Pedagogia Rabdarii Necazurilor In Operele Sfintilor Trei Ierarhi

Preambul

Referindu-ne la noțiunea de necaz, în „Dicționarul Limbii Române moderne” găsim următoarele definiții:

1.Necaz-supărare, amărăciune, suferință.La necaz-în momente de supărare;într-un moment critic, în primejdie.Neajuns, neplăcere, impas.

2.Mânie, furie, ciudă, pică.

Local, prepoziția „În necazul (cuiva )”-cu intenția de a supăra (pe cineva).

Expresia „A avea necaz (pe cineva )”- a fi supărat (pe cineva ), a purta (cuiva ) pică.

„A-i fi (cuiva ) necaz”- a-i fi ciudă , a-i părea rău (de ceva ).

„A (-i ) face (cuiva ) în necaz – a supăra (pe cineva ) intenționat.

Deci oricum am privi lucrurile, observăm că noțiunea de necaz se leagă cel mai mult de cele de : supărare, suferință, primejdie.Și toate acestea sunt în legătură cu persoana umană.Să spunem deci, că necazul nu-i poate fi atribuit decât persoan

ei umane , care-l conștientizează și care îl simte în toată plinătatea lui.Dar să vedem acum și soluțiile teologiei ortodoxe în vederea răbdării necazurilor.

Întreaga Sfântă Scriptură este o carte de pedogogie a răbdării necazurilor.

Începând cu Cartea lui Ion, care isorisește viața unui om ce s-a făcut pildă de răbdare , Sfânta Scriptură înțesată cu îndemnuri la răbdarea necazurilor.

În Vechiul Testament

La II Paralipomena 1, 5, 7, se spune: „Dar voi înstăriți-vă și să nu vă obo

sească mâinile, pentru că veți avea plată pentru faptele voastre!”

Mai departe , la Pilde 14,14 Dumnezeu încurajează prin gura lui Solomon:

„Nelegitimul se va sătura de caile sale și omul bun de roadele sale, îndemnându-ne la răbdare , apoi, la 18, 20: „Din rodul gurii omului se satură pântecele lui; din ceea ce da buzele lui se îndestulează” îndemnându-ne la muncă.

La Isaia 3,10, se spune: „Fericit omul drept, că el va mânca din rodul lucrurilor lui” îndemnându-ne mintea la răsplata de dincolo.”

Mai departe la 11,4: „Ci va judeca pe cei săraci întru dreptate și după lege va mustra pe sărmanii din țară.Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui și cu suflarea buzelor Lui îl va omorâ pe cel fară de lege ”, înfricoșându-ne la răbdare cu frica de pedepse.

Apoi la 58, 8 , ne arată răsplata răbdării: „Atunci lumina te va răsari ca zorile și tamăduirea sa se va grăbi.Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu.”

La Daniel 12,12: „Fercit va fi cel ce va aștepta și va ajunge la o mie trei sute trei zeci și cinci de zile.”La Înțelepciunea lui Solomon 2,12 se spune :

„Să vânăm pe cel drept , fiindcă ne stingherește și se importivește ispravilor noas

tre și ne scoate vină că stricăm legea și ne învinovățește că nu umblăm cu m am fost învățați în copilărie”, arătând ura dușmanilor (diavolilor și oamenilor răi ) împortriva dreptului ce rabdă necazurile.

Psalmii sun plini de mângâieri pentru răbdare.Astfel în psalmul 36, se spune: „Și va scoate ca lumina dreptatea și va judeca ca lumina de amiază” arătând rasplata de dincolo a răbdării.

Iar Psalmul 71,4 continuă: „Judeca-va pe săracii poporului și va milui pe fiii săracilor și va umili pe clevetitori”, arătând că cei ce au fost săraci sau clevetiți sau în orice fel prigoniți vor avea milă de Domnul.

În Noul Testament, Mântuitorul spune direct că răbdarea necazurilor e cheia mântuirii.

Astfel la Matei 10,22 El spune: „Și veți fi măriți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela va mântui”, sfinții Evangheliți punând tocmai în evidență importanța virtuții răbdării.

La Luca 21, 19 Mântuitorul spune : „Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.”Mântuitorul spune cu alte cuvinte acelasi lucru .Oare de ce subliniază Mântuitorul necesitatea răbdării necazurilor.

Și epistolele pouline sunt pline de sfaturi și îndemnuri cu privire la necesitatea răbdării necazurilor.

Astfel, la I Corinteni 9, 25 Apostolul spune: „Și oricine se luptă se înfrâneaza de la toate .Și aceia , ca să o ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestrica

cioasă”, comparând lupta noastră cu necazurile cu lupta unui sportiv.Tot la I Corinteni 15, 58 Sfântul Pavel zice: „Drept aceea, frații mei iubiții, fiți tari, nelcintiți sporind totdeauna în lucrul Domnului, știind ca osteneala noastră nu este zadarnică în Domnul.”

La Galateni 6,9 Pavel scrie : „Să nu încetăm a face binele, căci vom secera la timpul său dacă nu ne vom lenevi” , arătând răsplata din Viața Veșnică a răbdării necazurilor.

Iar în ultima carte a Scripturii ,Apocalipsa, Sfântul Ioan Apolstolul și Evanghelistul , scrie și el.La II 10 spune îngerului Bisericii din Lumina din porunca Domului : „Nu teme de cele ce ai să pătimești.Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniță, ca să fiți ispitiți, și veți avea necaz zece zile.Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții”, arătând că Dumnezeu nu ne dă necaz peste puterile noastre și că după necaz vine bucuria.

La Apocalipsa 3, 11, Domnul Hristos vorbește prin pana Sfântului Ioan: „Vin curând; ține ce ai , ca nimeni să nu ia cununa ta.”Și se poate încheia cu ultimile cuvinte ale Apolcalipsei, care aparțin chiar Sfântului Ioan Evanghelistul: „Amin!Vino Doamne Iisuse!”

Iar la Evrei 10,36 Apostolul scrie: „Căci veți avea nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiți făgăduințe”, arătând că înaintea făgăduinței bucuriei veșnice din partea lui Dumnezeu se cere răbdarea necazurilor din partea noastră.

SFÂNTUL VASILE CEL MARE

(330-379)

Capitolul I

-VIAȚA-

Sfântul Vasile cel Mare, pe drept atribuindu-se apelativul de „Cel Mare”, a fost un adevărat stâlp al Bisericii in vremuri de grele confruntări dogmatice și istorice.

Născut în Cezareea Copodoiciei din părinții Vasile și Emilia , oameni de mare vază, a mai avut încă nouă frați, printre care: Sfânta Macrina, care deși va murii de tznără va duce o credință foarte virtuasă și va fi o îndrumătoare duhovnicească pentru tânărul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele mai mic al Sfântului Vasile, un mare ierarh și teolog al vremii sale, Sfântul Petru, episcop al Sebastiei și Naucutiei, mort la doar 27 de ani.Numele celorlalți frați ai Sfântului Vasile nu se cunosc.Unul din frați murind de copil.

Sfântul Vasile s-a născut într-o familie de aleasă educație creștină, bunicii săi: numele bunicului nu se cunoaște, iar numele bunicii este tot Sfânta Macrina, supranumită „cea bătrână” pentru a se face deosebire de Sfânta Macrina, sora Sfântului , numită „cea tânără”.

Bunicii Sfântului Vasile au avut doi copii: Grigorie, care a fost episcop într-un oraș din Copodocia și Vasile, tatăl Sfântului Vasile cel Mare , care era avocat și profesor de retorica în Cezareea Copodociei.Având de mic o educație aleasă, tânărul Vasile a fost dat la cele mai bune școli din Cezareea Copodociei. Apoi a plecat la Constantinopole, unde „și-a însușit cele mai de seamă învățături, datorită agerimii și talentului său”spune Sfântul Grigorie de Nazians , un alt mare ierarh și marele său prieten.

De la Constantinopole a ajuns la Atena.Aici îl cunoaște pe Sfântul Grigorie de Nazians care era deja acolo.Stundenții din Atena, veniți din toate ținuturile Greciei și din Occident, aveau obiceiul de a săvârși o ceremonie de inițiere a tuturor tinerilor veniți pentru studii în Atena.

Aici îl va cunoaște pe Sfânbtul Grigorie de Nazians, de care îl va lega o prietenie proverbială, fiind „un singur suflet, care punea în mișcare două trupuri”, spune marele său prieten.Această prietenie care i-a legat nu-i va mai despărți duhovnicește toată viața, și niciodată, fiind și acum împreună în cer.

Dupa absolvirea cu brio a studiilor la Atena, cei doi Vasile și Grigorie o vor părăsi și în sfârșit, spre totala dezamăgire a colegilor și profesorilor lor.

Erau două suflete luminoase pe cer, pe cât de vestiți pentru știința și prietenia lor , pe atat de și pentru rarele lor virtuți și nu numai în Grecia , ci și în celelalte țări.

Totuși Sfântul Vasile va pleca singur, lăsându-l pe Sfântul Grigorie de Nazians, care a fosty fortat să rămână de colegii lor. „A fost întocmai ca si cum ai despica in două un corp omorând ambele parți; sau ca și cum ai desperechea doi juncani crescuți împreună și care au tras amândoi la același jug, care mugesc jalnic unul după altul, neputând suporta, desparțirea”.

„Întors acasă, Sfântul Vasile n-a mai găsit în viață pe Macrina, bunica sa, și pe tatăl său, ci numai pe mama sa., pe Emilia, pe Macrina, sora lui mai mare , care în urma morții logodnicului ei , se hotărâse să se consacre vieții duhovnicești, și pe Petru, fratele ei cel mai mic, pentru că fratele său Naucratie se călugărise, iar cele patru surori se măritaseră.”

Mai departe spune Sfântul Grigorie că „ Vasile a fost reținut în Cezareea, pentru ca locuitorii orașului îl considerau <<ca al doilea întemeietor și protector al cetății>>”.A profesat retorica doi ani.În urma micilor succeselor repurtate ca profesor , tânărul Vasile „se umfla și se imfumura, de pe urma învățăturii celei din afară, ba se uita peste umar și la dregătoriile mai înalte și se credea mai presusul lor decât slujbașii cei mai străluciți”

Sora sa Macrina, când a văzut drumul alunecos pe care a plecat Vasile „l-a înduplecat să pașească spre ținta adevăratei filozofii și înțelepciunii” spune acelasi frate, Sfântul Grigoriem îndrumându-l spre viața duhovnicească creștină.

Astfel Sfântul Vasile a încput să citească Evanghelia și să-și îndrepte unele din purtările sale.A început să-și împartă din averi.Apoi a călătorit prin Egipt, Palestina, Cele-Jiria și Mesopotamia unde a văzut pe viu „filozofia cea adevărată” în mânăstirile pline pe atunci de călugări, arzând de dorința de desăvârșire.

„La întoarcerea din această călătorie Sfântul Vasile și-a împărțit și restul averii sale la săraci și s-a întors în Pont, pe malul râului Iris”, spune părintele Fecioru.

În apropiere, mama sa Emilia și sora sa Macrina întemeiaseră a mânăstire de călugărițe.

„Sfântul Vasile s-a stabilit pe celălalt țărm al râului Iris, în fața mânăstirii maicii sale și a înființat și el o mânăstire”spune în continuare Părintele Fecioru.

„Primul la care s-a gândit Sfântul Vasile să-l aducă aici, continuă părintele, a fost pritenul și colegul său de studii.Îi scrie o scrisoare de poftire în care îi descrie frumusețile locului pe care le-a ales, <<un loc, așa cum amândoi, în ceasurile noastre de răgaz, în joacă să ni-l făurim cu mintea >> după cum spune Sfântul Vasile în una din epistolele sale.Sfântul Grigorie nu s-a dus în dată, pentru că era reținut de <<dragostea de părinți și de grija bătrâneții lor, precum și din cauza ivirii unor nenorociri>> după cum recunoaște Sfântul Grigorie.

Ajuns alături de prietenul în 358 și împreună au alcătuit acea minunată „Filocalie”, o antologie din scrierile marelui gânditor, Alexandru Origeu.Încetul cu încetul așezământul duhovnicesc de pe malul Irisului s-a umplut de monahi, atrași de faima numelui lui Vasile.Pentru monahii din mânăstirea sa a alcătuit reguli de viețuire: „Reguli mari” și „Reguli mici” și alte lucrări ascetice care au ajuns mai târziu reguli de viețuire pentru întreg monahismul ortodox.

În 360, Sfântul Vasile, simplu monah, aluat parte ca observator la dezbateri

le teologice din Constantinopole, dintre omonsieni și anomei; la aceste dezbateri episcopul Cezareei, Dianie, din ușurință, spre mare supărare a lui Vasile, a semnat formula de credință de la Rimini.Semnătura lui Dianie a supărat mult pe Vasile și a dus la o ruptură între el și Dianie, episcopul de la care Sfântul Vasile primise botezul.Pe patul de moarte, în 362, episcopul l-a chemat pe Vasile la el spre a se împaca și a-i mărturisii că din neștiință și din ușurătatea minții și-a pus semnătura pe acordul de la Constantinopole.Nu după mult timp, Dianie a răposat, ușurat de păcatul și greșeala ce-i stătea pe suflet.

La sfârșitul aduhovnicească creștină.

Astfel Sfântul Vasile a încput să citească Evanghelia și să-și îndrepte unele din purtările sale.A început să-și împartă din averi.Apoi a călătorit prin Egipt, Palestina, Cele-Jiria și Mesopotamia unde a văzut pe viu „filozofia cea adevărată” în mânăstirile pline pe atunci de călugări, arzând de dorința de desăvârșire.

„La întoarcerea din această călătorie Sfântul Vasile și-a împărțit și restul averii sale la săraci și s-a întors în Pont, pe malul râului Iris”, spune părintele Fecioru.

În apropiere, mama sa Emilia și sora sa Macrina întemeiaseră a mânăstire de călugărițe.

„Sfântul Vasile s-a stabilit pe celălalt țărm al râului Iris, în fața mânăstirii maicii sale și a înființat și el o mânăstire”spune în continuare Părintele Fecioru.

„Primul la care s-a gândit Sfântul Vasile să-l aducă aici, continuă părintele, a fost pritenul și colegul său de studii.Îi scrie o scrisoare de poftire în care îi descrie frumusețile locului pe care le-a ales, <<un loc, așa cum amândoi, în ceasurile noastre de răgaz, în joacă să ni-l făurim cu mintea >> după cum spune Sfântul Vasile în una din epistolele sale.Sfântul Grigorie nu s-a dus în dată, pentru că era reținut de <<dragostea de părinți și de grija bătrâneții lor, precum și din cauza ivirii unor nenorociri>> după cum recunoaște Sfântul Grigorie.

Ajuns alături de prietenul în 358 și împreună au alcătuit acea minunată „Filocalie”, o antologie din scrierile marelui gânditor, Alexandru Origeu.Încetul cu încetul așezământul duhovnicesc de pe malul Irisului s-a umplut de monahi, atrași de faima numelui lui Vasile.Pentru monahii din mânăstirea sa a alcătuit reguli de viețuire: „Reguli mari” și „Reguli mici” și alte lucrări ascetice care au ajuns mai târziu reguli de viețuire pentru întreg monahismul ortodox.

În 360, Sfântul Vasile, simplu monah, aluat parte ca observator la dezbateri

le teologice din Constantinopole, dintre omonsieni și anomei; la aceste dezbateri episcopul Cezareei, Dianie, din ușurință, spre mare supărare a lui Vasile, a semnat formula de credință de la Rimini.Semnătura lui Dianie a supărat mult pe Vasile și a dus la o ruptură între el și Dianie, episcopul de la care Sfântul Vasile primise botezul.Pe patul de moarte, în 362, episcopul l-a chemat pe Vasile la el spre a se împaca și a-i mărturisii că din neștiință și din ușurătatea minții și-a pus semnătura pe acordul de la Constantinopole.Nu după mult timp, Dianie a răposat, ușurat de păcatul și greșeala ce-i stătea pe suflet.

La sfârșitul anului 362 sau începutul anului 363, a fost ales noul episcop al Cezareeii, un laic, senatorul Eusebie, <<un bărbat nu de rând , spune Sfântul Grigorie de Nazians, de o evalvie vrednică de remarcat, cum s-a dovedit din felul cum s-a purtat în persecuția de pe acele vremuri>>.

Noul episcop l-a luat pe Vasile ca ajutor al său în conducerea treburilor episcopiei și pentru a-l avea necontenit, l-a făcut preot din citeț cum era până atunci.Dar nu după multă vreme s-a iscat dușmănie între Sfântul Vasile și episcopul Eusebie.Sfântul Grigorie de Nazians cu finetea lui de gândire, adaugă

<< Dar cred că e mai bine să trec sub tăcere din ce cauză și cum s-a iscat această dușmănie>>.Nu este însă greu de aflat cauza; studiile strălucite ale lu Vasile , talentul lui oratoric , cunoștințele lui teologice și prețurea de care se bucura în fața credincioșilor au încolțit în sufletul episcopul Eusebie, ghimpele invidiei, această „boală a priteniei” cum o va numii Sfântul Vasile în Omilia sa despre invidie.

Și Sfântul Vasile pentru a nu împărții în două pe credincioșii din Cezareea a preferat să plece din oraș (363 ) și s-a întors în Pont, <<unde a luat conducerea monahilor, dându-le îndemnuri vrednice de ținut minte>>.Sfântul Vasile nu a putu rămâne mult timp în mijlocul monahilor săi .Împăratul Valeus își anunțase o vizită

în Capodocia și Sfântul Grigorie de Nazians, prevăzând primejdia ce amenința Cezareea prin venirea împăratului, înverșunat protector al anemismului, el insuși arian, botezat de un episcop arian , s-a grăbit să împace pe Eusebie, episcopul Cezareei, cu Sfântul Vasile, fiind încrediințat că numai un om ca Sfântul Vasile popularitate în mijlocul credincioșilor din capitala Capodociei ar putea face față acestei primejdii.

Cu asentimentul episcopului, care a intuit folosul ce-l va putea avea prin venirea Sfântului Vasile în Cezareea, Sfântul Grigorie s-a dus în Pont la pritenul său <<era un lucru minunat această armonie și alianță în scopul guvernării Bisericii, continuă Sfântul Grigorie căci în vreme ce episcopul conducea poporul, Vasile îl conducea pe dâmsul; era întocmai ca un îmblânzitor de lei, care îmblânzea cu tact pe deținătorul puterii >>.

Întors în Cezareea, spune părintele Fecioru, Sfântul Vasile organizează pe crediniincioși pentru preîntâmpinarea primejdiei. În acțiuna sa a fost ajutat de Sfântul Grigorie de Nazians, care cu smerenia care îl caracterizează mărturisește că întregul merit al biruinței de a-l face pe împăratul Valeus, să nu mai intre în Cezareea , a fost a lui Vasile.Sfântul Vasile a luptat cu multă râvnă și a biruit Cezareea.

Sfântul Vasile a mai făcut o nouă împărțire a averii sale la săraci, a averii pe care o moștenise de la moartea mamei sale.Acest mare om al bisericii nu s-a mărginit numai să-și împartă averile sale la cei nevoiași, ci a lucrat cu toată ființa sa pentru alinarea suferintelor celor din nevoie cum a fost în marea seceta si foamete care a bântuit Capodocia în anul 368.

<<La aceasta se mai adaugă și hrana cuvântului, o binefacere și o dărnicie desăvârșită, de obârșie cerească căci cuvântul este hrana îngerilor, cu care se nutresc și se adapă sufletele însetate de Dumnezeu si care nu umbla după hrana cea nestatornica și trecătoare, ci după cea care ramâne în veac, spune Sfântul Grigorie de Nazians.>>

În anul 370 scaunul Ceazareei , Capodociei a rămas vacant prin moartea episcopului Eusebie.Cu toată opoziția arienilor, care sunt domnia lui Valeus căpătaseră iarăși putere, ortodocșii au reușit să aleagă pe Sfântul Vasile în scaunul vacant.Nu puțin au contribuit la această reușită episcopul Eusebie al Samoatei și episcopul Grigorie al Naziansului , tatăl Sfântului Grigorie din Nazians.Și aici trebuie să-l aduc iarăși martor pe Sfântul Grigorie :<<Îndată după încetarea din viață a celui ce-și trăgea numele de la cuvântul evlavie care și-a dat sufletul în bratele lui Vasile, acesta a fost înălțat pe tronul episcopat. De altfel nu fără trudă nu fără invidia și opoziția episcopilor provinciei și a plebei orașului, care se asociase cu ei.Trebuie , însă, să biruiasca Duhul Sfânt, și chiar a biruit cu multă prisosință că a îndemnat să vină la ungerea lui , bărbat plin de evlavie și de râvnă sfântă din regiunile învecinate, printre care și pe noul Avraam și patriarh al nostru- înțeleg pe tatăl meu cu care s-a petrecut ceva minunat.Era reținut acasă nu numai de povara anilor ci și slăbit de boală și aproape de a-și da ultima suflare; și cu toate acestea, întărit de Duhul Sfânt,s-a încumetat să porenească la drum ca să-l ajute cu votul său.Ca să povestim mai pe scurt , a fost pus în trăsură, ca și cum ar fi fost pe dric și la întoarcere a venit întinerit , voinic, cu privirea în sus , înviorat de hirotomia și ungerea lui Vasile, ca și cum el și nu Vasile ar fi primit harul.Să se adauge și acesta la vechile exemple, din care se vede, că munca dă sănătate, râvna învie morții și bătrânețea se înviorează, când este împinsă de Duhul Sfânt>>.

Capitolul II

-REGULI-

Sfântul Vasile în „regulile” are multe povețe pentru răbdarea necazurilor astfel, la întrebarea numărul : „sufletul care sa ticăloșit în multe păcate, cu cel fel de teamă și cu ce fel de lacrimi trebuie să se despartă de păcate și cu ce nădejde și dispoziție sufletească trebuie să se apropie de Dumnezeu”, Sfântul Vasile a răspuns: „ mai întâi trebuie să urască viața lui dezordonată de mai înainte și însăși amintirea ei să o deteste și să-i repugne, căci Scriptura spune << nedreptatea am urât și m-am scârbit, dar am iubit legea Ta (Psalmuii 118, 163) >>1.apoi trebuie să învețe teama de judecate și pedeapsa veșnică, iar ca timp al lacrimilor să cunoască timpul pocăinței, așa cum a învățat David in Psalmul 6, făcând cunoscută curățirea păcatelor prin sângele lui Hristos întru mărirea milei și a mulțumirii îndurărilor lui Dumnezeu, celui care a zis că: <<de vor fi păcatele voastre (negre ) ,cum e camâzul ca zăpada le voi albi ; și de vor fi roșii ca purpura, ca lâna le voi albii>> (Isaia 1,18). Atunci luând autoritattea si puterea de a bineplăcea lui Dumnezeu sufletul spune: << seara vine cu lacrimi , iar dimineața îi bucurie>>, << ai prefecut plânsul în bucurie, luat-a-i sacul de pe mine, și nu mai încins cu veselie, ca să-ți cânte ție mărirea mea>> (Psalmii 29,5 ,11, 12 ).Și așa apropiindu-se cânta lui Dumnezeu grăind: <<înălțate-voi Doamnei că mai ridicat și n-ai lăsat pe vrășmașii mei să se bucure împotriva mea>> .(Psalmii 29, 1 ).În continuare, la întrebarea 11:

Cum ajunge cineva să urască păcatele Sfântul Vasile răspunde : „Ura împotriva cauzelor se vor asemenea pe câtea se naște din consecinta neplăcută și dureroasă a acestora. Așadar, dacă ai ceva se va încrediința cât de multe și de mari rele produc păcatele, în mod automat și din lăuntrul sufletului încearcă-mă făță de acestea, așa cum a arătat palmodul care a spus : << Am urât nedreptatea și m-am scârbit (Psalmii 118, 163) >> .

Iar la întrebarea 12: Cum se va încrediința sufletul că Dumnezeu i-a ierat păcatele lui, Sfântul Vasile răspunde : << Dacă se va vedea pe sine în starea celui care a spus << Am urât și m-am scârbit (Psalmii 118, 163 )>>.Căci Dumnezeu,care

a trimis pe Unul-Înăscut , Fiul Său, pentru iertarea păcatelor noastre, anticipând iertase deja tuturor în măsura în care depindea de El .Dar fiindcă Sfântul David cântă milă judecată (Psalmii 100, 1) și mărturisește că Dumnezeu este milostiv și drept, este nevoie ca cele spuse de către Profeți și de către Apostoli să se întâmple la noi în privințe locurilor pentru pocăință, pentru ca judecățile dreptății lui Dumnezeu să se arate și mila Lui să se împlinească spre iertarea păcatelor.

Sfântul Vasile compară rolul necazurilor cu acela al intervenției medicale întru-un corp bolnav.După cum medicul e un binefăcător, deși provoacă dureri trupești trupului, tot așa și Dumnezeu e bun, pentru că prin pedepse parțiale admi nistrează tuturor credincioșilor mântuirea. După cum nu reproșăm nimic medicu lui, tot așa se cuvine să nu reproșăm nimic lui Dumnezeu.(„Omilia Hexa emeron”).Proporția răului în lume este până la un punct, expresia unui echi libru. În această viață nu toate păcatele sunt pedepsite, pentru că s-ar crede că nu s-a reze

rvat nimic pentru judecata finală.Și iarăși , dacă în această viață Dumnezeu n-ar pe

depsi nici un păcat, s-ar crede că nu există providență.

Vorbind despre pedagogie răbdării necazurilor, Sfântul Vasile cel Mare, fiind în primul rând el al împlinitor al răbdării prin execelență a acestora în toată viața sa, deoarece a fost unul din puținii oameni care a întrecut cu fapta ceea ce a învățat pe alții, după cum spune Sfântu; Grigorie de Nazians , scrie în epistolele sale:

În epistola 44, („Către un călugăr care a căzut”), Sfântul Vasile îl îndeamnă:

„Drept aceea, dacă ți-a mai rămas vreo nădejde de mântuire, dacă te mai găndești cât de puțin la Dumnezeu, dacă te mai doreșticât de cât după bunurile ce vor să vină, dacă mai pătrezi ceva din frica de pedepse care ii așteaptă pe cei nepocăiți, atunci întoarce-te din nou la viața de înfânări, înalță-țî privirile spre cer, revino în sine –ți, scutură-ți amorțeala simțurilor, lasă-te de patimi, scutură-te de amețeala care te-a cuprins , ridică-te împotriva celui ce te-a doborât. Adună-ți toate puterile și ridică-te de jos.Adu-ți aminte de Păstorul cel bun, care te va însoți și te va ridica. Și de te-ar ține cel rău de amândouă mâinile sau chiar de te-ar prinde și de urechi, tu saltă-te și fugi din preajma celui ce te-a rănit.Adu-ți aminte de ceea ce stă scris: <<au doar cel ce cade nu se mai scoală ?sau cel ce se abate nu se întoarce?>>

Or, cel ce a fost bătut iată că poate fi îngrijit, cel atacat de fiare le poate îmblânzi, cel care mărturisește nu-i respins.Într-adevăr, << Domnul nu vrea moartea păcătos ului, ci să se întoarcă și să fie viu.>>

Către un alt călugăr care a căzut , Sfântul Vasile scrie:

„O teamă îndoită a cuprins cutele cugetului meu din pricina simțămintelor pe care le nutrec față de tine. În primul rând mă copleșește o stare de scârbă lipsită de milă, care mă duce până la răutate; în al doilea rând, dimpotrivă, de că aș vrea să privesc lucrurile mai cu milă, starea aceasta n-ar sili să mă schimb în chip nedrept până a mă arăta prea îngăduitor față de păcat.Așa se face că pe când pregăteam să compun espistola aceasta am ajuns ce, pe de o parte, în urma unor anumite considerente, să-mi fa mai sprintenă mâna care-mi fusese amorțită până atunci; pe de alta parte , fața care-mi era nedumerită în urma încurcăturii în care tu m-ai pus n-am avut puterea s-o schimb deloc:atât de tare mă copleșește rușine, din pricina greșelii tale, încât trăsăturile gurii mi s-au slabănogit dintr-o dată, iar buzele au început să tremure.”

Se vedea că Sfântul Parinte îmbina asprimea cu blândețea în mod magis

tral , ca un fiu cunoscător al sufletelor celor pe care-i cunoștea în funcție de tăria sufleteasca a fiecăruia și puterea lui de a se ridica.

În „Mustrarea către tineri” scrie:

„ Ca unul care duc viată singuratică și ca om credincios și iubitor de evlavie , deprinde-te o dată și baga-ți în urechi rânduielile evanghelice, strunirea deplină a timpului , smerenia cugetului , curățirea găndirii, strângerea mâniei! Orcât vei fi copleșit de treburi, fă-ți și mai multă vreme pentru Domnul; chiar dacă te-a jefuit cineva, nu-l purta prin judecăți; de te urmărește cineva, tu răspunde-i cu iubire; dacă ești defăimat, roagă-te ; fii mort păcatului, răstignește-te împreună cu Hristos; aruncă-ți toată povara grijilor pe spatele Mântuitorului, pentru ca să te aflii și tu printre miile de îngeri, adunările celor întâi născuți, tronurile apostolilor , scaunele de cinste ale proorocilor, tarigele patriiarhilor, cununile ucenicilor, laudele drepților.Să dorești și tu să te numeri împreună cu cei drepți, în Hristos, Domnul vostru.Lui fie marirea în vecii vecilor.Amin.”

Sfântul Vasile cel Mare era ca un farmacist ilustru, care știe să dea fiecăruia leacul potrivit la aceeași boală: unuia cu sufletul mai tare , o doctorie amară, altuia cu sufletul mai slab o picătură de miere.Iată ce scrie el de data aceasta către o fecoară care a căzut:

„ Adu-ți aminte de toate acestea, de ceata îngerilor care însoțea pe Domnul, de viața duhovnicească în timp și de cetățenia cerească de pe pământ.Adu-ți de zilele liniștite, de nopțile luminate, de cântările sfinte , de psalmodiile armonioase, de sfintele rugăciuni, de somnul liniștit, de mesele cumpătate, de mersul tău feciorel nic.Unde este ținuta serioasă pe care o aveai, unde e acea curăție a moravurilor, acea îmbrăcăminte simplă, care se potrivea atzt de bine unei fecioare, aceea frumoasă și pudică roșeață și acea nobilă poliditate, acea floare a abstinenței și a vegherii care strălucea cu mai mult farmec decât cele mai frumoase culori? De câte ori nu vei fi vărsat tu lacrimi când te rugai să-ți păstreze fecioria nepatată! Câte scrisori n-ai scris tu sfinților cerându-le să se roage pentru tine, nu ca să ajungi la o căsătorie omenească, și cu atât mai puțin la aceasta fomică desfrânare, ci ca să nu te mai desparți de Domnul Iisus? Câte daruri n-ai primit tu de la Mine ? Ce să mai vorbesc de onorurile pe care tot din pricina Lui, ți le-am hărăzit Sființii Lui?Viața dusă împreună cu fecioarele? Ieșirile împreună cu ele? Salutări din partea fecioarelor?Laudele adresate fecioriei tale? binecuvântările feciorești? Scrisori scrise unei fecioare oarecare? Dar pentru că ai primit cea mai mică adiere de vânt, care lucrează acum in fiii necunoscătorii, tu te-ai lepădat de tot; iar acest bine pretențios, pe care trebuia să-l păstrezi cu orice preț, iată acum l-ai schimbat pe ceva plăcut și de scurtă durată, car-ți unge pentru moment gâtlejul cu plăcere, pe care mai târâiu o vei afla mai amara decât firea.”

Se vede ca Sfântul Părinte ,chiar și în cazul aceleaiași persoane,îmbină asprimea cu blândețea întru-un mod strălucit.

Către o altă fecioară care căzuse în desfrânare,Părintele scrie:

„Și atunci << oare cel ce cade nu se mai scoală,iar cel ce rătăcește drumul nu se mai intoarce?>>(Ier.8,4).De ce s-a îndepărtat fecioara întru-un chip atât de nerușinat,ea oare auzise pe Hristos,Mirele ei,zicând prin gura lui Ieremia:<<După ce a fost toate acestea i-am zis:întoarce-te la Mire!dar nu s-a întors(3,7).>><<Aci doară nu mai este balsam în Salood?Aci doară nu mai este doctor?De ce,doar,nu se mai vindecă fiica poporului Meu?(Ier 8,22)>>.Desigur că în Sfânta Scriptură vei mai găsi mult ajutor împotriva răului tău,multe leacuri care să ducă de la pieire la mulțumire;tainele care înconjoară moartea și învierea,cuvintele despre judecata cea înfricoșătoare și pedepsele veșnice,învățăturile despre pocăință și despre iertarea păcatelor,tot atâtea pilde despre îndreptare;drahma,vaia,fiul care si-a mâncat averile cu femeile desfrânate,care era pierdut și s-a aflat,mort și a înviat (Luca 15,4-7,9-10,11-32)”.

Fiecărui fiu duhoivnicesc îi aplică diferite povețe.Și tot acest har îl avea înainte de a fi episcop.Dar să vedem cu câtă măiestrie învață el să doboare necazurile ca episcop.Apoi îi dă soluția: „Ș totuși acum e posibilă o fugă.Și câtă vreme posibilă,s-o descoperim,din căderea noastră,și să nu nu pierdem orice nădejde despre noi din clipa în care știm cum să ne ferim de răutăți.Iisus Hristos a venit în lume tocmai ca să mântuiască pe cei păcătoși :<<Veniți să ne închinăm și să cădem în genunchi înaintea Lui și să plângem înaintea Domnului (Ps.94,6)>>.

Căci când ne cheamă la întoarcere,cuvântul strigă,bubuie.O cale a mântuirii totuși există dacă o dorim.Moartea și-a înghițit prada,pentru că ea a fost cea mai tare,dar,

să știi bine,Dumnezeu a șters toate lacrimile de pe fața tuturor celor ce se pocăiesc.Domnul este credincios intru toate cuvintele Sale.El nu minte atunci când zice: <<De vor fi păcatele voastre cum e carmâzul,ca zăpada le coi albi, și de vor fi ca purpura,ca lâna albă le voi face (Isaia 1,18)>>.Marele Doctor al sufletelor e gata să vindece și răul tău.Cuvintele Lui ne-au spus-o gura Lui,izvor de dulceață și de mântuire,atunci când a zis :<<nu cei sănătoși au nevoie de doctor,ci cei bolnavi ,

că n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (Matei 9,12-13)>>.Mântuitorul vrea să te curățească de roua ta cea dureroasă și să arate lumina după întuneric.Păstorul cel bun te caută,după ce a lăsat oile care nu se rătăciseră.

Dacă tu te redai pe tine ție-ți,El nu va mai sta la îndoială și acest Prieten al oame nilor nu se va da înapoi de a te lua pe umerii Lui,fericit că a găsit oaia cea pierdută.

Tatăl stă și așteptă întoarcerea ta din rătăcire.Vino numai,iar pe când încă vei departe,El va alerga și se va arunca pe grumajii tăi și cu o strângere prietenească,

va îmbrățișa ceea ce căința curățase deja!El va îmbrăca în haina dintâi un suflet care s-a dezbrăcat de omul cel vechi și de faptele lui,va pune un inel în mâinile care se spălaseră de sângele morții și va încălța picioarele care se întorceau acum de pe calea cea rea de dragul chemării la Evanghelia păcii.Va înștiința pe ai Săi,

îngeri și oameni,că aceasta e ziua bucuriei și veseliei,prăznuind în tot felul mântuirea ta.Căci zice:<< Adevărat zic vouă:va fi multă bucurie pentru un păcătos care se întoarce (Luca 15,7)>>.Iar dacă vreunul din cei care se cred în picioare se va plânge că te-a primit prea repede,acest bun Păstor va răspunde în locul tău și va zice! <<trebuie însă să ne bucurăm și să ne veselim pentru că această fiică a mea moartă a fost și a înviat,pierdută a fost și s-a a aflat (Luca 15,32)>>”.

