Linearitatea Si Ciclicitatea Timpului din Perspectiva Filosofic Religioasa

„…învață și uită”

Linearitatea și ciclicitatea timpului din perspectivă filosofic-religioasă

Cu referire specială la proiecțiile „formei” timpului în arhitectura chineză și hindusă

Argument

S-a vorbit foarte mult, cel puțin în ultimul timp, despre problema timpului: ce este și ce nu este el, care sunt implicațiile sale în viața omului, dacă există în realitate sau nu, și așa mai departe. Multe din aceste întrebări și-au găsit răspunsul. Multe nu. În studiul de față, încerc să vin cu o problemă nouă sau, mai bine zis, să analizez timpul dintr-o altă perspectivă decât cea convențională, și poate arhicunoscută, și anume voi vorbi despre:

1. Forma pe care o are timpul

2. Modul în care diferitele sisteme religioase, în special cele orientale-chinez și hindus-își proiectează concepția pe care o au despre forma timpului în modalitățile lor de exprimare: poezie, pictură, muzică, cult și arhitectură (care de cele mai multe ori le înglo-bează pe toate). Pentru lucrarea de față am ales, dat fiind specificul ei, doar arhitectura sacră1.

Această abordare a problemei trebuie făcută ținând seama de următoarele aspec-te, care pe parcursul lucrării vor tratate corespunzător:

a). Religia creștină „europeană” este una tributară-nu în sens reducționist!- gândirii antice grecești. De aceea, termenii cu care operează o vor diferenția net de sistemele de gândire orientale.

b). Termenul de „european” va fi folosit într-un sens tehnic și nu geografic. De aceea va fi așezat între ghilimele.

c). Termenul de „filosofie” va fi folosit și el în sens tehnic din cel puțin două motive: pe de o parte pentru că și-a pierdut din sensul originar-filosoful și trăia ceea ce învăța-devenind o materie de învățământ, iar pe de altă parte deoarece, cel puțin în spațiul oriental, nu putem vorbi de un „sistem” filosofic în sens „european”, ci mai mult de o gândire chineză sau hindusă. De aceea, termenul va fi folosit într-un mod destul de forțat.

d). Abordarea acestei problematici se va putea face în cel mai revelator mod dacă vom încerca să ne eliberăm pe parcursul abordării de prejudecățile create de sistemul de gândire în care deja ne aflăm2. Cu toate acestea, pentru a facilita, acolo unde se va considera de cuviință, înțelesul celor afirmate sau citate, se va recurge la paralele cu exemple din spațiul creștin, fără însă ca prin aceasta să se urmărească crearea unor punți de legătură forțate și/sau nefondate între sistemele luate în discuție3.

e). Un ultim aspect, care din păcate va periclita mult din calitatea abordării subiectelor propuse, este cel al calității bibliotecilor (în care nu există nici măcar colecțiile celor mai importante reviste de orientalistică internaționale) din România, precum și cel al lipsei de publicații de specialitate serioase. Deocamdată, cele mai avizate periodice din țara noastră rămân:

1. Archaevs. Studii de istorie a religiilor. Apare sub egida Asociației Române de Istorie a Religiilor

2. Origini. Caiete silvane. Revistă de studii culturale, Zalău

3. Stvdia Asiatica. Revue internationale d’études asiatiques. Périodique publié par le Centre d’Histoire des Religions

4. Studia et Acta Orientalia. Publicată de Société des Sciences Philologiques, section d’études orientales.4

Partea I

În loc de introducere

Este oare timpul o lipitoare care se lipește de oameni și de lucruri sugându-le viața? Este oare o realitate pe care toți o simțim, o trăim, dar nu putem să o vedem, să o definim? Cum a fost privit timpul în culturi diferite, în momente diferite ale istoriei și ale vieții fiecăruia? Există vreo scăpare din el și dacă da, cum? Ce treabă are arhitectura cu timpul când se știe foarte bine că, în trecerea sa, (timpul) nu va mai lăsa piatră pe piatră? Iată doar câteva întrebări la care vom încerca să dăm un răspuns viabil. Pentru a avea o privire de ansamblu asupra acestei probleme, vom lua în discuție spațiul „european” și cel asiatic deoarece analizele lor diferă. De multe ori în creștinism, timpul a fost privit ca un tiran nemilos care nu știe altceva decât să împingă pe om la veșnica damnare. Jean Delumeau, în cartea sa „Păcatul și frica”5 face o analiză „la rece” a realităților care stăpâneau lumea occidentală până în secolul luminilor. Sunt sigur că ele nu difereau prea mult nici în partea ortodoxă a lumii. În religiile duddhistă și taoistă oamenii erau mult mai liniștiți. Nu putea fi înfricoșați, și, de aceea, de multe ori, manipulați prin niște imagini de coșmar absolut terifiante despre ceea ce-i așteaptă „dincolo”. Că oamenii bisericii nu credeau de multe ori în ele, acest lucru nu trebuia să ajungă la urechile plebei.

Analizând tabloul Ceasornicul, al lui Marc Chagall, istoricul de artă Gustav René Hocke scrie (sublinierile ne aparțin):

„Acest tablou al lui Chagall este de o adâncime și de o frumusețe aproape de ne-pătruns, poate cea mai frumoasă emblemă spațiu-timp a artei europene. Spațiul ni se înfăți-șează amorf-infinit, iar ceasornicul (ca o cutie-măsurătoare), violent-despotic. Mai izbitoare este însă pendule, judecătoare nemiloasă și imperioasă, care cu 54 (!) de minute înainte de miezul nopții (nouă-divizor al lui 54-este o cifră astrologică și cabalistică a mor-ții) bate ca o secure de călău spre minuscula creatură umană din marginea din stânga (jos) a tabloului…Totuși, cu adevărat genial în acest tablou atât de „liniștit”, este faptul următor: omul sugerat cu mijloacele cele mai sărăcăcioase, se smulge din această întrecere spațiu-timp pentru a privi în afară, într-o întunecată și proprie noapte de vis ce depășește în egală măsură și spațiul și timpul.”6 Aceasta este poate cea mai estetică, artistică și completă de-finiție a timpului în acest spațiu.

În Orient, timpul nu produce frică. Și pentru a fi în consonanță cu exemplul dat mai sus, voi cita unul tot din domeniul artei:

„Reprezentarea vechilor sfinți de către Gu Kai-zhi este apropiată de misterul originar. O savurezi fără a te plictisi vreodată.

[Asemeni pictorului în fața propriei creații] privitorul care se găsește în fața tablourilor sale își concentrează la rândul său spiritul, își lasă gândurile să zboare spre infinitul zămislit de figuri, se cufundă în acea stare de sine în care lumea înconjurătoare și eul se uită unul pe altul, în care conțtiința și învățătura se suprimă. Cu trupul precum lemnul uscat și cu inima asemeni cenușii stinse, te simți făcând parte din miraculoasa esență. Aceasta este Tao al picturii.”7

Binecuvântare și blestem, înger și demon, timpul fascinează și astăzi ca și acum câteva mii de ani. S-a scris enorm despre el și încă se va mai scrie dar, oricât se va face acest lucru, subiectul nu va fi niciodată epuizat. Și aceasta nu face decât să ne liniștească.

Temeliile pământului. Cosmogonia și începuturile timpului la creștini și chinezi

Toate popoarele, indiferent de religie sau limbă, au fost fascinate de taina cea mare a începuturilor creației. Fiecare și le-a imaginat a fi într-un fel sau altul în funcție de cele ce le primiseră de la înaintași, iar aceia de la strămoși și tot așa. Dacă stăm și analizăm toate aceste referate vom vedea că ele nu diferă între ele prea mult.8 Tocmai de aceea putem vorbi despre niște origini comune ale întregii lumi, origini care cu trecerea timpului s-au estompat, ele rămânănd vizibile doar la nivelul acesta. Cu toate acestea, referitor la aceste momente încărcate de taină nimeni nu poate să spună că le poate pătrunde înțelesul. Ne desparte de acum prea mult timp de ele pentru a mai avea curajul să ne aventurăm în a cunoaște taina originilor, taina creației. Dar poate că nici nu ar mai fi nevoie să purcedem la așa ceva. Fiecare neam își are păstrate în cărțile sale sacre episodul cosmogenezei pe care l-a explicat în felul său propriu. Evreii, și de la ei și noi, creștinii, avem aceste momente păstrate în primele capitole ale Sfântei Scripturi. Cine dorește să discute despre cele ce sunt și despre cele ce nu mai sunt, trebuie să treacă obligatoriu prin Cartea Facerii. A face însă acest lucru de unul singur poate fi deosebit de periculos. Aici sunt prezente multe taine care, fără a avea o călăuză pricepută în pătrunderea lor, nu vor putea fi înțelese niciodată. Ba chiar ar putea ucide. Călăuzele cele mai potrivite sunt Proorocul Moise și Sfinții Părinți.9 În cazul acesta de față, când dorim a vorbi despre problema formei timpului, cele spuse mai sus rămân la fel de valabile. În cazul celorlalte religii, cele despre taina originilor au fost spuse de marii înțelepți din vechime, ca: Lie Zi, Huang Di, Lao Zi sau Kong Fu Zi, fiind consemnate mai apoi în scris de discipolii lor. Și aici, ca și în cazul Sfintei Scripturi, este nevoie de călăuze. Iar călăuzele ne vor fi pescarii, sihaștrii, măcelarii sau olarii, oameni la care înțelepciunea nu era o profesie ci un mod de viață.10

Poate că aici s-ar cuveni a fi pusă veșnica și nelipsita întrebare, prezentă în mai toate lucrările care se ocupă cu o tratare nu atât interdisciplinară a problemei în cauză, cât una interreligioasă: cine are dreptate? Și urmează un răspuns în care subiectivitatea tronează mai mult sau mai puțin. Noi, paradoxal sau nu, nu o vom pune ci vom lăsa pe cititor să tragă concluziile care se cer.

Cosmogonia și începuturile timpului la creștini

În creștinismul de „moștenire” grecească: lumea bizantină

„Lumea bizantină” este un termen foarte general, atât din punct de vedere geo-grafic, cât și din punct de vedere cultural. În spațiul pe care îl numim noi astăzi astfel, s-au întâlnit o mulțime de culturi: grecească, semită, romană etc. Din acest amestec s-a născut spiritualitatea bizantină. Prezența atâtor culturi nu putea să nu aducă diferite influențe-unele faste, altele nu, asupra creștinismului. Modul de-a privi divinitatea supremă a trecut prin diferite filtre, a căpătat diferite aspecte. Acum, care viziune era cea mai apropiată de cea reală este foarte greu de spus și nici nu este cazul acum. Important este faptul că ele (influențele) au existat și, mai important, că ele există și acum.

Modul în care Dumnezeu și omul se raportau la timp diferea de la un comentator biblic la altul, în funcție de influențele pe care el însuși le suferise. Timpul suferise nenumărate divizări. Exista un timp social a cărui dirigiutor era mai întotdeauna diavolul, care, prin el, încerca să-i depărteze cu orice preț pe oameni de la cele sfinte. Exista un timp liturgic, care recapitula întreaga creație și istorie a mântuirii de fiecare dată când era slujită Sfânta Liturghie. Exista apoi un timp în care Însăși Dumnezeu trăia, un prezent continuu. Apoi, fiecare credincios își crea propriul său timp liturgic de fiecare dată când se ruga sau făcea o faptă buna. Lucrurile par a fi foarte clare. Dar ce te faci când această pluralitate de timpuri-fiecare cu forma lui specifică-interferează? Când timpul lui Dumnezeu interferează cu cel al oamenilor, iar cel liturgic cu cel social? Însăși Sfinții Părinți au fost cuprinși de diferite dileme atunci când au trebuit să explice aceste lucruri:

„Ceea ce îl chinuia pe Grigorie [de Nyssa-n.n.] cu adevărat era felul radical în care pătrunderea morții în om îi schimba acestuia percepția timpului…” Nimic nu era mai sigur pentru om decât faptul că va muri. Cu trupul. Pentru a-și salva măcar sufletul trebuia să participe la viața ascetico-liturgică a Bisericii. Deci timpul vieții sale muritoare trebuia sfințit cu timpul Bisericii. Dar omul nu putea să trăiască în afara societății. Sau, chiar dacă unii au făcut-o, cei mai mulți au rămas în cetate. Au rămas între alți oameni. Astfel, viața lor avea un aspect relațional. De cele ce făceau ei, depindeau alții. Spun aceste lucruri pentru a arăta cum timpul liturgic și timpul morții fiecăruia au influențat timpul social. Timpul presupune moduri de comportament. Când te afli în interiorul celui liturgic (biserică sau rugăciune particulară) îți conformezi și ținuta exterioară momentului. Pe de altă parte, în societate omul își conformea-ză comportamentul ținând seama de colectivitatea în care se află. celarii sau olarii, oameni la care înțelepciunea nu era o profesie ci un mod de viață.10

Poate că aici s-ar cuveni a fi pusă veșnica și nelipsita întrebare, prezentă în mai toate lucrările care se ocupă cu o tratare nu atât interdisciplinară a problemei în cauză, cât una interreligioasă: cine are dreptate? Și urmează un răspuns în care subiectivitatea tronează mai mult sau mai puțin. Noi, paradoxal sau nu, nu o vom pune ci vom lăsa pe cititor să tragă concluziile care se cer.

Cosmogonia și începuturile timpului la creștini

În creștinismul de „moștenire” grecească: lumea bizantină

„Lumea bizantină” este un termen foarte general, atât din punct de vedere geo-grafic, cât și din punct de vedere cultural. În spațiul pe care îl numim noi astăzi astfel, s-au întâlnit o mulțime de culturi: grecească, semită, romană etc. Din acest amestec s-a născut spiritualitatea bizantină. Prezența atâtor culturi nu putea să nu aducă diferite influențe-unele faste, altele nu, asupra creștinismului. Modul de-a privi divinitatea supremă a trecut prin diferite filtre, a căpătat diferite aspecte. Acum, care viziune era cea mai apropiată de cea reală este foarte greu de spus și nici nu este cazul acum. Important este faptul că ele (influențele) au existat și, mai important, că ele există și acum.

Modul în care Dumnezeu și omul se raportau la timp diferea de la un comentator biblic la altul, în funcție de influențele pe care el însuși le suferise. Timpul suferise nenumărate divizări. Exista un timp social a cărui dirigiutor era mai întotdeauna diavolul, care, prin el, încerca să-i depărteze cu orice preț pe oameni de la cele sfinte. Exista un timp liturgic, care recapitula întreaga creație și istorie a mântuirii de fiecare dată când era slujită Sfânta Liturghie. Exista apoi un timp în care Însăși Dumnezeu trăia, un prezent continuu. Apoi, fiecare credincios își crea propriul său timp liturgic de fiecare dată când se ruga sau făcea o faptă buna. Lucrurile par a fi foarte clare. Dar ce te faci când această pluralitate de timpuri-fiecare cu forma lui specifică-interferează? Când timpul lui Dumnezeu interferează cu cel al oamenilor, iar cel liturgic cu cel social? Însăși Sfinții Părinți au fost cuprinși de diferite dileme atunci când au trebuit să explice aceste lucruri:

„Ceea ce îl chinuia pe Grigorie [de Nyssa-n.n.] cu adevărat era felul radical în care pătrunderea morții în om îi schimba acestuia percepția timpului…” Nimic nu era mai sigur pentru om decât faptul că va muri. Cu trupul. Pentru a-și salva măcar sufletul trebuia să participe la viața ascetico-liturgică a Bisericii. Deci timpul vieții sale muritoare trebuia sfințit cu timpul Bisericii. Dar omul nu putea să trăiască în afara societății. Sau, chiar dacă unii au făcut-o, cei mai mulți au rămas în cetate. Au rămas între alți oameni. Astfel, viața lor avea un aspect relațional. De cele ce făceau ei, depindeau alții. Spun aceste lucruri pentru a arăta cum timpul liturgic și timpul morții fiecăruia au influențat timpul social. Timpul presupune moduri de comportament. Când te afli în interiorul celui liturgic (biserică sau rugăciune particulară) îți conformezi și ținuta exterioară momentului. Pe de altă parte, în societate omul își conformea-ză comportamentul ținând seama de colectivitatea în care se află. De aceea pot apărea de multe ori conflicte între credința religioasă a respectivului și cei de lângă el-cei care formează societatea în care acesta trăiește. Peter Brown, din care am citat și mai sus, continuă să analizeze această situație scriind:

„Dacă nu ar fi fost urmărit de dorința de a scăpa din ghiara timpului, Grigorie nu s-ar fi făcut apărătorul atâ de convins al virginității și, în mod indirect al abstinenței sexuale masculine. Poate că s-ar fi mulțumit cu datoria reproductivă întrucâtva indiferentă față de corp care constituise norma accepta-tă în famila sa până în timpul generației lui. Dar numai prin măsura drastică a abandonării casătoriei și a nașterii de prunci se putea exorciza anexietatea produsă de sentimentul trecerii inexorabile a timpului.

Pentru Grigorie, ceasul al cărui ticăit măsura în mosul cel mai inexorabil și sesizabil trecerea timpului degradat [cel de după cădere-n.n. A. B.] era ceasul căsătoriei. Reprezentarea pe care o avea el despre timpul uman consta din nenumărate încercări consecutive de a refuza imaginea mormântului. Căsătoria, dragostea fizică și creșterea copiilor erau cele mai statornice și cele mai prețuite expediente de acest fel. Tocmai prin puterea elementară a speranțelor pe care le dădea omului căsătoria-și prin durerea pustietoare legată de pierderea acestor speranțe la moartea tovarășului de viață sau a copiilor-se putea măsura întreaga greutate a anxietății care stăpânea asupra bărbaților și femeilor, prinși cum erau în „vârtejul mișcării fără încetare a morții.”

De aici presiunea simblică acumulată, după părerea lui Grigorie, în jurul problemei căsătoriei și a virginității. Ceea ce era în joc pentru el într-o viață virginală nu era reprimarea impulsurilor sexuale. Ele erau doar mijloace pentru atingerea unui scop anume-vestejirea și eradicarea din inima omului al unui simț al timpului sădit în ea de teama de moarte. Acestă temă se putea dizolva cel mai eficient dacă se renunța la acea instituție socială care ajunsese să existe datorită fricii de moarte. Căsătoria conferea validarea societății organizate pe baza fricii. Dragostea fizică maritală fusese ultima haltă oferită lui Adam și Evei înainte de tristul lor exil din Rai. Împreunându-se ca să aibă copii, ei ajunseseră să recunoască în ei îmșiși cât de mare era groaza de dispariția definitivă. A abandona căsătoria însemna a rămâne față în față cu moartea. Însemna a nu mai furniza morții și alți prizonieri în plus în persoana copiilor care se nășteau. Ba chiar mai mult: abandonarea căsătoriei însemna indirect că sufletul o rupsese cu obsesia comunitații fizice, obsesie care era trăsătura distinctivă a unei omeniri prinse în afara timpului „degradat”. În inima persoanei abstinente, ticăitul îngreuiat al ceasului care măsura timpul de după cădere se oprise în sfârșit.”11

Am reprodus în extenso fragmentul cu pricina pentru a arăta faptul că, de cele mai multe ori, problema timpului și a formei pe care acesta o are nu era numai una de ordin filosofic-abstractă, discutată în păturile intelectuale ale societății, ci una cât se poate de reală. În concepția creștină omul trăiește și moare. El nu mai are „șansa” unei a doua sau a treia încercări și de aceea cei care trebuie să treacă totuși prin acest examen al vieții și al morții trebuie să fie cât mai puțini.

Conform Cărții facerii, Dumnezeu este cel care a creat cerul, pământul și pe om. Problema căderii intră sub incidența omului în totalitate. Din textul de mai sus reiese că timpul a început să fie privit ca un dușman din clipa căderii primilor oameni. De aceea Sf. Grigorie împarte timpul în două ramuri distincte: cel pur, de dinainte de cădere, și cel degradat, de după cădere. Parafrazându-l, Brown scrie:

„Creația începuse cu un timp „pur”. Sufletul lui Adam s-ar fi putut întinde pentru totdeauna către țelul lui, preschimbându-se mereu, desfășurâdu-și la nesfârșit puterile cele variate într-o secvență precisă, pe măsură ce iubirea sa față de Dumnezeu creștea. Acesta era un simț al timpului și al scimbării atât de sigur de țelul avut în vedere, încât, comparativ cu timpul prezent, părea nemișcat ca o stană de piatră.”12. Omul tânjește după acele vremuri. Și rețeta propusă de Sf. Grigorie am văzut-o mai sus. Ea este excelentă pentru un anumit tip de indivizi. Dar nu pentru toți! Într-o societate cum era cea greco-romană, în care familia avea un rol extrem de important, faptul de a te sustrage de la avea urmași era echivalent cu blasfemia. Într-o societate în care statul cerea mereu ostași și, de aici, eroi, a nu vrea să lași urmași nu-ți putea aduce decât o mulțime de necazuri. Când creștinismul a devenit religie de stat, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Mari predicatori, ca Sf. Ioan Gură de Aur spre exemplu, au adus laude nenumărate fecioriei și vieții așa numite curate. Însă nici atunci mesajul nu a fost cu desăvârșire înțeles. Viețile sfinților ne relatează exemple în care tineri căsătoriți nu erau deloc priviți bine de către părinți-tot creștini și ei-pentru că nu vroiau să aibă urmași. Viața din Rai era deja prea îndepărtată pentru a mai reprezenta un model sau o tentație pentru oameni. Faptul că Adam și Eva au trăit în feciorie înainte de cădere și că urmau să se înmulțească prin cuvânt era, desigur, lăudabil, și cinste se cuvine celui care reușește să facă la fel. Însă acela nu trebuie să fie copilul meu sau nevasta mea. Creștinismul a încercat să îi facă pe oameni să înțeleagă un mesaj care, în societățile păgâne, nu era lansat decât în societățile secrete sau de misterii. Cei care urmau să practice fecioria adamică nu erau numai anumiți oameni ci întreaga lume.

Bineînțeles că acest lucru nu s-a întâmplat. De aceea, încet, încet, s-au căutat alte moduri de a-i aduce pe oameni mai aproape de timpul divin și de Împărăția cerurilor. Bineînțeles că s-a ajuns și la exagerări de genul: între viața monahală și cea familială nu este, de fapt, nici o diferență, dar acestea nu au făcut decât mai mult rău. A mai rămas un mod, cel mai frumos și mai la îndemâna oricui: sfintele slujbe.

„De marile sărbători bisericești, blândețea luminii pe care o împrăștiau candelabrele, deopotrivă cu sunetul neîntrerupt al vocilor de bărbați și de femei, care își dădeau la Psalmi răspunsurile pe o notă înaltă, păreau să ofere celor de pe pământ, în avanpremieră, senzația timpului de dincolo de timp”.13 Singurul martor al creației a fost Dumnezeu cel în Treime. Prin sfintele slujbe, fiecare om avea posibilitatea să „vadă” cu ochii lui cum a fost creat cerul și pământul. Dar nu ca o repovestire, ci ca pe o recreare de tip „aici și acum”. Faptul că se auzea că Hristos „vine” nu trebuia interpretat ca un viitor incert și, de aceea, nesigur. Părintele Alexandru Golitzin scrie:

„Realitațile eshatologice, lucrurile „de pe urmă” au început deja. Accentuez din nou asupra timpului prezent al declarației lui Hristos din Apocalipsă 3, 20: „vin”, același verset încheindu-se în chip semnificativ prin „și voi cina împreună cu voi”. Verbul „a cina” (deipno) e menit desigur să rememoreze ospățul euharistic. Cu alte cuvinte, Ierusalimul ceresc și Curtea sa cerească sunt, cel puțin ca anticipare, deja prezente în Biserica adunată pentru ospățul Domnului. În acord cu alchmia Liturghiei, spațiul și timpul devin elastice. Ele se dilată pentru a include în momentul prezent începutul și sfârșitul, binecuvântarea și judecata.”15

Și astfel ajungem la cea de-a doua întrebare fundamentală a creștinismului (prima e: ce să fac să mă mântuiesc?): Dacă eu asist, prin slujbele bisericii, la întreaga istorie a mântuirii, cum să fac ca ea să devină istorie pentru mine? Răspunsurile sunt diferite. Ceea ce este însă de reținut este că, uneori, istoricizarea aceasta poate și ea dăuna. Mircea Eliade scria, și pe bună dreptate, că: „Oricît de profundă ar fi „istoricizarea” Divinității, nu trebuie să uităm că scopul acestui proces rămâne abolirea timpului și trancederea istoriei de către cei credincioși. Însă pentru fiecare creștin în parte acest sfârșit și eternitatea care-i va urma-paradisul regăsit pot avea loc de pe acum. Timpul acela prevestit de Hristos este accesibil din clipa de față, iar pentru cel care l-a dobândit istoria încetează să mai existe.” Chiar si cea a mântuirii.16

Așa cum spuneam în titlul de mai sus, începuturile timpului la creștini continuă și acum. Iar dacă cineva crede că a înțeles ceva din tainele timpului și/sau ale veșniciei numai prin simpul fapt că a citit Cartea facerii se înșeală. Și unul și altul dintre aceste două concepte (timp sau eternitate) pot deveni, pentru fiecare dintre noi, rai sau iad. Experiența timpului este o experiență mistică și nu una rațională. Atunci când într-o prezentare teologică intervine problema timpului „cuvintele eșuează, conceptele se prăbușesc iar metaforele explodează.”17

În creștinismul de „moștenire” semită: Siria

Cititorul ortodox obișnuit nu cunoaște mai nimic din ceea ce noi putem numi astăzi locul de naștere sau leagănul creștinismului. Creștinismul nu s-a născut nici în Grecia, nici în Imperiul Bizantin. Creștinismul s-a născut într-un mediu semit, într-un spațiu care ține de mult controversatul Orient. Dacă încercările noastre de a înțelege această religie nu vor trece și prin acest spațiu ci se vor opri numai în interiorul celui vorbitor de limbă greacă, nu vom putea avea pretenția unei viziuni complete asupra problemei sau problemelor pe care le ridică acest sistem. Tocmai pierderea din vedere a acestei ramuri deosebit de importante, îl făcea pe Sebastian Brock, marele siriacolog oxfordian, să spună:

„Deși creștinismul își are originile într-un mediu vorbitor de limbă aramaică, faptul că în interiorul creștinismului a existat dintotdeauna o tradiție aramaică este în mod natural uitat. Astfel, potrivit percepției moderne generale a istoriei tradiției creștine, există două mari filoane în această tradiție: filonul „grec răsăritean”…și cel „latin occidental”…Existența unui al treilea filon, cel al „Răsăritului siriac”, e cu totul lăsată în afara oricrei considerații.”18 Nu trebuie așadar să ne mire faptul că, aproape toate lucrările care tratează o anumită temă creștină și se numesc-de multe ori bombastic-„Cutare problemă în creștinism” nu fac nici măcar o cât de mică aluzie la Părinții semiți ci se concentrează aproape exclusiv pe lumea bizantină. În cele ce urmează, voi încerca o mică incursiune în lumea atât de complexă a creștinismului sirian, precum și în sistemul gnostic-la fel de complex- pentru a ilustra modul în care era conceput timpul, și mai ales „forma” sa, în acestea. Nu voi mai repeta episodul biblic al creației deoarece el este același ca și în cazul lumii bizantine.

Din păcate, referințele în ceea ce privește creștinismul sirian nu vor fi decât două: Sf. Efrem Sirul și Isaac Sirul. În ceea ce-l privește pe Sf. Efrem, operele lui nu sunt complete în limba română.19 În plus, în limba română nu dispunem încă de ediții critice ale altor reprezentanți ai teologiei siriene, această și datorită faptului că teologia lor nu se replia, și nici acum nu se repliază, întotdeauna pe teologia oficială. Cu toate acestea, modul de gândire a unor Părinți ca cei citați mai sus, nu concordă nici el întotdeauna cu cel al Părinților greci, oficiali. Tot în cadrul acestei secțiuni va fi introdus și Sf. Dionisie Areopagitul care, chiar dacă nu aparține Siriei, faptul că a fost descoperit acolo și că a fost comentat aproape numai de scriitori sirieni (printre care: Iosif de Hazza, Sergiu de Ras’ain, Lazăr din Beth Qandasa, Ioan al Darei, Roman Medicul și celebrul Bar-Hebraeus), nu este lipsit de importanță.

Aparținând perioadei celei mai puțin elenizate a creștinismului siriac, Efrem a fost și este, alături de contemporanul său mai vârtnic, Afraat, dovada existenței unui creștinism cu adevărat semit. De aceea cred că prezența singurului scriitor de magnitudine ce caracterizează acest creștinism semitic-asiatic, într-o lucrare ce are drept scop tocmai lumea asiatică, este binevenită. Astfel, din punct de vedere geografic, și chiar și metodologic, discursul va dobândi un parcurs logic: pornind din Europa (Bizanțul), viziunea asupra timpului trece prin Orientul Apropiat (Asia Mică, Siria), Orientul Mijlociu (lumea arabă) și se oprește în Orientul Îndepărtat sau Extremul Orient (India și China).

Sf. Efrem Sirul nu este un scriitor al definițiilor. Pentru el definițiile reprezintă același lucru cu un zid care înconjură și delimitează extrem de strict. Așadar, el nu numai că nu folosește, dar chiar și detestă definițiile care impun limite. De aceea calea pe care el o folosește este aceea a paradoxului și simbolului. Sursele din care el își extrage aceste simboluri sunt trei: tradiția mesopotamiană, tradiția iudaică și tradiția greacă.

În cadrul teologiei sale imnografice, cuprinsă în cartea „Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii”20, el abordează momentul Cinei celei de Taină (și) ca o repunere în drepturi a lui Adam care căzuse in Rai. Această repunere în drepturi nu s-a făcut oricum ci printr-o repliere perfectă a actelor săvârșite de Hristos peste cele ce făcuse Adam. Astfel timpul căderii s-a transformat în cel al mântuirii, fără ca între ele să existe nici cea mai mică breșă. Hristos este recunoscut ca fiind noul Adam, Cel care a reușit să treacă cu bine peste prăpastia timpului. De acum înainte, acest timp care ducea numai înspre moarte, numai înspre Împărăția tenebrelor-pe toți cei din Vechiul Testament-era abolit:

„Din clipa în care a frânt Trupul Său pentru ucenicii Săi și l-a dat Apostolilor Săi, se numără trei zile [a se vedea și aici simbolismul numerelor-n.n.] în timpul cărora a fost socotit printre cei morți, ca Adam; căci, deși după ce a mâncat din rodul pomului Adam a mai trăit multă vreme, el era socotit între cei morți pentru că încălcase porunca…Iar Scriptura spune: Urmașii tăi vor fi patru sute de ani… [Fc. 15, 13] și anii au fost numărați începând din ziua în care a fost rostit cuvântul acesta. Toa așa și cu Domnul nostru. Sau ziua de vineri trebuie numărată drept două zile, iar sâmbăta drept una. Pentru că le-a dat Trupul Său spre mâncare în vederea tainei morții Lui, a intrat în trupul lor ca apoi în pământ. Și pentru că Adam nu binecuvântase rodul [pomului] în vremea în care l-a cules, răzvrătit, Domnul nostru a binecuvântat pâinea și a frânt-o [Mt. 26, 26], și pâinea a intrat în ei în locul lăcomiei prin care Adam se lepădase de Dumnezeu. Sau trebuie numărate trei zile pentru pogorârea la iad și urcușul de acolo: vinerea, sâmbăta și ziua cea dintâi a săptămânii.”21 Deci, timpul dobândește o formă spirală: lucrurile se repetă dar la un cu totul alt nivel. Și lucrurile nu se opresc numai la acest moment. Relația Hristos-Adam este prezentă în întreg Noul Testament. Deplângerea lui Adam se transformă în slăvirea lui Hristos, chiar dacă pe întreg parcursul Sfintelor Patimi este relatată întreaga suferință a Dumnezeului-Om. Fascinația pe care o trăiește fiecare dintre cei care lecturează rândurile scrise de Efrem este extraordinară. Timpul nu s-a închis ci, prin Hristos, s-a deschis înspre veșnicie. De acum devenirea este relație. Omul nu-L mai vede la capătul ei decât pe Dumnezeu. Efrem Sirul reușește, printre primii, să schimbe viziunea omului referitor la Dumnezeu. Este într-adevăr o schimbare de paradigmă. Nu mai avem de-a face atât cu un Dumnezeu al dreptății, cât cu unul al milei: „Domnul nostru era sfârșitul dreptății și începutul milei…”22 Iar mila nu presupune decât asumarea creației așa cum este și cum era ea. Hristos, ca stăpân atotputernic, conduce întreaga lume spre împlinirea planului divin stabilit încă din veșnicie. Chiar dacă iudeii nu au vrut să-l recunoască ca Dumnezeu, El și-a făcut lucrarea mântuitoare în lume și nu încetează să și-o facă până în veșnicie. Tocmai acest lucru l-a făcut pe Matsoukas să scrie poezia Cuvânt neobișnuit:

„Dacă Dumnezeu ar fi pus

în rai pe cei sortiți iadului

-fără ca aceștia să vrea-

ar pieri!

Nu se poate

Dumnezeu este un jucător neîntrecut

și nu este de conceput că poate pierde

Nu a făcut lumea

pentru a așeza pe oameni în iad

îi va face să câștige raiul.”23

„Dar să observăm aceasta: toate cele pe care Dumnezeu avea să le împlinească prin Fiul Său Cel Unul le prevăzuse dinainte închipuindu-le în făpturi și preînchipuindu-le în cei drepți…”24

Ceea ce am spus mai sus rămâne la fel de valabil și în cazul celorlalte opere a Sfântului Efrem. Abordările lui sunt aceleași: Hristos este sfârșitul timpului morții, carac-terizat prin Vechiul Testament, și începutul timpului izbăvirii, caracterizat prin Noul Tes-tament. Tot El va fi și Cel fără de sfârșit din Împărăția lui Dumnezeu, după Judecata de apoi. În altă ordine de idei, timpul își păstrează „forma” sa: cele întâmplate în Hristos au fost închipuite în Vechiul Testament și urmează să fie desăvârșite în Împărăția Lui. Iată doar câteva exemple:

„Pe El îl aștepta cu nerăbdare Aaron, care a văzut că dacă toiagul său a înghițit șerpii [Iș. 7, 12], crucea Lui va înghiți șarpele care i-a înghițit pe Adam și Eva…Caleb, iscoada, a venit cu ciorchinii agățați în prăjini [Nm. 13, 23]; el aștepta cu nerăbdare să vadă Ciorchinele al Cărui vin a mângâiat fapturile…Rahab se uita după El, căci dacă firul cel roșu a izbăvit-o printr-un simbol de mânie [Ios. 2, 18; 6, 17], în simbol ea a gustat realitatea…Simbolul turnului pe care l-au zidit cei mulți [Fc. 11, 4] privea după Singurul Care [putea] coborî să zidească pe pământ Turnul care duce la cer…”25 Exemplele pot continua cu fiecare personaj, eveniment sau simbol scripturistic. Nu trebuie însă să uităm că aceste Imne a Sfântului Efrem făceau parte integrantă din cultul Bisericii siriene. Și oare nu este cultul „concretizarea Revelației, actualizarea sacramentală a prezenței lui Iisus Hristos…în istorie și manifestarea sensibilă a Bisericii ca experiență sensibilă a misterului pogorârii cerului pe pământ și a înălțării pământului și umanului transfigurat în cer. El deschide o perspectivă liturgică asupra cosmologiei și antropologiei pe care le unifică și centrează hristologic, le transcede și deschide eshatologic.”26

Chiar dacă opera lui Isaac Sirul nu a servit la îmbogățirea cultului liturgic bisericesc în măsura în care a făcut-o cea a lui Efrem, el este la fel de important ca și acesta. Mai cunoscut decât Efrem (datorită operei lui mult mai restrânse care s-a păstrat), Isaac este unul dintre cei mai iubiți și frecventați autori duhovnicești din toate timpurile. Tradus în foarte multe limbi (greacă, arabă, georgiană, etiopiană, slavonă, latină, italiană, portugheză, castiliană, rusă, engleză, franceză și japoneză), opera lui dobândește un caracter vizibil ecumenic, mai puțin obișnuit în ceea ce-i privește pe ceilalți Sfinți Părinți.

