Viata Duhovniceasca a Sotilor In Sanul Familiei Crestine

I.INTRODUCERE

În contextul contemporan multe probleme devin acut actuale. Între ele, la loc de frunte și insistent dezbătută, este și problema familiei, o noțiune și o realitate cu un orizont și un conținut vast și dinamic. Morala creștină consideră familia întotdeauna la dimensiunile ei reale și majore.

În logica și optica creștină, familia este inseparabilă de căsătorie, mai precis de căsătoria taină. Este practic imposibil a le aborda distinct. De aceea plecând de la organicitatea lor, le vom discuta în cele ce urmează, încercând a le distinge semnificațiile și valențele conjugale ce le degajă.

1.Semnificația umană a unirii conjugale – La originea vieții se află familia, iar la temelia ei stă căsătoria. Primul act și cel esențial în procesul întemeierii familiei este asocierea a două ființe libere pentru conviețuire și copărtășie la toate.

Căsătoria și familia se constituie ca așezăminte și structuri majore ale existenței. Familia, instituție global pusă în slujba vieții este, cel dintâi laborator al elaborării personalității umane, loc în care se naște prima oară ideea de aproapele. Ea stă ca “celulă de bază la temelia organismului social”. Transformarea individului în persoană este întâi de toate opera familiei, în familie trebuie văzut chipul miniaturat desăvârșit al societății.

Bărbatul și femeia exprimă cele două modalități de existență ale omului. Omul a fost creat ca dualitate pentru a exista în relație și, considerat în sine, nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire și creație.

Căsătoria răspunde deci impulsului natural, înclinației spontane ce se află în om de a consimți la o viață comună, de a forma o permanentă și exclusivă unire cu insul de sex opus, totul provenind mai întâi dintr-o nevoie înscrisă în natură. Cele două sexe se întregesc sufletește și trupește prin unirea lor, constituind laolaltă un monolit uman. Căsătoria eliberează pe om din starea de solitudine, izolare și separare egocentrică, îl predispune la a-și depăși propriile limite, a se abandona pe sine, a-și deplasa centrul de gravitate spre altul, a i se dărui.

Relația conjugală este cea mai expresivă și originală relație de întâlnire, de descoperire mutuală și dialog cu aproapele, ea reprezintă “prototipul umanității în calitate de comunitate”.

Individul izolat caută ființa care să fie cu el în armonie profundă, personală, fapt care înseamnă pentru el siguranță, căldură umană, încredere în viață, afecțiune, dragoste. Fără-ndoială, însă ca dorința și posibilitatea reală de perfecționare reciprocă cauza originară, intrisencă și prima în timp, care angajează la contactarea legăturii conjugale.

Angajându-se liber și reciproc să pună bazele unui cămin, să ducă o viață comună, aparținându-și absolut și pe viață, soții sunt legați moral și juridic; relația conjugală vizează persoanele lor și rezidă din ele.

Asentimentul liber, personal și irevocabil al bărbatului și femeii, voința și dragostea de a se angaja în unirea conjugală este condiția sine qua non a unei comuniuni de viață sănătoasă.

Așezată pe baze biologice și social umane, căsătoria relevă puternice entități etice și sacramentale. Dumnezeul este creatorul naturii și al legilor ei, nu mai puțin deci al căsătoriei, care aparține deopotrivă ordinii naturale și divine.

Juridic, căsătoria și familia se întemeiază pe consimțământul liber al celor doi soți de a trăi împreună, iar religios, legământul capătă un caracter sfânt, binecuvântat fiind de Dumnezeu prin rugăciunile Bisericii și Taina respectivă.

2.Funcții și valențe religioase ale legăturii matrimoniale – Căsătoria și familia sunt două realități dinamice, ce cuprind vieți umane în relație și care au apărut odată cu istoria.

Conviețuirea bărbatului cu femeia este un așezământ dumnezeiesc ce-și are începutul odată cu crearea neamului omenesc ca cea mai mare taină a creației. Prima familie s-a întemeiat în paradis, având ca preot și martor pe însuși Dumnezeu prin cuvintele: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul…” (Fac. I, 28). Dumnezeu în Treime l-a creat pe om până la pluralitatea persoanelor, ceea ce implică distincție de sexe. Dar cele două aspecte ale omului sunt inseparabile în gândirea divină. Dumnezeu n-a creat femeia dintr-o materie eterogenă, ci din trupul bărbatului ca să arate unitatea funciară a naturii umane, identitatea de esență a celor două sexe. “Nu este bine să fie omul singur pe pământ; să-i facem ajutor asemenea lui”(Fac. II, 18), arată că bărbatul și femeia sunt făcuți unul pentru altul, două jumătăți ale aceluiași întreg, o singură ființă prin origine și menire.

Omul, încoronarea creației, și-a umplut golul ființei printr-o persoană de un chip cu el, ajutor asemenea lui, de aceeași ființă cu el. Crearea Evei este esențialul consubstanțialității conjugale. Dacă Eva înseamnă viață, această viață este a omului complet, iar starea conjugală corespunde structurii ei, este norma ontologică.

Dumnezeu a gândit, a voit și a instituit pozitiv familia. Realitatea umană înainte de căderea în păcat este prin excelență conjugală. Conștienți de măreția actului divin, am putea spune că “fără frumusețea și armonia conjugală a primului cuplu, paradisul însuși ar fi pierdut ceva din plenitudinea sa”.

Idealul conjugal primar a fost însă pervertit prin păcatul strămoșesc.

În Vechiul Testament, perioada mântuirii-speranță, se vorbește mai mult de unirea naturală a bărbatului și a femeii, omul fiind îndeobște plasat în cadrul speciei. Legătura conjugală este justificată mai ales de procreare în vederea asigurării posterității neamului ales. De o comuniune conjugală este vorba, dar cu totul vag și secundar.

Odată cu venirea Mântuitorului, instituția matrimonială își regăsește perfecțiunea pe care urmările păcatului în istoria umană o adusese aproape de decadență (Matei XIX, 1-9) și este inclusă în opera Sa de mântuire.

Legătura conjugală este restaurată în plenitudinea și puritatea sa paradisiacă, este ridicată de Hristos la rangul de “demnitate sacramentală și lucrare a harului”, la semnificația sublimă de a reprezenta propria sa unire cu Biserica.

Doctrina creștină se situează deasupra concepției care considera așezământul conjugal doar din punct de vedere al utilității sociologice, care subordona cuplul necesității speciei, iar dragostea strict în slujba procreării.

Realitatea psiho-fizică și metafizica dragostei, proprii unei ordini naturale, coruptă de păcat, au fost pe deplin recreate în Hristos, care I-a revalorizat, la modul divin, valențele ontologice.

Cu prezența Sa la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul întărește convingerea că legătura conjugală are în esență vrednicia unui lucru sfânt, al unei taine, în care se revarsă peste hotărârea și vrerea oamenilor binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cuvintele Mântuitorului asupra indestructibilității familiei (“ce a împreunat Dumnezeu omul nu poate să despartă” (Matei XIX, 5-6) introduc unirea soților în ordinea harului. Mântuitorului repudiază divorțul (Marcu X, 11) recunoscând dreptul natural al soților la o permanentă și nedespărțită afecțiune reciprocă. Adulterul este condamnat nu numai ca fapt ci și ca intenție și dorință (Matei V, 27; XIX, 9).

Creștinismul a emancipat femeia, aducând corective relațiilor personale între ea și bărbat, le-a consfințit amândurora egalitatea în latura religioasă, ei doi având, cu evidență, aceeași parte la mântuire și aceeași filiație cu Dumnezeu.

Sfântul Pavel prezintă unirea matrimonială ca o “taină mare, în Hristos și în Biserică” (Efes V, 32), ca o reflectare a dragostei răscumpărătoare a lui Hristos și a celei ascultătoare a miresei – Biserica, drept pildă de urmat pentru credincioși. Omul este îndemnat să-și iubească femeia cu toată grija cu care Hristos a iubit Biserica (Efes V, 25). În concordanță cu spusele Mântuitorului, el subliniază de asemenea indisolubilitatea unirii credincioșilor și egalitatea bărbatului cu femeia în ce privește drepturile lor (I Cor. VII, 10-11).

II.TAINA NUNȚII

Unirea conjugală își are obârșia în ordinea creației și scopul ei este creația în sine, omul având implantat în el chipul lui Dumnezeu pentru a fi și creator, la dimensiuni existențiale, nu izolat, ci în comuniune.

Creștinismul a sfințit vocația însoțirii soților prin marea taină a cununiei, care are ca scop să exprime o realitate terestră ce conține un mesaj revelat, de mântuire. “Capodopera morală a creștinismului este printre altele de a fi sfințit căsătoria” .

Instituția umană și realitatea sacramentală sunt legate indisolubil. La puterile firești, prin rugăciunea Bisericii și binecuvântarea preotului, se invocă harul Sfântului Duh care întemeiază unirea soților și-I asigură fermitatea, ajută pe soți să-și îndeplinească, cu credincioșie și eficace, în sânul familiei, îndatoririle ce le incumbă din făgăduințele ce le-au făcut, le conferă demnitatea de a reprezenta unirea spirituală a lui Hristos cu Biserica Sa.

Taina nunții sfințește edificiul dragostei, căreia îi conferă permanență și exclusivitate, în taina cununiei, ca revelare a vieții divine, bărbatul și femeia devin conștienți fiecare de chipul divin întrupat de celălalt, fiecare vine să iubească pe celălalt în Dumnezeu, autorul, martorul absolut al indisolubilității și viabilității unirii sacramentale.

Căsătoria – taină ce semnifică prin excelență participare în har care înnobilează dragostea umană reciprocă, fortifică indisolubilitatea unirii și sfințește pe soți. Rânduiala tainei și a rugăciunilor ei în cultul ortodox este un rezumat simbolic al întregii vieți conjugale viitoare, exprimă deosebit de plastic temeiurile de instituire divină și ființare a familiei, scopurile și responsabilitățile ei: “Dintru început ai zidit parte bărbătească și parte femeiască și de la Tine se însoțește bărbatul cu femeia spre ajutor și urmarea neamului omenesc”. Se cere lui Dumnezeu, printre altele, “să li se dăruiască lor (tinerilor) nunta cinstită și pat neîntinat, fără bântuială, dar de prunci” “fii spre moștenirea neamului”, “dragoste unul pentru altul în legătura păcii” etc.

Taina nunții se dovedește pentru soți ocazia de a redescoperi și vedea alianța divină cu omul. Prin ea se intră plenar și consistent în legătură cu Dumnezeu la nivelul naturii umane. Dumnezeu însuși, creând bărbatul și femeia, I-a chemat în unirea lor, să colaboreze cu El. De altfel, sensul profund al unirii sacramentale rezidă și în aceea că Dumnezeu, prin providența Sa, vrea mântuirea creaturii umane și pe această cale, în mica biserică a familiei. Dacă soții se dovedesc din plin și conștient angajați în acest adevăr, legătura lor se sfințește. Pornind de la baza ei naturală, sancționată de legile umane ale vieții în comun și concepând-o ca pe un teren și mijloc de primire activă a ajutorului divin, taina nunții se relevă ca marea taină a omniunității, a unirii după modelul divin, taina vieții în Biserică. Din conștiința acestei înalte demnități, a unirii sacramentale creștine, decurge pentru soți imperativul de a-i păstra măreția, neprihănirea și sfințenia (Efes. V, 27).

Viața comună în totalitatea sa, consecință a angajamentului sacramental, este stimulată și susținută de har.

Legea perpetuă și exclusivă a soților, simbol viabil și reflex al unirii lui Dumnezeu cu omul, este o unire a voințelor pătrunse de iubire, o neîncetată înnoire și susținere în har, o colaborare cu Dumnezeu în opera de viață și dragoste.

Mântuirea poate fi câștigată real în viața de familie (…soțul necredincios se sfințește prin soția credincioasă”. I Cor. VII, 14) starea conjugală fiind vocația tipică și particulară de a atinge plenitudinea ființei în Dumnezeu.

1-Unirea conjugală

Se împlinește în Hristos și în Biserică, prezența lui Hristos în familie, face din aceasta o mică biserică domestică și un organism în care pulsează veșnicia.

Harul divin, temelia ființială și desăvârșitoare a familiei, este cel care face pe soți vrednici să lupte eficace pe plan moral pentru disciplinarea trupu primire activă a ajutorului divin, taina nunții se relevă ca marea taină a omniunității, a unirii după modelul divin, taina vieții în Biserică. Din conștiința acestei înalte demnități, a unirii sacramentale creștine, decurge pentru soți imperativul de a-i păstra măreția, neprihănirea și sfințenia (Efes. V, 27).

Viața comună în totalitatea sa, consecință a angajamentului sacramental, este stimulată și susținută de har.

Legea perpetuă și exclusivă a soților, simbol viabil și reflex al unirii lui Dumnezeu cu omul, este o unire a voințelor pătrunse de iubire, o neîncetată înnoire și susținere în har, o colaborare cu Dumnezeu în opera de viață și dragoste.

Mântuirea poate fi câștigată real în viața de familie (…soțul necredincios se sfințește prin soția credincioasă”. I Cor. VII, 14) starea conjugală fiind vocația tipică și particulară de a atinge plenitudinea ființei în Dumnezeu.

1-Unirea conjugală

Se împlinește în Hristos și în Biserică, prezența lui Hristos în familie, face din aceasta o mică biserică domestică și un organism în care pulsează veșnicia.

Harul divin, temelia ființială și desăvârșitoare a familiei, este cel care face pe soți vrednici să lupte eficace pe plan moral pentru disciplinarea trupului, face posibilă sfințirea cuplului conjugal. El se dovedește și prin căsătorie a fi intrat în istorie ca un factor reconstructiv și reparator (I Cor. VII, 6). Mai mult, soția, în stare matrimonială, se mântuiește și aduce omagiu maternității prin naștere de prunci

În Iisus Hristos soții vor putea să se iubească, “precum Hristos a iubit Biserica” (Efes. V, 25) și vor depăși înțelept, într-o strictă disciplină morală, greutățile și încercările vieții conjugale și-și vor consolida “căminul sfințeniei”.

“Prin Hristos, familia devine sacră către cer și comunitate de sfinți” căci soții, străduindu-se să desăvârșească dragostea naturală, vor înțelege sensul adânc și etern al angajamentului sacramental și al dăruirii reciproce.

Asociind și integrând finalitățile unirii naturale, însoțirea conjugală creștină nu semnifică doar o realitate transcedentă ci și o imanență reală, o reflectare și o actualizare a misterului unirii Hristos – Biserică ce stă la originea oricărei comunicări de har.

2.Exigențe și finalități ale unirii soților creștini

a) Dragoste conjugală. Familia este o comuniune voită, liber consimțită, necesară, ce descoperă credinciosului profunzimea originală a naturii sale, consubstanțialitatea aproapelui său absolut, a complementarului său. Pentru ca ea să aibă șanse de durată, pentru a nu degenera în suferință trebuie ca pivotul ei să fie dragostea, reciproc împărtășită.

Din perspectiva creștină, unirea conjugală îndeamnă esențial pe soții creștini la dragoste generoasă, cu atât mai mult cu cât ea este fondată pe darul pe care Hristos l-a făcut El însuși Bisericii, iubind-o și murind pentru ea. Pentru că Dumnezeu fiind iubire, l-a creat pe om din iubire, pentru a se împărtăși de iubirea semenului și a fi el însuși dătător de viață.

Doctrina iubirii dă iubirii conjugale o vocație sacerdotală, putându-se astfel vorbi de un adevărat sacerdoțiu, conjugal. La stadiul său sacramental, dragostea cuplului apare ca dar esențial al Sfântului Duh și ca o poruncă, deoarece actul harului este totdeauna sinergic, cerând omului o atitudine activă, un răspuns. Harul înnobilează iubirea, o transfigurează, dintr-un sentiment fragil și fluctuant într-o virtute, într-o putere spirituală.

Esențial pnevmetaforă și expresie fidelă a virtuții iubirii aproapelui, dragostea conjugală reprezintă aspectul individual cel mai concludent al comunității în Biserică. Iubindu-se unii pe alții, soții iubesc pe Dumnezeu, iar infinitatea și universalitatea dragostei lor dă mărturie de valoarea proprie a vieții lor.

Conform cu exigențele creștine, numai iubirea conjugală întemeiată pe virtute vizează perfecțiunea cuplului și are șanse de durabilitate.

Familia presupune comuniune, iar comunitatea nu-i posibilă fără iubire sinceră și jertfelnică. Ea are de realizat desăvârșitul altruism ce predispune la dăruire totală până la sacrificiu. Dăruirea de sine în viața familială, ce-și are izvorul în voința liberă, trebuie să fie totdeauna o întâlnire în libertate, o pătrundere reciprocă, o cunoaștere intimă și o profundă înțelegere umană.

Sfântul Pavel recomandă soțului nu numai să-și iubească soția și mai ales să i se dăruiască, ci să se jertfească pentru ea.

Dumnezeu încredințează în ființa cu care ne însoțim un destin și noi devenim răspunzători de veșnicia lui.

b) Comuniunea. Iubirea este prin excelență un act de ieșire din singurătate și orientare către persoana altuia. Străbătând și acționând nebănuite resorturi intime ale sufletului uman, ea îi intuiește și explorează bogăția interioară de valori.

Iubirea izvorăște din însăși ființa spirituală a omului, identică omul (I Iona III, 1) – persoana însăși este iubire, adică tendința fundamentală spre comuniune

Vocația spre căsătorie este în fond vocația spre comuniune în dragoste. Deschiderea spre dragoste și promisiunii ei, dreptul la dragoste și afecțiune nedezbinată consolidează esențial traiul comun, certifică realitatea existențială a unirii și aduce plenitudinea cuplului prin slujire și creație comună.

Sentimentul spontan fiind insuficient, trebuie cultivată virtutea iubirii cu ajutorul harului divin, care asigură o căsătorie temeinică. Caracteristica iubirii conjugale este aviditatea nu numai după unitatea de gânduri, sentimente, ci după cea totală, ființială.

Fiind întemeiată pe alegere și decizie liberă, unirea conjugală este înțelegătoare și conciliantă, modelând ființa umană pe care o epurează de egocentrism, îi reduce asperitățile, îi stăpânește și-i trezește generozitatea, înnobilează climatul căminului, spiritualizează comuniunea.

Un trup și un suflet în două persoane nu înseamnă însă dizolvarea eului propriu în eul iubit. Soțul rămâne bărbat și soția femeie în unitatea cuplului, deoarece responsabilitățile și funcțiunile conjugale corespund diferențierii sexelor ce-i fac ireductibili unul altuia. Ceea ce contează esențial este ca dragostea-comuniunea să mențină întotdeauna caracterul personal și să descopere valențe personale (de unde între monogamie și recunoașterea femeii ca persoană este o relație intrinsecă). În dragostea-comuniune raportul interpersonal reclamă depășirea eului spre consubstanțialitatea conjugală, spre pătrunderea și întruparea vieții unuia în a celuilalt, ca a lui Hristos în umanitate.

Forță spirituală și instinct, îmbrățișând persoana cu trup și suflet, minte și inimă, dragostea conjugală comportă ascensiuni spirituale și îi îmbogățește spiritual pe soți. Odată realizată comuniunea, ea nu este un câștig ci o binecuvântare conferită de Creator celor două creaturi, cărora dragostea le-a transfigurat întreg fundamentul ființei.

Acolo unde lipsește dragostea, unirea conjugală este chiar nestabilă, este amenințată în permanență a se vedea comandată de instinct. De aceea, a se însoți matrimonial în ciuda unor resentimente puternice, dând curs unor alte rațiuni, este un lucru moralmente condamnabil.

Finalitatea unirii între bărbat și femeie o face, în egală măsură și elementul sexual, fără de care nici nu se poate concepe căsătoria în sensul real al cuvântului. Iubirea dintre bărbat și femeie este o îmbinare armonioasă de spiritual și erotic, în unul și același context al dăruirii reciproce.

Departe de a fi identificată exclusiv cu impulsul biologic, energia sexuală ce se manifestă în bărbat și femeie, își are izvorul în străfundurile ființei umane, și-și derivă valențe sacrementale, din originea ei este divină și intrinsecă. Ea este energia, sursa și edificiul vieții și creativității umane sfințită, pentru a face din ea o condiție a împlinirii polarizată în caracterul sexual al vieții, în masculin și feminin.