Vedem cum pe unii îi sfătuia mai mult cu cuvintele sale iar pe alții îi plimba mai mult prin Sfânta Scriptură.

În epistola 51,către episcopul Bosforiu,Sfântul Vasile spune : „Cât crezi că m-am tulburat sufletește când am auzit de calomnia cu care mă învinuiau unii din cei care nu se tem de Judecătorul, Care <<va pierde pe toți cei ce grăiesc minciuni!

(Ps 5,7)>>Aproape întreaga noapte n-am putut închide ochii,după spusele iubirii Tale,întra-atât mi-a atins tristețea inima.De fapt,zice Solomon, <<mândria înjosește pe om (Pilde 29,23)>> și nimeni nu-i atât de nesimțit să nu-l doară sufletul și să se nu plece până la pământ când aude din guri ușuratice minciuni și bârfeli.Iat toate trebuie să le trecem cu vederea și să așteptăm,lăsând răzbunarea in grija lui Dumnezeu,Care ne va trece cu vederea,întru-cât <<cine grăiește de rău pe cel sărac mânie pe Cel ce l-a făcut pe el (Pilde 14,32)>>”.

Cum era și normal,partea aceasta a epistolelor din timpul episcopatului începe cu prietenul lui cel mai bun,Sfântul Grigorie de Nazianz.Dacă până acum alții își spovedeau necazurile la Sfântul Vasile,acum și Sfântul Vasile își spune păcatele unor confrați și oameni de aceeași talie cu el,episcopi și ei:

„<< Cine-mi-va da mie aripi ca de porumbel?(Ps 54,7)>> sau cum s-ar putea în noi bătrănețea mea,ca să pot trece peste întinderea care mă desparte de tine,prea iubite,ca să-mi astâmpăr dorul și să istorisesc supărările sufletului și să regăsesc prin Tine o mângâiere oarecare în necazurile mele?Într-adevăr după moartea episcopului Eusebiu o mare teamă m-a copleșit.Cei care pândeau altă dată Biserica nu voiau ei oare să prindă acum un prilej de a smulge prin învățăturile lor tulburătoare credința care fusese semănată cu multă oboseală în sufletele oamenilor și să destrame unitatatea acestei Biserici?Tocmai acest lucru l-am făcut în multe Biserici.Or,când au sosit scrisorile clerului,care ne rugau să nu trecem peste voia lor tocmai într-o clipă atât de grea,am privit în jurul meu și mi-am adus aminte de dragostea Ta,de credința Ta dreaptă și de râvna pe care ai depus-o totdeauna pentru Biserică .Iată de ce am trimis pe prea iubitul Eustție,diaconul nostru,să facă apel la înțelepciunea Ta,pentru ca la toate însărcinările grele pe care le-am împlinit în folosul Bisericii lor să mai adauge și pe cea de azi : să-mi liniștească bătrânețea întâlnindu-se cu ea și să învioreze credința dreptei Biserici,dându-i împreună cu mine (dacă,bineînțeles,voi fi socotit vrednic să particip și eu la această acțiune sănătoasă) un păstor după voia Domnului;care să fie în stare să îndrepteze poporul său.Eu am în fața ochilor un bărbat,care nu-i cunoscut nici Prea Sfinției Tale;dacă suntem socotiți vrednici de a-L dobândi,vom fi câștigat o mare siguranță în fața lui Dumnezeu și vom săvârși cea mai mare binefacere pentru poporul care ne-a chemat.Dar,Te rog de o mie de ori ,lasă la o parte orice șovăială”.

Către unchiul său Grigorie,Sfântul Vasile se destăinuie :

„ Or,<<dacă este vreo mângâiere în Hristos,de este vreo părtășie a duhului,dacă e vreo voire bună a dragostei,atunci împlinește-mi rugămnitea (Filip 2,1-2)>>:pune capăt întristării și dă-mi de acum încolo temei de bucurie,îndrumându-ne Tu însuți pe toți,iar nu mergând pe urmele altuia care a greșit.Pentru că prin nimic nu se manifestă o adevărată fire a omului atât de mult ca prin strădaniile lui de pace și de blândețe.S-ar cădea ,dar ca prin calitățile pe care le ai să atragi și pe alții spre tine însuți și să îngădui să vină înjuru-ți toți cei care vor să le dai din bunătatea firii Tale un fle de miros de bună mireasmă”.

În epistola 62,către Biserica din Parnassos,Sfântul Vasile,scrie: „Cât despre cele care Vă miluiesc,zicem numai atâta că e un prilej de a lua seama la poruncile Apostolului și << să nu ne întristăm,ca și cei ce n-au nădejde (Ps 4,13)>> dar nici să nu arătăm nesimțire pentru tot ce se întâmplă;ei din potirvă,și noi să luăm parte la pierderea care s-a abătut asupră-ne,să nu ne clătinăm din pricina tristeții,ci să fericim pe păstor pentru sfârșitul pe care l-a avut,părăsind viața la bătrânețe înaintată și plecând să se odihnească în cea mai înaltă cinste pe care o poate da Dumnezeu”.

După cum vedem Sfântul Vasile cel Mare este bărbatul dreptei socoteli : nici tristețe fără nădejde,nici bucurie fără socoteală,ci el alehge calea de mijloc,căci,cum magistral spune fratele Său,Sfântul Grigorie de Nyssa,în „Viața lui Moise”, capodopera sa , <<vituțea este calea de mijloc>>.

În epistola 65, către Atowios,Sfântul spune:

„Încât mă privește , socotind că atunci când e vorba de iubire o înfrângere valorează cât o biruință , mărturisesc că în această luptă a Ta eu recunosc că ai dreptate să crezi că m-ai biruit așa încât încep să scriu eu cel dintâi,pentru ca știu că <<dragostea toate le nădăjduiește, toate le rabdă>>, << nu caută ale sale>>, și pentru aceasta <<niciodată, nu cade>> (I Cor 13:5, 7, 8).

Căci cel ce se pleacă din dragoste înaintea aproapelui, acela nu e deloc de diprețuit.Așa încât și Tu, arătând de acum înainte proadă a Duhului lui: iubirea, să înlături tonul posomorât al oamenilor mânioși, pe care-l arăți față de mine, prin tăcerea ța, și să-ți sădești în inimă veselie și pace față de frații tăi de aceeași credință, precum și silință și grija pentru buna păstrare a Bisericilor Domnului”.

Sfântul Vasile cel Mare este un om al diplomației și curajului, al nădejdii nedesmințite, al păcii și credinței nestrăbătute în învingerea binelui.Printre alții, Sfântul Vasile a corespondat și cu Sfântul Athonosie cel Mare, ajuns la apogeul vieții sale, mult încercat în luptele pentru dreapta-credință.Sfântul Vasile apreciază aptitudinea Sfântului Athonosie, „Stâlpul Ortodoxie”, cum mai este supranumit, care își identifică viața cu Biserica, „corabia mântuirii”, și apreciază acest mare om care suferă odată cu Biserica : „Nu cred că există cineva, pe care să-l doară atât de mult ca pe Cuvioșia Ta situația plină de tulburări în care se află Biserica creștină, pentru că făcând comparație între ceea ce a fost altădată și ceea ce este acum, singură Frăția ta poți aprecia cât de profundă schimbarea care s-a produs, așa încât să poți trage concluzia că dacă lucrurile se vor înrăii toți și mai mult, atunci în scurtă vreme nimic nu va mai putea opri Biserica ca să se transforme în așezământ cu totul străin de chemarea ei.Am stat adeseori și m-am gândit așa : Dacă mie mi se pare că treburile nu merg atât de mizerabil, oare ce fel de păreri își va fi făcut unul care cunoaște din proprie experiență buna rânduială de altă dată și armonia dintre Biserici în privința problemelor de credință?”

Se vede că Sfântul Atanasie cel Mare era un fel de duhovnic al Sfântului Vasile cel Mare către care acesta din urmă își descărca sufletul căutând soluții la problemele care îl frământau.

Sfântul Vasile știa că „repetiția este mater studiorum” și că doar prin stăruință, cum spune Mântuitorul se poate face o mare lucrare, ca cea de reunificare a Bisericilor.Iată ce scrie el episcopului Meletie din Biserica Antiohiei, care de 30 de ani era ruptă de Bisericile celelalte: „Am voit, până acum, să rețin pe lângă mine pe pre evlaviosul frate Dorotei, subdiaconul, pentru ca trimițându-l abia după ce vom fi isprăvit lucrarea noastră, să facem cunoscut prin el, în amănunțime, Cuvioșiei Tale rezultatul lucrărilor.Întru-cât le-am tot amânat de pe o zi pe alta, s-a pierdut multă vreme iar acum nemaiavând altă ieșire din încurcătură, mi-a venit o idee despre ce anume ar fi de făcut și am trimis pe numitul bărbat să caute pe Cuvioșia Ta și să-ți raporteze verbal totul, prezentând și părerea mea, așa încât dacă ideile noastre vor parea folositoare, să se puna repede în lucrare de Cuvioșia Ta”.

Se vede că Sfântul Vasile era un om al păcii și al luptei pentru unitatea Bisericii.

În epistola 69, către Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei Sfântul Părinte își exprimă iarăși admirația față de acest mare mentor al său, luându-l ca pedagog în răbdarea necazurilor:

„ Părerea pe care o am de multă vreme despre Pre Sfinția Ta se confirmă cu fiecare zi ba pot spune că prestigiul ei crește tot mai mult, după cum o dovedesc ultimile fapte.Căci în vreme ce majoritatea episcopilor se mulțumesc să poarte de grijă doar de problemele lor, Prea Sfinția Ta nu Te declari mulțumit numai cu atâta, ci porți grijă și de toate celelalte Biserici, îndeosebi de cele pentru care Te-a încredințat Bunul Dumnezeu.Căci iată, nu pierzi nici o ocazie de a discuta de a îndemna, de a trimite scrisori care să aducă noi propuneri.Așa se face că am primit și noi deunăzi pe Prea Cucernicul frate Petru, trimis de obștea clerului de la Voi, ale cărui planuri le-am aflat de bune, ca unele care țintesc-potrivit îndrumărilor ce le-ai dat la împăcarea grupărilor contrare.”

Un campion al răbdării, Sfântul Vasile acceptă chiar și neputințele celui mai bun prieten al său, îndreptându-l cu blândețe.Iată ce scrie el în epistola 71, către Prietenul Grigorie de Nazianz:

„ Iar dacă unul sau altul se va fi mândrit cu aceea că abia de curând a început să țină rânduielile vieții creștine, venirea lui alăturea de mine iar aduce o mărire oarecare, închipuindu-și lucruri pe care nu le-a putut auzi și tălmăcind fapte pe care nu le-a înțeles, lucrul care nu-i de mirare.Dimpotrivă e de mirare și straniu lucru că-i dau ascultare până și cei mai de înncredre dintre voi, fraților, și, după cât se pare, nu numai că ascultă astfel de lucruri, ci încep să și le urmeze.Dacă un astfel de om a ajuns sa fie luat drept dascăl, iar eu sunt jertfa bătăii de joc, însemnează că vremurile tulburi prin care treceau ne-au învățat să le întâmpinăm toate cu răbdare.

Căci din pricina păcatelor noastre ne-am obișnuit de multă vreme cu ticăloșii mai rele decât aceasta.”

Știind că răbdarea e o virtute cuprinzătoare, sau poate chiar cea mai mare,căci spune Mântuitorul :<< Întru răbdarea noastră vă veți mântui sufletele voastre (Luca)>> Sfântul Vasile o recomandă și prietenilor Săi.

În epistola 73 își laudă un fiu duhovnicesc care a înțeles de la el pedagogia răbdării necazurilor:

„Am dat slavă lui Dumnezeu când am avut norocul să citesc scrisoarea vredniciei Tale, mai întâi pentru ca mi-a venit o salutare din partea unui bărbat care țină să mă cinstească (și eu dau mare importanță legăturii lor cu personalitățile cele mai de vază ), iar în al doilea rând, pentru frumoasele amintiri care ne leagă pe unul de celălalt.Și drept semn al acestor amintiri el însăși scrisoarea primită.Abia am luat-o în mână că i-am și înțeles sensul, de aceea am admirat chipul în care, după părerea tuturor, îmi inspirai un respect care nu-l arătam decât părinților.Faptul că un om aprins de mânie și pornit să se răzbune față de cei care s-au ridicat împotriva lui, ajunge să renunțe aproape cu totul la măsuri drastice, numai ca să mă facă pe mine arbitru al acestui diferend, iată ce mi-a dat prilejul să mă bucur de comportarea lui ca a unui adevărat fiu duhovnicesc.În fața mea, în fața unui asemenea gest nu-mi rămâne altceva de făcut decât să te felicit și să-ți urez numai bine”.

În necazuri, Sfântul Vasile știe să se folosească de compasiunea prietenilor săi.Iată ce-i scrie lui Aburgios:

„Cine să ne mai întindă acum o mână de ajutor?Cine să mai verse, dar, vreo lacrimă de durere, dacă nu inima Ta blândă, Tu care împărtășești până și suferințele unui oraș străin, ca să numai vorbim de ale celui în care te-ai născut?

Așadar, dacă numai poți face ceva, arat-o acum pentru noi, în necazul care ne apasă!Ai doar de la Dumnezeu mare trecere în fața celor mari: Nici o clipă nu te-a uitat ci Ți-a dat multe dovezi de bunăvoință.E nevoie doar să te hotărești să pui la inima toată grija pentru noi și să faci uz de toată autoritatea pe care o ai, spre a veni în ajutorul Concetățenilor Tăi..”

Sfăntul Vasile dă glas durerii sciziunii Capodociei, spovedindu-se într-un fel în scrisorile sale.Iată ce scrie el în epistola 76, către Sofronie Magistrul:

„Singura mângâiere în aceaste nenorociri, cum se întâmplă în astfel de cazuri, ar fi să ne plângem necazurile în fața Excelenței Tale și să Te rugăm dacă Ți-e cu putință să dai o mână de ajutor orașului care a îngenunchiat.Chipul în care ai putea interveni în aceste necazuri nu sunt eu în măsură să ți-l arăt,dar numai de Tine depinde să ne poti veni în ajutor datorita înțelegerii Tale, folosindu-te de ceea ce vei găsi de cuviință, prin puterea pe care Dumnezeu ți-a dăruit-o.”

Sfântul Vasile știe că în necazuri nu e bine să fii singur.De asta apelează apelează prin scris și prin viu grai la prietenii săi, aceasta fiind și o excelentă metoda de a-ți mai depovăra sufletul de necazuri.Iată ce scrie el în epistola 80 către Atanasie, episcopul Alexandriei:

„ Pe măsură ce situația Bisericilor devine tot mai de plâns, tot mai des gândul meu și al tuturora se îndreaptă spre desăvârșirea Ta, pentru că avem încredințarea că singura mângâiere care ne-a mai rămas e ajutorul pe care Prea Sfinția Ta ni-l poți oferi.Într-adevăr, toți câți Te cunoastem mult-puțin, din auzite ori din întâlniri personale, cu toții avem credința că numai Prea Sfinția Ta ne mai poate mântui de furtuna care s-a abătut asupra noastră, atât cât prin puterea rugăciunilor Tale, cât și prin îndrumările și ajutorul de a ieși din răul care ne zbatem.”

Sfântul Vasile se spovedește în continuare în epistola 82:

„Când îndrept privirile spre evenimentele de azi și când cercetez greutățile prin care orice pas înainte e oprit, ca și cum ni s-ar pune bețe în roate, ajung la totală deznădejde.Când însă mă întorc iarăși și privesc spre înțelepciunea Ta și mă gândesc că pe Tine te-a rânduit Domnul să fii Doctor al bolilor prin care trec Bisericile, atunci prin din nou curaj și, din deznădejdea în care cazusem, mă îndrept iarăși cu nădejde spre zile mai bune.Întreaga Biserică e dezmembrată, lucru care de altfel nici înțelepciunii Tale, nu-i necunoscut.Tu vezi în toate chipurile, ca de sus, dintr-un turn de veghe, cu mintea Ta pătrunzătoare, ce se întâmplă în fiecare loc, ca și cum în același spatiu ar pluti mai multe corăbii purtate și izbite de puterea vânturilor, una împotriva celeilalte, așa încât naufragiul este iminent, atât din pricini exterioare, datorită vânturilor care agită cu putere marea, cât și din tulburarea care cuprinde pe navigatorii care se întâlnesc și se ciocnesc unul de altul.E destul să-mi opresc cuvântul asupra acestei imagini, întru-cât nici înțelepciunea Ta nu cere mai mult și nici împrejurările nu ne îngăduie să grăim mai deschis.Și ce cârmaci poate fi la înălțimea acestor împrejurări?Cine e oare atât de vrednic de încredere, încât să trezească pe Domnul, pentru ca Acesta să certe vântu rile și marea?Cine altul decât cel care încă din tinerețe a luat parte la lupta pentru dreapta credință?”

Sfântul Vasile spune că întotdeauna după ploaie iese soarele și după necaz Dumnezeu trimie mângâierea:

„ Bunul Dumnezeu, Care nu lasă niciodată supărările neînsoție de mângâieri, ne-a făcut parte și nouă acum de o mare bucurie prin scrisorile pe care Prea Cinstitul Părinte Atanasie le-a primit de la dreptcredincioșia Voastră și pe care ni le-a transmis și nouă ca pe o mărturie a credinței celei sănătoase și ca pe o dovadă a nezdruncinatei uniri și simțiri Care domnește la Voi, fapt care caracterizează pe păstorii care calcă pe urmele părinților și care păstoresc cu bună știință poporul lui Dumnezeu.Toate acestea ne-au bucurat atât de mult încât am pus capăt tristeții noastre și au picurat în sufletele noastre puțină bucurie în întunecata stare de lucru în care suntem acum.”

Deci Sfântul Vasile mărturisește că toate acestea i-au mai înseninat fața, și că, Marele Dumnezeu, în Pronia Lui, ne trimite pe căile știute numai de el și prin cine nu ne așteptăm și un dram de bucurie într-un ocean de necaz.

Se pare c⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪⨪

⨪ Pentru inimile îndurerate aduce adeseori oarecare mângâiere chiar si numai un oftat ieșit dintr-un piept înțelegător, după cum o lacrimă a cuiva îți alină durerile cele mai adânci.Nouă nu ni se oferă însă spre mângâiere numai un oftat sau o lacrimă pentru a Vă putea descrie suferințele noastre, ci pentru noi înflorește o nădejde mai bună, anume faptul că, după ce vă vom înfățișa tristele împrejurări în care trăim poate vom reuși să vă hotărâm să ne luați apărarea pe care de atâta vreme o așteaptă de la Voi Biserica Răsăritului, dar de care încă nu ne-am învrednicit pentru că Domnul Care cârmuiește cu înnțelepciune toate rosturile noastre, se vede că a găsit de bine, după chibzuiala cea neînțeleasă a dreptății Sale, ca să mai fim încă multă vreme puși la încercare prin suferință”.

Sfântul Vasile știe că o suferință împărtășită se alină, dar mai învață de asemenea că rolul suferinței este purificare sufletească.

În nnecazuri, Sfântul Vasile cel Mare face apel la unitate și la pace:

„ Dumnezeu, Care descoperă adâncurile și dă pe față dorinnțlele inimilor, a dat și celor smeriți putere să înțeleagă și uneltirile greu de explicat pentru unii.Căci nimic nu ne-a scăpat și nici n-a rămas ceva ascunc din tot ce s-a săvârșit.Noi, însă, n-avem ochi și urechi pentru altceva decât pentru pacea lui Dumnezeu, pentru toate câte ne duc spre ea.Iar dacă alții sunt puternici și mari și se încred numai în ei înșiși, firește că noi, care nu suntem nimic și nu suntem vrednici de nimic, nu ne vom face despre noi o astfel de părere, încât să credem că am putea consolida situația dacă am trăi în izolare, pentru că știm sigur că avem nevoie de ajutorul fiecăruia dintre frați mai mult decât are nevoie o mână de alta.”

Sfântul recunoaște că omul nu poate nimic fără ajutorul lui Dumnezeu.În același timp recunoaște că în necazuri, foarte importantă este solidaritatea umană.

Sfântul Părinte, mângâie ca nimeni altul pe cei îndurerați;

„ Ar fi fost de dorit ca prima scrisoare pe care ți-o trimit să aibă o temă mai de bucurie.În ce mă privește așa aș dori-o, pentru ca vreau ca toți câți și-au pus în gând să urmeze viața evlavioasă să pășească zi de zi tot spre mai bine.Dar întru-cât Domnul Care îndrumă totdeauna viața noastră, după înțelepciunea Lui cea negrăită, spre folosul nostru sufletesc, a rânduit să aibă loc și astfel de întâmplări, care ți-au adus multe dureri, m-a îndrumat cu iubire, ca pe unul care sunt legat de tine prin dragostea cea întru Dumnezeu, și am aflat de la frații noștri despre întăm plarea care a dat peste tine, am socotit de cuviință să-ți adresez un cuvânt de întărire și de mângâiere.”

Cuvântul întărește și mângâie !Iată un lucru extraordinar pe care îl destăinuiește Sfântul Părinte.

Sfăntul Vasile îndeamnă la răbdare, având ca argument cuvintele Scripturii

pe niște tinere diaconițe, neîncercate încă în necazuri:

„ Pentru moment, întru-cât am aflat că fiul meu duhovnicesc Sofronie merge spre Voi, i-am încredințat cu plăcere această epistolă, care Vă aduce salutări și exprimă gândul că nu uit, cu ajutorul Domnului să Vă pomenesc, și să aduc mulțumiri Domnului pentru că sunteți un bun vlăstar, dintr-o bună rădăcină, care dă roade bune, fiind într-adevăr ca niște crini înconjurați de spini.Dar cu toate că sunteți împresurați de atâta răutate a unor oameni care sunt în stare să schilodească învățătura cea adevărată, totuși nu vă lăsați duse în ispită și nu părăsiți mărturisirea credinței apostolice, ca să îmbrățișați inovațiile ajunse acum la putere.Cum să fie o astfel de purtare vrednică de cea mai mare recunoștință a lui Dumnezeu și cum să nu atragă ea, pe bună dreptate, laudele cele mai mari?”

Se vede că Sfântul Vasile știe că novicele trebuie încurajate în lupta lor duhovnicească chiar și în realizări nu foarte însemnate pe plan duhovnicesc.

Ca un bun împlinitor al iubirii față de aproape Sfântul Vasile își pune în multe din epistolele sale sufletul pentru oile sale.Iată ce scrie el în epistola 110, către prefectul Modestos:

„ Acum, însă două motive m-au împins să-mi iau îndrăzneala: întâi îngăduința de a-ți scrie, pe care am primit-o de la mărinimia Ta, ce-a neasemuită, iar în al doilea rând, durerea celor ce se află în deznădejde.Și dacă rugăciunile celor mici au vreo trecere în urechile celor tari atunci îngăduie, preaminunatule, să te rugăm să acorzi, în Duhul adevăratei iubiri de oameni, izbăvirea unei regiuni agricole nenorocite, reducând la o cotă acceptabilă obligațiile pe care le au de susținut pentru întreține rea armatei locuitorii din regiunile de la graniță, din munții Taurus, ca să nu fie minunați de sat și pentru că serviciile lor să fie încă multă vreme spre folosul obștesc, lucru despre care, suntem convinși, se interesează cel mai mult un filan trop cum e Domnia Ta.”

Sfântul Vasile știe că smerenia e cea mai înaltă, de aceea se smerește atunci când nevoile comunității o cer.

În momentele de grele încercări Sfântul apelează la monahul Urbikios, un vechi prieten, dându-ne pildă de metodă de ușurare a necazurilor vieții, cererea sfatului unui prieten:

„ De aceea vino odată pe la mine oricât de greu ar fi lucrul acesta, fie că mă consolezi, ori să-mi dai vreun sfat, fie să mai stai câtva timp cu mine, oricum să mă linuiștesc chiar și numai văzându-Te .Iar ceea ce este mai important, este să te rogi și iarăși să te rogi, pentru ca să nu mă copleșească gândurile rele, ci să-mi arunc mai bucuros ancora nădejdii în Dumnezeu, pentru ca să nu fiu numărat cu slugile cele nedrebnice, care numai când le face bine Îl binecuvântă, dar când le mai trimite câte o supărare nu vor să-L cinstească. Să te rogi, deci, pentru mine pentru ca să trag folos și din suferințe, încrezându-ne în Domnul, îndeosebi atunci când avem mai multă nevoie de El.”

Sfântul Vasile se pare că avea mai mulți sfătuitori de taină, printre care și acest monah Urbikios, pe care îi era deajuns să-l vadă, învățându-ne și pe noi ce mult contează fie și prezența fizică a unui om duhovnicesc la strâmtoare.

Marele Vasile mai știe că prea bunul Dumnezeu alternează tristețile cu bucuriile în chip minunat.Iată ce scrie el în epistola 127, episcopului Eusebiu de Samosata:

„ Prea milostivul Dumnezeu, care știe să alterneze tristețile cu bucuriile și care știe să mângâie astfel pe cei asmeriți, ca să nu fie copleșiți peste măsură de supărări, al căror rost nu l-ar înțelege, mi-a trimis o mângâiere tot atât de mare ca și tulburarea care a dat peste mine la Nicopole, poate anume ca să-mi cnfirme sosirea la vreme a Prea Iubitului episcop Iovin.Cât de bine venită a fost sosirea lui, să ne-o spună el însuși.Nu voi vorbi numai despre acest lucru ca să nu fac prea lungă epistola și ca să nu se pară că prin amintirea unei greșeli învinuiesc pe cei care din pricina schimbării intervenite au ajuns atât de îndrăgiți mie.”

Sfântul Părinte ne învață din această epistolă că Dumnezeu nu ne dă necazuri mai mult decât putem răbda.Și exact când simțim că răbdarea noastră a ajuns la limită trimite o rază de lumină printr-un om minunat sau o întâmplare minunată.

Sfântul Vasile este în stare să-și dea viața pentru apărarea păcii.Iată ce spune el:

„ desigur că pentru pacificarea Bisericilor lui Dumnezeu eu n-am fost încă în stare să-mi dau tot concursul prin fapte deosebite, dar mărturisesc în inima mea că urmăresc acest lucru atât de mult încât mi-aș da bucuros și viața numai ca să pot stinge văpaia acestui rău care mi l-a aprins diavolul.Și dacă nu acesta mi-ar fi fost cuvântul în tot timpul, cu dorința de a apropia (sufletește n.tr.) pe cei din Coloneea, așa să n-am eu parte de pace în viața mea! Eu caut însă, adevărata pace, anume aceea pe care ne-a lăsat-o însuși Domnul.Ceea ce am cerut să mi se dea în mână drept confirmare e o garanție pentru omul care nu dorește nimic altceva decât pacea cea adevărată, chiar dacă unii certați cu dreptatea și cu adevărul tălmăcesc altfel lucrurile.Și aceia n-au decât să folosească limba după cum vor, pentru că odată și odată totuși se vor căi pentru cuvintele lor.”

Iată adevărata dragoste! Să-ți dai și pacea sufletului pentru pace în Biserică pentru că pacea e de 4 ori mai mare decât dreptatea, spune Sfântul Ioan Scărarul.

Sfântul Vasile își dă seama că în necazuri nu trebuie să răspundem la ură cu ură, ci trebuie să iubim pe vrăjmași noștri.Iată ce scrie el în epistola 131, către Olimpiu:

„ Într-adevăr am început să simt o durere în suflet că << s-a împuținat adevărul la fii oamenilor (Ps 11,1)>> dar apoi m-am temut de mine însumi să mai adaug și alt păcat la cele de mai înainte și sa încerc să urăsc pe oameni, pentru că îmi dau sea ma că numai există bună credință la nimeni, dacă cei în care îmi pusesem încre derea, pentru lucrurile cele mai importante, s-au arătat într-o formă atât de dușmă noasă față de mine și de adevărul însuși.Să știi frate, Tu și orice prieten al adevăru lui că aceste scrieri nici nu-mi aparțin, nici nu le aprob și nici nu au fost alcătuite cu știrea mea.”

Iată Sfântul! Iată pedagogul răbdării necazurilor! În cele mai grele calomni

nu se mâniază și nu folosește și el armele calomniatorilor.

Sfântul Vasile cel Mare a fost și bolnav mai tot timpul.El spune către episcopul Eusebiu de Samosata că Iosolas l-a aflat bolnav grav.Chiar dacă pe din afară nu se cunoștea, era o suferință mută, interioară, pe care Sfântul Părinte o trăia din plin.

Până și în situațiile cele mai puțin plăcute (de boală ori chiar de amărăciune față de duplicitățile ori lipsa de caracter ale unora dintre episcopii care i-au făcut multe neplăceri) , Sfântul Vasile nu uită să facă haz cu umor și o finețe de exprimare rar întâlnită.desigur că și din această deschidere sufletească deosebit de caldă reiese o dată mai mult frumusețea caracterului lui.

„ Dar întrucât biciul Domnului este cel ce-mi sporește durerea, prin ceea ce se adaugă potrivit vinei mele, iată că, cu timpul, o boală s-a legat de altă boală în așa măsură încât urmarea acestui fapt să devină ceva firesc și pentru un copil pentru că oricum îmbrăcămintea aceasta a trupului totuși va dispărea odată, dacă nu cumva iubirea lui Dumnezeu, a arătată cu mărinimie în urma căinței mele, va aduce și acum, ca de atâtea ori până acum, o oarecare rezolvare și ieșire din nenorocirile mele de nesuferit.Aceasta va avea loc după cum îi place Lui și după cum mi-o voi hotărî și eu”.

Mereu aceeași nepăsare condamnabilă față de interesele superioare ale Bisericii, chiar dacă în modul lui de exprimare, Sfântul Vasile se vede pe el cel mai vinovat.

După un răstimp de tratament termal pentru boala lui, Sfântul Vasile intervine astă dată pentru niște rude ale bătrânei Paladia.Din fiecare epistolă respiră faptul că Sfântul Părinte e încărcat cu toate virtuțiile.

Într-o altă epistolă Sfântul Vasile spune că:

„ Căci acum când a sosit aici prea iubitul și prea vrednicul nostru diacon Elpidios, intru în a 50 a zi de când bolesc în pat.” Iată cât de mult îi ceartă Dumnezeu pe cei ce-L iubesc pe El!

Sfântul Vasile mărturisește că era bolnav și de ficat și de gripă.Suferea ca un adevărat mucenic în trupul său îmbatrânit și uscat.

Despre suferințele sale ne vorbește adeseori Sfântul Vasile. Unii cred că cel mai grav îl va fi supărat ficatul (să fie vorba de malarie?).

Sfântul Părinte recunoaște caci trebuie o tărie de diamant ca să reziști bolii.

Pe lângă toate acestea, nici nu era înconjurat de „dragoste adevărată”.

Între problemele care-l preocupau mai mult pe Sfântul Vasile era cea a schismei din Antiohia, pentru lichidarea căreia convocase chiar un sinod ecume nic.Apusenii nu l-au ajutat.Dar nici răsăriteni nu aveau emisari destoinici.Evagrie stătuse în Apus 10 ani!

Sfântul Părinte cere în mai toate epistolele sale,rugăciunea altora pentru el. El crede în puterea rugăciunii de a ține Biserica în unitate și în adevăr.

Nici nu a apucat bine să se așeze țărână pe mormântul Sfântului Atanasie (mort la 2 mai 373) că amicii lui Valens caută să spargă și această ultimă citadelă a ortodoxiei, care a fost Biserica Alexandriei, pe care o apărase cu 5 exempluri ale sa le marele Atanasie.Acesta e motivul care îndeamnă pe Sfântul Vasile să încurajeze pe Alecsandri: „ Căci când diavolul vedea că în vremea persecuțiilor înscenate de păgâni Bisericile se înmulțeau și mai mult și deveneau mai înfloritoare, își schimbă planul și numai luptă pe față, ci ne întindea capcane tainice, ascunzănd planul urât al vrăjmașului sub numele pe care îl au pretutindeni, ca să suferim pentru Hristos, pentru că de acum și prigonitorii noștri aveau nume de creștin.”

Vrăjmașul e cu atât mai periculos cu cât e îmbrăcat în piele de oaie.

Sfântul Părinte îi încurajează totuși să îndure această suferință întrucât e trecătoare. El recunoaște că Dreptul Judecător că durerile sunt proporționate puteri lor celor ce le suferă, aceasta fiind și o calea de a ieși din ispită.

Sfântul ne recomandă celui ispitit să se găndească la : minunile mucenici lor și ceata marturisitorilor care stau gata să-i primească în rândurile lor.Părintele spune că „ e fericit cine a fost socotit vrednic să sufere pentru Hristos!” Deoarece „patimile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi (Rom 8,18)”.

Ce lungă a fost așteptarea ortodocșilor din Antiohia și de câtă răbdare au trebuit să dea ei dovadă! Dacă au fost grele zilele prin care au trecut în secolul IV, comunitățile din Alexandria și Constantinopol din pricina presiunii ariene, în schimb la Antiohia, situația a fost și mai grea, atât până la anul 360, când a ajuns arhiepiscop Meletie, cât și după această dată, întrucât s-a adâncit așa numita << schismă din Antiohia>> , care a durat cu întreruperi aproape 40 de ani, când două (și de le un timp trei) părți de seamă cinau între ele.Meletie a fost nevoit să se refugieze în Armenia, în localitatea Gitosa, unde a stat în cele mai strânse legături cu Sfântul Vasile care a luptat în toate chipurile ca să-l reașeze pe tron, dar lucrurile nu s-au putut îndrepta decât după moartea lui Valens, când Sfântul Vasile numai trăia. Sfântul Vasile se adresează direct comunității, date fiind stările descri se mai sus. Meletie lipsea din Antiohia de 8 ani. Sfântul Vasile îi mângâie și îi con solează: „ ajutorul va veni, nu va zăbovi!” Și roagă să țină neștirbit crezul niceean. Poate de grija exactității acestui crez va fi ezitat și el să completeze mai devreme în vățătura despre Duhul Sfânt: „ Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca să zbor pâ nă la voi și să mă odihnesc ( Ps 54,76), și astfel să-mi astâmpăr dorul de a mă întâl ni cu dragostea voastră? Din nefericire îmi lipsesc nu numai aripile, ci și puterea trupului mi s-a slăbănogit în urma bolii îndelungate, iar acum m-au zdrobit cu totul și supărările care nu se mai ternmină.”

Sfântul Vasile nu poate fi indiferent la problemele Bisericii. Mai mult el se identifică cu Biserica!

Sfântul Vasile îi încurajează pe cei din Antiohia spunnând că și Biserica lui are probleme”. Suferința împărtășită e o suferință mai ușoară. Sfântul spune că sufe rim fie ca plată pentru păcate, fie pentru cununa cerească. Oricum, necazurile sunt mântuitoare. Ele se încununează cu cununa răbdării: „ Căci nu după un singur act de curaj si nici după vreo suferinnță scurtă se poate vedea cât e de mare puterea sufletului, ci Domnul, Care ne pune la înncercare inimile, vrea să primim răsplata dreptății numai după ispitiri înndelungate și pline de răbdare.”

Sfântul Părinte ne îndeamnă să ne păstrăm statornicia Cugetului si să ne întărim și mai mult „ temelia credinței în Hristos” și atunci ne va veni și ajutorul.Apostolul zice: << va veni și nu va întârzia ( Evr.10,37)>> , iar Iisaia : <<așteaptă întristare peste întristare, nădejde peste nădejde, încă puțin și te voi izbăvi ( 28,10) >>.Necazurile sunt mângâieri ale Duhului Sfânt: „Și chiar dacă am vorbi de timpul cât durează viața unui om va trebui să spunem că e vorba de un răstimp prea scurt în comparație cu viața cea fără de sfârșit, care ne-o asigură nădej dea noastră.”