Unul dintre comentatorii lui Isaac (Ibn as-Salt) scrie că opera acestuia nu poate fi înțeleasă „decât de cei care au înțeles în prealabil în profunzime „cărțile sfinte” ale Scripturilor și „cărțile Bisericii” sau scrierile Sfinților Părinți…Sfântul Isaac trebuie citit și înțeles pe fundalul tradiției teologice și spirituale a Bisericii sale siro-orientale.”27 Care este acest fundament al Bisericii siro-orientale? Este unul simultan eshatologic, baptismal și pnevmatologic: „Eshatologismul și accentul acestic radical pus pe experiența baptismală și pnevmatică explică tendințele ei…de exaltare a fecioriei și consacrării lui Dumnezeu prin celibat și renunțare la căsătorie, și împărțirea credincioșilor în două clase: „drepții” și „desăvârșiții”…Împinsă la extrem, această mistică pnevmatică a luat un aspect sectar în „mesalianism”, în care experiența Duhului îmbrăca forme anarhice și anomice…”28

Relația dintre castitate și viața veșnică a fost analizată mai sus în ceea ce-l privește pe Sfântul Grigorie de Nyssa. Să ne fie permis așadar ca, analizându-l pe Isaac, să nu mai repetăm cele deja spuse ci să facem o scurtă paralelă între stilul criptic și mai puțin accesibil al operei lui și taina timpului. Răspunzând unor solicitări, unul dintre scholiaștii operei lui Isaac, Hanun ben Yohanna ibn As-Salt, îi scrie respectivului că vrând să-i studieze opera a fost sfătuit de un Avva să o facă dar că sfatul acesta nu-l dădea tuturor. El (Avva), „îi oprește pe cei tineri să citească cărțile lui, fiindcă aceștia nu le pot pătrunde tainele, și de aceea nu îngăduie citirea lor decât monahilor distinși.” Isaac nu trebuia să fie făcut cunoscut tuturor deoarece anumite pasaje din scrierile lui puteau fi folosite de către cei pătimași ca argumante pentru a trăi în păcat deoarece Dumnezeu oricum îi va ierta:

„Mar Isaac virtuosul ne-a oprit ne-a oprit să vorbim despre milă înintea celor tineri, ca să nu le netezim calea păcatului, și ne-a poruncit să nu dezvăluim tainele dumnezeiești decât celui al cărui suflet s-a desăvârșit în făptuirea virtuților și care și-a stăpânit patimile trupului…Hrana celui sănătos nu se potrivește celui bolnav. Cultura elitei nu se potrivește vulgului, nici rangul eroilor cu valorile oamenilor comuni și ale copiilor.” Ce fel de taine nu trebuie să ajungă oare la urechile prea sensibile ale anumitor oameni? Sfântul Isaac tratează, printre ale probleme și cea a timpului, referuindu-se la lucruri precum veșnicia iadului, apocatastaza, motivația creației și altele. De aceea, „citirea cărților lui Mar Isaac nu poate aduce folos decât celui care a adâncit studiul Cărților Sfinte, al cărui suflet a pătruns chestiunile intelectuale și s-a detașat de patimile vătămătoare ale acestei lumi.” Texte precum: „în înalta Lui înțelepciune, Dumnezeu a rânduit ca unii oameni să aibă mai multe merite decât alții, i-a aservit pe unii altora și a predestinat pentru fiecare din ei , după clasa și rangul său, un rol pe care e chemat să-l împlinească și la care trebuie să se operească.” pot cauza interpretări mai puțin folositoare unor anumite categorii de oameni. Analiza timpului nu este mai puțin șocantă. Iată ce scrie Isaac referitor la cele „de dincolo”:

„E drept ca pedeapsa lui Dumnezeu pentru un păcat trecător să fie veșnică? Opinia unor știutori e că pedeapsa lui Dumnezeu e dreaptă fără nici o umbră de îndoială. Opinia lui Isaac e că Dumnezeu e milostiv și bunătatea Lui neschmbabilă e mai presus de o asmenea pedeapsă.

Mila lui Dumnezeu în viața de dincolo îmbrățișează deopotrivă pe cei drepți și pe cei răi? Opinia unor știutori e că mila lui Dumnezeu îmbrățișează pe cei drepți, iar nu pe cei păcătoși. Opinia lui Isaac e că în viața de dincoloDumnezeu va îmbrățișa pe toți oamenii așa cum îi îmbrățișează și în lumea aceasta, deosebindu-i numai după treapta lor.” Timpul nu mai este un tiran. Timpul nu mai este o entitate care să ducă înspre moarte ci este un rob al lui Dumnezeu care nu poate despărți pe nimeni de El. Chiar și timpul în forma sa absolută-veșnicia-nu-l mai poate despărți pe om de Dumnezeu pumând între cei doi iadul. Isaac, din acest punct de vedere poate fi numit pe bună dreptate „ucigașul ucigașului” adică a timpului. Câtă diferență între găndirea numită bizantină și cea semită. Citind rândurile de mai sus, îi înțelegem perfect pe acei monahi desăvârșiți care „au hotărât în unanimitate să interzică citirea lor celor ce nu sunt în stare să le înțeleagă.” Și iarăși, de ce? Pentru că „secretele științei și ale religiei nu trebuie dezvăluite decât celui care are o judecată sănătoasă, un atașament sincer de religia lui și o cunoaștere desăvârșită a povețelor și poruncilor ei…”29 Taina timpului la Isaac este o taină în cel mai pur sens al cuvântului. Să respectăm această taină neîncercând să zăbovim prea mult asupra ei și să vedem ce spune alt mare Părinte referitor la tema noastră.

Sf. Dionisie Areopagitul intră în hora scriitorilor bisericești destul de tîrziu și cumva pe ușa din dos. Inițiat în tradiția neoplatonică târzie, a cărui reprezentant de seamă era Proclus Diadochus, Dionisie este privit de către anumiți patrologi și liturgiști ca un continuator al literaturii „gnostic-creștine”, în opera căruia se găsesc și rădăcini siriace. Începând cu el, tradiția spirituală creștină se îmbogățește cu un simbol extrem de important: cercul. Cercul, așa cum se știe era imaginea cea mai adecvată a eternității. Fără început și fără sfârșit, el era o icoană a divinității. Folosirea acestei figuri geometrice s-a făcut pe scară largă, atât în arhitectură, cât și în cadrul slujbelor bisericești. Pentru că cercul nu înseamnă numai infinitate temporală ci și ciclicitate sau repetitivitate.

Dionisie vorbește despre „simbolismul mișcării circulare a sufletului. El ilustrează întreaga învățătură a concentrării sufletului în „inimă”, iar atitudinile trupești ale rugăciunii isihaste au ilustrat necesitatea aplicării sale [a cercului-n.n.] nu numai la suflet ci și la trup…Cercul și mișcările ciclice periodice, legate de anumite numere simbolice, îndeplinesc în general în tradițiile religioase, dar mai cu seamă în simbolismul liturgic creștin, o dublă funcție: epifanică și pedagogică. Repetiția e în același timp imaginea uni-tății, așadar o prezentă anticipată a eternității, și o pregătire treptată, ritmată, în vederea „trecerii” (Paștelui) la condițiile lumii noi.”30 Dar, așa cum spuneam mai sus când ne refeream la istoricizarea divinității, repetitivitatea liturgică ca și simbol al eternității nu este ultimul stadiu la care trebuie să ajungă credinciosul. Aceasta (repetitivitatea) trebuie să-i arate celui în cauză că ea nu mai este „neputincioasa reîntoarcere la origini, ci întâlni-rea mereu nouă prin ritmurile naturii cu Cel ce nu încetează să vină spre noi.”31 La simbolismul cercului vom mai reveni pe parcursul lucrării, analizând prezența lui și în cadrul altor culturi.

Cartea Facerii și sacralitatea limbajului

Sfânta Scriptură conține în interiorul ei anumite cuvinte care nu sunt „numai cuvinte” ci sunt cuvintele vieții veșnice. Dumnezeu este Cuvântul prin excelență. De aceea, el a pus în cuvintele pe care le-a transmis oamenilor o putere care poate ucide-cuvântul scripturistic al blestemului-sau care poate da viață-cuvântul scripturistic al binecuvântării. Cuvintele lui Dumnezeu date oamenilor se găsesc cuprinse în cărțile biblice. Ele sunt net deosebite de „vorbele” oamenilor. Dacă acestea din urmă obosesc, plictisesc sau învie patimi, cele dumnezeiești învie suflete, revelează taine și creează32. Cuvintele omului sunt trecătoare, se uită, pier înghițite de praful uitării, dar cele divine nu vor trece nici măcar atunci când această lume nu va mai fi, căci ele nu au nevoie de urechi trupești spre a fi auzite și aplaudate. Aceasta spre deosebire de om care, atunci când emite cuvinte, nu se poate lipsi de un auditoriu care să-i aclameze talentul oratoric și să-i laude cuvintele frumoase dar goale.33

Adesea nearătoase la vedere și la auz34, marile cuvinte sacre, pline de putere și de energie, nu pot fi înțelese în întregime de toți oamenii. Să luăm ca exemplu numai textul biblic și să ne gândim: cîți Sfinți Părinți nu au scris comentarii, scholii și note pentru a-l explica? Sunt probabil mii sau zeci de mii, însă nici acum nu s-a epuizat tot ce ar putea fi de spus. Totuși, pentru a putea pătrunde înțelesurile tainice și adânci ale cuvintelor-cheie din Sfânta Scriptură, fără ajutorul lor, este ceva de neconceput. Să încercăm să pătrundem și noi taina unor astfel de cuvinte, cuvinte care poartă în ele taina timpului.

Vom analiza, astfel pe:

1. „Întru”

2. „Și a fost seară și a fost dimineață”

Teologia și filosofia lui „Întru”

Așa cum deja am anunțat încă din rândurile prime ale acestei lucrări, problema începuturilor, a originilor acestei lumi, este una dintre cele mai obscure. Părerile diferă de la un gânditor la altul. Unii susțin că acest univers a existat dintotdeauna. Alții consideră că el are un început în timp. Este o problemă atât de vastă și necesită atâtea discuții încât ne mulțumim numai să o amintim. Vom spune așadar că Biserica creștină a condamnat părerea că această lume ar fi eternă. În schimb însă, cu toate că discuțiile pe acestă temă au durat ceva secole „…noneternitatea lumii nu este un adevăr pe care l-am putea stabili cu ajutorul rațiunii demonstrative. Cu ea, lucrurile stau la fel ca în cazul misterului Treimii despre Care nu putem demonstra nimic cu ajutorul rațiunii și pe care trebuie să o acceptăm în numele credinței. Argumentele, chiar probabile, pe care pretindem să o întemeiem trebuie respinse, pentru ca într-adevăr credința…să nu pară sprijinită pe motive neîntemeia-te…Creația lumii în timp nu poate să se deducă nici pe examinarea lumii înșiși, nici din nominarea voinței lui Dumnezeu. Într-adevăr, principiul oricărei demonstrații se află în definiția esenței, din care deducem proprietățile; or esența ca atare este indiferentă în ce privește locul și timpul; iată de ce, de altfel, spunem că universaliile există peste tot și totdeauna. Definițiile omului, cerului sau pământului nu implică așadar, nicidecum faptul ca asemenea ființe să fi existat dintotdeauna. Dar, în plus, nu implică nici faptul ca asemenea ființe să nu fi existat dintotdeauna. Creația în timp poate fi dovedită și mai puțin plecând de la voința lui Dumnezeu, deoarece voința Sa este liberă, nu are cauză. Nu putem așadar să demonstrăm nimic, excepție în ceea ce-L privește pe Dumnezeu Însuși, în legătură cu faptul că ea (voința) este determinată în mod absolut să vrea. În rest însă, voința divină se poate manifesta oamenilor prin revelația prin care se bazează credința. Prin urmare, putem crede, chiar dacă nu putem ști, că universul are un început.”35

S-ar părea că mica introducere de mai sus rezolvă într-un mod cât se poate de elegant problema creării lumii în timp sau…din eternitate. Lucrurile nu sunt deloc clare, așa cum ne-ar plăcea.

Nu puțini sunt cercetătorii și deloc puține lucrările care consideră timpul Vechiului Testament și cel al Noului Testament ca având o „formă” lineară. Referitor la acest lucru, filosoful și teologul Henri de La Batiste scrie: „În civilizația iudeo-creștină, noțiunea lineară a Timpului dă Istoriei un sens și o continuitate; la capătul unei vieți, se află fie mortea definitivă, fie învierea finală promisă de Hristos.”36 Dar, în Dictionaire encyclopedique de la Bible37, putem citi: „Noțiunea israelită a timpului nu conține abstractizări ca acelea care se fac mai ales în lumea occidentală. Ea se interesează mai mult de conținutul istoric al timpului decât de întrebările filosofice asupra naturii sale.

Astfel, mulți critici, bazându-se pe aceste lucruri, opun timpul linear ebraic unui timp ciclic grec (T. Boman, O. Cullman), dar această dihotomie este prea simplistă”. (s.n. A.B.)Concepția despre timp a lumii iudeo-creștine „nu este la urma urmei atât de lineară cum pretindea mult prea rigidul schematism foarte pe drept delimitat de criticile lui Gentili și Cerri…” dacă ar fi nevoie să aducem argumente chiar și din „tabăra” esteticienilor și oamenilor de artă.37

Pentru a ne fundamenta cele spuse mai sus vom apela la 3 surse de bază:

a). filosofia și teologia iudaică

b). filosofia și teologia creștină

c). Sfânta Scriptură, toate acestea pentru a vedea dacă „forma” timpului este într-adevăr lineară în iudaism și în creștinism.

Pentru început vom apela la o lucrare devenită referință în lumea iudaică-nu atât pentru bogăția de informații pe care le oferă despre rădăcinile iudaismului ci și datorită spiritului profund iudaic de care este „îmbibată”. Este vorba despre Israel și rădăcinile sale. Teme fundamentale ale spiritualității evreiești, de Alexandru Șafran.38

Pilonul de bază în jurul căruia se învărte toată existența iudaică de pe tot întinsul acestei lumi este Șabatul, cartea de vizită și codul genetic după care se re-cunoaște orice iudeu, fie el din America sau din Australia. Această rădăcină controlează „viața” a tot ceea ce însemnă Timp în viața iudaică: oră, zi, săptămână, an, jubileu etc. „Ultimele trei zile ale săptămînii „preced”, așteaptă Sabatul; primele trei zile „urmează” Sabatul, se atașeză acestuia”39 Și așa mereu, toate convergând înspre era mesianică.

Așa după cum arătam și mai sus, modul în care o societate percepea timpul avea repercusiuni foarte adânci în viața socială. Acolo mă refeream la lumea creștină dar, așa cum vom vedea, acest lucru este la fel de valabil și pentru cea mozaică. Marii teoreticieni ai iudaismului au arătat faptul că între viața religioasă a unui iudeu și cea socială nu trebuie să existe nici un fel de schismă. Dumnezeu însuși pedepsea poporul ales dacă nu respecta poruncile. Iar poruncile aveau în primul rând o funcțiune socială, comunitară. Cine greșea era pedepsit de comunitate, pentru ca însăși comunitatea să nu sufere din cauza păcatelor lui. Când evreii au fost nevoiți să trăiască împreună cu alte nemuri, atunci modul lor de a se raporta la timp i-a diferențiat net de ceilalți. Astfel, exista timpul neamurilor și timpul sfânt al evreilor. Șabatul era forma pe care o luase prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său aflat în robie. Iudeul nu avea voie sub nici o formă să-L uite pe Creatorul său și de aceea Șabatul îl făcea să se întoarcă mereu la Dânsul. Relația societate-mântuire este una complexă ți se bazează pe un sistem de corespondențe destul de complicat. Iată pe scurt cum se prezintă acesta:

Se știe că după căderea Ierusalimului și distrugerea Templului de către romani, evreii nu au mai avut un centru religios ca până atunci. Foarte mulți dintre ei s-au răspândit prin lume. Factorul de unitate rămăsese Șabatul. Templul material se transformase în templul spiritual. Și cel de-al doilea era mai important decât cel dintâi. „Dacă se compară „spațiul sacru” al Beit HaMikdaș-ului, Sanctuarul de la Ierusalim…cu „timpul” sacru al Șabatului…sfințenia celui de-al doilea primează asupra celui dintâi. Sfințenia Templului cedează locul sfințeniei Șabatului…Ierusalimul (Templul său) a fost distrus într-o sambata seara deoarece a fost profanat Șabatul…Șabatul pământesc…nu este decât preludiul „Șabatului lumii viitoare”, nu este decât pregătirea ieșirii din „zilele lucrătoare” ale săptămânii, ale lumii prezente „închisă”, către lunga zi a lumii viitoare, „deschisă”, cea a Șabatului etern”40 Și nu numai atât: „Sfințenia timpului primează asupra sfințeniei spațiului…Există o realție strânsă între prescripțiile libare referitoare la respectarea Șabatului și cele referitoare la construcția Tabernacolului. Sfințenia Șabatului primează asupra sfințeniei Tabernacolului…Șabatul vine de sus; Templul se înalță de jos; Templul…îl ajută pe omul care a săvârșit un păcat să se apropie de Dumnezeu, Șabatul face ca omul să poată comunica fără intermediar cu Dumnezeul său…” „39 de activități principale, productive, sunt interzise în zi de Șabat…având ca model activități-le care au fsot necesare pt. a construi…Tabernacolul în deșert”41

Nerespectând Șabatul, evreii au atras după sine distrugerea Templului. Iar acest lucru a făcut ca acest Templu să nu mai fie într-un singur loc ci fiecare evreu să-l poarte în el. Pe de altă parte, sufletul omenesc are o funcție tripartita: este taina Șabatului, a Torei și a lui Israel. Templul lui Dumnezeu se actualizează tainic în persoana fiecărui evreu care cinstește Șabatul. Și nu numai atât. Lecturând Tora, el nu face altceva decât să ajute la re-crearea lumii. El „permite” lui Dumnezeu să reînceapă creația:

„Sufletul creat de Dumnezeu…este…potrivit Zoharului, Razar DeȘabat, „misterul Șabatului”, care e, în același timp, Raza D’Oraita, misterul Torei, dar și misterul lui Israel. Acest Raza îi va permite lui Israel…să asigure de fiecare Șabat reînceperea vieții cosmice, creația continuă a lumii…El o va asigura prin unitatea pe care i-o oferă de fiecare Șabat lectura Torei și îndeosebi Parașat HaȘavua, secțiunea săptămânală din Pentateuh; el o va asigura grație propriei sale reînnoiri șabatice…el va sigura astfel un fel de Hidduș HaOlam, o recreare a lumii, o reînnoire a lumii…”42 „Cel care recită…Vale’Hulu…vineri seara…este considerat de Tora…ca un om care se alătură lui Dumnezeu, pentru a permite operei Sale să reînceapă (s.n.-A.B.)…” „Timpul evreilor este astfel un timp șabatic!”43

Mistica creștină a preluat unele motive din mistica iudaică. Unul dintre ele este și acesta cum că, pe de o parte, Șabatul reprezintă centrul tuturor celorlalte zile, celelalte zile existând doar prin raportare la Șabat, ele „rotindu-se” periodic în jurul lui (așa cum la noi este Duminica), iar pe de alta, nu există numai un Șabat ci trei care pun amprenta lor asupra istoriei (așa cum la creștini, atunci când ne referim la o sărbătoare știm că ea are trei valențe: una oficială, calendaristică, una mistică, interioară și una veșnică, cerească.) Deci, așa cum spuneam, istoria a fost punctată, în cele mai importante momente ale ei de către Șabat. Însuși Șabatul era aceste puncte:

„Sunt trei proclamații ale Șabatului: a Șabatului creației-Șabat BeReșit; a Șabatului de dare a Torei-Șabat Matan Tora; a Șabatului vremurilor mesianice Șabat ȘeLeAtid LaVo. Aceste trei. Șabatul BeReșit…conduce la Șabatul mesianic al vremurilor viitoare: șeerit își i-a literele din reșit. În ceea ce privește Șabat Matan Tora e acela care permite joncțiunea dintre Șabat BeReșit…și Șabat Șe LeAtid LaVo.”44

„Șabatul este sfânt prin natura sa divină, extratemporală (cf. Gen. 2, 3); Dumnezeu îl „transmite”, îl încredințează izraelitului pt. ca acesta să-l „sanctifice” și să desăvârșescă sfințenia în lumea umană, etică, temporală. Trimis de Dumnezeu, venind din eternitate, Șabatul este primit și introdus de către israelit în timp; israelitul face din Sabat chintesența timpului. Israel devine asfel „colaboratorul lui Dumnezeu la opera creației” în care eternitatea și timpul se întâlnesc. Dumnezeu este creatorul Sabatului și, după El, și împreună cu El, Israel este creatorul Sabatului.”45 Prin Șabat, evreul se leagă de eternitate. Prin repetarea sa ciclică, el este o icoană a eternității. Prin repetarea sa ciclică, el îl ajută pe everu să trăiască de fiecare dată taina lui Întru început, momentul în care Dumnezeu creează această lume. Și nu am spus „a creat această lume” tocmai deoarece „creația nu este un act singular care s-a petrecut o dată, ci un proces continuu. Cuvântul Jehi „să fie”, dăinuie veșnic în univers. Dacă n-ar fi fost acest cuvânt, lumea n-ar mai fi lume, ar fi numai ființă finită.”46 Și, cum frumos spunea un rabin tâlcuind Cartea facerii: „Toate zilele au fost create înainte ca una singură să se fi ivit (Ps. 139, 16). Șabatul primei săptămâni își va găsi împlinirea propriei sale creații doar de Șabatul mesianic, „la sfârșitul vremurilor”…Creația celei de-a 7-a zi continuă deci pe durata întregii istorii…”47

Legătura omului cu primele momente ale creației, când unitatea era cea care caracteriza întreaga existență, era una dorită și necesară deoarece ea (unitatea) nu se distrusese numai la nivel mental, sufletesc, ci și la nivel social, familial. „Eva, prin greșeală, l-a făcut pe Adam să comită și el păcatul. Deci, ea a fost cea care a „stins sufletul primului om” „l-a expus tenebrelor”. Neir Șabat, lumânările Șabatului, pe care femeia evreică le aprinde în casa ei-de fiecare Șabat-au drept scop să restabilească pacea distrusă de greșeala Evei în căminul originar…”48 Pe de altă parte, nu orice foc este binecuvântat: „Să nu aprindeți focul în nici una din locuințele voastre în zi de Șabat…adică, este interzis să se aprindă focul discordiei…și mai ales nu în zi de Șabat, care e ziua păcii, pregătind pace întregii săptămâni-care e ziua păcii interioare cosmice, pregătind pace lumii viitoare”49 Iată încă câteva texte care arată rolul unificator al Șabatului:

„Lumea, una la origine, s-a diversificat în cursul zilelor creației și încă mult mai mult în decursul timpului. În ziua Șabatului, lumea se întoarce…la rădăcina sa…se reunifică…ea va fi una…”50, și: „Cele 2 verbe (principii) care prezidează la respectarea Șabatului: „aminește-ți” și „respectă” se completează în unitatea Șabatului, a luminii speranței timpurilor mesianice, timpuri ale unității; cele 2 Șabatot, „Șabatul de jos” (terestru) și „Șabatul de sus” (ceresc) alcătuind atunci o unitate șabatică perfectă.”51 „Rabi Avraam din Sohatciov scrie: „Șabatul este radacina timpului sanctificat, iar sărbătorile decurg din Șabat. Șabatul este esența sfințeniei…”52 Și exemplele ar putea continua.

Evident că lumea, cu timpul, a uitat mare parte din aceste lucruri. Evreii care respectau Șabaul, conștienți fiind de ceea ce fac, erau din ce în ce mai puțini. Însă conducătorii religioși au arătat foarte clar că evreul care se opune cu bună știință și în mod public Șabatului trebuie să fie stigmatizat ca idolatru.53

Ca sărbătoare care vine din eternitate și întâlnește eternitatea străbătând escala pe care o face în această lume, el fiind în afara timpului dar asumându-și totuși temporalitatea sa, Șabatul a stabilit o legătură între „această lume”…și „lumea viitoare”54, a legat timpul de eterniate, făcând ca cel de pe urmă să fie o icoană a celei dintâi.

Trecerea de la concepțiile iudaice, asupra timpului și a lumii în general, la cele creștine s-a făcut extrem de lent. Uneori chiar ajungem să ne întrebăm, studiind cu atenție textele consacrate ale celor două spiritualități, dacă s-a făcut într-adevăr o asemenea mutație sau dacă este vorba, mai degrabă, de o încreștinare, forțată uneori, a tradițiilor iudaice. Iată doar câteva exemple care se vor a fi lămuritoare în acest sens.

„Pentru evrei, a 7-a zi (consacrată odihnei) era sâmbăta. Creștinii au mutat-o duminica; la a 7-a zi se adaugă astfel o „a opta”, căci aceasta nu poate fi prima…Soluție elegantă, chiar dacă imperfectă, pentru a o scoate deopotrivă în afara timpului și a săptămânii!”54

„Sacerdoțiul creștin nu numai că are o interpretare „deuteronomistă” a nenorocirilor, ci și se consideră continuatorul direct al Tempului, instituit de însuși Moise, pe când clerul…se revendică…de la Iisus, înălțând Biserica pe umerii Sf. Pavel. Chivotul Legii (unul, comandat de un episcop din secolul al IX-lea, se păstrează încă la Germigny-lea-Prés), candelabrul cu șapte brațe (existent în multe biserici și mănăstiri chiar pe Sfânta Masă): tot atâtea elemente absolut iudaice peste care s-a înstăpânit o interpretare creștină luxuriantă.”55

De care parte a baricadei se situează „Întru”? Introduce noțiunea de timp ciclic sau linear? Sensul acestuia nu a fost și nu va fi, probabil, nicicând descoperit. Tocmai de aceea s-au făcut și se vor face nenumărate speculații pe seama lui. Însuși o minte genială ca cea a lui Augustin nu a reușit să înțeleagă ce ascunde. El „deplânge că Moise a plecat fără să lămurească acest prim verset din Geneză…a scris și a plecat: scripit et abit. Dacă ar mai fi încă acolo, spune Augustin, m-aș agăța de el, l-aș ruga, l-aș implora în numele lui Dumnezeu să-mi explice sensul, dar Moise nu mai este acolo, și, chiar dacă ar fi fost, cum să înțelegem sensul cuvintelor sale?”56

Este cât se poate de evident faptul ca acest cuvânt, care nici măcar nu este cu-vânt ci doar o prepoziție57, să nu prezinte nici cel mai mic interes atunci când ne gândim la a descoperi în spatele lui lucruri precum forma timpului. Să nu judecăm însă lucrurile după aparențe. Traducătorii Sfintei Scripturi în limba română nu au așezat în acest loc acest cuvânt degeaba. Ei și-au dat seama că prin folosirea lui, originile își dobândesc cea mai desăvârșită expresie tocmai pentru că în el „e ceva originar”.58 El reușește să facă două lucruri deodată: să restrângă și să deschidă. Restrânge pentru că este numit, pentru că este rostit-și astfel avem de-a face cu limitarea impusă de nume59-și, în același timp, deschide spre infinit pentru că originile, temeliile creației, stihiile, nu pot fi niciodată cuprinse și înțelese îndestul. Fără „stihii” însă, nu există înțelegere. Pentru că „întru” fără „stihii” nu ar fi decât un vid, un gol total, un neant care era mai înainte de toate și în care nu urmează să fie nimic, iar „stihiile” fără „întru” nu sunt altceva decât materia veșnic preexistentă a filosofilor greci și arabi. Așadar, pentru a-l înțelege pe „întru”, „trebuie să te ridici la ale lumii stihii patru”.60

Până la căderea lui Adam, omul se mișca în creația lui Dumnezeu cu o mare li-bertate și fericire. Nu se întreba niciodată de ce aceea este așa sau aceea altfel pentru că el le vedea pe toate așa cum erau cu adevărat. Nimic nu avea taine pentru el. Și aceasta deoarece omul nu se mișca numai printre ele ci și „întru” ele. El era împăratul creației și toate i se supuneau lui.

Să facem puțină filologie. Conform diferitelor dicționare ale limbii române, prepoziția noastră poate avea mai multe valori. El poate fi calificat drept instrumental, modal, poate avea sens de echivalență sau poate aduce o transfigurare. Dar ceea ce interesează acum este că poate avea și un sens temporal. Această temporalitate a lui „înt-ru”, dicționarele o împart în mai multe nivele de adâncime filosofică. Una este să spui: „o ține tot într-o joacă”61 și alta este: „adormim într-un citirea vreunui romanț nou”62. Toate aceste exemple de mai sus pălesc însă în fața lui: „Întru început”. Prepoziția cu pricina face trimitere la două planuri: un logic și un plan ontologic. Planul logic ne interesează mai puțin. Dar cel ontologic ne poate spune mai multe. Din faptul că „întru” își găsește fi-rescul mai ales atunci când se așează lângă cuvinte ce înseamnă „a se preface”, putem vedea că el are afinitate cu lumea devenirii și nu a oricărei deveniri ci a devenirii întru fiin-ță. Abia acum începem să ne dăm seama că aici avem de-a face cu un sens formator și cre-ator în același timp. Ce presupune această devenire întru ființă? Presupune în primul rând un timp al devenirii pentru că devenirea însăși presupune o succesiune, o înaintare spre ceva, în cazul nostru spre un pozitum, spre Hristos. Iată cum îl descoperim în felul acesta pe Logosul divin, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, încă din prima zvâcnire a creației. Iar dovada faptului că Cel prezent nu era altul decât Dumnezeu Cuvântul o avem în Evanghelia după Ioan când Apostolul, la începutul Evangheliei sale, folosește exact ace-lași termen spunând: „Întru început era Cuvântul…” (In. I, 1). Așadar, încă de la începutul lumii, toate convergeau spre Hristos Cel ce avea să vină.63 Dar pentru ce atunci Scriptura nu a fost mai clară în ceea ce privește acest aspect? Să nu uităm că ne aflăm la începutul Vechiului Testament, cartea de referință a poporului iudeu. Multe din cele ce s-au petrecut mai târziu, în Noul Testament, au fost prezentate aici în chip umbros tocmai pentru a nu da prilej de interpretare. Dacă ar fi să facem o comparație cu Sfânta Liturghie, vom spune că abia a început Liturghia catehumenilor.

Așadar, încă de la început, toate convergeau spre Hristos: Creatorul, Ținta și Motivația a toate câte sunt. Tocmai de aceea, a susține faptul că: „Timpul prezenței divine (de după căderea lui Adam) se preface într-un timp al absenței, deschis asupra neantului…” sau că: „Timpul linear al istoriei sfinte izola pe Dumnezeu de creatură”64 înseamnă a ignora 2000 de ani de teologie patristică în care se specifică într-un mod cât se poate de clar faptul că Hristos, Cel ce s-a arătat la „plinirea vremii” nu este altcineva decât Cel ce S-a arătat pe munte lui Moisi sau a hrănit poporul în pustia Sinaiului. Așadar, poporul ales-și nu numai-se îndrepta spre El dar nu fără El ci împreună cu El. Tocmai de aceea, Hristos se arată atât de aspru cu învățătorii de lege care nu vroiau să recunoască în El pe Cel care a fost așteptat și Care și-a anunțat venirea și prezența în nenumărate rânduri.65 Rezumând cele spuse mai sus, ajungem la concluzia că a privi timpul Vechiului Testament în mod linear este total inadecvat. „Întru” nu are ce căuta într-o astfel de viziune liniară chiar și numai pentru faptul că linia-matematic vorbind-nu are grosime, dimensiunea ei fiind egală cu unitatea. În același timp, așa cum am spus mai sus, prepoziția noastră presupune o evoluție, însă nu orice fel de evoluție ci una transfiguratoare, ceea ce viziunea liniară este imposibil să prezinte. Din păcate aceste lucruri nu au mai fost luate în calcul de traducătorii Bibliei începând cu 1936. Pentru ei, Scriptura începe cu aridul „La început…” care, cu toate că impune încă din start o viziune greșită asupra interpretării „tainei originilor”, a fost preferat în locul lui „Întru”, considerat nici mai mult, nici mai puțin ca făcând parte dintr-o tradiție moartă.66

Am încercat în cele de până aici să prezint o altă viziune asupra formei timpului Vechiului Testament din punctul de vedere al unui termen românesc. Așa cum s-a putut observa, analizele sunt destul de simpliste-din păcate-și numai dacă luăm în considerare faptul că nu am amintit și despre ce spune Biserica romano-catolică în privința aceasta. Nu am citat nici un Părinte sau scriitor bisericesc latin prin care să arăt dacă între cele două ramuri ale creștinismului există divergențe de opinie în ceea ce privește “forma” timpului.

Excurs

Timp și Eternitate în lumea occidentală

„Timpul este un copil care se joacă, mutând mereu pietrele de joc, este domnia unui copil”

[Heraclit, B52]*

Este evident că nu vom aduce aici decât niște remarci foarte scurte și schematice în ceea ce privește această problemă. O analiză cât de cât completă, fără a avea conștiința că am uitat pe cineva cu bună știință, ar trebui să ia în calcul trei mari probleme:

1. Filosofia arabă

2. Filosofia greacă

3. Filosofia Evului Media occidental

Pe scurt, principalele momente ale problemei se pot rezuma la trei întrebări fundamentale67:

A). Ce raport este între suflet și cer?

B). Ce înseamnă faptul că între temporalitate și eternitate există o legătură mediatoare?

C). Ce legătură există între cerul inteligibil și lumea sublunară?

Totul a pornit de la Platon a cărui lucrări-Timaios și Legile, în special-au avut un impact uriaș în gândirea filosofică de după el, fiind preluate-anumite idei-și de gândirea creștină. Linia istorică se bifurcă între Aristotel și Filon Evreul (așadar două mari civilizații, prima influențată de a doua-grecii de semiți). Între dânșii se află Proclos (așadar neoplatonismul) și Filopon (cunoscut de arabi și scolastici sub numele de Ioan Gramaticul-conducătorul școlii din Alexandria). Aristotel este preluat în special de lumea arabă (Alkindi și Averoes) și iudaică (Avencebrol), trece prin Albert cel Mare și ajunge la Siger din Brabant (cunoscut și ca inițiator al așa numitului averroism latin). Influența lui Aristotel nu se oprește aici. Mai trebuie amintiți și nu mai puțin celebrii Maimonide, Toma d’Aquino și Boetius din Dacia. Ne reîntoarcem de unde la Filon Evreul și analizăm această filiație pe partea cealaltă a bifurcației. După Filon urmează Plotin (făcut cunoscut în lumea arabă prin Avicenna) care este urmat de Augustin, Anselm, Bonaventura și alții (i-am numit doar pe cei mai cunoscuți).

Așadar, avem trei grupuri mari de discuție, opoziție și, de multe ori, aprigă polemică:

1. Avencebrol, Alkindi și Averroes / Albert cel Mare / Siger din Brabant. Aceștia erau adepții ipotezei „cu cer”

2. Maimonide / Toma d’Aquino / Boetius din Dacia. Aceștia erau adepții ipotezei criticiste

3. Augustin, Anselm și Bonaventura. Aceștia erau adepții ipotezei “fără cer”68

Coform dialogului Timaios, „cerul este un tip de realitate cu un statut dublu: el este, pe de o parte, unul sensibil și, în consecință, pieritor…, iar pe de altă parte el constituie o realitate care cuprinde întreaga lume și care are un statut inteligibil. Acest principiu va traversa istoria modelelor ontologice ale platonismului, aristotelismului, ale neoplatonismului și ale filosofiei arabe, și va trece în scolastică…Cerul se mișcă circular, pentru că eternitatea aceasta este cea mai apropiată de rațiune și inteligență, astfel încât mișcarea circulară a cerului pare legată tacit de caracterul lui inteligibil…Timpul va urma, ca reper al său, mișcarea cerului, astfel încât…timpul este o copie mobilă a eternității…o copie care veșnic se mișcă potrivit numărului…Timpul va urma, ca reper, mișcarea stelelor, iar un sfârșit al lumii poate interveni în cazul în care mișcarea circulară a cerului ar putea fi oprită. Practic, timpul nu are finalitate interioară, mișcarea cerului este veșnică, deși cerul sensibil este creat. Mai mult, cerul este într-un fel, în timp, și pe de altă parte este o dată cu timpul…”69. Să vedem, cu textele în față, reflectarea acestui principiu în toate curentele numite mai sus până la scolastică.

Aristotel

Aristotel susține și el mișcarea circulară a cerului. Însă, spre deosebire de Platon, aceasta „nu este în mod declarat datorată asemănării dintre cer și inteligență. Lumea (cerul și lumea sublunară) este pusă în mișcare de primul motor ca efect al iubirii și dorinței cu care ele înconjoară acest prim motor (cf. Metafizica, 1072a 25 sqq.)…Cerul este o realitate mult mai simplă decât lumea sublunară, iar din acest motiv i se atribuie cea mai simplă mișcare, care nu poate fi alta decât mișcarea circulară (cf. Despre cer, 269a sqq.)”70

Cerul are la Aristotel o relație specială cu sufletul. Relația aceasta este realizată și întreținută cu ajutorul și prin intermediul timpului. „Cerul, cu mișcările sale regulate, constituie un reper fix pentru măsurarea timpului (cf. Fizica, 233b 13 sqq.), dar simultan Aristotel își pune întrebarea dacă timpul, a cărui măsură este clipa lipsită de dimensiuni, fiind numai început și sfârșit avute împreună, nu are cumva o relație specială cu sufletul.”71 Relația clipă-suflet o putem foarte bine analiza dacă pătrundem în spațiul creștin al problemei mântuirii. Slujbele bisericești și poezia religioasă sunt pline de remarci asupra faptului că această viață este doar o clipă și că mântuirea sufletului nostru sau osândirea lui ține doar de aceasta.

Plotin

„Plotin asociază problema circularității cerului…cu problema circularității sufletului…Atfel, mișcarea circulară a cerului este explicată de Plotin ca o copie a mișcării circulare a intelectului…”. În lucrarea sa Enneade (II, 2, 1), el scrie: „De ce se mișcă <cerul> circular? Fiindcă el imită intelectul” „Mișcarea proprie a sufletului este circulară, așa cum va fi reluată și în corpus-ul areopagitic și transmisă lumii medievale, însă el nu realizează o mișcare de revoluție în jurul unui centru corporal, ci în jurul originii sale…Mișcarea circulară a cerului, imitându-o pe cea a intelectului, întemeiază eterniatea lumii ca pe o participare (desfășurată cronologic) la eterniatea Unului…” Această circularitate care duce la eternitate ține de aspectul inteligibil al cerului.72

Augustin

Fer. Augustin va combate ideea că lumea este eternă prin trei argumente:

1. Deși percepția timpului este ca o extensiune a sufletului…ea nu dă sema de certitudinea unui început sau sfârșit al timpului. Și totuși discursul omului nu poate depăși orizontul timpului fără ca acest discurs să-și piardă sensul

2. Dacă lumea ar fi eternă, atunci sufletul nu ar mai fi cunoscut niciodată căderea ca moment privilegiat al timpului însuși

3. Distincția dintre creație și început al timpului este abia inteligibilă.

Totuși, Augustin amintește în lucrările sale despre mișcarea celestă (care este, așa cum am văzut, circulară). „Nici un timp sau vreo creatură nu îți este coeternă Ție, chiar dacă ea este ceva deasupra timpului”. Aceste din urmă „creaturi” nu por fi altele decât cele care stau ca reper pentru măsurarea timpului însuși, anume mișcările celeste”73

Ioan Filopon sau Ioan Gramaticul

Ioan pune problema eternității lumii în „termenii unei alianțe între paradigma peripatetică și cea iudeo-creștină”. El este autorul unor paradoxuri care vor face vâlvă în Evul Mediu latin. Prin aceste paradoxuri ale sale se sprijină ideea finitudinii temporale:

1. Infinitul nu poate fi traversabil

2. Infinitului trecut nu i se poate adăuga nici o clipă în plus

3. Ideea revoluțiilor infinite ale corpurilor celeste este absurdă, fiindcă mereu va exista o proporție fixă între ele.74

Alkindi

Începând cu Ioan Filopon, disputa din jurul neoplatonismului, inclusiv în ceea ce privește cea a eternității lumii, va trece în lumea arabă.