Morala creștină a textelor este o morală ideală prin legarea vieții sexuale de căsătorie. Iubirea conjugală nu este numai sexualitate ci și rațiune, nu este nici pasiune absolutizată, nici erotism impersonal.

Se cade însă adesea în păcatul de a separa dureros sexualitatea de dragostea personală. Omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană. Relația sexuală între bărbat și femeie este mai întâi relația între două ființe umane care-și sunt unul altuia aproapele, care lucru explică și legătura intrisecă între dragoste și fidelitate.

Se degenerează în imoralitate și inumanitate din momentul în care relația sexuală este concepută ca deținând primatul și ca scop în sine. În cazul aceasta dorința brută este disociată de legătura interpersonală, de intenția de a întâlni aproapele ca persoană în sexul opus.

Fără dragoste și considerație față de om, sexualitatea desfigurează și aservește pe soți. Pentru a deveni realitate existențial-sacramentală completă, unirea conjugală nu va consta simplu într-un acord fizic și emoțional ci va polariza toate laturile ființei soților.

Deși iubirea conjugală ca dăruire totală nu poate fi concepută în afara sexualității, rostul adânc al unirii conjugale trebuie căutat în dezdrobirea de sub imperiul instinctului Dragostea face pe soți ființe superioare, capabile să creeze în raporturile interpersonale, o comuniune vie și durabilă , infinit superioară plăcerii obișnuite.

Dragostea conjugală își reclamă ferm prezența în relațiile dintre soți, ea trebuie să fie întotdeauna nouă, reînnoită, îmbogățită și îmbogățind pe celălalt. Acest fel de dragoste se recunoaște prin adevărul, unitatea, fidelitatea și indestructibilitatea familiei.

Unirea matrimonială creștină este o reeditare a unității lui Hristos cu Biserica Sa.

Dacă soții creștini trăiesc unitatea dragostei și sacrificiul modelului divin, ei se silesc să nu dezmintă realitatea și sfințenia însoțirii lor, aceasta le aduce plenitudinea ființelor lor. Firesc este de astfel ca legătura lor să fie unică, trainică, din moment ce au intrat în viața conjugală ca ființe libere, egale în fața legilor divine și umane, avide de comuniune. Singură dragostea, imensa forță centripetă a familiei, poate duce unirea matrimonială la o unitate mai puternică decât legăturile naturale cu părinții – “…va lăsa omul pe tatăl și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Fac. II, 24).

O legătură conjugală veritabilă se întemeiază pe legătura fidelității, a credincioșiei, a devotamentului, ceea ce li se dă sens ca angajament existențial.

La modul creștin, dintre soți trebuie să aibă ca bază obligația fundamentală de a fi credincios aproapelui, cu o dragoste sinceră și statornică. Virtutea credinței în Dumnezeu trezește în soții creștini o virtute umană asemănătoare, care-i ajută să-și păstreze legământul conjugal.

Fidelitatea își are fundamentul în caracterul principial irevocabil al vieții în comun. Adevărata fidelitate implică un angajament interior al persoanei, un anumit fel de a te jertfi pe altarul familiei. Credincioșia este prin natură o relație reciprocă, parte integrată a comuniunii ce trebuie realizată între soți.

Fidelitatea până la moarte implică exclusivism, stabilitate, înțelegere, renunțare (I Cor. VII, 2-5), vocație a comuniunii într-un angajament irevocabil. Promisiunea explicită și vocația fidelității reclamă sacrificiu constant, invită la eroism. Ea fundamentează monogamia și existența însăși a soților. În majoritatea dezacordurilor conjugale găsim o subapreciere a gravității și responsabilității vieții, un refuz al nobilei “metanoia” evanghelic.

Nu există nici o posibilitate umană formală de a verifica tăria credinței, calitatea dragostei, durata și profunzimea lor. Pentru unirea conjugală care a încetat să mai fie “biserică mică” (în înțelesul patristic), fidelitatea pare impusă din exterior și ia un caracter de violență. Dacă credința soților creștini slăbește, fidelitatea devine o constrângere pe care nici nu har nu vine s-o susțină și ei se află pe panta ce-l antrenează spre minciună și păcat

Căsătoria a fost instituită la origine ca o comunitate trainică, indisolubilă (Facere II, 24); Mântuitorul a consfințit-o ca fiind de nedescompus, afirmându-i caracterul de perenitate (Matei V, 31-32).

Ca sfântă taină, unirea conjugală este prin ea însăși indisolubilă . Indisolubilitatea unirii conjugale vine deci din faptul că soții au devenit printr-un consimțământ, dar și devenit faptă, prin binecuvântare, un singur trup, au intrat într-o stare de consangvinitate. Unirea soților ca să-și ajungă împlinirea, trebuie să reprezinte vinitate în mod perfect, exemplul divin al unirii lui Hristos cu Biserica.

Deopotrivă cu marea responsabilitate a angajamentului soților dar infinit mai plenar, harul este cel care asigură indisolubilitatea căsătoriei consfințită prin taină.

O legătură matrimonială, o dată încheiată, este indisolubilă în fundamentul ei (Facere II, 24; Marcu X, 1-12). Dumnezeu a îngăduit doar morții, trupești și spirituale, să desfacă legământul familial (Rom. VII, 1-3). Indisolubilitatea și indistructibilitatea nu se impun, în manieră umană, prin ele însele ci ca expresii ale dragostei inepuizabile.

Dacă dragostea între soți se stinge, făcând loc ostilității și dezgustului, legea indisolubilității transformă căsătoria într-un calvar insolubil. Perpetuitatea urii nu este conformă naturii unirii conjugale ca taină a dragostei. Menținerea acesteia este prea puțin adecvată chiar vechii concepții a finalității primordiale a nunții care este educația copiilor în condiții de viață optime.

Numai rămânând indisolubilă, conform menirii sale, legătura matrimonială își păstrează intactă și pe viață sfințenia și unitatea organică voită de Dumnezeu. Problema indisolubilității conjugale ține inseparabil de libertatea spiritului uman, de maturitatea credinciosului în a-și privi serios și responsabil destinul.

c) Adulter, divorț. Păstrarea neștirbită a unirii unice, monograme, este cerută cu necesitate în familie. Adulterul este cea mai condamnabilă formă de imoralitate pe care Vechiul Testament a așezat-o, ca gravitate, în rând cu idolatria (Levitic XVIII, Deut. XXII). Când două ființe se unesc prin taina nunții, Dumnezeu însuși se angajează cu ele în această unire, iar ele, la rându-le, nu pot rupe legătura fără a contraveni operei divine.

Neomenia conjugală numită adulter mutilează unitatea organică a soților legitimi, viciază credincioșia, tulbură violent buna înțelegere și încredere reciprocă. El devine sursă de josnice umilințe. Viața conjugală este necinstită prin adulter la modul cel mai ordinar. Adulterul distruge, ca cea mai dureroasă traumă, realitatea însăși și esența mistică a unirii conjugale. El este, de asemenea, mărturia, că după ce a fost slăbită, nu mai rămâne nimic din materia tainei, care este dragostea. Divorțul ce urmează nu este decât un indiciu al absenței, al distrugerii dragostei. Nimic nu mai e de salvat, nici măcar legal și legătura, proclamată indisolubilă, se autodizolvă.

Biserica Ortodoxă nu legiferează ci tolerează divorțul când legătura conjugală este practic destrămată.

Acceptând, nu fără rezervare, divorțul, morala creștină mărturisește respectul infinit pentru persoana umană și pentru taina nunții. Dacă ea face câteodată divorțul dificil și exprimă totală opoziție este pentru că dorește să prevină ușurința vinovată și să avertizeze asupra pericolului destrămării familiei. Totdeauna însă ea manifestă încredere în om și măreția tainei o cere, căci viața conjugală este în fond taina perpetuată și ea nu se poate profana. Se recunoaște totuși că sunt cazuri în care viața conjugală este golită de substanța sa sacramentală. În acest caz, indisolubilitatea riscă să se constrângă la falsitate și profanare continuă, pentru care lucru este de-a dreptul periculos a o menține inseparabilă.

Unitatea, fidelitatea și indisolubilitatea sunt proprietăți esențiale ale unirii matrimoniale creștine. Complexul ei de finalități devine imposibil de atins când unitatea e desfăcută prin poligamie sau când permanența e suprimată prin divorț.

3.Conviețuirea conjugală. – Baza relațiilor între bărbat și femeie și ansamblul manifestărilor vieții conjugale înseamnă în mod real, reciprocă dăruire și primire, participare intimă la viața unuia și a celuilalt, contopire a conștiințelor, complementaritate de nevoi și aspirații ce trebuie să angajeze ființele celor doi soți.

În cadrul unirii conjugale, soții își aparțin reciproc, nici unul nu mai are libertatea absolută. Drepturile și îndatoririle conjugale trebuie respectate cu strictețe și neștirbite. De aceea abstinența periodică trebuie să fie hotărâtă unanim și utilizată cu prudență și moderație rezonabilă.

Din partea ambilor soți se cere responsabilitate și maturitate, consacrarea tuturor energiilor lor spre binele căminului familial, perfecta înțelegere în activitățile vitale. În această viață unită, prin efort comun se omogenizează și contopesc diferențe fizice, biologice și psihologice, iar reciprocitatea dăruirii consolidează bucuria de viață, puterea de iubire și înțelegere a soților.

Soții adevărați se disting prin devotament unul pentru celălalt, într-o ambianță familială fericită, cu stimularea dragostei de viață și muncă, cu susținerea și ajutorul în toate împrejurările vieții, lucrând laolaltă pentru împlinirea fiecăruia. Tertulian spune în acest sens: “…Ce unire mai nobilă ca cea a doi credincioși care au o singură aspirație, o singură disciplină, un singur Dumnezeu veghetor. Ei se roagă împreună, dorm împreună, se instruiesc și se ajută, împreună sunt Biserica lui Dumnezeu. Tristeți, bucurii, dureri, idealuri, toate le împărtășesc în doi; grijile familiei stau pe umerii amândurora, fără ca unul să fie povara celuilalt”.

În îndeplinirea obligațiilor reciproce este necesar a se ține seama de specificitatea naturală a sexelor, de competența exclusivă a fiecăruia.

La bărbat predomină forța fizică, luciditatea, rațiunea, la femeie iubirea, dăruirea, spontaneitatea, tandrețea, jertfa neprecupețită.

Pe plan moral, conviețuirea caracterelor diferite în complexul existențelor personale nu implică absorbirea personalității unuia în a celuilalt. Dacă fiecare constituie pentru celălalt un stimulent în desăvârșirea personală și un îndemn la autodepășire, viața în doi întemeiată pe dragoste va câștiga în destindere, liniște, armonie.

Viața de familie a pus întotdeauna probleme concrete și are de învins multe greutăți. Căsătoria creștină dă de înțeles omului că cel cu care s-a unit conjugal este o persoană concretă și reală, cu calități și defecte. Soții trebuie să rămână în unire fermă, unul lângă altul, cât trăiesc, chiar dacă își descoperă pe lângă calități și metehne. Unirea conjugală reclamă un mare realism și de aceea, în străduința de îndreptare a căderilor și defectelor, este nevoie, fără a le minimaliza sau bagateliza, de îngăduință, bunăvoință, răbdare, sacrificiu, de iubire jertfelnică, de iubire creștină.

Marea majoritate a dramelor familiale se datoresc încălcării legii comuniunii, profanării unui altar și nesocotirii unei făgăduințe. Soții sunt cei care, ferindu-se de necredința conjugală, au datoria să facă totul pentru a menține vie și viguroasă unitatea familiei. Amândoi se vor strădui să depășească și să aplaneze reciproc tensiunea conflictelor, să renunțe a da neînțelegerilor mărunte importanță exagerată, scăderile unuia să fie îndreptate cu bunăvoință.

Trăinicia este caracterul esențial al familiei creștine, element de ordine și stabilitate, datorită căruia se împlinesc rosturile majore ale vieții în comun. Vocația este nu numai de a da și întreține viața fizică ci a fi izvor nesecat și de viață moral-spirituală.

Femeia este oglinda care reflectă înfățișarea bărbatului, pe care o corijează. A proteja lumea și natura, a o umaniza și a o sensibiliza este vocația ei. Ea contribuie deopotrivă cu bărbatul în căsnicie, dacă nu mai mult, încât se ajunge a se realiza în căsătorie o cooperare reciprocă și o întregire în condiții de egalitate în diversitate.

Egalitatea femeii cu bărbatul nu trebuie înțeleasă însă ca o dispensă pentru ocupațiile domestice și refuzul maternității. Prin egalitate nu se va înțelege apoi nici identitate, neglijându-se particularitățile cuplului.

Împodobită de virtuțile ce-I sunt proprii, femeia-soție devine izvorul de lumină, fericire și mântuire în căminul familial.

4.Problema copiilor în contextul angajamentului familial creștin. – Procrearea.

Nașterea de copii este menirea biologică esențială a familiei. Ea purifică egoismul cuplului și manifestă dorința creatoare a dragostei reciproce. Porunca biblică “Înmulțiți-vă…” (Fac.I, 28), prin care soții împlinesc chemarea firii, are valabilitate veșnică și se adresează tuturor celor ce se angajează în viața conjugală.

Dumnezeu vrea viață, căci altfel n-ar fi creat-o. Fiind viața prin excelență, Dumnezeu vrea să se reflecte și în alte ființe. Ca urmare, omul, fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, bărbat și femeie, a primit și el puterea de a dărui și transmite viață. Dumnezeu a rânduit distinct familia, pentru a-l asocia pe om la opera continuă de creare a vieții.

Fiziologic și psihologic, femeia este menită și orientată spre maternitate, iar, teologic, actul procreator constituie forma particulară a “chenozei” feminine în căminul conjugal. Împlinire și nu servitute a căsniciei, maternitatea dă posibilitatea femeii să-și lucreze mântuirea promisă, să se aproprie de armonia primară distrusă prin păcat. Asumându-și responsabilitatea și rolul de soție-mamă, femeia îndeplinește și prima din funcțiile sale sociale. Maternitatea asigură femeii un ritm sănătos al organismului.

Avort, “Birth Control”. În lumea modernă procrearea a devenit pentru mulți o simplă sarcină și finalitate socială, ba chiar fatalitate biologică sau pericol social, dacă se are în vedere suprapopularea.

Morala creștină oprește cu desăvârșire satisfacția sexului cu înlăturarea sarcinii, folosirea anticoncepționalelor, chiar dacă adoptăm părerea celor ce cred că totul trebuie jertfit în numele dragostei.

Procrearea – fatalitatea biologică trebuie reconsiderată și transformată într-o dorință de și mai mare dragoste, egal îndreptățită a face scopul căsătoriei.

Avortul este oponența premeditată la porunca divină de transmitere a vieții. El înseamnă egoism și lipsa de dragoste, atac și boicot împotriva speciei umane.

Justificările medicale, etico-psihologice, social – profesionale ale avortului, în contextul căsătoriei nu sunt totdeauna esențiale

Infanticidul liber consimțit este o crimă, au asasinat conștient și liber contra vieții, ce contrazice ființa feminină în vocația ei proprie; el este condamnat ca și omuciderea propriu-zisă.

Avortul comportă riscuri, primejduiește sănătatea, pe când nașterea are, în principiu, efect regenerator asupra organismului. Nu avem voie să luăm dreptul la viață ființei ce se dezvoltă în pântecele mamei, slabă, fragilă, incapabilă să se apere de agresiune. Viața umană trebuie salvată cu grijă extremă încă de la concepere.

Refuzul, abandonul și eschivarea de la procreare, plasează pe părinții sănătoși, capabili de aceasta, la periferia umanului.

Dragostea părinților pentru copilul ce-l așteaptă creează între ei legături noi spirituale; amândoi devin conștienți de o paternitate și o maternitate responsabilă. Biserica Ortodoxă condamnă categoric avortul și intervențiile anticoncepționale.

Educația copiilor. Ceea ce ne interesează la modul major este nu numai conceperea urmașilor, ci și grija de trupurile și sufletele lor, întreținerea și educația acestora.

Copiii sunt dintru început rezultanta colaborării lui Dumnezeu cu părinții. Depinde de aceștia ca urmașii lor să aibă o ereditate sănătoasă unită cu o educație îngrijită. Părinții nu contează deci doar ca principiu generator, ci și educator. Grija pentru copii începe față de viața lor trupescă, pe care părinții o împart cu școala. Preocuparea părinților trebuie îndreptată îndeosebi asupra formării caracterului și personalității descendenților, cultivarea lor spirituală, formarea religioasă-morală. Într-o familie constituită egal, bine organizată, statornică, copiii au condiții propice dezvoltării normale, sănătoase, sunt educați în simțul ordinii și disciplinei, al răspunderii pentru acțiunile lor. Aici se dezvoltă ei armonios și multilateral, învață a-și înfrâna înclinațiile egoiste, împropriind sentimente de iubire, dreptate, dragoste de muncă și respect față de colectivitate, care îi vor ajuta să se integreze mai târziu demn în societate, le vor decide viitoarea conduită, caracterul și aptitudinile fundamentale ce le vor lua în viață.

Nicăieri copiii nu găsesc imensele resurse de răbdare, iubire, abnegație, atât de necesare dezvoltării lor sănătoase, ca la părinții lor. Fiecare piatră pusă la edificiul educației este una pusă la demnitatea familiei și propășirea societății.

Relațiile părinți-copii. Dacă educarea copiilor, sarcină majoră a părinților ia sfârșit cu dobândirea de către aceștia a independenței moral- juridice, iubirea și prețuirea cu care sunt datori, de astădată reciproc, nu mai are limită de timp.

Copilul dovedește că iubirea părintească și cea conjugală sunt inseparabile; el este cel dintâi legitimat să-și revendice căldura familiară, închegarea definitivă a familiei, unitatea ei, o aduce cu deosebire convergența afecțiunii ambilor părinți înspre copii. Ei dau sens vieții de familie. Mica societate care este familia comportă sfere diferite: cuplul conjugal, comunitatea copiilor, comunitatea părinților și copiilor. Nici unul din ele nu trebuie sacrificat celorlalte. În același timp, părinții apar în ochii copilului ca oameni a căror cinste, capacitate și prestigiu sunt în afara oricărui reproș. Acesta trebuie să convingă pe părinți de a oferi copiilor lor exemplul unei comportări cât mai morale. Lipsit de ocrotirea părintească și de căldura căminului, copilul crește la întâmplare.

Familia modelează caractere la căldura dragostei și integrează copilul unei structuri comunitare, unei atmosfere de înțelegere, pe care sunt datori s-o mențină.

Copiii exercită și ei asupra părinților o evidentă influență binefăcătoare, devenind la rându-le într-un fel educatori ai părinților. Între părinți și copii are loc un permanent schimb de valori. Părinții reiau alături de copii un anevoios și nobil proces de umanizare, de verificare a capacităților spirituale. Părinții trebuie să știe a-și consacra timp copiilor lor care-i învață școala răbdării și a iertării. Copilul poate sparge cochilia egoismului și să deschidă inima spre alții și spre lume, să regenereze ființa spirituală a părinților.

Respectul copiilor pentru părinți este un imperativ categoric, deoarece copiii își au existența de la Dumnezeu prin mijlocirea părinților. Pentru copii, părinții sunt aproapele imediat și îndatorirea de a-i cinsti cuprinde gama sentimentelor și faptelor, cuprinse în virtutea iubirii.

Copilul îi învață pe părinți la puritate, le dă mărturie de ceea ce este unic și real în unirea lor. Prezența copilului este un har ce se adaugă la cel al comunității conjugale, pe care îl și confirmă. Copilul le conferă o calificare nouă, aceea de paternitate și maternitate, ca deversarea a plenitudinii ce rezidă în căsătoria însăși.

Dorința de a asigura fericirea copiilor constituie pentru părinți un puternic imbold spre muncă; iubirea pentru ei pune în mișcare energii umane nebănuite, iar responsabilitățile ce le incumbă din aceasta stau de veghe la moralitatea conduitei lor.