Sfântul Părinte spune despre Eusebiu că are o divină și desăvârșită înțelep ciune, dar în același timp reiese din scrisori cât de mult era totuși așteptat de popor să vină în epochia acestuia. Iată câtă smerenie la Sfântul Vasile!

Iarași aceeași cauză îl oprește să se ducă în Samosata : „ am fost rețiunut de o boală a cărei gravitate m-a coborât până aproape de porțile mortii”. Pe lângă toate acestea, episcopii cu care stătea în comuniune Sfântul Vasile, îl invidiau pe acesta. Aparent i se arătau prieteni. Dar, în ascuns, nu-l ajutau deloc: „ doar au venit până în oraș la zvonul că aș fi murit. Întrucât, însă, Dumnezeu a hotărât să mă afle încă viu, le-am adresat cuvintele pe care le meritau.”

Neputând participa nici la serbările de hram din Samosata, nici la primul sinod din Antiohia, Sfântul Vasile declară că nu numai boala grea l-a oprit, ci mai ales dezbinarea dintre colegii săi, lipsa lor de entuziasm, invidia lor. Să fi fost în parte și o lipsă de tact a Sfântului? Poate Sfântul Vasile sa îngrijit foarte mult de 5 ani.

Pe prietenul său, Eusebiu de Samosata, Vasile îl înncurajează: „ Cunosc nenumăratele oboseli pe care le înduri în folosul Bisericilor lui Dumnezeu, după cum nu mi-au rămas neștiute nici multele treburi pe care le ai, iar toate aceste nu le faci la întâmplare, ci pentru ca știi că așa-I place lui Dumnezeu. Sunt neliniștit și din pricina << vecinului >>”. << Vecinul >> era împăratul Valens care venise să viziteze Siria ( deci și Samosata ) și care va semna decretul desurghiunire în Tracia a lui Eusebiu.Iată că toți cei plăcuți ai lui Dumnezeu rabdă necazuri.

Sfântul Vasile îl încurajează spunzndu-i că „ nimic din acestea nu rămâne ascuns”. Îl îndeamnă pe Eusebiu să vină să-l viziteze. Nu este ușor să parcurgi peste 250 km.

Sfântul spune că le-a promis eparchienilor săi aceasta și să nu-l facă de râs.Mai ales că „boala mă presează să mă retrag grabnic din aceasta viață dureroa

să.” Iată cât de mult a suferit Sfântul. Ca un om care cunoaște ce este suferința, suferințele altora sunt ca și ale sale: „ până acum credeam că e un simplu mit istorisirea lui Homer, când citeam partea a doua în care se povesteau suferințele lui Odiseu. Dar cele ce mi se păreau până acum un simplu basm, de necrezut, m-am învățat să le consider cu totul verosimile când am auzit de nenorocirea neașteptată care a dat peste Maxim cel vrednic în toate privințele.” Iată cât de mult suferă Sfântul Vasile alături de alții.Continuând comparațiile dintre Maxim și Ulise, Vasile cere grabnic generalului Abugia, un om cu o vădită autoritate, să-l reabiliteze pe acesta.

Într-o altă epistolă, Sfântul Părinte spune că multă mângâiere aduce celor întristați „chiar și numai faptul că poți și tu să le plângi durerile, cu atât mai mult când găsești bărbați în stare să simtă alături de ei durerile, datorită sentimentelor lor nobile.”

Mai departe, Sfântul Vasile spune că „ chiar și numai faptul că a fost năpăstuit atât de greu e un semn că a fost rânduit de Dumnezeu la astfel de încercări.”

Sfântul Părinte e mereu smerit în scrierile sale. El spune că e departe de virtuți și de îndeplinirea poruncilor. El spune că din cauza ignoranței sale nici nu-și dă seama câte-i lipsesc. Dar cu toate acestea nu se deznădăjduiește. El se întreabă dacă viața lui e vrednică să fie văzută de ochii lui Dumnezeu, luând spusa :<< ochii

Domnului spre cei drepți (Ps 33,14)>>.

Școlit la cele mai înalte universități, Sfântul Vasile cunoaște bine literatura vechilor greci. El dă la un moment dat un citat din stoici: << deoarece evenimente

le nu vin așa cum le dorim, trebuie să le dorim așa cum vin>>.

În multe epistole Sfântul Vasile se plânge că << dragostea s-a răcit (Matei 24,14)>>. Totuși el crede că încă mai sunt în lume ucenici ai lui Hristos (Ioan 13,45).

SFÂNTUL GRIGORIE

DE NAZIANZ

Capitolul I

-VIAȚA-

Strălucitul Grigorie, cu multă dreptate numit și Teologul, ne poftește la ospățul duhovnicesc al operelor sale.El însuși ne pune dinainte bucate duhov nicești, mâncări plăcute și nesupuse stricăciunii.

Patria lui a fost Noua Capodocie, iar orașul natal Nazianz.S-a născut din părinți nobili și drepți, uniți mai mult prin curăția sufletelor decât prin legăturile trupești.Tatăl său, părăsindu-și patria și idolii, s-a alipit la dreapta credință.A devenit discipol sincer al harului, iar mai târziu chiar vrednic păstor al bhisericii din Nazianz.

Mama sa era creștină și din părinți evlavioși de la care, pe lângă alte virtuți, moștenise și o evlavie adâncă.Dorind mult să aibă un copil de parte bărbătească s-a rugat cu stăruință bunului Dumnezeu, care împlinește astfel de dorinți până ce rugămintea i-a fost ascultată.Ce dorință mare!Ce rugăminte călduroasa! Căci înainte chiar de a concepe, a făgăduit că va consfinți lui Dumnezeu pe pruncul ce se va naște, întocmai cum altă dată făcuse Ana cu Samuel. Și atunci: „Cel ce împli nește voiele celor ce se tem de Dânsul (Psalmii 144, 19)”, i-a descoperit în vis că va naște, ba i-a arătat chiar și figura și numele copilului.Iar copilul, fiind crescut în moravurile bune ale părinților, întrecea prin darurile firești , pe cei de o vârstă până acolo, că numai singură frăgezimea vărstei îl împiedica să nu atingă moravurile și învățătura celor vârstnici.

Ajuns adolescent și cuprinzându-l dorul de știință, a plecat la Cezareea, unde frecventând cursurile profesorilor celor mai de seamă, a dobândit nu puțină; apoi a plecat pe mare în Palestina, care să se desprindă nu cu moravurile retorilor ci cu arta de a vorbi frumos.De aici a plecat la Alexandria de lângă insula Faros, la templul înțelepciunii, ca să cunoască multe orașe și obiceiurile multor oameni, cum zice un înțelept.Sporindu-și și aicin mult zestrea cunoștințelor, s-a îmbarcat pe o corabie din Egina și a plecat la Atena, mama artelor și a stiințelor.

După ce a ajuns în Grecia, și mai ales la Atena cea renumita, nici nu este nevoie sa pomenim cu cât entuziast a fost primit.Îndată a și fost recunoscut de profesori cât și de elevi, ca cel mai învățat student.

Nu s-a scurs multă vreme cznd, mânat de aceiași sete de știință a sosit de la Atena și marele Vasile.

Din pricina nevoii de locuință, cât mai ales din cauza potrivirii de caracter s-au întovarășit amândoi.Cu greu s-ar putea spune cât de mult a câștigat fiecare din ei din această „înjugare” , din această prietenie strânsă.Căci cel ce este singur chiar dacă înțelege ceva nu se încredere în sine însuși , aleargă în toate părțile, căutând pe cineva care să-l asigure că-i așa.Când însă sunt doi, mânați de aceiași sete de știință reciproc, ca și cum ar fi contopiți în unul singur, unul aflând un adevăr, iar celălalt confirmându-l.

Încă din vârstă fragedă se deprinseseră cu înfrânarea în mâncare, mulțu mindu-se cu cele de neapărată lipsă; disprețuiau cu totul orice părea lux în mâncare sau era menit numai să gâdile stomacul zincând de timpuriu adio plăcerilor.

Și așa s-a făcut că ei au izbutit să întreacă în renume nu numai pe cei de o vârstă , dar chiar și pe mulți din cei mai vechi dintre dânșii, atăt datorită muncii și talentului firesc, cât și prin faptul că își toate sforțările numai în diorecția binelui.

Vasile îmbogățit cu multe cunoștințe s-a întors acasă.Pe când a fost reținut mai mult cu sila de studenții din Atena, care nu l-au lăsat să plece ci-l sileau să- învețe rugându-l cu multă să primească catedra de sofist.Iar el ca să pară că le face puțină plăcere a rămas.Dar nu cu mult timp după aceea rugând pe toți colegii săi să-l lase să plece și convingându-i ca este de neapărată trebuință să se întoarcă lângă, după ce și-a completat studiile s-a întors în patria sa fiind în vârstă de 30 de ani.

Ajuns acasă, mai întâi a primit sfântul Botez deoarece era mai dinainte gata de luminare și totodată și-a luat angajamentul să nu jure niciodată toată viața lui; ceea ce a și făcut.Pe urmă a satisfăcut dorința părinților și amicilor care doreau să-l audă vornbind, căci el de la sine nu prea avea această ambiție.Pe urmă, fiind sfătuit să se amestece în răutățile (afacerile) publice și familiare, el s-a hotărât să se consfințească lui Dumnezeu, după cum făgăduise când era sa se înece din cauza furtunii pe mare , adică să se indepărteze de lume, să trăiască numai cu Cel preacurat, cercetând mereu Sfintele Scripturi, din care să scoatăș lumina adevărului.Aceasta de altfel a și făcut toată viața, trăind ca monah, și preferând sărăcia în loc de bogăție.

Adeseori i s-a întâmplat să vadă pe Hristos aievea în vis sau în „vedenii de noapte”, după cum spune Scrptura (Iov 33, 15); și aceasta nu era decât un fel de răsplată curăția vieții lui.Căci scris este „Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu ( Mat 5, 8 )”.

Deoarece tată său i-a propus să-l facă preot și l-a hirotonit cu sila sau în orice caz cedâbd cu multă greutate, ce credeți că afăcut Sfântul Grigorie :s-a îndepărtat de slujba de păstor , ca sa scape de grijile care îndreaptă mintea mai mult spre cele pământești, si s-a dus în Pont unde alături de Vasile trăcea viață de asced.Deci petrecând în Pont împreună și slujindu-se unul pe altul pentru a înainta pe calea virtuții între altele au alcatuit și orânduieli ascetrice, petru monahii care s-au lepădat de lumea și iubeau mai mult apropiera de Dumnezeu.

Dar, întrucât tatal său era apăsat de bătrânețe și pe deasupra și doborât de jale din cauza pierderii fiului său Chesariei, îndemnă mereu pe Grigorie prin scrisori disperate sa se întoarcă acasă, caci nu mai poate să o ducă înainte singur, atunci Grigorie cât de voie cât de nevoie s-a întors acasă, socotind că nu este grozav lucru sa nu dea ascultare tatălui sau care era tot odată și episcopul său.

Tot pe atuinci s-a mai ivit și altă greutate, din cauza ereziei ariene care tulbura Biserica din spirit de răutate. Din cauza aceasta mulți episcopi, unii împinși de frică, alții momiți cu lingușiri, unii cumpărați cu bani, iar alții înșelați din cauza credulității și simplității, sau lăsat prinși de nada din undița ereziei, fie legându-se prin iscălitur, fie slujind fie împărtașindu-se cu episcopii eretici.

Printre aceștia a fost tatăl fericitului Griogrie, care a căzut în cursă din cauză că minte era slăbită de bătrânețe.Ce credeti că făcut atunci Grigorie, slujitorul lui Dumnezeu? Mai întâi s-a silit să împace pe Dumnezeu prin rugaciuni și prin vegheri, care se prelungeau nopți întregi, pentru ca să trimită de sus iâbăvire de această nenorocire și să imbine la loc dezbinarea ce se făcuse în Biserica.Lui însuși și-a impus tăcere, pentru ca să arate cât de îndurerată-i era inima. Apoi a început a îndemna staruitor pe tatăl său , să ceară iertarepentru vina sa și sa marturisească sincer și neted adevarul ca doar ar readuce la credinta adevărată și la împăcăciune pe cei ce din vina sa se razlețiseră de turmă.

Mai apoi, când răutatea și nesocotirea lui Dumnezeu și a legilor Lui a pus stăpânire pe sufletele credincioșilor, intocmai ca o boala rea, Dumnezeu a ridicat un împărat urâtor de Hristos, adica pe tiranul Iulian care s-a ambiționat să darâme credința și virtutea strămoșului său Constantin cel Mare; acest scop a răpit creștinilor toate drepturile fără să dea un edict public pentru prigonirea creștinilor, ci în chip tacit, poruncind ca creștinii sa nu se folosească de știința și cultura profană.

Mai degrabă să vedem cum a eludat acest fericit bărbat acea lege strașnică a tiranului după care nu era îngăduit creștinilor să se adape la izvorul științei profane? Iată cum: a început să alcătiască el însuși versuri epice sau iambice și elegiace, trimetrice sau și alte forme și măsuri de versuri, obișnmuite în tregedie sau în comedie, cultivznd toate stilurile, încât mai că n-a rămas nici o formă lite rară care să nu se găsească în cărțile sale.

Încă de pe când Grigorie petrecea la Atena și a întâlnit pe Iulian, pe atunci de abia un tânărn care nu se urcase încă pe tron ci asculta prelegerile unor pro fesori, a prezis prietenilor săi, că acest copilandru va fi mai târziu pervers și necredincios lipsit de pietate și tare înclinat spre rău; iar cznd afirma aceasta se baza pe înfățișarea și râsul obraznic, pe privirea de fiară și pe mersul țanțoș ale lui Iulian, precum și pe izbucnirile lui cele nesocotite și pe discuțiile lui total lipsite de pietate, deși erau ascunse sub masca de simple exerciții și mai ales pe faptul că iubea pe cei răi și disprețuia pe cei ce lăudau virtutea și urmau pe căile ei.

Nu după multă vreme, pe când cârduri de eretici năvălau în Cezareea, mitropolia fiind păstorită încă de piosul Eusebiu, care trăia în dușmănie, cu marile Vasile, pe atunci preot și retras pentru a duce o viața ascetică în Pont, Grigorie, temzndu-se de acest atac al ereticilor și bănuind că Eusebiu nu va fi în stare să respingă atacul, căci deși ducea o viață foarte pioasă era cam slab în ale teologiei, a scris lui Vasile care străluicea ca un luceafăr să treacă cu vederea vrăsmășia și cunoscând marea primejdie ce amenința sufletele credincioșilor să ia asupra să cât mai curând grija bisericii metropolitane, făgăduindu-i tot odata că va venii și el la Cezareea, ca să-i fie de ajutor în aceea luptă.

Nu a trecut multă vreme până când amintitul mitropolit s-a mutat în viata cealaltă, mai bună.Și atunci Grigorie și- a dat multă sârguință să se adreseze tuturor cetățenilor la un loc și la unii din ei în ei în parte îndemnnându-i în numele său, cât și a tatălui sau, sa risice pe Vasile pe tronul arhiepiscopal.

Văzând deci marile Vasile că în chip neobișnuit a fost jefuit de unele orașe din eparhia sa, și-a propus să înființeze o episcopie la Sasima, pentru ca să câștige o parte din ce i se răpise și să dreagă astfel paguba ce i se făcuse în altă parte și în același timp să îndeseasca episcopii în acea regiune, pentru ca Bisericele să fie mai bine păstorite.Nimeni nu i s-a părut lui Vasile mai destoinic și mai în stare de a păstori episcopia nou înființată, decât Grigorie.

Grigorie însă după cum am amintit de mai multe ori, umblând mai mult după liniște și dorind să fie scutit de grija lucrurilor pamântești, era trist și supărat pentru ca era împiedicat a se ocupa de el însuși și de desăvârșirea lui morală.Tatăl său îl îndemnase ca să primiească espiscopatul Sasimei, dar văzând că nu-și atinge scopul, a stăruit ca Grigorie să ia asupră-și pentru a doua oară, conducerea Bisericii din Nazianz, în numele tatălui să. Și nu numai că la îndemnat , dar l-a și implorat din cauză că el era tare slăbit de bătrânete.

Auzind acest răspuns, Grigorie a rămas și s-a îngrijit de bătrânetea tatălui său, care se apropia de al sutele an al vieții și al mamei sale, căreia îi lipse puțin până la această vârstă, amândoi avânde nevoie de mare îngrijire și de multă liniște,

mai ales după ce pierduseră pe fiul lor Chesarie, și pe sora lui Gorgomia- femeie foarte evlavioasă-amândoi uitați de timpuriu în viața cea veșnică, cu care prilej Grigorie îi onorase frumoase cuvântări funebre.

Iar când tatăl său Grigorie-căci tot Grigorie îl chema și pe dânsu-s-a mutat din viața aceasta l-a cinstit cu o frumoasă cuvântare funebră, pe pioasa sa mamă Noa, a avut prilejul să o laude încă încă în viață, și a făcut aceasta ca pe o datorie pioasă, cum se cuvine unui om care își părinții și pe Hristos, purtând grijă de mama sa în timpul văduviei și a adâncei bătrâneți, când avea nevoie de mai multă liniște și mai bună îngrijire.

În vreme ce discuta cu pneomatomahii, se răspândise în tot imperiulm, dar mai cuprinsă în Bizanț, Dumnezeu îndurându-se de cei care erau amenințați cu pieirea din cauza acestei rătăciri, a îmboldit spiritul lui Grigorie teologul, zicându-i ca și lui Moise: „Văzând am văzut apăsarea poporului meu, care este în Egipt-Egipt în limba ebraică îseamnă <<întuneric>>, iar în cazul de față înseamnă negura care învăluia aceea erezie și am auzit gemetele lor și m-am coborât la ei ca să îi eliberez.Și acum, haide, iată te trimit în Egipt! (Exod 3, 7).”Mișcat de acest îndemn și plin de Duhul Sfânt, Grigorie a fost trimis de Dumnezeu în Bizanț, pentru ca să lupte și să apere dumnezeirea Duhului Sfânt.

Grigorie însă îndată, ca și altădată David, se pregătește de luptă și cu do vezi puternice, întocmai precum aruncând cu pietre din prostie, învățăturile rătă cite, pe când îi întărește în credință și sporește numărul lor zilnic, aducând prizo nieri lui Dumnezeu, pe cei care apucaseră a se răzvrătii împotriva adevă rului.În împrejurări ca acestea cine altul ar fi putut suporta și furia arienilor și pizma cologilor lor?

Încă nu se potolise această pacoste, când apare și sirianul Apolinarie, dând la iveala o nouă erezie.Însă după cum se întâmplă ades în astfel de dispute, mărtu risirea unei întrupări depline a fost înteleasă de cei nepricepuți, ca o despărțire a lui Hristos în doi fii.Atunci au pus mâna pe Grigorie și l-au înfățișat înaintea tribuna lului în consular, ca pe un pricinuitor de tulburare și scandal.

Dar în schimb și el deși suferea atâtea neplăceri, iată cum cugeta și cum se rostea:Pentru numele tău Hristoase „Chiar de mă voi duce în umbra morții , nu mă voi teme de rele, pentru că tu cu mine ești (Psalmii 22, 4).”

Datorită luptelor sale strălucite faima lui s-a raspândit pretutindeni, era vrednic de imitat, atât pentru curajul cu care mărturisea adevărul, cât și pentru râvna și multele lui osteneli; într-un cuvânt fusese renumit în toate bisericile, de aceea și Petru, episcopul marii cetăți Alexandrie, urmașul la păstorie al marelui Athanasie, a trimis o scrisoare mare lui Grgorie, întărându-l ca episcop al constantinopolului.

Era în capitală în capitală un oarecare Maxim, de enam egiptean, cu apucă turi barbare, un fel de nou Iane (II Tim, 8) care lupta împotriva lui Grigorie ca și a cela împotriva lui Moise.Cu trecerea timpului căpătând mai multă experiență a fost socotit vrednic de a fi primit în cler și de aceea a și fost înscris în catalogul cle ricilor (hirotonit probabil preot ).Dar Maxim, călcând pe urmele lui Iuda și-a pus în minte să trădeze pe învățătorul său și să lupte împotriva lui folosindu-se și de ajutorul unui preot, care nu numai că nu fusese pedepsit vreodată, dar chiar era socotit printre amicii lui Grigorie.Acesta și cu Maxim au făurit un plan și anume ca Maxim să fie înălțat la rangul de episcop al Bizanțului.

Toate acestea s-au făcut aproape mai repede decât s-au spus.Au sosit și din Egipt persoanele care sa dea episcopatul lui Maxim.Și doar acesta era același Petru care mai înainte întronase pe Grigorie, iar acum hirotonia pe Maxim, fără să se sinchisească deloc măcar de scrisorile pe care le scrisese mai înainte lui Grigorie, dacă nu de virtutea și de marile lui renume.

Când au sosit trimișii lui Petru, au intrat dis de dimineață în biserică, fără să fi fost anunțat episcopul, preoții sau ceilalți clerici, vreun magistrat sau măcar poporul credincios și în dată și încep slujba hirotoniei.

Iar când împăratul Teodosie, care își trage originea din Spania , a venit cu armată în Macedonia, războindu-se cu niște barbari din occident, Maxim luznd cu sine o ceată de episcopi egipteni, dintre cei ce-l hirotonise arhiereu, a venit la Tesalonic și s-a prezentat înaintea împăratului, cerând de la el tronul de episcop al Capitalei.În vremea aceasta Grigorie ocupat cu o mulțime de treburi și hărțuiri de griji foarte variate se pregătea de întoarcere în patria sa, luându-și rămas bun de la popor și îndemnănându-l să păzească cu strășnicie credința pe care o primise, iar pe de altă parte să practice cu strășnicie credința pe care o primise, iar pe de alta parte să practice virtutea pe care le-o arătase cu cuvântul și cu fapta.Când clerul și poporul au auzit aceste cuvinte, toți într-un singur glas au început să jelească ple carea păstorului lor.Era un soectacol jalnic: bărbați, tineri, bătrâni, oameni învățați și neînvățați, demnitari și oameni de rând, plângând toți într-un glas de durere că rămân orfani, până când un glas a îndrăznit să zică: părinte, odată cu tine ne pără seste si Sfânta Treime. Auzind acest glas, marele Grigorie, și-a înnăbușit dorința de plecare , și le-a făgăduit că va mai rămâne, până când ceata de episcopi, care era așteptată, va alege un episcop vrednic, care să-l scape și pe dânsul de griji și sa-i ușureze plecarea.

După ce s-au îndepărtat și aceste primejdii, și lucrurile s-au potolit, a înce put iar a străluci dogma Sfintei Treimi ci prin învățăturile și truda acestui bărbat, credința se răspândea pretutindeni, dar și el o cultiva foarte bine, mai bine chiar decât cultiva Noe pământul.Iată câtă muncă depunea acest bărbat al lui Dumnezeu și cât de mult se silea să ducă poporul pe calea mântuirii, numai că rodul nu era în proporție cu munca.

Dar tăria lui de spirit consta mai mult în faptul că nu încrediința tuturor învățăturile, ci ținea seamă de puterea de înțelegere a fiecăruia, cum ține seama un medic de starea bolnavului, dând fiecăruia doctoria cea mai potrivită, adica nici nu încrediința profanilor și celor slabi la înțelegere tainele cele m,ai ascunse, dar nici nu ascunde nimic bărbaților ascunți pe treapta desăvârșirii, ca și cum ar fi fost gelos că folosesc și ei; mustra pe față pe cei care puteau fi aduși la pocăință, numai rușinându-i; pe când altora nu le imputa greșelile decât între patru ochi.

Așa de mult s-a distins Grigorie în privința pătrunderii adânci a dogmelor și a teologiei, încât deși mulți bărbați s-au ocupat cu teologia in decursul veacului și au ajuns renumiți pentru înțelepciunea lor, singur el Ioan Evanghelistul a primit titlu de teologul, și acest titlu a fost rezervat numai lui.

Iar când piosul Teodosie de care am amintit și mai înainte, s-a urcat pe tronul împărătesc și Grigorie a strălucit în voie ca un luceafăr al Bisericii, mai este oare nevoie să povestesc câte adunări a desfătat el cu cuvzntările sale?

Deci potolindu-se împotriva barbarilor din occident și ieșind lucrurilor după placul împăratului, după ce a răsplătit din belșug pe ostașii vitezi, și după ce a luat robi și a pus biruri asupra celor învinși, împăratul Teodosie a venit în capitalul (Constantinopol) unde a fost primit în triumf și sărbătorit ca învingator.

Apoi curând a primit (în audiență) pe arhierul Grigorie, cu toata cinstea de care se făcuse vrednic prin munca lui și după ce i-a aratat într-o convorbire mai lungă bunăvoința ce are față de el, la urmă i-a zis : „Părinte, Dumnezeu prin mine ținând seamă de ostenelele tale îți încrediințează Biserica.Să-ți dau pe seama casa sfântă și tronul de arhiepiscop.”

A doua zi dimineață poporul drept credincios dinîmpreună cu păstorul, meregea să ia în primire Biserica, când deoodată o învălmășeală, ca și cum orașul ar fi fost amenințat de un atac al vrășmașilor.Ajuns păstor al unei Biserici așa de mari, și deși avea de administrat avuții multe și tot felul de odoare n-a luat pentru sine nici măcar o drahmă, deși dacă ar fi voit ar fi putut să-și adune o avere destul de mare.

Din cauza muncii încordate, frânt de bătrânețe și de slăbiciune, s-a îm bolnăvit și a căzut la pat, răspândindu-se vestea aceasta, o mare mulțime de popor a intrat deodată în odaia în care el zăcea, cam în același timp s-a adunat din întreg imperiul roman, afară de Egipt și părțile apusene, sinodul celor o sută cinci zeci de sfinți părinți ca să pună un episcop credincios în capitala imperiului și să înlăture din Biserică erezia, care se cuibărise în timpul stăpânirii arienilor și aceasta prin hotărârea unui sinod ecumenic. E drept că în privința combaterii ereziei, Grigorie lucrase deja mult și de multă vreme, alungând pe vrășmașii Bisericii, cum se alun gă fiarele dintr-o turmă, ba chiar și în vremea când era convocat Sfântul Sinod, el continua să lupta împotriva ereticilor cu aceiași râvnă.De aceea și Sfântul

Sinod l-a întărit pe tronul Constantinopolului pe când era prezidat de marele păstor al Antiohiei, Meletie, bărbăt foarte pios, care în timpul puterii arienilor, fusese detronat, de mai multe ori și a avut de suferit multe, fiind și exilat de multă vreme.

Când a încetat din viața veneratul Meletie, în Constantinopol, i s-a făcut o pompă strălucită, se adunase întreg orașul în jurul sicriului lui, petrecându-l cu lacrmi până la port și abia atunci s-a putut observa populația capitalei.

Daca după moarte lui s-au iscat neînțelegeri pentru prezidența Sinodului si în legătură cu aceasta și pentru tronul de arhiepiscop al Constantinopolului încât toți episcopii se certau într ei.Atunci Grigorie ca unul ce primise odată tronul de episcop al Constantinopolului , a trebuit să-si apere drepturile.Spunând acestea și văzând că majoritatea este pentru alegerea unui alt episcop el a și părăsit palatul episcopal în care locuise, și și-a luat altă casa, nu departe de biserică, pentru ca să scape de zgomot și de îmbulzeala numeroșilor vizitatori.

Ducându-se înapoi la palat a cerut o favoare de la împărat adresându-se astfel: „ Împărate să-ți plătească Dumnezeu în ziua răsplății obșteti pentru binele pe care l-ai făcut Bisericii.Împodobește cu o podoabă și mai strălucită trofeul dom niei tale, anume cu pacea dintre episcopi.Acest singur dar ți-l cer, acordă-mi acea stă ultimă favoare!” La auzul acestor vorbe atât împăratul cât și toți senatorii care erau de față au rămas plini de admirație iar dragostea lor pentru dânsul a sporit și mai mult și cu greu s-au îndurat să-i încuviințeze plecarea.

Încă nu apucase să plece din capitală, când Sinodul a ales ca arhiepiscop în locul său pe un oarecare Necterie, originar din Tarsul Ciliciei.Grigorie s-a întors acasă.Dar întrucât lipsise multă vreme din localitate, stând în capitala-se zice că a petrecut în Constantinopole doisprezece ani-se întâmplase ca niște ucenici ai lui Apolinarie să înșele cu învățături rătăcite pe mulți creștini din a doua eparhie a Capodociei, ba merseseră cu îndrăznealăpână acolo încât să hirotonească și episcop în acea eparhie, până chiar și în Nazianz.De aceea Grigorie curăță mai întâi Nazi anzul de această nelegiuire; când însă a fost rugat cu multă strălucire să fie episcopul vechii sale patrii nu a vrut să primiească, pentru că el nu năzuia decât la viața ascetică.A ales deci episcop al Nazianzului , pe un iubit patrizan al său, Eusebiu, om foarte înfrânat.El însă fiind foarte slăbit, se odihnea la Arians.

Trăind retras multă vreme și curățindu-și viața cu ajutorul rugăciunii și ascezei, trăind mai mult în contemplație, la adânci bătrâneți, a schimbat viața aceasta trecătoare, cu viața cea mai bună și mai înaltă, de care atâta vreme cât trăim pe pământ abia ne putem o slabă idee.Amin!

Sfântul Grigorie de Nazianz recunoscând complexitatea misiunii pastorale o aseamănă cu medicina și spune : „ A conduce pe om , ființa cea mai multilaterală și mai nestatornică, mi se a fi arta artelor și știința științelo.Pentru a înțelege acea sta, trebuie să fi făcut cunoștință cu greutățile cele din urmă, pe lângă aceasta, să fi experimentat greutățile cele mai mari ale celi dintâi și să fi cunoscut mare valoare a cei din urmă, privind obiectul, mijloacele și scopul ei.Medicina se străduiește pen tru trup, medicina se străduiește pentru trup, materie trecatoare și pămânescă… Pastorația însă se îngrijește de suflet care e de o origine divină, care e părtaș la no bletea cerească , și tinde spre ea, chiar dacă el a avut un trup rău …

Medicul trebuie să țina seama de circumstanțele de loc și timp, de vârstă, de climă și altele asemenea, trebuie să prescre medicamente și regim.El trebuie să țină seama de influențele dăunătoare ca nu cumva poftele bolnavului să contravină artei sale.Uneori la unii va și cauteriza sau va opera sau va aplica și alte mijloace terapeutice mai dureroase.Oricât de anevoioasa și de grea ar aparea aceasta, cu mult mai greu decât toate aceastea este să stii exact să vindeci moravuri, patimi, obișnuințe rele, pornirile și altele asemenea, și să îndepărtezi dintre credincioși tot ce este rău și în locul acestora să introduci si să introduci tot ce e mai gingaș si plăcut lui Dumnezeu să faci deosebire corectă între trup și suflet, să nu permiți ca cele bune să fie stăpânite de cele rele- ceea ce ar constitui o mare nedreptate ci mai mult, cele care dupa natura lor sunt mai puțin valoroase sa le supui celor mai înalte conform legii divine care domnește perfect peste întreaga creație văzută și nevăzută.

Noi toți care suntem orânduiți peste alții, lucrăm și activăm pentru terapia sufletească….La noi e vorba de salavarea sufletului binecuvântat și nemuriote, care va fi pentru veci pedepsit sau răsplătit fiecare după păcatele lui sau după meritele lui.Aceasta inseamnă pentru noi să luptăm și să învățăm, ca să vindecăm și să ne vindecăm, să îmbunătățim și să supunem trupul Duhului!”1 (Apologia)

Același Sfânt Părinte ne demonstrează că pastorația este o misiune foarte dificilă și pretențioasă, pentru că reclamă din partea preotului o cunoaștere cât mai exactă a manifestărilor sufletului păstoriților lui, legate de condiția socială, vârstă și grad de instruire.Prinurmare numai preotul dotat cu această putere de cunoaștere să pătrundă în intimitatea sufletului păstoriților săi, va putea să cunoască rănile ale acestora și să lucreze corespunzător și cu maximum de folos la vindecarea și îndreptarea lor pe făgașul vieții creștine adevărate.Această realitate este infățișată de Sfântul Grigorie de Nazianz:

„Nu au aceiași constituție sufletească și trupească, femeia și bărbatul, tânărul și bătrânul, omul melancolic și cel vesel, sănătosul și bolnavul, supusul și stăpânul, curajosul șiu fricosul, cel blând și cel arțăgos, cel căzut și cel ce ajută.Și la o observare mai atentă, cât de mare este deosebirea între căsătoriți și necăsătoriți și la cei din urmă între eremiți și monahi cu viață de obște, între cei care sunt experimen tați în viața contemplativă și avansați și între cei care merg pe drumul obișnuit și drept, între orășeni și săteni , între cei simplii și cei vicleni, între cei care sunt în serviciu și cei pensionari, între cei loviți de soartă și cei norocoși, care nu au experimentat cele neplăcute! Ei toți se deosebesc întreolaltă, uneori mai mult prin simțurile și privirile lor decât prin particularitățile trupești sau –dacă vrei- decât prin amestecul de elemente din care suntem compuși.Nu e prea ușor sa le porți de grijă.”(Ibidem)2

Despre virtutea răbdării care trebuie să caracterizeze viața preotului Sfântul Grigorie de Nazianz ne spune: „Nu judeca pe fratele tău și nu te grăbi să condamni sau să-l părăsești când vrei să-i arăți o intenție bună ci arată-te smerit, dă fratelui tău întâietate.Acest lucru nu e în deprimentul tău fiindcă în cazul acesta conda mnarea și disprețul nu sunt altceva decât alungarea oricărei speranțe de la fratele tău în Hristos și smulgere seminței tainice care ar putea sa fie mai aleasă decât a Ta.Îndreaptă-l mai degrabă cu blândețe și dragoste nu ca un dușman, și nici ca un medic crud, și nici ca unul care nu știe decât să ardă și să taie…Tu ești un chip a lui Dumnezeu și ai de a face cu un chip a lui Dumnezeu. Tu judeci dar și tu vei fi judecat..Deci judecă pe fratele tău cu cunoștința că și tu vei fi judecat cu aceiași măsură .De aceea nu fi repede la mână să tai un mădular și să-l arunci, fiindcă nu ești sigur dacă nu aduci cumva prejudicii altui mădular.A sfătui înseamnă a îmbărbăta. Tu ai pentru activitatea ta medicală o regulă și un fiu Conducător: tu ești ucenicul lui Hristos cel blând și iubitor care a purtat slăbiciunile noastre. Dacă cineva ți se opune, fi răbdător; dacă ți se opune și a doua oară nu părăsi nădejdea; dacă ți se opune și a treia oară fi ca un grădinar prietenos.Roagă-L pe Domnul încă odată pentru că El nu alungă și nu smulge smochinul neroditor, ci așteaptă și pune îngrășăminte.Prin aceasta vreu să-ți spun : caută să-l îndrepți prin pocăință și mărturisire de credință, prin descoperirea greșalelor prin îndatorarea lui spre o viață smerită. Cine știe dacă el nu devine un altul șiu aduce roade („Despre cumpă tare în dispute”)!”3

Capitolul II

– POEZIA –

Sfântul Girgore de Nazianz, supranumit și „Teologul” este un iubitor profund al înaltei poezii religioase și profane. Grigorie a cântărit de mult covârșitoarea putere de înălțare, de luminare și de mângâiere de care era în stare poezia adevărată, ca veritabil leac în răbdarea necazurilor.

El avea sub ochi mai ales exemplu Împăratului David, ai cărui psalmi i-au adus atâta îndulcire în anii săi de zbucim.Poezia și filozofia au mângâiat întotdea una pe oamenii superiori cu deosebire atunci când ei înșiși trăiau și scriau această filozofie.Theognis din Megaro în „ Elegiile” sale, Ovidiu în „Tristele”, Boethi în „Mângâierile filosofiei” au contribuit serios la îndulcirea propriilor necazuri prin elaborarea și publicarea de versuri în aceste operi. Aceste opere poetice au mângâiat nu numai pe autorii lor, ci au mângăiat și pe unii din cititorii lor.

