi creat nemultumiri. Ori, intrucat aceasta slujire avea caracter religios si ea exista chiar din primele zile ale Bisericii, desigur ca au existat si diaconii care s-o indeplineasca, despre a caror hirotonie nu se face amintire. S-ar putea ca primii diaconi sa fi fost instituiti numai pentru a savarsi o opera cu caracter social – lucrare de pastorire. Noi insa vedem ca ei indeplineau si cele doua lucrari legate de indatoririle Ierarhiei bisericesti – propovaduirea, de exemplu: Cuvantarea Sfantului Arhidiacon Stefan petceluita cu moartea martirica a acestuia si sfintirea – botezul dregatorului etiopian de catre diaconul Filip (F. Ap. VIII, 38).

Dintre scriitorii Noului Testament, Sfantul Apostol Pavel vorbeste mai larg despre diaconi – ca o categorie de slujitori din Ierarhia bisericeasca.

La inceputul Epistolei catre Filipeni, Apostolul "saluta pe sfintii care sunt in Filipi impreuna cu episcopii si diaconii".

Numele de sfinti se dadea crestinilor din epoca apostolica, iar slujitorii sunt impartiti aici in doua categorii: episcopii, numiti uneori si preoti si diaconii. Vom arata la locul cuvenit pricina pentru care numele episcop si preot se confundau adeseori. Marele Apostol mai arata ca pentru a intra in Ierarhia bisericeasca diaconii trebuiau sa primeasca harul divin prin Sfanta Taina a hirotoniei, cerandu-li-se pentru hirotonie aceleasi conditii ca si preotilor: credinta dreapta, cucernicie, viata morala, barbati ai unei singure temei (I Timotei III, 8).

In concluzie putem spune ca diaconia este prima treapta a Ierarhiei bisericesti, care se acorda prin hirotonie. Diaconii apar ca ajutatori ai slujitorilor din celelalte trepte ale Ierarhiei.

1.3. Preotia la Sf. Parinti

1.3.1. INTRODUCERE

Există o funcție indestructibilă între Preoție și Îndumnezeire. Întrucât îndumnezeirea omului înseamnă sacralizarea sau sfințirea lui în gradul cel mai înalt posibil îngăduit naturii sale, îndumnezeirea este posibilă prin organul sacrului care este preoția. Preoția naște fii prin harul lui Dumnezeu – Părintele. Ea are dreptul reînnoirii noastre prin baia Sfântului Botez, ei i s-au dat toate celelalte însărcinări harice privind cunoașterea noastră în Duhul Sfânt până la statura lui în Hristos. Sfinții Părinți, în special Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Grigorie de Nazianz, insistă asupra rolului important pe care îl are Preoția în propășirea noastră spre culmea îndumnezeirii prin har. Îndumnezeirea nu se poate realiza fără împărtășirea cu Hristos, cu Trupul și Sângele Lui prin Taina Sfintei Euharistii la Sfântul Altar. Primind Sfânta Euharistie prin Preoție, poporul credincios are certitudinea continuității în har, în comuniune cu Mântuitorul Hristos.

Duhul lui Dumnezeu se înnoiește prin Preoție, se naște pentru împărăția lui Dumnezeu tocmai în vederea îndumnezeirii. De aceea Preoția este și scara pe care brațul Duhului Sfânt ne poartă treaptă cu treaptă la cer. Duhul lui Dumnezeu în actul îndumnezeirii noastre lărgește inima noastră prin Sfânta Taină și prin ierurgiile săvârșite de preot, astfel încât cel primit de Duhul la cina Sfintei Treimi să primească și el pe aproapele său la cina ființei sale. În ortodoxie Preoția nu formează o castă aparte ruptă de credincioși și care să se considere doar pe sine ca Biserica.

Preoția ortodoxă este ea însăși o expresie vie a comuniunii Capului Hristos cu trupul lui Biserica (Efeseni 5, 23, 29). Toată misiunea Bisericii pe pământ este comuniune, este conlucrare, este sinergie, este unitate de cuget și simțire a plinătății credincioșilor și a clerului dimpreună. Preoția face parte din marile taine dumnezeiești și ea presupune unirea celui care o exercită, cu Hristos într-un mod propriu săvârșitor al ierurgiilor celor mai presus de ceruri, preotul nu este numai un ales al lui Dumnezeu, nu se bucură împreună cu ceilalți credincioși doar de o preoție universală. El este prieten al Domnului, căci numai prietenului i s-a dat să cunoască tainele cerurilor (Matei XIII, 11). “de acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi pentru că toate câte am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”. (Ioan XV, 5 – 11).

Prin ierarhii și preoții Bisericii se exercită în continuare ierarhia lui Hristos și e operativă starea Lui de jertfă , urmarea ar fi ca ierarhii și preoții Bisericii, ca organe văzute ale Lui să simtă și ei această durere a Lui Hristos pentru suferințele credincioșilor încredințată lor și în general pentru oameni, fie că sunt suferințe actuale, fie în perspectivă. Cuvenit este ca rugăciunile acelora prezentate lui Dumnezeu de Hristos “cu strigare și cu lacrimi” (Evrei 5, 7) ca ale sale proprii să fie scăpați de moartea lor, ca și când ar fi moartea Sa, să fie prezentate în același fel de ei, că prin ei lucrează Hristos însuși în chip văzut arhieria Sa.

Episcopul și preotul trebuie să aibă scrise nu numai pe hârtia pomelnicelor numele celor pentru care i se cere să se roage ci și în inima lor, cum avea arhiereul Vechiului Testament scris pe engolpion, piesa așezată pe piept, dar însemnând numele celor 12 seminții ale lui Israil. El e îndatorat ca de câte ori privește engolpionul să se roage pentru cei încredințați lui de Hristos odată cu engolpionul sau înscriși în el, sau mai precis în inima lui. La fel preotul de câte ori își privește Crucea pe care o poartă la piept, trebuie să se gândească la jertfa lui Hristos pentru mântuirea păstorilor săi și la jertfa la care este chemat pentru ei.