„Universul lui Alkindi, cel dintâi filosof al arabilor,…este unul de inspirație peripatetică și neoplatonică…Cerul este o realitate intermediară între lume și Dumnezeu, și e mai degrabă o desfășurare și o imagine a voinței divine. Mișcarea lui circulară conferă lumii o lipsă de stabilitate într-o dispoziție unică…Mișcarea circulară a cerului nu ține de esența acestei lumi, ci de proiectul divin: pentru Dumnezeu, istoria lumii este în mod esențial clipă, ca diferență între un început și un sfârșit, considerate împreună.”75

Avicenna

Lumea lui Avicenna este eternă „grație mișcării celeste circulare, grație faptului că generarea și coruperea au loc doar la nivelul sublunar, astfel încât materia cuprinsă în spațiul tridimensional…este eternă, precum și grație principiului ex nihilo nihil fit, prin care…privația nu dă naștere la nimic, prin urmare ideea unei creații din nimic nu poate fi susținută”.76

Averroes și Algazel

La Averroes nu poate fi vorba de un timp anterior creației. El aduce cu sine o interpretare „care sintetizează paradigma aristotelică și neoplatonică…În dialogul său imaginar cu Algazel (apărător al tradițiilor islamice în fața influenței grecești) vom întâlni puncte de vedere pe care teologia scolastică le va dezvolta pe planuri diferite…”77

Muhamad Djalal-od-Din

Mai cunoscut sub numele de Rumi sau Mawlana, este unul dintre cei mai mari mistici persani și universali ai tutror timpurilor. Întemeietor al ordinului dervișilor rotitori, Rumi este cunoscut și prin scrierile de mare valoare și frumusețe pe care le-a lăsat. În ele atinge de multe ori și problema timpului. Voi prezenta mai jos câteva din cugetările sale referitoare la această problemă, cugetări care au influențat nu numai lumea islamică ci și cea creștină:78

„Totul începe prin strigătul sufletului înfometat:

Hrănește-mă căci mi-e foame, grăbește fiindcă timpul e o sabie cu tăiș ascuțit.” (Mathnawi, I, 132)

Pomeneam într-un capitol precedent al lucrării despre deplasarea lui Adam prin grădina raiului: „Nedeținând atotprezența, însușire specifică numai lui Dumnezeu, Adam trebuia să se deplaseze pentru a ajunge dintr-un loc în altul.” Iată însă că Rumi vine cu o altă viziune asupra acestei probleme:

„Ai călătorit de la sămânță până la rațiune; nu ai făcut-o pășind, nici trecând din popas în po-pas ori mergând dinspre un loc în altul. Călătoria duhului nu e supusă Timpului și Spațiului: de la spirit a învățat corpul nostru ce e călătoria.” (Mathnawi, III, 1971 ș.u.)79

„Eu v-am cumpărat, pe voi, sufletele, bunurile voastre și timpul vostru. Dacă mi le dedicați Mie și Mi le dați, prețul lor va fi Paradisul veșnic. Iată ce preț aveți în ochii Mei” (Cartea lăuntrului, pg. 40-41)80

Ciclicitatea se face și aici prezentă. Un mare ascet sufit spunea:

„Ultimul stadiu al omului constă în revenirea la starea lui dintâi” (Sarraj, Kitab-al-Luma)

iar Rumi vorbește despre:

„acest tu care, la sfârșit, e conștient că evadează din lumea iluziei: ultimul tău tu întors la primul tu, cel real” (Mathnawi, VI, 3769)81

Referindu-se la marii filosofi și asceți sufiți, Henri de La Bastide scrie:

„Marii sufiți văd istoria lumii ca pe o dramă în două episoade: coborârea Inteligenței în lumea terestră (cosmogeneză) și urcarea sa odată cu Adam, prin profeți, apoi prin imami. Persanul Molla Sadri Șirazi (1571-1640), care s-a retars la Kahak în apropiere de Qôm și a murit la Basra, a descris aceste două cicluri într-un impresionant volum autobiografic de peste o mie de pagini, intitulat Cele patru călătorii spirituale: de la ființa vie (Khlaq) către Dumnezeu (Haqq), în Dumnezeu cu Dumnezeu, de la Dumnezeu la ființă cu Dumnezeu, cu Dumnezeu în creație. El avusese ca maestru pe Mir Damad, el însuși discipol al celebrului Sohrawardi, care fusese numit „șeic al ișraq”, pentru că realizase de foarte tânăr ascensiunea spirituală, de la nivelul științei (ilm) la cel al cunoașterii (marifa) și, în sfârșit, la cel al iluminării (israqia)”82

În general, gândirea arabă, cu toate influențele și mișcările ei, poate fi asemănată cu o fântână arteziană; ea se repetă ca și apa care țâșnește…tot astfel timpul este ca o spirală și nu ca o traiectorie. [Cf. Abderrahman Badawi, secretar general al Academiei arabe]83

La Rumi vom mai reveni atunci când vom vorbi despre Vișnu dansând, celebrul Nataraja.

Siger din Brabant

„Tratatul lui (scris în jurul anului 1272) prezintă o lume care este eternă prin eternitatea speciilor inteligibile, iar eternitatea lumii privește mai cu seamă eternitatea speciei umane. Circularitatea este preluată totuși într-un sens comun, folosind un model al lumii de tip stoic…:mișcarea planetelor dirijează cursul evenimantelor sublunare, refacerea acelorași poziții ale astrelor aduce cu sine aceleași evenimente sublunare (după părerea lui Siger, la vreo 36.000 de ani)”.84

Bonaventura

„Raportul dintre anterior și posterior realizat în clipă este realizat și în creație, pentru că Dumnezeu…a creat mișcarea împreună cu mobilul, în sensul în care El la început a făcut cerurile și pământul iar aceasta înseamnă că anteriorul și posteriorul sunt dați simultan în creație.” Bonaventura, pentru a ataca paradigma greco-arabă, folosește următorul paradox forte: adică „existența unei substanțe spirituale-corespunzătoare, de fapt, intelectului unic-care să genereze sau să înțeleagă măcar…că o mișcare infinită presupune infinitatea acestei substanțe, fapt care o va face egală cu Dumnezeu.”85

Ce rezultă de aici? Două lucruri:

1. Dacă acea substanță este egală cu Dumnezeu înseamnă că ea este Dumnezeu și atunci Dumnezeu se confundă cu creația-panteism

2. Dacă ea nu este Însuși Dumnezeu dar este tot Dumnezeu avem politeism

Henri din Gand

Profesor la Universitatea din Paris, Henri era un partizan tacit al franciscanilor. Pentru el, „creația în timp este un fapt demonstrabil…Principalele lui surse sunt: Augustin…Avicenna și Bonaventura”. În schema propusă de el lipsește un element care se regăsește mai ales în schemele arabe: cerul inteligibil.” Dar…punctul slab în demonstația lui intervine în momentul în care „în loc să descopere circularitatea ca model ontologic, intră într-un cerc vicios: suprimarea regimului special al lumii celeste îl obligă la un nou concept, care este neființa creaturii și care ține locul mediatorului absent. Pentru Henri, neființa creaturii este în timp…Aceasta însă este absurd, fiindcă acolo unde nu există reper nu este nici timp.”87

Boetius din Dacia

Spre deosebire de Bonaventura, care atacă fățiș paradigma greco-arabă, „Boetius pare a contura încheierea logică a disputei. El are meritul excepțional de a împlini paradigma greco-arabă într-o teorie a paradigmelor științifice, de a face o analiză lucidă a sensului critic a filosofiei, de a oferi soluția unui posibil raport de indiferență între știință și credință…Riguros, eternitatea lumii nu poate fi stabilită, fiindcă rațiunea poate aduce argumente…prin care o afirmă și o infirmă simultan.”88

Toma d’Aquino

L-am lăsat înadins la sfârșit pe renumitul teolog latin deoarece el reprezintă vârful teologiei scolastice și glasul cel mai autorizat al Bisericii romano-catolice de până la Conciliul II Vatican. Voi prezenta, tot pe scurt, câteva din textele pe care se întemeiază viziunea asupra timpului a lui Toma d’Aquino.

„Dumnezeu este situat în afara timpului; cunoașterea Lui, ca și ființa Lui, se judecă în termeni de veșnicie; or veșnicia, ce există absolut simultan, cuprinde într-un imobil prezent timpul în întregul lui. Așadar Dumnezeu cunoaște viitorii contingenți ca actual prezenți și realizați…” [în Sum. theol. I, 14, 13, ad Resp. Cont. Gent. I, 67. De verit., qu. II, art. 12, ad. Resp]89

„Este, fără îndoială, un câștig foarte prețios pentru noi acela de a ști că Dumnezeu este etern, infinit…; dar să nu iutăm că de fapt cum-ul acestor atribute ne scapă”90

„Creația universului în timp este indemonstrabilă după Toma d’Aquino; dar după Albert cel Mare, mai apropiat în această privință de tradiția augstiniană decât elevul său, începutul lumii în timp poate să fie demonstrat, o dată ce postulatul creației este admis.” Împotriva lui Albert cel Mare și a lui Maimonide, Toma d’Aquino „susține…posibilitatea de a demonstra crearea universului ex nihilo, prin aceasta opunânu-le-se cu hotărâre lui Averroes și discipolilor lui; dar acceptând, ca și Maimonide, posibilitatea teoretică a unui univers creat din veșnicie, refuză să confunde adevărurile credinței cu cele care sunt obiect al demonstrației. Astfel se realizează în gândirea sa acordul pe care se străduiește să-l stabilească între doctrina infailibilă a creștinismului și ceea ce conține adevărat filosofia lui Aristotel.”91

Să trecem acum mai departe și să vedem ce ne mai spune Sfânta Scriptură, în alt text fundamental, despre tema noastră.

„Și a fost seară și a fost dimineață”

Încă din primele versete ale Bibliei constatăm un fapt extraordinar, și anume că Dumnezeu vorbește! Această acțiune presupune multe înțelesuri dintre care cel mai important este că Dumnezeu nu reprezintă o entitate oarecare ci o Persoană. În al doilea rând, este o Persoană care comunică cu creația ei. În Sfânta Scriptură există exemple prin care putem vedea că divinitățile adorate de „neamuri” nu comunicau cu ele. Și a nu comunica este echivalent de cele mai multe ori cu a nu-ți păsa, ori cu a nu exista.92 În cele șase zile ale creației, Dumnezeu a vorbit, a rostit de opt ori în fiecare zi în mod diferit. Privind creația ca întreg, putem vedea că „cele șase zile sunt alcătuite din două triade, două cercuri în mișcare închipuind o spirală cu două mișcări gravitaționale circulare. Cea de-a patra zi corespunde celei dintâi, cea de-a cincea, celei de-a doua și cea de-a șasea, celei de-a treia…”93 Iată așadar și aici prezent conceptul de spirală în care totul devine, sporește, se desăvârșește. Aici este icoana ființei și a devenirii.94 Acestea două împreună circumcid întreaga creație. De fapt, această circumciziune s-a făcut vădită prin „Întru”, acum, aceste două „expresii” nemaiavând decât un rol anamnetic.95

„Tohû wâ bohû”-haosul primordial în care întunericul trona. Lumina a fost desprinsă din acesta, a fost scoasă din el ca un prunc din pântecele mamei. Începând cu Fac. I, 5, refrenul „și a fost seară și a fost dimineață” dobândește existența, dar nu orice fel de existență ci una care presupune o mișcare ciclică în care timpul înaintează de la înserare la lumina difuză a dimineții.

Sfânta Scriptură are acest obicei, remarcat deseori de Sfinții Părinți, de a spune extrem de multe lucruri prin cuvinte extrem de puține. Cazul pe care l-am luat în discuție nu face excepție de la aceasta. Expresia „a fost seară și a fost dimineață” presupune, așa cum deja am anticipat, două lucruri: temporalitate și ciclicitate, care împreună nu dau altceva decât devenirea. Să le analizăm pe fiecare în parte:

1. Temporalitatea. La Fac. I, 5 se spune: „Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost seară96 și a fost dimineață97: ziua întâi”. Prima întrebare pe care ne-o punem este de ce Scriptura nu spune: „și a fost dimineață și a fost seară”, în această ordine? Însă, putem fi oare cu totul siguri de faptul că ordinea aceasta este cea „logică” și „normală”? Nu trebuie trecut cu vederea faptul că acea „seară” și acea „dimineață” nu erau cele de astăzi, cele date de lumina soarelui-și asta cel puțin până în ziua a patra. După cum vom vedea, la „normalitatea” de astăzi s-a ajuns abia după căderea lui Adam din Rai.

Dimineața urmează serii, între ele este noaptea, seara urmează dimineții…, și așa mai departe. Probabil că Adam însuși avea un sistem de calcul al timpului bazat pe această repetitivitate. Nedeținând atotprezența, însușire specifică numai lui Dumnezeu, Adam trebuia să se deplaseze pentru a ajunge dintr-un loc în altul. Să fi măsurat el aceste deplasări în seri și dimineți?

Pe de altă parte, este foarte interesant faptul că noaptea este omisă. Doar seara și dimineața. În „Rugăciunea intrării”, pe care o citește preotul la Vecernie, se spune: „Seara și dimineața și la amiază…”. Nici aici nu este pomenită noaptea ci numai seara, dimineața și amiaza, părți ale zilei (luată ca întreg: noapte + zi) în care există lumină.

Studiind cu atenție textul Sfintei Scripturi, vedem că primul cuvânt rostit de Dumnezeu este: „Să fie lumină!” (Fac. I, 3). Și când Dumnezeu rostește, creează. Așadar, prima creată a fost lumina. În numai trei versete (Fac. I, 3-5), Biblia rezumă „războiul” între întuneric și lumină, război care, descris pe larg, ar putea umple multe pagini. Întunericul era deja. Dar pământul era netocmit și gol. Adică încă nu era cosmos ci haos; începeau să fie scrise notele, dar simfonia încă nu se născuse. Așadar, întunericul stă alături de netocmire. Și când Dumnezeu a făcut lumina, a văzut că este bună. Nu același lucru s-ar putea spune și despre întuneric98 care, prin facerea luminii a fost numit „noapte” (Fac. I, 5). Întunericul precede lumina, dar acest întuneric primordial nu este totuna cu noaptea. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare, surprinzând acest fapt, spune că: „pentru a se da zilei onoarea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întâi de sfârșitul zilei, apoi de sfârșitul nopții, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume, înainte de facerea luminii, nu era noaptea, ci întunericul…”99

Să revenim acum la textul rugăciunii. Între termenii pe care i-am pomenit mai sus nu există practic nici o diferență decât sub aspectul luminozității: slabă, normală, puternică. Noaptea este cea care ar fi produs contrastul cel mai puternic. În cântările bisericești, noaptea este asociată cu păcatul, cu căderea. Dacă ar fi să mergem pe firul teologiei binelui, vom putea spune că noaptea (adică întunericul) nu are ființă în ea însăși ci este lipsa luminii. Dar, repet: „întunericul” din Fac. I, 2 nu este același cu „noaptea” din Fac. I, 14. În Fac. I, 14 este deja creată luna care are drept scop să lumineze pământul în timpul nopții.

„Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe…a zis: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului”.100 Iată așadar noaptea. Nici măcar luna nu este prezentă aici.

Acest sistem temporal alcătuit din seară și dimineață caracteriza, așadar, un timp al virtuții, al curăției, în care noaptea păcatului nu-și făcuse încă prezența. Era prea multă lumină pentru a putea apărea. Era vorba de veșmântul lui Dumnezeu, Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină.

O altă dovadă a faptului că seara și dimneața (dar în special seara) reprezintă un moment al curăției, al sfințirii și-ceea ce este mai important-al reînoirii, al reîntoarcerii la puritatea originară, așadar o icoană a ciclicității, este și faptul că, în Vechiul Testament, tot cel ce se atingea de ceva spurcat, era considerat necurat până seara.101 Așadar, seara el se repurifica, își redobândea curăția pierdută în timpul zilei102 sau în timpul nopții. De aceea, putem spune că seara este echivalentă cu timpul liturgic, în care toate își redobândesc starea originară de dinainte de cădere, dar cu un nivel mai sus: omul își aștepta deja Răscumpărătorul. Existența precară a omului căzut dobândește astfel o nuanță nouă: orice zi presupune o seară, orice seară presupune o curăție (căci cine este fără de păcat?), orice curăție presupune o înaintare cu un pas mai aproape de Dumnezeu, Cel niciodată ajuns. În fiecare seară103 evreii își aminteau de lumina perpetuă din rai și încercau să retrăiască real acele momente. Dumnezeu le-a venit în ajutor, dându-le porunci prin care erau chemați să alunge întunericul nopții din spațiul, din singurul spațiu, rămas neîntinat al lumii: cel al cortului mărturiei. Căci iată ce zice:

„Sfeșnicul îl va aprinde Aaron…înaintea Domnului de seara până dimineața” (Ieș. XXVII, 21). Sau: „…să ardă sfeșnicul necontenit…de seara până dimineața” (Lev. XXIV, 3). Căci Dumnezeu la apusul soarelui vine, „văzând lumina cea de seară”.104 Iată ce frumos descrie Pavel Florensky-marele filosof și martir rus-această teologie a „serii”:

„Dar și astăzi, cine nu a trăit harul dătător de pace al „luminii celei de seară", neînțeleasa blândețe și aspectul „de dincolo" al razelor de lumină împrăștiate de soarele care apune? Acest sentiment, cunoscut de toți, este una dintre temele muzicale ale lui F.M. Dostoievski, și ea este introdusă la el întotdeauna prin imaginea razelor soarelui ce apune. Astfel, ca o muzică nepământeană, sună cuvintele pe care starețul Zosima le rostește înainte de a muri: „Binecuvântez răsăritul zilnic al soarelui și inima mea continuă să-1 cânte, dar acum îmi place mai mult apusul lui, razele lui lungi, oblice, și o dată cu ele, sfioasele și duioasele amintiri, imaginile dragi din întreaga mea viață lungă și binecuvântată…". Razele lungi și oblice ale soarelui ce apune, iată simbolul morții liniștite, a trecerii într-o altă lume.105 Raskolnikov se gândește la moarte privind ultimul reflex trandafiriu al apusului. În Idiotul, bătrânul general, pe jumătate nebun, povestește cum i-a murit soția, într-o seară liniștită de vară, o dată cu apusul soarelui. În „Adolescentul”, Kraft, înainte de a se împușca, spune în mod misterios că îi place apusul soarelui. Alioșa și-a întipărit în memorie razele de apus ale soarelui atunci când și-a văzut mama zbătându-se în convulsiile isteriei.” Același Pavel Florensky îl citează pe Sfântul Vasile cel Mare care vorbește despre luceafărul de seară, spunând: „Luceafărul de seară nu este mai frumos decât toate stelele datorită simetriei părților care îl compun, ci datorită strălucirii pe care, în mod plăcut și nedureros, o revarsă asupra ochilor”.106

Seara și dimineața își păstrează caracterul de timp liturgic și după cădere. Ele au acest rol și în cadrul altor sisteme religioase. Să facem o mică incursiune în câteva dintre acestea:

Egiptul antic

În Egiptul antic, verbul khay „a străluci” era folosit atât pentru a zugrăvi emergența soarelui în momentul creației, sau în fiecare dimineață, cât și apariția Faraonu-lui la ceremonia încoronării, la festivități, sau în Consiliul privat. Așadar, creația originară a lumii este reluată în fiecare dimineață doarece, în acest interval de timp are loc lupta dintre zeul soarelui și șarpele Apaphis, dintre lumină și întuneric. Totuși, șarpele nu este omorât deoarece Haosul, întunericul primordial reflectat în cel al nopții, este virtual, și de aceea indestructibil.107

Canaanul

În panteonul Ugaritic avem două divinități reprezentative pentru cele două mo-mente ale zilei luate în discuție: Așerat și Anat, Steaua de Dimineață și Steaua de Seară. Aceste două zeități sunt soțiile zeului El.108

Indo-europenii

Agnihatra (ofranda pentru foc) are loc în zori și în amurg. Așadar, iată din nou prezentă aici dimineața și seara ca timp liturgic. Ciclicitatea se face vădită și aici deoarece Agni se naște zilnic pe pământ, de fiecare dată când omul aprinde focul. În plus, Agni este socotit și ca creator al lumii, el străbătând Apele primordiale pe care le-a fecundat.109 Soma, băutura sacră vedică, era zdrobită dimineața, la prânz și seara. În plus, la tescuitul de la a-miază, erau distribuite onorarii.110 Rămânând tot în acest spațiu, una dintre cele mai eviden-te dovezi a faptului că popoarele vechi nu făceau vreo distincție între timpul secular și tim-pul sacru, reiese din mitul lui Prajapati. Acesta, după opera cosmogonică pe care a reali-zat-o, a căzut într-o stare letală din pricina supraepiuzării. Drept urmare, membrele au început să i se risipească. Și se zice în Sathapatha Brahmana: „Or, Prajāpati este desigur Anul, și încheieturile sale sunt cele două îmbinări ale zilei cu noaptea (adică aurora și amurgul)”.111 Zeii, dorind să-l vindece, i-au redat sănătatea prin agnihotra, ritual care se să-vârșea, așa cum am văzut mai sus, dimineața și seara.

Extremul orient: China și Japonia

Dimineața, în ceea ce-i privește pe japonezi, reprezenta oglinda întregii zile, și nu numai. Semnele profetice sau prevestitoare-de bine sau de rău-constând dintr-o în-tâmplare neprevăzută, veste neașteptată sau altceva de acest fel, survenind în prima parte a anului (așadar la „răsăritul” anului) sau dimineața, vestește cum vor fi lunile următoare sau ceasurile viitoare. Și aici interferența dusă până la contopire dintre timpul sacru și cel profan este cât se poate de evidentă. Un alt lucru care reiese de aici este și legătura dintre acest mod de a privi desfășurarea timpului și cult deoarece aceste semne revelatoare, de care am pomenit mai sus, pot fi puse, în anumite cazuri, în evidență chiar de om. În acest caz, trebuie să se facă apel la divinație. Tot prin divinație, omul poate ajunge să stăpâneas-că timpul, schimbându-l sau modificându-l.112

Rămânând tot pe teritoriul Japoniei, să analizăm un alt moment, din cadrul cosmogoniei, care pune în evidență importanța pe care o are răsăritul de soare în cultura și tradiția acestei țări. Amaterasu O-mikami, zeița soarelui, a luminii strălucitoare, nervoasă fiind pe fratele ei Susanoo no Mikoto, s-a ascuns într-o peșteră din cer. Astfel, lumea s-a cufundat în întuneric. Acest întuneric era periculos din două motive: în primul rând, punea în pericol însăși existența lumii, care fără lumină nu putea ființa. În al doilea rând, întunericul, reprezenta un mediu propice pentru răspândirea spiritelor rele. Zeii s-au întâl-nit și s-au gândit cum să o scoată pe zeiță din peșteră. Totul s-a petrecut în felul următor: lângă peșteră au fost aduși câțiva cocoși-vestitori ai dimineții-și a fost plantat un copac-sakaki-în ramurile căruia au fost agățate diferite podoabe, precum și o mare oglindă. Un zeu deosebit de puternic se așeză lângă intrarea în peșteră, iar ceilalți se postară în jurul copacului, urmărind dansul executat de zeița Ama no Uzume. Împinsă de curiozitate, Amaterasu ieși din peșteră. Văzându-și chipul strălucitor în oglindă a rămas surprinsă. Profitând de acest lucru, acel zeu puternic o înșfăcă, iar Futodama îi spuse că de acum nu mai are ce căuta în grotă. Lumea fu din nou scăldată de razele soarelui, iar spiritele malefi-ce au fugit îngrozite.113

Am studiat până acum primul aspect și anume acel temporal. Să trecem acum și la cel de-al doilea.

2. Ciclicitatea. Pe parcursul a 6 zile, se repetă în mod obsesiv parcă, expresia „și a fost seară și a fost dimineață”-zi una, ziua a doua, ziua a treia…Se repetă aceleași formule definitorii, poate și simbolice. Adam, înainte de cădere, se afla în interiorul acestei ciclicități, acestui cerc protector, acestui zid care îl ocrotea. Chiar dacă nu se mai repetă începând cu ziua a șaptea, nu trebuie să credem că succesiunea a încetat. Însuși Dumnezeu se plimba prin rai în răcoarea serii. Și în acest caz, noaptea nu are ce căuta. Va fi din nou pomenită abia după potop (Fac. VIII, 22) când se spune:

„De acum ziua și noaptea nu vor mai înceta” Și în cazul acestui fragment s-ar cere o analiză amănunțită pentru că deja sunt prezente două momente ale zilei (luată ca întreg zi + noapte) care nu s-au mai pomenit în acest fel până acum.

Analizând această aparentă disjuncție între termeni „seară”-„dimineață”, Andrei Pleșu spune că ea (disjuncția) este proprie diavolului. Însuși numele acestuia (diaballein) indică faptul că el nu percepe ordinea lumii, unitatea ei. Spre deosebire de el, îngerul, ca oglindă în care se reflectă spledoarea lui Dumnezeu, privește această problemă ca pe un episod al armoniei finale. Diavolul nu poate să depășească imediatul. Îngerul nu numai că poate, dar el anticipează și finalul prin care logica începutului și a medianului se face vizi-bilă. „Îngerul știe cum a arătat lumea în zorii ei și cum va arăta în amurg. Ca și Dumnezeu, alături de Care a stat, ca primă, nevăzută creatură în ceasul Facerii celor văzute, îngerul rezumă fiecare zi a acțiunii sale slujitoare spunând: „Și a fost seară și a fost dimineață”. Dușmanul lui e „demonul amiezii”, cel care uită deopotrivă obârșia lucrurilor, rostul și judecata lor ultimă. În făptura îngerului, dimineața și înserarea sunt co-prezente, sunt în-săși substanța prezentului ei.”114

Îngerul îl învață pe om calea spre Dumnezeu. De fapt, această cale i-a fost atâr-nată omului pe cer încă dinainte ca acesta să existe, tocmai prin ciclicitatea serii-dimineții. Fraza: „În făptura îngerului, dimineața și înserarea sunt co-prezente, sunt însăși substanța prezentului ei” ne aduce în lăuntrul nostru ceea ce până să fim noi era propriu îngerilor. Însă dacă pentru îngeri acest lucru se realiza cumva de la sine, pentru oameni el este ceva mai greu de pus în practică. Despre ce este vorba? Adam, așa cum ne arată Sf. Maxim Mărturisitorul, avea drept scop al îndumnezeirii lui unirea celor cinci opoziții: dintre creat-necreat, sensibil-inteligibil, cer-pământ, rai-lume locuită, bărbat-femeie:

„Vocația omului era să depășească cele cinci diviziuni, începând cu a cincea, cea dintre bărbat și femeie. Printr-o viață fără patimă…trebuia depășită împărțirea între sexe, arătându-se simplu omul. În a doua etapă trebuia să unească prin virtute raiul și lumea locuită, făcând din întreg pământul un rai, iar apoi să depășească condițiile spațiale unind cerul cu pământul, nefiind împiedicat de trup. Printr-o conștiință și o virtute asemănătoare îngerilor, el trebuia să unească lumea inteligibilă cu cea sensibilă. În sfărșit, după toate acestea, unește prin iubire și firea creată cu cea necreată arătându-se una și aceeași prin posesiunea harului ca putere habituală. Ajuns aici, omul se află întreg și în chip integral într-o întrepătrundere cu Dumnezeu întreg…devenit tot ce este și Dumnezeu, afară de identitatea după ființă.”115 Era mai greu pentru om deoarece el avea trup și pentr a ajunge asemenea lui Dumnezeu trebuia ca mai întâi să ajungă asemenea îngerilor, adică să unească extremele timpului exprimate aici în termeni ca „seară” și „dimineață” într-un singur prezent, urmând ca, pe urmă, să depășească și acest prezent continuu-propriu îngerilor-și să intre în absoluta eternitate a lui Dumnezeu. Nu a reușit și de aceea, acest lucru a fost realizat de Hristos prin întrupare. De fapt, prin Întruparea lui Hristos, toate cele cinci subdiviziuni sau polarități au fost unite.

Din păcate viziunea creștină asupra timpului s-a cam estompat în ultima vreme. Dacă vom compara cele 2 viziuni asupra timpului creștin-patristică și contemporană-vom crede că ceea ce s-a scris mai sus este ceva în genul unei utopii sau a unei chestiuni filosofice pe care nu are nimeni grijă să o creadă. Iată o scurtă prezentare a ceea ce numim astăzi „lipsa de timp”:

„O zi la Los Angeles.

La Los Angeles, în lumea filmului, plină de oameni bogați-și îndeobște trândavi, fiecare fiind mereu „prins în ceva”-, programul unei zile obișnuite, sună după cum urmează:

Te scoli la ora opt. Bei un suc de portocale și-ți iei vitaminele. Faci o plimbare de o jumătate de oră, cu câinele, înainte de micul dejun. Apoi citești presa și corespondența. Pe la zece și jumătate, prima vizită la piscină. După aceea, gimnastică, baie, soare și toaleta completă. Apoi prânzul, eventual cu niște prieteni.

După prânz și cafea, poți vedea un film în proiecție privată, ori poți merge la cumpărături, dai câteva telefoane sau te uiți la o casetă. Pe la ora patru după-amiază, tenis, călărie sau golf. La întoarcere, a doua vizită la piscină și gimnastica de după-amiază. După toate acestea, urmate de duș și masaj, e bine să tragi un pui de somn.

Când te trezești, ai optzeci de ani.”116

Cosmogonia și începuturile timpului la chinezi

„Există începutul.

Există ceea ce n-a început încă să aibă început.

Există ceea ce n-a început încă să nu înceapă să aibă început.”117

Cu toții știm, ca și creștini, că religia pe care o avem-creștinismul-nu poate fi-așa cum ne arată Sfinții Părinți-înțeleasă în mod real și adânc stând doar la birou sau în bibliotecă. Făcând așa nu ne vom alege decât cu o cunoaștere superficială a creștinismului, de suprafață. În creștinism trebuie să te scufunzi cu totul, să începi să-l trăiești, să-l „practici” efectiv, dacă se dorește o înțelegere a lui reală. Lucrul acesta este valabil și în cazul taoismului, budhismului sau a altor sisteme orientale.118 Pentru a putea fi înțelese trebuie trăite, practicate, experimentate sau măcar urmărite la fața locului timp îndelungat. Cel ce va formula o teorie asupra lor sau va încerca să le înțeleagă doar de la birou o va face într-un fel oarecum superficial, excepție făcând doar cazul în care cercetătorul cu pricina ar fi un sfânt căruia să-i descopere Dumnezeu, pe alte căi decât cele convenționale, cele pe care caută să le înțeleagă. De aceea, în judecățile pe care vom căuta să le formulăm, nu vom avea pretenția unei pătrunderi adânci a problemei. Cu toate acestea, sistemele de gândire luate în discuție nu vor întârzia să-și arate frumusețea și adâncimea filosofică-spunem noi-care se vădesc chiar și printr-o tratare „europeană” a problemei.

„Întru” început era…Dao

Pătrunderea în tainele originilor acestei lumi ne va fi îngreuiată de trei factori:

1. De faptul că sistemul religios din China preistorică avea un caracter obscur și controversat.

2. În timpul dinastiei Qin, primul împărat al acesteia a poruncit, în anul 213, ca, copiile oficiale ale textelor considerate canonice în tradiția confucianistă să fie arse, „în timp ce numeroși cărturari au fost condamnați să fie îngropați de vii”119. Cu toate că învățații din timpul dinastiei Han au încercat să recupereze aceste texte atât de importante, ei le-au transmis mai departe prin traduceri în caractere modernizate, tâlcuindu-le în spiritul epocii respective (sec. I-II d. Hr.). În felul acesta, sensul originar pe care îl avuseseră (textele respective) în zorii civilizației s-a pierdut.120 La aceasta a mai contribuit și „mania” chinezească a comentariilor, explicațiilor, notelor, scholiilor și gloselor de tot felul, care urmăreau să reactualizeze aceste texte, considerate de acum antice, și să le aducă la zi „printr-un efort nou de înțelegere, care să le redea funcționalitatea.”121

3. Tot în timpul dinastiei Han a avut loc o amplă sinteză religioasă, multe din credințele și cultele străvechi „fiind amalgamate potrivit unei cosmologii elaborate” în această epocă.122

În istoria religioasă a Chinei, deosebim două faze:

1. Faza cosmogonică, populată de zei (care la un moment dat ajunseseră la incredibila cifră de opt milioane), duhuri și spirite, bune sau rele

2. Faza cosmologică în care Cerul reprezintă divinitatea supremă, impersonală, în care nu se mai întâlnește nici un fel de zeu sau demiurg personal. În cele ce urmează, vom discuta, pe scurt, despre fiecare în parte

Qu Yuan scrie, încărcat de întrebări: „Cu privire la începutul cel dintâi, cine ar putea să ne lumineze? / Pe atunci și cerul și pământul erau una, dar pe ce temei putem judeca acest răstimp? / Pe atunci stăpânea haosul adânc, dar cine ar putea aduce vreo lămurire? / Ceva se roti și începu să plutească, cine ar putea desluși [ce anume se rotea în vârtelnița aceea]?

Din bezna nemărginită țâșni lumina, din ce pricină oare? / Împreunându-se au luat naștere [forțele] Yin și Yang, de unde își trag ele obârșia? / Bolta cerească numără nouă sfere, mâna cui le-a orânduit? / O lucrare atât de măreață, cine ar putea fi ziditorul ei dintâi?”. Întrebări și iar întrebări, unele vechi de când lumea era încă tânără. Care sunt originile acesteia? Are ea vreo origine? A avut ea aceeași origine dintotdeauna…sau nu? Pentru a afla nu ne rămâne decât să facem o călătorie în lumea de dinainte de lume.

La început, domneau peste Marea cea Mare doi regi: Shu (Cel iute) și Hu (Neprevăzutul). Unul domnea peste partea de miazăzi, iar celălalt peste cea de miazănoapte. Cel mai bun prieten al lor era Hundun (Haosul), care era stăpânul Centrului. Shu și Hu veneau de multe ori în vizită la Hundun, care era de o bunătate negrăită. El se bucura nespus de câte ori prietenii lui îl vizitau, primindu-i cu multă amabilitate. Văzând acestea, Shu și Hu s-au gândit să-i facă și ei lui Hundun o bucurie. Trebuie să menționăm că acesta arăta foarte ciudat: el nu avea nici un orificiu din cele nouă pe care le au toți oamenii, și tocmai de aceea acest lucru era considerat ca fiind un mare cusur al său. Și așa Shu și Hu au găsit de cuviință să se ducă la dânsul și să-i sfredelească vreo câteva. Au luat cu ei instrumentele potrivite pentru aceasta-niște unelte asemănătoare cu toporul și burghiul-și, ajungând acasă la Hundun, i-au sfredelit în fiecare zi câte un orificiu. În bunătatea sa cea mare, acesta nu a opus nici cea mai mică împotrivire. Bucuria prietenilor lui era cea mai importantă. După șapte zile însă, nemaiputând răbda durerea, a scos un țipăt jalnic și a murit. Totuși jerta lui nu a rămas fără urmări deoarece, datorită ei a luat naștere Universul și lumea.

Tot în cadrul miturilor cosmogonice chinezești, mai întâlnim o legendă despre cum a creat lumea Pangu123. Potrivit acestui mit, când pământul și cerul erau un singur tot, Universul aducea a ceva asemănător cu un ou de găină. În acest ou s-a zămislit singur acest Pangu. Timp de 18000 de ani, el a crescut în găoacea sa cu câte 6 picioare pe zi. În toți acești ani el nu a stat degeaba ci a dăltuit structura universului. După trecerea timpului amintit, el apucă, nu se știe de unde, un topor și sparge coaja oului în care stătuse. Imediat lumina a năvălit în interior și a despărțit cerul de pământ. Datorită faptului că cele două elemente primordiale tindeau să se unească înapoi, Pangu s-a așezat repede între ele, împingând cerul cu capul, iar pământul cu picioarele. În fiecare zi cerul urca mai sus cu un zhang, pământul se îngroșa și el cu un zhang, iar Pangu creștea și el cu câte un zhang. În felul acesta au mai trecut 18000 de ani. Cerul a ajuns la înălțimea pe care i-o vedem cu toții astăzi, iar pământul s-a lăsat îndestul de jos pentru a nu mai fi pericol de a se uni din nou cu cerul. Pangu avea o înălțime de 90000 de li, fiind ca un stâlp între cer și pământ. După un timp, el a simțit că i se apropie sfârșitul. Din trupul său urmau să se plămădească întreaga matrice a Universului. Astfel, respirația i s-a făcut vânt și nori, glasul-tunet asurzitor, ochiul stâng a devenit soare, iar cel drept lună. Șira spinării, mâinile și picioarele au devenit cele patru laturi ale lumii și cei cinci munți vestiți. Sângele i s-a preschimbat în fluvii, tendoanele și venele în drumuri, din carnea lui s-au alcătuit țarinile, părul și mustățile s-au preschimbat în stele. Din piele și din perii de pe trup s-au născut ierburile, florile și copacii; din dinți, din oase și din măduva oaselor au ieșit la iveală metalele strălucitoare, pietrele dure, mărgăritarele și jadul, iar sudoarea a devenit ploaie și rouă binefecătoare. Din păduchii care-i alergau pe trup, sub înrâurirea vântului, s-au născut oamenii.

Urmașul, sau cel care primește în el spiritul lui Pangu este un mare pustnic, neîntinat și hermafrodit, care trăia pe vârful munților. Acesta urca zilnic pe creste pentru a sorbi puterea soarelui și a lunii. Pangu îl așteaptă să inspire adânc și i se strecoară înlăuntru sun forma unei raze de lumină. După 12 ani, spiritul lui Pangu a ieșit afară sub forma copilului Yuan-Shin T’ien Wang.124

Ceea ce apropie cele două mituri între ele este jertfa pe care se întemeiază fiecare. Lumea a luat ființă după moartea demiurgului, din el însuși și nu făurită efectiv de el. Foarte interesant este și faptul că Pangu, împreună cu soția sa,125 au dat naștere lui Yin și Yang, cele două sufluri extrem de importante în cosmologia chineză, care, după cum vom vedea, va prelua total locul miturilor cosmogonice în epocile ce vor urma.