Cei vechi creaseră genul literar al mângâierii sau consolării care ne-a lăsat piese de o rară adâncime și frumusețe. Ei erau de părere că nimeni și nimic nu putea mângăia cu adevărat pe cineva în durere ca prietenul sau prietenii. Poezia era un prieten cald, devotat, mai ales dacă era adevărată poezie. Sfântul Grigorie a avut în poezie un prieten adevărat care nu numai că l-a întreținut cu gânduri înalte dar l-a întărit și la luminat în tristețea adusă de necazurile sale, de boala sa, de bătrânețea sa. Poezia îi creea iluzia unor zboruri pe aripile de aur ale talentului său până pe piscurile însorite ale artei pure, pe care el avea satisfacția de a fi creștinat-o cel dintâi și de a fi făcut din ea un organ de laudă a lui Dumnezeu. În „Prologul” poeziilor sale, Sfântul Grigorie recunoaște că el n-are un talent excepțional, mai ales pentru un subiect grandios cum e Dumnezeu, dar el se mângâie, cu gândul ca Acestuia adesea nu-I plac darurile aduse de o mână bogată, cât îi plac cele aduse de o mână mică dar dragă ( „ Despre Tatăl”).

Alteori el își modifică această părere, mai ales în versurile in care combate pe adversarii care-l concurau în domeniul poetic, cum sunt posoliogiile referitoare la Maxim Cinicul. Oricum ar fi, Grigorie e conștient de talentul sau remarcabil, de facilitatea sa excepțională de a persifica, de cantitatea sa impresionantă de versuri de succesele frumoase de care se bucura ca autor de poezii, în mediul său și în vremea sa. Manifestul său poetic datează nu de la începutul activitații sale în acest domeniul, ci probabil dintr-o epocă ceva mai târzie pentru că el în acest manifest se plânge de unii care-l acuză că scrie versuri pentru a fi lăudat de oameni („ Pentru versurile sale”).

Prin urmare, în acel moment, el se găsea întru-un stadiu înaintat productiei poetice, stadiu in care unii cititori erau în măsură să se pronunțe. Și desigur, că nu toți cititorii se pronunțau aspru cum o făceau cei pe care-i ironizează manifestul poetic. Erau alții și chiar dintre păgâni care apreciau elogios producțiile literare ale Sfântului Grigorie inclusiv cele poetice, desigur. Unul dintre aceștia era rafinatul intelectual Nemesiu, prefect de Capodocia căruia autorul nostru i-a scris patru scrisori și un poem în versuri („ Scrisorile”, „ Câtre Nemesiu”).Sfântul Grigorie avea deci motive serioase de a fi satisfăcut cel puțin în paret de versurile sale. De aici frumoasele sale versuri:

„Al patrulea: chinuit de boală găsii în poezie

Această mângâiere, ca leabada bătrână

De a-mi povesti mie însumi zborul aripilor mele:

Nu imn de jale, ci un imn de plecare.”

(„Pentru versurile sale”)

Poezia Sfântului Grigorie este un cânt de însoțire la Dumnezeu, un pronti con.

„Poezie morală” sau „poeme morale”, patruzeci de bucăți tratează proble me ca (șapte piese ), despre comparția vieții din lume și a vieții dumnezeiești sau monahale ( o poiezie), despre virtute (două), dialog cu lumea , despre fragilitatea firii umane și despre firea umană (trei poezii ), despre puțina valoare a omului din afară, deospre drumurile vieții, despre fericirea diferitelor feluri de viață omenească, despre viața omenească (două bucăți), depre voință , despre moartea celor dragi, despre falșii prieteni (două piese) , dialog care jură des, contra mâniei,

contra iubitorilor de bogății, contra femeilor care se îmbodobesc pre mult, versuri iambice rânduite în ordine alfabetică și coținând fiecare un proverb sau o maximă (de exmplu : „Fă din Dumnezeu începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor tale”, „Câștigul vieții este moartea de fiecare zi”, „Să cunoști toate isprăvile omaneilor de seamă”, „lumina întregii tale vieți să fie rațiunea”. „Păzește-te pe tine însuți, dar nu râde de căderea altuia”), un număr de chisti hurignostice, alte maxime, tetrastihuri despre sărăcia filozofică (două bucăți) despre răbdare ( două bucăți) despre soartă și providență, despre deșărtăciunea lucrurilor omenești.

E o morală umanistă strâns legată de viața omenească în general.Cuprinde multe elemente de filosofie morală, populară, cu deosebire în bucățile cu subiect general sau în piesele pur dogmatice.E o morală monahală orientată ostil lumii laice mai ales în probleme feciorelnice.O morală care prevede retragerea din lumea și dezbrăcarea de deșertăciunile acestea.O morală care a analizează critic, cu multă severitate, aspectele vieții din lume, subliniază caracterul trecător al acestora și presupune ca singură certuitudine absolută ancorarea în Dumnezeu.Viața omeneasca este praf, lut, cenușă, pământ, care se unește cu pământul care se înfașă în scutece de pământ ca iarăși să iasă lutul asupra cenușei pe care suflarea puternică a vânturilor o ridică în înălțimi spre a o tăvăli acolo jos.

Gloria umană e adulterină, adică nu stă locului ,nu se oprește numai asupra unuia ci circulă de la unul la altul (Poezia XVIII).Lutul acesta însufleți cu chipul lui Dumnezeu dă glas înalt tragediilor pământești, pe care le trăiește și udă cu lacrimi viața care simulează râsul.Viața aceasta scurtă și mult felurită e ca o roată nestatornică: e mișcată de sus, dar e trasă în jos; nu e statornică, deși pare că e fixată; fugind e țiuntă și rămânând fuge, sarea adesea și totuși nu poate fugi

„Dacă vrei să descrii viața e nu e altceva decât fum, vis și floare de iarbă” (Poezia XIX). Singura noblețe este sa imiți pe Dumnezeu, iar imitarea lui Dumnezeu sta mai ales în facerea de bine. Necazurile purifică. Versul e variat și plăcut.

Poeziile morale ale Sfântului Grigorie sunt un adevărat manual pentru crestinul râvnitor după desăvârșire.Ele oferă material bogat vieții morale practice și pedagogiei răbdării necazurilor.

Capitolul III

-Specificul poeziei gregoriene sub raportul tonalității spirituale-

Poezia Sfântului Grigorie de Nazianz are o tonalitate a ei propriei, dar o tonalitate complexă, așa cum e și stilul general spiritual și general al autorului nostru.Ea poate fi recunoscută ușor în ansamblul producției poetice ale epocii patriscite.

Prima notă a tonalității poezii a poeziei Sfântuli Grigorie este caracterul ei didactic.Sfântul Grigorie a rămas si în poezie același predicator și învățător.Poezile sale dogmatice și morale sunt adevărate manuale de dogmatică și morală, în care a condensat așa de fericit esențialul învățăturii creștine.Dar și în celelalte poezii cu caracter istoric, despre sine și despre alții, precum și epitafe si peigrame, autorul nostru nu pierde o clipă din vedere scopul didactic pe care îl urmărește.Pretutindeni el pune problemele în așa fel sau dezvoltă în așa chip, încât cititorul să câștige o învățătură folositoare.

Știm că încă din manifestul său poetic, Sfântul Grigorie își prezenta producția literară ca un instrument didactic pentru tineretul creștin al timpului.În frumoasa sa poezie „Despre virtute” găsim acest text: „ Ascultând acestea și convingându-te că sunt adevărate, mergi pe drumul cel drept și părăsește pe cel rău, lăsândute îndemnat de un sfătuitor sincer.Știm că e mai bine să asculți si de aceea primește cuvântul meu.După cuvântul celor vechi sunt trei lucruri cu care trebuie sa se înarmeze un bun sfătuitor: experiența, dragostea și liberatatea.Vei afla că nici unul dintre acestea nu imi lipsește. În expriență am făcut așa de mari progrese ca aceia care au muncit foarte mult și s-au întreținut multă vreme cu cărțile înțelepților și cu cuvintele învățăturii insuflate de Dumnezeu, izvorul dulce sorbit de înțelepți și din care am luat și eu ceva în adânc.Al doilea lucru de care vorbeam e dragostea, cea care insuflă cea mai mare încredere. Îți doresc prietene acele lucruri pe care mai înainte mi le inspirau mie numai ca sfaturi, atunci când numai raționamentele treceu primejdiile mării celei amare, prin care eram adus la Dumnezeu.Căci adesea teama e începutul mântuirii. Cu privire la libertate ți-aș dori să nu experimentezi vreodată nici pe a mea, nici pe a acelora, care îți sunt străini.N-ai s-o experimentezi daca ai sa asculți de cuvintele mele; vei fi vrednic de laudă, nu de reproșuri.Așa fiind lucrurile, încrediințează-te mie și noi te vom da lui Dumnezeu pe care îl vei primi după ce te vei fi dat Lui. Experianța, dragostea și libertatea sunt mijloacele suverane sunt preocesul pedagogic sau de educație.Sfântul Grigorie a aplicat din plin aceste mijloace acelora care i-au fost încrediințați în acest scop, sau cu care au venit in legătură strânsă.

În poemele consacrate copiilor lui Vitalian, lui Nicobul- fiul lui Nicobul- tatăl si Olimpiadei, autorul nostru procedeză nu numai ca un om pasionat de cultură, ca pasionat pentru trimiterea tinerilor la școlile înalte ale timpului, ci și ca in mare mzntuitor al metodei, al creării de admosferă proprie pedagogiei, factorul principal al crearii de atrmosferă studioasă, este dragostea din parte dascălului pentru elevi sau studenți.

Sfera învățământului e foarte largă am putea zice ca ea echivalează cu sferă existenței însăși: de la cunoașterea elementară a bunurilor obișnuite, până la con templarea firii lucrurilor celor mai înalte și până la Dumnezeu.Acest învățământ ur mărește formarea virtuții, puritatea și desăvârșirea care unește cu Dumnezeu. Das că lul normal al acestei pedagogii este preotul. „Lucrarea preotului este una singura și unică:să purifice sufletele prin viața sa și cuvântul său înălțâdu-le prin mișcări dumnezeiești, întipărindu-și numai reflexele fără pată ale lui Dumnezeu, ca o oglindă formată în interior.El sa ofere lui Dumnezeu produceri curate pentru copii, până ce acestea îi vor întări („Despre sine și despre episcop”).”

E portretul pedagogului creștin ideal asa cum si l-a visat Sfântul Grigorie și cum l-a realizat.Nicobul-fiul spune despre autorul nostru: „Priveste la marele unchi al mamei mele, care s-a împodobit cu o învățătură variată despre toate lucrurile, învățătură pe care și-a agonisit-o de la marginio la marginile lumii, sălașnuind în țări cu limbi diferite și încununându-și învățătura cu Hristos și cu o viață înaltă (Nicobul-fiul către tatăl său”)”.În poemul către Nemesiu, prefect de Capodocia Sfântul Grigorie se prezintă drept „cunoscător al celor cerești și a celor pământești, iar mintea lui e purtată pe deasupra tuturor lucrurilor, scurtând adâncurile cu ajutorul luminii Marelui Duh („Catre Nemesiu”)”.

Cu asemenea arme și cu remarcabilul său talent poetic nu e de mirare ca Sfântul Grigorie a realizat adevărate performanțe pedagogice.Sunt numeroase situațiile, problemele și descrierile care nu au o legătură directă cu procesul didatic sau servesc acestuia ca mijloace auxiliare.Repetițiile și comparațiile și celălalt matrerial viu sunt în ajutorul pedagogiei.Materialul didactic, adesea arid avea nevoie de garnituri literare spre a fi însuflețit și făcut interesant.Ideiile personale și întâmplările din Vechiul și Noul Testament care formează miezul învățământului gregorian , aveau nevoie de atentă prelucrare spre a fi făcute mai ușor accesibile tineretului creștin, „Îndulcind prin artă amarul poruncii”, așa cum precizeaza însuși marele episcop („Către versurile sale”).De aici toate mijloacele și resursele poetice de totdeauna cunoscute din istoria poeziei grecești sunt cunoscute abundent de autorul nostru.

Poezia ca factor didactic și pedagogic este o veche constatare în istoria culturii.Adevărul acesta e prezentat si dezvoltat pe larg de Aristofan în piesa sa „Broaștele”.Pentru a fi didactică, o poezie trebuie să-și aleagă cu atenție materialul, forma de expunere și de expresie să stăpânească bine tema să spună adevărul, să fie clară și să intereseze coordonatele principale ale vieții umane.Aceste condiții sunt îndeplinite în general de poezia Sfântului Grigorie.Elementul pedagogic e plăcut împletit cu cel epic și liric („Despre viața sa”).

Poezia Sfântului Grigorie are și un pronunțat caracter misionar, in sensul de răspândire, a producțiilor poetice creștine în lumea păgână care se mândrea cu creațiile ei poetice, cât și în sensul de convertire a păgânilor și ereticilor la crești nism, sau de lămurire a unor probleme controversate.Ca piesă clasică cu scop de convertire este poemul „Către Nemesiu”.

O altă notă fundamentală a tonalității poeziei Sfântului Grigorie este triste țea. Cu excepția poeziilor dogmatice, toate celelalte produse poetice gregoriene, inspiră mai mult sau mai puțin un duh de amarăciune, uneori de deznădejde. I-au dat diferite explicații tristeții gregoriene.Socotim că izvorul nesfârșitei sale nemul țumiri era în el însuși și în inima sa.Sfântul Grigorie suferea ca Legea lui Dumnezeu nu i-a transformat si nu-i transformă încă pe oameni în adevarați fii ai Tatălui ceresc și frați desăvârșiți între ei.El însuși nu era mulțumit de sine cu toate eforturile pe care le depunea pe drumul filosofiei.În afară de Augustin, puțini sunt scriitorii bisericești, care să-si fi administrat o autocritică publică de nivelul aceleia pe care și-o face autorul nostru.Evlavia caldă și cultura întinsă au finisat și mai mult o sensibilitate și așa vigilentă și încordată. Unele împrejurări nefavorabile în viață și unii dușmani au lovit crunt această sensibilitate „Sunt obosit de a fi urât de toți, chiar și de prieteni („Despre viața sa”)” .

Uneori poetul nostru plecând de la marile probleme ale spiritului omenesc ca :lumea, omul, destinul acestuia pe pamânt și dincolo ajunge la întrebări sau nedumeriri pe care credința lui dreaptă și puternica nu le-ar fi admis în sinea ei: „Cine am fost, cine sunt, si ce am sa fiu? Nu știu

Nici eu și nici altul mult mai înțelept decât mine

(„Despre viața omeneasca”)!”

„Nu vei trece a doua oară unda de fluviu

ci-odată ai trecut

Nici vei vedea iarăși pe omul ci-odată ai văzut

(Idem)”

Este în aceste versuri eternul zbucium al omului cu privire la sine însuși :la nestabilitatea și nesiguranța vieții omenești, la soarta noastră, de ființe de o zi : „toa te le-am cercetat pe aripile minții mele: atât pe cele vechi cât și pe cele noi; n imic nu e mai trecator ca omul („Despre căile vieții”)”. Ecou profund al concepției ecle ziastului. Omul e trecător ca frunza și ca iarba și ca frunza pentru că durerea e stăpâna lui:

„Se zice că este o țară lipsită de fiare ca mai de mult Creta.

Și alta ce n-a cunoscut niciodată viscolul rece

Nici unul însă din muritori nu se poate slăbi

C-a plecat de aici nezdrobit de cruntele dureri ale vieții…

Multe dureri am văzut lipsite de orice plăceri

Dar n-am văzut încă un bine ce n-a fost părtaș suferinței

(„Despre natura omeneasca”)”.

Uneori autorul nostru își dorește moartea, sau,ceea ce e și mai grav, regretă că nu s-a născut: << Mai bine ți-ar fi fost, o ticălosule, de n-ai fi intrat pe poarta vieții, sau dacă ai intrat să fi pierit în întregime ca fiarele („Dorința de a muri”)>>. Tristețea Sfântului Grigorie distinge uneori grade de care pot fi calificate drept revoltă:<< Îndrăznesc și să-mi asculți cuvântul: dacă, o Hristoase al meu, eu nu-s nimic, de ce m-ai creat? Dacă îți sunt prețios atunci de ce sunt lovit de atâta durere („ Dorința de a muri”)?>>.

Tristețea Sfântului Grigorie nu se finalizează în deznădejde cum ar fi fost de așteptat de la logica durerii, ci în remontarea adusă de lumină și de nădejdea creștinului și a preotului din el: << Un singur lucru bun și statornic pentru oameni: nădejdiile cerești prin care mai suflu puțin („ Despre nimicia omului dinafară”)>> aceste nădejdii le realizează Hristos care s-a întrupat pentru noi, pentru a ne ridica pe noi la el. Deși uneori tristețea Sfântului Grigorie are accente fataliste ea este e schimbată nu odată de înalte bucurii care topesc ca piștea răutăților care-i mistuie inima. Sunt bucuriile oferite de credința sa viguroasă în Hristos care-l va izbavi din lanțurile vieții muritoare spre a-l învrednici de cea nemuritoare, în care nu se mai află nici una din relele existenței pământești..

Poezia Sfântului Grigorie ne revelează nu odată un viguros lirism.Acest lirism e prezent în numeroase situații cu deosebire unele închinate lui Dumnezeu și uneori în poeziile pur dogmatice, în bucățiile autobiografice și în cele dedicate altora.E În primul rând un lirism al credinței al cărei lumină și prospețime inundă sufletul ca în versurile:

<< O, Tu, Cel mai presus de toate, cu ce alt cuvânt mi-e permis să te cânt?

În ce fel cuvântul Te va lăuda?Tu nu poți fi rostit prin nici un cuvânt.

În ce fel mintea te va întelege?De nici-o minte Tu nu poți fi înțeles

Singur ești ce nu poți fi spus.Câte le-ai făcut pot să fie spuse.

Singur ești ce nu ești cunoscut.Câte le-ai făcut pot fi cunoscute.

Toate câte cuvântă și câte nu cuvântă pe Tine Te cântă.

Toate câte au minte și câte n-au minte pe Tine Te cinstesc

Dorințele obștești și durerile obștești la Tine se înalță

Toți la Tine se roagă.Toate către a Ta alcătuire înțeleg

Ție Îți cântă un imn de tăcere

Toate sunt în Tine și toate aleargă împreună la Tine

Tu ești sfârșitul tuturor și unul și toate și nimic din acestea.

Și totuși nu ești nici unul nici toate.

Tu, Cel ce toate numele porți, cum Te voi chema pe Tine,

Ce singur ești fără nume („Imn către Dumnezeu”)?>>

Credința s-a transformat în adorare și cuvintele au devenit limbi de flacără care aduc pe vârfurile lor săltătoare inima și mintea poetului.În aceste 14 versuri, e toată teodiceea autorului nostru, dar prezentată ca rugăciune.

Puterea evlavie și a dragostei de Dumnezeu a prefăcut dogma în poezie. Această poezie și altele apropie lirica gregoriană de Psalmii lui David.Sfântul Grigorie e cel mai dovidic dintre toți Părinții Bisericii deși el e unul dintre foarte puținii scriitori patristici care nu au comentat Psalmii într-o operă specială; îi folosește însă abundent ca documentație în operele sale.Lirica gregoriană capătă arii deosebite în descrierile naturii, cu deosebire mării și ale padurii.Iată cum zugrăvește poetul o pădure plină de rouă în care se retrăsese pentru meditatie:

<< Despărțit de ceilalți, stăteam ieri copleșit de durerile mele,

Cu sufletul ros de chinuri, într-o dumbravă umbroasă,

Aceasta îi leacul ce-mi place în suferințele mele

Să stau de vorbă chiar eu cu sufletul meu în tăcere

Adieri ușoare și păsări cu cântecul lor se îngânau.

Vrăjind cu concertul lor frumos de prin ramuri

Măcar că inima mea sângera.De prin copaci

Greiereșii cu glasul lor dulce, sonor, prietenii soarelui,

Prin cântări făceau să răsune întreaga dumbravă

Un isvor rece curgea pe lângă picioarele mele

Mergând prin pădurea cea plină de rouă.>>

(„Despre natura omenească”)

Sfântul Grigorie are versuri de frumos elan liric mai ales în bucățile autobiografice unde necazurile și bucuriile sale se exprimă puternic și vijelios ca lucruri trăite direct. De asemenea în epitafe, cu deosebire în cele dedicate mamei sale. Dragostea puternică față de mama sa îl face să afirme aceasta, Noua cea iubită, a fost cea dintâi dintre femei care a fost mutată cu trupul la Cer, asemenea lui Enob și Ilie.<< Credința a fost aceea care a mutat la cer pe Enob și pe Ilie; iar dintre femei ea a mutat pe mama mea cea dintâi.Lucrul acesta îl știe (Sfânta ) Masă, de la care Noua iubită a fost ridicată odată cu jertfa ce ne sângeroasă, în timp ce se ruga însă cu trupul său („ Epitah pentru mama sa”)>>.

Versurile Sfântului Grigorie sunt, în fine, un document prețios pentru cultura timpului.Ele au surprins și ne-au redat aproape toate momentele importante din viața creștină și păgână a celei de a doua jumătăți a secolului IV după Hristos.

Bărbați, femei, bătrâni, tineri și copii, învățați și neînvățați, oameni ai Bisericii și dușmani ai Bisericii, simpli cetățeni, dregători și împărați se perindau prin fața noastră în diferite momente, vârste și situații. Trec cortegii de sfinți și păcătoși, de vicii și virtuți, de școlari și profesori, de familii și mulțimi, de preoți, de episcopi și credincioși,de gânduri, suferințe și nădejdi.Sfântul Grigorie descrie natura cu frumusețile și variațiile ei, orașele cu școlile și Bisericile lor, obiceiurile și tempera mentele oamenilor, luptele și înfrângerile lor, gama infinit de variată a sufletului omenesc care se agită continuu între adâncuri și înălțimi. Sfântul Grigorie toarnă o anumită filosofie în faptele pe care le povestește: dreptatea și sfințenia care sunt atât de des călcate în picioare nu se pot lăsa biruite până la sfârșit.Spiritul critic al autorului nostru dezvăluie uneori aspecte neașteptate ale vieții omenești.

Creștinismul e prezentat ca o remarcabilă putere morală și duhovnicească, dar cu efecte slabe asupra conduitei obișnuite a oamenilor. Creștinii timpului, cu deosebire oamenii Bisericii, n-au o viață morală mult prea ridicată față de necreștini. Interesul și patimile de tot felul îi rup de poruncile Bisericii și frumusețea lui Dumnezeu.Sunt evident și creștini exemplari în fruntea cărora stau familia sa, familia Sfântului Vasile și altele. Monahii duc în general viața creștină ideală, trăind în sărăcie sfințenie și dragoste.Puterea spirituală a creștinismului e în plin avânt.Prin masive creații teologice, literare și artistice și prin propagarea unei concepții despre lume și despre viață, creștinismul se ridică impunător în fața culturii greco-latine.Cititorul simte în versurile gregoriene că autorul lor e unul dintre marii ctitori ai culturii creștine. Zbuciumul duhovnicesc al Sfântului Grigorie e unu indiciu sigur în această privință.Baza, mijlocul și piscul acestei culturii se află în Hristos. Păgânismul e criticat pentru cultele lui absurde și imorale și pentru mitologia lui ridicolă și incoerentă, dar e apreciat pentru creațiile lui științifice și filozofice și pentru ținuta exemplară a unor păgâni.

Întrucât opera poetică a Sfântului Grigorie caracterizată prin acea sinceritate absolută, proprie marilor spirite ale antichității- este o oglindire desăvârșită a întregii sale vieți și activități, e potrivit ca înainte de a cerceta câteva aspecte ale poeziie sale, să ne oprim măcar în treacăt asupra lucrului său în Biserică , în știința teologică și în misiunea civilizatoare a creștinismului.

I s-au reproșat deseori Sfântului Grigorie 2 lucruri cu privire la viața sa de păstor al Bisericii: întâi lunga sa ezitare și teamă înainte de a intra în preoție și al doilea încurcăturile pe care le-ar fi produs prin neprezentarea sa la scaunul episcopal de la Sasima și prin atitudinea capricioasă înainte și in timpul arhiepiscopatului la Constantinopol.

Această înaltă concepție despre rolul pregătirii pentru preoție ne arată în Grigorie o natură superioară, ideală, capabilă nu numai de viitoarele înalte speculații teologice dar și de cele mai aronioase simfonii poetice.

Episcopiile de la Sasima și Constantinopol au fost grele pietre de încercare pentru viața Sfântului Grigorie.Arianismul și episcopii puseseră stăpânire pe aproape toate Bisericile Imperiului.Însăși Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopoli era sub conducerea lor. Ortodoxia era toată concentrată în Biserica Învierii unde predica Grigorie. Împăratul Teodosie a restabilit ortodoxia punând pe Grigorie în drepturile sale de șef al Bisericii. Dar intriga, meschinăria și tot felul de răutăți și de interese i-au făcut imposibilă șederea în capitala imperiului și a plecat. Dar a plecat după ce făcuse cele mai lăudabile eforturi pentru unificarea și împă carea Bisericii.

Sfântul nostru a fost un incomparabil părinte sufletesc. Dragostea caldă pentru credincioșii lui, dezinteresarea totală pentru cele materiale ajutorarea săra cilor, mila, iertarea și mai ales acel dar unic de a intra în inima fiilor săi duhovni cești, împărtășindu-le tot aurul sufletului său și dându-se lor cu cea mai desăvârșită abnegație, pun pe Grigorie alături de cei mai mari făuritori de caractere ai antichită ții creștine. El era făclier de inimi, nu administrator de eparhii. A dovedit-o nu nu mai la Constantinopol dar și la Nazianz unde a fost întâi colaborator al tatălui său și apoi locțiitor de episcop.

Ca misionar al noii civilizații creștine, Sfântul Grigorie nu se mărginește la opera sa de gândire teologică, de îmbărbătare și ridicare a acțiunii morale a Bisericii în lume și de înaltă spiritualizare a membrilor ei ci el atacă cu o violență neobișnuită păgânismul muribund.Poate virulența atacului său n-ar fi fost de o așa înaltă tensiune dacă împăratul Iulian n-ar fi încercat și n-ar fi dat tuturor iluzia unei resturări definitive a religiei și vechii civilizații elene. Încercarea împăratului a pos tat exasperare pe creștini și pe alocuri vârâse panica în ei.Moartea timpurie în frun tea armatelor sale din Asia, a restauratorului vechilor credințe și datini păgâne a ușurat inima creștinilor și a compromis opera începută.

Sfântul Grigorie se înfățișează astfel nu numai ca un fanatic al credinței în Hristos dar și al frumuseților unei culturii în primul rând literară a cărei strălucire și glorie au imortalizat pe poporul ce a creat-o. Iată de ce Sfântul Părinte după ce a omagiat-o prin elocvență la tinerețe și maturitate o va cânta prin poezie la bătrânțe.

Poezia este un leac împotriva necazurilor. Ea aduce atâta alinare bolnavu lui, necăjitului și mai ales bătrânului!Grigorie se compară așa de frumos cu lebăda îmbătrânită care dorește să-și ascute zborul aripilor! Compuse, cele mai multe, în ultimii ani ai vieții sale, în tihna dulce de la Arians sau Nazianz, poeziile îl încăl zeau pe Grigorie ca un foc dulce și molcom de amurg.

Ce conținut au poeziile sale? Grigorie ne-o spune cu propriile cuvinte:

<< Din cele ce în poezie se povestesc,

Unele sunt ale mele, altele sunt dinafară.

Ele sunt sau o laudă a ce este bun,

Sau o dogma a ce este rău,

Sau învățături, sau o părere, sau sunt sentințe

Ce în amintire rămân prin a scrisului înlănțuiere

De sunt mici și fără importanță acestea

Fă tu mai mari și mai bune>>.

(„ Pentru versurile sale”)

Poezia Sfântului Grigorie aduce pe aripile ei vești și gânduri despre Dumnezeu, cântă dulce frumusețile firii, se înduioșează și reflectează cu amărăciune asupra destinului omului, se indicnează și se revoltă împotriva celor răi a prietenilor sperjuri, a oamenilor necorecți, a îngâmfaților, a preoților.Alteori ea este un dialog între înțelept și lume, o imprecațiune împotriva diavolului, o satiră împotriva femeilor ce-și submenesc fața până la desfigurare, un sfat către fecioare, o autobiografie, o auto cratimă exhortație, o invectivă contra unui neprieten.

Dar poezia lui Grigorie nu este numai o poezie teologică.Caracterul ei eminament creștin îmbracă evenimente și frumuseti ale întregului univers:

<< Noapte singură domnea peste toate

Pământul, marea, eterul și cerul,

Toate erau de întuneric cuprinse.

……………………………………………..

Un rece izvor curgea pe lângă picioarele mele

Mergând prin pădurea cea plină de rouă>>.

( „ Despre natura omenească”)

Dar în această frumoasă și nevinovată natură există lumea și omul. Acestea i-au pentru Sfântul Grigorie o semnificație morală și anume una rea.Lumea aceasta vizibilă, pământească nu este o grădină a fericirii așa cum era pentru cei mai mulți și cei mai mari poeți ai eladei. Din potriva ea e o perfidă arenă de lupta unde poftele invidia și răutatea înving aproape totdeauna.Iată câteva versuri semnificative în care se angajează un dialog între poet și lume:

<<Poetul:

Te învinovățesc, o lume!Spune-mi întâi

Cine esti, de unde vii și încotro te îndrepți?

De ce, ca un cerc, tu mă învârtești cu putere

Ducându-mă ca pe o furnică?

Lumea:

Nu stiu de unde vin,dar socot că de la Dumnezeu.

Mă îndrept însă spre mai bine.Nu te învârtesc,

Dar tu nefiind pentru lume, mă batjocorești.

Poetul:

Cum de tu ești statornică iar eu nu-mi pot găsi loc?

Lumea:

Eu sunt cea din afară, și care mi-e mulțumirea?

Pe când tu ești o ființă cu voință și de vrei ai mai mult decât acum.

Poetul:

Bine!Dar pe cele dinafară cine le conduce?

Lumea:

Ce rău se află în ele?

Acestea-s materia pentru mântuire a celor buni.

Poetul:

Nu e mai bine,oare, ca fiecare să se învinovățească de ale sale?

Lumea:

Desigur.>>

(„ Dialog cu lumea”)

Dar această soluție mulțumește; Sfântul revine la vechea sa convingere și reîncepe invectivele împotriva lumii:

„ Lume prietenă, dar nu chiar cu totul prietenă,

De ce ca o roată tu mă învârtești cu putere,

Smucindu-mă când înainte când înapoi,

Ca pe o mică furnică și mă faci să suspin

De dureroasa smucire?”

(„ Despre fragilitatea naturii omenești”)

Dacă lumea și viața sunt o vale a plângerii, ce este omul?Această întrebare revine de sute de ori în versurile Sfântului Grigorie și este problema crucială a întregii lui poezii filozofice.Cine este omul, din ce este alcătuit și încotro merge? Sunte temele obișnuite ale majorității poeziilor sale morale. Iată câteva pasaje în care Sfântul Grigorie zugrăvește natura regelui firii:

„ Cine am fost, cine sunt și ce am să fiu?Nu știu limpede

Nici eu și nici altcineva mai înțelept decât mine!

Ci eu învăluit într-un nor,când ici când colo,

Rătăcesc neavând nimic, chiar în vis, din cele dorite!

Toți suntem aici târâtori pe pământ și rătăcitori

Peste care apasă norul cel greu al cărnii cei grase.

Mai înțelept decât mine e acela ce mai mult decât alții

A înșelat a inimii sale minciună dibace.

Exist: spune ce este aceasta?O parte din mine a trecut;

Altceva sunt în momentul de față,voi fi altceva în viitor, de voi fi

Nimic nu e sigur: eu nu sunt decât unda fluviului turbare,

Undă ce curge etern, niciodată având vreo oprire

Ce zici tu că sunt eu din acestea?Și de-ți sunt mai mult,tu arată-mi!

Deși sunt aici în momentul de acum,obsevă că-ți scap!

Nu vei trece a doua oară unda de fluviu ci-dată ai trecut,

Nici vei vedea iarăși pe omul ce odată ai văzut!

Ca niște păsări sau nave plutitoare pe mare,așa

Trecem noi unul pe lângă altul:eu și cu timpul”

(„ Despre natura omenească”)

Această sumbră viziune a naturii și destinului omului în lume este întreruptă câteodată de lumina unor gânduri mai bune, ca acelea iubirii de părinți și de prieteni, de logodnică, de soț, de copii sau ca meditații despre castitatea fecioa relor sau despre fericirea vieții.Dar și în aceste cazuri poezia Sfântului e un cânt al durerii căci fericirea noastră omenească e scurtă și vouă. Iată trei poezii mici intitu late: una „ Despre dorință” cealată „Despre moartea celor cuvioași” și a treia „Des pre falși prieteni”.

1

„Dureroasă este orice dorința;dar dacă-i

Pentru o ființă iubită, durerea este îndoită

Dacă dorința-îi pentru o tânăra copilă

Boldul durerii este între ei

Iar dacă această copilă strălucește de frumusețe,

Durerea e și mai mare.Și dacă este gata de căsătorie,

Un foc dinlăuntrul roade însăși inima.”

2

„Sfâșietoare-i orice moarte; dar dacă-i

A copilului tău, îndoită este durerea;

Și dacă acest copil a fost o podoabă,

Durerea este ca focul.Iar dacă el

Mire tânăr a fost, ruptă este

Inima parinților săi.”

3

„Suferința este durere dar dacă ea vine

De la prieteni este cu mult mai amară

Dacă ei îți dau lovituri pe la spate

Aceasta este greu de răbdat.

Dacă suferința vine de la ai tăi credincioși

Îndur-o! Dar dacă ea vine de la cei ce slujesc lui Dumnezeu,încotro săte îndrepți? Cum să scapi de lovitura durerii?”

Sub aceste piroane de suferință ghicim fără multa greutate o bună parte din experiența personală a Sfântului Grigorie.Prietenii falși i-a pricinuit necazuri în deosebi în timpul șederii sale la Constantinopol.Dar dacă aceste accente de durere sunt provocate de anumite evenimente precise, Sfântul se înalță până la considerațiuni generale de filozofie asupra vieții și dă expresie măreață mediului său pesimist, în termeni care înfloară.

Concepția sa aproape budistă despre nimicnicia lumii acesteia și despre noianul de necazuri pe care îl include a surprins și a redat în culori nemuritoare veleitățile și deșertăciunile oamenilor, aceste vise de umbre, care cred că ele sunt totul după memorabila vorbă a lui Pindar:

„Omul era ca o floare, puternic , podoaba a prietenilor,

Pășind cu mândrie, lujerul mădularelor sale pline de viață

Altul era om frumos, un luceafăr, privirile toate

Spre el atrăgând o floare de primăvară între oameni

Altul vestit la concursuri, un altul în armele lui Ares;

Altul întâiul in lupta cu fiare în stadii șin în vânătoarea prin munți;

Unul gândind la banchete și la prea frumoase petreceri, pe uscat, pe mare și în cer el își hrănește stomacul.

Dar iată-l acum urât și fără putere;

A sosit bătrânețea;a zburat frumusețeal;

Moarte sunt cele ale pântecelui

Puțin timp însă între oameni, cel mai multînsă în iad.

Unul orgolios de toată știința ce are;

Altul, un nobil de neam se mândrește cu superbe cavouri

Chiar dacă al său sânge nobil de abia fu trecut pe tăblițe

……………………………………………………………………………..

Multe dureri am cunoscut lipsite de orice plăceri,

Dar n-am văzut încă un bine ce n-a fost părtaș suferinței”

(„Despre natura omenească”)

Câte odată ideea suferinței îl obsedează în așa măsură încât poetul își dorește moarte:

„Puterile m-au parăsit și doresc sfârșitul durerilor mele.