1.3.2. INSTITUIREA SFINTEI TAINE A PREOȚIEI

Instituirea Sfintei taine a Preoției ca început determinat și expus, se petrece îndată după încheierea izbăvirii de păcatul strămoșesc, când jertfa a schimbat căderea omului în Înălțarea Fiului Omului. Din Duminica Învierii și până în Duminica Rusaliilor, cele două persoane, care au intrat în istoria omenirii pentru a o mântui, au instituit Taina Preoției în felurile proprii lor.

“În ziua cea dintâi a săptămânii”, după relatarea Sfântului Luca, femeile mironosițe au constatat învierea Domnului și au comunicat de îndată acest lucru celor 11 apostoli (Luca 24, 1). Domnul se arată “celor doi ucenici, spre seară” (Luca 24, 29), pe drumul Emausului și, ca semn de recunoaștere, “când a stat împreună cu ei la masă, luând pâinea, a binecuvântat-o și frângând le-a dat”.

Era gestul anamnetic despre care le spusese la Cina cea de Taină să-l facă întru pomenirea sa. Îndată cei doi ucenici au intrat în Ierusalim să-i găsească “pe cei unsprezece” și găsindu-i, le-au istorisit ceea ce li s-a întâmplat.

Și în acest timp s-a arătat Domnul tuturor, salutându-i cu binecuvântarea “Pace vouă”, după care adaugă și explicarea sensului patimii Sale: “Să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim. Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; voi însă ședeți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus”. (Luca 24, 47-47).

Împuternicirea pe care au dobândit-o Sfinții Apostoli ca reprezentanți ai preoției lui Hristos e o prerogativă sau putere unică, iar exercițiul ei se răsfrânge atât asupra trupului euharistic al lui Hristos cât și asupra trupului harnic al Domnului. Înainte de a se înălța la cer, Mântuitorul le conferă ucenicilor, odată cu încredințarea misiunii de a converti întreaga lume, o deplină autoritate pastorală.

Misiunea aceasta are ea însăși un caracter sacerdotal. În numele lui Hristos, Sfinții Apostoli merg la toate neamurile, propovăduind “pocăința spre iertarea păcatelor” (Luca 24, 27) și investiți cu un înfricoșător privilegiu, deschid și pătrund în inimile celor ce primesc cuvântul Evangheliei, împărtășindu-le lumina și căldura harului dumnezeiesc.

Instituție divină, întemeiată în vederea transmiterii harului prin care ne unim cu Hristos, preoția e definită de către Sfântul Apostol Pavel, în rolul și misiunea ei esențială, ca slujire a împăcării întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire. “Toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos și care ne-a dat nouă slujirea împăcării”(2 Cor. V, 18).

În același timp însă, este primită și ca semn al legăturii care unește cerul cu pământul, întărită pentru totdeauna, în vederea îndumnezeirii omului și a înveșnicirii făpturii. Săvârșind Sfintele Taine, preotul unește în sine două lumi, de sus și de jos, după cum și împreună pe cei ce au fost, cu cei ce sunt și cu cei ce vor fi. Unirea însăși e o mare taină, e taina sfințeniei, care coboară pe pământ ca să se ridice la cer.

Ideea de taină, pe lângă faptul că conține în sine experiența vie a unirii cu Hristos, mai are și pe aceea a sfințeniei care se împărtășește prin darul preoției și prin care se găsesc în comuniune toți cei ce trăiesc în această experiență.

1.3.3. IERARHIA BISERICEASCĂ

Deși există o continuitate între cele două testamente, structura lor sacerdotală este diferită. În Vechiul Testament asistăm mai întâi la instituirea progresivă a cultului și a ritualului, pentru ca după aceea să se coboare să sălășluiască în ele. Dar această rânduială, ca și legea, “nu este decât umbra bunurilor viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor.” (Evrei 10,1), nu este încă lucrul însuși și anticiparea acestuia umbra lui prefigurată.

Prea Sfințitul Episcop Stephanos Episcop de Nazianz spune că Hristos nu transmite apostolilor puterile sale personale, fapt ce ar echivala cu absența sa. Nu este vorba de prerogativele unuia dintre apostoli sau ale soborului episcopal ci de prezența unicului Sacrificator: Hristos, el este singurul care suferă și este oferit celorlalți, care primește și este împărțit.

Sfântul Ioan Hrisostomul definește liturghia euharistică ca fiind “anamneza jertfei lui Hristos”, iar noi rostim la fiecare liturghie cuvintele: “Aducându-ne aminte de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta, și de cea de-a doua slăvită iarăși venire, Ție aducem aceste daruri”.

Instituirea istorică a preoției sacramentale, eveniment fundamental petrecut în primele zile ale Bisericii, care se compune dintru” început din slujitori hirotoniți și credincioși, asigură aceste instituții, alături de tezaurul de învățătură și har, un pilon indispensabil pentru parcurgerea duratei sale istorice. Pentru desfășurarea vieții și activității Bisericii, un rol important l-a avut buna ei organizare. Biserica creștină, deși lovită de persecuții, a rezistat, consolidându-și organismul și disciplina. Ba mai mult, ea a desfășurat o rodnică activitate misionară și a demonstrat o viață morală superioară.

Cuvântul “ierarhie (τεφος – sfânt, sfințit și άρχτα – demnitate, autoritate) are în uzul vorbirii teologice două întrebuințări. În primul rând, se vorbește despre ierarhie când se arată raportul de supunere sau dependență ce există între cetele de îngeri. În al doilea rând, termenul este folosit pentru a desemna feluritele slujbe pe care le ocupă pastorii Bisericii și după inegalitatea de sarcini pe care le impun aceste slujbe.

După învățătura Mântuitorului, ridicarea credinciosului în ierarhia bisericească nu este dependentă de vârstă ci de înzestrarea cu har dumnezeiesc prin sfânta taină a hirotoniei. Slujitorii bisericești, transformați de unii traducători ai Noului Testament în bătrâni, dobândesc desigur dreptul la o cinstire aleasă pentru vârsta lor înaintată, dar prin aceasta ei nu se ridică din rândurile credincioșilor în ierarhia bisericească.

Cei dintâi preoți ai lui Hristos trebuie socotiți Sfinți Apostoli. Ei s-au învrednicit de înzestrare cu harul sfințitor în măsura cea mai înaltă.