Familia în contemporaneitate. Structura căsătoriei și familiei în actualitate suferă și ea efectele transformărilor sociale rapide care se manifestă pretutindeni în lume, din care cauză ele nu pot fi izolate de contextul lor sociologic.

Condițiile de viață, îndeosebi din orașul modern, lichidează pentru totdeauna tipul de familie patriarhal. În contemporaneitate, viața de familie manifestă deschidere largă spre câmpul social.

Modelarea socio-culturală continuă a individului, emanciparea femeii și integrarea ei în muncă în afara căminului au influențat puternic viața de familie, structurile ei.

În ciuda tuturor metamorfozelor ce i-au modificat cadrul și funcționalitatea, familia îndeplinește totuși în zilele noastre o substanțială atribuție “curativă”. Ea rămâne în societatea modernă cadrul și mediul complet social și natural de viață umană unde se manifestă trebuința de afecțiune, de intimitate, de destindere și trai civilizat, ce susține și tonifică pe membrii ei în momentele existenței lor. Ea nu este mai puțin locul ideal de recreație și detentă psiho-fizică – uzura și oboseala fizică și nervoasă a muncii cotidiene, solitudinea degradează biologic și fiecare are nevoie de a se redresa și reface. Familia oferă sau trebuie să ofere un cadru confortabil pentru aceasta.

Condiția femeii – soție. Accesul necondiționat al femeii la viața profesională, culturală, și socială, a atras după sine și deplina egalitate juridică cu bărbatul. Participarea femeii la viața societății globale, la producția socială, are consecințe morale importante prin faptul că a ridicat considerabil statutul acesteia în familie; ca tovarăș, nu numai de viață ci de muncă al bărbatului, ea realizează mai ușor și mai mult ca oricând, rolul de ajutor asemenea lui.

Câștigul calificat rezultat din ieșirea femeii în lume reiese din faptul că ea a devenit mai bine adaptată realității în continuă prefacere, a câștigat un simț al actualității pe care nu-l avea înainte fiind casnică. Emanciparea este neîndoielnic principala realizare feminină a secolului și ea nu este scutită de o altă sumă de consecințe mai puțin agreabile. În primul rând, din faptul că tot mai multe mame sunt și vor fi ocupate în activități sociale, decurge handicapul serios al educației și al coeziunii familiale, există riscul masculinizării lor.

Apoi, la vremea când profesiunea era exercitată de către soție domestic, coeziunea familiei era mai solidă. Divorțurile erau aproape inexistente, cum se întâmplă și azi la sate.

O altă problemă, destul de acută, este epuizarea considerabilă a femeii moderne care cumulează munca profesională cu cea casnică și cu grija de copii. Pentru a fi pe deplin utilă în angajarea ei diversificată este imperios necesar ca femeia, mamă și soție, să fie degrevată de o parte din activitățile de uzură cotidiana care o îngrădesc, inechitabil în comparație cu partenerul conjugal.

Statul și familia. Familia a fost întotdeauna barometrul care a indicat gradul de stabilitate, soliditate și sănătate morală a unei societăți. Ea comportă o imensă răspundere și angajament față de societate. Nicăieri nu există o atât de accentuată răspundere socială ca în legătură de familie. Societatea și familia sunt două noțiuni și realități ce se corelează. O societate este puternică și trainică în măsura în care prețuiește familia, o sprijină să-și realizeze funcțiile. Membrii sănătoși, moral și fizic, ai familiei sunt deopotrivă buni cetățeni.

Societatea, care a preluat din funcțiile familiei pe care o înțelege mai mult din perspectivă sociologică, intervine deosebit în două domenii: al sănătății morale și fizice a tuturor membrilor familiei și al instrucției copilului. Astfel, din punct de vedere medical, statului nostru a legiferat certificatul medical prenupțial, consultațiile prenatale și în timpul sarcinii, vaccinarea obligatorie și controlul medical școlar etc.

În țara noastră, căsătoria și familia sunt și probleme de Stat. Statul fiind cel care le garantează legal ființa și funcțiile. Statul și-a luat răspunderea față de realitatea numerică și calitatea biologică a națiunii. El este preocupat să asigure echilibrul normal între vârste, autorizat să impună o anumită optică demografică în privința viitorului potențial biologic de care sunt legate toate domeniile de activitate umană. Statul ocrotește căsătoria și familia, apără interesele mamei și ale copilului, pentru că are nevoie de familii solide, fecunde, de căminuri stabile și trainice care să-i dea viitori cetățeni sănătoși, instruiți, capabili producători robuști și eficace pentru economia națiunii, susținători vrednici ai dinanismului vieții sociale.

În contextul uman, grupul primar familial se constituie ca prima școală a vieții, care transformă individul uman în individ social, prin școala altruismului și al comportamentului civilizat, al respectului și ajutorului reciproc, fiind mediul educativ prin excelență pentru urmași în prima copilărie, sursa inepuizabilă de fortificare morală.

Din punct de vedere teologic, departe de a fi o simplă asociere, alianță sau contract juridic, unirea conjugală a fost înțeleasă totdeauna ca o comunitate existențială de dragoste, binecuvântată de Dumnezeu, în care soții se dăruiesc cu toată ființa lor, se împlinesc reciproc, nasc copii și-i educă după voia și cu ajutorul lui Dumnezeu; ca un mediu sănătos de viață umană și școală de moralitate, unde se formează adevărate caractere; ca o obște în miniatură, cu menire esențială și grave răspunderi în realizarea destinului ființei umane.

În perspectiva creștină, din intimitatea dragostei unice, fidele și indisolubile, dominând între soți și copiii lor, din imaginea unirii lui Hristos și a Bisericii, trebuie să facem valoarea supremă și coordonatele vieții morale ale soților.

În fața tuturor forțelor disoluției, familia, acest de neînlocuit factor de realizare și echilibru, flacăra de iubire și pace și martor al demnității omului, își afirmă forța transfiguratoare, angajează plenar și conștient în fața lui Dumnezeu și a lumii.

III.PĂCATE ÎMPOTRIVA CĂSĂTORIEI

Între păcatele care se împotrivesc căsătoriei sau atentează la unitatea și bunul mers al familiei, cele mai importante sunt: (a) necinstirea soțului sau soției; (b) adulterul; (c) incestul; (d) perversiunea și (e) uciderea pruncilor în pântecele mamei.

Necinstirea soțului sau a soției

Din cele expuse până aici s-a putut observa învățătura ortodoxă întemeiată pe cea a Sfinților Părinți, conform căreia soțul și soția formează unitate, ,,un trup”, ei reprezentând cele ,,două jumătăți ale întregului”. De aceea Părinții Bisericii insistă asupra necesității întemeierii în familie a unui climat de pace și bună înțelegere, bazat pe iubirea reciprocă a celor doi soți. Chiar dacă bărbatul a fost rânduit de Dumnezeu cu calitatea de cap al familiei iubirea îl face pe acesta să nu se comporte cu soția sa în chip tiranic, și nici pe soție să se simtă umilită din pricina datoriei ei de asculta. Soții trebuie să se silească să păstreze cu orie preț armonia în familie, ea fiind izvorul tuturor bucuriilor și ,,capitalul tuturor bunurilor într-o casă”.

Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă pe cei care nu păstrează în familie un astfel de climat, arătând că neînțelegerile dintre soț și soție comportă consecințe grave, nu numai pentru acea familie cu părinți, copii și celelalte rude, ci și pentru întreaga societate, și nu numai în plan material, ci și în plan spiritual. În acest sens, Sfântul Părinte spune: ,,Pentru că, după cum, când temelia se clatină, și prăbușește întreaga locuință, la fel și soții, când trăiesc în neânțelegere, se răstoarnă întreaga noastră viață . Ia seama: lumea este alcătuită din cetăți, cetățile sunt constituite din case, casele sunt compuse din bărbați și din femei. Dacă deci, a intrat lupta între bărbați și femei, ea a intrat în case, și când sunt tulburate casele sunt răsturnate și cetățile, iar când are loc o răsturnare de cetăți atunci, în chip firesc, s-a umplut de tulburare, de război și de luptă și lumea întreagă . Și, în alt loc, vorbind despre cele ce țin de buna rânduială a unei case, el zice: ,.Când acestea sunt bine întocmite, și cele duhovnicești vor merge bine; altfel, și acelea se vor vătăma".

Necinstirea soțului sau soției de către unul din cei doi, se manifestă în diferite feluri: neglijarea tovarășului de viață, ceartă, jigniri, bătăi sau, și mai grav, adulter.

Sfântul Ioan atrage atenția bărbaților să nu stea toată ziua la dispoziția prietenilor în detrimentul petrecerii timpului cu soțiile lor, dându-le astfel motive de bănuială. Tot din această cauza, cu toată compasiunea pe care o are el pentru cei de condiție modestă oprește și ca soțul sau soția să se ocupe, mai mult decât se cuvine, de servitori.

Femeia să nu-și insulte bărbatul dacă nu-i oferă bogății materiale. De aceea ea trebuie să fie învățătă a prețui iubirea și toate celelalte bogăți spirituale. Însă lucrul acesta nu este ușor de realizat, mai ales când cineva este robit de patima iubirii de arginți și a slavei deșarte. Sfântul Ioan arată care este soluția contracarăirii acestor deprinderi negative. El spune: ,,Dacă ea va cunoaște care e adevărata bogăție, dacă va afla filosofia cea înaltă, nu va mai acuza niciodată pe bărbat pentru unele ca acestea. Să o înveți, deci, că sărăcia nu este vreun rău; să o înveți nu numai cu vorba, ci și cu fapta; să o înveti a disprețui slava deșartă și atunci, desigur că niciodată femeia nu-ți va vorbi de acestea și nici nu va dori bogația,,

Dar nici bărbatul, dacă ar primi astfel de insulte, să nu-i răspundă cu jigniri sau chiar bătăi și ,,niciodată să nu întindă mâna asupra ei”, ci mai degraba să fie îngăduitor cu ea și să caute a o foma, chiar de la început, ca pe una ce este mai slabă decât el. ,,Din seara întâi când ai primit soția în casa ta — sfătuiește Sfântul Ioan – învaț-o să fie moderată în pretenții, să fie blândă învaț-o cum să trăiască: chiar din capul locului, chiar de la început învaț-o și convinge-o ca să alunge de la ea dragostea de bani. Învaț-o să filosofeze , povățuiește-o ca să nu aibă niciodată aurării pe umeri și pe lângă obraji sau împrejurul grumazului, nici atârnate în salon, și nici haine aurite și prețioase, ci căsuța voastră să fie veselă, iar acea veselie și seninătate să nu se pogoare în insulte […]. Tu înfrumusețează-ți casa cu cea mai mare podoabă, suflând în ea vântul cumpătării, care va purta cu sine și cea mai plăcută mireasmă"

b) Adulterul

Sfântul Ioan Gură de Aur îi vine greu să vorbească despre acest păcat atât de dezgustător și urâcios, de aceea se scuză, spunând: "Nimeni să nu mă învinovățească, fiindcă eu nu caut a mă împodobi cu frumusețea cuvintelor, ci să fac frumoși și respectați pe cei ce mă ascultă. […] De astfel și doctorul care vrea să taie rana cea putredă, nu se gândește cum să-și păstreze mâinile curate , ci cum să-l scape pe bolnav de acea rană".

Adulterul este un mare păcat, o gravă încălcare a voii și Legii lui Dumnezeu, el este întotdeauna preadesfrânare, spre deosebire de păcatul desfrânării, săvârșit de cineva care n-a fost niciodată legat prin Taina Cununiei sau n-a păcătuit cu cineva care are o astfel de legătură. Sfântul Ioan Gură de Aur precizează foarte clar, în ce constă păcatul preadesfrânării sau adulterul, spunând: "Preadesfrânare (preacurvie) se numește nu numai aceea că a avut relații cu o femeie măritată după alt bărbat, ci și aceea când tu bărbat care-ți ai pe femeia ta, și ești legat de ea, păcătuiești cu alta ". Și de asemenea: ,,Nu numai atunci se numește preadesfrânare, când cineva năzuiește la o femeie măritată cu bărbat, ci și atunci când acea femeie este nemăritată, dacă acela este căsătorit și legat de femeia sa legiuită”. Apoi Sfântul Părinte adaugă: ,,Dacă cel ce a fost însurat și și-a lăsat femeia, iar după aceasta mai are relații cu ea, este vinovat de preadesfrânare, cu atât mai mult când are relații cu o femeie străină”.

Sfântul Ioan zice că adulterul este ,,o abatere de la Lege , lăcomie și hoție, ba încă e ceva mai mult decât hoția”.

El osândește adulterul nu numai pentru împreunare, ci mai ales pentru nedreptatea și lăcomia celui ce-l săvârșește. Este vorba, pe de o parte de nedreptățirea femeii, iar pe de altă parte nedreptățirea bărbatului căruia i s-a răpit femeia așa încât o femeie devine comună mai multor bărbați, răsturnându-se în acest fel ,,chiar și legile naturii”. Căci Dumnezeu l-a făcut pe om "bărbat și femeie”, unindu-i într-un singur trup.

Adulterul este așadar, în același timp, și furt deoarece așa după cum învață Sfântul Pavel: ,,Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia". De aceea, Sfântul Ioan sfătuiește pe cei care ar fi ispitiți de vreo femeie desfrânată să răspundă: ,,Trupul nu este al meu, ci al femeii mele”. Tot așa să spună și femeia ,,către cei care ar voi să-i calce înțelepciunea” ei: ,,Trupul nu este al meu, ci al bărbatului meu”. Adulterul este însă mult mai mare decât furtul ,,căci nu suferim atâta — spune același Sfânt Părinte — când ni se fură banii, pe cât suferim când ni se subminează căsătoria”.

Adulterul este neascultare față de Dumnezeu și împreună lucrare cu diavolul, căci ,,cele ale desfrânării — spune Sfântul Ioan Gură de Aur — nu le lucrează diavolul singur”; de aceea și Sfântul Pavel adaugă la îndemnul: ,,Să nu vă ispitească satana" cuvintele:" din pricina neânfrânării voastre".

Exista pe vremea Sfântului Ioan mentalitatea conform căreia, dacă desfrânează cineva cu sluga sa ori cu o femeie necăsătorită, păcatul nu este atât de mare. De aceea, Sfântul Ioan afirmă răspicat:" Fie că ai avut legături trupești cu împărăteasa, fie cu sluga ta din casă , păcatul este același. De ce? Pentru că prin asemenea faptă nu ai nedreptățit atât pe acea femeie, pe cât te-ai nedreptătit pe tine însuți. Tu ești cel care singur te-ai murdărit, tu în acelasi timp ai defăimat și pe Dumnezeu. Pentru că, având relații cu femei străine, fie ele măritate, fie nemăritate, pentru tine este preadesfrânare, căci ai trecut pe lângă femeia ta. De aceea Dumnezeu pedepsește, fiincă L-ai defăimat, căci nu disprețuiești atâta pe acea femeie, pe cât disprețuiești pe Dumnezeu Care vede totul.

De asemenea, după o veche mentalitate, tradiție și chiar prevederi ale legilor romane de factură păgână prezente încă și spre secolului al IV-lea, o femeie ce-și necinstea bărbatul, era pedepsită în orice situație ar fi greșit și indiferent cu cine ar fi pacatuit pe când un bărbat nu era pedepsit, decât într-un singur caz, atunci când ar fi fost surprins păcatuind cu o femeie căsătorită. Legăturile lui vinovate cu femeile desfrânate sau cu slujnicile erau tolerate Desigur această stare de lucruri era reflectarea mentalității, atât de prezentă în lumea greco-romană, că femeia este inferioară bărbatului în drepturi. Sfântul Ioan precizeză că Dumnezeu va judeca și va pedepsi pe oameni nu după legile romane, ci după Legea Sa, aratând că orice infidelitate a soțului este adulter indiferent de starea socială a celei cu care se săvârșește nelegiuirea. El spune: ,,Știu că mulți socotesc adulter numai când au înșelat o femeie cu bărbat; eu zic ca : fie cu o desfrânată, fie cu o servitoare, fie cu orice femeie nemăritată are relație, când are femeia lui, este adulter".

Adulterul și în general desfrânarea necinstește trupul, făptura lui Dumnezeu, mădular al lui Hristos și templu al Duhului Sfânt după învățătura Sfântului Apostol Pavel, care zice: ,, Au nu stiți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci madularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu stiți că cel ce se alipește de desfrânată singur trup cu ea?,, (1 Cur 6, 15-16); și de asemenea: ,,Sau nu stiți că trupul vostru este templu al Duhulul Sfânt care este în voi, pe care îl aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?,, (1 Cor 6,19). Așadar, prin desfrânare este necinstit nu numai trupul care după cuvântul Sfântului Ioan, ,,devine spurcat, ca și cum cazând cineva într-un loc de murdării, s-ar afunda cu totul în acea mocirlă,, ci este necinstit de către păcatos Însuși Dumnezeu Cel închinat în Sfânta Treime.

Adulterul sluțește și deformează făptura umana, dezbrăcând-o de veșmântul virtuții, pentru că ,desfrânarea este foc, iar focul acesta mistuie o asemenea haină,,.

Adulterul desfigurează până și cununa virtuților, dragostea, deoarece imboldul spre păcat nu vine din dragoste adevărată, ci din ,,dragoste vulgară și prostească care este mai mult o boală decât dragoste”. Sf. Ioan aduce exemplul egiptencei, care nu din iubire voia să-l atragă spre păcat pe losif, ci dintr-o ,,dragoste diabolică,, , căci ,,ea nu-l iubea pe losif, ci voia să-și împlinească pofta cea desfrânată,, .

Adulterul coboară pe om din demnitatea sa, în cea mai josnică mocirlă. și mizerie, chiar dacă aceasta nu se observă întotdeauna. De aceea, Sfântul Ioan înfățișează în imagini plastice adevarata față a acestui păcat, arătând: ,,Tu nu ai putea să îmbraci o haină murdară a slugii tale, ci ai prefera mai degrabă să stai dezbrăcat decât s-o îmbraci, de teamă să nu te molipsești de vreo boală sau să te murdărești — și cu un trup necurat și murdar, pe care l-a întrebuințat nu numai sluga ta, ci și mulți alții, te îmbraci, și nu te murdarești? [..] Intri la aceeași femeie și tu și sluga ta […] intri la acea femeie care a fost si-n mâinile călaului […], te îmbraci cu acel trup, îl săruți cu foc, și nu te înfricoșezi, nu te sfiești? Nu te rușinezi, nu te tulburi?"

Sfântul Părinte apelează nu numai la imagini vizuale, ci pune la încercare și alte simțuri ale ascultătorilor și cititorilor săi, înfătișând în cuvinte arzătoare, toată hidoșenia acestui păcat. El spune: ,,Căci, ce este, de pildă, mai urât mirositor decât desfrânarea? Dacă păcatul este urât mirositor chiar și fără a fi pus în lucrare, dar încă după săvârșirea lui? Și atunci poți pricepe ce fel este desfrânatul; numai atunci vei vedea mirosul greu ce iese dintr-însul, atunci (vei vedea) necurăția, scârba și murdăria ce iese din el”.

Chiar dacă cineva nu conștientizează urâciunea și necurăția acestui păcat, prin manifestările lui desfrânatul demonstrează el îusuși că are învățător propria-i conștiință , căci după săvârșirea acestui păcat, desfrânatul, neputându-se suporta, se duce la baie să se spele, ,.ceea ce dovedește — spune Sfântul Ioan urâcioasa considerație ce o are cineva în cugetul său despre acest păcat,, .

Ca orice păcat, desfrânarea pare, mai înainte de a se săvârși, să aibă în sine o oarecare plăcere, dar după ce s-a săvârșit ea contenește și se stinge cu totul, în timp ce îi ia locul tristețea, mâhnirea. Plăcerea pe care o înfațișează desfrânare și preadesfrânarea este însă părelnică. Sufletul omului desfrânat, cuprins de patimă, ,,își pierde judecata” și de aceea el nu se poate împărtăși nici măcar de acea părută plăcere de moment. ,,Așadar dacă aceasta este plăcere, atunci și râia este o plăcere”, zice Sfântul Ioan.