Sunt sătul de toate cele prezente,

De bogăție, de sărăcie, de lucruri plăcute și neplăcute

…………………………………………………………………………..

Dacă nu sunt nimic, Hristos al meu ,ce este făptura-mi?

Iar dacă ceva prețuiesc, de ce-s biciuit de atâtea dureri?

(„Dorința morții”)

Rezultă din toate acestea că Sfântul Grigorie este victima unui pesimism iremediabil, și că el vedea în viața și în lumea aceasta exclusiv o acțiune a răului? Necazurile lui personale fizice și morale, zvârcolirile veacului său, o concepție despre materie, în mare măsură neoplatonică, dar mai ales atitudinea de intran sigență a creștinismului eroic din veacurile primare, față de deșertăciunile lumii și vieții acesteia, au insoirat Sfântului nostru o viziune tristă despre existența omenească.

Omul nu poate gusta fericirea adevărată în viața aceasta, e drept, dar creștinismul o va avea în chip sigur după moarte.Însă cu co condiție: ca întreaga noastră existență pământeascâ să fie orientare și o dorire nestinsă după Dumnezeu

<<Fericit e acela care-zice Sfântul Grigorie- își duce viața în singurătate, care nu se amestecă cu cei ce umblă pe pământ, ce își ridică mintea la Dumnezeu>> („Fericirea diferită de viață”).

Teologia este un lucru foarte greu. Ea presupune la adevărații și marii teologi nu numai o remarcabilă putere dialectică, prin care să orchestreze întreaga gamă a unui sistem, ci mai ales o robustă credință, o înaltă știință. Credința este însuși nervul și rațiunea de a fi al teologiei.O teologie fără credință, este un palat vid în care nu pot trăi decât cel mult duhurile și vanitățile. Erau în vremea Sfântului Grigorie ca și astăzi ființe ce treceau ori se dădeau drept teologi, sau <<gnostici>> ca să întrebuințez un teremen preferat de Clemen Alexandrinul, prin care aceasta desemnează pe creștinul de elită al vremii sale.Dar aceste ființe teologice erau în mare număr cu totul lipsite de focul sacru al credinței, de aceea puterea sufletului prin care construcțiile teologale pătrund pentru a schimba omul și lumea . Pustiul din inima acestor oameni a fost verificat prin dese și evidente probe la care a fost supusă viața lor.

În existența personală a Sfântului Grigorie nu se află un singur gând, o singură hotărâre, care să nu iasă din flacăra credinței sale în Dumnezeu și să nu nmeargă spre Dumnezeu.Aceste dese retrageri ale lui în singurătate sunt tot atâtea încercări de a trăi exclusiv, din, prin și în credință.Cu inima Sfântului Grigorie se petrecea contrariul; încercările o purifică și o întăresc în credință.Și nu numai în discursurile teologice sau în predici, ci în tot restul creației sale: corespondență, necrologuri, operă poetică.Sfântul Grigorie rămâne prin viața sa privată și publică cel mai mare creștin al secolului să, cea mai caldă și mai luminoasă columnă al credinței creștine în secolul IV după Hristos.

Într-un cuvânt Grigorie este acela care prin puterea geniului său a revelat Bisericii de răsărit, misterele hristologice și ale Sfintei Treimi, in forma lor definitivă.El este cel mai mare dascăl și orator al Bisericii din Asia.

Aceste esențiale și prețioase însușiri au făcut din Grigorie implicit un misionar de prim rang. Caracterul lui drept, sinceritatea lui esăvârșită, bunătatea lui fără margini, entuziasmul lui cald, în tot ce făcea și gândea, încununau frumos, pe dascălul și vorbitorul din el..

A lucrat enorm în misiunea internă a Bisericii. Se știe ce lupte și complica ții se iscaseră în sânul creștinismului, în acest secol (al IV-lea).Ereticii, dizidenții și nemulțumiții de tot felul, amenințau grav biserica. La Nazianz sau la Constantino pol Grigorie n-a ezitat și n-a pregetat o clipa să lucreze pentru restabilirea armoniei și a păcii.Cu cuvântul cu fapta , cu sacrificiul tihnei și bucuriilor sale personale, Sfântul a urmărit neobosit consolidarea și progresul bisericii.Din nefericire munca și dragostea lui pentru Hristos, pentru bine și pentru adevăr, nu au dat roadele dori te de el.Mulți dintre colegii lui de episcopat, persoane pline de ele însele, intrigate și interesate și cu mult sub nivelul pregătirii și preocupărilor lui au dărâmat aproa pe neîntrerupt opera începută de al.Mai era apoi și Duhul veacului care usca, adesea din floare fructul ostenelilor lui; frământări multiple, politice sociale, relisgioase, în general nu erau destul de propice unei acțiunii sistematice de misionarism. Puținătatea unora din rezultatele lucrului său misionar se datorește titmidității și suscpti bilități sale.Nu era omul atitudinilor dârâe în fața oamenilor și a evenimentelor. Sufletul său delicat și mintea sa ageră nesusținute de o voință tare, preferau să se închidă în sine și să lase lucrurilor cursul lor.

Propunându-și ca prin versurile sale să instruiască mai ales, Grigorie ame nința deseori să cadă într-un moralism ieftin, sau să obosească prin pesimismul său atroce. Poetul previne aceste riscuri prin coloritul și mobilitatea sentimentelor și ideilor sale.Și totuși adevărata poezie nu e instruire pură. Ea e un reflex al frumo sului și al idealului, și înveșmântează în aurul și purpura sa întreaga fire sub toate infinitele și variatele lor aspecte. Din fericire Grigorie atinge înălțimile și suprafața unei asemenea poezii.

Cu aceste neînsemnate rezerve, poezia gregoriană continuă să rămână un moment al areti literare crestine din primele veacuri.

Într-o viață relativ scurtă, Grigorie de Nazianz a creat prin puternicul său geniu, opere care să alimenteze veacuri și milenii, el rămâne, chiar pentru adversarii săi un model de gândire de sfințire și de artă.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Capitolul I

– VIAȚA –

Sfântul Ioan Gură de Aur care slujește chiar la tronul lui Dumnezeu, care cu gândirea sa acoperă tot cerul teologiei ortodoxe, s-a născut în Antiohia înainte de 347, probabil în 344; după unii între 344-347, după alții în 345, după alții 344-345, iar după alții cu zece ani mai târziu în 354.Tatăl său Secunduș era unul din generalii Orientului, iar mama sa, Antusa, făcea parte din cele mai nobile familii din Antiohia.Toată viața sa a fost o pedagogie a rabdării necazurilor.

Ioan, a avut nefericirea să-și piardă la puțin timp după nașterea sa.Mama sa, rămasă văduvă la 20 de ani, a renunțat pentru totdeauna la căsă torie și s-a consacrat educației și instrucției fiului ei. Antusa, care se alătura cu tot atâta cinste de alte mame celebre din Istoria Creștinismului- de Emilia, mama Sfântului Vasile Cel Mare și a Sfântului Grigorie al Nissei, de Noua, mama Sfântului Grigorie de Nazianz, de Monica, mama Ferictului Augustin-,și-a crescut copilul cu o grijă deosebită și cu un devotament asemănător sacrificiului. Averea pe care o avea și de la părinții ei și de la soțul ei, era îndestulătoare pentru a-i da fiului ei una din cele mai bune și alese instrucții, atât clasică cât și creștină.

Instrucția clasică a făcut-o sub îndrumarea vestitului retor Sibaniu și a filozofului Andragatie ; Sibaniu l-a prețuit atât de mult pe fiul Antusei, că întrebat pe patul de moarte pe cine lasă urmaș: << Pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creștinii>>.

Instrucția creștină a primit-o întâi în casa părintească sub îndrumările mamei sale, apoi de la oameni înduhovniciți ai timpului său: Meletie, episcopul Antiohiei, care l-a și botezat, Diador, Starețul unei mânăstiri din Antiohia și profesor la Școala Teologică, Ascetul Cortene; la acestia trebuie să adăugăm lectura neobosită a lucrărilor, scriitorilor creștini de până la el și în special al marilor teologi alexandrini.

În timpul școlarității sale, tânărul Ioan a avut un foarte bun prieten, pe Vasile, care întrecea în dragostea ce-i purta pe toți prietenii săi.

<< Nu se îndura, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, să mă lase singur nici o frântură de zi.Nu înceta rugându-mă să părăsim casa părintească și să trăim amândoi în deobște. Mă convinsese.Și lucrul era aproape săș se împlinească; dar jelăniile mamei mele m-au împiedicat să fac prietenului meu acest dar, dar mai bine spus să primesc eu de la el să primesc eu de la el acest dar>>.

Și fiul Antusei trecut de 18 ani, convins de lacrimile și cuvintele mamei sale, n-a urmat îndemnurile și sfaturile prietenului său Vasile, dar a făcut din casa sa, alături de mama sa, mânăstire; și vreme de 3 ani a stat lângă mama sa închis în casă studiind Sfintele Scripturi; lucrările scriitorilor creștini de până la el și ducând viață de ascet.

În acest timp episcopul Meletie l-a făcut anagravat, adică citeț, în Biserica episcopală, intrând astfel în rândul clericilor. Nu mult dupa aceea, prin 374 sau 375, după ce mama sa a părăsit lumea aceasta, tânărul Ioan a putut să-și împlineas că dorul său făurit cu prietenul Vasile, de a îmbrățișa adevărata filozofie adică de a se face monah. S-a retras în munții învecinați cu Antiohia și s-a pus sub ascultarea unui bătrân ascet sirian. În sihăstria acestuia a stat 40 de ani.

Dorind însă să ducă o viață și mai desăvârșită, după pildele Sfinților sihaștrii, care se nevoiau în munții Antiohiei s-a adâncit în pustietatea muntelui și a trăit vreme de 2 ani de unul singur într-o peșteră supunându-și trupul la nevoințe mai presus de fire.Asceza exagerată l-a care s-a supus i-a șubrezit mult sănătatea, înbolnăvindu-se de stomac.

Sfântul Meletie, aflând de starea șubredă a sănătății sale și tot odată având nevoie și de un ajutor la silit să coboare din munți și să vină în oraș.Tânărul monah a făcut ascultare; și odată cu această coborâre a început urcarea sa pe cele mai înalte trepte ale orateriei creștine și ale teologiei ortodoxe.

La începutul anului 381, Sfântul Meletie îl hirotonisește diacon. Și a slujit Sfântul Ioan 5 ani ca diacon, fiindu-i împărțită munca sa între opera de catehizare a catehumneilor și scrierea lucrărilor sale în tinerețe, între care nneegalatul său tratat despre preoție.

În anul 386 urmașul Sfântului Meletie, Flaviou, l-a hirotonisit preot a ajuns până la noi predica rostită de Sfântul Ioan în ziua hirotonisirii sale.

Timp de 12 ani, din 386 până în 397, noul preot al catedralei episcopale din Antiohia, a doua metropolă a Imperiului Bizantin, prin frumusețea și tăria cuvân tului său a stăpânit viața spirituală a Antiohiei.A vorbit neîncetat: în fiecare Duminică și Sărbătoare, precum și în fiecare Vineri iar în timpul Paștelui Mare, în fiecare zi; a predicat în toate Bisericile orasului și în cele din jurul orasului.

În timpul celor 12 ani de predică, numele predicatorului din Antiohia a crescut din ce în ce mai mult, iar faima lui ajunsese până în capitala Imperiului, în Constantinopole.

În anul 397, moare Nectarie, arhiepiscopul Constantinopolei. Cu toate că erau mulți pretendenți la acest scaun, printre care și un preot, Lizidor, susținut de Teofil arhiepiscopul Alexandriei, totuși Dumnezeu a rânduit ca pe scaunul care fusese onorat, puțină vreme, de Sfântul Grigorie de Nazianz înainte de Nectarie să fie înălțat Sfântul Ioan Gură de Aur.

La înnceputul arhiepiscopatului său lucrurile au mers bine; chiar împărătea sa Eudoxia îl pretuia, că în timpul ducerii unor Sfinte Moaște de la Biserica Mare din Constantinopole la Biserica Sfântului Toma dinafară de oraș, împărăteasa a urmat pe jos în timpul nnopții cortegiul, iar în predica rostită cu acest prilej arhie piscopul laudă zelul și credința împarătesei.

Dar măsurile administrative, reformele introduse în viața clerului și predici le sale, care biciuiau pe față viciile, au creat dușmanii și nemulțumiri.

Au nemulțumit în primul rând pe oamenii palatului arhiepiscopal, aceștia s-au văzut dintr-odată de luxul și banchetele cu care-i obișnuise fostul arhiepiscop Nectarie pentru că Sfântul Ioan introdusese în palat viețuire ascetică; el însuși mânca odată pe zi mâncăruri simple; mânca singur la masă și apa îi era băutura.

Au nemulțumit pe clericii abuzivi și nedemni; au nemulțumit pe clericii care exploatau pe credincioșii în folosul lor; au nemulțumit pe călugărițe și vagabonzi; pe care i-a pus la treabă; au nemulțumit pe episcopii și simoniaci pe care i-a catehisit la sinodul convocat de la Efes în 401;au nemulțumit pe doamnele din anturajul împărătesei care s-au simțit insultate că în predicile sale Sfântul Ioan mustra pe femeile care își etalau luxul lor în Biserică.
Și de aici au început necazurile.

Dar dușmanul cel mai puternic, care a dus și la deznodământul tragic al vieții Sfântului Ioan Gură de Aur a fost însăși împărăteasa Eudoxia.

Se crease astfel o atmosferă ostilă arhiepiscopului Constantinopolului; atmosfera era încărcată, trebuia numai o mică scânteie ca să declanșeze tragdedia. Și scânteia aceasta a fost adusă de așa numiții Frați Lungi.Învinuirea că sunt origeniști; ei au venit la Constantinopole să se plângă arhiepiscopului spre a le face dreptate.

Sfântul Ioan Gură de Aur le-a oferit găzduire în Casa de oaspeți a Bisericii Învierii dar nu i-a primit în comuniune cu el; i-a sfătuit ca plângerea să o adreseze împăratului. Împăratul le-a ascultat plângerea, a găsit-o îndreptățită și a poruncit să fie chemat Teofil la Constantinopole pentru a fi judecat.

Teofil era chemat de Împărat ca acuzat; dar el, prin intrigile lui, prin coaliția cu cercurile dușmănoase de la palatul imperial și cu cercurile nemulțumite ale clerului, în frunte cu cei trei dușmani personali ai Sfântului Ioan Gură de Aur, a reușit să se transforme din acuzat în acuzator și a obținut de la împărat aprobarea de a ține un sinod care să judece pe Sfântul Ioan Gură de Aur pentru învinuirile aduse de dușmanii lui.Sinodul a avut loc lângă Calcedou, într-o localitate numită: La Stefor, în anul 403.I s-au adus 29 capete de acuzație, între care și acestea:

Că a vândut Sfintele vase ale Bisericii și a risipit veniturile Bisericii.E adevărat, Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a veni în ajutorul celor săraci și pentru a zidi locașuri de asistență socială- spitaluri, azile pentru bătrâni, orfelinate și alte instituții de acest gen- a vândut unele vase ale Bisericii,care numai erau de folos și a întrebuințat veniturile Bisericii în scopurile amintite.

Că a insultat pe episcop, alcătuind cărți calomnioase împotriva clerului. Este vorba de lucrările Sfântului în care condamnă obiceiul împământenit în Constanti nopole de a trăi sub același acoperiș clerici, episcopii și monahii cu călugărițele.

Că în Biserica Sfinților Apostoli a lovit în failor Apostoli a lovit în fața pe Memnou așa de tare că i-a curs sânge din gură, după care a săvârșit Sfânta Taină.

Că intervine în eparhii străine și hirotonisește episcopi.Sfântul Ioan Gură de Aur a ținut la Efes, în anul 401, un sinod în care au fost depuși din treaptă episcopii simoniaci și au fost hirotonisiți alții în locul lor.

Că mănâncă singur la masă și nu este ospitalier.Sfântul Ioan Gură de Aur mănâncă singur la masă din pricina bolii sale de stomac dobândită în anii sihăstriei sale în munții de lângă Antiohia; de multe ori voma în timpul mesei și nu dorea să facă și pe alții părtași ai suferinței sale.

Că primește în camera sa femei una câte una, fără să fie cineva de față.În scrisoa rea către episcopul Chiriac, față de această acuzație exclamă:<< Spun că m-am culcat cu femei.Dezbrăcați-mi trupul meu și veți găsi mortificarea mădularelor mele! ( PG.52,683)>>.

Că nu se închină nici când intră, nici când iese din Biserică.Au adus această acu zație omului care învăța pe credincioșii săi că ceea ce este apa pentru pești aceea este și rugăciunea pentru creștini.

Că mănâncă după Sfânta Împărtășanie anaforă.Paladie, în << Dialogul>> său (Pg 47,5-82), spune că aceasta este singura acuzație adevărată aduse Sfântului Ioan Gură de Aur.Într-adevăr Sfântul Ioan recomandă credincioșilor săi ca după ce se împărtășeau să ia anaforă, ca nu cumva, fără să vrea să arunce odată cu scuipatul și rămășițele din Sfintele Taine.

Că a împărtășit pe unii după ce mâncaseră. Tot în scrisoarea către episcopul Chi riac, Sfântul Ioan Gură de Aur, revoltat de această acuzație, spune: „ Multe au tâlcuit împotriva mea! Spun că am împărtășit pe unii după ce au mâncat. Dacă am făcut una ca asta să fie șters numele meu din cartea episcopilor, să nu fie scris în cartea credinței ortodoxe! Dacă am făcut una ca asta, să mă scoată Hristos din Împărăția Sa! Iar dacă tot mai susțin asta, dacă tot se încăpățânează, să-l doboare atunci și pe Pavel, care a botezat o întreagă casă după ce au mâncat! Să-l doboare chiar pe Domnul care după cină a împărtășit pe apostoli (Pg 52,683)”.

Că a primit și are în Biserică păgâni care au vorbit de rău pe creștini.Dușmanii Sfântului Ioan Gură de Aur au transformat în acuzație râvna arhiepiscopului de a converti pe păgâni la creștinism.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost chemat să se prezinte în fața sinodului lui Teofil. La această chemare, arhiepiscopul Constantinopolelui a adunat în locuința sa mai mult de 40 de episcopi și a răspuns că nu se prezintă decât cu condiția plecării din sinod a celor 4 episcopi care sunt pe față împotriva lui adică: Teofil, Severian, Acacie și Antioh.

Dușmanii arhiepiscopului, însă, nu s-au lăsat; după două luni au început din nou să se miște. Și au găsit un prilej potrivit: în marea piață din fața Senatului și a Bisericii Sfânta Sofia a fost înălțată o statuie de argint a împărătesei Eudoxia. Cu prilejul inaugurării ei, s-au făcut serbări mari, cu muzică, dansuri și spectacole teatrale: zgomotul a turburat liniștea din Biserica Sfânta Sofia, unde Ioan săvârșea Sfânta Liturghie. În predica rostită de pe amvon, arhiepiscopul a protestat împotri va zgomotului. A fost deajuns să i se aducă împărătesei la cunoștință protestul arhiepiscopului că Eudoxia s-a pornit din nou cu mânie împotriva Sfântului.

Dorind să scape definitiv de el, a scris lui Teofil; aceasta i-a răspuns că va putea fi îndepărtat definitiv în chip canonic dacă s-ar convoca un sinod care să-l depună din treaptă pe temeiul motivelor date de Teofil al Alexandriei.În seara Sâmbetei Mari, pe când Sfântul Ioan se pregătea să săvârșească botezul catelumeni lor , au intrat în Biserică soldați și au scos afară pe toți credincioșii aflați înăuntru. Poporul a fost silit să săvârșească Paștele în afara orașului. Timp de 2 luni Sfântul Ioan nu s-a arătat, până când la porunca împărătească a trebuit să plece.

Și Sfântul Ioan pentru a nu atrage asupra credincioșilor urgia împărătească, pe ascuns, s-a predat în mâinile soldaților.Când poporul a aflat de plecarea în surghiuni a păstorului lor, a fost cuprins de furie.Incendiul care a cuprins Biserica Sfânta Sofia și palatul senatului a atras asupra prietenilor lui Hrisostom, între care 40 de episcopi persecutia împăratului.

A fost dus din Constantinopole, fără să i se spună locul surghiunului; abia în Niceea, l-a aflat Cucuson, în Armenia.Călătoria până acolo, călătorie extrem de obositoare, a durat 70 de zile. A trecut prin Ancina și prin Cesareea; episcopii din aceste orașe, spre deosebire de credincioși, care l-au primit cu mare cinste, i-au pus viața în primejdie. De aceea Sfântul Ioan, în una din scrisorile sale, spune : „De nimic nu mă tem mai mult decât de episcopi, afară de câțiva (scrisoare 9,4c către olimpiada)”.

În scrisorile sale Sfântul Ioan se plânge de suferințele la care a fost supus atât din pricina climei ținutului, cât și din pricina lipsei celor de neapărată tre buință. A fost de două ori bolnav. Peste acestea mai erau și năvălirile isaurilor, din pricina cărora în iarna anului 406, a trebuit să se mute într-o fortăreață din apropi ere, de unde în primăvară s-a întors iarăși în Cucusou.Din îndepărtatul lui surghiun Sfântul Ioan a stat în necontenită legătură epistolară cu prietenii săi și cu cei care i-au rămas credincioși, fie clerici, fie laici; n-a încetat să se intereseze de problemele Bisericești și mai ales de opera misionară, pe care o începuse în Constantinopole.

Dar corespondența lui cu cei din afară, grija arătată de el pentru treburile bisericești, precum și vizitele dese ale antiohienilor, au neliniștit pe dușmanii săi, care vedeau în toate acestea putința unei întoarceri a lui Ioan pe scaunul său; și au reușit să obțină în 407 de la împărat transferarea Sfântului Ioan Gură de Aur din Cucusou într-un loc mai îndepărtat de capitala Imperiului, Pituinta, un orășel așezat pe țărmul oriental al Mării Negre.

Epuizat de boală și de slăbiciune, pe o arșiță cumplită de vară a lunii iulie 407, excortat de soldați, Sfântul Ioan trebuit să i-a drumul ultimului său surghiun. Nu putea face decât 3 kilometrii pe zi. După trei luni de călătorie obositoare, la 13 septembrie ajunge într-un sat, în apropiere de Comana, unde se află o Biserică a Sfântului Mucenic Vasilise. Lângă capela Sfântului Vasilisc, care a fost și el episcop al Comanei, era locuința preotului și câteva case. Sfântul a poposit în casa preotului. Noaptea, în vis, i s-a arătat Sfântul Vasilis Mucenic, care a suferit mucenicia în timpul persecuției lui Maximiu, în anul 311, în Nicomidia Bitiniei și a spus: << Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună!>> A doua zi, dimineața, era 14 septembrie, puterile slăbite, s-a rugat Sfântul de căpetenia soldaților să amâne plecarea cu 5 ceasuri. Nu i s-a îngăduit și au plecat la drum. Dar nu făcuseră decât câtăva cale și Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cuprin de o slăbiciune atât de mare, încât a trebuit să recunoască și neomenosul ostaș că numai poate continua drumul.

A dat poruncă să fie adus înapoi la Biserica Sfântului Vasilis. A intrat în Biserică, a cerut veșmintele bisericești și și-a schimbat toată îmbrăcămintea sa până la încălțăminte.Hainele sale le-a dăruit celor din jur. Apoi, îmbrăcat cu haine le de slujbă a săvârșit Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu prea curatele Taine. Du pă împărtășire a înălțat rugăciunea de mulțumire, a dat sărutarea cea de pe urmă celor care erau lângă el, s-a culcat spunând cuvintele: << Slavă lui Dumnezeu pen tru toate!>>

După ce și-a făcut semnul Sfintei Cruci și a rostit cuvântul: << Amin!>>, și-a dat sufletul.

Capitolul II

– Sfântul Ioan Gură de Aur-

O prestigioasă autoritate morală în

pedagogia răbdării necazurilor

Sfântul Ioan Gură de Aur marchează un moment de seamă în istoria eroismului creștin, dar, în același timp și în ceea ce privește contribuiția Bisericii pe plan național. Acest mare propovăduitor al dragostei era în același timp o stâncă în înfruntarea valurilor pe care le ridica pe vremea sa, bunul plac al împăraților și al acoliților lor.

El a dovedit această atitudine vajnică atât la Antiohia, cât și la Consantino pole.

În iarna anului 387, împăratul Teodosie a pus asupra oamenilor biruri grele. Mulțimea din Antiohia s-a răsculat împotriva strângătorilor de biruri și a dărâmat statuile împărătești, după ce au insultat cu multe batjocoriri pe conducăto rul suprem . Cetatea era răsculată și aștepta înspăimântată dezlănțuirea mâniei puternicului împărat. Atunci se ridicară, în mijlocul tuturor, două mari personalită

ți, nu din lumea autorităților civile, ci a celor bisericești: episcopul Flavian și preotul Ioan.Venerabilul arhipăstor se duce la Constantinopol ca să-i implore pe Teodosie. Iar Hrisostom, în calitate de delegat arhiepiscopal, plin de curaj și de un eroism neînchipuit își ia sarcina de a mângâia și de a însufleți norodul.Omiliile pe care le-a rostit în zilele acelea dureroase, în Biserica din capitala Răsăritului, sunt momente de veșnice de istorie și de elocință.În ele, mai ales, vedem nobilă poru ncă pe care Biserica a adus-o la îndeplinire atunci, în chip atât de fericit, porunca ocrotirii supușilor.

Strălucitul orator, în cele 21 de omilii vestite, „la statui”, se străduiește să liniștească sufletele și să arate că frica nu trebuie să micșoreze devotamentul față de datoriile creștine. Aceeași mângâiere este reluată zilnic, de fiecare dată, într-o altă formă și cu neobosită inventivitate.

Dar, între timp sosiseră delegații împărătului care încep prigoniri și pedep se înspăimântătoare. Cetățenii bogați sunt închiși și biciuiți. Averile lor sunt confis cate și femeile lor rătăcesc prin închisori.Cetatea era lipsită de privilegiile ei deose bite. Hipodromul, teatrele și băile publice sunt închise, iar locuitorii deznădăjduiți caută să fugă în pustie. Dar Hrisostom îi frânează cu autoritatea cuvzntului lui. Pe de o parte zugrăvește în culori vii spaima pe care el însuși a simțit-o, atunci când a urmarit în pretoriu pedepsele fraților lui, dar din aceasta el trage nădejdea ca aseme nea nenorociri se vor potoli în cele din urmă de vreme ce se apropie Paștele. În genere, el se dovedește a fi sprijinul și refugiul întregii cetăți.

Ajunși aici, trebuie să facem o paranteză, ca să vedem cum a acționat și un alt factor înafară de episcop și de preotul orator.Factorul acesta, care era însuflețit de același spirit eroic, a fost autoritatea spirituală a monarhismului.În timp ce epi scopul se găsea în drum spre Constantinopol, iar Ioan propovăduia curajul și mân gâierea, un monah, Macedonie Critofagul, a coborât din sihăstria lui, a întâlnit în piața publică a cetăți pe generali împăratului și i-a rugat să intervină la împărat în favoarea cetății. „Să spuneți împăratului le-a zis el că este om și că are aceeași fire cu cei ce l-au insultat; or, în timp ce mânia trebuie să fie potrivită firii, el are o ură nemăsurată, iar pentru că i-au distrus statuile, el măcelărește chipurile cele dumnezeiești.pentru distrugerea unei coloane de bronz, el ucide trupuri. Dar nouă ne este ușor să construim din nou statuile din bronz, pe când ție, chiar dacă ești împărat, iți este cu neputință să aduci la viață trupurile măcelărite.”

Curajul nezdruncinat al virtuosului monah a produs, cum era și natural, o impresie colosală asupra generalilor.Ei au promis că vor transmite aceste cuvinte împăratului. Atât de mare era puterea morală a celui care are fruntea curată!

Între timp bătrânul Flavian a ajuns la Constantinopol și s-a înfățișat înain tea împăratului, adânc îndurerat și zdrobit, ca și cum ar fi fost o icoană vie a neno rocirii Antiohie.Împăratul, care a luat cuvântul i-a amintit bunăvoința pe care a arătat-o cetății și a criticat nerecunoștința și atitudinea insultătoare a locuitorilor cetății.Atunci Flavian, cu lacrimi în ochi, a recunoscut binefacerile lui Teodosie și actul de nebunie al supușilor, dar – așa cum spune Hrisostom- a adăugat: „Au dărâmat statuiile tale; dar poți altele și mai strălucite.Iată pe vinovați; ei nu vor ridica, în cinstea ta, în piețele publice statuii de bronz sau de aur și pietre scumpe, ce-ți vor a fi roși în inimile lor un monument și mai de preț, monumentul virtuții tale.Vei dobândi, icoane vii tot atâtea câți oamnei există pe pământ și câți vor exista până la sfârșitul secolului; căci nu numai cei din jurul nostru cât si urmașii noștri, din generație în generație vor recunoaște această faptă împărătească, admirând-o ca și cum ei înșiși s-ar bucura de binefacerea ta.”

În continuare, el a cerut iertarea împăratului amintindu-i exemplul marelui Constantin care, atunci când a purces să-i pedepsească pe unii care cinstiseră chip ul unei statui al lui, a pus mâna pe obrazul său si pipăindu-l cu atenție, a răspuns zâmbind că nu simte nici o contiziune.De asemenea a amintit de bunătatea însăși a lui Teodosie, care, altă data, în ajunul Pastelui, nu numai că a grațiat pe cei con damnați ci sa tânguia că nu putea să învieze pe cei care murise.Cu toate acestea Flavian înnfățișează gloria de care se va învrednici cel ce iartă, atât din partea contemporanilor lui, cât și din partea posteriorității.

În cele din urmă elocința aceasta convingătoare a înduioșat pe împărat, care a dat iertarea cerută și care a îndemnat pe bătrânul episcop să se înapoieze, cât mai neîntârziat, ca să aducă vestea plină de bucurie antiohienilor, de sărbătoarea Paștelui. Bucuria succede doliul. Legea Evangheliei a învins antarhia lumească.

Natural că Sfântul Ioan Gură de Aur nu a încetat a mustra întotdeauna și de la altar, pe cei se abătau de la legea morală, chiar dacă aceștia erau împărați.Chiar și în cuvântările sale panegirice, el dă înalte exemple de curaj.Atfel, în cuvântarea lui la primenirea Sfântului Mucenic Vavila, el istorisește o elocventă întâmplare.

În cea de a II-a jumătate a secolului al III-lea împătratul roman semnase un tratat de pace cu perșii, iar caâalog al păstrării tratatului, ceruse pe împăratul perși lor, dar, fără nici un motiv, ucisese în chip nelegiuit pe acest ostatic. Lucrul și mai îngrozitor a fost că dupa această crima mârșavă, împăratul roman a avut cutezanța ca, trecând prin antiohia, să intre ostentativ în Biserica unde slujea episcopul Vavi la.Atunci, curajosul arhipăstor a interzis intrarea în Biserica a puternicul monarh, l-a mustrat în public și l-a afurisit.Hrisostom, comentând atitudine aceasta curajoasă, compară pe Vavila cu profetul Ilie și cu zelosul Ioan, adăugând, : „Nu ca pe un tetrarh care se găsește peste puține cetăți, nici ca pe împaratul unui singur neam, ci ca pe unul care stăpânește cea mai mare parte a lumii întregi și are sub el multe neamuri, și are sub el multe cetăți și armată nesfârșită și care este temut de toți, fie din cauza măreției puterii, fie din cauza cutezanței purtării, l-a alungat din biserică pe acest ucigaș, ca pe un sclav mârșav și de nimic vrednic cu atâta netulburarea și cu atâta lipsă de frică, cu câtă un păstor ar îndepărta de turmă o oaie plină de râie și bolnavă, împiedicând ca boala acelei care suferă, să se transmită și la celelalte (Migne 50, 541)>>

Când Sfântul Ioan Hrisostom a urcat, în urma cererii generale, pe scaunul patriarhal de la Constantinopole, el s-a găsit într-o situați care i-a creut să-și do vedească și mai curajos ținuta lui morală.Luxul provocator și desfrâul de la curte erau neânchipuite.Magnații cheltuiau averi intregi în luptele de la hipodrom, iar mulțimea își risipea toată vremea cu ele. În teatre desfrânarea depășea orice limită. Dar nici măcar treburile bisericești nu se găseau într-o soartă mai bună. Existau și clerici si monahi influețați de cugetul lumesc, abătuți de la misiunea lor. În fața unei astfel de decăderi a moravurilor, în fața paralizieiacesteia sociale, a abaterii de la îndatoririle față de Biserică, Sfântul Ioan Gură de Aur nu a tăcut, nu putea să tacă; și reluând predica cu mai multă energie ca oricând, a acoperit de fulkgere viața decăzută și lipsa de preocupări serioase a multora.

Caracterizând pe adevăratul Conducător, Sfântul Ioan Gură de Aur cere ca acesta să fie, și înfricoșător și blând, și cu calități de conducător și cu calități soci ale, și incoruptibil și serviabil, și umil și neînrobit, și luminos la față și liniștit….

Căci față de cei buni, el trebuie să fie umil, față de cei îndrăzneți, să-și păstreze în ălțimea, dacă unii socotesc că blândețea este o virtute, iar alții ca îndrăzneală este bărbăția, și celor dintâi să le ofere umilința, iar celorlalți bărbăția…., ca pe unii să-i folosească, iar altora să le umileasca cugetul.

Datorită acestei atitudinii, Sfântul Ioan Gură de Aur s-a arătat a fi critic al celor purtători de raspunderi și înțelepțitor al societății din vremea sa.El s-a dovedit a fi spărgător al valului desfrânării, așa cum Mrele Atanasie s-a dovedit a fi spărgător al valului ereziei, apșarător al moralei, așa cum acela a fost apărător al dogmei. El nu se pleca nimănui, atunci când era vorba de autorități. A preferat exilul, în locul compromisului, căci socotea că „un singur lucru este dureros: numai păcatul; iar celelalte toate, praf și fum. Pnetru aceasta, nu a ținut seama de nici o suferință și de nici un chin , de dragul adevărului.”

Totuși el nu a primit fără să protesteze nici porunca ilegala a exilului.I-a spus împăratului Arcadiei următoarele memorabile cuvinte: „Eu am primit de la Mântuitorul Dumnezeu, Biserica aceasta, spre a mă îngriji de mzntuirea poporului, și nu pot să o părăsesc; dacă însă vrei aceasta (căci cetatea nu te interesează), scoate-mă cu forța să am ca justificare dezertării mele de la datorie , autoritatea ta.”

Iar în cuvântarea pe care a rostit-o înainte de exilul său, a zis: „ Multe sunt valurile și grea este furtuna; dar nu ne este teamă că ne vom scufunda căci noi stăm pe stânca.Mare n-are decât să se înfurie, dar ea nu va putea nimicii stânca; valurile n-au decât să se ridice, dar corabia lui Iisus nu va fi în stare sa se scufunde. Pentru ce să ne fie frică de moarte ?Spune-mi!Viața mea este Hristos, iar moartea pentru mine este un câștig. Dar exilul? Spune-mi!Al Domnului este pământul si tot ceea ce este pe el. Dar confiscarea banirlor?Nimic nu am aadus cu noi în lume și este lamurit că nici nu vom putea scoate de aici ceva cu noi.Iar cele înspăimântătoare ale lumii sunt pentru mine vrednice de dispreț, și cele bune ale lumii, vrednice de râs. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăția, nu mă tem de moarte, nu doresc sa traiesc, decât numai pentru sporul vostru duhovnicesc…Când Hristos este cu mine, de cine mă voi înfricoșa?Chiar dacă împotriva mea se vor ridica valuri, chiar dacă se vor ridica mări întregi, chiar se va ridica împotriva mea mânia tiranilor, pentru mine toate acesta sunt mai de nimic decât pânza de păianjen (Patr. Greacă 52, 427)”.