Apostolii, dobândind plinătatea Duhului Sfânt pentru a sfinți pe credincioși, ei puteau fi numiși preoți. Sfântul Petru își dă sieși nu numai numele de Apostol (I Petru I, 1), dar și preot (I Petru V, 1), ca și Sfântul Ioan în două din epistolele sale ( a II-a și a III-a).

Încă de la început, slujitorii bisericești din treapta de jos a ierarhiei, ca ajutoare ale preoților și episcopilor, dobândiseră numele de diaconi, iar slujitorii din cea mai înaltă treaptă a ierarhiei ca pastori ai Bisericilor din anumite regiuni, și-au legat numele lor de termenul “episcop”; a rămas pentru slujitorii din treapta a doua numele de preot care caracterizează latura principală a lucrării ierarhiei în mijlocul credincioșilor: sfințirea.

În Noul Testament, termenul episcop apare de cinci ori: Fapte XX, 28; Filipeni I,1; I Timotei III, 2; Tit I,7; I Petru II,25. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sună ca o investitură specială cu caracter excepțional a preoților din Efes și Asia. Prevestirea gravelor evenimente care aveau să ducă la prinderea și încarcerarea Apostolului neamurilor la Ierusalim a precipitat desfășurarea evenimentelor, ceea ce explică convocarea preoților din Efes la Milet și rostirea cuvântării de adio prin care sunt trasate ascultătorilor îndatoririle încât desemnarea lor cu termenul de episcopi reprezintă o dobândire a unor noi răspunderi care le reveneau în absența foarte îndelungată a Apostolului din viața bisericească.

Sfântul Ioan Hrisostomul precizează: urmând a vorbi despre episcopat, arată în același timp cum trebuie să fie episcopul procedând astfel nu în legătură cu îndatoririle către Timotei, ci ca și când ar vorbi tuturor (episcopilor) și prin acela pe toți îi pun în rânduială. În continuarea comentariului său, Sfântul Ioan Hrisostomul subliniază că faptul de a fi episcop nu constă în întâietate și în stăpânire peste alții, cât în îngrijirea, protejarea celor mulți.

Teodoret al Cirului scrie: “Și de aici, ca și în Faptele Apostolilor este vădit că numeau episcopi și preoți”. Apostolul Petru subliniază noblețea funcției și lucrării episcopale în Biserică, necesitatea ei pentru viața creștină și pentru creștinii înșiși care alcătuiesc Biserica. “Un episcop – mărturisește Prea Sfințitul Stephanos, Episcop de Nazianz – este înainte de toate un martor al Cinei, pe care ca “typos al Domnului” o prezidează, confirmându-i autenticitate”. În felul acesta, Episcopul manifestă în și pentru Trupul lui, prin harul Duhului Sfânt, funcția de dragoste a unicului cap al Bisericii.

În Noul Testament pentru întâia oară se vorbește de preoți în înțeles de slujitori ai Bisericii în treapta a doua a ierarhiei, în Faptele Apostolilor XI, 30. După pilda Ierusalimului, în Bisericile din afara Palestinei, preoții erau numiți nu numai slujitori bisericești în general, dar îndeosebi slujitorii din treapta a doua a preoției.

Sfântul Ignatie Teoforul dar și Sfântul Policarp în “Epistola sa către Filipeni” folosesc cei trei termeni ai vocabularului preoției ierarhice sacramentale care vor intra definitiv în vocabularul terminologiei bisericești și teologice: episcop, preot, diacon.

Termenul de presbiteros este strâns legat îndeosebi de lucrarea de sfințire pe care o îndeplinesc slujitorii bisericești. Folosirea acestui termen în epoca postapostolică înregistrează două etape distincte: În prima etapă, presbiterul este folosit în general, pentru a indica pe toți slujitorii hirotoniți, indiferent de treapta din ierarhia pe care aceștia o ocupă, îndeosebi pe episcopi și preoți. O astfel de întrebuințare o găsim și în Epistola Sfântului Clement către Corinteni și în Pastorul lui Herma. În cea de a doua etapă a preoției ierarhice sacramentale (episkopos, presbiteros, diakonos), sunt folosiți numai cu sensul lor, care vor intra definitiv în vocabularul terminologiei bisericești și teologice: episcop, preot, diacon.

Folosirea termenului de presbiteros în Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul, apare numai în legătură cu îndrumările date de Sfântul Clement Romanul în scopul obținerii din partea creștinilor Corinteni, a ascultării față de slujitorii hirotoniți “Umblați în poruncile lui Dumnezeu supunându-vă conducătorilor voștri și dând cinstea cuvenită preoților voștri”. (I, 3)

Sfântul Clement explică starea de normalitate existentă în Biserica din Corint înainte de apariția fenomenului anticlerical la care autorul se va referi de-a lungul întregii Epistole. Textul I, 3 “umblați în poruncile lui Dumnezeu supunându-vă conducătorilor voștri, va oferi Epistolei justificarea îndrumării fundamentale din capitolul XXI, 6: ”Să ne temem de Domnul Iisus, al cărui sânge s-a dat pentru noi; să respectăm pe conducătorii noștri, să cinstim pe preoți”. Cele două texte ale Sfântului Clement nu sunt pur și simplu două mărturisiri asupra existenței ca atare a preoției ierarhice sacramentale în Biserică, ele devin reperele unui tratat apologetic asupra preoției creștine, care-și propune să înfățișeze documentat imposibilitatea funcționării firești a Bisericii, fără existența preoției ierarhice și fără supunerea fașă de slujitori hirotoniți. În ultima parte a Epistolei, în capitolul XLIV în care, după ce făcuse o prezentare istorică a apariției și activității slujitorilor hirotoniți în Biserică, Sfântul Clement Romanul scrie: “Fericiți sunt preoții care au plecat mai înainte și au avut sfârșit plin de roade și desăvârșit: ei n-au a se mai teme că îi va scoate cineva din locul rânduit lor. Căci vedem că pe unii, care au o viață îmbunătățită, i-ați izgonit din slujirea pe care au cinstit-o fără de prihană”(XLIV 5-6).

Sfântul Ignatie Teoforul în Epistola către Magnezieni valoarea activității episcopului dar și preotului; “Supuneți-vă episcopului ca poruncii lui Dumnezeu, de asemenea și preoților”. Definirea , rolul și ținta preoților lui Hristos sunt menționate și lămurite încă din primele scrieri creștine, îndeosebi în acelea ale Apostolului Pavel.