Sfântul Părinte observă că ,,se trâmbițează” peste tot că desfrânarea are în sine o oarecare plăcere. Cel desfrânat însă pe lângă tulburarea din afară are de înfruntat și zbuciumul din trup din cauza căruia starea lui este mai rea decât a unei mări cuprinse de furtună, neputând niciodată sta împotriva poftei, ci find însetat de ea, ca și cei luptați de duhuri necurate. Plăcerea nu este prezentă nici înainte de momentul desfrânării, ,,căci a scrâșni din dinți și a-ți pierde dreapta judecată nu vine de la plăcere, fiindcă dacă ar fi fost din plăcere nu ți-ar fi cauzat din acelea pe care le suferă cei ce au dureri”, și nici după acest moment, căci timpul acesta este ,,mai degrabă boală și moleșire”. lar în altă parte el spune despre cel îndrăgostit de o desfrânată că ,,pâna să-și ajungă scopul îndrăgostirii lui, el seamănă cu nebunii și smintiții, si după ce și-a ajuns scopul i s-a stins pofta ce-o avea mai înainte. Deci zice Sfântul Părinte — dacă el nu simte mulțumire nici la început fiindcă atunci e vorba mai mult de o nebunie, și nici la urmă, fiindcă sfârșește printr-o îmboldire a întregului organism,atunci unde va găsi el adevărata mulțumire.

Căutarea plăcerii ,,l-a pierdut de multe ori pe om” și sufletește și trupește, iar ,,poftele l-au înșelat întotdeauna”. Sfântul Ioan adaugă: ,,Pentru că, în adevăr, faptul în sine nu este vreo plăcere ci mai mult amărăciune, înșelăciune, ipocrizie și minciună, ca și la teatru.

În alt loc, Sfântul Părinte demonstrează, de asemeneă, că desfrânarea nu poate oferi celui robit de ea nimic altceva decât numai multă neplăcere și necontenit zbucium.

De această ,,poftă nebună,, este umilit în fiecare zi de către femeia desfrânată., care-l ține înaintea ușilor ei și uneori chiar îl pălmuiește și pentru care el își cheltuiește banii, își pune uneori viața în primejdie având de-a face cu rivalii lui și este cuprins de valuri și furtună la gândul că un altul îi poate lua locul. ,,Că dacă cineva —zice Sfântul loan — ar examina acestea cu toată băgarea de seamă, și ar putea să adune toate batjocoririle lor, toate nelegluirile, toate orgiile lor, izvorâte fie din suflet, fie din dezmierdările lor, toate dezgusturile și toate celelalte pe care le știu numai cei ce le pătimesc, va găsi desigur că orice război are mai multe repausuri (armistiții) decât viata lor cea ticăloasă,, . lar cu altă ocazie, analizând zbuciumul celui cuprins de patimă, el observă: ,,Nu pe cei îndrăgostiți? În ce chip sunt batjocoriți de amantele lor și câte fac ele asupra lor, căci banii păgubesc, și cu toate acestea ard de dorul lor și le iubesc mai mult decât înseși sufletele lor.Spune-mi deci, oare nu se poartă cu ei acele femei mai batjocoritor decât toți ceilalți dușmani? Nu cheltuiesc cu ele toată averea? Nu sunt insultați pe față și nu le ordonă într-un mod mai înjositor decăt servitoarelor lor? Și cu toate acestea ei nu se îndepartează de ele . Deși , de astfel, nimeni nu poate avea un dușman atât de grozav cum are cel care iubește pe amanta sa. Căci, de multe ori, ea se gudură pe lângă dânsul, se preface că-l iubește, de cele mai multe ori însă, abuzează de el; și cu cât va fi iubită mai mult, cu atât și ea îl dispretuiește mai mult. Ce poate fi mai sălbatec ca astfel de suflet stricat? Și cu toate acestea ei o iubesc cu înfocare.”

Sfântul Ioan spune despre cel desfrânat că este ,,mai de plâns decât cei din legături”. Zbuciumul lui este greu de închipuit, fiindcă el , după cum observă acest Sfânt Părinte, ,,de toți se teme, pe toți îi bănuiește, bănuiește chiar și pe soția sa, și pe bărbatul desfrânatei cu care trăiește, bănuiește și pe acea desfrânată, și pe slugi , și pe casnici, bănuiește și pe prieteni, și pe rude, și pereții casei, și umbra lui ba chiar și pe el însuși; dar ceea ce este încă mai grozav decât toate este că și conștiința îi strigă într-una și-l mușcă în fiecare zi. Și te vei mai gândi și la judecata lui Dumnezeu, atunci acel nenorocit nici nu va putea sta. Plăcerea lui a fost scurtă de tot, pe când durerea și scârba care o urmează sunt fără sfârșit, fiindcă și seara, și noaptea, și în oraș, și în pustietate, și, în sfârșit pretutindeni îl însoțește acel nemilos acuzator, arătându-se ca o sabie ascuțita pe amândouă părțile, mistuindu-l de frică și de groază și fiind torturat de cele mai înfricoștoare munci.

Tabloul neliniștei și chinurilor celui desfrânat este neepuizat în prezentarea Sfântului Ioan Gură de Aur, care revine mereu, în multe dintre Omiliile lui asupra acestui subiect. ,,Ce ai putea să-mi spui — zice el de preadesfrânați, care pentru o plăcere scurtă suferă o robie nedemnă, cheltuială de bani, frică permanentă și, cu un cuvânt, duc viața lui Cain, ba chiar mai grozavă decât a aceluia căci se tem de cele prezente, iar de cele viitoare tremură și bănuiesc drept dușmani ai lor pe prieteni, ca și pe neprieteni, pe cei ce știu ca și pe cei ce nu știu! Și încă nu se opresc numai aici, spre a se izbăvi de această agonie, ci cugetul lor le născocește multe visuri pline de groază și-i sperie cu ceea ce s-ar putea întâmpla

Un astfel de bărbat, robit de poftă și ,,tăvălit în murdăria tuturor trupurilor femeiești,, este socotit de Sfântul Ioan ca fiind ,,scelerat,, . De aceea, unul ca acesta este greu de indreptat, el trăind ,,într-o completă nesimțire fiindcă deja conștiința lui este moartă .

Din cauza aceasta, cel desfrânat nu are limite în nerușinare și este lipsit de frică față de Dumnezeu. Desfrânatul caută până și în biserică a păcătui. ,,Mulți oameni vin la biserică ca să se uite după femei frumoase,, spune Sfântul Ioan . El învinuiește însă numai pe bărbați, ci deopotrivă și pe femeile care vin la biserică ,.împodobite cu mai multă nerușinare decât cele desfrânate de la teatru. De aceea, unii din cei care vin la biserică și care sunt desfrânați, ispitiți fiind, nu li se pare nici un loc mai potrivit decât biserica, pentru a atrage atenția femeilor și a le face să-și întoarcă spre ei capetele. Indignat de această nepăsare și dispreț față de Dumnezeu și de biserica Lui pe care o manifestă desfrânații, Sfântul Ioan se exprima: ,,Ce faci omule? Te uiți în biserică după femei frumoase și nu te cutrermuri când aduci o ocară atât de mare casei lui Dumnezeu? Crezi că biserica este casă de desfrâu și de mai putin preț decât piața? În piață te temi și îți este rușine să te uiți după femei, dar în biserica lui Dumnezeu, unde Dumnezeu îți vorbește și te amenintă pentru aceste fapte, faci desfrânare și săvârșești adulter chiar în timpul când auzi să nu faci acestea? Și nu te cutremuri, nu te spăimântezi? Sfântul Părinte se întreabă: ,.Nu e de mirare oare că nu-i trăznește Dumnezeu, că nu se scufunda pămantul sub ei? Da — spune el — faptele acestea sunt vrednice de iad și de trăznete”. Pe unii ca aceștia Sfântul Ioan îi mustră cu asprime: Cum îndrăznești — zice el — să pășești în biserica lui Dumnezeu, în templul cel sfânt, când iese din tine o duhoare atât de grea? […] Gândește-te ce cumplită, ce mare pedeapsă vei primi pentru că intri în biserică și umpli casa cea sfânta a lui Dumnezeu cu atâta duhoare.

Sfântul Ioan deplânge această stare de lucruri și faptul că s-a ajuns, chiar mai înainte de timpul lui, ca în biserică să existe despărțituri între femei și bărbați construite din scândură, în loc să existe acestea în suflete.

Mulți dintre cei păcătoși se justifică, învinovățind prima pereche de oameni sau trupul lor, ca find cauza stării în care se află ei. Sfântul Ioan arată că nu Adam este vinovat pentru păcatele urmașilor lui, ci faptul că aceștia nu au rămas nepăcătoși, adăugând la păcatele aceluia alte păcate. ,,Deci, nu moartea noastră — zice el este cauza păcatului, nu acuza în zadar, ci intenția cea rea este rădacina tuturor relelor” . Și nici trupul cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu, nu este vinovat de cădere; o demonstrează cei care au rămas curați, începând cu Abel, și de asemenea, o demonstrează demonii care, deși n-au trup, n-au fost împiedicați de a cădea. ,,Deci — spune Sfântul Ioan — dacă relele ar fi ale naturii trupului, atunci ar trebui să fie generale, căci așa sunt cele naturale, dar a desfrana nu este de felul acestora, precum de exemplu este de a simți durere, ci vine din intenția omului.” Spre a se face înțeles, Sfântul Părinte pune înaintea ascultătorilor și cititorilor săi ( un exemplu practic: Dacă se întâmplă să cadă caii în prăpastie nu sunt vinovate hățurile, ci vizitiul; judecata omului este vizitiul și hățurile sunt trupul lui”.

Același lucru îl afirmă Sfântul Păirinte și în alt loc spunând , ,,Nu trupul este cel care-l robește pe cineva. omule, să nu fie una ca aceasta, ci dezmierdarea. Și de ce iubim dezmierdarea? Nu fiindcă se gasește în trupul nostru, ci din pricina intenței sau a unei voinți rele,,

Sfântul Chiril al Ierusalimului combătând pe gnostici care considerau că trupul este închisoare a sufletului și cauză a tuturor relelor, arată că această cauza trebuie cautată mai degrabă în suflet. El spune: ,,Nu-mi spune că trupul este cauza păcatului. De ar fi pricina păcatului, atunci de ce nu păcatuiește omul mort? Pune sabia în mâna unui om mort de curând și nu se va face ucidere! Treci pe dinaintea unui tânar mort de curând o femeie foarte frumoasă și nu se va produce în el nici un gând de desfrânare! Pentru ce? Pentru că trupul nu păcătuiește prin ei însuși, ci sufletul prin trup. Trupul este unealta, este ca o haină și o îmbrăcăminte a sufletului. Dacă trupul va fi dat de către suflet desfrânârii, ajunge necurat; dar dacă va locui împreuna cu un suflet sfînt, ajunge templu al Duhului Sfînt […] Ai grijă așadar de trup pentru că este templu al Duhului Sfânt! Să nu murdărești în desfrânări, să nu pângărești în desfrânări această îmbrăcăminte prea frumoasă! După același Sfânt Părinte, trupul este bun în primul rând, pentru că mădularele lui au fost create de Dumnezeu. Adam în rai era gol împreună cu Eva (Fac 2, 25), însă nu din cauza mădularelor lui a fost alungat din rai. ,,Prin urmare — spune Sfântul Chinil — nu mădularele sunt cauza păcatului, ci cei care se folosesc rău de mădulare. Creatorul mădularelor este întelept.

Sfântul Vasile cel Mare recomandă chiar grija față de trup însă nu o grijă exagerată, în detrimentul sufletului. Grija față de trup este, în concepția lui, model pentru îngrijirea sufletului. De aceea cei care sunt bolnavi sunt sfătuiți de el, ,,să se folosească de vindecarea corpului, ca de un model și exemplu pentru îngrijirea sufletului,, .

Vorbind despre mădulare, Sfântul Ioan condamnă pe cei care își suprimau organele genitale, arătând că acestea nu stau la originea păcatului.,,Unul ca acesta — zice el — este un ucigaș și dă prilej să fie hulită creația lui Dumnezeu […] Tăierea mădularelor a fost dintru început fapta unei lucrări diavolești și a unei uneltiri drăcești, ca să defaime opera lui Dumnezeu și să-l pocesc pe om; ca să pună totul pe seama naturii mădularelor și nu a voinței libere; din pricina aceasta mulți păcătuiesc fără teamă, pentru că se socotesc fără vină, aceștia își pricinuiesc o îndoită vătămare: una, că-și ciuntesc mădularele; a doua, că împiedică voința de a savârși fapte bune. […] În afară de aceasta — continuă Sfântul Părinte — trebuie să vă mai spun, că tăierea mădularelor nu stinge pofta, ci o aprinde mai mult. În altă parte își are izvoarele sămânța care este în noi, din altă pricină își înalță pofta valurile sale, unii spun că pofta trupului se naște din creier; alții spun că din coapse. Eu însă aș spune că nu se naște din altă parte decât dintr-o voință desfrânată și dintr-o minte nesupravegheată. Dacă sufletul ne este curat, nu ne vatăma deloc mișcările trupului.”

Că mădularele trupului sunt bune, o demonstrează însuși actul întrupării Domnului, ,,Care nu se rușinează să ia trup din astfel de mădulare”, după cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. De aceea ,,nimic nu este spurcat în toată construcția trupului omenesc. Dacă nu-i pângărit cu adultere și desfrânări”.

Dar nici sufletul nu este vinovat de căderea în păcate, pentru că ,,sufletul este liber, este opera cea mai frumoasă a lui Dumnezeu, după chipul Făcătorului; este nemuritor din pricinia lui Dumnezeu Care l-a făcut nemuritor […] Are putere să facă ceea ce voiește”. Deci păcatul nu vine de la natura trupului, nici din cea a sufletului, ci își are originea în altă parte, și anume, în liberul arbitru, în voința liberă a omului. Diavolul îl ispitește, îi sugerează gând de desfrânare, dar nu-l poate forța împotriva voinței sale. Dacă natura omului l-ar duce pe om la păcat nu și la virtute, nu și-ar avea rostul nici iadul și nici cununile cerești.

Sfântul Vasile cel Mare se afla pe aceeași poziție, arătând că liberul arbitru, care poate fi socotit ,,unul din titlurile de glorie ale ființelor înzestrate cu rațiune” și care a fost dat omului ca mijloc de desăvărșire, fiind folosit greșit a ajuns cauza căderii lui.

Aceeași învățătură o împărtășește și Sfântul Ioan Gură de Aur, aprofundând-o. El spune: ,,Nu chitara singură este în stare să producă sunete armonioase, ci sufletul muzicantulni o silește să producă acele sunete. Prin urmare, și aici, nu trupul este mădularul cel fals sau displăcut, ci propria noastră intenție și liberul arbitru care purced din sufletul nostru’ Și tot el mărturisește: noi însă mărturisim, că trupul este mai mic decât sufletul și inferior acestuia nu însă și contrar și în luptă cu el, sau rău față de suflet. […] Esența sau ființa sufletului și a trupulul nu este tot una cu esența intenției fiindcă cele dintâi sunt lucrurile lui Dumnezen, pe când cea de-a doua este o mișcare derivată din noi înșine, putând să o ducem unde vrem:

Sfântul Ioan este de părere că nici chiar liberul arbitru nu stă la originea păcatului, fiindcă ,,acesta este dăruit nouă de însuși Dumnezeu,, ci ne duce la păcat o voință a noastră proprie, derivată din intenția și din părerea noastră , că aceea deși mărturisește Sfântul Apostol Pavel când zice: .,,Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine” (Rom 7, 19-20).

Așadar, tot ce a făcut Dumnezeu este bun; omul cu toată zestrea lui primită de la Creator este ,,casă a lui Dumnezeu.Cel desfrânat însă devine ,,casă spurcată” numai prin ,,intenția lui cea vicleană si rea,,.

Deoarece unii dintre cei păcatoși își căutau o justificare pentru starea lor, învocând neputința în fața ispitei și natura trupului lor, SfântuI Ioan demonstrează cu argumente practice că nu există nici o silă de a păcătui, lucru care-l atestă cei ce-și păstrează curăția si cei inchiși in temniță, și că nu este nimeni bun sau rău de la natură, aceasta dovedind-o convertirile. Ceea ce este de la natură nu poate fi schimbat, de aceea necesitațile naturale n-au fost considerate niciodată ca fiind păcate și nu este nimeni acuzat sau pedepsit pentru că le are. ,,Și atunci — întreabă Sfântul Ioan — de ce să ne amăgim pe noi înșine cu pretexte și dezvinovățiri seci, care nu numai că nu ne aduc nici o iertare, ci chiar cea mai grozavă pedeapsă?,, .

Toată această stare de decădere morală, Sfântul ioan o pune pe seama teatrelor, care așa cum s-a spus, erau ca un ferment al imoralității în societate. Ca un doctor iscusit, el taie adânc rana care s-a întins și asupra creștinilor, identificând și cauzele bolii. ,,Teatrele cele desfrânate — zice el — vă învață să vă desfrânati; teatrele, această ciumă cu anevoie de stârpit, aceste farmece pline de otravă, aceste curse cumplite pentru cei nepăsători, această pieire însoțită de plăcere pentru cei neînfrânați.

Dar desfrânarea are la bază și alte cauze, cum ar fi: pofta, lăcomia, iubirea de arginți, glumele proaste , dezmierdarea și necumpătarea , beția numită,,generalul patimilor’’ ,îmbuibarea, petrecerile de tot felul și cele de la nunți, vanitatea, uneori bogăția și altele.

Adulterul trage după sine aceste păcate și multe altele și mai ales uciderea. ,,Femeile care doresc să facă adulter, sunt gata să-și ucidă pe soții lor; sunt gata să facă nu numai o crimă, nici două ci nenumărate,,. Mai mult decât atât, aceste femei își ucid proprii copii, încă din pântecele lor.

Pentru a ține în mrejele lor pe bărbații pe care îi vor aceste femei nu se dau în lături nici de la practici satanice. În acest sens Sfântul Ioan spune: ,,De aici vin și idolatriile, fiindcă aceste femei pierdute, voind să fie cu grații și plăcute bărbaților urzesc tot felul de meșteșugiri drăcești, ca de pildă vrăji, descântece, farmece și multe altele.

Știind, așadar, cât de vătămătoare este desfrânarea omul trebuie să fugă din calea ei și a tuturor păcatelor care o generează nu numai de ochii lumii, ci de teama de a nu-l supăra pe Dumnezeu . Sfântul Ioan condamnă pe cei care se rușineaza de oameni dar de Dumnezeu nu se sfiesc. El spune: ,,Când un om ar vedea nu ar îndrăzni cineva să. desfrâneze, ci chiar de ar arde de mii de ori de acest rău, totuși tirania patimii este învinsă de rușinea de oameni, pe când Dumnezeu văzând și știind totul, oamenii nu numai că desfrânează, ci îndrăznesc a face și alte fapte cu mult mai grozave . Deci singur acest fapt oare nu e deajuns de a ne aduce asupra noastră mii de trăznete din cer? Și ce vorbesc eu de desfrânare și de preadesfrânare? Cele ce sunt cu mult mai mici decât acstea noi rușinându-ne de oameni nu le facem, pe când de Dumnezeu nu ne sfiim a le face, deși El ne vede.

Mai mult decât atât , omul își raportează faptele nu voii lui Dumnezeu, ci mai degrabă judecăților semenilor săi, care pot fi uneori ,,derbedei sau chiar legiuitori”. Dar și legiuitori de ar fi, nu trebuie ascultați mai mult decât Dumnezeu; căci și aceștia care erau socotiți a fi înțelepti, nu au condamnat și nu au pedepsit niciodată desfrânarea sau preadesfrânarea prin legile lor, ci faptul acesta era considerat ca o nimica și de către legiuitori și de către cei mulți. Ba dimpotrivă, unele dintre fărădelegi sunt chiar permise de lege, cum ar fi teatrele în care evoluează femei desfrânate și copii stricați, care prin piesele lor batjocoresc însăși firea omeneasacă. Acești desfrânați ,,sunt cei care înveselesc cetatea și încununează pe împărați pentru trofeele și biruințele lor, aducându-le laude. Sfantul Ioan apelează chiar la logica acestora pentru a arăta decăderea morală a societății. El spune: ,,Eu cu plăcere i-aș întreba pe aceștia: oare este un lucru rău să răstorni legile naturii? Este rău de a introduce împreunări nelegiuite? Desigur că vor răspunde că este rău, ba încă își vor da părerea că acest fapt nelegiuit trebuie a fi pedepsit. Și cu toate acestea, aceștia sunt lăudați, admirați, aplaudați și întreținuți din banii publici, fiind considerați a fi binefăcătorii obștești ai cetății.