Pentru această atitudine statornică a lui l-au admirat și-l admiră toți. Orto docșii si eterodocșii stau plini de nesfârșit respect înaintea lui, înaintea ținutei lui morale neimblânzite.Marturia lui susținută înaintea bunului plac al asupritorilor, a oferit mult mai mult pentru salvarea sociatății, decât compromisurile primejdioase

și discuțiile politice sterile, a scris in 1950 I.Wand, episcopul Londrei.

Iar Paparrigoupoulos acentuiază că în nici una din monarhiile absolute moderne, slijitorii religiei nu au îndrăznt să frâneze abuzurile, așa cum au făcut-o un Atanasie, un Vasile, un Grigorie, un Sinesiu și un Hrisostom. Îndeosebi la Hrisostom, eroismul, această virtute, atinge culmea cea mai înaltă. La el conștiința răsdpunderii și datoriei naționale și bisericești sunt pilduitoare. El nu a criticat pentru ca să expună, ci pentru ca să zidească și să păstreze nepătată și biruitoare Biserica lui Hristos.

De pe amvoanele de la Antiohia și Constantinopole, și mai ales de pe stâncile exilului său, Sfântul Ioan Gură de Aur continuă și astăzi să predice că este de preferat moartea cinstită, decâ viața necinstită, adevărul decât minciuna, cură țirea morală decât noroiul suflat cu aur. El dă această probă tuturor generațiilor.

Capitolul III

Valoarea necazului

Fie prin efortul reflecției sale, fie în lumina unei revelației omul a ajuns să admită că suferința nu este un efect al hazardului. Dar ea apasa atât de greu încât, pentru a nu cădea în deznădejde, trebuie ca să știm mai multe.Trimisă de o inteli gență suverană, suferința trebuie în cele din urmă să contribuie la bunul mers al lumii, și de aceea trebuie să o privim ca pe un bine.Totuși, această explicație pare destinată justificării divinității, mai degrabă decât ușurării celui care suferă; căci ea ptresupune din partea acestuia o asemenea uitare de sine, o asemenea detașare, pe care nici stoicul însuși, în austeritatea sa n-a îndrăznit să o pretindă.

S-a încercat deci, să se demononstreze pentru cel care îi este victimă su ferința posedă în ea însăși o valoare reala.Prin aceasta ea nu mai are o eficacitate înndepărtată și generală ci și una imediată și particulară.

Sufletul grec a găsit răspuns în resursele sale cele mai adânci gustul viații dezvoltă în el gustul luptei. De la antrenamentul trupului s-a trecut la antrenamen tul sufletului.Nu degeaba verbul „ askeîn” desemnează mai întâi un exercițiu fizic, înainte de a semnifica o asceză morală. Dar în ambele domenii scopul rămâne identic: dezvoltarea forței. În ciuda aliurii sale paradoxale, acesta este rodul expe rienței la un popor în care forțele vii sunt în plin avânt.Stoicismul și-a însușit acest adevăr.El l-a asimilat până întratât, încât gustul efortului, „ponos”, a devenit una dintre trăsăturile caracteristice ale doctrinei sale.

Suferința mai are un alt avantaj la care nici un bun grec nu putea rămâne insensibil.Prin suferință cel înțelept devine un model pentru toți oamenii.Predică și încă în cel mai bun mod.

Disprețuind loviturile sorții, el provoacă admirație, nu numai pentru persoana sa proprie, dar și pentru bunurile pe care le pune mai presus de orice și care sunt singurile adevărate.În climatul gândirii grecești gustul gloriei merge mână în mână cu gustul excelenței.

Departe de a nega suferința, departe de a fugi de ea Ioan o consideră ca pe o mare comoară. „Zbor și salt de bucurie pentru că am adunat o comoară mare (epistola IX , 3f, către olimpiade)”. Și, pentru a justifica această opinie care nu este un joc de cuvinte, ci unul din aspectele sale esențiale ale gândirii sale, el face apel la argumente diverse inspirate din rațiune.

Faptul că necazul este o modalitate de a face mai bun un suflet deja bun este consolarea cea mai nobilă pe care a putut-o găsi omul în lunga și dureroasa sa istorie. Ea are o virtute tonifiantă pe care timpul nu i-a răpit-o.Nu trebuie sa ne mirăm dacă o vedem reluată de Ioan .„Pe cei care le îndură în liniște și cu curaj, necazurile îi urcă deasupra suferințelor ( Epistola XI, 1b)”.

Termenul „andréne” arată bine că este vorba de o forță morală, de această virtute naturală omului și dragă filozofiei stoice.

Nenumărate sunt pasajele în care e dezvoltată această temă.Ea corespunde unei tendințe profunde a autorului.Astfel, o vedem pusă în evidență de o mulțime de comparații mai mult sau mai puțin originale: „Că și pomii care cresc la umbră sunt fără putere …Cei ce pun pentru întâia oară piciorul în corabie…Și după cum aurul ajunge mai curat când e unit cu focul….(Epist XVI, 1 a ,către Olimpiade).”

Întâlnim deasemennea în scrisori vechea și frumoasa idee că necazul poartă în el o valoare educativă pentru sine și pentru ceilalți. Și aici termenii folosiți au o sonoritate specific stoică: „ Necazurile…îi învață să disprețuiască uneltirile (Epist. XI, 1b-către Olimpiada)”.

Înțeleptul știe să privescă de sus tot ceea ce nu este rațiune sau virtute. Deci, atunci când înmulțesc în jurul ei dificultățile, dușmanii îi fac Olimpiadei tot atâtea servicii. „Virtutea câștigată chiar cu ajutorul curselor ce i se întind, e încu nunată de cei care luptă împtriva ei (Epist. XI, 1c-către Olimpiada)”.

La rândul ei, Olimpiada exercită o iradiere care o ancelează cu slavă.Fidel neamului și epocii sale, atunci când vorbește de acest apostolat al exemplului, Sfântul Ioan Gură de Aur pune în evidență mai ales prestigiul si considerația care îl însoțesc (Cf. Epist, VIII, 8b).

Totuși, el este creștin.Va recurge deci la argumente deja cunoscute, dar cărora creștinismului a știut să le dea o forță nouă, precum și la altele care nu pot exista înafara lui.

Între cele dintâi revine frecvent acesta : necazul este o dreapta pedepsire a răului care a fost facut; în limbaj creștin, Dumnezeu trimite suferința omului pentru a-i îngădui să-și ispașească păcatele. „Chiar de-ai fi găsit cu foarte mari păcate, scapi de povara grea păcatelor (Epist. aXVII-a, 3b-către Olimpiada).”

Trimiterea de încercări păcătoșilor în această viață e, deci, o imensă milostivire din partea lui Dumnezeu: acesta va fi mai puțin nevrednic daca va consimți să le suporte: „Acestea mi-e averea. Aceasta e curățirea păcatelor mele!Să călătoresc prin mijlocul unei astfel de încercari…(Epist.IX , 1b-către Olimpiada)”.

Dar nu toți sunt vinovați. Sfântul Ioan stie foarte bine că acest argument se potrivește „ celor coplesiți de valul pacatelor”.Pentru Olimpiada, la care ne referm și care în toate scrisorile primite de la Sfântul Ioan în viață, pedagogia răbdării necazurilor, toate fiind un adevărat de răbdare a suferințelor-va schmba registrul. Va face să răsune o altă coardă și va evoca folosind toate resursele retoricii, „Răs plățile faptelor tale… premiile celor strălucite…cununile cele frumoase… candelele acelea minunate… (Epist. VIII, 3d)”.

În fața și necazului dreptului filosoful stoic care nu vede în moarte decât disoluția elementelor, nu poate să-i ofere speranța compensațiilor pe care le va aduce viața veșnică.Dimpotrivă impunând crediincioșilor săi credința în nemurirea sufletului, creștinismul le-a deschis dintr-o dată perspective infinite de fericire.

Acesta e argumentul favorit al lui Ioan.El nu se lasă, după cum singur o spune, sa cznte mereu aciași arie: suferința obține recompense înalte în viață veșnică.Încearcă să le descrie, dar își dă seama de neputința sa și se oprește evo când bunurile „care nu pot fi talmăcite cu cuvzntul” (Epist. XIV, 1b- către Olimpiada)”.

Temeiurile speranței sale sunt promisiunile lui Hristos „Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni….că plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 11-12)”.Olimpiada a fost exilată lipsită de averea sa, dar bogățiile pe care ea le-a dobândit prin suferință sunt o comoară nestricăcioasă, slava sa este neîmpărțită…

fără sfârșit… (Conform Epist. XIII, 1b).Pentru pritenii săi de restriște Sfântul Ioan nu găsește o mângîiere mai bună.Parcurgând întreaga corespondență, observăm că el reia aceiași temă a mângâierii în ciuda diversității persoanelor carora li se adre sează.Multe din aceste scrisori sunt scrise dintr-un singur suflu și fără efectele de stil ce se întâlnesc în scrisorile mai lungi.Argumentația e aici mai puțin variată, dar această monotonie poartă în sine o lecție: lasând deoparte, odată cu eleganța expri mării, argumentele de care se foloseau sofiștii, Ioan adoptă argumetul la care creș tinii din acel timp erau fara indoială cei mai sensibili, cel al fericirii cerurilor, care șterege într-o clipă toate suferințele pământului.Acesta e un punct de vedere al cre dintei.Pentru sine, și pentru sufletele ce le are în grijă, el găsește în acesta o sur să de putere și de bucurie inepuizabilă.

Necazul este prezentat deci de Ioan ca o mare comoară.O asfel de certi udine este bogată în consecințe. Ea are un profund ecou în viața interioară a celui ce suferă, căci o comoară nu poate fi refuzată.Ea este primită, acceptata și chiar dorită.Nu este vorba de speculații cărora spiritul are răgazul să se dea sau nu, ci de Studiul adverbelor folosite pe lângă verbul „pherîm”= „a purta”, nu e lipsit deens. El relevâ gândirea celui care le folosește.

Stoicismul își sfătuiește discipolii să suporte suferința așa cum se cuvine unui bărbat: „hosamér”, „andreios”, sau unui om nobil, „gennaios”.Epictet și Mar cus Aurelius considerau drept drept, un preivilegiu al ființei raționale acela de a urma eveninmentele: „akoloutheîn”, adică de a li se supune de buna voie, „ekou sis” sau „prao” si chia de ale primi cu prietenie. „Pretutindeni si fără intrerupere , stă în puterea ta, cu pietate fată de zei, să fii multumit de împrejurările prezente (Marcus Aurelius).”E xistă aici un fel de relaxare care îmblânzește austeritatea bucuros orgolioasă a stoicismului vechi.

Nu ne vom mira deci să regăsim la Ioan adverbele „ancheios” , „gennaois” , totuși formația religioasă pe care el a primit-o îl face să dea acestor cuvinte în sens autentic creștin . Nu mai este vorba de resemnare , fie ea nobilă sau surâză toare ci de acceptarea iubitoare a voinței lui Dumnezeu , întru recunoaștere perpe tuă a slavei Lui „ doxa” și într-o mulțumire continuă „ sinechôs euchoristoûsa ” . Expresiile care traduc bucuria nu sunt însă mai des folosite decât cele ce aduc slavă și mulțumire lui Dumnezeu , împreună cu derivatele lor : „doxae în doxolo gian anaphereîn , enchoristeîn ” verbului „phereîn” i se alătură adverbul „euchoris tôs” . Acest singur cuvânt ne face să trecem de la ordinea spiritului la cea a iubirii . Căci stoicul acceptă suferința printr-un consimțământ al rațiunii sale la voința imp ersonală a naturii . Păsrându-și intactă în mijlocul încercărilor credința în bunătatea lui Dumnezeu , Ioan nu vrea decât să-Idea slavă , nu vrea decăt să-I mulțumească .

De-a lungul vremii , Biserica cea sfântă Mântuitorului Iisus Hristos a odrăslit , a ocrotit și a crescut sub bolțile sale de har multe personalități alese , mistuite de rzvna slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor ..

Unii dintre aceștia , călăuziți de lumina Duhului Sfânt , au pătruns în tainele cele mai adânci ale teologiei , alți s-au afirmat ca mari dascăli de asceză

și de înaltă spiritualitate , iar alții au rămas în inimile contemporanilor lor și ale urașilor acestora ca neîntrecuți filantropi și iscusiți păstori sufletești . Toți însă ,

fără deosebire au trăit intens aceeași credință dreaptă , aducându-și fiecare pe altarul acesteia prinosul stădaniilor duhovnicești și unindu-si glasurile într-o nepieritoare simfonie înălțată către slava lui Dumnezeu .

Personalitatea multilaterală a Sfântului Ioan Gură de Aur s-a făcut simțită în toate laturile vieții creștine din „ secolul de aur ” al Bisericii , aqtât prin munca stăruitoare și plină de abnegații a acestuia pentru consolidarea dreptei învățături de credință , cât și prin în treaga sa lucrare pusă în slujba propășirii necontenite a vieții Bisericii , pe plan pastoral , misionar și social .

Moștenirea lăsată întregii creștinătăți de Sfântul Ioan Gură de Aur depășește ca întindere , și nu de puține ori ca profunzime și ca realizare literară , opera celorlalți Sfinți Părinți , situându-se , atât prin plinătatea ei , cât și prin pulsul tainic al evlaviei pe care o cuprinde , pe piscurile de aur ale teologiei Bisericii .

Autor de tratate apologetice , cuvântări ascetico-morale și epistole , Sfântul Ioan Gură de Aur a rămas cu deosebire celebru prin scrierile sale omiletice .Exegeza cărților Sfintei Scripturi , carte de căpatâi a creștinilor , purtătoare a cuvântului lui Dumnezeu , a format una din preocupările sale cele mai stăruitoare .Majoritatea acestor omilii au fost rostite în Antiohia cetatea de baștină a Sfântului Ioan , unde acesta și-a agonisit pregătirea de luptător a lui Hristos și călăuzitor spre mântuire al obștii creștine , cu ajutorul harului dumnezeiesc , la care s-au adăugat rugăciunile și evlavia mamei sale , Antuza , și strădaniile teologice deprinse sub îndrumarea episcopului Meletie .

Chipul cui ai fost creat? …<< Dar cum să devin om ? >> , întreabă cineva . Stăpânindu-ți patimile trupului alungând neorânduiala în purtări , arghilofilia , purificându-ți locul . Cum să devii om? Venind acolo unde se formează oamenii.Dacă te iau cal , fac din tine om . Dacă te iau lup , fac din tine om .Dacă te iau șarpe , fac din tine om , nu transformându-ți firea , ci sentimentele și principiile după care ne conducem în viață ( „La cuvântul Proorocului David :<< Nu te teme câbd omul se îmbogățește și când se înmulțește slava casei lui (Ps. 48,17) și despre ospitalitate >> ) ”.

Acest laborator , care dupa Sfântul Ioan Gură de Aur , reumanizează pe omul creștin este Evanghelia și Biserica , este mai ales grija paternă și sufletul ardent al păstorului misionar care încearcă totul pentru a reda păstoriților săi chipul lui Dumnezeu . Sfântul Ioan Gură de Aur s-a nevoit mult în această privință . De asemenea s-au angajat la aceasta si ceilalți doi Mari Ierarhi cu un optimism , o hotărâre , un echilibru și o continuitate admirabile . Omul a avut și va avea nevoie întotdeauna de a fi umanizat și reumanizat .

Omul creștin al Noului Testament și al epocii patristice se bucură de libertate spirituală care îl face să gândească și să acționeze într-un chip nou , în Domnul .Această libertate i-a adus rangul și demnitatea de persoană , adică l-a înzestrat cu puterea conștiinței și a unei plenitudini morale . Creștinul trebuia să fie conștient de necesitatea rabdării necazurilor și de pedagogia acestora în îndreptarea vieții .

Reprezentant de frunte a școlii teologice din Antiohia , Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat Bisericii un mare număr de opere teologice , între care se află la loc de cinste și cele exegetice , aducând astfel contribuții de seamă , atât pentru limpezirea textelor biblice , cât și pentru stabilirea normelor de interpretatre a Sfintei Scripturi , specifice vestitului centru antoihian .

În gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur , toate cele cuprinse in Sfânta Scriptură, scrise sub înrâurirea Duhului Sfânt, se adresează credincioșilor, nu numai pentru a-i determina să ia cunoștință de ele, ci mai ales pentru a-i cinduce la mântu ire sporindu-le neîncetate progresul lor duhovnicesc.De aceea după aflarea sensului fiecărei pericope evanghelice, exegetul este dator să descopere și să înfățișeze și urmările acesteai pentru viața practică, inisitând asupra datoriei de a ne conforma totdeauna gândurile, vorbele și faptele cu învățăturile cuprinse în Sfânta Scriptură.

O asemenea expunere exegetică, îmbinată cu sfaturi practice, a îmbrăcat în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, forma de „Omilii”, care au atestat autoritatea și popularitatea acordate marelui ierarh și predicator, nu numai de auditorii sau cititorii din timpul vieții sale, ci și de cititorii operelor sale de-a lungul secolelor.Exegezele Sfântului Ioan Gura de Aur, pagini de strălucită gândire teologică și practică, de neprețuite comori sufletești ale Bisericii Creștine, i-au atras, pe deplin meritat, numele de cel mai mare și cel mai autorizat comentator al Sfântei Scripturi, și cu deosebuire al epistelelor pauline.

Adânc cunoscător al sufletului omenesc, Sfântul Ioan Gură de Aur, de pe amvonul catedralei din Antiohia sau din tronul patriarhului din Constantinopole, a aflat în Sfânta Scriptură nenumarate leacuri duhovnicesti, fapt care l-a determinat să-și sporească mereu, cercetarea și înțelegerea scrierilor sfinte.

În această privință, el a insistat adesea asupra faptului că citirea Sfintei Scripturi poate fi uneori produsul întâmplării, însă trăiorea învățărilor ei este aceea care face ca sufletul credinciosului să se înalțe spre cele vesnice, cunrățindu-se de păcate și împodobindu-se cu florile alese ale virtuților.

În opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur, „Omiliile la Matei”, ocupă un loc special, greu de definit in câteva rânduri prefațatoare.De bună seamă, nu în primul rznd calitatea de cel mai vechi comentariu complet la Evanghelia după Matei, datând din perioada patristica, face din aceasta lucrare un capitol de referință al întregii literaturi creștine.Există alte particularități care totdeauna o vor putea impune atenției oricărui iubitor autentic de spiritualitate, chiar și celui care încă ar mai exista, simțindu-se puțin copleșit, în fața dimensiunilor ei impresionante.

Probabil ar trebui subliniate, mai întâi, că „Omiliile lui Matei” constituie o parte substanțială din acele omilii exegetice care, o dată rostite, au făcut ca numele autorului lor să fie însoțit-și câteodată chiar înlocuit- de un supranume: „Hrisostom”, pe care posteriatatea l-a refuzat oricărei alte personalități bisericești.

Desigur, este cu indiscutabilă virtutea didactică a comunicări unei învâță turi, prim alternarea ridicării de probleme cu oferirea de răspunsuri convingatoare. Dar, nu numai grija pentru asimilarea corectă a mesajului său l-a determinat pe Sfântul Ioan Gura de Aur să adopte o asemenea modalitate de adresare, ci și conștiința că „mărgăritarele trbuiau simultan și împărtășite unora, dar și apărate împotriva altora, mai ales din elita intelctuală a vremii, care preluară critici minuțios formulate, de la anticreștin naturii, precum Aelius Aristide, Fronto, Galenus, Celsus si ami cu seamă, Prifirin.

Așadar, cuvântul de învătă al Patriarhului Constantinopolei se îndreaptă, deopotrivă, către păstoriții săi și către dușmanii Adevarului, pe unii zidindu-i duhovniceste, pe ceilalți dezromându-i printr-o argumentare exemplară.

Calitățile dobândite în perioada uceniciei , dar purificate si iluminate în anii de aspră asceza care au urmat, sunt transparente și în cartea de față și poate, mai cu seamă, în primile doua Omilii.Acestea două ar putea să constituie ele singure o edificatoare, dar și inedită, introducere ortodoxa in studiul Sfintelor Scripturi. Bineî nțeles, nu pritr-o meștegită cuvântare va prinde Sfântul Ioan Hrisostom dragostea și venerația ascultătorilor săi față de Scripturi, ci prin niște cuvinte care ar putea să zguduie și astăzi multe conștiințe creștine mai puțin supraveghetoare: „Spuneți-mi, vă rog , care dintre cei de față ar putea, dacă i-aș cere să-mi spuna un psalm sau un text dumnezeieștile Scripturi?Nici unul!Și nu numai asta e grozăvia .Grozăvia este alta, că suntem atât de nepăsători față de cele duhovnicești, pe cât suntem de iuțu, ba mai iuți decât focul, față de cele statornice.De v-aș întreba de știți cântece de lume, cântece de dragoste, cântece desfrânate aș vedea că mulți le știu pe de rost și că le cântă cu multă plăcere .Dar ce scuza găsiți că nu știți un text că nu știți un text din Scriptură? Nu-s călugăr, mi se răspunde?Am femeie și copii și trebuie să ma îngri jesc de casa mea!Ei bine, scuza asta va pierde, ca sa socotiți ca numai călugărilor de fapt voi aveti cu mult mai multă nevoie de ele decât călugării, pentru că voi aveți mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi.Astfel de gânduri sunt gânduri drăcești.”(Omilia II,5).

Omiliile la Matei, in număr de 90, au fost rostite in Antiohia pe când Sfântul Ioan Gura de Aur era preot.Însusi Sfântul Ioan Gură de Aur dă, in Omiliile acestea, mărturie, vorbind în multe locuri de orașul in care s-a nascut șin in care și-a desfășurat, ca diacon și preot, strălucitul sau talent de orator creștin.

Omeliile la Sfântul Matei curpind o măreață învățătură de morală și de virtute ;se gasesc în ele principiile care trebuie să dirijeze toata viața crestină, tot ce poate conduce la facerea binelui și la departarea de vicii ; nu este omis nimic din ceea ce poate face un Sfânt si converti un păcătos.Poate că nu exista o carte mai eminamente moralizatoare; nici înalta parte Sfântul Ioan Gură de Aur n-a făcut dovedă de atzta patrundere, de elocvență și de suplețe în indemnările sale.

Ceeea ce imopresionează in mod deosebit in aceste omilii este marea smerenie a Sfântului Ioan Gură de Aur.Atinge culmi atzt de înalte cu smerenie sa, că nu-și atribuie lui strălucit său talent oratoric, ci harului lui Dumnezeu.

Harului lui Dumnezeu îi atrbuie totul: el nu este decât o unealtă în mâna lui Dumnezeu, pusă in slujba instruirii credinciosilor săi, în slujba îmbunătățirii vieții lor și a călăuzirii lor spre mântuire, spre împărăția lui Dumnezeu .Smerenia lui merge până acolo că se numară printre păcătoși, printre cei ce trebuie să se teamă de judecata lui Dumnezeu: „Adevărul acestor spuse o strigă Biserica Ortodoxă, cântând: „Din gura ta ca o lumina de foc strălucind harul, lumea a luminat, visteriile neiubirii de argiint lumii a czștigat, înălțimea suveraniei nouă ne-a arătat.

Înlăturarea deznădejdii și a stărilor sufletești înrudite care duc la ea. „Să nu ne pierdem nadejdea, fiindca nici o armă nu e așa de puternică în mzna diavolului că deznadejdea .De aceea, lui nu-i face atâta ucurie când greșește cineva, cât îi face când deznădăjduiește”.(Omiliile despre pocaință”).

Deznădejdea nu ne lasă să scăpăm de relele ce ne amenință, ne duce la prăpastia răutății, după cum nadejdea te face cograbnic sa ieși de acolo.Ia vezi puterea și a uneia și a celeilalte: diavolul mai înainte era bun; deznădăjduind însa si trândăvindu-se a căzut in asa răutate, că nici n-a mai putut sa se ridice.” (Ibidem)

Optimismul pe care marele predicator îl inspiră ascultătorilor săi se inventează și din asigurarea că în orice moment al viații ne vom găsi, putem lucru cu folos și rod : „Câtă vreme se spune <<azi>>, sa ne descurajăm.”(Ibidem)

Numai deznadejdea, dar și tristețea, chiar cea motivată de săvzrșirea unor păcate, trebuie temperata, daca nu chiar înlășturată, întruczt dauneaza atmosferei de seninătatea necesară vieții creștinismului : „Precum corabia se scufunda cznd nu marea se umflă și valurile se inalță de pretutindeni, ca niste culmi, tot așa și sufletul , împresurat de toate părțile de mâhnire, repede se inăbușă, dacă un e cineva să-i întindă mâna, căci tristețea-care e mânuitoare-, ajunge, când e prea mare, o primejdie de morminte (Ibidem).”

Capitolul IV

Foloasele înțelegerii între oamenii pentru

pedagogia răbdării necazurilor

Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit intr-o vreme de zbucium Imperiul roman se afla în fața pericolului crescut datorat migrării popoarelor și incapacităti de rezistență împotriva acestora, ca și datorită alternanței dintre diarhie și monarhie, și în general, dezordinii existente în aparatul de stat si în armată, cu exepția poate a nilor de guvernare ai lui Teodosie cel Mare (379-395).

Din punc de vedere social stare de lucru specifică orânduirii scalvagiste: săracie, mizerie, nemulțumiri pupulare, care merg până la forma de manifestare a răscoalelor, epoca Sfântului Ioan Gura de Aur, cunaște revolta poporului din Antiohia împotriva măsurilor împăratului Teodosie cel Mare, de a mări impozitele.

Cu aceasta au fost darâmate statuile impărătești, și ca urmare a acestui fapt, Constantinoploul a fost amenințat cu distrugerea.

Însuflețit de marile idealuri creștine Sfântul Ioan Gură de Aur, omul păcii și al dragostei, atrăit cu amărăciune și mâhnire aceste evenimente în aceasta atmosferă grea și în ciuda acuzațiilor calomnioase ce i se aduceau și a primejdiilor la care se expunea, Sfântul Ioan Gură de Aur a considerat ca este necesară o înviorare, și că în acest sens trebuie predicat cu și mai multăș vervă postulatul evanghelic al dragostei și al înțelegerii între oameni, și să arate oamenilor folosul acestora.

La baza întelegerii si bunelor relații între oameni, Sfântul Ioan Gură așează în primul rând comunitatea de origine, toți oameniii avznd același stramoș –pe Adam-creat de însuși Dumnezeu dupăș chipul său: „De altfel, Dumnezeu a cautat prin mii de chipuri să o inrădăcineze în noi, chiar de la început.Tutor a dat un singur cap, pe Adam. De ce nu suntem toti făcuți din pământ?De ce nu suntem toți perfecți ca el?Pentru că și nașterea și cresterea și faptul de a naște unii din alți să ne uneasca unii cu alți.De aceea, nici pe femeie n-a făcut-o din pamznt.Fiindca nu era destul ca să ne înduplece spre înțelgere , doar simplu faptu că suntem cu toți de aceiași esență dacă nu vom avea cu toți si același strămoș și aceasta a făcut (Dumnezeu) (Omilia XXXIV, la I, Corinteni, 3)1”.

Pe lângă comunitatea de orgine se adauga si faptul ca toți oamenii își desfășoară viața, căci ceea ce este contenstabil pentru unii , este sau poate fi și pentru alții, pentru că un singur Dumnezeu poartă grijă de toți, tutuor le-au fost încrediințate aceliași adevăruri veșnice și toți sunt chemați la moștenirea cea veșnică: „Numai cu diavolul n-avem nimic comun, dar cu toți oamni avem atâtea lucruri comune.Ei au aceaiași natură ca și noi, locuiesc același pământ, se hrănesc cu aceleași alimente, au același stăpânm, au primit aceleiași legi, au fost chemati la aceleași bunuri.( Omilia I, către antiohieni)2”.

„Tot pentru a trăi în înțelegere și unire, Dumnezeu a dat primilor oameni același loc, acelasi grai în care să se înțeleagă și care s-a diversificat mai târziu.(Omilia XXXIV la I, Corinteni, 4)3”.

Având în vedere intenția Creatorului care prin toate a voit să fim o unitate Sfântul Ioan Gură de Aur parafrazând pe Sfântul Apostol Pavel, recomandă înțelegerea pentru păstrarea unității astfel: <<Deci dacă sunteți zidire, sunteți aceiași arătură, nu trebuie să vă dezbinați ci să vă îngrădiți cu același gard al înțelegerii (Omilia VIII la I, Corinteni, 3).”4

Folosul imediat și prima consecință a înțelegerii între oameni, luată în sensul ei cel mai larg, este pacea privită sub toate aspectele.

Sfântul Ioan Gură de Aur, observă că între pacea sufleteawscă a fiecărui om și pacea obștească exista un raport de determinare în sensul ca liniștea indivi duală este asigurată de o pace generală.

În ceea ce priveste pacea cu Dumnezeu este de la sine înțeles că ea este înfuncție de prezența celorlalte două feluri de pace (pace individuală, pace obștea scă) : <<Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este pentru că cel ce nu iubește pe fratele să pe care-l vede , nu poate sa-l iubeasca pe Dumnezeu pe care nu-l vede (I Ioan, IV, 20)>>.

Concepând o lume în care să domnească dragostea și înțelegerea, Sfântul Ioan Gură de Aur, o descrie într-un minunat tablou în care lipsește culoarea sumbră a răutății și a vrajbei, o lume în care legile și toate m,ijloacele de restabiolire a dreptății ar fi inutile: <<Și ca să aflați câtă putere are dragostea sa o descriem cu cuvântul, căci în fapte nu o vedem aievea și vom înțelege câte bunuri ar fi dacă ar fi din belșug, răspândită peste tot. Nici de legi , nice de tribunale , nici de pedeose czci dacă toți ar iubi și ar fi iubiți, nimeni nu ar nedreptăți pe altul cu ceva; iar luptele și războaiele, furturile și lacomiile și în fine toate relele ar fi scoase dintre omanei și răul ar fi cunoscut numai din nume (Omilia XXXII , la I, Corinteni, 5)>>5

Pârile , calomniile , insultele , tulburările și urmările lor, judecățile, amenizile , închisorile și altele de genul lor sunt considerate de Sfzntul Ioan Gură de Aur ca o furtuna năpraznicădin cauza căreia oamenii sunt nedumeriți și tulburați până într-atât încât nu pot să mai vadă nici pe Dumnezeu.

Spre deosebire de relele și nenorocirile arătate mai sus, Sfzntul Ioan Gura de Aur, afirmă că pacea si întelegerea, constituie mediul prielnic bunului mers al întregii sociatăți.Un alt folos al înțelegerii între oameni, imediat următor și în strânsă legătură cu pacea, este conservarea unității și buna funcționare a organismului social.

Toți oamenii fiind membri ai societății, ridicare unuia asupra altuia produce rană nu numai celui ce este lovit ci implicit și celui ce lovește: „Deci , pnetru că pierderea unui mădular constituie o sluțire obșteasca, iar păstrarea lui constituie podoabă și frumusețe pentru tot, atunci să nu ne mândrim și nici sa nu dispretuim pe aproapele, fiindcă prin acel madular mic si neluat în seamă, chiar și cel mare devine frumos și sanătos. Prin gene, ochiul este împodobit.De aceea cel ce se luptă contra aproapelui său, contra sa se luptă, căci vătămarea ce-i cauzează nu se întinde numai până la acela si chiar și el nu va suferii puțină pierdere (Omilia XXX la I, Corinteni, 4).5”

Deazbinările duc o societate în mod ievitabil la descompunere, fiindcă după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur „prin dezbinări nu numai că întregul se rupe în mai multe părți dar chiar se și pierde în cele din urmă, căci așa este natura schismelor (Omilia III, la I, Corinteni, 1). "

Familia în care nu există înțelegere este ca o corabie pe mare in timp de furtună, expusă pericolului afundării, datorită neîțelegerii dintre conducătorii ei. Pentru acest motiv, comentând textul din Epistole I către Corinteni (VII, V):

<< Să nu vă lipsiți unul de altul decât numai prin bună înțelegere>>, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă înțelegerea pentru că aceasta este mai presus decât toate celalte lucruri. Când într-o casă bărbatul și femeia sunt dezbinați, apoi acea casă nu se găsește în situație mai bună decât corabia cea purtată de valurile mării, fiindcă și aici căpitanul vasului se află în neînțelegere cu cârmaciul (Omilia XIX la I, Corinteni,1 la 2).>>

Prin urmare pentru buna funcționare a organismului, placând de la forma cea mai simplă, familia și extinzându-se până la societatea compusă din totalitatea oamenilor, înțelegerea bazată pe dragoste trebuie să domine orice relație între oameni.Înțelegerea între oameni este condiția creșterii și dezvoltării unui organism social sănătos. Pentru aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă la smerenie și supunere față de stăpânire pentru buna ordine în stat.4

Pacea,unitatea și buna funcționare a societății privită ca organism sunt foloase ale înțelegerii între oameni și constitue totodată și condiții de dezvoltare optimă a bunelor raporturi între oameni, sunt tulpini din care răsar și se ramifică mereu alte foloase ale înnțelegerii și ale armoniei.

Viața în comun este forma ideală de conviețuire, rezultatul înțelegerii. Sfântul Ioan Gură de Aur se arată plin de admirație pentru modul de viață comunitară din epoca apostolică, când toți creștini se iubeau, erau plini de respect unul față de altul, aduceau totul la picioarele Sfinților Apostoli, erau egali, numai existau diferențe sociale deși trăiau în epoca sclavagistă.5

Vorbind ascultătătorilor săi din Constantinopol cărora chiar le propune un astfel mod de viață, el își exprimă convingerea că o societatea întemeiată pe dragoste și înțelegere, pe dreptatea și egalitate, n-ar mai cunoaște mizeria și ar instaura belșugul și fericirea: „ Dacă odinioară, existența unei astfel de comunități de bunuri, încadrând doar la 3000 sau 5000 de credincioași a avut rezultate atât de bune și a făcut să dispară între ei sărăcia, cu atât tot mai mari rezultate ar produce existizându-se la o muțime atât de mare .”6

Entuziasmat de posibilitatea înfăptuirii acestei frumoase perspective, Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: << Oare n-am face (astfel) pământul cer ( Ibidem)!>>.

Sfântul Ioan Gură de Aur demonstrează concret și convingător: << Că înțelegerea și convietuirea laolaltă este cheia belșugului. Luați ca exemplu o casă compusă din zece copii, o femeie și un bărbat, femeia ocupându-se cu țesutul lânii, bărbatul aducând roadele muncii sale dinafară și spuneți-mi în ce caz această fami lie va cheltui mai mult: dacă toți membri trăiesc în comun sau dacă sunt separați? Evident, dacă sunt separați. La zece copii răspândiți vor trebui zece case, zece me se… Diviziunea este o cauză de secătuire, înțelegerea și unirea voințelor sunnt o cauză de îmbogățire >>7.

Viața în comun și colaborarea, ele însele consecințe fericite ale înțelegerii între oameni, duc prin natura lor la întrajutorare.

Sfântul Ioan Gură de Aur a sesizat și aceste moduri de întrajutorare corespunzătoare feluritelor nevoi sau neputințe legate de natura psihofizică a omului.

Sfântul Ioan Gură de Aur se pronunță chiar foarte aspru împotriva acelora care asistă cu nepăsare la greșelile fraților lor, fără să intervină spre a-i determina să nu le mai săvârșească. Unii ca aceștia nu sunt vrednici de iertare pentru că sunt lipsiți de dragoste.”8 Dragostea și înțelegerea între oameni fac ca aceștia sprijin de ordin moral și sprijin material în lupta cu greutățile vieții.