Instituirea treptei diaconilor în ierarhia bisericească este istorisită în pericopa din Faptele Apostolilor VI, 1-6, care are următorul cuprins: “În zilele acelea, înmulțindu-se ucenicii, s-a făcut citire de către elenist împotriva evreilor că erau trecute cu vederea rânduielile lor în slujirea cea de toate zilele. Iară cei doisprezece, chemând mulțimea ucenicilor, au zis: “Nu este potrivit ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu să-l slujim la mese. Drept aceea fraților, căutați dintre noi șapte bărbați încercați, plini de Duh și de înțelepciunea pe care să-i rânduim la trebuința aceasta, iar noi vom stârni în rugăciune și în slujirea cuvântului”. Cei șapte bărbați amintiți sunt cei dintâi diaconi a căror hirotonie este pomenită în Noul Testament.

Importanța deosebită a scrierilor Părinților apostolici în ce privește definirea învățăturii asupra preoției ierarhice sacramentale constă în aceea că prin Epistola Sfântului Clement Romanul către Corinteni se realizează o expunere având un pronunțat caracter apologetic, completă, fundamentată teologic și scripturistic în definitivarea și cristalizarea terminologică – acesta fiind momentul în care cei trei termeni: episcop, preot, diacon, vor intra definitiv în vocabularul liturgic, teologic, bisericesc.

Sfântul Ignatie Teoforul realizează fără îndoială, o premieră în literatura creștină în Epistola către Magnezieni, când nu numai că într-un singur verset amintește toate cele trei trepte ale preoției ierarhice, dar și numele unui episcop, a doi preoți și al unui diacon.

Chemând pe toți creștinii să cinstească pe slujitorii hirotoniți, Sfântul Ignatie Teoforul scrie: “Toți să respecte pe diacon ca pe Iisus Hristos; să respecte și pe episcop, care este Chip al Tatălui, iar pe preoți ca pe soborul lui Dumnezeu și ca adunare a Apostolilor. Fără de aceștia nu se poate vorbi de Biserică (către Tralieni III, 1).

Parcurgând întreaga scară a treptelor ierarhice, episcopul și treapta episcopatului susțin importanța și necesitatea acestor trepte ale preoției. Este evidentă intenția Sfântului Ignatie de a prezenta pe toți slujitorii hirotoniți ca întâistătători în Biserică având responsabilități comune. În ce privește raportul dintre episcop, preoți și diaconi, se supune altor norme, episcopul aflându-se mereu în poziția de cârmuitor, în toate privințele, a Bisericii locale, preoții și diaconii fiind îndatorați a-l susține și a-i consolida prestigiul și autoritatea sa în așa fel încât să poată fi privit de toți ca cel mai înalt cârmuitor al Bisericii locale.

Preoția ține de ființa Bisericii și este pentru Biserică, ea izvorăște direct din preoția sau ierarhia Mântuitorului Hristos, Capul Bisericii. Prin actele lor, episcopii și preoții nu substituie comunitatea, nici nu săvârșesc aceste acte în numele comunității ei, împreună cu aceasta. “Funcțiile sacramentale ale ministeriului, puterea de a consacra, de a ierta sau ține păcatele oamenilor și în primul rând de a aduce jertfa euharistică, integrează profund ministeriul în sânul Bisericii”.

1.3.4. RAPORTURILE PREOȚIEI SLUJITOARE CU PREOȚIA UNIVERSALĂ

Slujitorii Bisericii Creștine nu sunt separați de credincioși, așa cum sunt separați preoții din Legea Veche sau cei dintre păgâni. Prin harisma care le este conferită, preoții contribuie la unitatea sobornicească a Bisericii lui Hristos prin Duhul Sfânt spre îmbogățirea reciprocă a tuturor, făcând din Biserică o adevărată comunitate teandrică, conform naturii sale comunitare. Prin preoția universală, rolul preoției sacramentale se îmbogățește prin misiunea sa, devine roditoare, jertfele aduse de credincioși oferă prilejul ca, funcția preoției harice să se exercite.

Prin preoția sacramentală, orice act de jertfă materială sau morală și chiar oferirea propriei vieți de un membru al preoției generale, capătă valoare soteriologică.

Preoția sacramentală, făcând prezentă preoția unică a lui Hristos, face din toate vocațiile omenești împlinirea preoției împărătești a omului. Rostul preoției sacramentale este și aceea de ajuta Biserica să se împlinească ea însăși ca împărăție împărătească.

În actele și rugăciunile lor, preoții nu pot substitui comunitatea, adică nu săvârșesc acestea în numele comunității ci împreună cu ea, ei nu concentrează în ei înșiși comunitatea cum o face în catolicism. Preotul care poate săvârși singur liturghia și papa, care formulează adevărul singur în numele Bisericii. Preotul e cel care spunea cu glas tare rugăciunea celor adunați în numele lui Hristos, el nu se detașează niciodată de această adunare, singura căreia Domnul îi ascultă cererile. Totuși, numai cuvântul preotului reprezintă toată simțirea comunității prezente și rugătoare lângă el.

CAPITOLUL 2 – Treptele ierarhiei bisericesti

2.1. Episcop

Episcopul (gr. Επίσκοπος sau episkopos; lat. episcopus), sau episcopatul ori arhieria, este prima și cea mai înaltă treaptă a clerului slujitor în Biserica Ortodoxă. El este următor / succesor Apostolilor în slujirea și ocârmuirea Bisericii. Episcopii slujesc εις τόπον και τύπον Χριστού (gr.: în locul și ca tip/imagine vie a lui Hristos) în Biserică.

Un episcop eparhiot este responsabil peste toate parohiile din eparhia sa. Întreaga autoritate sacramentală și bisericească a clericilor dintr-o eparhie (preoți, diaconi, ipodiaconi, citeți etc.) vine de la episcopul lor. De aceea este este pomenit la fiecare slujbă și niciuna din sfintele slujbe nu poate fi săvârșită în afara harului și binecuvântării episcopului. Sfântul Ignatie Teoforul merge până acolo încât spune că "cine lucrează fără episcop, împlinește lucrarea diavolului".