Pentru a fugi de desfrânare, însă, este nevoie de a se declara război păcatului , și nu oricând, ci încă de la început, de când încoltește el în suflet, eliminând toate ispitele și mijloacele prin care se naște păcatul. În acest sens, Sfântul Ioan sfătuiește: ,,Pune-ți singur hotar, și hotărăște-te să nu te uiți la femeie, nici să te duci la teatru și nici să privești în piață la frumuseți străine. Este cu mult mai ușor să nu privești de la început o femeie frumoasă, decât să o privesti și apoi să scoți din tine pofta pentru ea și în același timp să scoți și tulburarea ce ți-a pricinuit-o vederea ei. Luptele sunt mai ușoare la început, ba încă nu avem nevoie de luptă dacă nu deschidem ușa dușmanului și dacă nu vom primi nici chiar sămânța răului. De aceea și Hristos pedepsește pe cel ce se uită la femeie cu nesaț, că astfel să ne apere de o mai mare durere. De aceea, zic, poruncește de a scoate din casă pe dușman înainte de a deveni puternic, că acum e și mai ușor să-l scoți”. Sfântul Ioan analizează fiecare manifestare și mișcare a păcatului de la început, de la încolțirea lui în cuget, creșterea lui în intensitate și dezastrul pe care îl produce. Prezentând această imagine, el îndeamnă la stârpirea păcatului încă din fază incipientă. S-ar putea vorbi în acest caz de un tratament spiritual preventiv, aplicat de însăși persoana ce se află în pericolul îmbolnăviri sufletești și trupești, conform învățăturii Mântuitorului (Mt 5, 27-28). ,.Nu este atâta osteneală de a vedea femei frumoase, zice Sf. Ioan, pe cât este de-a te stăpâni după ce le-ai văzut, ba chiar de-a nu le vedea nu este nici o osteneală, pe când osteneala și sudoarea cea multă vine după ce le-ai vazut. Așadar, când și osteneala este mai mică, deși nici nu poate numi cineva osteneala, și când și câstigul este mai mare, de atunci căutăm singuri să cadem în noianul nenumăratelor răutați? Și nu este numai mai ușor de a nu vedea femeie, ci încă de a te găsi și mai curat de această poftă; după cum și pentru cel ce o vede, este mai greu de a se izbăvi de osteneală și de pata ce o are, dacă se mai poate numi izbăvire. Cel ce nu vede o fată frumoasă este curat de pofta izvorătă de aici, pe când cel ce dorește să vadă, mai intăi înjosește cugetul cu astfel de gânduri, și după ce îl spurcă de nenumărate ori apoi își scoate pe față pata rezultată din poftă, dacă o mai scoate. De accea tocmai și Hristos, ca nu cumva să pățim în acest fel, nu împiedică […] numai preacurvia, ci și privire nesățioasă.

Desfrânarea atrage după sine nu numai zbuciumul și chinurile din viața aceasta, ci mai ales chinurile viitoare, după cum osândeste Scriptura: ,,Afară câinii și vrăjitorii și desfrânații și ucigașii și închinătorii de idoli și toți cei ce lucrează și iubesc minciuna! (Apoc 22, 15). Și Sfântul Apostol Pavel se exprimă cam în aceiași termeni: ,,Căci aceasta s-o stiți bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moștenire în împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu” (Efes 5, 5).

c) Incestul

Potrivit Sfântului Apostol Pavel, incestul este un păcat care depășește în gravitate chiar pe cele ale păgânilor. Mustrănd pe creștinii din Corint, el spune: ,,Îndeobște se aude că la voi e desfrânare, și o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneste, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său” (I Cor 5, 1).

Tâlcuind acest pasaj, Sfântul loan Gură de Aur consideră că Apostolului Pavel i-a fost rușine să numească acest păcat, de aceea el spune despre incestuos că ,,trăiește”, nu că desfrânează, și de asemenea, n-a spus: ,,cu mama sa vitregă”, ci: ,,cu femeia tatălui său”. Și mai departe zice: ,,să fie scos din mijiocul vostru cel ce a săvârșit această faptă” (v. 2); n-a spus: ,,cel ce a săvârșit incestul”. Prin aceasta, este de părere Sfântul Părinte, se intrevederează și mai mult mărimea păcatului, deoarece Apostolul nu-și permite nici a pronunța astfel de grozăvii.

Sfântul Ioan consideră că păcatul aceluia era îndoit: desfrânare și — înca mai grav decât desfrânarea — nepărere de rău pentru păcat. El spune: ,,Într-adevăr, nu atâta trebuie a jeli pe păcătos, pe cât pe păcătosul care nu are părere de rău și nici nu se pocăiește’.

El nu se adresează incestuosului, nici nu-i pronunță măcar numele, ci se adresează comunității creștinilor, deoarece socotește că acela nu este vrednic nici de a-i vorbi, iar pe aceia îi mustră aspru pentru ca n-au scos înca de la început un astfel de păcătos din mijilocul lor. Nu sunt puține locurile și împrejurările în care Sfântul Pavel recomandă credincioșilor tact și răbdare pentru îndreptarea păcătoșilor. O astfel de faptă însă nu este tolerată nicidecum de Apostol.

Porunca lui, într-o astfel de situație cu totul exceptională, este: ,,Să predați pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mantuiască în ziua Domnului Iisus” . Cu alte cuvinte, a fost predat satanei numai trupul, nu și sufletul, ca să fie pedepsit, și prin pedeapsă să se întoarcă la Dumnezeu.

Acest păcat, ca și altele, este molipsitor; de aceea el nu trebuie tolerat. Apostolul spune: ,,Oare nu stiți că puțin aluat dospește toată frământătura? Curățiți aluatul cel vechi, ca să fiți frământătură nouă,,

Pocăința însă restabilește celui păcatos poziția de membru sau mădular al Bisericii, și aceasta nu pentru suficienta pocăintei, ci ca dar din partea Bisericii, din dorinta de a fi recâstigat pentru viața veșnică și a nu cădea în deznădejde. Potrivit îndemnului apostolului care zice: ,,mai bine să-l iertați si să-l mângâiați, ca să nu fie coplesit de întristare unul ca acesta” (II Cor 2, 7), Sfântul Ioan zice ,,Că dacă (incestuosul) s-a și mărturisit poate, și sa și pocăit, totuși apostolul arată ca a luat iertarea păcatului nu atat în urma pocăintei lui, pe cât în urma darului”. Cu alte cuvinte — interpretează Sfântul Părinte — Apostolul ar fi spus: ,,Nu doar că este vrednic de aceasta […], si nici pentru ca ar fi aratat o pocaință îndeajuns cer acest lucru, ci pentru că e slab neputincios. Deci îndreptarea și iertarea stau la îndemâna oricărui păcătos, inclusiv a celor cu astfel de păcate grele, numai să-și convertească voința dinspre păcat și pocăință.

d) Perversiunea

Sfântul Apostol Pavel condamnă foarte aspru pe cei perverși socotind că au ajuns la aceste practici atât de josnice din cauza idolatriei lor. El spune: ,,De aceea Dumnezeu i-a dat necurăției după poftele inimilor lor, ca să-și pângărească trupurile lor ca între unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciunii și s-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului […] Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocări, căci și femeile lor au schimbat fireasca rănduială cu cea împotriva firii; Asemenea și bărbații, lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați săvârșind rușinea și luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom 1, 24-27).

După Sf. Apostol Pavel (Rom 1, 21-23), cauza căderii oamenilor în ,,asemenea absurdități”, este păcatul și mai ales ruperea totală a legăturii cu Dumnezeu.

Păcatul acesta reprezintă abisul căderii, veriga de legătura a tuturor păcatelor, batjocorirea și lepădarea în totalitate a demnității umane și mai ales părăsirea din partea lui Dumnezeu. Sfânul Ioan spune: ,,Când Dumnezeu părăsește pe cineva, totul se răstoarnă pe dos.

Perversiunea este păcat împotriva firii, de aceea și gravitatea lui este atât de mare. Nici un păcat nu este firesc, însă acesta le întrece pe toate celelalte. Sfântul Ioan spune în acest sens: ,,Cele ce sunt contra naturii sunt și mai grele, în același timp și mai dezgustătoare”, de aceea cei ce le săvârseșc ,,sunt lipsiți de orice iertare fiindcă au defăimat natura,,

Perversiunea este manifestată în diferitele ei chipuri: bărbați cu bărbați, femei cu femei, adulți cu copii, oameni cu animale.

Ca și Apostolul Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur nu ocolește acest subiect, înfierând cu asprime astfel de patimi. El consideră că ceea ce-i învinuiește cel mai mult pe acești oameni este faptul că nu vreo necesitate oarecare i-a silit să se arunce în practici de acest fel, deoarce bărbații aveau femei și femeile aveau bărbați pentru a păstra ,,rânduiala cea după fire,, ci voința lor cea rea, lucru pentru care sunt lipsiți de orice iertare.

Sfântul Ioan consideră că aceste patimi s-au născut din părăsirea lui Dumnezeu, iar părăsirea lui Dumnezeu provine din nelegiuirea celor care L-au părăsit; de asemenea, de la dezmierdare și de la necunoașterea lui Dumnezcu, ca și de la lipsa frici față de El, care este ca o ancoră de salvare din multe primejdii.

Tâlcuind expresia formulată de Sfântul Apostol Pavel: ,.s-au aprins în pofta lor unii pentru alții”, Sfântul Părinte arată că ,,boala aceasta provine nu numai din poftă, ci mai mult din trandăvia lor, care a și aprins pofta”; ei ,,n-au fost târâți și nici ,,n-au căzut,, ci ,,săvârșind rușinea,, au ajuns la ceea cea a fost ,,studiat de dânșii mai dinainte”, făcând astfel natura de râs, încalcându-i legile.

Că acesta este un pacat împotriva firii o demonstrează înseși legile păgâne, care pedepsesc pe cei ce s-ar castra, și aceasta, pentru motivul că ,,își ciuntesc singuri natura omenească “. Aceștia, însă, nu nedreptățesc cu nimic pe alții, pe când desfrânații și pederaștii, pe langă faptul că nu sunt de vreun folos, își necinstesc nu numai trupul, ci și sufletul, făcându-se vrednici de a fi alungați de pretutindeni.

Consecințele acestor practici sunt dezastruoase pentru unitatea rânduită de Dumnezeu între bărbați și femeie, introducându-se între ei ,,o luptă mai grozavă decât războiul civil; s-a nimicit atracția firească dintre ei, s-a rupt unitatea, din unul devenind doi .,adică unul și același gen să țină locul și celuilalt, ceea ce este împotriva Legii lui Dumnezeu, fiecare din cele două parți a pornit război contra celeilalte,cât și contra ei însăși căci și femeile defăimau pe alte femei și nu numai pe bărbați, și bărbații la rândul lor stăteau unul împotriva altuia, ca și împotriva genului femeiesc și în sfârșit, ceea ce este foarte grav, războiul împotriva naturii perpetuarea neamului omenesc nemaifiind posibilă,,.

Lumea păgână ajunsese la o atât de mare degradare morală încât consideră acest păcat un privilegiu de care nu puteau ,,beneficia,, slugile, ci numai oamenii liberi. Lucru care a fost și legiuit ,,de preaînțeleptul popor atenian și de marele lor legiuitor Solon,, spune cu sarcasm Sfântul Ioan. Slugile nu aveau voie nici să-și ungă trupurile cu untdelemn și nici să facă pederăstie. Cei care se supun unor astfel de legi sunt, consideră Sfântul Părinte,,cei mai nenorociți și vrednici de multe lacrimi,, Ei sunt mai păcătoși decât desfrânații și desfrânatele, care deși încalcă grav legea dumnezeiască, cel puțin nu o încalcă pe cea a naturii, cum fac aceștia, care le încalcă pe amândouă.

Dacă desfrânarea, prin care se pângărește trupul, este un păcat atât de mare, ,.apoi ce am putea spune de această nebunie zice Sfântul loan — care este cu mult mai rea decât desfrânarea, încât nici nu mai avem ce spune?”.

Cel ce săvârșește un astfel de păcat își pierde demnitatea pe care i-a dat-o Creatorul, trădându-și și necinstindu-și propria natură ca și pe cea a celuilalt gen. Adresându-se bărbaților, Sfântul Ioan spune: ,,Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie dar încă ai pierdut și dreptul de a fi bărbat. Căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, și nici nu ai păstrat natura bărbătească ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, vrednic de a fi alungat și bătut cu pietre Și de femei, ca și de bărbați, fiindcă ai nedreptățit și necinstit amândouă genurile”.

Dar în același timp, o astfel de persoană își pierde nu numai demnitatea de om, ci chiar cade și sub poziția pe care o ocupă animalele în lume. De aceea Sfântul Părinte se exprimă: ,,și ca să afli cât de mișelesc fapt este acesta, spune-mi te rog: dacă venind la tine un om ți-ar spune în gură mare că ești un câine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic? Dar iată că și tu, care faci parte dintre oameni, nu numai câine te-ai făcut pe tine însuți, ci chiar mai prejos și mai necinstit decât acest animal, căci câinele, cel puțin, este folositor omului, pe când cel ce desfrânează nu este folositor”. Și tot el, deplângând starea aceasta de decădere, spune: ,,Vai nouă, dacă ajungem să fim mai fără minte decât animalele necuvântatoare, și mai nerușinați decât câinii, căci nicăieri printre ele nu vei găsi o astfel de împreunare, ci natura-și cunoaste hotarele sale! Voi însă care săvârșiți acest păcat, ați făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât necuvântatoarele, căci îl batjocoriți prin asemenea fapte și vă batjocoriți și pe voi însivă’.

Acest păcat este cu atât mai grav cu cât el este ,,o boală molipsitoare”. Cu toate acestea nimeni nu poate fi obligat să contracteze această. boală., după cum nimeni nu poate obliga pe un bărbat, oricât l-ar amenința și i-ar porunci, că schimbându-și natura, să nască un copil. Deci, ,,cei ce turbează după astfel de păcate, singuri își făuresc relele cele mai grozave”.

Pentru aceasta și osânda unora ca aceștia va fi și mai mare. ,,Chiar de nu ar fi gheena — spune Sfântul Ioan — și nici nu ne-ar fi amenințat (Dumnezeu) cu osânda, totuși acest fapt este mai groaznic decât orice osândă. Dacă ei simt plăcere din aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor. […] Pe unii ca aceștia eu îi consider mai răi decât omorâtorii de oameni, fiindcă e cu mult mai bine de a muri, decât a trăi defăimat astfel de lume. Omorâtorul de oameni a despărțit sufletul de trup, iar acestia, împreună cu trupul au pierdut și sufletul. Orice păcat mi-ai spune nu poate fi egal Cu aceasta îngrozitoare nelegiuire, și dacă cei ce pătimesc de această boală ar simți grozăvia faptului pe care-l săvârsesc, desigur că ar prefera o mie de morți, mai bine decât de a face asemenea fapte,,

Nu există pedeapsă atât de mare încât să poată acoperi grozăvia acestui păcat. Sfântul Ioan se întreabă: ,,Și de câte gheene sunt oare vrednici aceatia?”

Nici un păcat nu a fost atât de aspru pedepsit ca acesta de către Dumnezeu, încă din viața de aici. Sfântul Ioan este de părere că pedeapsa Sodomei a fost icoana celei a iadului pentru cei care nu cred în realitatea pedepselor de dincolo. Pe baza acestei experiențe din istoria umanității el invită pe păcătoși să tragă singuri concluzia în legătură cu gravitatea păcatului: ,,Acum tu judecă singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă Dumnezeu a fost silit să le arate gheena mai înainte de timp. Fiindcă mulți disprețuiau cuvintele și atunci ca și acum, de aceea Dumnezeu le-a arătat mai dinainte icoana gheenei, și încă într-un mod unic în istoria omenirii. În adevăr, curios a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, dar și păcatul pe care ei îl sâvârșiseră, adică pederăstia, era în afară de legile firii, era contra naturii; a ars pământul acela, fiindcă și sufletele lor erau arse de acea poftă spurcată. De aceea și ploaia aceea nu numai că n-a deschis pântecele pământului ca să-l facă de a da naștere roadelor, ci încă l-a făcut fără posibibitatea chiar de a primi semințele ce s-ar arunca în el. Astfel era și împreunarea bărbaților din Sodoma, căci și acea nelegiuire le făcuse trupurile lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei.

e) Uciderea copiilor în pântecele mamei

Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă pe desfrânați nu numai pentru păcatul acesta în sine, ci și pentru urmările lui, printre care cea mai gravă este situația copiilor ce sunt zămisliți în urma unor asemene împreunări nelegiuite. În cele mai multe cazuri acești copii sunt uciși încă fiind în pântecele mamei lor, ucidere pe care el nici nu o poate califica din cauza gravități faptului. ,,De ce semeni — întreabă el — acolo unde țărâna e pregătită să strice rodul, unde sunt multe doctorii de stârpire și unde, de multe ori, copilul este omorât mai înainte de naștere? Iată, deci, că și pe acea desfrânată n-ai lăsat-o să, rămână numai desfrânată, ci ai făcut-o si ucigătoare de om, ai făcut-o criminală. Ai văzut cum din beție izvorăște desfrânarea, cum apoi din desfrânare iese preadesfrânarea, iar din preadesfrânare omorul ? ba chiar mai mult și decât omorul, căci nu am nici cuvinte îndeajuns de a numi asemenea faptă criminală, de vreme ce nu numai că pe copilul născut îl omoară, ci împiedică chiar de a se naște:’

După cum s-a văzut, zămislirea nu este numai lucrarea omului, ci mai ales lucrarea lui Dumnezeu, Care a pus în actul împreunării dintre bărbat și femeie legea înmulțirii oamenilor, și a lăsat aceasta ca binecuvântare din partea Lui, și nu ca blestem. Mai mult decât atât, femeia a primit de la Dumnezeu această îndatorire care-i asigură chiar mântuirea. (cf. I Tim 2, 1 5). De aceea, intrigat de cele ce se petrec, Sfântul Ioan, întreabă: ,,Deci de ce îți bați joc de darul lui Dumnezeu și te împotrivești legilor Lui și ceea ce este blestem tu o urmezi ca pe o binecuvantare? De ce apoi transformi magazia nașterii în magazie de omor, și pe femeie, care este dată spre nașterea de copii, tu o pregatești pentru omor?”

Femeia însă nu este singura responsabilă de ucidere, ci împreună cu ea este și bărbatul care s-a împreunat cu ea, și nu numai acela, ci și toți desfrânații, fiindcă din cauza lor, pentru a le face lor pe plac, ucide femeia desfrânată. Sfântul Ioan zice: .,Fiindcă, pentru a fi plăcută și dorită de amanți, și pentru a atrage la sine mai mult aur, ea nu se dă în lături de a face și aceasta, grămădind prin asemenea fapt, un foc mare asupra capului tău, căci dacă îndrăzneala este a ei, în același timp însă și tu ești cauza principală a îndrăznelii ei”.

Și mai grav este însă faptul că nu numai desfrânatele recurg la astfel de practici ucigașe, ci și multe dintre femeile căsătorite, uneori la îndemnul sau cu acordul bărbaților lor. Acest lucru a introdus în familii indiferența față de aceste atât de mari grozăvii și, odată cu acestea, nenumărate alte fapte de încălcare a voii lui Dumnezeu, ce duc în final la destrămarea familiilor.

Arătând toată grozăvia uciderii de prunci, SfântuI Ioan spune ,,Dar cu toate acestea, după o asemenea purtare necuviincioasă după omoruri și după idolatrii, totuși lucrul acesta pare indiferent multora, ba chiar și multor bărbați care-și au femeile lor, de unde apoi și rezultă cele mai mari rele. Căci și aici de multe ori se pun în mișcare fel de fel de doctorii pentru stârpire, doctorii pregătite nu pentru pântecele desfrânatei, ci pentru ale femeii nedreptățite; și aici se întind fel de fel de curse, invocarea sufletelor celor morți, invocarea demonilor, certuri zilnice, lupte înverșunate și multe de acest fel.”