Această realitate o demonstrează Sfântul Ioan Gură de Aur folosindu-se de comparația tipică a societății și a relațiilor dintre oameni. După cum în trup toate organele suferă când omul este bolnav și își aduc contribuția spre vindecarea lui, tot așa și în societate, oamenii, indiferent de rangul social pe care-l detin se ajută reciproc dându-și sprijinul necesar în lipsuri și nevoi: << Întra-adevăr adesea înfingându-se un ghimpe în călcâi tot trupul simte și se îngrijește: și spinarea se încovoaie și pântecele și coapsele împreună se strâng și mâinile și capul se apleacă și ochii privesc cu multă atenție întocmai ca niște slugi și păzitori, apropiindu-se de picioarul rănit, scot ghimpele înfipt.”9

Se poate afirma deci că viața în comun, colaborarea și întrajutorarea multilaterală sunt trei cheii de aur cu care omenirea își deschide portile spre belșug și îndestulare, sunt trei roade binecuvântate ale înțelegerii între oameni care fac ca aceștia să înțeleagă frumusețea vieții, să guste adevarata satisfacție a muncii, să se cunoască mai bine între ei și să înainteze mai repede spre fericire.

Capitolul V

Cunoașterea, comunicarea și îmbogățirea sufletească reciprocă și progresul material și spiritual

Aceastea reprezintă ramificațiile cele mai apropiate de vârf, pe tulpina foloaselor înțelegerii între oameni.

Cunoașterea, comunicarea și îmbogățirea sufletească reciprocă constituie procese psihice insesizabile, care indică relațiile personale cele mai intime și care nu se pot petrece decât în condiții corespunzătoare cu natura lor. Comunicarea de la suflet la suflet înseamnă cunoașterea, încrederea, dăruire și așteptare, atitudin ce nu pot avea loc decât acolo unde dragostea contopește și unește sufletele în armonia întelegerii, le poartă pe aripile ei.

Omul trăiește, recepționează, gândește, dobândește o experiență proprie și este capabil de a împărtăși și altora din prisosul său sufletesc.

În legătură cu aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă stășruitor la transmiterea cunoștințelor profesionale și de tot felul de la unul la altul, ca membri ai societății, după cum în trup fiecare organ comunică cu toate celelalte și este de folos tuturor prin lucrarea sa specifică: „ Tot așa și tu, zice Sfântul Ioan, orice ți s-ar încredința nu stăpănești numai tu fiindcă vei vătăma totul și chiar pe tine însuți mai înainte de alții.Dar aceste lucruri nu se văd petrecându-se numai în mădularele trupului ci chiar în acțiunile omenești.Căci de pildă dacă fierarul n-ar voi să împărtășească nimenui meșteșugul său atunci și pe el însuși și pe celalte meșteșuguri le va ruina.La fel și cu lemnarul și cu plugarul, precum și cu fiecare din cei ce posedă o meserie necesară tutror, dacă nu ar voi să mai împărtășească pe altul de meșteșug ,apoi va duce la pierderea nu numai a altora ci și a sa însuși pe lângă ceilalți.”1

Capitolul VI

Progresul material și spiritual

O lume pașnică unită, o lume in care oamenii se apropie se ajută, se cunosc și se dăruiesc reciproc, are toate premisele pentru ca să progreseze. Fără aceste suporturi care formează o adevărată schelă solidă, la baza căreia stă pacea și buna înțelegere, nu poate fi conceput nici un progres.Înțelegerea și pacea sunt temelia progresului.

Comentând textul din epistola către Romani (XIV,19): << deci cele ce sunt ale păcii să le urmăm și cele sunt spre zidire reciprocă”, în care Sfântul apostol Pavel recomandă pacea, respectul și dragostea reciprocă între ucenici, Sfântul Ioan Gură de Aur observă:<< întâi se adresează aceluia, sfătuindu-l să fie pașnic iar în al doilea rând acestuia, ca să nu surpe pe fratele său le-a făcut însă pe amândouă co mune prin expresia reciprocă, arătând că fără pace nu este ușor a zidi >>.1

Într-o atmosferă de ură și invidie este cu neputință de conceput un progres. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă inviodia care întocmai ca un vierme roade rădăcinile progresului și stimulează pe credincioși la o ambiție pozitivă spre mai bine în sensul că cel de pe urmă să se străduiască să ajungă pe cel dintâi, nu să-l frâneze din mersul înainte.>> Aceasta constituie o ambiție frumoasă de a imita nu de a te împotrivi de a nu fi indignat de binele altora ci de a te neliniști pentru rele tale proprii .>>2

Pentru progresul în cele duhovnicești este deasemenea necesară bunadis poziție, autodeterminarea și acceptarea de bună voie liber consimțită iar nu impune rea și constrângerea așa cum constată și Sfântul Ioan Gură de Aur când vorbește despre înaintarea în credință a tesalonicenilor.3 Trebuie pe de o parte înțelegere și dragoste pentru a adera l;a o idee ci pentru a ți-o însuși iar pe de alta parte, tot dragostea este aceia care determină pogorământul și naște răbdarea celor mari pentru educarea celor mici.

Sgfântul Ioan Gură de Aur sublinează acest lucru când afirmă: << Nici un alt medicament nu poate folosi dascălului, ca acesta nimic nu poate fi mai bun pentru cei mici ca îndelunga răbdarea celor mari.>>4

Capitolul VII

Mântuirea

Dacă fericirea este independentă de dragoste și înțelegerea pe care oamenii le promovează sau nu între ei, la fel și fericirea în viața veșnică depinde tot de sinceritatea și intensitatea dragostei și înțelegerii în această viață.

Pe lângă mântuirea realizată de Mântuitorul prin răstingnirea și învierea sa, este necesară mântuirea subiectivă pe care și-o realizează fiecare creștin întărit de harul divin primit prin Sfintele Taine. Mântuirea subiectivă este definită ca o conlucrare a credinciosului cu harul.

Sfântul Ioan Gură de Aur sublinează această idee când susține că înțelege rea și pacea între oameni constituie prezența lui Dumnezeu între noi: << Dacă noi vom căuta să fim pașnici între noi și în noi înșine și Dumnezeu va fi cu noi; dar dacă ne vom ridica cu război unii împotriva altora, atunci Dumnezeul păcii nu va fi cu noi.>>1 Pe de alta parte tot dragostea este cea care face ca noi să rămânem în Dumnezeu după cum a spus însuși Mântuitorul.>>2

De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă la dragoste și înțelegere pentru ca să ne asigurăm și fericirea în această viață și fericirea veșnică și mântuirea când spune :<< Această ( dragoste) deci s-o avem înainte de toate ,că astfel prin ea să ne bucurăm de bunătățile prezente ca și de cele viitoare.>>3

Prin dragoste și înțelegere putem să agonisim mântuirea atât pentru noi cât și pentru cei răposați ori de câte ori din aceeași dragoste vom face milostenii și vom înălța rugăciuni fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur trăitorul adânc al învățăturilor evanghelice și marele orator din Orinetul Creștin al secolului al IV- lea și începutul secolului al –V-lea a criticat toate rătăcirile societăți contemporane lui.

Dragostea și înțelegerea stau la temelia marelui turn al fericirii omenești. Pe dragoste și înțelgere se înalță toate avantajele tocmai ca o clădire cu multe etaje, fiecare având legătură cu toate celelate. Fără ele nu poate exista nici unul din avantaje după cum nu pot exista părțile superioare ale unei clădiri fără temelii.

Privite sub raportul valoric cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur au o însemnătate deosebită. Omenirea în majoritate tânjește și astăzi după pace și îngrozită de ororile războailor, se împotrivește cu toate forțele ei, celor ce vor să le declanșeze.

În condițiile actuale de dezvoltare uluitoare a științei și tehnice este necesară și se impune din ce în ce mai mult colaborarea multilaterală și întrajuto rarea reciprocă. Și astăzi ca și pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur se ridică milioane de glasuri care strigă:<< Ne e foame>>, << Ne e sete>>, << Murim>> și care așteaptă ca o mană cerească ajutorul fraților lor.Oamenii de azi sunt dornici să se apropie să comunice, să se cunoască, să se împărtășească reciproc din bogăția și experiența lor sufletească.

La nivelul individual cetățenesc este necesar să dispară ura, dușmănia și să impun respectul și slujirea reciprocă.La nivel internațional este de dorit aceași înnțelegere la masa discuțiilor.De multe ori înnțelegerea înseamnă îndepărtarea de egoism și renunțare reciprocă.Astfel omul va păși vertiginos către culmile progresului și va putea să se bucure de fericire în această viață și în cea viitoare.

Pentru înaltele sale ideii moral-social, întemeiate întotdeauna pe Sfânta Scriptură, Sfântul Ioan Hristotom, rămâne un arist creștin al tutoro vremurilor.

Capitolul VIII

Omiliile – „Despre pocăință”

Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie asupra pocăniței, întrucât cunoaște necesi tatea ei categorică pentru desăvârșirea morală, pentru câștigarea mântuirii.Căci a-ți recunoaște simplu greșalele morale, ale mărturisi duhovnicului a primi delegare nu înseamnă totul.Creștinul- ajutorul harului dumnezeiesc nu-i lipsește- trebuie să-și întărească voința în bine,pentru a nu recădea în greșelile trecutului, trebuie să se desfacă real de ele- să se pocăiască.

Pocăința, în acepție largă, înseamnă întoarcerea totală de la păcat, cuprin zând toate actele acestui proces psihologic de la prima aversiune față de păcat și până la stăruirea continuă în bine.Ea este ușa de intrare la desăvârșirea morală (Luca 15,7-10), virtutea necesară pe care se săvârșește desăvârșirea morală.<< Po căițivă, că s-a apropiat împărăția cerurilor ( Mt 3,2)>>, sunt cuvintele cu care își începe propovăduirea Sfântul Ioan Botezătorul.Cu aceleași cuvinte își începe propovăduirea publică și domnul nostru Iisus Hristos ( Cf Mt 4,17).

Aceleași cuvinte: „Să vă pocăiți…..( Fapt. Ap. 2,38)” le adresează mulțimii Sfântul Apostol Petru, la pogorârea Sfântului Duh.Este firesc deci, dacă Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie într-o serie de nouă Omilii asupra pocăinței.

În aceste Omilii, ca de altfel și în altele, întâlnim revenirea asupra aceleași chestiuni, digresiuni largi, expuneri cu lungi exemplificări, ceea ce știrbește oarecum unitatea lor. Sfântul Ioan Gură de Aur a trebuit chiar să se apere împotriva reproșului ca obișnuiește lung introduceri și că este politematic.Totuși idea fundamentală este pretutindeni evidentă.

Motivul pentru care stăruie atât de mult asupra pocăinței îl arată Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia a opta când spune: „ Pocăința este leac al greșelilor, mistuirea nelegiuirilor, cheltuire de lacrimi, încredere în Dumnezeu, este arma împotriva diavolului, sabie ce-i taie capul,- nădejde în mântuire, nimicire a deznădejdii….Ea deschide cerul ne duce in Rai…Pot eu, spui tu, să mă mântuiesc prin pocăință? Da, te poți mântui…”

Dar înainte de a vorbi despre căile ce duc la pocăință Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie asupra deznădejdii și lenei, factor atât de dăunători în procesul îmbunătățirii morale.<< Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se ridice iar lenea îl duce la cădere și pe cel ce stă sus; aceia ne răpește chiar bunurile dobândite, aceasta ne împiedica să ne eliberăm de relele sub care suspinăm. Lenea ne aruncă din cer: deznădejdea ne aruncă în abisul răutății……Luați aminte dar la puterea amândorora ( Om I,2) .>>

Înțelegem des deci cât de primejdioase sunt pentru creștini deznădejdea, păcat împotriva Duhului Sfânt și lenea, păcat capital.

Deznădejdea răsare din sentimentul păcătoșeniei sau a nevredniciei de a mai primi iertare de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă neîncrederea în El și în puterile proprii, neîncredere izvorâtă din totala necredință sau din credința că numai este posibil de a scăpa dreptății divine pedepsitoare.

Dar Sfânta Scriptură cuprinde multe texte în care este vorba despre îndurarea lui Dumnezeu, despre nemărginita lui iubire de oameni (Exod 20,6; Luca 1,50,54,72,78; I Cor 1,3 ș.a.) încât nici cel mai mare păcătos nu trebuie să-și piardă nădejdea în bunătatea lui Dumnezeu dacă se leapădă de păcat.

Iar lenea paralizează voința spre bine și usucă viața duhovnicească. Ca probă că nimeni nu trebuie să se lase prins în plasa deznădejdii și a lenei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „ Ești păcătos, intră în Biserică pentru a-ți mărturisi păcatele; ești drept, intră în ea pentru a nu-ți pierde dreptatea…..Ai păcătuit? Intră în Biserică și mărturisește lui Dumnezeu: am păcătuit…..mărturisesc păcatul pentru a-l nimici (Om II, 1).” Cain n-a voit să-și mărturisească îndată păcatul, apoi l-a cuprins deznădejdea și astfel n-a primit iertare.David însă și-a mărturisit păcatul si a primit iertare (Cf Om II,2).

Dar recunoașterea pacatului trebuie să fie însoțită de părerea de rău pentru săvârșirea lui. Păcatul trebuie plâns. „ Ai păcătuit? Plânge și-ți vei șterge păca tul….; nu pretind altceva, decât să-ți plângi păcatul (Om II,3)”.

„ Petru, acest verhovnic al apostolilor, această piatră unghiulară a Bisericii, acest prieten al lui Hristos….n-a săvârșit el ceea mai mare crimă lepădându-se de domnul? Dar Petrul și-a înțeles greșeala și lacrimi i-au curs din ochi……El plânse cu amar pentru păcatul lui, la șters. Și dacă lacrimile lui au avut puterea de a-l îndrepta de păcatul lui, nu vei spăla și tu păcatul, dacă îl vei plânge?……( Om III, 4)”

Dar mărturisirea și plânsul păcatelor să se facă cu smerenie, virtute care rupe legăturile păcatului.Vameșul care s-a smerit și-a găsit îndreptarea, mărturisi rea smerită i-a înnlocuit faptele bune, iar fariseul părăsește templul cu dreptatea pierdută…Acesta și-a pierdut prin faptele sale dreptatea, acela și-a câștigat-o prin mărturisirea sa smerită….Dacă deci vameșul care-i un păcatos a primit un aseme nea dar, fiindcă a fost smerit, cu atât mai mult va primi virtuosul, dacă este smerit (Om II,4-5)”

Fireste creștinul nu trebuie să neglijeze nici cercetarea Bisericii, aceasta fiind un mijloc puternic pentru întărirea evlaviei și a sentimentelor creștinești. Față de cei care lipsesc de la serviciile divine, Sfântul Ioan Gură de Aur are cuvinte as pre. Dar cercetarea locașului divin să nu însemne împlinirea unei obligații exteri oare, ci participarea activă cu înteriorul sufletesc la serviciile săvârșite.

Drum spre pocăință deschide și milostenia, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o numește << regină între virtuți (Om III,1).>> << Dă celui sărac, și chiar dacă tu taci la judecata viitoare, nenumărate guri vor vorbi pentru tine, fiindcă miloste nia te apără. Milostenia este pretul de răscumpărarea a sufletului (Om III,2).>>

Calea spre pocăință nu poate să fie lipsită de lumina rugăciunii. << Roagă-te în orice ceas, nu-ți pierde nădejdea rugându-te. Cere stăruitor milostivirea divi nă, ea nu te va respinge dacă ești stăruitor, ci-ți va ierta păcatele și împlini rugămin țile. Dacă rugăciunea ți-a fost ascultată, stăruie cu mulțumire întru rugăciunea ta; dacă n-ai fost ascultat, stăruie în rugăciune ca să fii ascultat…( Om III, 4).>>

În Omilia a IV a Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie asupra citiri Sfintei Scripturi întrucât aduce mângâiere și ajutor în suferință, întărește credința, ajută la înfrângerea patimilor și înlăturarea viciilor și aduce înțelegere pentru chestiunile duhovnicești.SfântaScriptură relatează despre Sfinții care au căzut și iarăși s-au ridicat, ceea ce păcătosului îi va da curaj, iar dreptului tărie să rămână în virtute.

Dar Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cald susținător și al postului ca mijloc de inntărire morală, întrucât ne eliberează din sclavia păcatelor și ne duce la liberta te. << Postul înspăimântă demonii, schimbă hotărârea lui Dumnezeu, potolește ne bunia patimilor și ne duce iar la libertate și ne înseninează mult cugetele; cum să nu fie deci cea mai mare nebunie; a fugii și a te teme de postul ce îți aduce bunuri atât de mari…;poatul este inima sănătății ( Om IV, 4).>>

Postul are mare putere de curățire morală, întărește vonița de bine, lămurește interiorul duhovnicesc și ușurează ridicarea sufletului către cele cerești.

Dar postul nu poate aduce nici un folos duhovnicesc dacă-i interpretat numai ca abținere de la alimente, fără abținere de la păcat. În postul creștin, accentul cade tocmai pe abținerea de la poăcat. Ce folos duhovnicesc poate fi „dacă nu mâncăm carne, dar mâncăm casele celor săraci, nu bem vin, dar ne îmbătam cu pofte vinovate; toată ziua suntem treji dar o petrecem la priveliști destrăbălate….; dacă trupului îi luăm hrana obișnuită iar sufletului îi oferim una dăunătoare ( Om Vi,1)?>>

Împlinirea Legii spune -Sfântul Ioan Gură de Aur- cere înncordare multă, în schimb aduce și răsplată mare ……; să nu privești la muncă, ci la răsplată ( Cf.

Om VI,2).

Sufletul nostru să-l curățim de păcat prin focul învățățurii divine, ca să nu fim siliți să-l înroșim acolo în focul gheenei.Aici să ne cercetăm pe noi fără dureri,

ca să nu ne cercetăm dincolo cu dureri….Vei spune că Legea este greu de împli nit!..Dar Dumnezeu nu cere nimic imposibil. Mulți săvârșesc doar mai mult decât le poruncește El.Dar lucrul acesta ar fi cu neputință, dacă ar da porunci ce nu pot fi împlinite.Dumnezeu n-a poruncit sărăcia, fecioria, și totuși mulți le-au luat asupra lor, ceea ce innseamnă că poruncile pot fi înndeplinite,- altfel nimeni nu ar putea face chiar mai mult decât cer ele.( Cf. Om VI , 3)

Mai mult decât frica de iad să ne înndemne frica de Dumnezeu și iubirea față de El, ca să ne apropiem cu vrednicie morală de Sfânta Euharistie.

Pentru lămurirea tuturor, Sfântul Ioan Gura de Aur arată că drumul spre pocăință este deschis tuturor păcătoșilor. Față de aceștia Dumnezeu este înndelung răbdător și celor ce se pocăiesc le pune în vedere mărturisirea pe care le-o rezervă și urmașilor care umblă pe drumul pocăinței.În Omilia aceasta, a VII, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Dumnezeu este aspru față de cei crepți, dar milostiv față de cei păcătoși.Motivul? Pe cel drept îl întărește prin teamă iar pe cel păcătos îl trezește prin milostivirea Sa.( Cf. Om VII,1) Mântuitorul iartă păcatele cu multă milostivire, iar iertarea păcatelor este izvorul mântuirii, lumina pocăinței care, la rândul ei este vindecarea păcatului, darul ceresc, puterea minunată care prin har biruiește….,este topirea păcatului.Dacă Dumnezeu n-ar fi fost îndelung răbdător, Biserica nu l-ar avea pe Sfântul apostol Pavel.Îndelung răbdarea lui dumnezeu a făcut din el care era un persecutor al creștinismului, un erou al creștinismului, a făcut dintr-un vameș ( Matei), un Apostol și Evanghelist. Dumnezeu iartă repede păcătosului care se pocăiește. Un exemplu este David.Când este cazul însă a pedepsi, El nu se grăbește, pentru a da posibilitatea îndreptării…..Răbdarea ajută pe cel pacătos să se ridice, iar frica, pe cel drept să nu cadă.Poacăința duce la fericire. Dar dupa cum spune profetul Isaia ( 1,16) ….. Dumnezeu este grabnic la zidit, zăbavnic la dărâmat; aceia este dovada puterii Sale, această dovadă a bunătății Sale.( Cf. Om. VII,4)

Păcatul este cauza tuturor relelor; din cauza păcatului avem dureri, războa ie, fel de fel de suferințe.Păcatul naște durerea, iar durerea spală păcatul prin pocăință, după cum spune Sfântul apostol Pavel: << Întristatrea cea după Dumnezeu lucrează pocăința spre mântuire, fără părere de rău; pe când întristarea lumii lucrează moartea (II Cor 7,10).>> Celor pocăiți cu sinceritate, întristarea le este mântuitoare. Fiecare ajunge în fața Dreptului Judecător, dar El trebuie împăcat înaintea zilei judecății, ceea ce se poate face mai ales prin milostenie, căci pocăința fără milostenie este moartă (Cf. Om.VII, 6).

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă aici asupra datoriei creștiniloe de a ajuta pe oamenii aflați în suferință.Căci pocăința nu poate zbura dacă-i lipsesc aripile milosteniei. Sutașului Cornelie, întors la Dumnezeu de Sfântul apostol Petru, îi spune îngerul lui Dumnezeu, din vedenia avută:<< Rugăciunile tale și milosteniile tale sunt suite spre pomenire înaintea lui Dumnezeu ( Fap Ap 10,4).>>(Cf. Om VII, 6)

Dumnezeu pedepsește împietrirea inimii (neomenia) care este izvorâl atâtor păcăte, și binecuvântează mila (omenie), care este izvorul virtutiilor.Pe cel nemilostiv îl amenință cu focul veșnic, pe când celui milostiv îi făgăduiește Împărăția Cerurilor.Dumnezeu amenință cu iadul nu pentru a pedepsi cu focul acestuia ci pentru a da posibilitatea de a scăpa de pedeapsă; amenința cu cuvinte pentru a nu trebui să pedepsească ( Cf.Om VII,7).

În continuare, Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă Biserica, cu arca lui Noe dar pe când din aceasta animalele au ieșit cum au intrat, Biserica îi primește pe toți în sânul ei, dar îi transformă prin pocăință.Nimeni să nu deznădăjduiască, căci dacă pocăinței i se adaugă îndurerea lui Dumnezeu, atunci și cel mai mare păcătos poate nădăjdui mântuire. Înndurarea lui Dumnezeu n-are margini, dar aceasta nu trebuie să facă neapărat nepăsător, ci să-i îndemne pe toți să fie cât mai râvnitori după cele duhovnicești. Răutatea omului se pirde în milostivirea lui Dumnezeu ca o scânteie în mare ( Cf.Om VIII.,1).

Ca încheiere în omilia a noua, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că numele „creștin” nu-i suficient pentru a dobândi mântuirea căci „ credința fără faptă este moartă” ( Om a IX).Numele „creștin” nu-i aduce nici un folos celui nu-l împodobește cu fapte bune, izvorâte din credință și iubire. Existența multor creștini numai după nume, își are explicatia în faptul că mulți nu cercetează Biserica, nu iau parte la slujbele religioase, se ocupa cu alte lucruri in orele menite acestora: „ Săptămâna are 168 de ore, din care Dumnezeu și-a oprit numai una, iar voi și pe aceasta o întrebuințați la lucruri lumești și josnice.Cu ce încredere deci va veți putea apropia de Sfintele Taine?….De aceea, fraților, să nu ocolim Biserica și să nu ne dedăm în ea la vorbării deșarte.Să fim cu frica și cu tremur, cu ochii plecați dar cu sufletul sus, gemând fără glas, veselindu-ne în inima noastră”.

Capitolul IX

Pace și bună învoire

„ Multe sunt lucrurile care caracterizează creștinismul, dar, mai mult decât toate și mai bine decât toate, iubirea reciprocă dintre omeni și pacea (Epistola către evrei, Om XXXI, 1)”.Este poate cea mai cuprinzătoare definiție dată cândva creștinismului.De fapt aceasta și este el: iubire și pace între toți oamenii, după măsura iubirii și păcii lui Dumnezeu.De aceea, în văzduhul de deasupra Sfântului Potir, Sfântul Ioan Gură de Aur aude mereu cântarii îngerești pe deasupra peșterii Betleemului: << Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună învoire.”Aceste cuvinte ale mesajului evanghelic le evoca Sfântul nostru și pentru văzduhul Sfântului Potir. Atmosfera din jurul Sfântului Potir trebuie să fie deapururi o atmosferă de pace și concordie omenească.Nimeni să nu aducă aici ură și discordie.Primitorii dumnezeieștii Euharisti să se apropie de ea cu sentimente frățești și pașnice.Când Sfânta Evanghelie vorbește de dumnezeiasca Euharistie ca jertfă de iubire și unire, ea respinge darul adus la altar de cel în vrășmășie cu aproapele, cu fratele. Jertfă de impăcare între Dumnezeu și oameni, dumnezeiasca Euharistie cere de la primitorii ei jertfă de pace și de iubire.

Capitolul X

Valoarea prieteniei și dragostei, pedagogi în

răbdarea necazurilor

După Sfântul Ioan Gură de Aur, menirea este un organism unitar:

<< Bătrânul și tânărul, săracul și bogatul, copilul și băetanul,femeia și bărbatul, toate sufletele alcătuiesc un singur tot ( Om a IX a, 3 la Efeseni)>>.<< Suntem toți un singur trup deosebindu-ne unii de alții numai atât cât se deosebește un mădular de altul (Omilia a XVII a , 3 la II Cor)>>.<<E o înrudire superioară celei între membrele trupului, e desăvârșirea unității ( Omilia a IX a, 3 la Efesemi)>>.

Astfel integrați membri umanității sunt ca un grup de călători pe calea vieții, având de atins aceași țintă, fiecare îngrijind ca tovarășul alăturat să nu se răzlețească ( Cf. Om XXVI, 1 la Evrei), încât toți să fie una ( Cf. Ioan XVII, 21).

Coeziunea marelui organism colectiv este asigurată între altele, de prietenie și dragoste.Aceste două virtuți surori au retinut în mod deosebit atenția și preocuparea marelui dascăl al lumii. El le-a analizat și le-a slujit cu o pasiune și cu o convingere de neegalat. Pentru valoarea și actualitatea lor, o parte din mărgăritarele gândirii sale asupra unor asemenea punste centrale ale învățăturii creștine le înfățișăm în cele ce urmează.

A.Despre prietenie

I.Temeiurile prieteniei

Prietenia, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este unirea atât de strânsă între cel ce iubește și cel iubit, încât să nu mai fie două persoane deosebite ci un singur om ( Cf. Omilia XXXIII, 3 la I Cor). Este ținta supremă pe care o au de atins fii acestui pământ. Nimic nu dorește mai cu înfocare Dumnezeu, decât să vadă pe oameni uniți prin legăturile cele mai strânse ( Cf. Omilia XVI, 8 la Matei). De aceea pe toate, începând cu facerea omului ( Cf. Comentar la Psalmul CXXXII) și culminând cu întruparea Domnului ( Cf. Om XVI, 9 la matei) le-a făcut cu scopul acestei uniri (Ibidem).

II.Foloasele prieteniei

Prietenia aduce vieții liniștea și condițiile prielnice oricăror activități materiale și spirituale.

a) Între prieteni pasiunile se liniștesc la fel ca niște fiare domesticite.Eventualele greșeli sunt tratate cu blândețe și iertare.Motivele de frământare sunt înlăturate.

b) În caz de cădere, mâinile prietenilor se întind într-ajutor.Omul cu prieteni este astfel o cetate întărită și apărată nu de sclavi, ci de intimii săi, pe când omul fără de prieteni e lipsit de apărare ( Cf. Omilia XI, 4 la Fapte). Legăturile prieteniei nu rănesc mâinile unite și nu le ia mișcarea; din contră le slobozește și le pun în lărgime multă, cei legați astfel fiind mai fericiți ca cei liberi.Cel puternic unit cu cel slab, îl ajută pe acela și nu-l lasă să piardă. Apoi el însuși va spori chiar dacă e alăturat unuia mai nevoios.<< Fratele ajutat de frate e ca un oraș întărit ( Prov XVIII, 19; Cf Om. IX la Efeseni).

Puterea insului se mărește în proporție cu numărul prietenilor.Dacă ai zece prieteni vezi cu 20 de ochi, lucrezi cu 20 de mâini, mergi cu 20 de picioare, și așa mai departe.În felul acesta, un ins poate să fie datorită prietenilor în mai multe locuri deoadată, în Persia și la Roma, de pildă în același timp. Orice dușman va înfrunta nu numai puterea de rezistență a insului izolat, ci puterea tuturor prietenilor lui ( Cf. Omilia LXXVIII, 4 la Ioan) .Dimpotrivă armatele dezunite sunt ușor capturate de vrăjmași ( Cf.Om XXX, 1 la Evrei).Un om cu o sută de prieteni e mai bogat decât unul cu 10 mii de talanți ( Cf Om XL, 3 la Fapte).

c) Ajutorul prieteniei este necesar nu numai celor slabi înzestrați, ci tutror oameni

lor oricât ar fi de puternici și de dăruiți.Apostolii, adevărate turnuri și columne, deși se bucurau de cea mai mare favoare din partea lui Dumnezeu, se foloseau totuși de ajutorul reciproc, sorbind din el puteri.Căutau toate prilejurile: masă, rugăciune, împreună călătorie, care-i apropoia mai mult unul de altul (Cf.Om II, 4 la Fapte).

Unirea, prietenia, atracția e o lege care stăpânește întreaga natură (Cf.Om XXV, 4 la I Cor). În viața oamenilor, ea dă dulceață odihnei și forță acțiunii ( explicare la Ps CXXXII). Un prieten adevărat este remediul vieții. El este apărarea prin excelență.Nenumăratele comori nu egalează valorea lui ( Om II la I Tes). E mai de preț ca lumina; e mai de suferit să stai cufundat în întuneric decât să stai fără prieteni ( Om II, 4 la I Tes).

E ușor de văzut că seva care face atât de frumos mugurul prieteniei e iubirea. Între prietenie și dragoste e un raport atât de strâns, că nu știi unde să pui hotarul dintre ele.În genere și mai ales în gândirea Sfântului Ioan, care le face, în mod foarte just de altfel, succesiv, pe una izvor al celeilalte.În orice caz, în mare vorbind față de prietenie, dragostea reprezintă o treptă superioară, nu numai calitativ, ci și esențial. << Dragostea pe care s-o aratăm unii fața de alții, zice Sfântul Ioan trebuie să depășească apropierea ce există între prieteni („ Despre dragoste și prietenie”).

B.Despre dragoste

Izvorul și coroana virtutiilor, iubirea este semnul desosebitor al creștinului.Cea mai însemnată particularitate a moralei creștine este dragostea (Cf Om XXXI, 1 la Evrei).Ea este regula creștinismului desăvârșit, definiția cea mai exactă a lui (Om XXV, 3 la I Cor), împlinirea întregii legi, << Legea și Prorocii

( Om XXIII, 4 la romani)>>.Ea face pe omul adevărat ( Om VIII, 5 la Mt) și arată pe ucenicul lui Hristos ( Om VI, 3 la Tit) . E rădăcina și coroana tuturor virtuții lor, condiționându-le, dându-le consistență și valoare. E un izvor care devine fluviu prin roadele sale,(Om III, 3 la Rusalii). Cele cinci fecioare neîn țelepte fuseseră înpodobite cu toate virtuțiile, inclusiv fecioria cea mia strălucitoare dintre ele; dar neavând în candelă untdelemnul faptelor iubirii, au fost lăsate afară de împărăție (Om III, 3 Despre milostenie și cele zece fecioare).

Iubirea este cea mai mare minune.Fără dragoste, nici minunile n-au valoare.Apostolul Petru, strălucit prin minuni si fapte, datorește renumele său numai acestora din urmă ( Om II, 5 la Fapte). La fel stau lucrurile și cu toți ceilalti Apostoli ( Ibidem).Și pe bună dreptate, căci minunile înfăptuite prin oameni sunt daruri de sus, pe când faptele sunt rezultatul râvnei omenești. Pe cel bun îl deosebesc nu atât darurile primite de sus, cât mai ales faptele bune ale silinților sale. De aceea, nu prin darul facerii de minuni, ci prin iubirii se cunosc ucenicii Domnului ( Ioan XIII, 35).Fiind ea prezentă, nimic din filozofie nu lipsește celui ce a câștigat-o, ci o are întreagă, universală, deplină, după cum lipsind ea, omul este pustiu de orice bine (Om I, 1 împotriva anomeilor). Dacă e vorba numai de minuni, apoi Iuda, apostolulu trădător, avea darul de a izgonii demonii, dar neavând iubire s-a pierdut. Se întâlnesc deasemenea cazuri în Vechiul Testamenet, când harul a lucrat adesea prin persoane nevrednice, pentru binele altora.Balaam și Faraon n-aveau nici credință, nici virtute dar s-au făcut instrumentul harului, pentru folosul oamenilor ( Om XXIV, 1-2 la Mt).

Iubirea este deci totul.Până și iubirea de Dumnezeu tot prin iubirea semenilor se adeverește (Om XXIII, 4 la romani).După cum sufletul fără trup și trupul fără suflet nu formează omul tot astfel nu se poate vorbi de dragoste față de Dumnezeu dacă nu este însoțîtă de dragoste față de aproape ( „ Despre dragoste și prietenie”). Hristos însuși a spus că semnul adevăratei iubiri este iubirea aproapelui (Om XXXII, 6 la I Cor).

Dragostea este plină de puteri și bogății ca un pământ aurifer.E un izvor.Apa izvorului săvârșește multe binefaceri: face pe cel fricos, îndrăzneț, pe cel aspru, blând, pe cel desfrânat, stăpânit.După ce l-a slobozit de patimi, iubirea înalță pe om din virtute în virtute, până la cele mai alese stări ( Om XXXIII, 4 la I Cor). Face aceasta cu răbdare și înțelepciune, plecând de la cele mai ușoare spre cele mai grele, așa cum unuia care vrea să vadă palatul împărătesei i se arată mai întâi exteriorul și apoi interiorul ( Om XXXIII, 6 la I Cor). Mai toate virtuțiile celelate: postul înfrânarea, privegherea, etc sunt pândite ori însoțite de suferințe și umbriri.Numai dragostea nu are nici o suferință.

Dragostea e atot puternică.Unerori își săvârșește lucrările fără să schimbe natura lucrurilor. Prin același suflet timid face bunaoară, vitejii mari. Alteori schimbă de-a dreptul firea lucrurilor, prefăcând în lucruri bune pe cele se ating de ea. Pe cele anevoioase le face ușoare și lesnicioase.Ada, este nesuferit, dragostea însă preface aceasta în bucurie.

Dragostea sfințește. Faptele dragostei țin pe Duhul Sfânt in noi

(Om I, 6 Despre unitatea duhului credinței), iubirea constituie deci izvorul sfințeniei.

Dragostea nu este o simțire vagă si dezorganizată.Ea necesită unele silințe luminate din partea omului, silințe cărora Dumnezeu le-a acordă tot ajutorul său.Istoria este drumul de-a lungul căreia Dumnezeu a aprins luminile iubirii în lume, prin multe fapte de îndurare, care au culminat cu răstignirea Fiului Său pentru noi. Obstacolele sporesc iubirea.Virtutea în genere deci și dragostea, are piedici, necazuri și strâmtorări, care pot să vină de aiurea sau chiar din partea celui iubit.Ele nu izbutesc însă decât s-o facă mai strălucitoare (Om I, 11 către Antiohieni).

Urmați dragostea! Virtutea începe prin trudă și sfârșește prin plăcere, spre deosebire de viciul, care are un drum contrariul ( Om XXX, 1 la Evrei). Iubirea n-are limite. Atât din pricina esenței ei dumnezeiești cât și din pricina misiunii sale veșnice. Timpul și spațiul n-o pot îngrădi. Nici în spațiu nu e limitată iubirea.