Înțelegerea episcopatului

Din punct de vedere liturgic, toți arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcțiunile administrative sau onorifice pe care le pot avea, adică fie că sunt simpli arhierei (vicari sau locotenenți), episcopi în funcțiune, arhiepiscopi sau mitropoliți, patriarhi etc. Ei au moștenit drepturile și puterile prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sfinții Apostoli, ai căror urmași direcți sunt. Episcopii au dreptul și puterea de a săvârși toate sfintele slujbe și toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o excepție, precum și dreptul de a transmite, prin hirotonie, această putere, fie întreagă – ca la arhierei -, fie parțială, celorlalte două trepte subordonate lor, adică preoților și diaconilor. Cele mai multe dintre funcțiunile liturgice ale episcopilor pot fi trecute, prin hirotonie, preoților; pe altele, care sunt fundamentale pentru viața liturgică a Bisericii, episcopii le-au păstrat exclusiv pentru ei înșiși, și anume: sfințirea Sfântului și Marelui Mir, hirotonia clericilor și sfințirea bisericilor și a antimiselor (sfințirea bisericilor o pot face în vremurile mai noi și anumiți preoți sau arhimandriți, cu delegația expresă a episcopului, de la caz la caz).

Ca și în trecut, arhiereul este și astăzi, de drept, înainte-stătător sau protosul (cel dintâi în slujire) oricărei adunări de cult la care ia parte, indiferent dacă slujește sau nu. În această calitate îi sunt rezervate anumite acte și formule liturgice, îndeosebi cele pentru binecuvântare (ca de exemplu: urarea "Pace tuturor"), pe care le rostește chiar atunci când nu slujește, ci doar asistă la serviciul divin.

În exercițiul funcțiunii lui liturgice, adică în timpul slujirii, arhiereul reprezintă pe Mântuitorul Însuși, ca mare preot sau arhiereu; de aceea, el slujește de obicei cu fast și solemnitate, numai în sobor, adică însoțit și ajutat de preoți și diaconi, precum și de membri ai clerului inferior. Deținând însă deplinătatea puterii slujitoare, arhiereul poate sluji și singur, atunci când voiește, când se află în situații excepționale, sau când nu dispune de preoți și diaconi (ca de exemplu în călătorie, pe câmpul de război, când este singur în chilia sa etc).

El dă binecuvântarea asupra credincioșilor cu amândouă mâinile, după exemplul Mântuitorului (vezi Luca 14, 50) și are dreptul de a fi pomenit la ectenii și în diferite momente din sfintele slujbe, în cuprinsul eparhiei pe care o păstorește, iar în alte eparhii numai acolo unde slujește sau asistă la serviciul divin din biserică.

Tot arhiereilor – individual sau adunați în sinoade – le aparține dreptul de a supraveghea săvârșirea corectă a cultului și de a lua hotărâri privitoare la rânduiala serviciilor divine în eparhiile respective.

Hirotonirea întru episcop

Arhiereul este hirotonit de mai mulți arhierei (doi sau trei).

Dar atât practica ortodoxă, cât și practica abuzivă a hirotonirii episcopilor se sprijină pe Canonul 1 Apostolic care spune că un episcop să fie hirotonit de 2 sau 3 episcopi. Pornind de la acest canon multe schisme, atât în Biserica Ortodoxă cât și în cea catolică s-au propagat. Fiecare grupuscul schismatic a făcut eforturi să scoată din pământ 2 sau 3 episcopi ne-caterisiți care să le hirotonească un altul și astfel să obțină "continuitatea apostolică", într-o logică omenească, neteologică și de cele mai multe ori perversă.

În fapt, practica ortodoxă de aproape 2000 de ani cu privire la hirotonirea unui nou episcop este aceasta:

Un episcop este hirotonit de doi sau trei din episcopii riverani (episcopii vecini scaunului pe care-l va ocupa), care sunt de fapt delegați ai Sinodului mitropolitan (al regiunii, care are în frunte un mitropolit sau un primat). Deci cei 2 sau 3 episcopi nu participă la hirotonire de voia lor, ci reprezintă:

semnul că acea hirotonie este cu binecuvântarea Sinodului în care episcopul urmează să se integreze (căci nu există biserică și preot și episcop și parohie ortodoxă dacă nu este integrat/ă unui Sinod ortodox);

episcopii vecini erau de multe ori "locum tenens" (înlocuitor al scaunului episcopal vecin vacant) și cunosc situația locului și adeseori erau implicați direct în alegerea noului episcop, deci ei sunt trimiși și pentru aceste motive (la care se adaugă motive de bună-vecinătate și iubire între episcopi, atât de importante pentru armonia lucrării ortodoxe).

Tocmai în virtutea acestei înțelegeri ortodoxe a lucrurilor, canonul 1 apostolic nu a dat o cifră exactă pentru numărul de episcopi necesari hirotonirii, ci a spus "doi sau trei" pentru că nu e în primul rând o chestiune de număr, ci una de împlinire a lucrului în rânduiala ortodoxă a tradiției Părinților, fundamentată pe iubire.

De aceea, practicile hirotonire de genul celor pe care le vedem la toate grupările și grupusculele schismatice sunt de fapt lovite de nulitate canonică, și sunt fără vreo valoare harică. Un act bisericesc trebuie să fie făcut cu binecuvântarea Bisericii lui Hristos (episcopul se referă la sinodul lui, preotul la episcopul lui, credinciosul la preotul și la duhovnicul lui), altminteri nu e decât un soi de "magie albă ortodoxă" = apăs pe butonul "canon x" și se întâmplă "lucrul y" – ceea ce este o aberație adesea întâlnită în ziua de azi în lumea creștină.

2.2. Preot

Preotul este, în Biserica Ortodoxă, persoana înzestrată cu puterea de a săvârși în parohia sa, în virtutea hirotoniei și a delegației permanente primite de la episcop, toate slujbele și lucrările sfinte de cult, necesare în viața religioasă a parohiilor, cu excepția celor care alcătuiesc dreptul exclusiv al episcopului.

Hirotonia

Un bărbat intră în rândul preoților prin Sfânta Taină a hirotoniei, care este realizată doar de un episcop. Însă este necesar și acordul credincioșilor, astfel că la momentul potrivit, membrii parohiei spun în cor cu voce tare Axios sau Vrednic este!. Înainte de a fi hirotonit în taina preoției, candidatul trebuie să fie hirotonit întâi în treapta diaconiei.