Bineînțeles că miturile despre creație, în care zeii hotărăsc soarta lumii pe care tot ei au creat-o, nu sunt numai atâtea, dar nici cu mult mai multe. Însuși chinezii nu le mai prea cunosc. Kong Fu Zi spune foarte clar în Analectele sale: „să nu se vorbească despre forțe miraculoase și duhuri absurde”126 Și atunci, tocmai pentru faptul că chinezii au renunțat atât de ușor la acestea, spre deosebire de greci sau romani, ajungem să ne întrebăm: au crezut chinezii în miturile lor?

Am ajuns acum și la faza a doua a spiritualității chineze când Cerul devine divinitatea supremă. Deja aici ne aflăm pe un tărâm mult mai lunecos tocmai pentru că numele de zei, spirite, semizei sau eroi nu mai sunt prezente. Când auzeam că pământul a fost creat de cutare Împărat al Cerului, parcă ne vedeam în străvechea Grecie sau Romă. Dar acum, când deja vom opera cu cu totul alte noțiuni (Vid, Cer-Pământ-Om, Nedeterminat…), cine ne va mai trasa o linie dreaptă pe lângă care să mergem pentru a nu ne rătăci?

Transferarea de la o concepție cosmogonică asupra lumii la una cosmologică s-a petrecut în timpul trecerii de la dinastia Shang la dinastia Zhou. Se schimbă acum nu numai denumirile zeităților, ci chiar și însăși conceptul de zeu creator, ca entitate. Dacă însă analizăm atent sistemul religios din perioada de început a religiei chineze, vedem că și atunci se opera cu noțiuni care vor deveni de bază după aceea. Și atunci exista conceptul de Yin și Yang, de Cer și Pământ și așa mai departe. Atfel, „Tian, Cerul, cupola înălțimilor, era în mod fundamental yang și a fost personificat de Shang di, Strămoșul Suprem. Di, Pământul, reprezenta suprafața plată a lumii, fundalul firmamentului și, fiind yin, a ajuns încetul cu încetul să fie considerat o zeitate feminină.”127 Aceasta se întâmpla, spuneam, în antichitatea timpurie (sec. XIX-XVIII î. Hr.). Divinitatea supremă, atotcreatoare, devine Cerul, cer care nu mai este locașul celor fericiți sau a zeilor care ocârmuiesc lumea ci este perceput tot mai mult ca izvorul și chezășia unei ordini rituale și ale unei armonii prestabilite. Însă nici acest Cer nu poate exista ca unic creator. Gânditorii chinezi ne vorbesc despre „ceva” care era încă înainte de Cer, și anume de Dao. Dao este cel mai arid și de neînțeles concept religios pentru o minte ne-chinezească sau chiar și ne-asiatică. Ce reprezintă Dao? Este foarte simplu de spus, însă cu mult mai greu de înțeles: Dao este cel ce nu reprezintă nimic și totuși, datorită lui cele ce sunt reprezintă ceva. Dao este cel fără-de-nume, dar care dă nume la toate. „Scriptura Liniștii spune: „Desăvârșitul Dao nu are formă: [el] s-a întrupat în Cer și în Pământ; desăvârșitul Dao este nepărtinitor: [el] pune în mișcare Soarele și Luna [deopotrivă]; desăvârșitul Dao nu are nume…Eu nu-i cunosc numele-mă străduiesc să-l numesc și îi spun Dao…Dao nu are început și nici sfârșit, nu are formă sau înfățișare-el nu se află într-un loc anumit, statornicit, ci peste tot…Deși este greu de perceput, Dao este temelia ființelor și lucrurilor, viețuind în chip natural, de-sine-stătător.Heshang Gong: „Dao viețuiește prin sine însuși, dinaintea Împăratului Ceresc. Dao există prin urmare dinaintea Cerului și Pământului.”128 Fiind un concept atât de abstract, este clar că de-a lungul timpului Dao a dat naștere la nenumărate interpretări, care mai de care mai complicate sau fanteziste, care, de multe ori, se contraziceau una pe alta. Tocmai acest lucru l-a făcut pe filosoful Shang Yang să exclame (în sec. al IV-lea î. Hr.): „Generațiile trecute nu aveau toate aceleași doctrine, ce parte din Antichitate vom lua drept normă ?”129

Dao nu are un început și totuși are un început. Iată un exemplu perfect de exprimare în duhul misticii chinezești. În lucrarea Huainanzi, încercare de sinteză a întregii speculații antice dintr-o perspectivă taoizantă, a cărei influență va impregna toată gândirea Han, este expusă o concepție a începuturilor lumii nu ca și creație, ci ca o desfășurare a realității pornind de la „suflul originar” (yuanqi). Care este această concepție:

Cândva, Cerul și Pământul nu erau încă formate. Totul nu era decât ceva foarte obscur și fără formă. Aceasta reprezenta Marele Început. Dao își are și el începutul în hăurile goale care au zămislit universul. De aici s-a născut suflul qi-suflul primordial. După ce hăurile goale l-au născut-fără însă a-l naște!-pe Dao și qi, au început să prindă contur. „Ceea ce era pur și ușor s-a ridicat și s-a răspândit pentru a forma Cerul. Ceea ce era greu și impur s-a aglomerat și s-a închegat pentru a forma Pământul. Concentrarea aerată a celor pure și subtile s-a făcut cu ușurință, dar închegarea compactă a celor grele și impure a fost dificilă. De aceea, cel dintâi a fost înfăptuit Cerul, și numai după aceea Pământul.

Esențele130 adunate împreună ale Cerului și Pământului au dat pe Yin și pe Yang. Esențele concentrate ale lui Yin și Yang au dat cele patru anotimpuri. Esențele dispersate ale celor patru anotimpuri au dat cele zece mii de ființe. Suflul cald a lui Yang acumulându-se a dat naștere focului, iar esența suflului focului a dat soarele. Suflul rece a lui Yin acumulându-se a dat apa, iar esența suflului apei a dat luna…”. Așadar, avem aici un tablou care ne prezintă, pornind de la unitatea Dao și a qi-ului originar, principiul de formare și transformare a „a Cerului și Pământului și a celor zece mii de lucruri”.131 Suflul originar a mai fost numit și xuan. Cartea Misterului Suprem-Taixuanjing-vine cu completarea: „Cerul, prin ceea ce nu e vizibil, este xuan, Pământul, prin ceea ce nu are formă, este xuan… Cu alte cuvinte, xuan nu este decât desemnarea suflului unu și originar (yuanqi), care, diversificându-se (mai întâi în dualitatea Yin/Yang, apoi în cele Cinci Faze etc.), face să apară din sine cele zece mii de ființe.”132 Așadar, n-a fost niciodată o vreme când să nu exista nimic; întotdeauna a existat ceva.133 Înaintăm încet-încet în timp și ajungem cu investigația noastră despre Dao la filosoful Guo Xiang Dao (sec. III-IV d. Hr.). După părerea acestuia, Dao „nu desemnează originea, el este doar numele spontaneității ființelor.”134 Mai facem un salt până în secolul al XVI-lea pentru a auzi ceea ce spune Wang Tingxiang (1474-1544) despre taina originilor: „La începuturile Cerului și a Pământului, nu era decât energie primordială (yuanqi). Deasupra ei, nu era nimic altceva: în acest sens energia primordială este temeiul lui Dao…Între Cer și Pământ, aceeași energie dă naștere întruna, aici constantă, aici schimbătoare” scrie el în lucrarea sa: Yashu (Adnotări rafinate).135 Acest gânditor mai surprinde un fapt extraordinar de interesant, cu atât mai mult cu cât el este de o actualitate incredibilă: după el, în lumea aceasta nu există nimic altceva decât energie. Tot ceea ce vedem, atingem, mirosim sau simțim nu este altceva decât energie mai mult sau mai puțin condensată, iar fizica contemporană vine și confirmă acest lucru.136

Dao nu are nevoie de legi după care să se coordoneze deoarece el își este sieși lege. Dar este cumva impropriu să vorbim de „lege” deoarece legea se numește aici spontaneitate. Acest termen reprezintă suprema formă de înțelepciune în ceea ce-i privește pe oameni. Pentru a intra în rezonanță cu Dao trebuia să fii un maestru în arta spontaneității. Această artă asigură celui care o practică puteri nebănuite. Aceste puteri se află în oricare dintre noi dar nu sunt puse în lucrare. Tocmai de aceea în tradiția chineză, Sfântul nu reprezintă un supraom, un om care prin felul lui de a fi se diferențiază net de ceilalți. Așa cum am mai spus, Sfântul în lumea chineză poate fi oricine: măcelarul, pescarul, rotarul sau, incredibil pentru noi, desfrânatul sau/și hoțul. De multe ori Sfântul nici măcar nu știe că puterile pe care el le are sunt deosebite și stârnesc mirarea celor din jur. Atunci când este întrebat cum de poate face aceste lucruri, el răspunde simplu: nu am nici o metodă să fac acestea. Pur și simplu am împlinit datul Cerului. Pentru că sfințenia nu este altceva decât autenticitate și de aceea orice om poate deveni un sfânt.137

Așa cum spuneam mai sus, desăvârșitul Dao nu are nume. Însă când îl privim pe Dao în acest mod, îl privim ca și Origine absolută, înainte de a crea Cerul-Pământ. După ce a început să se manifeste ca și creator, îl putem numi „Mama celor zece mii de ființe”, tocmai datorită faptului că această creație presupune mișcare/manifestare. Dar și în acest caz Dao poate să rămână nenumit; ceea ce numim noi nu este, de fapt, decât tocmai această mișcare. Lao Zi îl prezintă pe Dao ca principiu creator astfel:

„Dao zămilslește pe Unu

Unu zămislește pe Doi

Doi zămislește pe Trei

Trei pe cele zece mii de ființe

Cele zece mii de ființe îl poartă pe Yin în cârcă și pe Yan în brațe

Amestecându-și suflul (chongqi), ele împlinesc armonia.

Acest pasaj citat adesea datorită diverselor niveluri de lectură posibile poate fi interpretat în special în termeni cosmogonici. Dao zămislește pe Unu, adică întregul, care este realitatea și a cărui unitate se manifestă în suflul originar (yuanqi). Dinamismul suflului, care este însuși modul de existență a lui Dao, semnifică faptul că Unu nu este monolitic și înțepenit în unitatea și unicitatea sa, ci se diversifică în dualitatea suflurilor Yin/Yang sau a Cerului-Pământ. Dar dualitatea nu este un scop în sine: ea ar rămâne blocată într-o înfruntare sterilă dacă nu ar fi animată de relația ternară ce introduce posibilitatea mutației și a transformării. Astfel, dualitatea suflurilor Yin/Yang este dinamizată de vid (alt sens al termenului chongqi, uneori înlocuit cu zhongqi „suflu median”)… Trei prefigurează o relație închisă și deschisă totodată, care își este suficientă sieși, fiind în același timp capabilă de infinit, care spune totul despre universul vizibil și invizibil în unicitatea sa, ținând seama și de multiplicitatea ce îl compune. Pornind de la relația ternară…totul devine posibil: trei se deschide spre multiplu la infinit. În trecerea de la Dao la cele zece mii de ființe, asistăm la desfășurarea lui Unu în multiplu, proces în care se poate vedea suflul originar, de calitate infinit subtilă, subdivizându-se, diversificându-se în qi de calitate din ce în ce mai grosieră, densă și compactă. [Una dintre cele mai compacte și grosiere calități ale suflului qi fiind omul-n.n.]138

Parcă în spiritul școlii de semiotică, care despică firul în nenumărate șuvițe, gânditorii chinezi nu s-au mulțumit numai cu această explicație. După unii dintre ei, momentul cel mai important în procesul creației nu a fost nici cel dinaintea ei (a creației), nici cel când deja începeau să se arate primele roade, ci tocmai clipa dintre cele două, numită „infimul început”. De ce? Deoarece el este ceea ce pune în mișcare lucrurile, moment infim între nemișcare și mișcare, între puterea virtuală și actul real, manifestarea supremă a puterii lui Dao, momentul în care trecutul și viitorul se aflau împreună în același prezent nedefinit al originii, momentul în care spațiile nemărginite erau strânse într-un grăunte de mărimea bobului de orez.139 Toate acestea nu au ținut decât o clipă. În următorul moment creația răbufnea într-un șuvoi nestăvilit, șuvoi care la timpul potrivit se va reîntoarce la stadiul de la care a plecat. Lao Zi, scriid despre acestea, spune în cartea sa: „Scurgându-se, se întinde până hăt departe / În punctul cel mai îndepărtat, ea face cale-ntoarsă”. Iată originile ciclicității timpului despre care vom vorbi la timpul potrivit. Aceste lucruri au făcut pe unii să considere lumea ca absolută, suficientă sieși, fără cauză și fără creator, veșnică și în permanentă schimbare. Guo Xiang considera că „nu există nimic dincolo de ea [de lume, de creație], dar ea este infinită în reînnoirea sa; fără cauză, ea este fără de capăt…nimic nu se pierde deoarece nimic nu se creează; individul este înghițit în veșnicia totală și unică a naturii, în timpul etern al transformărilor fără început și fără sfârșit.”140 Este exact ca o respirație vitală în doi timpi, așa cum arată Zhang Zai: „inspirație/expirație, expansiune/contracție, dispersare/condensare. Conform acestui ritm binar specific bipolarității complementare a lui Yin (condensare) și Yang (dispersare), qi nediferențiat se cristalizează în formele vizibile, apoi se dizolvă iarăși, asemenea apei care se solidifică prin înghețare, apoi se împrăștie prin topire. Armonia supremă (taihe) este ceea ce se numește Dao. În ea este conținută natura [tuturor proceselor]: plutire/scufundare, urcare/coborâre, mișcare/reapaus, stimulare reciprocă. În ea își află ori-ginea [procesele]: generare, interacțiune, a fi învingător/a fi învins, contrac-ție/expansiune…Vidul suprem nu poate fi decât qi, qi nu poate decât să condenseze pentru a da cele zece mii de ființe, cele zece mii de ființe nu pot decât să se dizolve pentru a se reîntoarce la Vidul suprem. Dezvoltarea și resorbția alternează într-un ciclu universal necesar….Vidul suprem este pur, fiind pur este fără obstrucție, fiind fără obstrucție este spiritual (shen). Contrarul purului este tulburele; tulburele este obstrucție, iar obstrucția dă forme””141

Neodaoismul reprezentat de Lie Zi-pe care l-am amintit mai sus-aduce câteva informații noi despre divinitatea primordială: la început exista Marea Imagine, Marea Origine, Marele Început și Marea Simplitate. Ele nu erau patru unități distincte ci reprezentau o unitate în care se regăseau fără însă a se confunda. Fiecare dintre ele și-au adus aportul specific la procesul creației:

-Marea Imagine este cea care dă naștere vieții, care presupune schimbarea. Așadar, Marea Imagine este modelul arhetipal al acestei schimbări/transformări; este motorul primordial.

-Marea Origine este timpul dinaintea creării Cerului și Pământului sau Timpul primordial. Trebuie de menționat însă că acesta nu era un timp gol, un timp independent care să existe ca entitate de sine stătătoate, ci în el începuse să se manifeste „suflul originar” (yuan qi). În al doilea rând, acest Timp primordial nu era întru nimic asemenea timpului de după apariția Cerului și Pământului.142

-Marele Început-deja aici suflul originar începe să aibă o formă determinată, chiar dacă Cerul și Pământul nu existau încă decât ca potențialitate. Marele Început este sursa formei.

-Marea Simplitate este esența care dă formă Cerului și Pământului. Este începu-tul firii lucrurilor sau a sânului din care au ieșit toate.143

Așa cum spuneam mai sus, toate acestea reprezentau o unitate.144

Lie Zi, mergând mai departe cu prezentarea modului în care cele ce sunt au luat ființă, se ridică pe culmile gândirii orientale, rostind cuvinte de o mare frumusețe și profunzime. Referindu-se la acest „Nediferențiat”, el spune:

„Îl privești și nu îl poți vedea, îl asculți și nu îl poți auzi, îl cauți și nu poți să-l atingi”. El nu cunoaște nici un fel de îngrădire145, fiind așadar atotprezent. Toate aceste „categorii” care reprezentau Indistinctul, s-au transformat și au devenit Unul. Iar „Unu s-a transformat și a devenit șapte, șapte s-a transformat și a devenit nouă. Nouă s-a transformat și a desăvârșit [ciclul transformărilor] și, printr-o transformare întoarsă asupră-și, a revenit la Unu. Unu este începutul transformării [tuturor formelor]”.146 Totodată, mișcarea aceasta a principiului prim a dat naștere la cele două sufluri yin și yang, care, „prin amestecul lor armonios, au dat naștere omului” iar „suflul (qi)…dă naștere prin transformare celor zece mii de lucruri”147

Întrebarea care se pune în încheierea acestei extrem de scurte prezentări a principiilor de bază datorită cărora această lume există, este: există sau nu un creator? Este evident că pornind de la această întrebare putem stabili dacă poporul chinez este religios sau nu. Dacă luăm în considerare unele semne precum absența spiritului de rugăciune sau a sistematizării teologice a miturilor , putem spune că nu.148 Putem spune că la chinezi însuși ateismul a devenit un rit. Fidelitatea pe care el o manifestă față de rituri este cu totul altceva decât un sistem religios, așa cum îl percepem noi. Pe de altă parte, cine alții decât chinezii au putut scrie astfel de versuri închinate pagodei: „Prin înălțimi singuratice se înalță până la palatul cerului. / Dacă te urci pe ea și privești jos, tu ai părăsit lumea; / Drumul treptelor ei duce-n spirală în sus spre vid. / Suveran odihnește ea peste împărăția zeilor noștri…” ?149 Iată așadar ce înseamnă Dao.

De la cele spuse mai sus și până la forma pe care o are timpul în spiritualitatea chineză nu este decât un pas. Ciclicitatea timpului este o consecință firească a mișcării lui Dao: inspirație/expirație, expansiune/contracție, disper-sare/condensare. Timpul nu este o entitate deloc neglijabilă în procesul transformărilor. Îl vedem prezent încă din primele momente ale ciclului cosmognic, sub denumirea de Marea Origine sau de acea cale-ntoarsă pe care o face Dao în drumul său de la 0 la 0.

Partea a II-a

Arhitectura-Ars prima

Una dintre funcțiile cele mai vizibile ale arhitecturii este aceea de a delimita. „Ce înseasmnă a delimita? A de-limita înseamnă atât a repera obiectul dat percepției, cât și a-l intui ca originar identic cu sine survenind în câmpul perceptiv distinct de celelalte obiecte”150 Însuși grădina Edenului pe care Dumnezeu a construit-o era un spațiu atât dedicat, cât și delimitat-cei doi termeni existând aproape întotdeauna împreună. În Sfânta Scriptura, termenul grădină este folosit de multe ori însă nu are un sens preponderent sacru. De aici tragem concluzia-în ceea ce privește grădina Edenului, subliniată și de Mirela Calbaza, că sacrul poate alege această manieră de a se manifesta, ea este o manieră ordonată și ordonabilă-primii oameni primiseră porunca de a lucra această grădină, așadar de a o re-ordona continuu-local, de a tematiza nelocalizabilul.151 Să rămânem puțin la această temă a grădinii paradisiace. Grădina (sau am putea spune, mitul grădinii) este prezentă în toate culturile și curentele culturale ale lumii. Jean Delumeau, în lucrarea „Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului”152, pe care o vom folosi în mod predilect în această secțiune, ne introduce în spațiul sacru al Grădinii din diferite culturi. Astfel, „mitul sumerian al lui Enki începe printr-o descriere a păcii paradisiace care domnește la Dilmun: animalele nu se sfâșie între ele, și oamenii nu cunosc bolile…Epopeea lui Ghilgameș conține și ea „decoruri” pe care le regăsim în Biblie: munții cu cedri, grădinile minunate ale zeilor, izvoarele fluviilor și iarba vieții. Templele mesopotamiene erau prevăzute…cu un sanctuar al boschetului, plasat în vârful ziguratului…în Iran…întâlnim referiri la o grădină așezată pe un munte înalt. Aici, printre alți arbori fermecați, creștea pomul vieții și curgea o apă abundentă…”.153 Astfel, avem grădini occidentale, orientale, renascentiste sau gotice. Avem grădini picturale sau peisagistice, simple sau complexe, estetice sau de legume…Lumea este plină de grădini pentru că a fost, la origini, o Grădină. Arhitectura acestei prime imagini a lumii-lumea ca grădină-are percepții diferite în Orient/Occident și datorită faptului că un spațiu percepea timpul ciclic-India, China-și de aceea Grădina primordială urma să revină periodic, iar un altul îl percepea ca un vector care unea un Paradis cu celălalt. Dacă omul respecta poruncile divine, urma să se sălășluiască veșnic în Paradisul eshatologic.154

Grădina în spațiul european

„Dacă și pentru mine, pentru a-mi salva inima muritoare,

Ca și pentru alții să fie o locuință durabilă,

Și sufletul meu rătăcitor și fără rădăcini

N-am dorit cu ardoare să trec dincolo de viață,

Să-mi fii tu, cântec, refugiu prietenesc!

Tu, loc de fericire! Tu, grădină îngrijită cu dragoste prevenitoare

Unde plimbându-mă printre flori în veșnică înflorire,

În singură simplitate mi-am găsit sălaș,

În vreme ce din afară cu unduirea sa întreagă

Timpul atotputernic, timpul schimbător murmură în depărtare; și mai liniștit…”155

„Moise care pe toți îi învață / cu scrierile lui cerești,

Învățătorul evreilor, / ne-a dat învățăturile sale,

Legea, comoara descoperirilor,

În care ni s-a dezvăluit / istoria grădinii:

Zugrăvită întru cele văzute / lăudată pentru cele ascunse

Rostită în puține cuvinte / și minunată în sădirile sale cele multe.”156

Când spunem „spațiu european” ne gândim prima dată la un spațiu creștin. Că acest spațiu mai păstrează sau nu ceva din această religie, aceasta este o altă problemă. Fiind creștini, europenii au drept carte de referință și identificare Biblia. „Mitul” grădinii este prezent încă de la început (Fac. 2, 8). Așa cum putem citi în scrierile Sfinților Părinți și a scriitorilor bisericești-printre care enumerăm: Vasile cel Mare, Atanasie Sinaitul, Teofil al Antiohiei, Epifanie al Salaminei, Ioan Hrisostom, Origen, Ipolit, Grigorie de Nyssa, Chiril al Ierusalimului, Eustatie al Antiohiei, Cosma Indicopleustes, Augustin, Beda Venerabilul, Manes, Marcu Diaconul, Filostorghie, Severian etc-că Paradisul a fost o grădină în care se găseau toate lucrurile într-o stare perfectă. După mărturia lui Pseudo-Vasile, „paradisul terestru era un loc ideal, un spațiu protejat [sau am putea spune dedicat], un decor demn de admirație și strălucitor, dominând restul lumii. Era înzestrat cu toate bogățiile creației și se scălda într-un aer nespus de limpede, bucurându-se tot anul de o temperatură constantă și blândă. Nu existau aici furtuni, uragane sau grindină, nici înghețurile iernii sau seceta toamnei. Vara florile nu se vestejeau, iar fructele toate ajungeau să se coacă…etc.”,157 chiar dacă Filon din Alexandria spusese cu mult înainte că „A crede că e vorba de viță de vie, de măslini, de meri, de rodieri sau de alți pomi de felul acesta, este o mare naivitate, greu de vindecat.”158

Omul a păstrat această nostalgie a grădinii din care a căzut și a încercat să creeze alta. Interesant este că fiecare din cei care aveau posibilitatea și-a sădit o grădină a lui proprie, o grădină care să fie unică pe fața pământului, să poarte ceva din personalitatea lui și, eventual, să fie veșnică.

Grădina raiului era și locul de plimbare a lui Dumnezeu (vezi Fac. 3, 8). Aspectul ei sacru este ușor de înțeles. Grădinile care au luat ființă după căderea omului, ofereau fiecăruia dintre cei care le sădeau „șansa” de a deveni un dumnezeu care se plimbă prin ele în răcoarea serii. Din acest moment, grădina nu și-a mai păstrat aspectul divin, sacru. Ea putea deveni și un simbol al răului, al împotrivirii., și de aceea putem vorbi despre anti-grădină.

Anti-grădina s-ar fi vrut a fi asemenea Grădinii. În viața Sfântului Macarie întâlnim una dintre primele mărturii creștine ale unei asemenea anti-grădini, imagine în oglindă.

Se povestește în acest document că Macarie, după îndelungi rugăciuni, i-a cerut lui Dumnezeu să-i arate grădina pe care Iannes și Iambres o sădiseră în deșertul Egiptului ca replică (antitypon) a Paradisului sădit de Însuși Dumnezeu. Acești Iannes și Iambres erau vrăjitori la curtea Faraonului, făcând parte dintre fermecătorii care s-au împotrivit lui Moise atunci când acesta vroia să scoată poporul ales din robie. După ce Moise a dovedit prin puterea minunilor că Dumnezeul la care se închina el era cel adevărat, cei doi au fugit, cu o avere uriașă, în pustiu unde au construit un paradeisos unde au fost și îngropați. Această grădină ceruse Macarie să o vadă. Și, după săptămâni bune de mers, a găsit-o. Locul, care avea o întindere uriașă, era păzit strașnic de legiuni de demoni care însă se feresc înspăimântați la vederea lui Macarie și îl lasă să intre. Acolo, el dă peste câțiva viețuitori care veniseră cu mult înaintea lui și rămăseseră acolo. Aceștia îl hrănesc cu fructe minunate. Ca o replică perfectă la Cartea Facerii, Macarie, imediat ce mănâncă din acestea, este cuprins de gânduri ispititoare: ce-ar fi să-i aducă pe toți frații săi de pustnicie acolo? Plecând, el le spune fraților descoperirea pe care o făcuse. Aceștia însă nu se lasă contaminați de entuziasmul Părintelui și numesc acel loc „paradis…zămislit ca ucigaș (ep’ olethroi) al sufletelor…”, alegând mai departe viața aspră a pustiei aride și fără nici un pic de bucurie.159

Așadar, iată un exemplu al anti-grădinii. Istoria începe cu o Grădină și continuă cu crearea unei oglinzi. Omul, după ce a fost alungat Afară, primul lucru pe care l-a făcut a fost (re)inventarea oglinzii. Un mare poet turc, Divane Mehmed Celebi scrie în al său Tratat despre reuniunea spirituală mawlawită:

Înainte ca lumea să fie creată, pe când nici o

creatură și nici un om nu erau,

Acest Dumnezeu era o comoară ascunsă,

nimic altceva decât El nu era…

Nu erau împreună cu El decât numele și

atributele Sale. Ceea ce e altceva decât El era, prin esență, neant.

A dorit să fie cunoscut cu atributele Sale, a dat

o poruncă și a creat cu un kaf și un nun.

Și-a făurit…o oglindă în care Dumnezeu

S-a văzut pe Sine cu atributele Sale.

Omul este această oglindă a lui Dumnezeu…

Omul e oglinda Celui Preamilostiv…”160

Prin ea putea vedea totul, mai puțin pe Dumnezeu. Dar mai avea nevoie de El? Se vede bine că da deoarece el nu a putut să-i dea grădinii sale un lucru pe care Grădina îl avea: veșnicia. În grădina sa el nu era stăpân. Timpul era cel care stăpânea. Ca și în anti-grădina lui Iannes și Iamvres. Aceștia erau morți de mult când Macarie a ajuns să o viziteze. Și totuși, acest Timp a reușit să facă legătura între noul stăpân al grădinii-omul-și veșnicul Stăpân al Grădinii-Dumnezeu. Din dușman, a devenit prieten. Din perete a devenit pod.

Timpul în grădină. Așa cum vom vedea mai târziu, acesta este gura prin care Dumnezeu va vorbi atunci când omul va transforma grădina în Biserică, adică va re-crea ceea ce Dumnezeu făcuse cu mult timp înainte. Dar până atunci, îmi permit să aduc în fața cititorului analiza sublimă pe care o face Rosario Assunto grădinii ca spațiu de întâlnire, ca spațiu în care omul admiră un peisaj, adică un loc în care timpul devine spațiu161 (sublinierile ne aparțin):

Grădina, „în esența sa logică reprezintă temporalitatea absolută a gândului: a cărui prezență pentru sine și în sine găzduiește în sine și în sine reprezintă, în absolută simultaneitate, timpurile ce se succed în natură așa cum ea se lasă pradă timpului vieții ca succesiune empirică, a cărei bază este non-succesiva temporalitate transcedentală a gândului. Acea temporalitate infinită…care modelând prin sine un spațiu finit al realității materiale, și făcând din el grădină, se arată în imagine ca noutate și permanență: noutate permanentă în circulara sa repetitivitate: ea însăși permanență reînnoitoare în cerc-care este imagine, foarte precis, temporală a naturii…în alternarea anuală a anotimpurilor care în mod circular revenind, proiectează în viitor, ca o așteptare ce este certitudine și speranță, amintirile prin care se colorează trecutul; și în siguranța acelui mâine ce va reveni mângâie, prin subita sa vestejire, înflorirea înmiresmată a lui mai, așa cum în văratica înverzire a frunzelor anticipează aurirea lui septembrie: și o dată cu ea mugurii prin care noul an ne despăgubește pentru frunzișul bine strâns…

Circularitatea temporală a gândului în care memoria este și așteptare a ceea ce este memorie și fiece așteptare este memorie: acesta este adevărul grădinii în măsura în care, fiind natură ca imagine a gândului și totodată gând ca imagina a naturii, în ființarea sa imagina a gândului o reprezintă, ca formă în care constant se alternează succesivitatea naturală; și în măsura în care este și imagine a naturii, în natură reprezintă variata noutate ca veșnic revenindă prezență, formă în care se reprezintă pe sine însuși neschimbătorul prezent al gândului. Unitate a timpului ca prezență absolută (timpul gândului) și a timpului vieții, care în viață este absolută succesiune…

Ireversibilul timp finit al vieții care se înalță până la permanență și non-consumabilă temporalitate infintă a gândirii: în care prezentul și trecutul, nu succesive, ci prezente unul în altul față de altul în același timp, calități diferite parcă ale unei aceleași durate [sau, de ce nu, clipe?] sunt prezentul, trecutul și viitorul. Aceasta este, în adevărul său lăuntric grădina: prezență a succesiunii (ca imagine a naturii) și succesiune a prezenței, ca imagine a gândului; și această constituire a grădinii ca unitate de prezență și de succesiune după poeticile sale diverse: cea naturalistă (sau picturală sau peisagistică), în care succedarea anotimpurilor veșnic revenind, cu mutațiile pe care ea le aduce în imaginea naturii, este succesiune ca imagine a prezenței, în timp ce în grădina arhitecturală sau plastică, plantele veșnic verzi, grădinile cu flori…imagini nedemne față de curgerea anotimpurilor…reprezintă succesiunea veșnic identică sieși…”

Așadar „de la coexistență la pace: grădina, loc al timpului…grădina, loc de pace: în care Dumnezeu, ca un cuvânt în cuvântul oamenilor, este prezent și în arbori și în fructele lor…”162

Din fabuloasa bogăție de idei care se revarsă ca un torent din textul de mai sus, o singură frază-definiție cuprinde în ea toată filosofia timpului ciclic și linear: Ireversibilul timp finit al vieții (linearitate) este, în același timp, o non-consumabilă temporalitate infintă a gândirii (ciclicitate). Timpul grădinii este cuprins doar în grădină. În ea poate fi găsit și simțit. De aceea a apărut Grădina-Biserică, spațiu arhitectonic dedicat îndumnezei-rii fiecărui „lucrător” al ei.

Arta europeană a fost puternic influențată, mai ales în secolele XVIII-XIX, de modelele orientale, „făcând din ele o paradigmă a unei frumuseți peisagiste care contesta…normalitatea clasicistă și neoclasică a „frumosului ideal”…Anglia a fost cea prin care…pasiunea pentru peisajul oriental, de modă chineză, a devenit atât de intensă și atât de populară încât să inspire decorarea mobilierului, hârtiei de tapet și veselei…”163

Grădina în Biserică / Grădina ca Biserică

Dumnezeu a „construit” Grădina raiului ca o operă perfectă și din punct de vedere arhitectural. Omul pierzându-l, a pierdut și simțul proporțiilor perfecte, divine. După trecerea anilor, anumite grupări filosofice și/sau religioase susțineau că ele posedă anumite cunoștințe arhitectonice descoperite de Însuși Dumnezeu, de care El Însuși se folosise atunci când clădise Raiul. Raiul se transformase. În ochii inițiaților, el nu mai era doar ceva „sădit” ci și ceva „clădit”. Grădinile care încercau să refacă acest spațiu erau bune dar nu țineau atât de mult. Și avem aici ca exemplu grădina lui Iannes și Iamvres care, în versiunea lausiacă, dobândește o atmosferă total diferită, antinomică: „Avem aici de-a face cu un „paradis în destrămare”, un antiparadis invadat de demoni. În mijloc, un puț părăsit, cu o găleată de bronz și o găleată de fier, roase de vreme. Iar fructele-goale pe dinăuntru și uscate de soare. Macarie nu se întâlnește…cu nimeni…”.164 Ce era de făcut? Nu mai sădim grădini ci le clădim. Și pentru că era vorba de rai, le facem biserici.

În Răsărit și în Apus, bisericile împânzeau țările și drumurile. De la marile catedrale până la bisericuțele de parohie, fiecare reprezenta un rai clădit, un rai în care nu avea importanță dimensiunea. Hristos, Care era prezent în fiecare dintre ele, dădea spațiului și timpului darul veșniciei.

Arhitectura gotică a fost pentru Occidentul catolic ceea ce a fost pentru Orientul ortodox arhitectura bizantină. Comparația formelor gotice cu formele vegetației este „la modă” până în secolul al XX-lea. Nimic din ceea ce o compune nu rămâne neanalizat: suporți, bolți, pilaștri compuși, încrucișări de ogive și arce, coloane, arce-dublou, turnurile, frontoanele, pinaclurile etc. „Arhitectura gotică…a fost de multe ori asociată cu „construcția” unei păduri sau a unui copac. „Arhitectul creștin, nemulțumit să clădească păduri, [sau grădini] a voit…să le zidească murmurul și, cu ajutorul…clopotelor de bronz a adus în templul gotic până și vuietul vânturilor și al tunetelor care se rostogolesc în adâncul pădurilor. Secole evocate de această larmă religioasă fac să țâșnească glasuri străvechi din sânul pietrelor și suspină în toate colțurile vastei bazilici.” Care sunt originile acestei „adieri de pădure” împietrite? „De la începutul lumii (Adam sub umbrarul Paradisului; Avraam primind trimișii divini, nu în cort, ci sub un stejar) arborii…au alinat sufletele și le-au dispus pentru contemplarea religioasă, de aceea au fost deseori plantați în cerc, figurare a universului și a cerului, care era dată și primelor sanctuare. Locurile de rugăciune, sinagogile celor vechi erau construite în ascunzișurile pădurilor. Paradisul însuși nu era altceva decât…o pădure sacră plantată de Dumnezeu, care a încredințat-o omului, primului preot.”165 (sublinierile ne aparțin). Citind acest text, atenția ne este reținută de fraza în care circularitatea este un motiv arhitectonic întâlnit încă din cele mai vechi timpuri ca o imagine a universului. Anumite curente susțineau chiar că toate tipurile de arhitectură au luat naștere din reprezentarea Grădinii primordiale: coloana greacă a luat naștere din palmier, pilaștrii egipteni din sicomor și alți arbori giganți din Africa și din Asia. Arta a trebuit așadar să difere după tipurile de climă. Iată mai jos câteva din motivele grădinii regăsite în arhitectura bisericii:

Reconstituirea unei nave de biserică cu prăjini de frasin și trunchiuri de salcie. Experiența lui J. Hall din 1798166

Portalul bisericii din Beverley imitat prin butași167

Fereastră gotică cu tije despicate.

Experiența lui J. Hall168

Seefeld (Tirol). Nervuri arborescente ale bisericii

1466169

Grădina în spațiul asiatic

Cine caută să înțeleagă Asia fără a lua în considerare splendidele sale grădini și parcuri o va face incomplet. Fără a cunoaște parcul nu va putea înțelege arhitectura. Iar fără a înțelege arhitectura-cu toate ramurile ei-nu va putea înțelege întreaga gândire a Orientului.

Într-un parc chinezesc, „fiecare punct are…valoare estetică proprie și dă ocazie la considerații filosofice sau inspiră asociații poetice. Toate elementele sunt legate unele de altele. Forme arhitectonice simple și culori nebătătoare la ochi se armonizează cu arbuștii și copacii…Pereții albi, cu severitatea atenuantă de sinuozitatea foarte variată a zăbrelelor din ferestre, cu răsfrângerea lor în apă, dau întregului un ton fundamental…”.170 Multe dintre parcurile Chinei poartă denumiri care trimit la simbolistica și atotprezența timpului. Astfel, în nuvela chineză medievală „Darea în vileag a „Zeului””171 este descris un parc-grădină tradițional: „…când s-a terminat cu amenajarea parcului, el a fost denumit „Muntele vieții veșnice”. Era plin cu flori uimitoare, cu arbori falnici și cu cele mai rare păsări și animale. Acolo se semețeau în toată splendoarea clădiri și turnuri ce păreau a dispărea în nori, chioșcuri, foișoare și terase încântătoare, și nu se află cuvinte care să poată înfățișa minunăția lor. Printre acestea erau palatele:…„Tufișul nepieritor”…chioșcurile…„Aurora de jad”…”iar un poet a compus în cinstea lui aceste stihuri:

„Sunt pietre prețioase astfel orânduite,

Încât chiar stânci și munți de-a dreptul par,

Bambusul, pruni-nvăluie-n desiș,

Totul în jur e-un răcoros umbrar.