IV. CONCLUZII

Căsătoria este o instituție întemeiată de Dumnezeu chiar la început, de la crearea omului ca bărbat și femeie (Fac 1, 27)așa încât s-ar putea spune că Dumnezeu nu i-a făcut pur și simplu pe cei doi, ci a creat familia. Însăși relatarea biblică (Fac 2) a creării bărbatului și apoi a femeii din coasta lui exprima consubstantialitatea principiilor complementare,,Masculinul și femininul formează monada umană arheritică: Adam – Eva,,

Căderea în păcat a protopărinților nostri a avut efecte negative asupra unității originare dintre bărbar și femeie, de aceea în Vechiul Testament familia era constituită ,din doua individualități polarizate, obiectivate, separate, situate exterior una față de cealaltă, (dar) puse totuși una lângă cealaltă”. Din această cauză, locul legii dumnezeiești a indisolubilității căsătoriei l-a luat desfacerea ei prin cartea de despărțire (Deut 24, 1), iar cel al unității monogamice originare (căci Dumnezeu n-a creat decât un bărbat și o femeie care să constituie familia), i-a luat poligamia (Deut 21,15) și căsătoriile de levirat pentru asigurarea descendenței faimiliale (Deut 5, 5).

Inegalitatea dintre bărbat și femeie în Vechiul Testament se conturează tot mai mult, așa încât femeia, din ajuror al bărbatului (Fac 2, 18) și obiect al iubirii și respectului acestuia, a devenit obiect al posesiei lui. abdicându-se în acest fel de la scopul pentru care a fost instituită căsătoria și familia. Prin venirea Sa Mântuitorul a redat femeii locul ce i se cuvenea, reafirmând, în același timp unitatea și indisolubilitatea căsătoriei (Mt 19, 3-6) care exista de la început (Fac 2. 24) și pe care El .,o înalță din ordinea naturii, în ordinea harului’. Acceptarea de către Moise a despățirii soților, arată El. a fost făcută din cauza incapacității israeliților de a se supune voii lui Dumnezeu (Mt 19, 7-8). Așadar, Moise n-a poruncit, ci a îngăduit.

Într-un singur caz și Mântuitorul îngăduie, nu poruncește. a se desface căsătoria: pentru ,,pricina de desfrânare” dar fară a da posibilitatea celui care se desparte sau a celui părăsit de a se recăsători aceasta considerându-se adulter (Mt 19, 9).

În ceea ce privește raportul dintre bărbat și femeie, acesta trebuie să fie unul de egalitate și de respect reciproc fundamentat pe porunca dragostei. Aceasta reiese din atitudinea pe care Hristos a avut-o întotdeauna față de femeie, neacordând vreun privilegiu bărbatului, ca în Vechiul Testament. Astfel că, ,,femeia nu formează o categorie antropologică sau sociologică inferioară”. Ea are aceleași drepturi ca și bărbatul, inclusiv cel de a avea inițiativa divorțului, în cazul în care bărbatul se face vinovat de desfrânare. așa cum reiese din textul evanghelic de la (Mc 10. 11-12.)

Familia este formată însă, nu numai din bărbat și femele, ci și din copii, față de care Mântuitorul și-a manifestat întotdeauna iubirea, luându-i în brațe, binecuvântandu-i (Mc 10, 16) și dându-i exemplu de curăție sufletească (v. 13-15). Părinții au datoria de a oferi lucruri bune copiilor lor (Mt 7, 9-11), dar și copiii trebule să-și cinstească părinți, cum prevedea și Legea (ieș 20, 12) (Mt 15,4) și după cum Domnul însuși a dat exemplu (Lc 2, 15; In 19. 26-27).

Sfinții Apostoli, și în special Apostolul Pavel, dezvoltând învatatura Mântuitorului lisus Hristos, tratează căsătoria și familia sub toate aspectele ei: întemeierea ei divină de la creație (Efes 5. 31: 1 Cor 11, 12), alcătuirea sa monogamică (1 Cor 11, II). indisolubilitatea acesteia (1 Cor 7, 10-11; Rom 7. 2), unitatea soților, după modelul unității dintre Hristos și Biserică, bazată pe supunere și iubire jertfelnică a unuia față de celălalt (Efes 5, 22-33), egalitatea lor (Gal 3. 28). Capul familiei rămânând bărbatul, dar fară a avea vreo supremație despotică față de soția lui (Efes 5, 22-24; 1 Petru 3, 17), ci fiecare împlinindu-și scopul și rolul pe care l-a primit de la creație, sacralitatea actului căsătoriei, ea devenind în Hristos ,Taina mare, capabilă nu numai de a-i uni pe cei doi între ei, ci și pe aceștia cu Hristos în cadrul Bisericii (Efes 5, 32).

Având în vedere acest ultim aspect, desfacerea căsătoriei este privită cu multă reticență (1 Cor 7, 27), iar desfrânarea, păcatul care se opune cel mai mult sfințeniei acestei taine, este aspru înfierată (I Cor 6, 15-19). De aceea, este subliniată cu insistență necesitatea fidelității în căsătorie (I Cor 7, 4) și păstrarea patului neântinat (Evr 13, 4).

Nașterea de prunci, fără a fi considerată scop principal al căsătoriei, primește și o dimensiune soteriologică (1 Tim 2, 1 5). Părinții au datoria de a-și crește copiii ,,întru învățătura și înțelepciunea Domnului” (Efes 6, 4), dar și de a le asigura cele necesare vieții fizice (II Cor 12, 14), și copiii la rândul lor au îndatoriri față de părinții lor (Efes 6, 1-3).

Scrierile Părinților Apostolici continuă învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli în privința căsătoriei și a familiei creștine. Ele conțin sfaturi care se adresează deopotrivă bărbaților clerici și laici, femeilor, tinerilor, fecioarelor si văduvelor. Astfel, soții trebuie să-și iubească soțiile lor, după cuvântul Apostolului, ca pe Domnul, iar soțiile să iubească pe Domnul și să se mulțumească trupește și duhovnicește cu soții lor. Copiii să aibă parte de creșterea cea întru Hristos, tinerii să fie fară prihană în toate, înainte de orice îngrijindu-se de curăția lor si înfrânându-se de la orice lucru rău, iar fecioarele să viețuiască fară de prihană și cu conștiința curată. Văduvele să nu fie neglijate, ci să fie în grija Bisericii, dar și ele să aibă un comportament responsabil deoarece sunt altare ale lui Dumnezeu. Este condamnată desfrânarea și adulterul ca făcând parte din păcatele ce alcătuiesc calea morții sau a întunericului alături de alte fărădelegi ca: stricarea copiilor sau uciderea pruncilor, căci omul este chip al icoanei lui Dumnezeu. Creștinii ,,se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți. Întind masă comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup”.

Apologeții au făcut și ei referiri, uneori foarte exacte, cu privire la căsătorie și familie pentru a contracara acuzatiile, mai ales cele din partea păgânilor, de imoralitate a creștinilor. Printre numeroasele reproșuri pe care aceștia le faceau adepților noii religii erau: că își ucid copiii aducându-i jertfă în adunăriie lor cultice, că practică împreunări oedipice și incesturi de tot felul ș.a.

Dintre apologeții care s-au ocupat de problema căsătoriei și a familiei creștine, amintim pe:

– Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, care consideră că scopul principal al casătoriei este nașterea de prunci; de aceea, creștinii, nu numai că nu-și ucid copiii, dar nici nu-i abandonează, cum fac păgânii;

– Teofil al Antiohiei, care susține necesitatea nașterii de prunci, însă nu din adultere, ca la păgâni, ci din căsătorii legitime;

– Tertulian, care în prima parte a vietii, pe când era ortodox, susținea că, prin căsătorie păstrată cu credință, prin nașterea și creșterea copiilor lor, creștinii erau puși la adăpost față de stricăciune, de incest și de alte păcate. Creștinul este bărbat numai al soției sale, neuitându-se cu poftă la alte femei. Tertulian elogiază căsătoria între creștini, săvârșită de Biserică. În a doua parte a vieții, sub influența montanistă, el devine mai rigorist; este de acord cu căsătoria, însă susține că înfrânarea este vrednică de veneratie, așa cum libertatea de a se căsători e vrednică de respect, amândouă supunându-se voinței lui Dumnezeu; nu admite a doua căsătorie, ea fiind un obstacol pentru sfințenie și contrară vointei lui Dumnezeu, cu atât mai mult în cazul preoților. Ținuta vestimentară a femeilor casătorite, ca și a fecioarelor, trebuie să fie modestă. Desfrânarea este unul din cele mai mari păcate, ea neputând fi iertată de Biserică

– Minucius Felix apără moralitatea creștinilor, arătând că aceștia se leagă în lanțul unei singure căsătorii, își nasc și cresc copiii, pe care-i au cu o singură femeie; ei nu-și jertfesc pruncii și nu-i abandonează sau ucid, uneori chiar înainte de naștere, cum fac păgânii. Incesturile nici nu pot fi pomenite printre creștini, și nici un fel de desfrânare deoarece ei iubesc foarte mult castitatea;

– Sfântul Ciprian al Cartaginei, criticând imorabitatea păgânilor ridicată la rang de virtute și lăudată în arene și de pe scenele teatrului, folosește imaginea familiei creștine drept model pentru înfățișarea chipului Bisericii; de aici se poate lesne înțelege viziunea Sfântului Părinte în legătura cu familia creștină trebuie să fie: curată, neprihănită, să cunoască o singură casă, să fie castă , cu pudoare, respectând jurămăntul unui singur pat. Să aibă copii numeroși;

– Clement Alexandrinul, care apără și afirmă cu tărie împotriva gnosticilor și a dochetilor. ,,căsătoria dupa lege,,ca fiind sfântă ca și legea dată. de Domnul, căci nu căsătoria este păcat ci desfrânarea. De aceea sunt vinovați cei care fug de căsătorie disprețuind-o, ca și cei care se îndepărtează de ea pentru a se sustrage de la obligațiile aferente ei. Dar vinovați sunt și cei care se căsătoresc folosindu-se de căsătorie în mod abuziv. Scopul principal al celor ce se căsătoresc este. după Clement, nașterea de copii. care este împreuna-lucrare a omului cu Dumnezeu: de aceea nu trebuie disprețuită. Nu lipsește însa nici scopul într-ajutorării reciproce și cel al potolirii concupiscenței. dar care sunt secundare. Căsătoria a doua nu este recomandată de Clement: este acceptat cu mare rezervă, însă în nici un caz a celor cărora le trăiește soț sau soția dintâi, aceasta fiind socotită desfrâu și comuniune spurcată.

– Origen. care interpretează mai mult alegoric Sfânta Scriptura, consideră că bărbatul este spiritul iar femeia sufletul familiei. Dacă cei doi, spiritul și sufletul. bărbatul și femeia viețuiesc în pace. bună înțelegere și armonie, aceste virtuți cresc și se înmulțesc în așa măsură încât să nu se mai pornească poftele cărnii împotriva duhului, căci poftele cărnii pun în pericol unitatea familiei înlesnind divorțul;

– Metodiu de Olimp, care. deși propovăduiește superiori feciorici, consideră căsătoria vrednică de elogii, ca una care aduce naștere de copii și asigură Bisericii martiri și adversari ai celui rău Ea nu trebuie disprețuită fiindcă prin intermediul ei omul colaborează cu Dumnezeu la Creație, care continuă și acum. De aceea, nimeni nu este îndreptățit să disprețuiască instituția căsătoriei și nașterea de prunci dintr-însa. Metodiu de Glimp condamnă desfrânați, nu și copiii rezultați din desfrânare.

Potrivit sfatului Sfântului Apostol Pavel (I Con 7. 25-26), în literatura patristică a primelor trei veacuri creștine, se manifestă o preferință pentru feciorie, considerată a fi superioară căsătoriei.

În secolul al IV-iea asistăm la instituționalizarea în Biserică a viețuirii în feciorie și la conturarea într-un mod tot mai pregnant a monahismului creștin. De aceea, și Părinții veacului de aur manifestă, ca și cei dinaintea lor, o preferință pentru feciorie. De altfel, aproape cu toții au fost necăsătoriți. Fecioria este, în concepția multora dintre ei, starea primilor oameni în rai, înainte de căderea în păcat. Preocupați de acest mod de viață și de statutul fecioriei în sânul comunitătii creștine, ei au scris lucrări speciale dedicate acestui fel de viețuire.

Cu toate acestea, aceiași Părinți ai Bisericii au lăsat cuvinte nemuritoare cu privire la căsătorie, nașterea de prunci și în general față de familia creștină. Urmănd învățătura și atitudinea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, ei au subliniat locul și rolul căsătoriei, ca și cinstea de care se bucură ea în comunitatea creștină. De altfel ca Păstori ai Bisericii. ei nu puteau fi indiferenti față de situația majorității credincioșilor lor care erau căsătoriți. Preocuparea lor pentru problemele familiei creștine se datorează și contestării din partea unor eretici a originii, a sfințeniei și a cinstirii căsătoriei. Ei au subliniat faptul că nunta este tip al prezenței lul Hristos, al unirii lui Hristos cu Biserica. Ea este rânduită de Însuși Dumnezeu. de aceea nimănui nu îi este îngăduit să o disprețuiască. Căsătoria și familia nu sunt o piedică în calea virtutii, acestea fiind rânduite de Însuși Creatorul universului.

Pe langă faptul că este cinstită, căsătoria este în același timp un act solemn, care leagă neamul nostru la un loc și este pricină a multor bunuri.

Căsătoria trebuie, însă, privită cu cea mai mare seriozitate. Rolul părinților în pregătirea căsătorici copiilor lor este covărșitor. Ei trebuie să-și educe copiii în așa fel încât în momentul căsătoriei aceștia trebuie să poată lua cu ei o bogată zestre spirituală și nu neapărat materială. În acest fel, părinții se fac binefacători, nu numai ai copiilor lor, ci și ai familiilor acestora și ai societății întregi.

Păstrarea castității tinerilor este, în concepția Sfântului Ioan, lucrul cel mai important și mai greu de realizat.

Nepăzirea castității până la căsătorie atrage după sine consecințe grave pentru viitoarea căsnicie a tinerilor, de aici născându-se multe rele: obișnuința cu păcatul și infidelitatea conjugală cu toate urmările lor.

Dc aceea, Sfinții Părinți , și in special Sfântul Ioan, recomandă părintilor să-și căsătorească fiii și fiicele înainte de a fi în pericolul pierderii castității, pentru băieți înainte de a se înrola în armată și,dacă este cazul, chiar înainte de a avea vreo situatie profesionala numai să-și păstreze castitatea.

Cât privește alegerea miresei, mirele trebuie să chibzuiască foarte mult, deoarece își ia soție pentru toată viața. De aceea el să nu urmărească zestrea și nici frumusețea viitoarei mirese ci virtuțile ei, căci acestea asigură pacea si buna întelegere în familie iar acelea aduc numai tulburare și lupte.

Părinții miresei să facă același lucru pentru fiica lor să-i caute un soț de neam mare și străIucit, ci cu evlavie, blândețe și înțelepciune, cerând pentru aceasta ajutorul lui Hristos.

Primirea Tainei Cununiei aduce în viața tinerei familii un har special. care-i face pe cei doi, care până atunci erau străini, să fie unul singur în iubire, părăsindu-și părinții și pe cei care le fuseseră apropiați și alipindu-se unul de altul intr-un chip cu totul tainic și plin de admirație. Această Taină iși revarsă harul și peste ceilalți membri ai familiei, în special asupra părinților celor doi, încât aceștia nu se întristează de pierderea fiilor și a unei însemnate părți a averii lor, ci dimpotrivă se bucură mult.

Taina aceasta este cu adevărat mare, și acest lucru este arătat de asemenarea făcută între unirea în căsătorie a soțului cu soția sa după modelul unirii lui Hristos cu Biserica, așa după cum învăța Apostolul Pavel (Efes 5, 32).

Nunta este un prilej de bucurie; cu toate acestea creștinii nu trebuie să uite demnitatea la care sunt chemați, neîntinând Taina cu obiceiuri și petreceri păgâne. Nunta nu este nici prilej de fală, de beție și îmbuibare, nici de cântece și vorbe de rușine, și nici de dansuri și ațățare a poftelor spre desfrânare, toate acestea făcând de rușine pe mire, pe mireasă și pe toti nuntașii.

Sfântul Ioan Gură de Aur critică aspru astfel de petreceri. care erau în măsură să scandalizeze până și pe păgani.

El nu este împotriva distracțiilor. permițând la asemenea ocazii a avea mese încărcate, haine frumoase, invitarea unor femei venerate, dar să nu lipsească de la nuntă nici bunacuviința, prudența, demnitatea și cumpătarea,și să predomine tăcerea, buna podoabă, rușinea și modestia.

Invitatul de frunte să fie Hristos, apoi rudele, vecinii, prietenii și toți cei blânzi.

La petrecerile de nuntă ale creștinilor, bucuria firească a momentului trebuie să se exteriorizeze prin imnuri, rugăciuni, cântarea psalmilor și a altor cântări duhovnicești, milostenie față de săraci, buna rânduială și prudență. În felul acesta și Hristos va fi de față și va binecuvânta ospățul, iar locul petrecerii se va transforma în biserică, căci acolo se preaslăvește Stăpânul a toate.

În privința scopurilor căsătoriei, părerile Părinților sunt aproape identice, atât ale celor din primele trei veacuri, cât și ale celor din veacul al IV-lea.

Mărturiile biblice cu privire la întreitul scop al căsătoriei (Fac 1, 28; 2, 1 8; 1 Car 7, 9.12) au fost preluate, dezvoltate și mărturisite apoi de către Părintii Bisericii.

Mulți dintre ei au considerat ca prim scop al căsătoriei, nașterea de prunci. Sfântul Ioan Gură de Aur, însă, nu consideră căsătoria ca fiind absolut necesară pentru înmulțirea oamenilor, așa cum n-a fost necesară pentru aducerea la existență a primei perechi de oameni. Dar pentru că în firea omenească a intrat concupiscența, de aceea Dumnezeu a instituit căsătoria, realizând prin ea acest fel de înmulțire a neamului omenesc, prin unire trupească, și odată cu aceasta, potolirea concupiscenței. De aceea, el accentuează mai mult acest din urmă scop: o singură pricină are căsătoria, să nu ne pângărim, și de aceea s-a găsit acest leac. Căci căsătoria potolește furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să ducem totdeauna corabia în port. Pentru aceasta a dăruit Dumnezeu neamului omenesc căsătoria.

Potrivit majorității Sființilor Părinți, viața conjugală a început numai după căderea în păcat.

Dar această unire trupească și nașterea de prunci le-a lăsat Dumnezeu oamenilor și ca mângâiere pentru pierderea nemuririi și pentru ca Adam să n-o urască pe Eva care-l ispitise. Dumnezeu legându-l de ea cu lanțurile dorinței reciproce, dorință pe care soții o pot stinge, de acum înainte, prin viața conjugală, dar care, într-o oarecare măsură, există încă de la creație. Dumnezeu a sădit, așadar, în însăși firea oamenilor atracția reciprocă și nașterea de prunci din unirea bărbatului cu femeia, toate făcându-le pentru a impune dragostea între ei. Dar aceasta a fost dată pentru căsnicie și pentru facerea de copii, și nu pentru desfrânare și corupere.

În ceea ce privește într-ajutorarea reciprocă, sprijinul acordat bărbatului în rai de către femeie se manifestă în ordinea morală. Sfântul Ioan interprerează textul biblic în legătură cu facerea femeii(Fac 2, 18) în sensul că Dumnezeu a hotărât să-i ofere omului o oarecare mângâiere prin intermediul unei împreună-vietuiri.

Părinții veacului al IV-lea, ca și cei de dinainte, au fost preocupati și de reglementarea căsătoriei potrivit unor principi bine precizate, care prevedeau. în anumite cazuri, unele impedimente la contractarea ei.