În atenția Sfântului Părinte vin mai toate chipurile de manifestare ale iubirii, care , ca niște plante minunate cresc lângă acest izvor.Gradual privite, cea mai înaltă speță este iubirea vrăjmașilor, asupra căreia insistă îndelung, întrucât e mai anevoie să te învoiești cu ea și s-o împlinești.El înfățișează foloasele ei și căile pe care se poate înfăptui.

Domnul Iisus Hristos este modelul desăvârșit al iubirii vrăjmașilor. Arhidiaconul Ștefan, apostolul Pavel, Samuel ( Om II, la cruce și tâlhar) au strălucit prin această înaltă virtute.

Capitolul XI

Interesul deosebit și multilateral acordat omului

Pentru Sfântul Ioan, omul este chip al lui Dumnezeu, cu o valoare unică în cer și pe pământ.Atitudinea lui Dumnezeu față de om exprimată prin aceea filantropie divină prezentă la tot pasul în scrisul hrisostomic.

Omul este prețuit întâi pentru că a fost creat după chipul lui Dumnezeu și în al doilea rând pentru că, pentru el Dumnezeu se face om, în persoana Fiului Său, ca să-l mântuiască, să-l înnoiască și să-l îndumnezeiască, reașezându-l în centrul creației și al istoriei.Ființa omului, privită în perspectiva realizării și desăvârșirii ei, constituie capitolul central și miezul întregii gândiri hrisostomice. În predicile și în tratatele sale, Sfântul Ioan Gură de Aur analizează pe om ca persoană sau ca membru al unor colectivități de oameni: bărbați, femei, soț și soții; părinți, copii, tineri, maturi și bătrâni; sclavi, muncitori și profitori; săraci și bogați; ostași și comandanți; înalți dregători, regi și supuși, simpli și învățați; mireni și monahi; diaconi, preoti și episcopi; sănătoși și bolnavi; sfinți și păcătoși; lucrând sau petrecând, odihnindu-se ,cântând sau ascultând, în călătorie, în casă,în Biserică sau la locul de muncă. Pe toți aceștia, diaconul, preotul, și episcopul Ioan îi însoțește cu gândurile, vorbele și faptele lor, cercetându-le adâncurile inimii, cântărind cugetele și năzuințele lor, bucurându-se de binele pe care îl fac, plângăndu-le suferințele și amarul lor, mustrându-i pentru patimi și păcate, învățându-i calea virtuților, rugându-se pentru iertarea păcatelor și pentru îmbunătățirea vieții lor.

Umanismul hrisostomic este unul din cele mai expresive și profunde al epocii patristice.Coordonatele principale ale acestuia sunt prietenia și dragostea, ce-și au sorgintea în unitatea neamului omenesc, o idee foarte scumpă a Sfântului Ioan Gură de Aur.În numele acestei idei, Sfântul și marele orator, Ioan, ne recomandă să ne facem prieteni pe toți oamenii, având ca motiv și model pe Hristos, care << Și-a dat viaȘi-a dat viața pentru prietenii săi.( Ioan XV, 13).>> Cel ce iubește în aecst fel nu mai ia în considerație nici noblețea casei, nici pornirile șovine, nici bogățiile, nici dacă este iubit, nici altceva din toate acestea; chiar dacă este urât, insultat și dat spre moarte, el stăruie în iubirea sa căci temeiul iubirii sale este Hristos. Iar iubirea este semnul de noblete al creștinului, constând în împlinirea întregii << Legi și a Prorocilor ( Omilia XXIII la Romani)>>.

Slujirea creștină

Spiritualitatea creștină autentică este corelată cu noțiunea de slujire creștină, înțeleasă ca slujire a lui Dumnezeu prin slujirea semenului nostru de aproape și de departe și a societății în care acesta și noi toți ne desfășurăm activitatea ca oameni și creștini.Slujirea înseamnă o angajare voluntară și aceasta nu este decât consecința morală a faptului ontologic al proexistenței, adică al existenței noastre pentru alții, prin alții și împreună cu alții. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul se menține ca Chip și se realizează ca asemănare a lu Dumnezeu, numai în dubla lui relație cu Dumnezeu, Modelul său, și cu semeneii săi, cu care poartă și desăvârșesc acest chip al lui Dumnezeu. Împreună existând cu altul și cu mai mulți, omul se desăvârșește și se mântuiește.

Oamenii fiind egali prin naștere, pământul nu poate fi decât un bun comun, iar aceste cuvinte de ghiață „ al meu” și „ al tău” nu sunt îndreptățite de nimic.Și fiindcă ei nu sunt deosebiți prin naștere, nu sunt deosebiți nici prin chemarea la mântuire, nici prin efectele lucrării de Răscumpărare, nici prin chemarea lor la veșnicie: „ Dumnezeu v-a chemat la aceleași lucruri; nimic mai mult nu a dat unuia decât altuia; tutoror le-a dat nemurirea, tuturor viata veșnică, slava nemuritoaere, tutoror fraternitatea și în sfârșit tutoror le-a dăruit moștenirea ( Omilia XI).”

Principiile slujirii în opera sa

Cel dintâi lucru care-i atrage atenția în mod deosebit este inegalitatea socială pe care o observă în jurul său.Luând atitudine fața de această situație el își motivează doctrina egalității sociale pe originea comună a tuturor oamenilor.

<< După nașterea cea de sus toți suntem deopotrivă, spune el. Dumnezeu, Tatăl nostru a dat tuturor în mod egal o singură naștere.În fața lui Dumnezeu nu există diferență între bogat și sărac, între stăpân și sclav, între slujbaș și omul de rând, între împărat și simplu ostaș, între filozofi și barbar,între învățat și cel neînvățat

(Com la Predica de pe munte, Om XIX)”. Dumnezeu ne-a vrut pe toți egali, de aceea ne-a dat un singur părinte pământesc la toți, pe Adam. Puteam să ne naștem toți din pământ, sau puteam aparea la vârsta maturității, ca Adam, dar Dumnezeu a vrut să ne naștem unii din alții, spre a fi legați unii de alții, prin afecțiune și a fi egali ( In ep ad Cor XXXIV, 3).

Sfântul Ioan Gură de Aur e preocupat mereu de consecințele sociale ale deosebirilor de rang și avere, pe care el le numește false, și sfătuiește pe ascultătorii săi să renunțe la ele: „ Ne este mai potrivită comunitatea; ea este mai în spritul naturii decât proprietatea ( op. cit , p 164)”.Întruparea Mântuitorului ca slujire: urmând o desfășurare logică și oarecum istorică ( de la creație la răscumpărare), s-ar putea formula drept al doilea argument hrisostomic, pentru o Biserică și o Teologie a slujirii.

Întruparea este opera dragostei divine față de noi: „ El a luat trup ca noi numai din iubire; în afară de aceasta altă cauză a întrupării nu există ( Om V, la Evrei)”. Această iubire a mers atât de departe înncât n-a refuzat nici moartea pentru noi.Căci întruparea s-a produs pentru ca Dumnezeu-Omul să se substituie păcatelor oamenilor, ale tuturor oamenilor ( Om II, la Galateni) și din totdeauna ( Om XVII, la Evrei): „ El moare pentru fiecare din noi și n-ar fi refuzat să moară chiar pentru unul ssingur din noi (Om II la Galateni, 8)”.

Dar ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează mereu este scopul jertfei. Jertfa ne împacă pe noi cu Dumnezeu și pe Dumnezeu cu noi, pentru ca acolo unde se aduce jertfă există iertare de păcate (Om I la Cruce și Tâlhar).

Iisus a venit în lume potrivit iconomiei și rob s-a făcut pentru noi, spune Ioan Gură de Aur. A cutreierat satele și orașele și a vindecat toată boala și toată neputința, săvârșind binele în ciuda faptului că era dușmânit și batjocorit.

Marele predicator câștiga inimile prin lui aprinsă față de credincioșii săi. El știa că omul veacului său era aesemenea fiului pierdut din parabola Domnului și că destinul vieții predicatorului era ca să-i ajute pe aceștia ca, prin iubire, să se întoarcă la casa părintească. Aceasta iubire este izvorul elcovenței apostolice și condiția rodniciei cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul Ioan și-a sprijinit predica pe viata sa ce era mișcată de dragostea nemărginită și jertfelnică pentru aceia cărora le vorbea: „ Îmi vine greu- spune el- a vă da să înțelegeți asemenea adevăruri serioase, dar la aceasta mă îndatorează iubirea mea pentru mântuirea sufleteului vostru pentru adevărata voastră fericire”. Iar în altă predica, ținută în Constantinopole, el zice: „ Voiți să mă ucideți cu pietre!Deci sunt gata să-mi vărs sângele numai să împiedic păcatul. De ură și de război eu nu mă interesez. De un singur lucru am grijă: de îndreptarea spre bine a ascultătorilor mei”.

Aceeași iubire o arată Sfântul Ioan Hrisostom credincioșilor săi și atunci când era silit să-i certe.Așa, de exemplu, după ce le vorbeste despre diferite păcate, pe care el le observase la credincioșii săi, zice: „ Aș dori ca tot ceea ce am zis aici să nu vă privească pe voi, dar la aceasta m-a adus firul cuvântării…Nimic nu-mi este mai scump decât voi, nici chiar lumina zilei. De o mie de ori aș dori să devin obiectul ororii, numai pentru a avea fericirea de a salva sufletele voastre. Da, încă odată voi îmi sunteți mai scumpi decât lumina soarelui. La ce mi-ar folosi razele lui, dacă durerea asupra nefericirii voastre mi-ar întuneca ochii? Căci dacă lumina este plăcută, când ea ne răsare în bucurii, sufletul lui întristat ea îi este o povară

( Om III ,la Fapte)”. Această iubire nu avea în vedere numai pe credincioșii săi ci și pe aceia care se îndepărtaseră de la credința cea adevărată și chiar pe păgâni.

Deși era constient și convins de vraja și puterea cuvântului său, era tot atât de convins că inegalabila putere și elocvență a exemplului viu al predicatorului, a argumentării acesteia prin fapte: „Tu convinge păgânii cu viața ta nu cu vorbe; acesta este adevăratul fel de a argumenta dovada prin faptă.” Iar într-o altă Omilie Sfântul Ioan zice: „ Așa să ne purtăm cu păgânii, cu bună voință și iubire. Căci iubirea este marea albastră, ea poate să elibereze pe oameni de superstiție , să le transforme înțelesul, săi conducă la înțelepciune, ba chiar să facă din pietre oameni. Vreți să cunoașteți puterea iubirii? Dați-mi un laș, mânios, dar unul care să fie mai mult animal decât om, la care totul să fie rău și să-l predăm în brațele iubirii, să-l conducem la școala acesteia și-l veți vedea în curând transformat într-un om plin de curaj și mărinimos ( Om a IV a la I Cor)”.

De fiecare dată când predica, marele predicator „ știe să se acomodeze intereselor vitale ale ascultătorilor săi, pentru a trezi năzuința spre desăvârșirea morală a vieții lor. Ca un temeinic cunoscator al tainelor adânci ale vieții sufletești a credincioșilor pe care-i păstorea, fiind susținut de natura sa entuziastă, pătrunsă de o adâncă și înfiorată evlavie și de frumusețea unei vietii îmbogățită lăuntric, marele predicator a abordat aspecte și probleme diverse ale vieții religioase: despre josnicia și murdăria vieții păcătoase și despre judecata de apoi, despre frumusețea virtuții și despre adevărata demnitate umană, despre pacea dintre oameni și poapoare, despre pedeapsa și răsplata în eternitate și despre cea mai înaltă lege morală, a iubirii față de oamenii și față de Dumnnezeu. Din cuvântările sale aflăm că de multe ori el reușea, datorită patosului care-i încălzea cuvântul, să trezească rezonannțe atât de zguduitoare în sufletele ascultătorilor săi, încât aceștia izbucneau în aplauze sau alteori în lacrimile pocăinței.

Dar tema importantă pe care a dezbătut-o aproape de fiecare dată sub diferite forme a fost mântuirea sufletelor credincioșilor săi din ghearele păcatului, fiindcă el nu cunoștea- după mărturisirea sa- decât o singură nenorocire mare: păcatul cu urmările lui dezastruase și o singură fericire și anume, pacea sufletului cu sine, și cu ceilalti oameni și cu Dumnezeu ( Om a IV a despre neînțelegerea ființei lui Dumnezeu)”.

Desigur ca o asemenea atitudine în problemele vietii morale și sociale a timpului nu convenea bogaților și nici cercurilor corupte din Antiohia și Constantinopole și de aici opoziția de moarte, a acestora împotriva marelui predicator.În alt loc ca să nu fie cauza pierzaniei, Sfântul zice: „ Dar ce-mi poate ajuta iubirea mea față de voi și a voastră fața de mine, dacă eu nu sunt in stare să vă insuflu iubirea față de Dumnezeu?…..Voi mă iubiți și eu vă iubesc, dar nu aceasta este ceea ce doresc , ci sa iubim înainte de toate pe Iisus Hristos! Sa iubești pe Domnul Dumnezeul tău, aceasta este cea dintâi poruncă. A doua este asemenea celei dintâi: să iubești pe aproapele tău…….noi împlinim reciproc porunca a doua, dar atât voi cât și eu, trebuie să o împlinim din toate puterile pe cea dintâi Omilia la fapte.Unii dintre biografii Sfânntului Ioan Hrisostom afirmă că influența predicii hrisostomice se făcea vădită în fapte ale iubirii creștine, ale milei, ale facerii de bine, ale conștiinței datoriei și dreptății creștine .(Om a X a la Ioan)

Un alt nneistovit izvor din care își trăgea seva tainica putere a cuvântărilor Sfântului Ioan Hrisostom a fost nemărginita lui iubire față de Mântuitor. Iubirea față de Hristos se realiza aievea ca iubire a lui față de oameni. Însănătoșit după o boală grea zice: „ Voi m-ați felicitat fiinndcă eu m-am însănătoșit, iar eu mă bucur că am putut să vin la voi iarăși, care-mi sunteți atât de dragi. Căci ceea ce mă apăsa mai mult decât boala era că nu puteam să iau parte la această iubită adunare și acum mă bucur mai mult chiar decât pentru sănătate, pentru faptul că mă pot împărtăși de iubirea voastră ( Om asupra parabolei despre 10 mii de talanți ai datornicului)”.

SFINȚII TREI IERARHI

Idei comune în operele Sfinților Trei Ierarhi

Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumn ezeu și Ioan Gură de Aur au fost împreună în răbdarea necazurilor pe pămânnt și pedagogia acestora, așa cum împreună sunt și în cer.

Ei au foarte multe în comun. Sfântul Vasile cel Mare și Grigorie Teo logul au fost atât de legați pe pământ fiind ca „un suflet în două trupuri” cum mărturisește Sfântul Grigorie în Elogiul Sfântului Vasile, aceeași viață brăzdată de nacazuri a avut-o și Sfântul Ioan.

Toți trei au fost firi bolnăvicioase și au avut perioade foarte lungi de boală, mai ales ulcer la stomac, datorită lungii asceze și înfrânări. Sfântul Ioan Gură de Aur chiar vomita când stătea la masă.Au trăit cam până la aceeași vărstă ( Vasile 49 de ani, Ioan 53 de ani, Grigorie 60 de ani), o viață relativ scurtă. Au trăit cam în aceiași perioadă: Sfântul Vasile ( 330-379), Sfântul Grigorie (330-390), Sfântul Ioan ( 354- 407). Doi dintre ei au fost patriarhi de Constantinopol : Sfântul Grigorie și Sfântul Ioan.

Dacă Vasile sunt atât de mult legați prin prietenia celebră a lor, Gri gorie și Ioan sunt legații prin ocuparea aceluiași scaun: Patriarhia de Constan tinopol .

Toți trei au luptat dumnezeiește pentru unitatea Bisericii și apărarea dreptei credințe. Și în fine toți trei slujesc împreună în jurul tronului celui Prea Înalt și asta numai în legătură cu viața lor .

Etosul său poetic face pe Sfântul Grigorie de Nazianz să spună uneori că sufletul omului e o „țâșnire” , o „emanație”din Divinitate un „amestec”cu spirit ceresc , dar că el (omul ) este de asemenea „un inițiat” al lumii numenale , trecător și nemuritor, vizibil și inteligibil , același fiind duh și trup , ființă îndumnezeită prin înclinarea sa spre Dumnezeu („Cuvânt la nașterea Domnului”) ..

Dragostea nu este întotdeauna vizibilă în realitate .Sfânntul Ioan Gură de Aur subliniază faptul , dă alarma și încearcă totul pentru a îndrepta siotuația,. Erau atâtea nenorociri și atâta mizerie în epoca sclavagistă pe care el se străduiește să le ușureze sau să le îndepărteze :sărăcia , bolile, războaele,inegalitatea,exploatarea sub toate formele, oribila plagă a sclavagismului .

În una din cele mai frumoase Omilii ale sale Sfântul Ioan Gură de Aur zice că dacă toți oamenii ar iubi și ar fi iubiți , nimeni n-ar mai suferi vreo nedreptate , uciderile , luptele , războaele, răpirile , lăcomia și toate relele, ar fi îndepărtate, ticăloșia nu ar mai fi cunoscută decât după nume.Făcătorul de minuni n-ar putea săvârși asemena lucruri (Cf..Omilia XXXII, 5 la epistola I către Corinteni) Cel ce iubește pe semenii săi sălăsluiește pe pământ ca în ceruri bucurându-se pretutindeni de pace și împletindu-și nenumărate cununi. El nu va fii atins de pizmă și mânie, de gelozie și înfumurare, de slavă deșartă și de patima cea rea. Dragostea e mai presus decât martirul, mai puternică decât zidul, mai tare decât diamantul.Câtă bucurie și grație revarsă dragostea în suflet! Asemenea albinei celei harnice , ea adună cele bune de pretutindeni și le tezaurizează în sufletul celui care iubește ( Ibidem). Dragostea schimbă firea lucrurilor, ea vine cu toate bunătățile in mâini. Ea mângăie mai mult decât toate mamele, ea e mai decât bogată toate reginele ( Ibidem). Dragostea e mai scumpă decât toate și nu poate fi schimbată pe nimic afară de omul însuși.

Unul din relele care rodeau și rod inima omului este pizma sau invidia, dușmanca de moarte a dragostei și una din marile nenorociri ale omenirii. Sfinții Părinți s-au sesizat de ravagiile acestei lepre sufletești și au combătut-o cu toată puterea, fiinnd tratate speciale ( Sfântul Vasile cel Mare), fie in cuvântările lor exegetice, fie prin propria lor tinută plină de dragoste.. De pe o pozitie opusă celui care iubeste, pizmașul se îmbolnăvește cznd vede pe altul că-i merge bine și se bucură când îl vede nenorocit.De aceea Sfâtul Ioan Gură de Aur socotește

pizme drpet un dușman comun al firii omenești și-și îndeamnă credincioași la o stimulare utilă în facerea binelui, nu in cea a răului. ( Sfântul Ioan Gură de Aur- Idem).

Sfinții Trei Ierarhi se străduiesc din toate puterile pentru a reumaniza pe om. „ Vino și devino om”, sfătuiește Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi „ pentru ca denumirea firii tale ( de om) să nu poată duce în eroare…. Ce faci tu? Spune-mi! Există dresori care pot transmite animalelor noblețea oamenilor, în limita posibilului. Ei învață papagalii să vorbească cu glas omenesc silindu-i contra naturii prin tehnică. Ei îmblânzesc leii pe care îi aduc după ei în piață. Tu îmblânzești leul, această fiară sălbatică dar tu ești mai neîndurător decât lupul! Ce e mai grav e că în timp ce fiecare animal are un singur defect omul rău își adună un număr mare de lipsuri…”

Pacea a fost idealul cel mai scump după care a însetat omenirea. Războiul a fost cea mai mare calamitate asupra omenirii. De aceea Sfinții Trei Ierarhi au combătut neîncetat războiul și ura dintre oameni, că propovăduind cu stărunță pacea, frățietatea și înțelegerea și arătând foloasele care decurg din acestea.

Sfântul Ioan se exprima astfle despre pace: „ Nimic nu prețuiește decât pacea și buna înnțerlegere. Pacea e primul dintre toate bunurile……Pacea înlătură războiul, risipește teama, alungă vrăjmășia. Pavcea e salavatoare a lumii. Pacea e mai presus decât desăvârșirea. Nici un bun nu poate fi comparat cu bunul păcii: pacea în adunări, pacea în rugăciuni, pacea în ceremonii, pacea în salutări…

pacea este mama tuturor bunurilor ( „ Omilia la Înălțarea Domnului”).

În altă Omilie, dupa ce analizează prinncipalele aspecte ale păcii cu Dumnezeu, cu sine și cu semenii, spune că: „ Dacă nu-i pace toate celelalte sunt de prisos ( „ Omilia 8 la Colosei”)”. Originea păcii o vede Sfântul Ioan în Dumnezeu pentru că Dumnezeu Însuși e pace.

Sfântul Grigorie vorbește în termenii cei mai aleși despre pace: „ pacea este chiezășia armoniei și a frumuseții universului: popoarele, orașele, familiile, comunitățile se conservă prin pace („ Cuvântarea 6 despre pace”)”. Iar în altă cuvântare el spune : „ Scumpă pace, ocupația și podoaba mea! Tu ești pacea lui Dumnezeu, esența proprie a Dumnezeirii… Pace încântătoare, bun pe care într-adevăr toți îl lăudăm, dar atât de puțini știu să-l păstreze ( „ Cuvântarea a 22 a despre pace”).”

„ Nimic nu este mai propriu creștinului decât să fie făcător de pace („ Scrisoarea114”)”. „ Nu pot să mă numesc adevărat slujitor al lui Dumnezeu fără dragostea mea față de alții și fără să fiu în pace cu țoți, atât cât depinde de mine („ Scrisoarea 156”)”. Sau în altă parte el spune: „ Este mai bine să murim și Bisericile să se înnțeleagă între ele, decât să pricinuim atât de mare rău poporului lui Dumnezeu („ Scrisoarea 204”)”.

Aproape întreaga operă predicatorilă a Sfinților Trei Ierarhi este un comentor al dragostei creștine, un manual al milei, un apel la binefacere, un imn al carității. Ea oglindește iubirea și grija față de credincioși; este tăietura adâncă în păcte și în lipsa de simțire a bogaților; este un apel la omeniei, la dreptate, la altruism; este un avertisment și o sancțiune împotriva celor care se bucură de munca, de nevoile, de bunurile și drepturile altora..

Este surprinzătoare precizia cu care acești episcopi asceți cunosc aspectele vieții omenești și caracteristic realismul cu care ei le zugrăvesc. Aproape că nu a existat rău social și păcat pe care să nu-l fi observat și să nu- l fi criticat, înncercând să-l schimbe.

Frumusețile și valoarea istorică ale poeziilor Sfântului Grigorie au determinat Biserica veacolului al IV- lea prin Ioan Gura de Aur, să aleagă un număr din ele ca imnuri pentru serviciul divin.

O altă legătură între cei doi Sfinți Ierarhi: Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Ioan Gură de Aur, o stabilește o altă vestită față: Sfânta Olimpiada, ucenică de taină a Sfânntului Ioan Gură de Aur și în același timp confidenta Sfântului Grigorie de Nazianz:

„ Copilul meu, acest dar îți trimit

Eu, Grigorie: îndemnul unui părinte este darul cel mai bun.

Nu aurul amestecat cu pietre prețioase,

poadoabă femeilor nobile, Olimpiada, nici culorile

să nu împodobeasca un chip împărătesc cu rușinoasă grație,

fiindcă ele aduc peste chip un chip ce duce la pierzanie.

……………………………………………….

Lasă de la tine atunci când soțul tău fierbe, ajută-l când e chinuit și suferă

cu vorbe dulci și îndemnurile cele mai bune.

Niciodată să nu-ți ocărăști sau să-ți vatămi cumva soțul,

chiar dacă ai fi foarte furioasă,fiindcă el îsuși îți este folosul cel mai mare.

Nici chiar dacă sfârșitul sfatului îți este împotrivă;căci nu se cuvine.

Fiindcă de multe ori demonul pune capăt sfatului înțelept.

Nici nu fi slabă, căci sabia e a celui puternic.

……………………………………………………

Să ai în comun cu el toate bucuriile și durerile,

comune și grijile, fiindcă acest lucru sporește casa.

………………………………………………………

Suferă măcar puțin împreună cu el când se necăjește, căci durerea prietenilor

e un leac plăcut al suferinței. După care însă,

având un chip vesel, risipește îngrijorările inimi lui.

Căci pentru bărbatul întristat limanul cel mai bune e soția.”

(„ Poem-îndemn către Olimpiada”)

În galeria marilor dascăli ai Biserici Creștine Sfântul Ioan Gură de Aur ocupa un loc de cinste prin viața sa pilduitore, precunm și prin opera sa teologică, rămânând un simbol al epocii patristice și un nume vrednic de aleasă cinstire pentru întreaga creștinătate.Dacă Sfântul Atanasie cel Mare reprezintă peste veacuri chipul teologului frământat de profunnzimile gândirii și tâlcuirii adevărurilor de credință, sau dacă Sfântul Vasile cel Mare ilustrează modelul cel mai ales al organizatorului vieții monahale și al filantropului desăvârșit, așa cum fratele său, Sfântul Grigorie de Nissa, întruchipează misticul dornic de aflarea îndumnezeirii, Sfântul Ioan Gură de Aur este exponentul prin excelență al predicatorului creștin autenntic, arta sa oratorică, iscusința exegetică și întreaga sa operă de innfrumusețare a vieții morale a credinncioșilor rămânând neîntrecute până în zilele noastre.Făcând din amvonul Bisericii din Antiohia și apoi a Sfintei Sofia din Connstantinopol, un aldoilea altar de slujire, marele corifeu al elocinței creștine a săvârșit astfel de acolo o adevărată Liturghie a propovăduirii lui Hristios, înălțând cugetele ascultătorilor săi către pătrunderea adevărurilor creștine, prin luminarea minților cu harul dreptei credințe..

Daca adăugăm acestora și faptul că Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se săvârșește în toate Sfintele lăcașuri de închinare a dreptei credințe românești, precum și acela că Sfântul Ioan este alături de Sfinții capadocieni Vasile și Grigorie oblăduitorul școlilor noastre teologice, ne putem da seama de legătura mare care este între cei Trei Sfinți Ierarhi.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură tipărită sub îndrumarea și cu puterea de grijă a prea Fericitului Părinte Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod.

Societatea Biblică Interconfesională din România București, 1982.

I.Scrieri ale Sfântuui Vasile cel Mare

(P.S.B)

-Scrieri partea întâia, colecția „Părinți și scriiitori bisericești” , nr.17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1986.

-Scrieri partea a doua, Colecția <<PSB>, nr.18, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Române, București 1988.

-„Despre Botez”, Editura Anastasia, 1999.

„Adunare a cuvintelor celor pentru ascultare de la mulți Sfini Sfinți și dum nezeiești părinți spre folosul celor ce întru dânsa vor voii să se grijească de mântuirea lor” Și viața cuviosului părintelui nostru starețul Paisie, împreună cu oarecare Dimitrie sfinției sale, Mânastirea Neamțu 1817.

-„Omilia Sfântului cel Mare” respectiv la perceptul biblic <<Ia seama>> tradusă după originalul grec de Pr.V.G Alexe, Târgoviște 1912.

-„Omiliile Psalmi” , traducere de la Pr.Dr.Olomp N.Caciulă, București 1939.

„Acelui întru Sfinți părintelui Vasile Arhiepiscopul Chesorriei Capodociei” așezământul călugăres ci cătră cei ce se nevoiesc în viața de obscene și deosebi.Retipărit din <<Cuvinte puține oare care ale celor întru sfinți părinților noștri Vasile cel Mare și Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, tălmăcite din limba elinească București 1826>> Editura de Cernăuți 1898.

II.Scrieri ale Sfântului Grigorie de Nazianz

-Cuvântări Teologice, Editura Heold, București.

-„Elogiul Sfântului Vasile „, Huși 1931.

-„Apologia”, Huși, 1931.

-„Modelele de cuvântări bisericești”, Huși 1927.

-„Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în secolul al XVII-lea, Craiova 1983.

-„Elogiul funebru al Chesorie” și „Desore Macabei”, Râmnicu –Vâlcea 1939.

III.Scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur

-Omilii la Facere I, Editura Institutul Bbiblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române 1987.

-Omilii la Facere II, Editura Institutul Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1989.

-Omilii la Matei, Editura Institutul Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994.

-Mângâietoarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Rebrinul Român, Oradea, 1994.

Sfântul Ioan Gura de Aur și Cuvioasa Olimpiada Diaconița, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

-Omiliile Epistole către Filipini, Editura Icon, 1998.

-Puțul și Împărăția de grâu, Editura Editura Buna Vestire, Bacău 1995.

-„Cuvântarea Sfântului Grigorie Teologul întru cinstea Marelui Antonosie, Arhiepiscopul Alexandriei” , Editura Anastasie, București 2000.

-„Despre preoție”, Editura Instistutul Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București.

-„Viața și operele Sfinților Părinți” (Partea a II-a)-Mânăștirea Neamțu 1934.

-„Cuvinte la proznice împărătești”, București 1942.

LITERATURĂ

A.Teologi

-Maica Mgdalena „Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi” Editura Dieisis, Sibiu 2000.

-Jean-Claude Lorchet „Teologia bolii” Editura<<Ostea Domnului>> Sbiu, 1997.

-Preot Ioan C.Teșu „Teologia necazurilor” Editura Christiane, București 1998.

-Viața Sfântului Grigorie Teologul (de Nazianz) alcătuită de preotul Grigorie, Editura Herald, București

-I.G Coman „Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz” , București 1937.

-Pr. Dumitru Belu „Despre iubire” , Timișoara 1945.

-Pr.Tudor Bodogoe „Biserica și probleme vremii”, Sibiu 1947.

Pr.Tudor Bodogoe- „Amarul Institutul Universitar”, Sibiu 1949.

„Gânduri în liniște” Rzmnicu Vâlcea 1931, Profesor Pr. Ioan G. Coman.

„Două femei de elită din epoca de aur a patristicii: Gorgonia și Macrina”, București 1941.

Același, „Sfântul Grigorie de Nazianz despre impăratul Iulian” , București 1948.

George Aramă „Elemente de omiletică specială”,Bucuresti 1930.

Ioan Bianu „ Catalogul manuscriptelor românești” , Tomul I,Numerele 1-300, București 1907.

Pr.Prof Dr.Dumitru Călugăr „Sfinți și părinți ai Bisericii”, Sibiu 1936.

Pr.Prof Ioan G Coman „ La demonstration dans le troite”<<Sur le Saint Sprit>> de Saint Basile Le Groud, în <<SP>>, vol IX, Part III, Berlin 1996.

Idem „Prinos, Studii în cinstea Patriarhului Nicodin”, București 1946.

Idem, „Patrologie, Manula pentru uzul studenților Institutelor Teologice”, București 1956.

Idem , „ Sfântul Vasile cel Mare.Închinare la 1600 de ani de la moartea sa”, București 1980.

Idem „Probleme de filozie și literatură patristică”, București 1944.

Idem „ Rolul Socil al milei creștine la Părinții Capodocieni”, Beius 1945.

Idem „Miracolul clasic”, Bcucurești 1940.

Prof. Nicolae Comșa „Manuscriselor românești din Biblioteca Centrală de la Blaj” Blaj 1944.

Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului „Les efforts de Saint Basile pour l’unite de l’Eglise”, Editura Mânăstirii Taize.

Gustav Bardy: „Eu lisout les Peres” La pensee et la vie chertieunes aux, premires siecles, Normelle edition le vue et augumentee, Paris (Blond et Gay) 1933.

Pierre Camelot „Les idee dee Clemet d’Alexandrie sur l’utilisation des Sciences et de la Litterature profane” dans Peches de Science Religiose, Fevier 1931.

IV.CONTINUARE

-E.Fleury : „Saint Gregoire de Nazianz et sou temp” , Paris 1930.

-Anton I Adărnuțiu : „Literatura șifilosofie creștina”, Editura Fides 1997.

-Ep. Vicar Patr. Antonie Plămădeală : „Biserica slujitoare”, Bucuresti 1972.

-„Predică la Sfinții Trei Ierarhi”, Cernauți 1907

-A.J.Festugiere „La sointete”, Paris 1942.

-Lettre d’exil”, Spurces Cheretiennes 103, Paris 1964

Clement Alexandrinul „Pedagogul”, Izvoarele Ortodoxiei nr.3, Bucuresti, Editura Librăriei Teologice, 1939.

B.DICȚIONARE SI ENCICLOPEDII

„Dicționarul Limbii Române moderne”, Editura Academiei Populare Romzne, 1958.

STUDII SI LUCRĂRI

Gheorghe Aramă „Sfântul Vasile cel Mare în colindele religioase românești”, în ST 11/1959, 73-84.

Pr.Prof.St Alexe „Critica marei plăgi a cometei la Sfinții Părinți Capodocieni” în MMS, 36/1960, 433-44

Diac Vasile Axinia „Dispoziții economice ale Sfântului Vasile cel Mare privind femeia creștină”, GB 38/1979, 725-737.

Pr.Dr.Mircea Basarab „Sfânta Scriptură și interpretarea ei în concepția Sfântului Vasile cel Mare” , MB 29/1979/286-300.

Arhim Gr. Băbuș „Regulele monahalele Sfântului Vasile cel Mare privitoare la cult și rugăciune” în GB 17/1958, 446-453.

Pr.Prof.Dumitru Belu „Activitatea omiletica a Sfântului Vasile cel Mare” MA 24/1974, 33-50.

Pr.Prof Ar. Teodor Bodogae „Din scrisorile sfântului Vasile cel Mare catre Sfântul Atanasie al Alexandriei”, MO 31/1979, 70-78.

Același „File dintr-o prietenie statornică :Sfântul Vasile cel MARE Și Sfântul Eusebiem episcopul de Samosata” MA 24/1979, 637-642.

Același „Studiile universitare ale Părinților Capodocieni ale Părinților Capodocieni” , ST 7/1955.

Pr. Olimp D.Căciulă: „ Sfântul Ioan Gură de Aur, o prestigiooasa autoritate morala” , MO 3-6/1980.

Pr.St Călinescu : „Dicurs pronunțat la 30 noembrie in biserica Sf. Ecaterina” BOR 4/1878, 342- 343.

Pr.Prof Dr Dumitru Călugăr „Actualitatea ideilor pedagogice in unele din lucrările Sfințelor Trei Ierarhi” MA 19(1974) 57-64.

Pr.Prof.Ioan G Coman „Aspecte ale artei literare in operele Sfinților trei Ierarhi” ST 21 (1969) 164-178

Idem „Studiile universitare ale Părinților Cpodociei” ST 7/ 1955 531 554

Idem „Învățămintele ale Sfinților Trei Ierarhi pentru problemele actuale ale Bisericii” , BOR 90/1972, 121-126

Pr.Prof.C Corintescu „Sfinții Trei Ierarhi interpreți ai Sfinției Scripturi” ST 28/1976, 82-93

Ioan Cornoiu „Serbea Sfinților Trei Ierarhi, patroni seminariilor , la Seminarul Central” BOR 30/1907, 1297-1305.

Pr.Prof. Vasile Gheorghiu :” Predicările la Sfinții Trei Ierarhi” ținută în biserica seminarială din Cernăuți cu Hramul Sfinții Trei Ierarhi, în 30 ianuarie (12 februarie) 1907, Con 30/1911, 73 -79.

Arhim Benedict Shiuș „Soborul celor întru sfinți Părinților noștri a toată lumea mariloe Trei Ierarhi și in Pr.Tudor Bodogoeățători Vasile Cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu siIoan Gură de Aur” MO 32/1980 , 69-70

Ioan Ianovici „Prolog ținut în Biserica seminarială la privegheare spre ziua sfinților Trei Ierarhi în anul 1887” Cab 6/1887, 171-175.

Ghe Lițiu „Sfinții Irarhi, mila creștină” MB 3/1953, 118-119.