Preoții ortodocși se împart în două grupuri distincte: clerul căsătorit (clerul secular, sau "de mir") și clerul monahal. În Biserica Ortodoxă un bărbat poate fi hirotonit după căsătorie, dar atât el cât și soția sa trebuie să fie la prima căsătorie. Dacă rămâne văduv, el nu se poate recăsători și continua să fie preot.

În general, dacă un celibatar este hirotonit, el trebuie să devină monah pentru a-și putea păstra preoția.

Un preot-călugăr este numit ieromonah.

Preoția

În învățătura de credință a Bisericii este precizat că toți clericii trebuie să se străduiască să realizeze lucrarea Harului primit de ei prin "punerea mâinilor" în cel mai bun mod cu putință. Dar Biserica învață că realitatea și eficacitatea Sfintelor Taine ale Bisericii realizate de preoți nu depind de virtuțile lor personale, ci de prezența și lucrarea lui Iisus Hristos, Care acționează în Biserica Sa prin Sfântul Duh. Astfel, preoția este un dar al Bisericii – Trupul lui Hristos în istorie -, în slujba comunități eclesiale, iar nu un dar personal al celui care devine preot. La fel se întâmplă și în cazul episcopilor, unde Hristos este cel care lucrează ca învățător, păstor bun, iertător și vindecător. Hristos este cel care șterge păcatele și vindecă bolile fizice, mentale și spirituale ale lumii întregi. Preotul este icoana lui Hristos.

În exercițiul funcțiunii sale liturgice, preotul ortodox îndeplinește un rol dublu: pe de o parte, în virtutea harului sfânt primit de la episcop prin hirotonie, el este un slujitor al lui Dumnezeu, un reprezentant sau continuator al preoției Mântuitorului, iar pe de alta el este un interpret, delegat al Bisericii, adică al obștii credincioșilor pe care îi păstorește, fiindcă el se roagă nu numai în numele său personal ci și în numele credincioșilor și pentru ei. Ca reprezentant al credincioșilor, el prezintă lui Dumnezeu cuvenita ofrandă a acestora, adică darurile, închinarea și rugăciunile lor, iar ca vas ales al harului, el transmite credincioșilor ceea ce vine de la Dumnezeu, adică harul dumnezeiesc, iertarea păcatelor, viața veșnică și, în general, toate darurile spirituale și bunătățile materiale pe care le primim de la Dumnezeu. Preotul slujitor este astfel verigă de legătură între Dumnezeu și credincios, între cer și pământ. Acest lucru este vizibil în practica liturgică a Bisericii Ortodoxe, unde preotul este, pe de-o parte, cu fața la Răsărit (și cu spatele la credincioși) când poartă rugăciunea sau ofranda poporului credincioșilor în fața Tronului lui Dumnezeu, și, pe de altă parte, cu fața la credincioși, atunci când poartă cuvântul lui Dumnezeu către ei (de exemplu: citirea Evangheliei, predica).

Ca semn că nu are deplinătatea puterii sacramentale, preotul binecuvântează cu o singură mână (dreapta).

În mod normal, preoții au funcția de preoți de parohie, funcție care în Biserica Primară era deținută de episcopi. Ei sunt liderii comunității locale de creștini. Ei prezidează la Sfânta Liturghie și învață, predică, sfătuiesc și exercită funcția de iertare și vindecare.

Deoarece preoții sunt numiți de episcop și aparțin acelei comunități unde au fost numiți, ei nu au autoritatea sau datoria de a sluji în afara propriei comunități. Pe Sfânta Masă din altarul fiecărei parohii, există o țesătură numită antimis, semnată de episcop, care semnifică permisiunea dată acelei comunități de a se întâlni și acționa ca Biserica. Fără antimis, preotul și poporul de credincioși ai comunității nu pot sluji în mod legitim.

Istoric

Organizarea inițială a Bisericilor creștine din Palestina era similară cu cea din sinagoga evreilor, care erau guvernați de un sinod de bătrâni (presbyteroi). În Fapte 11,30 și 15,22, vedem acest sistem colegial de guvernare în Ierusalim iar în Fapte 14,23, Apostolul Pavel hirotonește bătrâni, înțelepți în bisericile pe care le fondează. Inițial, acești preoți erau aparent aceiași cu supraveghetorii (episkopoi, episcopi), așa cum indică versetele Fapte 20,17 și Tit 1;5,7, iar termenii erau interschimbabili.

Curând după perioada Noului Testament, după moartea Apostolilor, a apărut o diferențiere în utilizarea celor doi termeni sinonimi, ducând astfel la apariția a două ranguri diferite: episcopul și preotul. Episcopul era înțeles, în principal, ca președintele unei grupări de preoți, și astfel episcopul a început să se distingă atât în cinstea acordată cât și în prerogative față de preot, care erau văzuți ca avându-și autoritatea derivată din cea a episcopului prin delegare. Distincția dintre preot și episcop începe să fie făcută destul de curând după perioada apostolică, așa cum observăm din scrierile din secolul al II-lea ale Sfântului Ignatie de Antiohia, care folosește termenii consistent și clar pentru a se referi la două funcțiuni distincte (împreună cu diacon).

Inițial, fiecare comunitate locală își avea episcopul ei, în Biserică. Ulterior, pe măsură ce numărul credincioșilor și comunităților creșteau, comunitățile locale au început să nu mai fie coordonate direct de un episcop. Episcopul dintr-un oraș mare va începe să numească preoți care să îngrijească de turma din fiecare comunitate, acționând ca un delegat al său.

Forme de adresare

Adesea, credincioșii se adresează preoților (dar și monahilor) cu apelativul Părinte. Aceasta nu este o formulă de adresare oficială, ci mai degrabă un apelativ informal care constituie totodată o amintire directă a rolului preotului de părinte duhovnicesc al comunității sale. Adeseori, apelativul este urmat de prenumele preotului.