Este de mentionat aici interdictia pentru creștini de a se uni în căsătorie cu evreii; aceasta devine o norma juridică în vremea lui Constanțiu, fiind reînnoită ulterior.

În ce privește rudenia ca impediment la căsătorie, pornind de la dreptul roman și de la legea mozaică, Biserica și-a impus, chiar de timpuriu. o perspectivă proprie. Sinoadele din secolul al IV-lea au dat o expresie clară și neschimbătoare tradiției bisericești referitoare la rudenie ca impediment la căsătorie, interzicând căsătoria și pe linie directă și pe linie colaterală.

Între Părintii din secolul al IV-lea, cel care s-a ocupat îndeaproape de problema impedimentelor la căsătorie a fost Sfântul Vasile cel Mare. Potrivit lui constituie impedimente: călugăria, făgăduința făcută lui Dumnezeu de a trăi în feciorie, răpirea unei femei, precum și ca un văduv să ia în căsătorie pe sora fostei sale soții. Căsătoria femeilor și a sclavilor fără învoirea taților, respectiv a stăpânilor lor. Relațiile incestuoase sau cele cu persoane într-un grad de rudenie oprit pentru căsătorie sunt aspru pedepsite.

În conformitate cu relatările biblice despre crearea omului ca bărbat și femeie (Fac 1. 27 ) și cu principiul enunțat de Sfântul Apostol Pavel în (Gal 3. 28), Sfinții Părinți sustin în termeni clari ideea egalității dintre cele două sexe.

Deși e mai slabă trupește, femeia se dovedește în multe privințe mai tare decât bărbatul, mai capabilă de a răbda privațiunile, de a posti, mai zeloasă la rugăciune și la fapte bune.

Conform învățăturii biblice, soțul și soția alcătuiesc un singur trup. Temeiul acestei unități rezidă nu numai în faptul fizic al creării Evei din coasta lui Adam, ci și în caracterul de taină al căsătoriei, așa cum reiese din porunca lui Dumnezeu (Fac 2, 24 19. 5: Mc 10, 7-8; 1 Cor 6, 6: Efes 5, 32). Sfinții Părinți păstrează și dezvoltă aceeași învățătură subliniind, la rândul lor, unitatea dupp natură și după har a soțului cu soția sa.

Raporturile dintre cei doi trebuie să se intemeieze intotdeauna pe dragoste, care a fost sădită de Dumnezeu in chiar firea omului.

Dragostea, izvorul tuturor bunurilor într-o casă, este cea care asigură unitatea și buna înțelegere în familie și în societate.

Deși sum egali între ei, jumătăti ale întregului, totuși, atât bărbatului cât și femeii li s-a rânduit locul și rolul lor specific în familie, Biserică și societate.

Bărbatul a fost învestit cu conducerea familiei, el find cap al acesteia: rolul conducător al lui a fost rânduit numai după căderea în pacat a protopărinților. cu toate că potrivit Sfântului Pavel (I Cor 11. 7-9), stăpânirea bărbatului este și de la natură. Totuși și femeile ,în mod cu totul excepțional, pot primi rolul bărbatului, în semn de amendare a soțului, atunci când acesta nu este demn de locul pe care l-a primit de la Creator.

Supunerea femeii față de bărbat nu presupune frică, ci trebuie să fie asemenea față de Domnul (cf Efes 5, 22). La fel și iubirea bărbatutui fată de soția sa trebuie să se asemene cu cea a Domnului fată de Biserica Lui (v. 25) de care El nu s-a scărbit, ci a iubit-o pănă la jertfă. De asemenea, fiind un trup cu ea, soțul este dator să-și iubească soția ca pe însuși trupul său (I. 2 8-29). Așadar, femeia nu trebuie disprețuită, ci iubită, căci unde este iubire, toate celelalte urmează de la sine; dar unde este frică se întămplă cu totul dimpotrivă.

Aplicând cuvintete Apostolutui (Efes 5. 33), Sfântul loan Gură de Aur emite o sentință vrednică de a fi reținută textual: Chiar dacă este supusă nouă, femeia insă este supusă ca soție și nu ca roabă, ca una ce este liberă și de aceeași cinste cu bărbatul.

În familie, fiecare dintre soți are rolul său, responsabilitătile find impărțite conform constitutiei și disponibilităților primite de la Creator, care prin această împărțire a pus între ei o nouă legătură a unității lor.

Prima datorie este iubirea. care întotdeauna este legată de iubirea față de Dumnezeu.

Soția are, în concepția Sfântutui loan Gură de Aur. datoria de a se ingriji de creșterea copiilor și de administrarea casei și a lucrurilor din ea, iar soțul, de a procura cele necesare familiei, de a nu-și neglija familia și de a-și apăra soția de orice agresiune, chiar și verbală.

O altă datorie reciprocă a celor doi soti este de a nu se lipsi unul de altul decăt pentru o vreme și cu bună ințelegere, pentru a se indeletnici cu postul și cu rugăciunea (I Cor 7, 5).

Datorie de capătăi a soților este creșterea și educarea copiilor.

Deoarece obiceiurile și distracțiile pagânilor contaminau foarte ușor pe creștini, mai ales pe cei de curând botezați, Părinții veacului al IV-Iea au o poziție foarte tranșantă față de acesea El critică aspru pe cei care frecventau băile publice, spectacole din teatru și cele din hipodrom, care erau izvor al desfrânării fărădelegilor de tot felul. Teatrele sunt numite de Sfântul loan Gură de Aur: oficine drăcești, cuptorul babilonian și desfrânata egipteancă, iar băile publice: izvor drăcesc, ocean de desfrânare și ocean al pierzaniei. Reprezentarea desfrâului și a adulterului pe scenă, chiar dacă era o ficțiune, aducea multă pagubă sufletească nu numai actorilor și spectatorilor, ci și membrilor familiilor acestora și intregii societăți. Dar și obiceiuri sau deprinderi care părea nevinovate, cum ar fi: parfumarea aerului cu diferite mirodenii ungerea trupului cu parfumuri, plăcerile care vin de pe urma pipăitului și gustului sunt aspru infierate de către Părinti, invitând la infrânare și la o viață rațională.

Pe lângă acestea, Sfinții Părinți combat beția și imbuibarea care, și ele, sunt surse ale desfrâului.

Ca distracții compatibile calități de creștin Sfântul Ioan recomandă: plimbarea prin grădini, pe malul râurilor, al lacurilor, pe câmpii, ascultarea cântecului greierilor, vizitarea mormintelor mucenicilor, ,,unde-i sănătate trupului îi fols sufletului, unde nu-i vătămare, nici căință după plăcere ca la teatru”. Soția și copiii sunt și ei izvor de fericire pentru un bărbat care vrea să trăiască o viață după voia lui Dumnezeu.

Distracțiile și ospețele creștine sunt, in conceptia Sfântului loan, acelea Ia care sunt invitați și săracii, cu care Hristos S-a identificat.

Deoarece mai ales femeile sunt tentate de a folosi tot felul de mijloace pentru impodobirea trupului, Sfintii Părinti au arătat cât de primejdioase pot fi acestea pentru suflet, ele find socotite lanț al păcatelor. Părinții insistă in mod deosebit asupra cumpătării și modestiei femeii, ca și a bărbatului, în îmbrăcăminte, căci model trebuie să fie caracteristica creștinilor. Nerespectarea acestui mod de viată introduce vanitatea și multe alte păcate, ca bănuieli viclene, cheltuieli zadarnice, blasfemii și motiv de inșelăciuni, un exemplu rău pentru urmași.

În locul podoabelor și a hainelor de lux sunt recomandate hainele și podoabele virtuților, rezervate femeilor ințelepte. Acestea sunt: milostenia, filantropia, ințelepciunea, netrufia, care sunt mai cinstite și mai prețuite decât aurul; acestea fac pe cea plăcută mai frumoasă, acestea și pe cea urâtă o fac frumoasă și plăcută.

Ținuta femeii in biserică trebuie să fie, de asemenea, una modestă și plină de evlavie, având capul acoperit, după porunca Sfântului Apostol Pavel (1 Cor II, 5-6. 10) și nevorbind in biserică (I Cor 14, 34-35).

Soții nu trebuie să considere că au ceva in mod propriu; bunurile materiale sunt comune in familie, căci chiar trupurile lor aparțin unul altuia.

Sfintii Părinti consideră că, pentru un bărbat care vrea sa duca o viata curată, alături de soție, copiii sunt lucrul cel mai de preț; ei sunt darul lui Dumnezeu, in ei familiile au o mare comoară, ei sunt mangâiere pentru părinți și prin ei femeile pot sa-și dobândească mântuirea sufletului (I Tim 2, 15).

Prin intermediul copliilor Dumnezeu a schițat o imagine a invierii, copiii luând locul celor care pleacă.

Nașterea de prunci este insă rezultatul conlucrări omului cu Dumnezeu; ea presupune, așadar, supunerea voinței omului voii lui Dumnezeu și implinirea lucrului Său.

Puritatea copiilor este model pentru cei vârstnici spre a nu păcătui.

Numele dat copiilor nu trebuie sa fie unul Ia intâmplare, nici din cele ale eroilor mitologiei păgâne, ci sa fie nume de-ale sfinților pe care ei să-i aibă model de viețuire. La punerea numelui, și mai tarziu, să nu se intrebuințeze pentru copii practici și superstiții păgâne; toate acestea dovedesc dispret față de creația lui Dumnezeu și necredință.

Copiii trebuie sa fie educați, incepând cu cea mai fragedă vârstă. Sfintii Parinti, și in special Sfintii Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, au acordat o mare importanță acestui aspect, recomandând cercetarea Scripturii, dar și folosirea cu discemamânt a filosofie păgâne.

Părinții trebuie sa aibă o atitudine responsabilă fată de educatia copiilor lor. Alături de părinți un rol important in formarea copiilor il are Biserica.

Pentru SfântuI loan Gură de Aur educația copiilor este o artă care nu poate fi egalată de nici o altă artă, educatia trebuie sa urmarească in primul rând, formarea copilului in invațatură și certarea Domnului.

Lipsa creșterii copiilor in frica lui Dumnezeu atrage după sine grave consecințe și atât pentru pârinți, cât și pentru copii.

Căsătoria presupune, așadar, multă bucurie și mângâiere dar și multă responsabilitate, atât a soților față de copii lor,cât si a unuia față de celălalt, precum și a copiilor față de părinți . Neindeplinirea obligațiilor căsatoriei duce la păcate care se impotrivesc acestei instituții dumnezeiești și conduc in cele din urmă la ruperea unității familiei și la divort. Printre acestea Părinții Bisericii infierează pe cele mai grave, cum ar fi: necinstirea soțului sau soției, adulterul, incestul. perversiunea de orice fel si uciderea pruncilor in pântece sau avortul nelăsănd la o parte nici alte aspecte secundare care pun in pericol căsătoria și familia.

lubirea reciprocă a celor doi soți asigură familiei un climat de pace, bună intelegere si armonie, acestea fiind izvorul tuturor bucuriilor și al bunurilor dintr-o casă. NeințelegeriIe dintre soț și sotie comportă consecințe grave. nu numai pentru acea familie cu părinți, copii și celelalte rude, ci și pentru intreaga societate. atât în plan material, căt și in plan spiritual.

De aceea sotii trebuie să se deprindă incă de la incepul a se cinsti unul pe altul, pentru a viețui după voia lui Dumnezeu.

Cea mai gravă incălcare a iubirii și respectulul reciproc pe care trebuie să le aibă sotii intre ei, este adulterul, de care Sfinții Părinti se și jenează uneori a vorbi. Acesta este una dintre cele grave încălcări ale legii dumnezeiești, lăcomie. hoție și răsturnarea legilor naturii.

Adulterul și în general desfrănarea necinstește trupul, faptura lui Dumnezeu, mădular al lui Hristos și templu al Duhului Sfânt după invătătura Sfântului Apostol Pavel (I Cor 6, l5-l~ dezbrăcând pe om de haina virtutii și desfigurând cea mai mare dintre virtuți, dragostea. Cel ce săvârșește adulter cade din demnitatea sa umană, pregătindu-și chinul și in viața de aici, și în cea viitoare.

Un alt păcat deosebit de grav, ce nesocotește instituția căsătoriei, este incestul, care. potrivit Sfântului Apostol Pavel, depăeșește in gravitate chiar pe cele ale păgânilor (I Cor 5. I). De aceea, Apostolul, consideră Sfântul Ioan, se și rușinează să numeasc acest pacat.

Perversiunea este și ea un păcat care se inscrie printre cele deosebit de grave ce necinstesc căsătoria, fiind aspru condamnată atat de Sfantul Apostol Pavel (Rom 1, 24-27), cat și de catre Sfinții Parinți, care consideră că acest lucru se poate petrece doar acolo unde păcatele au determinat părăsirea omului de către Dumnezeu. Perversiunea este păcat impotriva firii; nici un păcat nu este firesc, insa acesta le intrece pe toate celelalte. Cei care ii savarâesc sunt lipsiți de orice iertare fiindca au defăimat natura. Nici un păcat nu a fost atat de aspru pedepsit, inca de aici; pedeapsa Sodomei este imagine a iadului pentru cei ce savarșesc astfel de nelegiuiri.

Dar și uciderea pruncilor in pantecele mamei nu este un pacat mai mic, fiindcă zămislirea este de la Dumnezeu, iar cei care săvârșesc acest lucru se razboiesc cu legile Creatorului, iși bat joc de darul Lui și consideră binecuvântarea Lui ca un blestem. Acest păcat nu este individual, ci colectiv. aparținând tuturor celor implicați in vreun fel in savârșirea lui. și mai grav este faptul ca multora Ii se pare ca el nu este de luat in seamă. aceștia nedându-și seama de grozăvia lui.

Toate aceste grave abateri de la randuiala lui Dumnezeu privind căsătoria, conduc la ruperea acesteia in plan spiritual și apoi și in plan formal, prin divorț.

Intemeiați pe invățăturile biblice, Părinții apăra cu fermitate indisolubilitatea căsătoriei. Ei admit divortul, pe temeiul invățăturii Mantuitorului Însuși, numai pentru pricina de adulter. Dar, chiar intr-un astfel de caz, cei mai multi Părinti nu impartășesc opinia că adulterul obligă pe soțul inșelat la desfacerea casatoriei.

In ceea ce privește divorțul și interdictia recăsătoririi celor divorațați, Părinții veacului de aur se intemeiaza nu numai pe invățătura Noului Testament, ci și pe o traditie clar conturata in scrierile patristice anterioare, cum ar fi: Păstorul lui Herma, Sfantul Iustin Martiul și Filosoful, Teofil al Antiohiei, Atenagora Atenianul, Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen ș.a.

Dintre Sfintii Parinti rasariteni ai veacului de aur se cuvine a fi amintiți aici, mai ales cei trei mari capadocieni, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nyssa, ca și Sfantul loan Gură de Aur; de asemenea nu pot fi trecuti cu vederea: Vasile al Ancirei si Asterie al Amasiei.

In opera canonică a SfântuIui Vasile cel Mare se observă oarecare diferentă. de tratament intre bărbat și femeie, însa scopul urmarit de acest Părinte este de a promova cu orice preț salvarea căsătoriei. Pentru el nu există motive suficient de intemeiate ca cineva să poată să se despartă. Totuși despărțirea este permisă în cazul incălcării unor impedimente cu privire la casatorie, pentru cei care trăiesc in desfrânare, sau pentru cei care de comun acord in fața a mai multor martori, iși exprimă dorința de a intra in mănăstire.

Sfântul Grigorie de Nazianz, de asemenea, nu admite ca motiv de divorț decât desfrânarea; orice alte defecte ale soției, soțul trebuie să i le reprime fără ca totuși să o repudieze.

Sfântul Grigorie de Nyssa susține unicitatea căsătoriei neadmițând recăsătorirea, ceea ce presupune că el nu acceptă divortul.

Sfântul loan Gură de Aur oferă și el o serie importantă de texte referitoare Ia indisolubilitatea căsătoriei și la divort. După el unirea celor doi soți este reală, și legătura dintre ei indisolubilă temeiurile acestei unități fiind demonstrate cu exemplul Iui Hristos Care S-a unit cu Biserica Sa.

De aceea, căsătoria nu trebuie desfacută, decăt in cazuri cu totul exceptionale, cum ar fi: adulterul sau infidelitatea conjugală (cf. Mt 19, 9), recomandându-se, totuși, mai degraba, readucerea celui care a săvârșit adulter Ia pocăință și indreptare. De asemenea despărțirea este permisă dacă, intr-o familie mixtă, soțul necredincios vrea să se despartă (cf. I Cor 7, 15-16), ca nu cumva cel credincios să fie atras spre idolatrie.

Căsătoria nu poate fi desfacută invocandu-se defect sufletești ale soțului sau soției; dupa cum nimeni nu-și taie vreun mădular infirm, ci mai degrabă ii tratează și-l ingrijește, tot așa se cuvine a se proceda și cu soțul păcătos.

In legătură cu starea de văduvie și cele legate de aceasta Părintii Bisericii ca și SfântuI Pavel, admit recăsătorirea acestora cu conditia de a-si păstra credința neștirbită, căci, decât o văduvie fără evlavie, este mai bună, după părerea Sfântului loan Gură De Aur, o a doua căsătorie după rânduială, din care pot să izvorască ,,multe bunuri” și mai ales alungarea din cuget a trândăviei. Dar, deși a doua căsătorie a celui văduv, respectiv a văduvei, este îngăiduită, totuși această stare este inferioară celei a văduviei. De aceea, păzirea legii căsătoriei dintâi este de preferat.

În acest caz văduvele nu trebuie să jelească peste măsură pe cel plecat din viață, deoarece se cuvine a avea nădejdea învierii, nici să urmeze obiceiurile păgâne cu privire la înmormântare, care sunt batjocoră la adresa Bisericii.

Nu toate femeile cărora le-a murit soțul sunt socotite văduve, ci numai cea care nu duce o viață lumească și se găsește în văduvie, aceea este cu adevărat văduvă. Cea care nădăjduiește în Dumnezeu precum trebuie, cea care stăruie în rugăciuni ziua și noaptea, aceea este cu adevărat văduvă.

Dacă cele care și-au pierdut soțul se pot recăsători, nu același lucru se întămplă cu cei care s-au despărțit; aceștia nu au voie să se recăsătorească, deoarece sunt legați de prima soție sau primul soț.

Căsătoria și familia creștină fac parte, așadar, din trăirea creștinismului autentic, alături de starea de feciorie. De aceea, acestea trebuie privite cu toată responsabilitatea, cinstea lor fiind acordată de Însuși Dumnezeu Creatorul și de Mântuitorul Hristos și propovăduită de către Sfinții Apostoli și părinții Bisericii.

NOTE BIBLIOGRAFICE

Dr. Nicoale Macariopolski, Familia creștină ca biserică familială, trad. Icon. Stavrofor Ioan Cristea, în “Mitropolia Banatului”, XVII, (1967), nr. 4-6, p. 232

Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Familia în cadrul învățăturii creștine, în “Mitropolia Moldovei2, XLIV (1968), nr. 3-4, p. 150

Nicolae Mărgineanu, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944, p. 262.

Paul Evdokimov, Mystète de la personne humaine, în “Contacs”, XXI (1960), nr. 68, p. 267 ș.u.

Pr. Constantin Galeriu, Taina nunții, în “Studii teologice” XII (1960), nr. 7-8, p. 489

Pierre Adnès, Le mariage, col. “Le Mystère chrétien”, Desclée – Tournai, Belgium, 1963, p. 116

Paul Evdokimov, Le mariage, sacrement de l'amour, Ed. Elf, Paris, 1947, p. 95.

Olaf Wand, Le mariage dans la pensée de Karl Barth, în “Istina”, 1970, nr. 3, iulie – septembrie, p. 298

Leonard M. Weber, Sexualité, virginité, mariage et leur approche théologique, col. “Questiones disptatae”, Desclée de Brouwer, Bruxelles, 1968, p. 34

Pr. Constantin Pavel, Probleme morale cu privire la căsătorie și familiei, în “Biserica Ortodoxă Română”, LXXXV (1967), nr. 1-2, p. 127

Pierre Adnès, op. cit., p. 184

Ibidem, p. 117

Pr. Constantin Pavel, art. cit., p. 126

Pr. Constantin Galeriu, art. cit., p. 485

Paul Evdokimov, op. cit., p. 100

Saint Jean Chrisostome, iOuvers complètes, col. Jean Bareille, tome VII, Paris, 1867, p. 482

Prof. Constantin Pavel, art. cit., p. 128

Paul Evdokimov, op. cit., 100, 102.