Ce dar divin să li se-ngăduie pașii

Prin acest loc unor bieți muritori,

Iar ei nu pot măcar să prețuiască

Nici n-au habar că-s dincolo de nori.”

În alte parcuri-grădini se pot întâlni denumiri ca: „Delul vieții lungi de zece mii de ani” (eterne), „Dealul izvorului de jad” (jadul fiind unul dintre simbolurile eternității în gândirea magică cineză) sau „Parcul primăverii eterne”. O legătură, de data aceasta epică, între timp și parc (grădină) o face scriitorul Paul Anghel:

„Într-o grădină chinezească, cu pavilioane proiectate în lacuri, cu stânci miniaturale și pini pitici, până și Palestrina sau Mozart (așadar Europa) ar fi niște intruși. În schimb, un acord de pi-pa, cu acompaniament de gonguri, e tot ce poate fi mai potrivit. Prin fungibil și transparență, sunetul concentrează și reține efemerul atât cât să-l facă pregnant, ca un regret.

Chinezul lucrează, de altfel, cu materiile efemere mai insistent, mai abil, mai fantezist decât alți oameni care nu-și lasă amprenta fragilă decât în materiile dure și scumpe, menite a o eterniza. Capitole întregi din istoria artei, de pe alte meridiane, au uneori o grandoare sumbră, de mausoleu, tocmai din această voință tenace a eternizării cu orice preț, chiar cu prețul lipsei de spirit. Aici, în schimb, spiritul prezidează viața, iar produsele acestuia pot fi oricât de volatile, simple dâre de aromă-într-un parc chinezesc din Pekin, există o clădire numită: „Turnul aromei lui Buddha”172-sau fum”173

În lumea japoneză, grădinăritul era o artă în sine. Ele aveau ca obiect reprezentarea, cât mai în miniatură și mai perfect, a lumii naturale. Într-un manual din secolul al XI-lea, numit Sakuteiki (Note despre designul grădinilor), se găsesc multe sfaturi pe care autorul-Tachibana no Toshitsuna-le adresează celor ce vor să se inițieze în această artă. El spune printre altele: „…amenajează-ți grădina cu starea de spirit a armoniei…”174

Pentru a încheia această extrem de scurtă prezentare, să intrăm, pentru câteva clipe, într-un spațiu în care se regăsește fascinanta grădină orintală: pictura. Nu este nevoie să fac aici și acum o introducere în ceea ce înseamnă pictura orientală și, în special, cea chineză. Iată numai ce spunea unul dintre cei mai mari virtuozi ai penelului chinezesc, Tang Zhi-qi (dinastia Ming): „…Firul cel mai mic de iarbă își are esența sa; cea mai neînsemnată plantă își are spiritul său. Felul în care cresc ramurile, în care se formează frunzele, se dezvoltă florile, se deschid, se răsucesc, se închină sau se ofilesc, traduce profunda intenționalitate a Creației…”175

(De)Limitarea, de care am amintit sumar mai sus, ca prezență preferată a sacrului, presupune aducerea în mijlocul ei a tuturor celorlalte caracteristici ale sacrului. Tot ceea ce se găsește în acest „interior” reprezintă realitatea absolută, adevărată și normală.

De ce am numit arhitectura-Ars prima? Deoarece orice spațiu dedicat-templu, grădină, univers-presupune o anumită arhitectură, o anumită „în-formare”. Nimic nu poate exista în această lume fără a avea o formă oarecare. Iar forma are două valențe: 1. prin ea se descrie o ființă sau un obiect ca fiind o existență certă și 2. este un simbol a ceea ce nu poate fi reprezentat prin metode convenționale (și aici ne referim la lucruri sau ființe ce transced lumea noastră-îngeri, demoni, alte forme de manifestări ale sacrului). [Simbolul însuși are 2 valențe: învăluie și dezvăluie în același timp. Căci, așa cum spunea marele mistic arab Ghazali: „exteriorul este simbol al interiorului”176

Una dintre cele mai grele întrebări la care nu s-a găsit încă un răspuns satisfăcător este: care este cea mai potrivită formă în stare să înspațieze sacrul? Răspunsul la această întrebare s-a întins pe parcursul a milenii și s-a încercat a se da atât de gâdirea religioasă, cât și de cea filosofică deoarece amândouă operau cu aceleași noțiuni: sacru, ființă, realitate ultimă, Adevăr.

Arhitectura și gândirea filosofic/religioasă

Omul se definește printre altele ca o ființă care ocupă un spațiu. Este adevărat: și un animal sau și o plantă, o insectă, un gunoi ocupă un spațiu. Care este atunci diferența? Prin ce este deosebit omul față de tot ce îl înconjoară și care, ca și el, ocupă un spațiu? Este deosebit prin două lucruri fundamentale:

1. Prin faptul că el poate transforma spațiul-oarecare pe care îl ocupă într-un spațiu sacru, oriunde s-ar afla

2. Creând, omul creează în primul rând limite, care, la rândul lor sunt niște porți spre nelimitat

Altfel spus, el poate să consacre spațiul. Și pentru a face o analiză mai detaliată a acestor afirmații și mai ales pentru a vedea cum aceste spații devin niște „ecrane” ale marilor mituri proprii fiecărui popor, să le acordăm fiecăruia dintre ele un spațiu de discuție.

Spațiul-oarecare ca matrice a spațiului sacru

În cele ce urmează, analiza noastră se va efectua în interiorul societăților numite tradiționale, adică acele grupări umane în care relația sacru-profan era una reală și foarte bine definită.177

Așa cum am arătat mai sus, arhitectura are marea menire de a fi fost prezentă încă de la începuturile lumii. Grădina raiului este unul dintre exemple. Nu și singurul, dar printre primele. Pierzând dreptul de a mai locui în acest spațiu, omul a încercat să îl reconstruiască în lumea în care fusese alungat. Nostalgia Paradisului îl va chiuni de-a lungul istoriei până în ziua de astăzi și îl va mai chinui până va reuși să își redobândească locul atât de râvnit. Datorită faptului că Paradisul avea drept autor pe Însuși divinitatea supremă, omul a ajuns să explice actul să re-creator ca fiind un model, o imagine a Imagi-nii primordiale a cărei autor a fost însuși Dumnezeu. Astfel s-au născut miturile. Pentru că mitul nu este altceva decât o relatare a unui „eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al „începuturilor”. Astfel, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție.” Sau, mai pe scurt, mitul ne povestește cum ceea ce este a început să fie.178 Problema cu timpul fabulos al începuturilor este discutabilă deoarece întru aceste începuturi s-ar putea să nu fi existat timp, sau cel puțin un timp așa cum îl percepem noi astăzi. Și spun aceasta deoarece, așa după cum vom vedea, principalul rol al re-creării începuturilor prin intermediul miturilor și a arhitecturii sacre are drept scop scoaterea în afara timpului și nu menținerea în el.

Prima formă arhitecturală, prima fundare a luat ființă prin glasul, porunca și voia divinității. Ea este cea care a fondat prima, învățând astfel pe oameni cum să procedeze când vor dori să facă același lucru. Prima fundare rămâne astfel modelul exemplar, modelul prim al tuturor fondărilor de după aceea. Acest lucru a rămas prezent și în voca-bularul membrilor societăților respective. Sunt cunoscute expresii ca:

„Facem așa și nu așa deoarece așa le-au statornicit strămoșii noștri”. Sau: „Așa au făcut ai noștri strămoși, și noi facem la fel”; „Pentru că poporul sfânt a făcut așa prima oară”; „Așa cum ni s-a transmis de la începutul facerii lumii, așa trebuie noi să jertfim”; „Trebuie să facem ceea ce zeii au făcut la început” căci „așa au făcut zeii, așa fac oame-nii”.179 De aceea, arhitectura sacră trebuie să expună într-un sistem planimetric norma de credință susținită de sistemul religios al societății respective.

Excurs

Despre modele veșnice încarnate în timp

În rândurile ce urmează vreau doar să subliniez un aspect: existența, și în lumea creștină, a mitului cum că fiecare zidire sacră corespunde voinței divine, planul acesteia nefiind o creație omenească ci unul revelat. Astfel, voi expune cele despre: „Minunata descoperire ce s-a făcut pentru zidirea Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Pecerska” (sublinierile ne aparțin):

Un om de pe pământul nemțesc, pe nume Simeon, fiind surprins pe mare de o furtună groazni-că, s-a rugat lui Dumnezeu să-i ierte păcatele căci nu mai vedea vreo șansă de scăpare. În timp ce se ruga, povestește el „am văzut o biserică în văzduh și gândeam de unde este această biserică? Atunci am auzit un glas zicând: „Aceasta este închipuirea celeia ce se va zidi…în numele Maicii Domnului, precum o vezi, a cărei mărime se va măsura cu brâul cel de aur (pe care îl avea acest Simeon luat de pe Mântuitorul răstignit pe o cruce a unei rude de-a lui): de douăzeci de brâie în lățime, de treizeci în lungime, iar în lățime va fi de cincizeci…” Scăpând de furtună, Simeon a dat brâul Cuvioșilor Antonie și Teodosie.

„Trecând câțiva ani…au venit din Constantinopol la Pecerska la acești Cuvioși (Antonie și Teodosie), patru meșteri de biserici, iscusiți în zidiri cu piatră, oameni foarte bogați, care au grăit: „Unde voiți să începem a zidi biserica?” Ei au răspuns: „În locul unde ne va arăta Domnul”. Meșterii au zis: „Minunat lucru cereți! Vremea morții voastre o știți, iar locul bisericii nu l-ați însemnat încă, dându-ne atâta aur spre tocmire”. Cuvioșii Antonie și Teodosie au chemat pe toți frații, și au întrebat pe greci, zicând: „Spuneți-ne adevărul, ce este ceea ce grăiți?” Meșterii au răspuns: „Noi dormeam în casele noastre și dimineața, când a răsărit soarele, au venit la fiecare din noi niște tineri frumoși la chip, și ne-au zis: „Vă cheamă Împărăteasa în Vlaherna”. Ducându-ne, am luat cu noi pe prietenii și rudeniile noastre și am ajuns la Vlaherna cu toții împreună…Deci am văzut pe Împărăteasa și mulțime de ostași în jurul ei. Noi ne-am închinat ei, iar ea ne-a zis: „Voiesc să-mi zidiți o biserică în Kievul Rusiei și vă poruncesc ca să luați aur pentru trei ani și să vă duceți să începeți zidirea ei…Eu însumi voi da cele ce ochii nu le-au văzut, urechile nu le-au auzit și la inima omului nu s-au suit, și însămi voi veni să văd biserica și voi locui într-însa”…Luând noi Sfintele Moaște, aurul și toate cele de trebuință, am întrebat pe Împărătea-să de mărimea bisericii, și ea ne-a zis: „Măsura am trimis-o: este brâul Fiului meu, după dorința Lui; deci ieșiți afară și vedeți măsura ei”. Noi am ieșit afară și am văzut biserica…” Brâul Mântuito-rului a servit drept măsură pentru lărgimea, lungimea și înălțimea bisericii.

Meșterii-zidari…i-au întrebat pe Cuvioși despre locul unde vor zidi biserica. Cuviosul Antonie le-a răspuns: „Trei zile vom petrece rugându-ne, și Domnul ne va arăta locul.” La începutul acestui lucru, prin îndemnare dumnezeiască, s-au adunat pe câmp o mulțime de oameni, nechemați de nimeni, pentru a alege locul unde să se zidească biserica, dar n-au găsit loc potrivit, unii zicând unele, iar alții altele. Moșia domnească era aproape și, din purtarea de grijă al lui Dumnezeu, trecea pe alături de ei, binecredinciosul domn Sviatoslav care, văzând atât de mult popor, a întrebat ce fac acolo. Înștiințându-se, s-a abătut din cale și s-a apropiat de dânșii și, ca îndemnat de Dumnezeu180, le-a arătat locul d pe moșia sa și le-a poruncit ca acolo să zidească biserica aceea.

Însă Cuvioșii s-au rugat trei zile. Cuviosul Antonie, rugându-se în noaptea întâi, i s-a arătat Domnul, zicându-i: „Antonie, ai aflat dar înaintea Mea.” Iar Cuviosul Antonie a zis: „Doamne, dacă am aflat dar înaintea Ta, să fie rouă peste tot pmântul, iar locul pe care binevoiești a-l sfinți să fie uscat” Dimineața s-a aflat locul uscat, acolo unde este acum biserica, iar peste tot era rouă.Rugându-se Sfântul Antonie în nopatea a doua, a zis: „Doamne, să fie pământul peste tot uscat, iar pe locul sfânt rouă.” Deci, mergând, a aflat așa. A treia zi, Cuviosul Antonie, stând la locul acela, s-a rugat, apoi binecuvântându-l, a măsurat lungimea și lățimea cu brâul Domnului Hristos cel de aur, adus de Simeon…după acea măsură ce i s-a spus lui Simon din cer, pe când era pe mare. Cuviosul Antonie, ridicându-și mâinile spre cer, a strigat cu glas mare, asemeni lui Ilie: „Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă astăzi cu foc, ca să cunoască toți oamenii aceștia, că Tu ești cel ce voiești aceasta.” Și îndată a căzut foc din cer, și a ars toate vreascurile și mărăcinii, a luat roua și a făcut șanț în chipul săpăturii pe locul cel măsurat. Ia cei ce erau cu Sfântul, de frică au căzut ca morți. Astfel, cu darul lui Dumnezeu, s-a adeverit desăvârșit, locul cel ales de Dumnezeu, începându-se prin rugăciune de către Sfântul Antonie. Deci, Darul lui Dumnezeu se arăta trecând spre locul acela, uneori ca o văpaie, ca un curcubeu, de la biserica cea veche, iar alteori treceau îngerii ducând icoana.”

Minunile nu au încetat odată cu aflarea acestor lucruri. Ele au continuat și cu „Minunile ce s-au făcut la zugrăvirea bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Pecerska”.

Venind timpul ca biserica să fie pictată, niște zugravi vestiți din Constantinopol, au fost înștiințați de către Sfinții Cuvioși Antonie și Teodosie (de acum plecați la Domnul) să meargă în Rusia spre a săvârși acest lucru. Și ei povesteau:

„Când plecam cu corabia la Caneea, am văzut biserica aceasta mare la înălțime și am întrebat pe cei care erau acolo ce biserică este aceasta, și ei ne-au răspuns că este biserica Pecerska a cărei împodobitori sunteți voi” Zugravii însă s-au sperita de cât de mare era și nu au vrut să o picteze. Însă, oricât încercau ei să nu ajungă la ea, nu reușeau. Până la urmă li s-a arătat din nou, în vedenie, biserica și Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită Namestnica (Locțiitoarea). Maica Domnului le-a grăit din icoană: „Oamenilor, de ce vă tulburați în deșert nesupunându-vă Fiului meu și robilor mei? De nu mă veți asculta, și de veți căuta să fugiți înapoi, vă voi lua cu luntra voastră și vă voi duce la biserica mea.”181

Dumnezeu s-a îngrijit El Însuși de toate cele trebuincioase. Este evident faptul că și aici, ca și în alte locuri și tradiții, divinitatea intervine ea însăși cu modelul pre-creat, cu arhitectura perfectă a locașului respectiv, ce exista înainte de facerea acestei lumi, pentru ca omul, având acest model ce ființa în și din eternitate, să-l poată reproduce în timp. De aceea putem vorbi despre locașurile sacre ca despre niște structuri închegate ale eternității.

Iar arhitectura sacră nu este (sau nu era) reprezentată numai de biserici sau de temple ci de orice fondare: fie că este vorba de o simplă casă, colibă sau de o întreagă așezare omenească.182 Toate acestea aveau la bază un întreg ritual sacru de fondare prin care se repeta și se imita însăși creația Lumii. Ritualul făcea ca locul pe care urma să se construiască, deci locul luat în stăpânire, dedicat, afierosit, să fie sfințit prin recrearea cosmogoniei. „Prin intermediul ritualurilor de întemeiere, spațiile…astfel consacrate devin centre. La scări diferite, orașele devin Imago Mundi, iar casele, fiecare în parte, se transformă în câte un microcosm cu holul, spațiul central asimilat ca centru al acestuia…Atunci când ocuparea unui loc era definitivă, pentru popoarele sedentare, centrele era clar materializate, iar „așezarea” într-un loc, organizarea și locuirea lui sunt tot atâtea acțiuni care presupun o alegere existențaială: alegerea Universului pe care suntem gata să ni-l asumăm „creându-l”. Or acest „Univers” este mereu replica Universului exemplar, creat și locuit de zei; el ține deci de sacralitatea lucrării zeilor”.183 Nu numai popoarele sedentare aveau acest privilegiu al construirii unui Univers ci și popoarele nomade. În iurta, cortul sau coliba lor funcția mitico-religioasă a pilonului central era tocmai aceea de a simboliza Universul în centrul căruia se găsea acea construcție. Consacarea unui spațiu era echivalentă cu o rupere din Haos a Cosmosului. Iar acest lucru nu convenea duhurilor rele care încercau să se răzbune pentru că le fusese răpit din teritoriul lor. De aceea, spațiul „rupt” urma să treacă printr-o serie întreagă de sanctifi-cări și probe pentru, pe de o parte, a îndepărta pe „cel rău” de acolo, iar pe de alta, pentru a verifica dacă locul astfel pregătit a rămas „curat”.

Baterea pilonului central a fost înlocuită în societățile creștine cu baterea crucii pe viitorul loc al unei biserici sau chiar al viitoarei case. Totuși, nu putem vorbi despre o schimbare radicală a simbolului ci de o adăugire, deoarece stâlpul se păstrează încă la loc de cinste în paradigma creștină. Și se pot cita în acest sens doar două exemple: „Minunea Sfântului Gheorghe cu stâlpul văduvei sărace” și profeția conform căreia, din biserica Sfânta Sofia nu va mai rămâne decăt un stâlp.

Stâlpul nu avea numai un rol ordonator, nu era numai un creator de Univers do-mestic, ci reprezenta și o punte de legătură cu timpurile vechilor strămoși, ai vechilor regi. Astfel, în Laos, stâlpii de susținere a casei sau a templului, fixează în ele duhurile strămo-șilor. Memoria ancestrală susținută de stâlpul-prezență era făcută vizibilă cu ajutorul sculptorului, unul dintre înțelepții clanului. Acesta era un membru respectat „fiind plin de gândurile vii ale trecutului ce sunt transmise de-a lungul generațiilor. Tradiția este astfel codificată și încrustată…Ceea ce noi astăzi percepem ca artă populară, nu se dorea a fi o ornamentație cu valențe estetice, ci era o formă de scriere, păstrare și transmitere a unor adevăruri sacre” primite de la însuși întemeietorii respectivei societăți, înțelepții divini. Acești stâlpi se schimbau periodic cu alții noi. În clipa când cel vechi trebuia înlocuit din diferite motive (vechime) cu un altul, cel nou era amplasat o perioadă lângă primul în scopul impregnării cu forța sa. [Gaivoronschi, pg. 59-60]

Chiar dacă prin construcție omul se asemăna divinității, el trebuia totuși să țină cont de anumite interdicții care i le impuneau statutul său de creatură muritoare. Se păstrează astfel în mitologia populară românească obiceiul ca o construcție să nu se încea-pă niciodată marțea sau sâmbăta deoarece marțea s-a zidit pământul, iar sâmbăta a fost terminat. Așadar, o nouă creație realizată de om în aceleași zile ar putea părea ca un sacrilegiu în fața lui Dumnezeu.184

Integrarea construcției într-un spațiu-devenit-sacru nu pornea de la premise strict funcționale sau estetice. Ceea ce conta în primul rând era corecta așezare a acesteia într-o grilă complexă a spațiului „orientat”, integrată cu cea a ciclurilor temporale și cu cea a lanțului destinului cauzalității. Orientarea este comună atât Asiei, cât și celorlalte spații religioase. Spre exemplu, o biserică creștină va trebui să respecte neapărat direcția Vest-Est, o moschee direcția Ierusalim-Mecca iar o sinagogă direcția Ierusalimului. Dacă nu se respectă acest „mic” amănunt, totul se prăbușește într-un haos. Nimeni nu-și mai recunoaște identitatea și, în plus, respectiva construcție nu-și mai are rostul. O biserică creștină cu altarul spre Mecca va putea fi numită oricum numai biserică nu. Această grijă pentru orientarea corectă trebuie să fie cu atât mai mare cu cât dacă ea nu se respectă atunci respectivul spațiu va deveni un anti-spațiu dedicat. În loc să aibă efecte benefice, el va avea efecte malefice și letale pentru cei care vor locui în el. Se cunosc cazuri în care astfel de anti-spații erau folosite de adepții anumitor rituri, rituri care prin însăși rostul lor se împotriveau celor oficiale, dedicate divinităților creatoare și ajutătoare. Tocmai de aceea putem spune că “orientarea” dădea respectivei construcții statutul de poartă prin care se realiza legătura cu divinitatea, ce putea fi bună sau rea. Punctele cadinale după care se stabilea poziția, benefică sau malefică, difereau de la o cultură la alta:

Nordul

Indienii zunis din America de Nord îi aveau dedicați războinicul și războiul. La chinezi era direcția recomandată pentru orientarea mormintelor și a templelor strămoșilor. În interiorul locuinței chinezești, la nord se aranja un mic spațiu dedicat strămoșilor. Astfel, acest punct cardinal servea drept poartă prin care trecutul era adus în prezent (casa fiind un spațiu la vieții, al prezentului). Pe de altă parte, nordul era extrem de important deoarece orientarea în timpul somnului, tot în cadrul locuinței tradiționale chinezești, era cu capul spre acest punct cardinal. Așadar, prin somn (ca icoană a morții), se realizează și se actualizează ciclic (somnul este o activitate ce se repetă periodic) legătura cu trecutul (tradiția, strămoșii)-foarte importantă în cazul societăților arhaice, tradiționale. La japonezi, patul soției este orientat cu capul spre nord pentru ca energiile telurice să-i sporească șansa maternității. În aglomerările urbane (tot japoneze), nordul cetății era dedicat palatului imperial și reședințelor nobilimii. Tot legat de cultul maternității și, implicit, cel al fertilității, putem aminti și de palatul Quasz-el-Farvatin din Cairo (lumea musulmană), care avea cinci porți principale, între care cea situată la nord reprezenta în mod simbolic nașterea și era rezervată vieții private.185 Legăturile deosebit de strânse dintre cultul fertilității și ciclicitatea timpului în societățile tradiționale sunt extrem de importante și de răspândite. Nu există aproape cultură în care la începutul fiecărei primăveri să nu existe rituri și ritualuri legate de naștere și de maternitate. Aceste ritualuri aveau un caracter oficial, dar puteau avea și unul privat, familial.

Estul

Dedicarea estului (sau a răsăritului) divinității nu este ceva propriu creștinismului. Indienii zunis, despre care am amintit și mai sus, aveau dedicate religia și magia acestui punct cardinal. În Madagascar, axa N-E simbolizează puterea materială și rituală. La populația Kabila din Algeria, fațada principală a casei în care locuiește șeful familiei este orientată către est, la fel ca poarta mare, principală. Denumirea acestei populații vine de la verbul “qabel” care înseamnă și „a sta cu fața către est, către viitor”. Dacă partea de est, principala zonă de comunicație a casei aceleiași populații, este zonă prin excelență masculină, vestul este rezervat femeilor. Diviziunea casei într-o zonă obscură și una lumi-noasă (feminin-masculin) corespunde diviziunii anului într-un anotimp umed, ploios (feminin) și unul uscat, însorit (masculin). Tradiția creștină a pus în legătură acest punct cardinal (care marchează răsăritul soarelui) cu ziua Sfântului protector al unui anumit edificiu (biserică, catedrală). Prin prisma corelației dintre grila spațiului orientat și ciclurile temporale au rezultat modalități de orientare a spațiilor construite. Spre exemplu, biserica abațială de pe muntele Saint Michel este orientată pe axul 26°N față de paralelă. Această direcție marchează răsăritul soarelui la două sărbători: 8 mai (când se sărbătorește în mod tradițional Sf. Arh. Mihail „de primăvară”) și la 8 august (Schimbarea la Față). Pe direcția vest, soarele apune la 11 noiembrie, sărbătoarea Sf. Martin (cel care i-a încreștinat pe gali) și 2 februarie (ziua Purificării). Biserica-paraclis, amplasată mai jos, este orientată funcție de axul răsăritului de soare din data de 29 septembrie (Sf. Arh. Mihail). Astfel, soarele anunță în fiecare an data sărbătorilor patronale ale respectivelor locașuri.

=Orientarea bisericii abațiale – Mont Saint Michel186=

Pentru a sintetiza, vom preciza faptul că acestă geografie sacră a spațiului orientat se regăsește la: tempele indiene, palatele chinezești, piramidele egiptene și olmece, sanctuarele și templele antice grecești și la catedrelele și bisericile europene.

Sudul

Acest punct cardinal are și el legătură cu ciclicitatea timpului și cu riturile de fecunditate și fertilitate deoarece în unele culturi lui îi este dedicată agricultura. Sudului îi aparține, în cazul populației zunis, medicina, iar locuința tradițională chinezească este orientată și se deschide către sud.

Vestul

Direcția aceasta poate fi analizată și ca simplu punct cardinal dar și ca axă. Dacă ne referim la ea ca axă E-V, în societățile tradiționale era una care favoriza acțiunea, deci un punct cardinal ce caracteriza prezentul.187

În scurtele analize de mai sus, suprapunerea și chiar contopirea relației complexe: timp-mit-spațiu organizat este evidentă. Pentru om, modelul său de perfecțiune era (și este în continuare) lumea cerească, Universul întreg cu ordinea și ritmurile sale. Astfel, el a căutat să imortalizeze aceste ritmuri, ca pe o peliculă fotografică, în cadrul spațiului construit: organizat și orientat. Împletirea timpului individual, uman („veacul de om” caracterizat prin linearitate în timp) cu timpul universal („veacul divin” caracterizat prin circularitate și repetiție) se face vădită și prin dualitatea mit-rit. Iată o prezentare schematică a acestei legături:

Miturilor le sunt specifice cuvintele (sacre). Riturile se caracterizează prin gesturi și ritm. Ritul repetă un gest originar paradigmatic, (în societatea chineză, bunicile erau reprezentante în ceea ce privește riturile și tradițiile) iar miturile sunt istoria repetată a unui eveniment cosmogonic sau eshatologic. Riturile se desfășoară în timp, conjugând calendarul astronomic cu cel al vieții indivizilor, în spații pe care le limitează (în cadrul acestor spații limitate este recapitulat întreg spațiul, sfințindu-l. Îl „limitează” prin deschidere spre elimitat, un nelimitat personal sau impersonal. Mai putem vorbi în acest sens și despre formele originare ale așezărilor antropologice: limitele extreme ale satului se întindeau până unde se auzea zgomotul toacei sau a clopotului. În acest caz, legăturile devin deosebit de complexe: forma rotundă care o prelua așezarea respectivă (cf. propagării concentrice a undelor sonore) se regăsea în arhitectura bisericească în motivul ocniței (din sl. Okoln-cerc, sau Kolo-roată) Prin acesta, așezarea devenea ea însăși o imagine a bisericii sau a templului, în care ritmurile vieții erau dictate de ritmurile sacre, ajungând uneori să se confunde. Forma rotundă nu se regăsește numai în ceea ce privește satul românesc. În Nordul Indiei, în timpul unei epidemii se marchează un cerc în jurul satului, menit să împiedice demonii bolii să pătrundă în incintă, iar Marea Zeiță Kālimai este cunoscută și ca „Zeiță a limitelor”, ea stând la hotarele districtelor și ale satelor pentru a le proteja împotriva epidemiilor de tot felul). Procesul de întemeiere a spațiului este privit ca o repetare a nașterii Lumii, act e nu poate fi făptuit în afara sacrificiului. Termenul cel mai potrivit care se poate alătura celui de rit este cratofanie: acțiunea sacrului ca putere și forță ce acționează asupra lumii. Pe de altă parte, cratofania caracterizează și face posibilă gândirea magică, mistică, transcedentală. Prin ea, simbolurile devin eficiente ca puteri. În ea se regăsesc originile artei și ale științei {nediferențiate în societățile arhaice}. Ritul este calea prin care cele de „dincolo” și cele de „dinainte” vin în lumea și în timpul nostru.

Limita ca deschidere

Vorbind mai sus despre spațiul sacru, am amintit și câte ceva despre rolul pe care îl joacă limita în viața oamenilor. Crearea limitelor este cea de-a doua caracteristică a omului. Însă nu a oricăror feluri de limite ci a unora ce deschid spațiul creat spre alte realități, nelimitate. Am afirmat că riturile se desfășoară în timp, conjugând calendarul astronomic cu cel al vieții indivizilor, în spații pe care le limitează. În cadrul acestor spații limitate este recapitulat întreg spațiul, sfințindu-l. Îl „limitează” prin deschidere spre elimitat, un nelimitat personal sau impersonal.

Limita a dobândit un rol atât de important în viața fiecăruia dintre noi încât nu ne mai putem imagina cum ar arăta lumea fără limite. Limita se impune în fața fața fiecăruia chiar dacă respectivul nu vrea sau nu o privește ca și ceva încărcat de sacru. Trecerea peste pragul unei uși, privirea pe geam, trecerea graniței dintre două țări sunt tot atâtea exemple prin care fiecare luăm contact cu atotprezenta limită. Limita este creatoare de identități precise: știm exact care este spațiul propriei case, grădini, țări etc. În cazul încălcării acestor limite convenționale fără un scop precis și legal, ne putem aștepta la probleme. Cum putem atunci să afirmăm un lucru atât de paradoxal și, în același timp, contrar: limita ca poartă spre eternitate (temporală și spațială)?

Asocierile omului arhaic dintre spațiul organizat și timpul ciclic al evenimente-lor cosmice sau mitice, reflectate în cadrul riturilor de întemeiere, surprind astăzi nu numai pe istoricii religiilor, dar și pe antropologi sau etnologi. Pentru a putea înțelege limita întocmai cum era ea înțeleasă de omul societăților de tip tradițional, nu va trebui să privim doar ca pe o chestiune materială, fizică, ci ea va trebui analizată prin prisma potențialului ei simbolic. În acest sens, Mircea Eliade spunea:

„Construind templul (deci, limita)…se construiește de asemenea și Timpul cosmic (ciclic, veșnic). Zidirea oricărei case presupune un început absolut ce instaurează un moment inițial care nu conține nici o urmă de istorie.” Pentru marele istoric al religii-lor, împrejmuirile „se numără printre cele mai vechi structuri arhitectonice” și au un dublu scop:

-acela de a feri și ocroti spațiul sacru în interiorul incintelor

-acela de a-l feri de profan sau, am spune noi, de a-l feri de o posibilă contami-nare de haosul din afară188

Martin Heidegger, referindu-se la limită, o analizează împreună cu noțiunea de „măsură”. Spațiul și tema luată în discuție nu ne permit, din păcate, să expunem radiogra-fic relația de tip: muzică-geometrie sacră (prin acest concept, cel de măsură devine mai clar)-spațiu-limită, relație care ar arunca un plus de lumină asupra importanței celei din urmă în viața omului arhaic. „Unitatea” este cuvântul care caracteriza cel mai bine existența acestuia. Lumea cea de aici se întrepătrundea, la anumite nivele, cu cea de dincolo. Colaborarea dintre cele două era evidentă și, nu de puține ori, ele ajungeau să se confunde. Astfel, măsura care delimita nu măsura doar pământul, spațiul palpabil, și de aceea nu putea fi privită doar ca o simplă știință matematică-geometria. Pe de altă parte, aceeași măsură nu era menită să măsoare doar cerul în sine. Ceea ce măsura ea era intervalul care face ca „cerul și pământul să fie aduse unul către altul.” Acest tip de măsurare își va avea pripriile sale unități de măsură, propria sa metrică.189 Vorbind despre configurațiile spațiale, raportul spațiu/timp este unul fundamental. Spațiul-oarecare ca matrice a spațiului sacru este determinat tocmai de acest raport. Spațiul sacru nu poate ființa dacă acest raport nu este unul bine ales, sau dacă vreunul dintre termenii lui nu există. Linearitatea și/sau cicli-citatea timpului a(u) fost absorbită(e) de către configurațiile spațiale specifice fiecărei culturi, însă acest lucru s-a petrecut în toate culturile. Iată, pe scurt, cum stau lucrurile: structurile repetitive de evenimente (sărbători religioase, politice) conferă caracter unor locuri în cadrul întinderilor spațiului (cu cât aceste evenimente repetitive sunt mai impor-tante, cu atât spațiul în care ele se desfășoară este mai important. Spre exemplu, o biserică în care se desfășoară periodic slujba Învierii va fi mult mai importantă decât o sală în care se desfășoară periodic o ședință. Binenețeles, nu trebuie pierdută din vedere transcedentalitatea evenimantului respectiv.Cu cât el va fi mai ancorat în mundan, cu atât va fi mai lipsit de importanță). În același timp, și locurile ca și centre-origine (fiecare centru este o origine sau se revendică de la Originea primă) își dobândesc importanță datorită factorului timp. Chiar dacă timpul nu poate fi măsurat în același mod ca și spațiul, el este cel care îl definește și îl înnobilează. Trăirea spirituală aparține lumii evenimentului care se desfășoară în timp. Ea nu are un caracter spațial dar califică atât dimensiunea temporală, cât și pe cea spațială. Cu cât trăirile spirituale vor fi mai intense în cadrul unui anumit spațiu, cu atât limitele ce descriu acel spațiu vor fi mai deschise spre Absolut.

Limita nu are doar o conotație materială. Ea nu este reprezentată doar de lemn, piatră sau apă. Limita poate fi privită și ca structură pur spirituală. Însăși viața și moartea sunt niște limite. Fiecare dintre noi ne naștem și murim. Moartea și viața sunt pentru omul contemporan niște limite foarte bine trasate. Se știe clar când cineva este viu sau mort. În plus, nimeni nu poate muri sau se naște de mai multe ori. Timpul nu mai poate fi dat înapoi. Linearitatea cu care a fost investit de către gândirea modernă nu-l lasă să facă acest lucru. Dar dacă timpul ar putea fi reversibil? Dacă am privi timpul ca având o formă ciclică? În acest caz, problemele care apar sunt foarte interesante. În primul rând, limitele stricte dintre moarte și viață se transformă în niște porți prin care cei inițiați pot ieși sau intra când doresc sau când este nevoie. Pe de altă parte, viața și moartea nu mai sunt atât de bine definite. Ele se pot oricând uni sau intersecta. Această unire este însă fulgerătoare. E ca și cum ai intra pe o ușă și ai ieși pe partea cealaltă. Însăși existența noastră este fulgerătoare în comparație cu marile existențe cosmice. De aceea ușa și/sau poarta au în arhitectură și mistică o importanță deosebită. Mântuitorul Hristos spune în Sfânta Evanghelie: “Eu sunt ușa”, iar Maica Domnului este și ea numită “ușă” prin care a trecut Cuvântul. Pentru a exemplifica mai bine cele afirmate vom recurge tot spațiul asiatic și anume la Japonia. Unul dintre cei mai mari arhitecți contemporani este Tadao Ando. Lucrările lui ilustrează pe deplin teza unirii contrariilor, sau a aparentelor contrarii ce caracterizează viața noastră. Iar timpul are un rol extrem de important aici. Prima sa casă este un tablou plin de semnificații. Am putea-o numi un parcurs mistic: „Curtea este un microcosm, deschis către cer, dramatizat de lumină, bătut de ploaie și de vânt, în care umbra pasarelei măsoară trecerea timpului.” Caracteristica spațio-temporală nu se limitează numai la atât: jocul luminii pe ziduri ilustrează un timp (cosmic, ciclic-n.n. A.B.), iar mișcarea omului în spațiu reliefează celălalt timp (uman-n.n. A.B.). La Tadao Ando mai apare însă ceva, caracteristic, am putea spune, Asiei și, în special Chinei și Japoniei: spiritul sau conceptul de MA, arta clipei și a secvenței spațiale. Ideograma corespunzătoare acestui concept este formată din trei litere. Două dintre ele sunt simbolul pentru cele două laturi ale ușii sau porții, iar una este simbolul lunii și al soarelui. Împreună, cele două părți „sugerează lumina lunii strălucind pentru o clipă în clinchetul unei uși ce se deschide (închide); deci acest semn-MA include un element temporal ce se alătură celui spațial”190 Comentându-și lucrările, Tado spune: „Asemenea lucruri precum lumina și vântul au semnificații doar atunci când sunt introduse în interiorul unei case într-o formă separată de lumea exterioară. Fragmentele izolate de lumină și aer sugerează întreaga lume a naturii. Formele pe care le-am creat au schimbat și au căpătat semnificații prin intermediul naturii elementare (lumină și aer) ce conferă indicii asupra trecerii timpului și asupra schimbării anotimpurilor…”191 Purtătoare a unor astfel de mesaje, casa, sau însăși locuirea, devine „o poezie a duratei”. Extrem de interesante sunt și materialele folosite de marele arhitect și, putem spune, filosof contemporan. Pentru el, materialitatea arhitecturii „presupune un cult legat de simbioza acesteia cu natura și vremelnicia. Materiale ca plasticul sau aluminiul nu-și găsesc locul pentru că „nu respiră”; în schimb betonul este preferat pentru că se schimbă în timp (s.n. A.B.), la fel metalul, pentru că oxidează în timp.

Betonul presupune și o dematerializare a sa: datorită caracterului său neted, lipsit de relief sau de amprente lemnoase, el nu evocă nici robustețe, nici valențe sculpturale greoaie. Suprafețele de beton se abstractizează, diafanizându-se în favoarea spațiului cler definit geometric și a corpului uman sensibil”192 Despre legătura dintre corpul uman și arhitectură vom discuta într-un alt capitol. Ea este prezentă ca dialectică definitorie în arhitectura lui Tadao.193

În imaginea de mai jos este o poartă japoneză în care simbolistica este fascinan-tă: pe de o parte avem simbolul acvatic, iar pe de alta avem simbolul muntelui, amândouă încărcate de semnificații temporale.