Formula oficială de adresare (în corespondență, dar și, pe alocuri, în practica liturgică) pentru preoții de mir este cea de Cucernice sau Prea Cucernice Părinte (cea din urmă fiind folosită pentru preoții cinstiți în mod deosebit, care ocupă o funcție anume, precum protopopii sau sunt purtătorii unor distincții bisericești).

În Biserica Ortodoxă Română, pentru purtătorii unor ranguri bisericești este uneori inclus și rangul în formula de adresare (de ex.: "Prea-Cucernice Părinte Protopop"), caz în care numele acestuia poate fi omis.

Monahii care sunt hirotoniți în treapta preoției sunt cunoscuți sub numele de preot-călugăr sau ieromonah. Pentru ieromonahi, titulatura oficială este de Cuvioase sau Prea-Cuvioase Părinte (cea din urmă mai ales pentru arhimandriți.

În Bisericile de origine slavă, precum Biserica Ortodoxă Rusă sau Biserica Ortodoxă din America, se mai consideră potrivit și tradițional să se facă referire la un preot cu formula "Preotul Nume" sau "Protopopul Nume".

2.3. Diaconul

Este al treilea și cel mai mic grad al ordinelor mari ale clerului din Biserica Ortodoxă, fiind după episcop și preot. Cuvântul diacon (în grecește διάκονος) înseamnă servitor și inițial se referea la o persoană care servea la mese. atentie, este diferita fata de articol

Diaconia

Diaconul este ajutorul preotului și episcopului în slujbele bisericii și îi ajută la săvârșirea tainelor. Totuși, un diacon nu poate săvârși slujbele de unul singur.

Cu binecuvântarea preotului sau a episcopului care slujește, diaconul conduce comunitatea prezentă în rugăciunile colective și citește din Sfânta Scriptură în timpul slujbelor. De asemenea, el este responsabil de amenjările necesare în timpul slujirilor publice și îi atenționează pe oameni la momentele necesare.

În plus, diaconul mai poate realiza și alte sarcini legate de viața Bisericii, din când în când cu binecuvântarea și sub îndrumarea preotului sau episcopului său.

Un diacon poate primi binecuvântare de la episcopul sau preotul său paroh să împartă Sfânta Euharistie credincioșilor, fie din al doilea potir la Sfânta Liturghie obișnuită unde slujește un preot fie la slujba numită obednița care se slujește atunci când preotul este absent. Cu toate acestea, în niciunul din cazuri, diaconul nu sfințește Sfintele Daruri de unul singur.

Rangurile diaconilor

Din punct de vedere al Tainelor, toți diaconii sunt egali între ei. Cu toate acestea, ei au rangul și slujesc în funcție de vechimea de la hirotonire.

La fel ca în cazul episcopilor și preoților, există diferite ranguri administrative printre diaconi. Un diacon în vârstă al unei catedrale sau al unei biserici importante poate primi titlul de protodiacon și pretinde prioritate atunci când slujește împreună cu alți diaconi. Diaconul șef numit pe lângă persoana unui episcop este numit arhidiacon. Un diacon care este și monah este numit ierodiacon.

Etichetă

La ocaziile oficiale (de exemplu, în antetul unei scrisori sau când este prezentat un vorbitor), adresarea politicoasă către un diacon se face cu formula "Cuviosul Diacon [Ioan]." Diacon este adesea abreviat Dcn. sau Dn.

În situații obișnuite, de exemplu conversații uzuale, este adecvat să se facă referire la un diacon cu formula "Diaconul [Ioan]." Este de notat că în anumite tradiții se obișnuiește ca diaconii să fie apelați cu formula "Părinte"—de exemplu, "Părinte Diacon [Ioan]" sau chiar "Părinte [Ioan]."

Diaconii nu pot binecuvânta, de aceea este inadecvat să ceri binecuvântarea unui diacon și să-i săruți mâna. Binecuvântările sunt date doar de preoți și episcopi, astfel încât aceste exprimări ale cinstei le sunt rezervate.

Veșmintele diaconilor

Veșmintele diaconilor sunt stihar, orar și mânecuțe.

Toate trei nivelele clerului superior poartă stihar. Stiharul este o tunică cu mâneci lungi care atinge pământul. Ea îi amintește purtătorului că harul Duhului Sfânt îl acoperă ca și cu o haină a mântuirii și bucuriei. Pentru diaconi, stiharul are mâneci largi și este confecționată dintr-un material mai greu decât în cazul preoților și episcopilor, care își îmbracă stiharul pe sub alte veșminte.

A doua piesă a veșmintelor diaconului este orarul. Orarul este o fâșie îngustă de material pe care diaconii o înfășăară în jurul corpului și care se termină în față după ce trece peste umărul drept. El reprezintă harul Duhului Sfânt care îl unge pe diacon la hirotonire ca uleiul. Este veșmântul principal al diaconului iar fără el nu poate sluji. Atunci când diaconul conduce rugăciunea poporului sau când le cere atenția, diaconul ține un capăt al orarului său în mâna dreaptă ridicată. Epitrahilul preoțesc și omoforul episcopului sunt modele specializate de orar.

A treia piesă a veșmintelor diaconului sunt mânecuțele. Acestea sunt manșete care sunt îmbrăcate peste încheieturile mâinii, legate cu un șiret lung. Această piesă este purtată și de episcop și de preot. Ea are rolul practic de a ține legate mânecile hainelor de pe dedesubt în timpul slujbelor pentru a nu-l încurca pe purtător. De asemenea, îi amintesc purtătorului că el nu slujește prin propria lui putere ci cu ajutorul lui Dumnezeu.

Înainte ca diaconul să poată îmbrăca vreun veșmânt, el trebuie ca mai întâi să primească binecuvântarea episcopului sau preotului cu care slujește.

2.4. Treptele clerului inferior

Pe lângă ierarhia celor trei trepte, sau a clerului propriu-zis, a luat naștere încă de la început o nouă categorie de slujitori ai cultului sau persoane ajutătoare ale clerului, pentru a îndeplini serviciile secundare și mai modeste ale cultului. Toți aceștia erau instituiți de către episcopi prin hirotesie – punerea mâinilor făcută în afara Altarului – și socotiți ca făcând parte din clerul inferior.

Unele din treptele clerului inferior s-au născut în timpurile de prigoană (sec. II-III), altele – cele mai multe – după pacea Bisericii, în sec. IV-VI. Cele mai importante trepte ale clerului inferior sunt: diaconița, ipodiaconul, anagnostul și psaltul.