Idem, L'Orthodoxie, Délachaux et Niestlé, Neuchâtel, 1965. P. 294

Idem, Sacrament de l’amour (Le mytère conjugal à la lumière de la tradition orthodoxe), Editions de l’Epi, Paris, 1962, p. 166

L. Weber, op. cit., p. 38

Bernand Haering, La loi du Christ. Théologie morae, tomr III, Desclée and Co., Tournai, 1963, p. 431

Paul Evdokimov, Sacrement, p. 16-17, p. 166

Pierre Grélot, Le couple humain dans L’ÉCRITURE, Cerf., Paris, p. 88

Paul Evdokimov, Le mariage…, p. 49

Heinz-Dietrich Wendland, Ethik des Neunen Testaments, în “Vandenhoeck and Ruprecht, “ Göttingen, 1970, p. 81-82; Olivier Clément , Questins sur l’homme, col. “Questions”, Ed. Stock, Paris, 1972, p. 105.

J-J. vom Allmen, Maris et femmes d’après Saint Paul, “Cahiers théologiques”, 39, Délachaux et Niestlé, 1961

F. Prat, La théologie de Saint Paul, tome II, Paris, 1929, p. 401.

Teologia dogmatică și simbolică, manual pentru Institutele teologice, vol. II, București 1958, p. 915 ș.u; B. Haering, op. cit., p. 436.

Philip Sherard, An approch to the Sacrement of marriagei, în “Sobornst”, series 6, 1972, nr. 6, p. 404

Paul F. Palmer, Christian mariagge – Contract or Covenant, în “Theological Studies” (U.S.A.), vol. 33, 1970, nr. 4, p. 640;

Max Thurian, Mariage et célibat, Délachaux et Niestlé, 1965, p. 45

Th. Bovet, Le mariage ce grand mystère, Délachaux et Niestlé, Neuchâtel, 1956; Edward Schileneeckx, Mariage – Réalité terrestre et mystère de salut, Cerf, Paris, 1966.

Teologia dogmatică și simbolică II, P. 915 ș.u; cf. B. Haering, op. cit., p. 149.

Șt. Slevoacă, Biserica creștină și întărirea vieții de familie, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XLIII (1967), nr. 5-6, p. 378.

Nicoale Mladin, Familia creștină, în “Studii de teologie morală”, Sibiu, 1969, p. 351

Pierre Grelot, op. cit., p. 111

Paul Evdokimov, La femme…, p. 248 ș.u.

Nicoale Mladin, iop. Cit., p. 360.

Ibidem.

P. Grélot, iop. Cit., p. 129.

P. EVdokimov, Sacrement…, p. 161; Pierre Adnès, op. cit, p. 185.

P. Evdokimov, Le mariage…, p. 123.

Roger Mehl, Société e t amour – Problèmes éthiques de la vie familiale, Genève, Labor et Fides, 1961, p. 35.

Pr. dr. Vasile Coma, Familia în lumina Sfintei Scripturi, în “Mitropolia Banatului”, XVII (1967), nr. 1-3, p. 19.

Paul Evdokimov, Le mariage…, p. 97.

Ibidem, p. 275.

Nicoale Mladin, op. cit., p. 352.

Oliver Clément, op. cit., p. 110.

Prof. Const. Pavel, Familia preotului, în “Glasul Bisericii”, XIX (1960), nr. 1-2, p. 82.

Sergiu Bulgakov, Ortodoxia, trad. Nicolae Grosu, Sibiu, 1933, p.2; Const. Galeriu, art. cit., p. 486.

P. Evdokimiv, Mystère de la personne…, p. 275.

Paul F. Palemr, art. cit., p. 644; P. Evdokimov, Sacrement…, p. 246.

Philip Sherard, iart. Cit, p. 415.

Ibidem, p. 405.

Johannes Gründel, Aktuelle Themen der Moraltheologie, Don Bosco Verlag, München, 1971, p. 72.

Nicoale Mărgineanu, Condiția umană. Aspesctul bio-psiho-social și cultural, Ed. Științifică, București, 1973, p. 109.

Roger Mehl, op. cit., p. 157, 166.

D. Belu, op. cit., p. 40.

Max Thurian, op. cit., p. 33.

Prof. Constantin Pavel, Probleme morale…, p. 129.

Théologie du mariage et pastorale des mariages mixtes – editorial în 2Istina”, 1967, nr. 2, aprilie – iubie, p. 172.

P. Evdokimov, Sacrement…, p. 261.

Idem, Le mariage…, p. 270.

Joseph Moingt, Le mariage chrétiene – autonomie et mission iîn “Recherches de science religieuse”, Paris, ianuarie – martie, 1974, tome 62, nr. 1, p. 101

Max Thurnian, op. cit., p. 32.

P. Evdokimov, Sacrement…, p. 262, 264.

Jèrôme Kotsonis, Fundamnetal principles of orthodox Morality, în vol. “The orthodox Ethos”, Holywel Press, Oxford, 1964, vol. I, p. 264.

P. Evdokimov, Sacrement…, p. 264.

H. D. Wendland, op. cit., p. 76.

N. Mărgineanu, Condiția umană, p. 185.

Tertulian, Ad uxorem 9, PL 1, 1313, 1314.

Wilhelm Heinen, Werden und Reifen des Menschen in Ehe und Familie, Münster, 1965, p. 145-146.

O. Piper, L’Evangile et la vie sexuelle, Neuchâtel – Paris, p. 33, 1955.

Contemporanul, vineri, 13 iulie 1973; N. Mărgineanu, Condiția…, p. 120.

Ph. Sherarh, art. cit., p. 410.

Șt. Slevoacă, art. cit, p. 377.

Const. Galeriu, art. cit, p. 490.

R.P. Coulet, op. cit., vol. III, La fécondité du foyer, p. 39-42 la Prof. Const. Pavel, Probleme morale, p. 131.

Clement Alexandrinul, Stromate, 3, 9, P. G. VIII, 1168.

P. Evdokimov, Le mariage…,, p. 245.

Joseph Moinght, art. cit., p. 101.

Pr. Prof. Petru Rezuș, Ortodoxia și lumea contemporană, în “Glasul Bisericii”, XXIX 81970), nr. 9-10, p. 923.

Johannes Gründel, op. cit., p. 153.

Vezi canoanele respective la Prof. C. Pavel, Probleme morale…, p. 136-137.

Ibidem, p. 142.

Pr. Prof. Corneliu Sârbu, art. cit., p. 157.

Mihai Peteanu, Educația relațiilor dintre sexe, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1973, p. 161.

Pr. Prof. C. Sârbu, art. cit., p. 156.

Roger Mehl, op. cit., p. 36-37.

Prof. Const. Pavel, Probleme morale…, p. 140.

Ibidem, p. 139; cf. Roger Mehl, op. cit., p. 135-136.

Roger Mehl, op. cit., p. 48.

Prof. Const. Pavel, Familia preotului, p. 81.

Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Biserica și problemele societății actulae, în “Ortodoxia” XVIII (1966), nr. 3, p. 479.

Mihai Peteanu, op. cit., p. 151.

Decretul 779 din 7 octombRie – reglementează problema divorțului.

Decretul 770 din 1 octombrie 1966 interzice întreruperea sarcinii nejustificată medical.

Prof. Const. Pavel, Probleme morale, p. 138.

Pr. Const. Pavel, Probleme de morală la teologii ortodocși români, în “Studii teologice”, XXIII, (1971), nr. 7-8, p. 457-459.

BIBLIOGRAFIE

Adhémar D’Ales, La théologie de Tertullien, III-e, ed., Paris, 1905, p. 193. Alexe, Magistr. Stefan C., Viața creștină după Bărbații Apostolici, în ST.VII (1955), nr. 3-4.

Idem, Eclesiologia Părinților Apostolici în ST, VII(1955), nr. 5-6, p. 368

Allard, Paul, Dix lecons sur le martyre, ed. III, Paris, 1907.

Andrutsos, H., Dogmatica, Atena, 1930, trad de Prof. Justin Moisescu. Craiova, 1955.

Balca, Diac. Prof. Dr. Nicolae, Istoria filozofiei antice, IBM, București. 1982.

Bìond, G., Les Encratites et la vie mystique, în ,,Mystique et continence”. travaux scientifiques du VIle congres intemational d’Avon, Les etudes carmelitaines, Paris, 1952.

Bonsirven, Joseph, Sur les ruines du tempie, Paris, 1928.

Braniște, Pr. Magistr. Marin, Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în ST, IX (1957), nr. 1-2.

Idem, Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre prietenie și dragoste, în ST, IX (1957), nr. 9-10.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, Ed. IBM. București, 1985.

Bressolette, Michel, Le mariage selon Clement d’A lexandrie, Toulouse,

1964.

Bria, Pr. Prof. loan, Credința pe care o mărturisim, București, 1987.

Broudehoux, Jean-Pau1, Mariage etiamille chez Clement d’Alexandrie, în col. ,,Theologie historique,, II, Paris. 1970.

Cavallera, Ferdinand, Le ,,De virginitate de Basi! d ‘Ancyre, in ,,Revue d’Histoire ecclesiastique., 6, 1905.

Chifăr, Pr. Lect. Dr. Nicolae, Taina Nunții după învățătura Sfinților Părinți, în vol. Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995.

Chitescu, Prof. Nicolae, Introducere generală, la Apologeți de limbă latină, PSB, 3, IBM, București, 1981.

Coman, Pr. Prof. Dr. loan G., Patrologie, vol. I, IBM, București, 1984.

Idem. Sfântul Vasile despre folosul culturii elene pentru educația creștină, în ,,Miracolul clasic”, București, 1940.

Comisia Națională de Statistici, în Romania Common Country Assessment. december, 1997.

Cornițescu, Magistr. Constantin I., Sfântul Grigorie de Nazianz despre familia sa, ST, XVI (1964), nr. 5-6.

Crouzel, Henri, L ‘Eglise primitive face au divorce, în col. ,,Théologie historique”, 13, Paris, 1971.

Damian, Pr. Drd. Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur, în BOR, XCVII (1979), nr. 5-6.

Daniel, Mitropolitui Moldovei și Bucovinei, Familia creștină – ,, Biserica de acasă~, în voI. Familia creștină azi, Ed. Trinitas. Iași, 1995.

Evdokimov, PauI, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, trad. Gabriela Moldoveanu, veriflc. și îmbunăt. trad. Pr. Lect. Dr. Vasile Răducă, Ed. ,,Christiana’,, București, 1994.

Fecioru, Pr. D., Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom, București, 1937.

Idem, Introducere la: Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri, partea întâia, PSB, 21, IBM, București, 1987.

Idem, Introducere la: Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâia, PSB, 17, IBM, București, 1986.

Funk, F. X., Klemens von Alexandrien uber Familie und Eigentum, în ,,Teologische Quartalschrift”, 1871.

Gaudemet, Jean, Societes et mariage, Strasbourg, 1980.

Grigora~, Pr. Lect. C., Educația ridicată la treapta de sacerdoțiu creștin în pedagogia patristică, în vol. Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995.

Insadowski, H., Quid momenti habuerit christianismus ad ius romanum matrimoniale evolvendum, în ,,Actus congressus juridici intemationalis”, 2, Roma, Pontif. Instit. utriusque iuris, 1935.

Komfeld, W., Mariage. I: Dans i ‘Ancien Testament, in ,,Supplément au Dictionnaire de la Biblie, tome V, Paris, 1957,

Loofs. F.. Theophilus von Antiochien adverwus Marcionem und die anderen £heologischen Quel/en bei lrenaus, ,,Texte und Untersuchungen,,, 46, Leipzig, 1930.

Marcu, Pr. Prof. Grigorie, Botezat-a pruncii Biserica creștină primară:>, în MO, VIII (1956), nr. 4-5.

Meyendorff. Jean, Mariage et Eucharistie, in ,,Messager Orthodoxe~, nr. 49, 1955.

Mihoc, Pr. Prof. Vasile, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturì. Nașterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în MA, XXX (1985), nr. 9-10.

ldem, Omul — chip . asemănare a lui Dumnezeu, de.și poartă rănile păcatelor,in MA, XXVI (1981), nr. 7-9.

Idem, Cu privire la ,,frații” Domnului, în Idem, .șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Ed. ,.Teofania”, Sibiu, 2001.

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Taina Nunții, în Ort., XXXI (1979), nr. 3-4.

Orbe, A., La atonia del espiriu en los Padres y teologos del Siglo II, în ,,LaCìudad de Dios”, 181 (1968), p. 484-528.

Orestano, R., Alcune considerazioni sui rapporti fra matrimonio cristiano e matrimonio romano nell ‘eta post-classica, in ,,Scritti Ferrini”, Pavia, 1943.

Pavei, Prof. Constantin C., Atitudinea Sfântului Vasile cel Mare față de cultura și filozofia păgână, în vol. Sfântul Vasile cel Mare închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa, IBM, București, 1980.

Popescu, Prof Emilian, Credința vie a creștinilor din Imperiul bizantin timpuriu, în lumina inscripțiilor, BOR, CIII (1985), nr. 1-2.

Puech, Aimé, Saint Jean Chrysostome et les moeurs de son temps, Paris,

1891.

Raducă, Pr. Asist. Dr. Vasile, Căsătoria — taină a dăruirii și a deșăvârșirii persoanei, în ST, XLIV (1992), nr. 3-4.

Rops, Danieì, La vie quotidienne en Palestine au temps de Jésus, Paris,

1961.

Saxer, Vietor, Vie liturgique et quotidienne à Chartage vers le milieu du III-e siècle, Col. ,,Studi di antichita cristiana”, 29, Roma, 1969.

Schlier, H., Der Briefan die Epheser, DUsseldorf, ed. a Il-a, 1958.

Semen, Pr. Conf. dr. Petre, Familia și importanța ei în perioada Vechiului Testament, în vol. Familia creștină azi, Ed. ,,Trinitas’~, Iași, 1995.

Smets, Alexis și Michei van Esbroeck, Introduction la Basile de Cesaree, Sur l’origine de I ‘homme, Hom. X eì XI de I ‘Hexaemeron, ,,Sources chrétiennes”, 160, Paris, 1976.

Stàniloae, Pr. Prof. D., Introducere la volumul: Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea întâia, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae și Pr. Ioan

Buga, note Pr. Prof. D. Stăniloae, indice Pr. Ioan Buga, PSB, 29.

IBM, București, 1982.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, IBM, București, 1978. Streza, Pr. Prof. Dr. Liviu, Sfintele Taine și ierurgiile în viața Bisericii ,și

credincioșilor, RT, III, (75), nr. 3, 1993.

Șesan, Pr. Prof. Milan P., Gnosticismul sirian și alexandrin. Alte sisteme.

Maniheismul, cap. în Istoria Bisericească Universală (Manual

pentru Institutele teologice), vol. I, ed. a II-a, IBM, București, 1975,

134.

Taylor, M. V., The GospelAccording to St. Mark, London, 1953. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt pastoral cu ocazia

,,zilei familiei”, 15 mai 1994, în Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995.

Tomko, Mgr. J., Quelques aspects de la théologie du mariage à partir de la vision paulinienne, in voi. ,,Latcs aujourd ‘ bui”, Bulletin du ,,Consiiium de LaLcs”, no. 17-18 (1974).

Vizitiu, Pr Lector Mibai, Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, în vol. Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași. 1995.

Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Învățătura despre creație la Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa, Col. ,,Biblioteca Teologicà”, IBM. București, 1980, p. 70-93.

Idem, Problematica teologiei Sfântului Grigorie de Nisa, MA, IX (1964), nr. 3-5.

ldem, Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur și actualitatea ei, Teză de doctorat, Sibiu, 1975.

Ysabel de Andia, Homo vivens. Incorruptibilité et divinisation de 1 ‘homme selon Jrénée de Lyon, ,,Études augustiniennes~’, Paris, 1986.

Bernand Haering, La loi du Christ. Théologie morae, tomr III, Desclée and Co., Tournai, 1963, p. 431

Clement Alexandrinul, Stromate, 3, 9, P. G. VIII, 1168.

Contemporanul, vineri, 13 iulie 1973; N. Mărgineanu, Condiția…, p. 120.

Decretul 770 din 1 octombrie 1966 interzice întreruperea sarcinii nejustificată medical.

Decretul 779 din 7 octombRie – reglementează problema divorțului.

Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Biserica și problemele societății actulae, în “Ortodoxia” XVIII (1966), nr. 3, p. 479.

Dr. Nicoale Macariopolski, Familia creștină ca biser5ică familială, trad. Icon. Stavrofor Ioan Cristea, în “Mitropolia Banatului”, XVII, (1967), nr. 4-6, p. 232

F. Prat, La théologie de Saint Paul, tome II, Paris, 1929, p. 401.

Heinz-Dietrich Wendland, Ethik des Neunen Testaments, în “Vandenhoeck and Ruprecht, “ Göttingen, 1970, p. 81-82; Olivier Clément , Questins sur l’homme, col. “Questions”, Ed. Stock, Paris, 1972, p. 105.

Idem, L'Orthodoxie, Délachaux et Niestlé, Neuchâtel, 1965. P. 294

Idem, Sacrament de l’amour (Le mytère conjugal à la lumière de la tradition orthodoxe), Editions de l’Epi, Paris, 1962, p. 166

Jèrôme Kotsonis, Fundamnetal principles of orthodox Morality, în vol. “The orthodox Ethos”, Holywel Press, Oxford, 1964, vol. I, p. 264.

J-J. vom Allmen, Maris et femmes d’après Saint Paul, “Cahiers théologiques”, 39, Délachaux et Niestlé, 1961

Johannes Gründel, Aktuelle Themen der Moraltheologie, Don Bosco Verlag, München, 1971, p. 72.

Joseph Moingt, Le mariage chrétiene – autonomie et mission iîn “Recherches de science religieuse”, Paris, ianuarie – martie, 1974, tome 62, nr. 1, p. 101

Leonard M. Weber, Sexualité, virginité, mariage et leur approche théologique, col. “Questiones disptatae”, Desclée de Brouwer, Bruxelles, 1968, p. 34

Max Thurian, Mariage et célibat, Délachaux et Niestlé, 1965, p. 45

Mihai Peteanu, Educația relațiilor dintre sexe, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1973, p. 161.

Nicoale Mărgineanu, Condiția umană. Aspesctul bio-psiho-social și cultural, Ed. Științifică, București, 1973, p. 109.

Nicoale Mladin, Familia creștină, în “Studii de teologie morală”, Sibiu, 1969, p. 351

Nicolae Mărgineanu, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944, p. 262.

O. Piper, L’Evangile et la vie sexuelle, Neuchâtel – Paris, p. 33, 1955.

Olaf Wand, Le mariage dans la pensée de Karl Barth, în “Istina”, 1970, nr. 3, iulie – septembrie, p. 298

P. Evdokimiv, Mystère de la personne…, p. 275.

Paul Evdokimov, Le mariage, sacrement de l'amour, Ed. Elf, Paris, 1947, p. 95.

Paul Evdokimov, Mystère de la personne humaine, în “Contacs”, XXI (1960), nr. 68, p. 267 ș.u.

Paul F. Palmer, Christian mariagge – Contract or Covenant, în “Theological Studies” (U.S.A.), vol. 33, 1970, nr. 4, p. 640;

Philip Sherard, An approch to the Sacrement of marriagei, în “Sobornst”, series 6, 1972, nr. 6, p. 404

Philip Sherard, iart. Cit, p. 415.

Pierre Adnès, Le mariage, col. “Le Mystère chrétien”, Desclée – Tournai, Belgium, 1963, p. 116

Pierre Grélot, Le couple humain dans L’ÉCRITURE, Cerf., Paris, p. 88

Pr. Const. Pavel, Probleme de morală la teologii ortodocși români, în “Studii teologice”, XXIII, (1971), nr. 7-8, p. 457-459.