Proiecțiile spațiale ale ciclicității și linearității timpului în arhitectură

Așa cum menționam în capitolul trecut, timpul își găsește unul dintre cele mai plastice moduri de reprezentare (sau de „întrupare”194) în arhitectură. Structurile de bază ale unui anumit popor-structuri reprezentate de o mentalitate specifică care se răsfrânge în toate domeniile de activitate-se fac văzute în manifestările lui exterioare: arhitectură, muzică, tip de scriere195, pictură etc. În cazul popoarelor orientale196, toate aceste moduri de exprimare sunt diferite ca mod de execuție, dar toate împart același principiu, toate conduc spre contopirea cu Unitatea, spre momentul în care nu mai există nici o diferență între om și lucrul pe care el îl folosește (pictorul devina una cu penelul, pescarul una cu undița…) Cu toate acestea omul nu încetează să rămână om și lucrul lucru. Însă, până a ajunge la a dicuta despre aceste „paradoxuri care nu sunt paradoxuri”, să începem analiza noastră cu spațiul european, cu Răsăritul creștin.

Întotdeauna când vorbim despre un spațiu afierosit ritualului sacru, ne punem întrebarea care ar cea mai potrivită formă arhitectonică care i s-ar putea da care să exprime (sau, mai exact vorbind, să rezoneze cu) cele ce se petrec în interiorul lui. Arhitectura răsăriteană ideală a bisericilor s-a considerat a fi una de tip circular sau una în care secvențele circulare au o prezență net superioară în raport cu cele de alt tip (unghiulare, lineare)-și aceasta deoarece avem de-a face aici cu moștenirea gândirii grecești în ceea ce privește geometria, conceptul de număr, măsură, ritm, idee de perfecțiune etc. Este destul să amintim aici celebrele cupole prezente în arhitectura bizantină197 la biserici cum ar fi Sfânta Sofia sau biserica Sfântului Mormânt (pentru a le cita doar pe cele mai reprezentative) și mulțimea de abside circulare, ocnițe, portale, ferestre etc. Este clar că această circularitate arhitecturală exprimă cel mai bine cele ce se petrec în interior. Muzica bizantină este una în care această viziune a timpului ca spirală a devenirii-trecutul adus mereu în prezent, mereu transformat în prezent în mod real, iar prezentul, la rândul lui, fiind eternizat, hristificat-își găsește cea mai profundă și mai desăvârșită expresie.198 Mișcările clericilor slujitori vin și ele să întregească această viziune, fiind-cel puțin în timpul Sfintei Liturghii-tot în formă de spirală. Doar prin această viziune de tip unitar ce înglobează toate aspectele sacrului într-o singură analiză, putem spera la o înțelegere cât de cât completă a actului liturgic în general. Pavel Florensky ține să precizeze că, pe lângă importanța covârșitoare pe care o au în cadrul cultului arhitectura, gestica, cuvântul rostit și cântat, însuși „fumul de tămâie, ale cărui spirale învăluie frescele, încolăcindu-se de coloanele cupolei și care, prin mișcările și sinuozitățile sale, lărgește spațiile arhitecturale aproape nelimitat, înmoaie uscăciunea și asprimea liniilor și, ca și când le-ar topi, le dă viață și mișcare”.199

Așadar, stilul arhitectural „reclamă un ansamblu de condiții, o anumită recluziune a entității artistice ca o lume aparte200 și, de aceea, intruziunea unor elemente alogene201 duce la denaturarea atât a întregului, cât și a părților componente, dependente total de un centru, de un principiu de echilibru”.202

O. Wulff spune despre arhitectura sacră că: „bisericile cu cupolă în stilul bizantin ne permit și înaintarea spre Hristos, dar și înălțarea de pe acum spre cer, însă spre un cer care ne și îmbrățișează și din care iradiază lumina la nesfârșit”.203 Iată cum este surprinsă aici mișcarea ciclică: înaintare spre Hristos, Care este prezent pe Sfânta Masă în chipul Sfintelor Taine, și, în același timp, înălțare spre El, prezent în cupolă ca Pantocrator. Este experiența aceleiași plinătăți: unitare și multiple în același timp, dar care plinătate poate fi percepută doar de cei care nu sunt legați cu „pofte și cu desfătări trupești”.204 Teologia cupolei bisericești este una deosebit de interesantă deoarece rădăcinile ei se află înfipte în lumea filosofiei grecești, în mistica creștină și în gâdirea asiatică. În societățile arhaice tradiționale, „cercul simbolizează Divinitatea ca una care este unică și eternă. Chiar dacă construcțiile biblice sunt caracterizate de cuaternitate, anume de cea a pătratului, apare însă și modelul circular: Ierusalimul real nu era dezvoltat pe o schemă circulară, dar, totuși, el apare deseori reprezentat astfel, iar anumite biserici romanice care reproduc Sfântul Mormânt sau anumite biserici construite de Cavalerii Templieri dețin o formă rotunjită.”205 Sfinții Părinți au luat adeseori în scrierile lor cercul ca și simbol al divinității. Pe de altă parte, Sfântul Grigorie Teologul aseamănă cercul cu Maica Domnului „Cercul, după cum zice Proclu, fiind cel mai frumos dintre toate figurile geometrice, e și cel mai încăpător, prin urmare, și datorită faptului că ea [Maica Domnului] a născut pe Dumnezeu, întru toate egal sieși și asemănător, după spusa lui Grigorie Teologul, iar ca timp fără de ani și fără de sfârșit. Așa este și cercul, egal cu sine și asemănător și…fără de sfârșit.”206 Iată sursa de inspirație a Sfântului Grigorie și a Sfântului Nicodim Aghioritul în ceea ce privește simbolismul cercului-Proclu, marele filosof neoplatonic. Interesant este că acest simbolism nu se oprește aici ci intră chiar și în atributele divinității. Se știe că unul dintre ele este eternitatea. Dumnezeu este fără de început și fără de sfârșit. La El nu există timp și, tocmai de aceea nu există schimbare și, de aici, stricăciune. Cu toate acestea, în Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeu creează, că se mișcă, exact ca toate cele ce ne înconjoară. Cum atunci mișcarea Lui nu presupune temporal dar a noastră, da? Noica, și nu numai el, ne explică: „există o mișcare a desăvârșirii, o mișcare prin care se întrevede perfecțiunea, mișcarea ciclică, circulară. Grecii, au văzut o mișcare ideală-mișcare și stare pe loc în același timp-în cea a stelelor. Singura mișcarea circulară era desăvârșită. În sfârșit, orice mișcare este o formă a temporalității, singură mișcarea în cerc…exprimă ceva din atemporal. Astfel, avem de-a face, prin cerc, cu un atemporal în temporalitate”.207

Sfântul Dionisie Areopagitul a sesizat faptul că însuși îngerii, ca slujitori ai lui Dumnezeu, reproduc aceeași formă de mișcare: „Prima treaptă a ființelor cerești…stă în cerc…în jurul lui Dumnezeu” Iar Sfântul Maxim completează: ele stau și se mișcă în cerc nemijlocit împrejurul lui Dumnezeu208

„Cingătoarele îngerilor reprezintă deprinderea lor de a se aduna…de a se întoarce în chip unitar spre ele însele și de a se învârti în cerc cu bună rânduială în jurul lor…”209 Tâlcuind viziunea Sfântului Prooroc Zaharia, marele mistic ne spune că „roțile care sunt înaripate, arată că se învărtesc fără întoarcere și neclintit spre cele dinainte…Aceste roți au fost numite Gelgel (cf. Iez. 10, 13), care înseamnă în limba evrească reîntoarceri în cerc și redescoperiri. Căci roților înfocate și asemănătoare lui Dumnezeu (care Însuși „nu stă, nici nu se mișcă”)210 le este proprie învârtirea în cerc prin mișcarea nesfârșită în jurul aceluiași bine.211

Care este rolul arhitectului în toate acestea? Nu trebuie să uităm faptul că „Arhitectul este omul care dă formă la cea ce societatea îi furnizează ca material amorf de nevoi, sentimente, gânduri și tendințe. Pentru a modela însă o unitate, arhitectul trebuie să descopere…să dezvăluie…să definească spiritul timpului său…Astfel, în epoca bizantină, arhitectul a trăit sentimentul religios și a creat capodopera arhitecturală Sfânta Sofia…Astfel, sociatetea pune problema și artistul răspunde, dar răspunde…în cuvinte profetice…Rolul acestuia este acela că el a creat cupola, elementul definitoriu al arhitecturii bizantine, elementul care exprimă cel mai desăvârșit duhul creștinismului. „Dacă arhitecții bizantini n-ar fi adoptat tehnica bolților, doar cu moștenirea morfologiei clasice și orientale și cu imaginația lor le-ar fi fost imposibil să exprime spiritul noii religii creștine”.212

Mario Salvatori spune despre cupolă că „este exemplul cel mai perfect al geometriei în spațiu…Nici o realizare de contructorn nu a atras omenirea așa cum a atras-o această cea mai perfectă dintre toate formele. Este aceasta din cauza purității ei platonice?…”213 Tot Mario Salvatori spune: „Cupola este cea mai apropiată materilizare a paradisului, singura reprezentare a cerului, făcută de mâna omului, și acesta este motivul pentru care o cupolă pare să ne protejeze…” „Cupola perfectă nu are scară sau cadru de referință. Când este mică poate părea fără limite, când este mare ne poate cuprinde ca o încăpere. Imaginea lui Hristos, Pantocratorul, arată tot atât de imensă din domul unei mici biserici bizantine, ca și din suprafața interioară a calei mai mari cupole. La scară unamă, cupola este o reprezentare a cerului. La scară celestă, ea este un punct.214

Cu toate că am afirmat mai sus că biserica bizantină ne oferă o imagine fidelă a eternității prin intermediul cupolei, și în Apus întâlnim cercul ca imagine arhitectonică a acesteia: (sublinierile ne aparțin)215

„O definiție a peisajului umbru216, în imensa vale în centrul căruia Tibrul, ca peisaj estetic circular, fie din punct de vedere al rotunjimii spațiale fie din punct de vedere al ciclicității temporale, poate fi astfel îndreptățită de configurarea ortopografică…și de culturile dese și ordonate, etalând în orice clipă, în imagine, rotirea anotimpurilor care, în civilizațiile agricole, configura anul ca un cerc, în care succesiunea era durata și durata succesiune; și sugera ideea timpului ca imagine a eternității corespunzând platonismului lui Nicolas de Cusa. Cusano a afirmat de fapt că este rotunjime imaginea eternității, astfel că în cerc nu este nici început nici sfârșit, nefiind în el nici un punct care să fie început mai degrabă decât sfârșit. (Dialogus de ludo globi, 1463…). La picioarele colinei pe care se înalță Todi, în poziție centrală față de valea largă, se află Templul della Consolazione, construit începând din 1505…Clădirea, cu plan central, se situează în centrul peisajului, instaurând un raport analog celui care în pictură fusese anticipat de Perugino, în Încredințarea cheilor, din Capela Sixtină (1470-1480) și pe care Rafael, în Logodna Fecioarei (unde peisajul este perfect circular, într-un spațiu circular) pictată în 1504…dusese la o perfecțiune concentrică.

Lui Wittkower i se datorează…definiția dobândirii legăturii foarte strânse care există între arhitectura religioasă renascentistă și credința în corespondența între microcosmos și macrocosmos, în structura armonică a universului, în posibilitatea de înțelegere a lui Dumnezeu cu ajutorul simbolurilor matematice ale centrului, ale cercului și ale sferei, care, în biserica renascentistă și-a găsit propria expresie vizuală…Această idee de circularitate ca perfecțiune estetico-ontologică nu putea…să ni fie categorisită ca frumusețe, adică perfecțiune, a peisajului: și corespondența în pictură și arhitectură, a edificiilor cu plan central cu peisajele a căror frumusețe este circular configurabilă…Circularitatea concentrică de arhitectură și peisaj este corespondență între perfecțiunea tangibilă a artei umane, care este imagine a artei divine, și perfecțiunea naturii, creată de arta divină, artă absolută…” [Assunto, Peisajul și…, pg. 422] Iar Nicolaus Cusanus spune mai departe: „Dumnezeu așadar este rațiunea unică și supremă a întregului univers; și așa cum după nesfârșite rotiri apare sfera, Dumnezeu-ca și sferă absolută-este măsura supremă a tuturor rotirilor. Căci liniștea absolută este cea în care există toată mișcarea; deci liniștea absolută este măsura tuturor mișcărilor (în De docta ignorantia, L. I, XXXIII). „ Aceasta este fundamentarea filosofică „a unei idei de frumusețe ca circularitate a peisajelor în care mișcarea, spațială și temporală, întorcându-se mereu asupră-și, este imagine a liniștei, și liniștea absolută este totalitatea tuturor mișcărilor și măsura lor.”217

Arhitectura posedă un mare „dezavantaj”, ca și orice formă de artă de altfel: ea, pentru a place, trebuie mai întâi să fie înțeleasă. Un necunoscător care va admira, spre exemplu, o stupă budistă sau o icoană de Panselin, nu va încerca decât un sentiment de dispreț. Tocmai de aceea, dacă e să ne referim la arhitectură, și mai ales la cea extrem-orientală, trebuie să spunem că ea presupune un privitor și un analist avizat. Și Eliade vine cu următorul exemplu la ceea ce s-a spus mai sus: „Templele indiene, bunăoară, au fost multă vreme privite ca un exemplu de artă „barbară”. A trebuit să se înțeleagă mai întâi canoanele esteticii indiene-de altfel foarte coerente și inteligibile-pentru ca arhitectura indiană să placă.”218 Ne permitem aici să facem o mică adăugire: pentru ca arhitectura hindusă să fie bine înțeleasă, nu este deajuns să fie cunoscute numai normele și canoanele esteticii indiene ci și însăși gândirea care le-a generat, gândire, care, ca la majoritatea popoarelor extrem-orientale, este preponderent religioasă și, în special, inițiatică. Tocmai de aceea împletirea aceasta între gândirea religioasă-de factură inițiatică-și arhitectură este foarte strânsă. Nimic din ceea ce vede ochiul nu este realizat numai pentru aceasta. Într-o construcție sacră, și nu numai, toate simțurile sunt puse în lucrare: ochiul vede, urechea aude, pasul măsoară și străbate, mirosul simte nuanțe, mâinile pipăie structuri și mintea se afundă în ea însăși și în ceea ce îi propune însăși templul.

Un artist indian-fie el pictor, sculptor sau arhitect-nu-și începea lucrul fără o prealabilă purificare, fără practici ascetice și contemplative. Aceste lucruri nu sunt valabile numai pentru spațiul hindus. Și în cel creștin lucrurile stăteau, și mai stau încă, exact la fel. De exemplu, sunt mulți preoți care nu acceptă ca biserica la care slujesc să fie pictată de artiști care fumează sau trăiesc în păcate grele. Sunt, de asemeni, mulți pictori de icoane care țin post atâta timp cât pictează. După ce mănâncă, ei nu mai pun mâna pe penel în acea zi.

Opera arhitectonică în India, și nu numai, nu avea un scop în sine. Ea nu era făcută doar pentru a fi privită sau admirată, așadar pentru vreo plăcere estetică. Ea era un simbol, era o expresie a unei idei mistice, religioase și/sau politice. În cazul în care avem un complex arhitectonic, fiecare piesă în parte reprezintă ceva în genul semnelor de circulație, urme după care poate fi urmărită desfășurarea întregii idei care nu se revelează decât numai în momentul parcurgerii întregului ansamblu, ca un drum inițiatic. Despre arhitect ca om ce „întrupează” idei, scrie foarte interesant Panaiotis Michelis: „Arhitectul este omul care dă formă la cea ce societatea îi furnizează ca material amorf de nevoi, sentimente, gânduri și tendințe. Pentru a modela însă o unitate, arhitectul trebuie să descopere…să dezvăluie…să definească spiritul timpului său…219 Tocmai de aceea „formația arhitectului trebuie să fie largă și universală și, ca o consecință, să-și găsească unitatea în știința științelor, filosofia, în orizontul căreia rezidă soluția problemelor estetice.”220

Intrând în spațiul tradițional (poate de filieră guenonistă) putem vedea că „tradiția a pretins întotdeauna că există o legătură între geometria sacră și geografia sacră…E posibil ca orice arhitectură sacră să constea în a disimula o poartă ce se deschide spre aspectele necunoscute ale Terrei. Acesta ar putea fi secretul oricărui templu, indiferent de religia căruia îi parține. Orice sanctuar veritabil ar putea servi pe drept cuvânt drept refugiu, căci se poate trece prin sanctuarul unui templu spre regiuni în care persecutorii momentului nu au acces.”221 Legătura aceasta este vizibilă și în sufismul persan. Aici, „atributul esențial al lui Dumnezeu este Frumusețea. Arta și îndeosebi arhitectura se bazează pe un simblism legat de cosmologie, la fel ca și pe armonia formelor și a culorilor, acordându-se un loc special jocurilor de lumini purtătoare ale prezenței spirituale. Precum poetul sau muzicianul, arhitectul trebuie să pună în stare de comuniune cele două lumi: cea a pământului și cea a cerului, pe care le separă în mod simbolic poarta monumentală (iwan), prin rădăcina sa (manar: acolo unde focul arde) cuvântul minaret evocă ofranda străveche a focului de la zoroastrieni; nișa goală a mithrab-ului moscheilor ar fi locul rezervat sufletului invizibil al Profetului (sau al imamului) care conduce credincioșii; poate că ar trebui s-o legăm de misteriosul verset al Luminii: „Dumnezeu este lumina cerurilor și a pământului. Lumina sa este ca o nișă unde se ține o lampă.” (XXIV, 35). Domul reprezintă bolta cerurilor și forma octogonală (Domul Stîncii din Ierusalim) amintește tronul lui Dumnezeu susținut de opt îngeri. Trecerea de la pătrat (pământul) la cerc (cerul) este fundamentul oricărei mandala: o regăsim în Kaaba de la Mecca, pătrat pe care îl înconjoară cercul pelerinilor ce trebuie să facă de șapte ori acest înconjur în amintirea celor șapte cercuri descrise de Profet în timpul călătoriei sale celeste. Grădinile interioare și covoarele care le reprezintă sunt tot o mandala. Arabescurile evocă în același timp procesul cosmic al creației și succesiunea stărilor spirituale. Chiparosul îl simbolizează pe omul perfect, păunul devine reflectarea Sinelui, legat de aspirația misticului de a deveni oglindă unde se reflectă Ființa Divină…”222

Nu este lipsit de importanță faptul că într-o revistă de arhitectură și design ca Igloo, este inclus un text a cărui temă este tocmai cea a „formei” timpului. Îmi permit să extrag niște idei din el, tocmai pentru a exemplifica încă o dată cele de mai sus (sublinierile ne aparțin):

„Societățile tradiționale, cel puțin cele europene, simțeau scurgerea timpului altfel decât noi…Timpul grupului era copiat după cel al naturii, circular, cu un sens care îl pregătea și în care se regăsea și cel din anul viitor (facem așa ca să fie mănos pământul la anul, să avem ploaie, să fim sănătoși…), fără a fi lipsit însă de dimensiune istorică și de linearitate, cronologie a vârtelor lumii hotărâtă de instanța divină…Timpul vieții de om…l-am perceput de la bun început linear și ireversibil, n-am avut de ales, căci este vorba despre naștere, căsătorie, moarte, și ce mai încape între…Dar toate aceste treceri earu mai întâi ale grupului, rituri pe care le serbam cu toții împreună, abia apoi fiecare dintre noi le semnificam aparte și aveam propriile așteptări. Zilele de naștere treceau neobservate, nu aveau nici o valoare, doar cele de nume, primite la botez, înscrise în dimesiunea circulară și repetabilă a timpului.

Printre apanajele modernizării se numără și schimbarea percepției evenimentu-lui, a timpului și a istoriei…Ceea ce era repetabil este ireversibil și linear acum, cu un sens pe care ni-l dorim ascendent…”223

Fiecare construcție arhitectonică dedicată ritualurilor sacre (biserici, temple etc.) reprezintă în ochii celui care știe să le privească același lucru pe care îl reprezintă o carte pentru cel care știe a citi. A ști să privești un templu sau o biserică comportă o adevărată tehnică, o tehnică a „lecturii” zidurilor, o tehnică prin care învățăm ritmuri, anotimpuri, timpuri…Să încercăm să „citim” câteva pagini, doar cele ce se referă la forma Timpului, din cartea cea atât de stufoasă a zidurilor sacre.

Arhitectura ca simbol

În cele ce urmează nu vom discuta despre simbolurile pe care le pune în lucrare și de care se folosește arhitectura. Aceasta am făcut-o mai sus. Tot mai sus am analizat și relația dintre aceste simboluri și timp. Acum, vom încerca să vedem cum aceste simboluri arhitectonice se regăsesc în construcția omului. „Forma” pe care o are timpul nu este ceva doar exterior omului ci ea îi aparține. Construind, omul se construiește pe sine, sau, mai exact, omul nu poate construi în alt mod decât este el însuși. Omul pune în arhitectură simbolul ciclicității timpului pentru că el însuși trăiește în aceasta. El pune simbolul linearității deoarece așa percepe el realitatea. Nimic din ceea ce este nu poate fi altfel ci poate fi sau ajunge doar așa cum este.

Ce este simbolul și care este rolul său? Simbolul este depozitarul unei duble semnificații. În fapt, el reprezintă cam același lucru cu limita: el tăiniuește și revelează. Astfel, orice obiect intrat pe tărâmul simbolului, dobândește o dublă valență: el nu este numai ce se vede, dar este și un chip a ceea ce oricum nu se poate vedea altfel. Mai exact. Simbolul Sf. Cruci. El nu este numai ce se vede în sensul că este plin de o energie dumnezeiască prin care divinitatea lucrează în această lume. Pe de altă parte, nu Crucea ca formă este cea care are importanță (forma crucii a existat cu mult înainte de creștinism) ci locul și mediul în care este ea adorată. Crucea ca și chip al jertfei lui Hristos are această valoare doar în creștinism. Jertfa lui Hristos se face vizibilă astfel în orice biserică, casă etc. Altfel, aceasta nu ar avea o formă vizibilă ci ar fi doar un simplu concept filosofic la care nu ar avea acces decât numai „profesioniștii”. Pe când în momentul în care orice om, cât de simplu, vede acest simbol, el își pune imediat în față Jertfa Mântuitorului. Psihologic vorbind, simbolul este un „element substitutiv bogat în semnificație și care exprimă, într-un fel, însăși esența ideii sau a lucrului reprezentat”.224 Mari psihologi și/sau psihanaliști ca Jung sau Lacan, văd în simbol o realitate afectivă deosebit de complexă pe care omul nu izbutește să o conceptualizeze cu claritate pentru el însuși sau pentru cei de lângă el cărora caută să le-o expună. În acel moment intervine gândirea simbolică.

O excepțională analiză, de fapt o istorie a simbolului și a semnificațiilor sale, face istoricul de artă Lorenz Dittman. Ceea ce iese în evidență la o astfel de abordare este pe de o parte evoluția (sau involuția) conceptului luiat în discuție de-a lungul istoriei-în cazul nostru al simbolului, iar pe de altă parte faptul că omul nu poate trăi fără simbol. Nevoia de simbol și nevoia de a crea simboluri este sădită în însăși firea omului, ea neținând de o anumită religie:

„Trei semnificații principale ale verbului sumba1llein (a simboliza) și sumba1llesqai se constituie în același timp ca rădăcini ale unie întregi serii de concepte, pe care vechii greci le asociau cu „simbolul” (su1mbolon) lor. Mai întâi verbul sumba1llein: a uni, a lega, a reuni cele despărțite; apoi sumba1llesqai: a te întâlni cu cineva…a duce tratative cu cineva, a încheia o alianță; în sfârșit: a confrunta părerea proprie cu un caz existent (la îndemână), a presupune, a conchide, în special a căuta să ghicești tâlcul unei enigme; de aici și utilizarea termenului mai ales în vocabularul interpretării divinatorii al limbajelor zeilor și a profeților. T"o su1mbolon indică între altele semnul de recunoaștere care rezultă din evidenta îmbinare a două jumătăți în întregul lor originar…Kant…prin simbolic…înțelegea un mod de reprezentare intuitiv, dar indirect, deci un mod de a privi lururile care prezintă conceptul numai printr-o analogie…La Friedrich Creuzer, noțiunea dobândește adâncime și extensie, care au fundamentat însemnătatea acestei noțiuni de estetică în secolul al XIX-lea, în calitate de categorie estetică și istorică.” Am ajuns așadar să putem privi simbolul ca categorie estetică, categorie care se regăsește în toate formele de artă, deci și în arhitectură. Despre importanța și rolul simbolului în artă, același Fried-rich Creuzer spunea: „Simbolul trebuie să se adreseze înțelegerii noastre în forme simple, mai ales în artă. Prin artă și prin religie simbolul trebuie să cunoască expansiunea către infint și ieșirea din limite: astfel va avea un caracter mistic sau va deveni un simbol al divinului (s.n. A.B.)…Pentru Goethe, în „simbol” ni se înfățișează „universa-lul”…necuprinsul, incomprehensibilul.” Herder aduce din nou în discuție legătura dintre simbol și artă spunând că „în fața unui simbol, fie el consacrat ariei religioase, organizării politice sau istorice, arta apare ca o slujitoare, ca un ajutor în vederea unor scopuri extranee ei. (s.n. A.B.)”

Această viziune asupra simbolului ca mediator între două realități nu s-a mai menținut în secolul XIX și începutul secolului XX. Orientul începea să fie privit ca loc de naștere a simbolului, a gândirii religioase și mistice, fanteziste. Gânditorii europeni încercau să se „elibereze” de fantasmele acestea religioase și să privească lucrurile așa cum sunt ele, fără mijlocirea simbolului. În lucrarea lui Friedrich Theodor Vischer „Fantezia simbolică, precursoare a Orientului” se menționează faptul că: „dualistă și fără autentică personalitate, la fel ca și întregul mod de a fi a Orientului…este încă și fantezia lui…Această fantezie nu are încă unitatea frumuseții; este o fantezie imatură”. De aceea demersul ei este cel simbolic. Religiile și arta Orientului nu se pot exprima decât prin simbol deoarece, în concepția de mai sus, ele sunt încă imature. În acest spațiu „ideea este prea vastă, imaginea prea limitată…Simbolul este o imagine care, pentru fantezia confundând inconștient lucrurile unele cu altele, exprimă, prin legătura exterioară cu un oarecare punct de comparație, o altă idee decât cea care-i este imanentă.” Pentru același Vischer, „legătura obscură, lipsită de libertate ține de conștiința religioasă, de religiile natural și de creștinătate. În acest sens imaginea și sensul se confundă între ele. Imaginea dobândește forță magică.” Din păcate însă, oamenii și-au dat seama fără o gândire simbolică omul nu mai este om. Noi, fie că vrem, fie că nu, nu ne putem debarasa de simboluri deoarece suntem nevoiți să gândim astfel. Stabilirea unei legături între mit, religie, artă și limbaj ar aduce răspunsul la multe întrebări care se pun în cazul legăturilor dintre arhitectură și concepție filosofică reflectată în simbol.225

Simbolul, așa cum a fost el analizat pe scurt mai sus, reflectă importanța și implicațiile lui în lumea europeană, în special. În lumea asiatică, în special chineză și hindusă, lucrurile satu întrucâtva altfel. Aici, simbolul nu și-a pierdut încă substratul sacru așa cum s-a întâmplat în Europa. Simbolul nu a rămas doar o simplă etichetă ci el este însuși mesajul, ceea ce dă valoare arhitecturii. În Orient, arhitectura fără simbol este o simplă contrucție fără nici o valoare. Cu toate acestea, ceea ce s-a încercat și în Europa să se realizeze, nu s-a putut. O operă arhitectonică fără mesaj, sau doar ca operă pură, nu există. Mircea Eliade rezumă ceea ce s-a spus mai sus, afirmând că „suntem pe cale a înțelege astăzi un fapt pe care secolul al XIX-lea nu putea nici măcar să-l prevadă: că simbolul, mitul, imaginea țin de substanța vieții spirituale, că le putem camufla, mutila, degrada, însă niciodată extirpa. Ar merita efortul de a fi studiată supraviețuirea marilor mituri în tot cursul secolului al XIX-lea. S-ar vedea atunci cum, umile, minimalizate, condamnate să-și modifice mereu semnificațiile, miturile au rezistat letargiei…”226 Interesant este faptul că asistăm acum la o cuplare a celor două culturi-asiatică și europeană. Avem un astfel de exemplu în cazul Băncii din HongKong în care se întrepătrund trei elemente arhitecturale: arhitectura high-tech, arhitectura orientală (reprezentată prin tipul de infrastructură) și cea europeană (regăsirea atrium-ului din arhitectura romană). Acest lucru se poate vedea în figura de mai jos:

În acest caz, analiza de tip hermeneutic devine deosebit de complexă. Care este mesajul pe care o astfel de construcție dorește să-l transmită? Care este teritoriul precis în care se încadrează, ținând cont de fiecare simbol în parte? La aceste întrebări nu poate fi dat un singur răspuns. Să încercăm însă să dăm doar două. O analiză atentă a principalelor simboluri arhitectonice ne poate da o viziune de ansamblu asupra chestiunii în cauză. Pomeneam mai sus despre atrium care se regăsește atât în arhitectura europeană, cât și în cea asiatică. Ce încărcătură poartă în el acest simbol? Pentru a da un răspuns la aceasta, ne reîntoarcem la marele arhitect japonez Tadao Ando. Tema atrium-ului, care are drept particularitate faptul că reușește să „capteze cerul foarte de sus”, se regăsește în unele din lucrările sale.227 Simbolul său este cel al eternității și are drept izvor de inspirație „dramaticele „carceri” ale lui Piranesi și semnificațiile lui MA ca moment-interval când cerul se arată.”228

Un alt posibil răspuns ar fi acela al regăsirii simbolismului corpului uman în ar-hitectură. Iată doar câteva evemple ilustrate:

În multe culturi, omul este privit ca măsură a Universului sau ca entitate ce se poate încadra perfect în această structură. Vom analiza acest lucu în continuare, însă în mod separat deoarece, dacă arhitectura poate fi privită ca simbol în toate culturile, simbolistica în sine diferă. Tocmai de accea, pentru a da totuși o coerență celor două analize-simbolul în Europa/Asia-nu am ales drept model zeități sau alte lucruri specifice doar acelei culturi ci am adus în față un simbol universal-trupul uman.

Trupul ca zidire

Simbolul arhitectonic în gândirea religios-filosofică europeană (creștină)

„Acest Iisus a făcut atâtea simboluri,

că am căzut cu totul în oceanul lor”

Sf. Efrem Sirul

Adam și Eva, odată cu alungarea lor din grădina Raiului, au primit de la Dumnezeu haine de piele pentru a se îmbrăca. Ce erau acele haine de piele, care era rolul lor s-a încercat să se explice de-a lungul a 2000 de ani de creștinism. Odată cu această „în-fășurare”, omul a mai dobândit una: înfășurarea arhitecturii. Pe aceasta o știa. Abia ieșise din construcția perfectă. Părăsindu-o, își va construi alta după modelul ei. Despre acestea am discutat mai sus. Acum vom discuta despre zidirea pe care omul a făcut-o nu după modelul grădinii Raiului ci după propriul model.

Cunoscutul arhitect Augustin Ioan numea zidirea o „epifanie a corpului”.229 Există multe asemănări între zidire și trup:

-Și una și alta au un creator. Așadar, au o origine, un punct de început. Ele nu există din eternitate

-Chiar dacă ele nu există din eternitate, arhetipul amândorura este dinainte de timp.

-Amândouă au o orientare. Spre ce, aceasta hotărăște numai trupul.

-Amândouă sunt supuse „terorii istoriei”, cum spunea Eliade. Timpul își lasă amprenta asupra lor, iar existența nu le este hotărâtă de ei înșiși. Chiar dacă prin natura sa zidirea este mai longevivă decât omul, ea poate dispărea înaintea lui (cutremur, incen-diu…). Augustin Ioan propune câteva serii de analogii simbolice și de arhetipuri „interpretate in extenso de literatura antropologie culturale, a istoriei religiilor și a semio-ticii arhitecturii”. Ordinea este: elementul arhitectural, arhetipul și partea de trup care stă drept referință:

„Stâlpii porții / Jakin și Boaz, coloanele Templului / ordinele clasice-principiile feminin și masculin

Coloană / campanilla / turn-axis mundi / arborele vieții-lingam / falus

Ziqqurat / piramidă / palat-munte (cu peșteră)-falus (cu pântec matern)

Boltă / cupolă-cer-pântec

Centrul casei / agora / centrul sacru al orașului (acropola)-centrul lumii / buricul pământului-omphalos

Poartă / ușă /arc de triumf-gură / vulvă

Fereastră-ochi”230

Multe din elementele acestei serii de simboluri și analogii, precum și altele, se regăsesc în imnografia ortodoxă bizantină și ne-bizantină. De cele mai multe ori ele sunt asociate cu alte arhetipuri de viețuire, modele ce transced timpul, ele însele reprezentând cauzele creației. Între aceste modele, la loc de cinste stă Maica Domnului și Mântuitorul Hristos. Astfel, Maica Domnului este numită:

„temelie neclintită…”231

„turn de tărie și ușă de pocăință…”232

„casa Domnului…masa cea dumnezeiască…”233

„palat însuflețit…”234

„pat cel cu porfiră așternut…”235

„adăpost neînviforat…”236

„cetatea cea cu douăsprezece ziduri…cămara cea strălucită cu chipul, locașul cel cu podoabă dumnezeească…”237

La Sfinții Mucenici, găsim ca simboluri:

„Turnurile…Bisericii”238

La simplii muritori avem:

„Poruncește și voi deschide ușile [buzele] pe care Tu însuți le-ai zidit…”239

Din acestea, vedem că legătura omului cu lumea arhetipurilor se poate realiza, pe lângă rituri și mituri, și prin faptul zidirii. Omul este grabnic pieritor dar el continuă să dăinuiască prin faptul zidirii240, așa cum divinitatea creatoare continuă să fie în mijlocul poporului ei prin însuși faptul creației. Privind la creație, omul își aduce aminte de divini-tate, de momentul în care aceasta începea să creeze. Privind la o zidire, ne aducem aminte de oameni care au creat-o, au însuflețit-o și, de multe ori, au sfințit-o prin jertfa lor. Legătura fiecăruia dintre noi cu aceștia se reînnoiește de fiecare dată când intrăm în legătu-ră cu zidirea respectivă. Momentele de mult trecute devin prezente, iar prezentul este, pe moment, complet uitat. Avem posibilitatea ca prin zidire să întoarcem timpul înapoi.

Chiar dacă societatea contemporană (sec. XIX-prima 1/2 sec. XX) a considerat că poate trăi și fără aceste lucruri, vedem că în realitate ea nu a reușit să o facă. Augustin Ioan comentează:

„La altă scară, nu altceva se petrece cu faraonul din piramidă și nici cu Lenin în mausoleul său.” Iar despre perenitatea corpului ce se „menține” prin și în arhitectură, el spune:

„Fenomenologia ne atrage atenția asupra încă unui mod de a transfera corpul în arhitectură. Folosirea în timp a unui spațiu îl umanizează: lemnul se lustruiește și se înneg-rește de la sudoare. Crestăturile din tocul ușii amintesc vârstele creșterii. La capul patului apar umbre negre, aure ale capului somnoros, pe care poetul Cristian Popescu voia să le înrămeze, ca semnături ale ființei. Ceva din trupul pieritor trece în zidire cu vremea și se stinge odată cu ea. Casa bunicilor devine tărâm fabulos în memorie.”241 Nu mai putem aminti de „această” casă fără a aminti și de persoanele care au fost odată în ea. În fapt, per-soanele ajung să se confunde cu însăși casa și cu obiectele din ea. De aceea, „moartea ființei nu este deplină cât timp casa pe care o locuiește nu este la rândul ei neantizată”.242

Exemplele de mai sus nu reprezintă doar niște pure speculații sau teorii. Pentru a le introduce în real voi da un singur exemplu: cel al lui Vito Acconci. O scurtă fișă biogra-fică îl prezintă astfel:

„Poezie, fotografie, performance, film, artă video și arhitectură: aceste medii de expresie sunt pentru Vito Acconci tot atâtea instrumente de articulare a corpului său în spațiu, în relație cu celelalte corpuri și raportat la contextul social și/sau politic.” În cadrul Galeriei Sonnabend din New York (1972), Acconci va încerca să stabilească o relație psi-hologică și semnificantă între propriul corp, spațiu și public.243

Trupul ca poartă

Simbolul arhitectonic în gândirea filosofic/religioasă asiatică

„Cât despre operă, ea nu este decât un semn

pentru cel care o poate pricepe”

S. Pétrement

În filosofia chineză:

Ruan Yuan (1764-1849) spunea: „În fond, Dao al sfinților este asemenea unei case. Studierea termenilor și a originii lor reprezintă drumul spre el. Dacă treceți pe alături, toți pașii pe care-i faceți vă vor îndepărta de el. Cum să facem atunci să urcăm în sala cea mare și să intrăm în bibliotecă? Cel ce îl caută pe Dao prea sus și nu are decât dispreț pentru exegeza frază cu frază este ca o pasăre care și-ar lua zborul spre cer de pe vârful acoperișului. S-ar ridica desigur foarte sus, dar nu ar fi în măsură să vadă ce se află între ușă și ungherele casei.”244

Deschiderea pe care un om o poate avea față de Dao universal pornește de la drumul înspre cunoaștere pe care și-l alege omul să-l parcurgă. Textul de mai sus ne prezintă mai multe drumuri înspre acestă cunoaștere precum și rezultatul pe care îl au ele. În funcție de drumul ales, omul (luat ca întreg) se poate deschide mai mult sau mai puțin lui Dao. Să vedem, pe scurt, opțiunile pe care le are fiecare:

1. Omul poate trece pe alături de „casă”, adică de Dao. Cu fiecare gest pe care îl face pe acest drum, el se îndepărtează de el (de Dao) și astfel se închide. Trupul lui devine o limită care nu se mai deschide ci care închide în ea totul, inclusiv pe acel om.