1) Diaconițele (aƒ di£konoi) sunt menționate și în Sfânta Scriptură (Romani 16,1).

Consacrarea lor se făcea prin hirotesie. Ele ajutau la botezul și mirungerea femeilor, la

înmormântarea lor și supravegheau ordinea din biserică în rândul femeilor. Ca și diaconii, ele purtau orar, dar nu se împărtășeau în altar. Instituția diaconițelor a dispărut în sec. V-VI în Apus și în sec. XII în Răsărit.

2) Ipodiaconii (Ð Ùpodi£konoj – subdiaconii) au apărut la sfârșitul sec. II – începutul sec. III și se întâlnesc și astăzi în Biserică ca treaptă pregătitoare pentru diacon. Aveau în trecut numeroase sarcini: păzeau ușile bisericii în timpul slujbelor, supravegheau ordinea și liniștea în biserică, ajutau arhiereului să se îmbrace în veșminte, să se spele pe mâini, ajutau pe diaconi în slujba altarului, ajutau la Sf. Botez, aveau grijă de Sfintele Vase, de mormintele martirilor, de iluminarea bisericii, de ordinea în biserică și de toate cele necesare pentru serviciul divin.

Ipodiaconii hirotesiți se pot atinge, de Proscomidiar și de Sf. Masă, pot să deschidă Sf. Uși, dar, după canoane, n-au voie să se căsătorească după ce au primit hirotesia. Anume din acest motiv, cei care ajută astăzi la anumite servicii ale Altarului, mai ales la slujbele arhierești, nu sunt hirotesiți, ca să fie liberi de a se căsători. La fel ca și diaconițele, ei se împărtășeau în afara altarului.

3) Anagnoștii (Ð ¢nagnèsthj / lector – citeții) istoric apar înaintea ipodiaconilor, dar au o

importanță mai mică. Slujirea lor nu este legată de altar, ci aveau funcția lor principală să citească cele rânduite la sfintele slujbe (cu excepția Evangheliei) și să păstreze cărțile de cult. Tot citeții aveau grijă și de lumânări, dar cu timpul slujirea lor s-a restrâns doar la strană. Tot aceștia ajutau și la lucrarea de catehizare.

Astăzi această treaptă este doar o pregătire pentru ipodiacon.

4) Psalții (Ð y£lthj / cantor- cântăreț) erau ajutorii citeților, având însărcinarea de solist și dirijor. Această treaptă a apărut mai târziu, când cântarea bisericească s-a dezvoltat și s-a complicat.

La început cântau toți creștinii din biserică, iar citeții îi dirijau; cu timpul cei mai iscusiți citeți au fost numiți psalți și ei aveau menirea să execute cântările mai grele. Totuși, această slujire nu a fost instituită pentru a-i înlocui pe credincioși, ci doar pentru a organiza mai bine cântarea liturgică.

Această treaptă se păstrează și astăzi în toate Bisericile, dar fără hirotesie.

Primul dintre psalți se numește protopsalt.

În Biserica Ortodoxă din prezent aproape toate serviciile inferioare le îndeplinesc

paracliserii, iar treptele de citeț și ipodiacon au rămas doar ca trepte premergătoare spre diaconie.

În trecut mai existau și alte trepte consacrate tot prin hirotesie și care astăzi au dispărut:

5) exorcistul – aveau grijă de demonizați (energumeni). La început aceasta era o harismă, iar mai târziu a devenit o treaptă a clerului inferior consacrată prin hirotesie. Eu săvârșeau și ritualul de exrcizare înainte de botez (pe care astăzi îl săvârșește preotul).

6) ostiarul (portarii și ușierii); și

7) groparul.

Un rol destul de important și chiar activ în cult îl au și mirenii, fără de care nu se pot oficia slujbele bisericești. Acești nu numai că sunt membri deplini ai Bisericii, ci chiar participă prin preoția lor universală (I Petru 2,9) la preoția sacramentală, care e distinctă de prima. Aceste două feluri de preoție nu se pot confunda.

În trecut, când întreaga Biserică dădea răspunsurile la ectenii și interpreta imnele și cântările bisericești, rolul laicilor era mai mare, dar cu timpul acesta s-a diminuat puțin, dar nu poate dispărea complet.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Bria, Pr. Prof., Ion, “Preoția în Biserică” în “Ortodoxia”, anul 1971, nr. 7 – 8;

Citirigă, Pr. dr., Vasile “Preoția credincioșilor în Biserică și în societate”, editura Academprint, Târgu-Mureș, 2000;

Evdokimov Paul “Iubirea sublimă a lui Dumnezeu”, traducere de T. Baconschi, Editura Anastasia;

Farahat, Drd. Kamal, “Taina preoției în structura sacramentală a Bisericii sub aspectul succesiunii apostolice” în “Ortodoxia”, anul 1988, nr. 1;

Manolache, Dr. A., “Sfânta taină a Preoției” în Glasul Bisericii, nr. 3 – 5;

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, “Semnificația și responsabilitatea slujirii preoțești după Sf.Apostol Pavel” în “Ortodoxia”, nr.2;

Stăniloae, Pr. Prof.,Dr., Dumitru “Autoritatea în Biserică” în “Ortodoxia”, anul 1964, nr. 3 – 4;

Prea Sfințintul Stephanos, Episcop de Nazianz “Slujiri sacramentale și harisme în Biserica ortodoxă”, Editura Institutului European, 1998;

Verzan Pr. Dr. Sabin, “Preoția ierarhică sacramentală la sfârșitul epocii apostolice”, în “Studii Teologice”, 1991.

– Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericeasca in epoca apostolica, in <<Mitropolia Olteniei>>, nr. 1-3 si 4-6/1954. 2. Pr. Petre Deheleanu, Preotia ortodoxa. Documentare biblica, in <<Biserica Ortodoxa Romana>>, nr. 3-5, martie – mai 1973.
– Pr. C. Buzdugan, Puterea sfintitoare a preotiei, in <<Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr.5-6, 1974.
– Pr. Vasile Mihoc, Preotia dupa Noul Testament, in <<Mitropolia Ardealului>> nr. 4-6, 1974.