2. A doua posibilitate este ca respectivul să urce in sala cea mare și să intre în bibliotecă. Ne întâlnim aici cu celebrul mit al ascensiunii, prezent în toate religiile lumii. Ascensiunea la care trebuie să tindă omul în acest caz este una înspre cunoaștere. El trebuie să ajungă în bibliotecă. Cunoașterea îi relevă omului realitatea în care se află și posibilitatea de a ști cum să iasă din ea. Un înțelept chinez scrie:

„Purifică-ți inima și îți vei spulbera frămîntările vulgare;

Citește mult, spre a pătrunde în taina regescului tărîm al principiilor;

Renunță la faima ta de odinioară și te vei împlini, puterea ta de cuprindere fiind acum mai mare;

Întovărășește-te cu oameni cultivați, pentru ca astfel să îți rafinezi manierele și stilul”245

3. Și mai există și cea de-a treia opțiune când omul vrea să dobândească Dao dintr-o dată. Și spune textul că s-ar ridica foarte sus dar, din păcate, nu va reuși să cunoas-că nimic din cele ce se află între ușă și ungherele casei-expresie ironică până la urmă deoa-rece aceasta înseamnă că nu va reuși să cunoască nimic despre Dao. Necunoscând nimic despre Dao, el nu va cunoaște nimic despre el însuși-și cu atât mai mult despre realitatea înconjurătoare.

În hinduism:

În mitul lui Purușa se regăsesc multe expresii ce desemnează operațiuni ce țin de construire: „a pune”, „a clădi”, „a rândui”. Pe de altă parte, trupul Omului este asemănat cu o „cetate a zeilor” și „cetate a lui Brahman”, „o cetate a cărei porți [9 la număr] sunt orificiile corporale prin care organele comunică cu lumea exterioară”. În Atharva Veda, X, 2 se spune: „De cine fost-au puse Omului călcâiele?…Cime i-a pus temelia?” Temelia în acest caz desemnează picioarele.246

În imaginea de mai jos este reprezentat corpul omenesc înscris în pătratul man-dalei-Vastu Purusha Mandala.

Mandala va fi analizată mai pe larg mai jos. Totuși, aici putem spune faptul că ea servea la unele analize care, la prima vedere nu aveau nimic de-a face cu mistica sau filosofia. Spre exemplu, așa cum arată Heinrich Zimmer,247 astfel de mandale erau construite spre a servi unor analize politice.

Tradiția indiană, pre-ariană privește întregul univers ca pe Primul Om. Primul Om este organismul universului însuși. Tot universul are formă umană. El este fără început și fără sfârșit. Există din eternitate și va continua să existe în eternitate. Revenind la Primul Om, acesta nu este un spirit fără formă, distinct de materie, ca în cazul lui Dumnezeu în iudeo-creștinism. Primul Om este materie spirituală, este spirit materializat sau, mai exact, energie materializată. În acest caz putem face anumite legături mai degrabă cu daoismul sau, mai precis cu neo-daoismul. Energia materializată este, așa cum arată Zimmer, manifestarea temporală a „acelei esențe eterne incorporale și supraspirituale care este cel mai intim Sine (atman), al tuturor lucrurilor. Sinele (atman) emană tărâmul fenomenal al materiei (prakrti) și totodată pătrunde în el sub forma monadelor vitale sau a sinelor individuale (jivas, purusas).”248

Conform celor spuse mai sus, arhitectura indiană căuta prin construcțiile pe care le realiza nu să clădească atât forme cât să materializeze energia cosmică în temporal și vizibil.

Viziunea acesta cum că universul este un om și că are forma unui om a influen-țat și unele doctrine ezoterice creștine. Emanuel Swedenborg scria: „Că carul ca totalitate reprezintă un om-iată o taină necunoscută încă în lume, dar prea bine cunoscută în ceruri…Aceasta fiid forma cerului, ea este și cârmuită de către Domnul ca un om și astfel ca un tot.”249

Partea a III-a

Natura timpului în spiritualitatea chineză

„În astă biată lume trecătoare

Se-nvârte Roata vieții mereu, fără-ncetare,

Și după moarte, viața iar rândul și-l împarte

Iar după viață, iarăși, urmează la fel moarte…”250

Așa cum se poate vedea din versurile de mai sus, timpul la chinezi este ciclic. Comparația lui cu o roată ne îndreptățește să facem această afirmație. Cine este însă cel care stăpânește timpul, cel care diriguiește mișcările lumii acesteia?

Paradoxal, în lumea chineză, Stăpânul timpului nu este un Zeu sau vreun spirit atotputernic. Stăpânul timpului este Suveranul suprem, Împăratul sau, altfel zis, Fiul ceru-lui.

Fiecare nou Împărat venit la putere își începe guvernarea prin două acțiuni: în primul rând promulgă un nou Calendar (care este reînnoit în fiecare an)251 și, în al doilea rând, își legitimează stăpânirea prin descendența s-a dintr-un Strămoș celebru (un Erou care a contribuit la amenajarea Pământului) și dintr-un Zeu. Urmând exemplul acestui Strămoș, Împăratul „în fiecare an, desacralizează pământul printr-o primă arătură; în fiecare an, prezidează sărbătoarea recoltelor”.252 Făcând acest lucru, el este urmat îndeaproape de fiecare dintre reprezentanții săi din tot imperiu.

Din exemplul de mai sus vedem că și în societatea chineză este urmată aceeași structură ca și în toate celelalte societăți tradiționale: Zeul fondator este prezent în persoa-na Împăratului care, prin acțiunile sale simbolice nu face altceva decât re-creează Univer-sul în mod periodic, la fiecare sărbătoare.

În Capitala imperiului se aflau turnul Ling și templul Ming tang. Aceste două locuri aveau și ele o importanță deosebită, ele stând într-un raport strâns între ele. Dacă turnul Ling este locul unde se observă manifestările voinței cerești, Ming Tang este spațiul unde „se cuvine să fie promulgate ordonanțele lunare (yue ling) care sunt valabile pentru întreg regatul. Aceste ordonanțe au drept scop de a face ca ocupațiile oamenilor să fie în concordanță cu obiceiurile naturii care sunt guvernate de Cer. Cerul rânduiește anotimpurile, templul Ming Tang fiind o Casă a Calendarului. Regele acționează ca Fiu al Cerului atunci când promulgă ordonanțele lunare. Pentru aceasta, el trebuie să circule în Casa Calendarului, care este pătrată (ca și Pământul) și orientată, dar care trebuie să fie învelită cu un acoperiș circular din paie (ca și Cerul). Circulația Fiului Cerului în Ming Tang este asimilată de tradiție circulației Suveranilor mitici prin Imperiu. Amândouă trebuie să fie astfel făcute încât regele să promulge, plasat la răsărit, fazele și rânduielile de primăvară, la sud, fazele și rânduielile de vară etc. Astfel este stabilită (în virtutea credinței chinezești care postulează o exactă aderență a Spațiilor și Timpurilor) ordinea înperecheată a Orientelor și a Anotimpurilor. Fiul Cerului își întinde asupra Imperiului Virtutea sa regu-latoare, pentru că în Casa Calendarului el guvernează, în numele Cerului, mersul Timpului (s.n. A.B.)…”253 Astfel Împăratul apare ca stăpân unic al Calendarului, el guvernând întreaga Chină și Timpul pentru toți, cel puțin începând din epoca dinastiei Han. Formul prin care era desemnat începutul unei noi ere de către Împărat era: „Perioada este terminată! Ea reîncepe!” În acest moment se stabilea noul sistem de co-respondențe, un nou sistem de măsuri și, mai ales, turnarea altor tuburi sonore care să determine gama. Diviziunile anului din acest moment sunt din nou corecte, nota yu din nou este pură, iar principiile Yin și Yang se separă și se unesc în mod regulat. Este un nou început. Lumea arată din nou ca în primele ei zile. Prin aceste edicte, oamenii au posibilitatea să vadă cum arăta lumea la început.

Pomeneam mai sus despre sistemul de corespondențe. În lumea chineză timpul trebuie să fie într-o aderență exactă cu Spațiul pentru ca lucrurile să meargă cu adevărat bine. Tocmai de aceea, în clipa când era promulgat un nou calendar, imediat era promulgată și o nouă culoare, cifră, notă muzicală etc.

Corelații inductive între cele cinci faze evolutive, cele patru puncte cardinale, cele patru anotimpuri, cele patru animale celeste mitice, cele cinci organe fizice și cele cinci emoții254

Astfel, să luăm fiecare element în parte:

a). Primăvara: îi corespunde elementul lemn, culoarea albastru-verde, animalul dragon, punctul cardinal est, numărul opt, organul splină, miros rânced, gust picant, notă muzicală jue (ordinea urmată va fi aceeași pentru fiecare secțiune ce urmează)

b). Vara: foc, roșu, cu pene, sud, șapte, plămâni, de ars, amar, zhi

c). Sfârșit de vară: pământ, galben, fără blană, centru, zece, inimă, proaspăt, dulce, gong

d). Toamna: metal, alb, cu blană, vest, nouă, ficat, de carne, de acru, shang

e). Iarna: apa, negru, cu carapace, nord, șase, rinichi, de putred, sărat, yu255

Explicând, pe scurt, acest sistem de corespondențe, Paul Anghel scrie:

„Ca expresii ale principiilor Yin și Yang, care stăpânesc lumea, spațiul și timpul sunt concrete și solitare, deși fiecare în parte reprezintă o emblemă. Fiecare, deci, în ordinea lumii, va asocia și va implica ansamblul, totul, începând cu ritmurile, cu sezoanele, cu umorile psihice, cu culorile, isprăvind cu numerele și notele muzicale, printr-un sistem vast de corespondențe. La prima vedere, acestea ne-ar putea deruta. Ce legături se pot stabili între punctele cardinale…note muzicale sau culori?

Asfel, ce ne evocă nouă Sudul? Desigur, lumina intensă, deci galbenul…deci aurul-ca metal, deci nota muzicală do…deci recolta, deci sezonul secerișului-care e vara…deci capul…deci bila-care stăpânește intern umorile…”256 și așa mai departe. Prin aceste procedee se compune întreg zodiacul chinezesc, atât de complex.

Înainte de a anliza câteva aspecte din zodiac, mai trebuie să amintim un concept foarte des întâlnit în filosofia chineză: nemurirea. În Antichitate, ca și în Evul Mediu, de altfel, au existat în China anumite școli, mai ales taoiste, care propuneau celor ce le urmau învățătura câștigarea nemuririi. Există foarte multe povestiri despre cei opt mai nemuritori și despre faptele lor.

Muntele celor 8 nemuritori

Ca și în cadrul filosofiei hinduse, timpul, prin anumite tehnici ascetice, putea fi depășit sau anulat. Omul putea să se sustragă astfel ciclurilor temporale și să trăiască în tă-râmurile fericiților veșnic. O istorisire ce vrea să arate faptul că timpul este doar o părere, imensă deșertăciune, și care este aproape identică ca fond, cu una din filosofia hindusă (prezentată în cadrul capitolului respectiv) sună astfel:

„Un oarecare călugăr daoist (pe numele lui monahal Hui [În traducere: Reîntoarcerea], iar pe numele lui adevărat Lü Yan Dongbin) cunoscător al tainei nemuririi, l-a adus pe calea revelației pe un om (numit Zhongli Quan) pe care-l întâlnise întâmplător la un han. Acel om a adormit tocmai când se punea la fiert meiul. În vis și-a trăit întreaga viață-a căpătat mare faimă, a dobândit tot ce voia. Dar trezindu-se, a constatat că se află la același han, iar meiul încă nu apucase să dea în fiert.” Înțelegând că această viață este doar o părere, el se inițiază în tainele nemuririi, după care pleacă în lumea largă să propovădu-iască cele ce el însuși învățase. Dar, din păcate, nimeni nu dorea să se despartă de lume spre a deveni nemuritor. Ba chiar îl învinuiau pe monah că ar fi, de fapt, un șarlatan. Acesta însă spuse:

„Nu sunt nici sfânt și nici nemuritor,

Iluzionist nu sunt, nici scamator,

Pământ și cer nemărginite sunt,

Schimbare-n lume toate-s veșnicind,

Azi nu mai sunt ce fost-au trupuri ieri,

De ce-am tânji atunci după averi?

Dacă nu vii să te-nsoțești cu mine,

De-al pribegiei dor de nu ești prins,

Călare pe-o balenă, dispar în necuprins”257

Chiar dacă pe acest nemuritor nu l-a urmat nimeni în acel moment, aceasta nu înseamnă că nemurirea nu a fost dorită de nimeni. Uneori, chiar și Împărații se exercitau în diferite practici ascetice pentru a o dobândi. Unul dintre aceștia a fost Împăratul Wu. Înainte de a vedea ce a făcut el pentru a ieși din cercul timpului, mai trebuie de spus faptul că nemurirea nu reprezenta o viețuire veșnică pe acest pământ și o desfătare la fel de lungă cu plăcerile lui. Nemurirea era suprema condiție la care putea să ajungă cineva, ea însem-nând atât desăvârșirea trupului (nemuritorul putea să zboare călare pe nori sau să meargă pe ceață ca pe un pod), cât și a spiritului (în care nu mai trebuia să fie nici o urmă de acțiune-aici intrăm într-o altă sferă a filosofiei chineze care însă nu face obiectul lucrării de față). Să revenim la Împăratul Wu:

În primul rând, pentru a se desăvârși în arta non-acțiunii sau a simplității (wu wei), el s-a retras într-un palat care, prin arhitectura sa, era o imagine perfectă a Universu-lui, care se concentra în spațiul ocupat de acesta. În „Memoriile istorice ale lui Sima Qian” se arată:

„Toate animalele din aer, apă și de pe pământ se înghesuiau în heleșteele și parcurile sale; nici o esență nu lipsea din grădina sa botanică; valurile lacurilor sale se spărgeau de pământuri îndepărtate unde earu recunoscute Insulele misterioase ale Nemuri-torilor; cățărați pe coloane înalte, spiriduși de bronz culegeau pentru el roua cea mai curată, acolo unde praful lumii nu putea ajunge. El însuși putea, de-a lungul unui drum în spirală, să urce în vârful unui turn de unde…domina întregul Univers…S-a abținut să bea și să mănânce, a trăit după toate principiile purificării pentru a se putea prezenta, în calitate de oaspete, în Palatul Longevității.” El s-a străduit „Insulele Preafericite și Munții Sfinți” Toate aceste sacrificii i-au fost însă răsplătite deoarece „în 109…chiar în incinta palatului și tocmai în sala în care el practica purificările-în timp ce în turnul care comunica cu cele nouă etaje ale Cerului o lumină divină a apărut-această ciupercă (ciuperca ramificată-zhe-din care se extrăgea leacul nemuririi), întruchipare a atotputerniciei nemuritoare, se ivi în mod spontan și în toată perfecțiunea sa, căci avea exact nouă tulpini”258 Din acest moment, Împăratul „capătă figură de spirit, adică realizează în el la maximum toate posibilitățile permise unei ființe. El devine Omul mare, da ren…” Prezența sa în lumea spiritelor devine obișnuită. El se plimbă de acum cu contele Vântului, stăpânul Ploii, seniorul Tunetului, zeul Fluviului etc. Și toate acestea deoarece marele scop este de „a deveni etern ca și Cerul și Pământul”. Timpul nu mai este pentru el o povară ci, dimpotrivă, el poate schimba rânduielile sale după propria sa voie. Stăpânind Timpul, devine stăpânul absolut al Universului. Toate acestea însă deoarece el este, în primul rând, stăpân absolut pe sine însuși. În clipa în care își pierde această stăpânire de sine, el pierde totul.259

Nu numai Împăratul era vrednic să ajungă la aceste măsuri. Așa cum am văzut mai sus, chiar și un simplu călugăr putea să depășească granițele Timpului, iar Zhuangzi, în Calea Vidului desăvârșit, dă multe exemple în care oameni din cele mai umile condiții, cu familie, au reușit să se pună într-o concordanță atât de deplină cu Universul, încât focul nu-i mai ardea, apa nu-i mai uda și puteau călări pe nori și vânt tot atât de bine ca și pe un cal.

Să trecem acum și să vorbim puțin și despre zodiac. Zodiacul chinezesc a devenit celebru în întreaga lume. Este consultat de foarte mulți oameni nu numai datorită vechimii sale apreciabile, ci și datorită faptului că este deosebit de complex.

Timpul era împărțit ca chinezi în grupe de câte 12 ani. Cinci grupe de acest fel formau un ciclu complet de 60 de ani. Acest ciclu avea la ei același rol cu cel al secolului la europeni. Fiecare an, la rândul lui, este împărțit în 12 luni solare și în 24 de perioade de câte 15 zile care sunt stabilite după poziția soarelui în cele 12 case ale zodiacului. Ciclul de 12 apare de asemenea în ceea ce este cunoscut drept „Anul cosmic”, cel mai mare ciclu temporal cunoscut de către om-25.000 de ani. Această durată reprezintă structura evoluției totale a speciei umane. Mai jos este prezentată o imagine a zodiacului în acord cu simbolurile zodiacului european (despre zodiac în perimetrul european și problemele ridicate de el, vezi Anexa I):

Animalele aflate în coloana a 4-a reprezintă emblema anului, acesta purtând numele animalului respectiv: anul șobolanului, al dragonului sau al tigrului. În funcție de animalul reprezentant, se poate stabili în ce an s-a născut o persoană. Dacă păstrăm corespondența cu calendarul gregorian, în prezent suntem cuprinși în cel de-al 79-lea ciclu temporal (între 1984-2044). Zodiacul mai poate fi structurat și ca o hexagramă, în care fiecare hexagramă este structurată ca un an cosmic:

Așa cum spuneam, fiecare hexagramă este structurată ca un an cosmic. Cele șase locuri corespund poziției în care este lună plină, viziunea absolută, între wa-xing și wa-ning. Există o sumedenie de moduri în care se poate explica fiecare poziție a lunii, a soarelui precum și momentele în care ele intersectează.

Conform unei alte structuri zodiacale, timpul nu mai are o formă ciclică, ci una spirală-formă ce se regăsește în concepțiile despre timp creștine, indiene și arabe.

În acest caz, roata timpului este prezentată ca un fractal în care se recunosc cele trei nivele: micro, macro și mesocosmice. Trigramele expuse în exterior sunt cele spațiale (ele formează pătratul), iar cele din interior (mai mici) înfățișează spirala timpului.260

Nu putem să încheiem acestă foarte scurtă prezentare a filosofiei timpului în gândirea chineză fără a menționa și aspectul ocult al acesteia: alchimia. Într-unul dintre cele mai vechi texte care țin de această practică (sec. I î. Hr.) se spune:

„Magicianul Li Chao-Kiun spune Împăratului Wu-Ti (dinastia Han): Adu sacri-ficii cazanului261 (tsao) și vei putea să conjuri ființe (supranaturale). Conjură ființele (supra-naturale) și vei fi în stare să schimbi praful de cinabar în aur galben. Din acest aur galben vei putea face vase din care să mănânci și să bei. Îți vei prelungi atunci viața. Prelungindu-ți viața, vei fi în stare să vezi pe „fericiții” (hsien) din insula P’ong-lai, care se află în mijlocul mării. Atunci vei putea împlini sacrificiile fonf și shan și nu vei mai muri.”262

În alchimia chinză două sunt cele mai importante materii care au legătură cu nemurirea și nașterea din nou, reînvierea: aurul și jadul.

„Aurul prin firea lui nu se strică;

De aceea este, dintre toate lucrurile, cel mai prețios.

Când artistul (alchimistul) îl include în dieta sa,

Durata vieții sale ajunge eternă…”263

„Jadul este simbolul suveranității și al puterii, în ordinea socială; iar în ordinea cosmică el întruchipează esența purității principiului masculin (yang), al staticului, al eternului. De aici legătura dintre jad și nemurire, pe care au revelat-o alchimiștii chinezi; de aceea se închid „cele nouă deschizături ale trupului” cu pietre de jad, pentru a conserva cadavrul, solidarizându-l cu esența nestricăcioasă a principiului (yang). Mormântul înseamnă numai schimbarea sălașului, și dacă mortul e înconjurat de imaginile celor șase zei cosmici, aceasta însemnează continuarea existenței de după moarte în tovărășie cu Zeii vieții lui pământești” În taoism se crede că jadul este hrana spiritelor și că poate asigura nemurirea. Din jad se lucrau…amulete în formă de cicadă, emblema reînvierii.264

Relația dintre gândire și arhitectură în China

„Structura orașului, cea a Orașului imperial, precum și cea a diferitelor clădiri care au fost construite în oraș, ne reamintesc de descrierile legendare ale Mingtang-ului, Palatul Luminii, pe care Fiul Cerului din dinastia Zhou se pare că l-ar fi ocupat conform tradiției rituale…El simbolizează prin el însuși eficacitatea Prezenței regale într-un raport cu lumea, care face din Fiul Cerului întruchiparea Omului, fiecare gest, veșmânt sau amp-lasare a acestuia într-un anumit loc exercită o influență asupra ordinii cosmice. Axa nord-sud în jurul căreia se organizează edificiul reprezintă funcția legăturii sociale și rituale îndeplinită de împărat, axă în jurul căreia se organizează spațiul în cele patru direcții. În virtutea sistemului de corespondențe, fiecăruia dintre aceste puncte cardinale i se asociază câte o culoare, câte un anotimp sau câte o notă muzicală. Astfel, Palatul imperial reprezintă pentru capitală ceea ce aceasta reprezintă pentru întregul imperiu: este în același timp un centru și o reprezentare simbolică”265

Am început acest subcapitol prin prezentarea textului de mai sus tocmai pentru că el cuprinde câteva dintre noțiunile de bază ale filosofiei și gândirii religioase chineze, noțiuni ce vor fi discutate mai jos.

În primul rând, vom lua în discuție simbolismul Centrului. Palatul imperial este, de fapt, o recapitulare a întregului Imperiu, iar Fiul Cerului este, la rândul lui, o recapitulare a tuturor supușilor lui. Tocmai de aceea acțiunile sale erau vitale pentru fiecare chinez în parte. Palatul Culmii Supreme266 (Taijigong) este privit ca fiind inima orașului, centrul puterii, punctul de unde radiază puterea Fiului Cerului. Din această Culme izvorăsc cele două principii universale Yin și Yang din care se nasc cele patru puncte cardinale267 din care purced cele opt trigrame. Tot în cadrul Orașului Imperial mai întâlnim și Poarta Moștenirii Celeste care face legătura între mandatul ceresc cu care este investit fiecare suveran, toți marii suverani de dinaintea lui și cel actual. În acest mod, se realizează o îmbinare între Centru și Cer, centrul fiind singurul loc unde Cerul poate să se întâlnească cu pământul (pentru că Centrul este și Munte) și, în același timp, fiind locul unde istoria se actualizează continuu în cea mai pură formă. Urcând în Palatul Culmii Supreme, în Centru, Fiul Cerului devine în același timp și Zeu și mijlocitor celest. Oamenii au în persoana lui un arhetip temporal și, în același timp, transtemporal, Împăratul nemaifiind supus legilor ciclicității. Dintre templele cele mai importante mai putem aminti și Templul Pământului în care se săvârșeau cele mai importante adunări religioase. Acesta avea formă pătrată (forma pământului pentru vechii chinezi), acoperișul era colorat în galben (culoarea centrului), iar pereții erau vopsiți fiecare în culori diferite ce simbolizau fiecare punct cardinal înspre care era îndreptat fiecare perete în parte.

Se amintea mai sus și de inima orașului, centrul puterii. Aceasta nu este altceva decât „buricul pământului”-așa cum arată Eliade de foarte multe ori. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că de acolo a pornit să ființeze însuși orașul în totalitatea lui. Dar nu nu mai el ci întreg imperiul, adică spațiul calificat, spațiul din afară fiind considerat ca fiind un spațiu ne-calificat, locuit de ființe imperfecte. Tot prin acest Centru și Inimă trece axa Universului.

Cunoscutul orientalist Marcel Granet pătrunde și el în simbolistica Orașului, privindu-l ca pe o axă ce leagă trecutul cu viitorul, trecând prin prezent, ea (axa) recapitulându-se în persoana Conducătorului, a Fiului Cerului. Iată ce spune el:

„Conducătorul posedă o putere identică cu cea…a Locurilor Sfinte. El își exercită această putere într-un Oraș, considerat ca un centru ancestral.

În Locurile Sfinte aveau loc marile sărbători…; aici se comunica cu solul natal; aici erau invitați străbunii să vină să se reîncarneze. Orașul nobil este sfânt: el conține o piață, un altar al Solului, un templu al Strămoșilor. Orașul fondatorului unei dinastii senioriale poartă titlul de Zong. Acest cuvânt este întrebuințat și pentru a desemna grupurile de persoane ce sunt unite de cultul aceluiași strămoș.” Viziunea Orașului ca Om primordial (Strămoșul) este numai o primă etapă deoarece, pornind de aici, Orașul va deveni și icoană a Locului primordial, Locul sfânt prin excelență. În afara orașului, i-a naș-tere cultul unui râu sau a unui munte. Până la urmă, acest cult se transformă în cultul Fluviului și/sau al Muntelui. „Ele sunt cele care reglează ordinea naturală și…ordinea uma-nă. Conducătorul este, și el, la fel de puternic ca și ele. El nu domnește mai puțin asupra naturii decât asupra fidelilor săi. Puterea pe care o are, o deține…împreună cu locurile sacre din regiunea sa.” De fapt, el vede în ele principiul exteriorizat al puterii sale. Relația dintre cele două forme: una de relief și una umană este extrem de strânsă. Ele nu se pot dezlipi una de alta decât în clipa în care Conducătorul devine, prin faptele sale, nevrednic de a mai fi numit Fiu al cerului. Din acea clipă el pierde absolut orice putere pe care o deținea. Până atunci însă, puterea lui și puterea Locului Sfânt au aceeași durată, aceeași întindere, aceeași calitate, aceeași natură.268

Odată cu trecerea timpului însă, lucrurile au evoluat. Locurile Sfinte aflate în afara Orașului intră acum în interiorul zidurilor. Conducătorul nu mai are nevoie să părăsească Orașul pentru a ajunge în Centru. El însuși se transformă în Centru, pe când Muntele se transformă în Palatul Culmii supreme. De aici începând se reglează toate ritmurile cosmice, de aici se dirijează anotimpurile și purced cele opt trigrame.

Cele 8 trigrame ale sistemului feng-shui

Corelații inductive între cele cinci faze evolutive și cele patru puncte cardinale, cele patru anotimpuri, cele patru animale celeste mitice, cele cinci organe fizice și cele cinci emoții269

În vechea Chină, punctele cardinale nu sunt niște simple puncte abstracte, geo-metrice ci sunt locuri cu calități specifice. Pentru ca un spațiu să devină așezare, nu contau atât de mult criteriile funcționale sau estetice cât, în primul rând, corectitudinea. Așezarea trebuia să se pună în deplină concordanță cu Așezarea prin excelență-Centrul orașului imperial din care izvorau toate energiile ce susțineau Universul. În același timp, ea mai trebuia să se integreze cu ciclurile temporale și cu lanțul destinului și a cauzalității. În acest complicat sistem de găsire a spațiului potrivit fiecărui om în parte, un rol important îl avea geomanția, feng-shui. Referindu-se la ea, Vlad Gaivoronschi scrie:

„Geomanția chineză, feng-shui, ne oferă un exemplu grăitor. Tehnicile de divizare și de amenajare ale spațiului și speculațiile geometrice ce le însoțesc țineau în mod aparent de practicile cultului public; determinarea punctelor cardinale și a siturilor potrivite aparținea conducătorului ce prezida adunările religioase. Geomanția chinezească permitea a vedea mai clar și a distinge calitățile diverse, specifice diferitelor zone ale întinderii spațiului, precum și orientarea acestora raportată la un punct central. Fiecare punct cardinal este sediul unui principiu de la care derivă o influență și căruia îi corespunde un element, un astru, un animal, o culoare, un anotimp. Fiecare dintre aceste principii este exprimat printr-un dublu semn-patru semne în total-derivate din două semne simple, ce desemnează cele patru puteri regulatoare.

Aceste puteri, ce par a avea și caracteristici magnetice, sunt suflul celest, yang, de polaritate pozitivă, „Dragonul de aur”, și suflul terestru, yin, de polaritate negativă, „Tigrul alb”. Situl ideal, al bunăstării și norocului, regrupează mai multe proprietăți cosmice și terestre.

Cele două semne simple, combinate de trei ori dau naștere la opt trigrame, fiecare exprimând o calitate diferită, și care sunt localizate în patru puncte cardinale și în patru puncte intermediare. Un sistem elaborat în cele mai infime detalii a derivat din opt trigrame în așa fel încât orice punct din „cercul spațiului” are semnul său și se constituie în sediu al unei influențe”.270 Cele opt semne aveau o dublă valență: se aplicau atât terenului, pământului pe care urma să fie contruit ceva, cât și fiecărui om în parte (cele opt semne se împărțeau în grupe de câte două: două pentru anul, două pentru luna, două pentru ziua și două pentru ora nașterii). De aceea, pământul este privit ca o ființă vie, plină de forțe și energii neștiute.

Așa cum notam mai sus, în cadrul lui se regăsesc două animale: dragonul și tigrul. Ele sunt nedespărțite, iar pentru a desemna locul cel mai potrivit sau cel mai nepotrivit al unei viitoare construcții trebuie găsit locul exact al adevăratului dragon și al adevăratului tigru. Jurgis Baltrusaitis adaugă:

Tot în cadrul acestui sistem „alte elemente au importanța lor: astfel, anumite vârfuri corespund unor planete a căror strălucire o reflectă, piscul ascuțit al lui Marte, piscul foarte înalt dar rotunjit al lui Venus. Dintr-un munte în formă de clopot, având trăsăturile lui Venus în vârf, se răspândește o lumină de moarte către Ursa Mare. Nefaste sunt dealurile în formă de ochi de cal, în formă de broască țestoasă sau de coș. Totul contează în topografia unei așezări, fiecare accident al solului exercită o influență asupra destinului oamenilor care își petrec zilele acolo.”

Relația lumea de aici-lumea de dincolo este pusă în valoare și în acest caz deoarece această geomanție stă în strânsă legătură cu cultul morților care, prin ea, își dictează voința de dincolo de mormânt. Însăși Zeii sunt cei care au descoperit-o oamenilor pentru ca (și) prin ea să se apere de demoni sau de potențialii dușmani: „principiul feng-shui a servit și la căutarea unei arii cu suflu răufăcător pentru concesiile europene” care și-au stabilit reprezentanțe în China.271

Trăind într-un spațiu zidit, omul chinez era așezat la intersecția mai multor lumi. Strămoșii comunicau cu el (trecutul), viața îi decurgea în funcție de însăși topografia locu-lui (prezentul), iar viitorul începea pentru tineri întotdeauna după Sărbătoarea morților sau a strămoșilor.272 Cu aceasta, cercul se închidea dar, în același timp, începea din nou să se deschidă, repetând aceeași mișcare (prin apariția fiecărei noi generații), la infinit.

Proiecțiile spațiale ale viziunii asupra timpului în arhitectura chineză

„Arta orientală nu trebuie privită și interpretată din afară”273

Arhitectura chineză are o relație specială cu timpul și din alte cauze decât cele menționate mai sus. Numai dacă ne gândim la faptul că ea se bazează pe principiul construcției fără ziduri de susținere sau fundație, deja ne putem face o idee despre cum privește chinezul această lume. Puține construcții străvechi au ajuns până în zilele noastre tocmai din acest motiv. În plus, piatra și fierul au început să fie folosite relativ târziu (secolele VII-VIII). Până atunci, materialele de construcție cele mai utilizate erau bambusul, cărămida, chirpiciul și lemnul.

Nicolae Milescu Spătarul, în marea sa călătorie, ajunge și în China. Aici, edilitatea sinică i se pare fără egal. Astfel, el vorbește despre: „poduri de piatră cum nu se mai află în nici o țară…așa de proporționate că mai bine nu putea fi.” În privința acestor tipuri de construcții, nici un popor din lume nu se poate asemui cu dânșii. Marele zid chinezesc e „o lucrare măreață și prealuminată”. Despre el, nu numai cei care veneau „din afară” aveau o atare admirație ci însăși chinezii spuneau despre el că „atunci când a fost ridicat, în munți nu a mai rămas piatră, în pustiu n-a rămas nisip, în râuri n-a rămas apă, iar în păduri n-a mai rămas lemn.”. În cazul lui Milescu, superlativele folosite implică o „referință la întreaga memorie pe care o transportă și o intermediază călătorul erudit”, iar în cazul chinezilor „construcția concură materia și efortul edificării nu poate rămâne autentic decât în amniosul unei mitologizări”.274

Cercul ca roată a istoriei și a vieții. Cercul ca și imagine a Universului

Am ales titlul de mai sus tocmai din cauza dublei valențe a acestei figuri geo-metrice: pe de o parte ea este o icoană a cerului (perceput în lumea chineză ca având formă rotundă), iar pe de alta ea este o imagine fidelă a istoriei, a timpului ciclic care revine mereu acolo de unde a început.

Vedere de sus a ansamblului „Tempului Împărăției Cerești” din Orașul Interzis, Pekin

Așa cum spuneam mai sus, cerul la chinezi avea formă rotundă. De aceea cercul atunci când era reprodus pe pământ în cazul unei pagode sau a altui edificiu, el simboliza cerul. „Templul Pământului”, în jurul căruia se făceau în mod obișnuit marile adunări, simboliza și reprezenta întreaga totalitate a Imperiului. Templul era un turn pătrat-după forma pământului. În interior, sub acoperiș, o cupolă susținută de console reprezintă bolta cerească. Construirea templului era una costisitoare: cu prețul unui singur sanctuar sătesc se pot ușor construi zece biserici protestante. Totuși, el este înălțat prin jertfa și contribuția tuturor. Dar cerul și pământul (care are formă pătrată) interacționau între ele. Așa cum se poate vedea și în figura de mai sus, cercul este înscris într-un pătrat adică cerul există în strânsă relație cu pământul. Din existența celor două se naște dualitatea. Odată dualitatea echilibrată, ea se împreunează spre a da naștere Centrului-marcat vizibil și în imaginea noastră. Această trinitate este concepută în daoismul antic ca fiind Marele Unu (Taiji), entitate extrem de abstractă care, la rândul ei, este ipostaza, în această lume, a acțiunii sau puterii Dao. Se păstrează un text liturgic din secolul patru în care este expusă pe larg relația pămînt-cer-timp-om. Iată-l:

„Notele pure (ca jadul) nu se auzeau încă; aștrii nu se aflau încă la locul lor. Atunci, brusc, suflurile fură împrăștiate. Ele se amestecară și formară entități în centrul marelui vid, creînd astfel muzica universală a celor opt vânturi. Suflurile se strânseră la un loc, unindu-se unele cu altele, întrepătrunzându-se, învârtejindu-se în empireul purpuriu, urmând fazele lui Dao: aici apăreau, aici dispăreau. Suflurile deveneau semne de nedefinit: nici fum, nici pulbere, nici ceață, nici nor. […] Ele măsurau zece mii de coți înălțime și sunetele lor se acordau cu cele ale celor opt vânturi. Astfel se arată minunata esență a creației în sublima înflorire a celor Cinci Forțe.

Această pură armonie a marelui Dao se răspândi de-a lungul și de-a latul vidului perfect. Nemuritorii din cer veniră atunci să adore această sfântă revelație și o copiară. Dar ce semne stranii! Rotunde și ascuțite totodată, cu forme ciudate, încâlcite și întortochiate! Unii le numesc „scrieri adevărate”, alții „fără de imagini”. Aceasta e comoara din înaltul cerurilor pe care nimeni nu o poate înțelege în lumea de jos, pământeană.

Fură ascunse într-un sac făcut din brocartul norilor și încrustate pe tăbșițe de aur purpuriu, apoi împărțite celor Cinci Bătrâni (paznici divini ai celor cinci puncte cardinale), spre a stăpâni cele zece mii de ținuturi. Astfel cerul este statornicit prin cele cinci planete, iar pământul îmbinat prin cei cinci munți sacri. Timpul este ordonat în cinci cicluri (anotimpuri), în vreme ce societatea oamenilor este condusă după cele cinci principii. Toate acestea vin de la cele cinci înscrisuri sublime și ancestrale care posedă chintesența celor Cinci Forțe. Datorită acestor înscrisuri îți poți apăra țara și poți cunoaște liniștea în casă, poți restabili ordinea și îndepărta influențele rele. […] Cei ce le dedică un cult sincer vor avea dovada minunatei lor eficacități.”275

Existența în sine, nu numai cea umană ci și cea animală și vegetaslă, este dominată de alternanțe, în primul rând de alternanța vieții și a morții. „Studiind ciclurile naturii…daoiștii au remarcat că arborii, animalele, oamenii au perioade de gestație și durate de viață diferite. Comparându-le, au constatat relativitatea lor: cât trăiește țestoasa din mările australe pentru care o mie de ani sunt ca o dimineață și o mie de ani ca o seară? Cât trăieșe musca diurnă sau ciuperca de o zi? În fapt, toate ființele cunosc același destin: o viață, o moarte, iată transformarea ființelor” ne spune marele Zhuang Zi. [Kristofer Schipper, Daoismul, în Jean Delumeau (coord.), Religiile lumii, Editura Humanitas, 1996, pg. 511-512] Cercul se deschide prin nașterea fiecăruia și se închide prin moartea lui. Și atunci înseamnă că omul este „condamnat” să viețuiască în interiorul unui cerc (al timpului, al cerului, al templului etc.) din care nu va putea să iasă în veci. Pentru un inițat daoist, a susține așa ceva, însă, nu este decât curată nebunie. Omul nu este robul nici unui zeu atotputernic care să se joace cu destinul său așa cum vrea. Celebra formulă „Destinul meu este în mine, nu în cer” ar putea suna ca o blasfemie în urechile unui creștin (care, așa cum se spune, nu știe mai niciodată care este planul lui Dumnezeu cu dânsul). În daoism s-a dezvoltat foarte mult știința alchimiei care nu urmărea fabricarea aurului ci elaborarea elixirului nemuririi. „Această alchimie este în primul rând un joc cu timpul și cu ciclurile sale, un mod de a stăpâni secretele dinamicii sale”.276

De-a lungul timpului, înțelepții au observat un lucru straniu: cercul eternei deveniri nu era întotdeauna perfect. Uneori, nu se închidea cum trebuie, alteori nu se deschidea ca atare. Bineînțeles că aceste anomalii, atunci când se petreceau, aveau cores-pondențe atât pământești cât și în Cer. Spre exemplu, anomaliile cerești erau reprezentate de comete sau eclipse. Cele pământești de monștrii bicefali sau androgini. „Inventariate cu grijă, toate aceste accidente au dus la o teorie originală, numită a „perioadelor ascunse” (dun jia).”277 Conform acesteia, în anumite momente ale ciclu-lui, joncțiuni extraordinare creează un soi de falie în scurgerea timpului. Prin aceste falii se poate trece în interiorul altor cicluri, într-un fel paralele, dar în care noțiunile spațiu-timp sunt cu totul altele decât în cel precedent. Universul în care se trece este unul al regenerării și al haosului prmordial în care lucrurile nu mai alunecă spre moarte, spre închiderea cercului. În imaginea noastră se poate vedea că cercul este presărat la diferite intervale de porți. Prin acele porți se intră în interiorul cercului dar se poate și ieși!

Porți din ansamblul „Tempului Împărăției Cerești” din Orașul Interzis, Pekin

Istoria nu mai este o caznă pentru înțeleptul chinez. Însăși Universul dobândește cu totul alte conotații pentru dânsul. Dar de ce spun înțeleptul? Stăpânirea timpului și a spațiului, ieșirea din ciclul neiertător și etern al existențelor, nu este rezervată numai Nemuritorilor, Înțelepților sau monahilor. Nu, orice om (femei, țărani, cerșetori sau in-firmi) putea să meargă pe această cale.

Poarta

Poarta, simbol extrem de încărcat de semnificații în foarte multe din culturile lumii, are și în China are un rol foarte important. Acest lucru este evident doar dacă ținem seama de:

a). multitudinea de denumiri pe care le au porțile, toate fiind date pe criterii de importanță sau utilitate. Spre exemplu: 1. Poarta roșie-Zhumen / 2. Poarta înaltă-Gaomen / 3. Poarta rece-Hanmen / 4. Ușa-lemne de foc-Chaihu sau Chaifei / 5. Porțile-Hu (reprezintă gospodăriile) / 6. Poartă-gură-Hukou (impozitul gospodăriei) / 7. Poartă-stăpâni-Huzhu (îi desemna pe căpeteniile familiilor) / 8. Marele Zid chinezesc-Wanli Changcheng / 9. Poarta celei mai înalte armonii-Taihemen / 10. Poarta limpezimii cerești-Qianqinggong / 11. Poarta vestică a înfloririi-Xihuamen / 12. Poarta grației glorioase-Lengenmen / 12. Poarta virtuții clare-Mingdemen / 13. Poarta schimbării liniștite-Anhuamen / 14. Poarta începutului de vară-Qixiamen / 15. Poarta limpezimii primăverii-Chumingmen. Și exemplele ar putea continua.

Veche poartă chinezească

Vestita „Poartă mausoleu”, una dintre cele mai vechi porți ale Chinei

b). starea socială

Am discutat mai sus despre limită și despre rolul jucat de aceasta în cadrul comunităților umane. De asemenea, am amintit și câte ceva despre poartă ca și MA, mai ales în ceea ce privește arhitectura japoneză. Cu toate acestea, dacă vom continua să pri-vim poarta ca și exponent al conceptului MA, și în lumea chineză nu vom greși deoarece aici au luat prima dată ființă aceste concepte, de aici migrând mai târziu în Japonia unde filosofia specifică spațiului și-a pus ulterior amprenta.

Și în China, ca în toate celelalte culturi, complexul arhitectural era înconjurat cu un zid sau cu un gard. Într-un cuvânt era delimitat strict. Vorbind despre limită, nu trebuie să o privim doar prin apanajul materiei. Înainte de a exista limitele materale, erau trasate cele magice, imateriale, nevăzute, mult mai importante și mai trainice decât cele dintâi.

Unele din porțile amintite mai sus poartă denumiri care au o legătură directă și foarte clară cu timpul. Spre exemplu, “Poarta începutului de vară” sau cea a “Limpezimii primăverii” se integrează în ciclurile naturale. Ele erau străbătute numai cu anumite ocazii speciale care se repliau pe denumirile pe care acestea (porțile) le purtau. Și aceasta cu atât mai mult cu cât ele nu erau niște porți aflate la drumul mare ci în palatul imperial. Conform sistemelor de corespondențe, vara corespundea elementului foc, planetei Marte, punctului cardinal Sud, culorii roșii, organului inimă, numărului nouă, gustului amar, virtuții buna-cuviință și stării sufletești de bucurie. Primăvara corespundea lui Jupiter, Es-ului, culorii verde, organului ficat, numărului trei, gustului acru, virtuții omenie și stării sufletești de veselie.

Chinezii încărcau poarta cu un asemenea simbolism deoarece știau că, în clipa când cineva intră pe ea, el intra, de fapt, într-un alt mod de viață, într-o altă stare de spirit. Și aceasta deoarece poarta îl conducea spre alți oameni (anunțați din însăși denumirea ei!), într-o altă atmosferă.278 Poarta invita la o călătorie care nu se desfășura atât spațial cât temporal. Dacă de o parte a ei era această lume plină de tot felul de greutăți și nenorociri, de cealaltă parte aștepta „limpezimea cerească” sau „cea mai înaltă armonie”. Fiecare chinez, intrând, se iniția în niște taine care îi facilitau accesul la marea și căutata virtute a nemuririi. Prin cele patru porți pe care orașele chinezești le aveau la punctele cardinale erau izgonite influențele nefaste, erau aduse cele bune sau oaspeții; prin ele „se întindea înspre cele patru regiuni ale împărăției, Virtutea împărătească, și tot ele rânduiau orele zilei și anotimpurile [s.n.-A.B.].”

Mai exact: poarta reușește să „capteze” mișcarea cosmică, universală. Ea este unul din plămânii Universului, prin deschiderea și închiderea căreia el (Universul) respiră în timp, în lume: „în Xuanxue, trigrama kun (principiul pasiv, Pământul), reprezintă poarta închisă; trigrama qlan (principiul activ, Cerul), este poarta ce se deschide, manifestarea. Deschiderea și închiderea, rând pe rând, a porții traduc așadar ritmul universului. Ele înseamnă și alternanța principiilor yang și yin; în acest caz însă, porțile apar mai curând ca echinocțiale decât ca solstițiale (yang iese la semnul zhen, care corespunde primăverii). În aceeași ordine de idei deschiderea și închiderea porții Cerului (ca în Tao, 6 și 10) sunt legate și de ritmul respirator, despre care se știe că este omologul microcosmic al celui precedent. Închiderea porților înseamnă în taoism (Tao, 52) ținerea respirației și anihilarea percepției prin simțuri.”279 Și, așa cum se știe, cu cât respirația este mai rară, cu atât viața se prelungește.

Una dintre cele mai celbre porți ale Chinei este „poarta împodobită cu reliefuri, Juyongguan. Ea a fost zidită într-o trecătoare la 60 km nord de Pekin, din piatră albă de calcar între 1343-1345, sub dinastia Yuan, care a stăpânit China din 1279 până în 1368. această trecătoare este inclusă prin ramificația secundară a marelui zid în sistemul de apărare. În epoca monglilor, acest loc era important nu numai pentru poziția sa strategică, dar și ca punct marcant pe unde trebuiau să treacă împărații în călătoriile lor anuale, de la „marea capitală” Dadu, cum era numit atunci Pekin-ul, și „capitala de sus” Shangdu, spre Dolon-Mor în Mongolia interioară. Construcția ușor povârnită are un plan de 29 x 15 m și 11 m înălține. Gangul de trecere prin poartă, înalt de 7 m și tot atâta de lat, nu este surmontat de vreun arc, ci de o jumătate de octogon cu trei suprafețe egale, care stau în unghi una față de alta. Pe suprafața superioară, împrejmuită de o balustradă…erau la origine trei pagode în formă de carafă, care au fost înlocuite mai târziu printr-o casă cu arhitectură în schelet de lemn. Dar aceasta a dispărut, împreună cu statuile lui Buddha așezate înlăuntru, într-un incendiu din 1702. poarta este remarcabilă, înainte de toate, din cauza reliefurilor prețioase și a formulelor magice budiste, și a imnurilor dăltuite în șase limbi-sanscrită, tibetană, mongolă, uigură, tungusă și chineză-pe pereți, tavane și împrejmuirile pasajului. Reliefurile înfățișează pe cei patru regi ai cerului, numeroși Buddha ai celor zece refiuni ai cerului, ființe fantastice budiste, simboluri mistice (mandale) și maifestă puternice influențe tibetane.”280

Construind porți, chinezul învață să să respire precum Universul și să se contopească cu el atunci când trece de cealaltă parte. Iar acolo în așteaptă eternitatea și nemurirea.

Partea a IV-a

Natura timpului în spiritualitatea hindusă

„Indiile înseamnă, până la un moment dat inclusiv pentru întreg Occidentul, tocmai această nebuloasă geografică ce nu include nici o cardinalitate… India însemna nominația fortuită și piezișă a necunoscutului.” 281

Înainte de a începe să vorbim despre mitologia timpului în spiritualitatea hindusă, vom face o mică paranteză care, aparent, nu are nici o legătură cu subiectul luat în discuție. Totuși… În matemetica pură există o categorie de obiecte geometrice numite varietăți diferențiabile. „Într-o dimensiune, o varietate diferențiabilă poate fi o linie dreaptă, în două dimensiuni-un plan sau suprafața unui cub ori a unui balon. Trăsătura definitorie a unei varietăți diferențiabile este că, din perspectiva oricărui punct aflat pe respectivul obiect, imediata vecinătate pare un spațiu normal euclidian, perfect regulat. Imaginați-vă că v-ați redus la dimensiunea unui punct de pe suprafața unui balon. Dacă priviți în jur, vi se va părea că stați pe o suprafață plană. Mutați-vă într-un spațiu unidimensional și așezați-vă pe o linie curbă. Segmentul din apropiere vi se va părea o linie dreaptă. Dacă vă așezați pe o varietate tridimensională…imediata vecinătate va arăta ca interiorul unei mingi. Cu alte cuvinte, percepția imediată diferă de realitatea obiectivă”282

Am scris aceste rânduri de mai sus pentru a scoate în evidență faptul că, în cazul nostru, timpul poate fi privit, în același timp, și ca linear și ca ciclic. Totul depinde de punctul de referință pe care ni-l alegem. În India, ca de altfel în totalitatea societăților tradiționale, existau două forme sau două tipuri de timp: cel sacru și cel profan, istoric. Aceste două forme ale timpului nu țin doar de India ci reprezintă niște mituri arhaice universale, așa cum am văzut mai sus. Marea problemă a fiecărui membru al acestor tipuri de societăți era cum putea să se sustragă acestei apăsări a timpului. Pentru indieni, spulberarea timpului istoric nu era deajuns. Mai rămâneau marile cicluri cosmice care țineau în lanțul lor și pe zei. Desprinderea de aceste cicluri dădea celui care reușea să o facă o postură mai mare chiar decât a zeilor înșiși.

Pentru hinduși, miturile aveau o importanță covârșitoare din două motive:

1. Deoarece, prin mituri se reactualiza neîncetat Marele Timp. Ele îi proiectau pe cei care le ascultau într-un spațiu supraistoric.

2. Deoarece, Marele Timp, pe care acestea îl făceau prezent oricând erau recita-te, dobândea calitatea de instrument de cunoaștere. Iar prin cunoaștere, omul se putea elibera din legăturile Māyei, a iluziei.

Deoarece timpul are o structură universală ciclică, numărul creațiilor și a distrugerilor periodice a universului este înspăimântător de mare. Nici măcar zeii nu-l cunosc, afară de Marele Zeu Visnu. Fiecare perioadă cosmică poartă numele în filosofia indiană de „yuga”. Această yuga are un început (se mai numește și „auroră”) și un sfârșit (care poartă numele de „crepuscul”). Prin aceste începuturi și sfârșituri, fiecare yuga se leagă de cea dinaintea ei și de cea de după ea. Patru yuga formează un ciclu complet (mahā-yuga). În acest ciclu, perioadele yuga nu au o durată de timp egală. Prima yuga din ciclu are durata cea mai mare, iar pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul ciclului, aceste durat scad din ce în ce mai mult. Așa se face că ultima yuga este și cea mai scurtă. Fiecare din aceste patru etape ale ciclului poartă o denumire distinctă:

1. Kŗta-yuga este echivalentă în spiritualitatea europeană cu perioada paradisiacă a primilor oameni. Simbolul numeric al acesteia este numărul patru, numărul plinătății, desăvârșirii și perfecțiunii. Caraceristicile acestei perioade sunt ușor de dedus dacă ne gândim la faptul că ea reprezintă epoca de aur a istoriei. Cuvinte precum: dreptatea, fericirea, armonia, belșugul, credința sunt cele care o descriu cel mai bine. În același timp, existența acestora se datorează faptului că legea morală universală (dharma) este păzită cu cea mai mare strictețe și libertate. Dharma nu este impusă ci ea se identifică cumva cu însăși existența umană. Viața fiecărui individ, din cei care trăiesc în această perioadă, este ca o dharma exteriorizată. Aceasta este și explicația faptului că oamenii trăiesc foarte mult. Plinătatea legii este făcută vizibilă prin viața umană, aparținându-i ontologic. Kŗta-yuga devine astfel arhetipul tuturor celorlalte perioade, arhetip care, binențeles, nu va mai fi niciodată atins.

2. Tretā-yuga. Deja lumea suferă o decădere față de prima perioadă. Omul este alungat din paradis, ca să spunem așa, și ajunge să cunoască stări precum: munca, boala, moartea și sărăcia. Acestea se datorează faptului că dharma nu se mai respectă decât pe trei sferturi. Simbolul numeric al acestei perioade este cifra trei. Spre deosebire de prima perioadă, când dharma era însăși „respirația” omului, acum ea se învață, se deprinde. De aici tragem concluzia că pot fi oameni care să nu vrea sau să nu aibă cine să-i învețe legea. Cu cât acești oameni se înmulțesc mai mult, cu atât lumea decade mai mult. Și cu cât lumea decade mai mult, cu atât ne apropiem de cea de-a treia fază a ciclului cosmic în care decăderea i-a niște proporții îngrijorătoare.

3. Dvāpara-yuga. Simbolul numeric al acestei perioade este cifra doi. Cu toate că am fi tentați să credem că acum totul se petrece la jumătate față de prima perioadă, lucrurile se pare că nu stau tocmai așa. Decalajul între epoca de aur a istoriei universului și cea de acum este foarte mare. Dharma se respectă tot mai puțin și de tot mai puțini oa-meni. Viața se scurtează îngrijorător de mult, iar modurile prin care un om poate muri se înmulțesc proporțional. Timpul în care oamenii erau desăvârșiți nu mai sunt decât o palidă amintire prezentă aproape numai în cercurile înțelepților și a inițiaților.

4. Kali-yuga. Este ultima perioadă din cele patru. Ea, în traducere, înseamnă „perioada rea”. Acest nume al ei spune totul despre evenimentele care o guvernează și o caracterizează. Dharma nu mai este respectată decât un sfert. Oamenii au atins treapta cea mai de jos a pervertirii. Simbolul numeric al perioadei este cifra unu (așa după cum se poate observa, apropierea de zero absolut este evidentă). Iată câteva dintre modurile ei de exprimare: poziția socială este conferită de puterea deținută, legăturile familiale nu se mai întemeiază decât pe desfrâu și patimi, ipocrizia și minciuna devin căile de reușită în viață. Și, ceea ce este mai grav, ritualismul religios, exterior, este confundat cu spiritualitatea pură. Cunoașterea marilor adevăruri și a înțelepciunii divine nu mai revine decât unui grup extrem de restrâns de oameni. Așadar, pe măsură ce înaintăm spre 0, putem vorbi despre o decădere a cunoașterii. Tocmai această decădere este sursa din care provin toate celelalte rele.

Așa cum spuneam mai sus, perioadele fiecărei yuga diferă, sunt inegale. Însă durata lor se poate calcula în diferite moduri. Totul depinde de valoarea pe care o vom atribui anilor ce compun fiecare perioadă, precum și de operele consultate. Avem aici două posibilități: ori luăm în considerație anii umani, ori pe cei divini (un an divin este compus din 360 de ani umani). Conform Manu și Mahābhārata, Kŗta-yuga durează 4800 de ani, Tretā-yuga 3800 de ani, Dvāpara-yuga 2800, iar Kali-yuga 1800 de ani. Așadar, un ciclu complet (mahā-yuga) are 13200 de ani (dacă luăm în considerare și cei 800 de ani care compun începuturile și sfârțiturile fiecărei perioade în parte). O mie de mahā-yuga formează o kalpa; 14 kalpa alcătuiesc o manvantāra. O kapla este o zi din viața lui Buddha, iar o altă kalpa este o noapte. Adică, „o zi a lui Brahma” (kalpa) are 4.320.000 ani solari. Ea corespunde cu timpul care se scurge „între Creație și distrugerea lumii”-Vedele nerecunoscând eternitatea timpului divin, pentru că însuși Brahma dispare după 100 de ani (36.000 kalpa).”283. Socotind cu ani umani viața lui Brahmā, vedem că cei 100 de ani divini reprezintă pentru noi 311.000 miliarde de ani. Ceea ce reține atenția din toată această enumerare de tip aritmetic este faptul că însuși Brahmā, Marele Zeu Creator, este supus Timpului. Cu toate că viața are o întindere considerabilă, ea este totuși finită. Toate formele se reîntorc, la sfârșitul fiecărui ciclu, la originea absolută, nediferențiată. „În plan mitic, nimic nu dăinuie în afara Oceanului primordial, pe apele căruia doarme Marele Zeu, Visnu”.284

Se păstrează însă, în mitologiile indiene, o povestire prin care originea de dinainte de creația fiecărui Univers a fost văzută prin ochii unui om, prin ochii lui Markandeya:

„La capătul uneia din acele perioade lungi ale istoriei universale-yuga-lumea în care trăim, pănmântul, era o mlaștină întunecată…Rămase în viață doar un bătrân, Markandeya, care mergea fără să afle un loc de odihnă, un glas, o urmă de viață.

Deodată a zărit sub un copac ce răsărise lângă el în mlaștină, un smochin, iar sub el un copil frumos și vesel. Acesta i-a spus, zâmbind: „Precum văd, ai vrea să te odihnești. Intră deci în trupul meu.”

Auzind aceste vorbe, bătrânul a simțit un dispreț fără margini față de viața lungă a omului. Copilul a deschis gura. S-a pornit pe dată un vânt puternic, iar Markandeya s-a simțit purtat spre acea gură deschisă. A intrat cu totul în trupul copilului și s-a trezit în pântecele lui. Ajuns acolo s-a uitat în jur și a văzut un pârâiaș, copaci, turme de vite, femei care duceau ulcioare cu apă. Spre marea lui mirare, a mai văzut în pântecele copilului pământul cu toate ale sale, liniștit și frumos…

A pornit din nou la drum și a mers așa vreme de mai bine de 100 de ani, fără a ajunge la capătul trupului. Apoi vântul cel puternic s-a oprit, Markandeya s-a simțit tras în sus, a ieșit prin gura copilului și l-a văzut sub smochin. Copilul s-a uitat la el și i-a spus: „Nădăjduiesc că te-ai odihnit”.”285 Copilul care stătea sub smochin nu era altul decât Visnu.

Această viziune asupra timpului ciclic și infint reprezintă concepția panindiană a ciclurilor cosmice. Credința în crearea și distrugerea periodică a Universului apare atestată în opere precum Atharva Veda.

Un motiv foarte important din acestă problematică a timpului în spiritualitatea hindusă este cel al întunericului. Întunericul se regăsește în fiecare dintre aceste perioade. El caracterizează așa numitul „crepuscul” adică perioada da sfârșit a unei yuga. Acest întuneric este semnul unei decăderi, decădere care începe chiar de la prima yuga. Însă, cu cât ne apropiem mai mult de Kali-yuga, acest întuneric devine tot mai dens, mai materiali-zat. Ultima yuga, din care facem și noi parte, este numită și „perioada întunericului”, perioada în care întunericul este prezent atât la sfârșitul acesteia, ca „crepuscul”, cât și în interiorul ei, ca materie constitutivă.286 Printr-o îndoită corespondență, denumirea ultimei yuga este pusă în legătură atât cu numele Zeiței Kāli Cea Neagră (după cum se știe, Kāli este unul dintre numele zeiței Sakti, soția Zeului Siva), cât și cu termenul sanscrit kāla care se traduce prin Timp. Așadar, Kāli ar fi pe de o parte „Cea neagră”, iar pe de alta ar reprezenta însăși personificarea Timpului. Timpul este negru pentru că este necruțător, iarțional și dur. El ține strânși în chinga lui atât oamenii și zeii, cât și toată creația universală. Cel care trăiește în timp, sub stăpânirea Timpului, este un om supus unui șir întreg de suferințe.

Pe de altă parte, tot după concepția indiană, omenirea trăiește de mult în kāli-yuga, adică în „epoca întunecată” în care sunt posibile tot felul de confuzii spirituale și de crime, epocă de totală decădere metafizică, ultima etapă a unui ciclu care se încheie…”.287

În gâdirea indiană timpul are două valențe:

1. Distrugător și, în același timp, veșnic creator. Timpul crează prin distrugere. De aceea Marea Zeiță Kāli este reprezentată în iconografia hindusă foarte sângeros. Ea are un brâu făcut din capete de oameni.

2. Instrument de cunoaștere. Mircea Eliade scrie despre această valență: „E sufiecient să proiectăm un lucru sau o ființă în planul Timpului cosmic, ca să ne dăm imediat seama de irealitatea lor. Funcția gnoseologică și soteriologică a unei astfel de schimbări de perspectivă, obținută prin deschiderea către ritmurile majore ale timpului, este pusă în lumină foarte convingător de numite mituri legate de māyā lui Visnu”288. Iată un astfel de mit preluat din Mahābhārata. L-am putea intitula: „Omul care s-a dus la apă”:

Doi bărbați mergeau pe câmp.289 Unul dintre ei, și anume cel mai vârstnic, i-a zis celuilalt: „Sunt ostenit. Du-te și adu-mi niște apă din fântâna de colo, de la capătul ogorului. Am să te aștept lângă copacii aceia.

Tânărul s-a îndreptat într-acolo. Când a ajuns lângă fântână, a întâlnit o fată care scotea apă. Plăcându-o foarte a intrat cu ea în vorbă și a întrebat-o cum o cheamă. Fata i-a răspuns și i-a zâmbit. Pe urmă, tânărul s-a oferit să-i ducă ulciorul cu apă până în sat. Fata a primit. Ajuns în casa fetei, a fost poftit la masă. I-a cunoscut toate rudele și până la urmă i-a cerut mâna cele pe care o însoțise până acolo. I-a fost dată. După ce s-a făcut nunta, s-a apucat de lucru la câmp. A avut copii și i-a crescut. Unul dintre ei s-a îmbolnăvit și a murit. Părinții nevestei lui au murit și ei, unul după altul, iar ele a ajuns capul familiei. Fiul său cel mai mare s-a însurat și a plecat din sat, unde se întorcea o dată pe an. Apoi nevasta lui, acum căruntă, s-a îmbolnăvit de friguri și s-a stins.

A plâns-o îndelung, pentru că o iubise din toată inima. După câteva zile, râul ieșit din matcă a acoperit ogoarele. Țăranul a fost luat de apele mâloase, împreună cu ceilalți. Se zbătea, întindea mâna să-l apuce de păr pe copilul cel mai mic, care se îneca sub ochii lui. Deodată, fără să-și dea seama, și-a adus aminte de vechiul lui prieten, bărbatul mai în vârstă care-l trimisese după apă.

S-a trezit într-o clipă mergând pe un ogor uscat, ducând în mână un ulcior cu apă. S-a întors la bărbatul mai în vârstă, care ațipise la umbra unui copac. În văzduh plutea ceva care părea să-i șoptească țăranului că se află în pragul tainei marelui Vișnu, zeul care veghează la rânduiala lumilor.

Bărbatul mai în vârstă s-a trezit și i-a spus, ridicându-se:

„Soarele este de acum la asfințit. Ai stat cam mult. Tocmai mă pregăteam să vin după tine””290

„O altă diferență importantă dintre mentalitatea hindusă și cea occidentală ține de concepția ciclică sau în spirală a scurgerii timpului, în vreme ce a noastră este lineară și integrează din această cauză ideologia progresului. Hindușii situează pe dos lumea actuală în epoca neagră, kaliyuga, care ar fi a patra epocă de după cea de aur (kritayuga) și mult mai degradată decât cele de dinainte: „…Norocul, pasiunile, minciunile vor lua locul purificării și al ritualurilor. Corupția și confuzia vor domina…Femeile nu vor căuta decât plăcerea și bărbații bogăția…” Această lume (care ar fi început la data de 17. 2. 1302 î. de Hr.) se îndreaptă către Apocalips în câteva mii de ani sau zeci de mii de ani, înainte de a renaște o nouă lume regenerată.”291

„Prin viziunea sa ciclică a Timpului, filosofia indiană propune o reânnoire a existențelor prin viteză dobândită, așa cum în mare valurile urmează valurilor. Omenirea nu mai este în progres continuu, ci suferă o decadență înlăuntru fiecărui ciclu…”292

„Pe plan filosofic-teologic următoare direcție de gândire care constă în refelecția asupra simultaneității, în natura lui brahman, a două dimensiuni: aceea a transcedenței absolute, dincolo de timp, și aceea a imanenței în sânul naturii create. Această direcție conduce la ideea lui brahman ca „trei în unul”, gândit, adică, drept circularitate a unui proces nesfârșit: creație-conservare-distrugere a universului. Concret, această idee va lua forma triadei divine (trimūrti) în care Brahmā (a nu se confunda cu brahman, entitate neutră, din care el nu reprezintă decât un aspect) veghează creația, Visnu conservarea, iar Siva distrugerea.

Din punctul de vedere a dinamicii sale, această concepție duce la o reprezentare bisexuată a divinității. Este vorba…de crearea unui simbol al coexistenței lor în brahman, al unui aspect al transcedenței absolute, al concentrării „yoghine” în sine însuși și a unui aspect îndreptat spre manifestare. Ne reprezentăm ceva asemănător unei tensiuni și chiar a unie lupte între cele două elemente, dar astfel încât armonia șă poată fi refăută în orice moment…pentru ca totul să reînceapă.

Întâlnim, în planul socio-religios, de o parte, divinul „radiind” în lume, generându-i ordinea, frumusețea, bunăstarea, fericirea, de cealaltă parte, divinul care i-a forma timpului distrugător pentru a stârpi orice glorie care aparține omenescului sau mundanității.” De aici rezultă o dublă viziune: pe de o parte o logică a afirmării legitime de sine în lume, în concordanță cu ordinea naturală a lucrurilor (dharma), iar pe de altă parte o logică ascetică și transgresivă a îndepărtării de lume, în căutarea a ceea ce se va numi elibarare (moksa). Prima modalitate de viețuire stă sub patronajul lui Visnu (ca pastrător al ordinii cosmice), iar cea de-a doua sub patronajul lui Siva (Marele Distrugător și, totodată, modelul de asceză supremă a tuturor monahilor buddhisti). [delumeau, pg. 342] Siva este și „regele dansului” (natarāja) a cărui sarabandă frenetică (tāndava) premerge de fiecare dată distrugerea Universului.293

Relația dintre gândire și arhitectură în India

„Din cunoașterea artei, răsare cunoașterea divină,

iar o asemenea cunoaștere conduce spre iluminare.

Această eliberare este cu adevărat esența cunoașterii artei.

Cel care realizează aceasta, dobândește libertatea”294

„S-a știut totdeauna că marile construcții arhitectonice ale culturilor „tradiționale” exprimă un simbolism foarte riguros.” Așa își începea Mircea Eliade studiul său asupra templului din Barabudur.295 Așa ne vom începe și noi introspecția în lumea atât de spinoasă-așa cum era ea numită de același Eliade-a simbolismului arhitectonic.

Templele hinduse nu pot fi înțelese fără un anumit comentariu. Michal Sobeski spunea că „simbolismul artei indiene nu este nicidecum un simbolism de suprafață, ci este strâns legat de caracterul specific al gândirii filosofice indiene…Atât indicațiile pur tehnice, cât și interpretarea simbolică, codificate în Shilpashastra296, nu s-au schimbat în mii de ani. Până în ziua de astăzi, arhitectura…se sprijină pe regulile înscrise acolo. De exemplu, orașele și satele se planifică în forme de pătrate cu o stradă principală care merge de la răsărit la apus și care se numește strada regală și o stradă mai scurtă, de la nord la sud… De-a lungul zidurilor orașelor se întinde – spre interior – o stradă specială, circulară, cu funcții practic și magice, unde se aflau străjile și unde aveau loc ritualurile brahmanilor.”297 Unul dintre cele mai comune motive prezente în arhitectu-ra hindusă este mandala, și aceasta tocmai pentru faptul că ea reprezintă nu numai un simbol ci, în același timp și însuși fundamentul-la propriu-pe care se zidește un templu.

Istoricul de artă Jurgis Baltrusaitis ne propune în excelenta sa lucrare „Evul mediu fantastic” o scurtă istorie a mandalei și a simbolismului ei:

Numele de mandala sau mandara vine din limba tibetană.298 Ea se regăsește pe spații foarte întinse: din Persia și până în Tibet, din China și până în Japonia. „Toată ierarhia zeilor și a simbolurilor indestructibile este așezată aici în jurul puterii primordiale în domeniul său, Paradisul. Opt personaje, dintre care Buda Sakiamuni, formează razele din jurul lui Amogapasa, formă a lui Bodisatva Avalokitesvara. Opt Buccho, opt mari Bodisatva și opt regi ai științei izvorăsc succesiv din Buccho sincretic Soisaobucco, ca o emanație a sa directă. Șaisprezece Bodisatva, treizeci și doi de Bodisatva urmați de mai multe șiruri concentrice de zei și de genii descriu cercuri concentrice. Uneori personajele alternează cu Zodiacul. Strălucirea înțelepciunii și a dragostei buddhiste, înțelepciunea care luminează adevărul și îmblânzește viciul, dragostea care îmbrățișează toate existențele în înțelegerea binefăcătoare a puterii cosmice este reprezentată în mod egal în aceste compoziții. Sferele devin mai numeroase îmnulțind semnele și forța personajului. Mișcările lor se generează unele pe altele și se înlănțuie. Niciodată diagramele pe jumătate abstracte ale lumii spirituale n-au fost atât de pure și de savant construite. Inițierea în marile mistere și chiar Nirvana nu erau oare atinse prin contemplarea lor? Este o speculație de geometri dar este de asemenea o magie și un mijloc de evocare. Nu numai India ci Universul întreg, cu continentele sale, cu cerul și cu toți locuitorii săi, cele șapte obiecte prețioase și comorile sunt zilnic oferite Preafericitului…”299

Mandala este chintesența spațiului sacru, a împletirii ritualului cu construirea sa, precum și model atât pentru edificări efemere-altare vedice-cât și pentru temple perene. În acest din urmă caz ele simbolizează Munții primordiali. Pe de altă parte, mandala reprezin-tă „corpul de lumină” a lui Buddha.300

La fel ca și altarela vedice, mandalele sunt structuri temporare, însă dacă altarele construite din pământ sunt doar abandonate după ritualurile sacrificiale, mandalele sunt distruse în mod deliberat, nisipul și boabele componente (cu care se trasează forma mandalei pe pământ) fiind risipite și aruncate în ape curgătoare.

Proiecțiile spațiale ale viziunii asupra timpului în arhitectura hindusă

Unele mituri indiene ilustrează foarte sugestiv legătura intimă ce există între arhitectură și timpul ciclic. Iată, spre exemplu, unul dintre ele:

Marele Zeu Indra, după ce l-a învins pe șarpele cel rău Vrtra, s-a hotărât să refacă și să înfrumusețeze palatul zeilor. În acest scop, Visvakarman, arhitectul divin, muncind din răsputeri, izbutește să termine într-un an de zile un palat minunat. Cu toate că lucrarea era atât de perfectă, Indra nu se arată a fi mulțumit și îl pune pe Visvakarman să o mărească și să-i de-a încă un plus de frumusețe. Supărat și obosit peste măsură, Visvakar-man i se plânge lui Brahmā, Zeul Creator. Acesta îi făgăduiește să îl ajute și intervine pe lângă Visnu, Ființa Supremă. Visnu promite să-l readucă pe Indra la realitate.

Arhitectul divin Visvakarman

Într-o bună zi, Indra primește în palatul său un copil zdrențăros.Era Visnu însuși, care luase această înfățișare ca să-l umilească pe Regele Zeilor. Nedezvăluindu-și adevărata identitate, îi spune lui Indra „copilul meu” și începe să-i vorbească despre nenumărații Indra care populaseră până atunci Universurile fără număr. „Viața și domnia unui Indra, îi spune el, țin 71 de eoni pe când o zi și o noapte a lui Brahma fac cât 28 de existențe a lui Indra. Iar existența unui Brahmā măsurată astfel, în zile și nopți a lui Brahmā, se întinde pe numai 108 ani (conform altor surse este vorba de 100 de ani). Un Brahmā urmează altui Brahmā; se culcă unul, un altul se scoală. Nu pot fi numărați pentru că șirul lor este fără de capăt. Și așa stând lucrurile, de câți Indra putem să vorbim?! Universurile în care guvernează acești Zei (ca Indra și Brahmā) sunt ele însele fără de număr. Dincolo de cel mai îndepărtat spațiu închipuit, Universurile se nasc și dispar la nesfârșit. Acestea plutesc pe apa limpede și fără fund care e corpul lui Visnu. Din fiecare por al corpului său, un Univers răzbate o clipă, apoi dispare. Te-ai încumeta să numeri aceste Universuri vreodată-apuse și actuale?

În timp ce copilul vorbea, o procesiune de furnici pătrunse în sala cea matre a palatului. Rânduită pe o lățime de doi metri, mulțimea furnicilor se scurgea șiruind pe pardoseală. Copilul le observă, se oprește din vorbit și izbucnește în râs. „De ce râzi?” îl întrebă Indra. „Pentru că am văzut aceste furnici care, fiecare dintre ele, au fost cândva un Indra. Ca și tine, fiecare, prin tăria credinței, s-a înălțat cândva până la înălțimea de Rege al Zeilor. Acum însă, după mai multe transmigrări, fiecare a redevenit furnică. Armata aceasta de furnici este o armată de foști Indra…

În urma acestei revelații, Indra înțelege zădărnicia orgoliului și a ambițiilor sale. Îl cheamă pe neîntrecutul arhitectul Visvakarman, îl răslătește și renunță pentru totdeauna la marile sale ambiții”.301

În Šatapatha Brahmana se menționează faptul că altarul-sau, privit în extenso, templul-este timpul materializat, este anul. Așadar, tempul nu este „numai centrul Cosmosului, ci și cadranul indicator al anului sacru, adică al timpului”.302 În arhitectura hindusă – și nu numai – orice consacrare a unui templu era o re-construire a unui timp și spațiu ritual, „care participă la eternitate și la vid”.303 Prin accederea la un astfel de spațiu sacru, pelerinul budist-sau monahul, dacă templul este și mănăstire în același timp, este scos din viață și din istorie, și plasat într-un spațiu și timp „paradisiac”.

„Roata” are în India, sensul inițial de revoluția anului, tatăl timp (Prajapati, Kala)…Pedeapsa omorârii pe roată are o semnificație cosmică. Cel care s-a împotrivit ordinii cosmice, diriguite de suveran (care, la rândul său, e numai un mandatar al suveranului universal), trebuie ucis chiar printr-un instrument de tortură care simbolizează ordinea universală. Această ordine universală, această normă cosmică a ritmurilor era exprimată în India vedică prin noțiunea de rta, dharma, „puterea supremă”, legea universală. Agni, care era regele Universului în India vedică, este înlocuit prin Budha, al cărui simbol era roata (cakra). Budha era reprezentat la început printr-o roată susținută de întreg pământul.”304 Acest simbol al roții susținută de pământ se regăsește și în arhitectura templului Barabudur, în care se observă foarte bine cum cercul „stă” pe structura pătrată a bazei sanctuarului. În cosmologia hindusă, pământul avea forma pătrată.

Timpul și eternitatea au, în arhitectura hindusă, următoarele simboluri:

Roata

Templul Surya din Konarak, în Orissa, sec. XII

Templul citat mai sus nu reprezintă nici pe departe singurul în care se regăsește simbolul roții. Spre exemplu, la Kakrak, „întreaga cupolă a sanctuarului este împodobită cu o îngrămădire de roți: una în centru, pe calotă, alte șapte îngemănate pe circumferință. Dar fiecare dintre ele formează, și ea, o coroană de cercuri asemănătoare. Ansamblul constituie ceva asemănător măruntaielor unui ceasornic cu nenumărate discuri înscrise unele în interiorul celorlalte…Întreg tabloul este ordonat pe razele divine pe care aureolele ovale se desprind unele de altele și se grupează conform numerelor și curbelor sacre…” Compoziții asemănătoare au fost semnalate și la Bamiyan.305

Simbolul roții este pus, în mistica și mitologia indiană, sub mai multe interpretări: ea simbolizează Soarele, Legea și Timpul. Amândouă au legătură directă cu Timpul, atât cel mitic, cât și cel istoric. În plus, mai regăsim aici, așa după cum voi arăta în continuare, și simbolul Centrului, a muntelui primordial, simbol ce se poate întâlni și în elementele prezentate mai jos: cel al oului spart, al celor șapte pași ai lui Buddha și al mandalei.

Roata este un simbol al soarelui, spițele sale reprezentând razele. În textul Maitri-Upanișad este revelată legătura strânsă ce există între Soare și Timp. Este cler că o asemenea relație este vizibilă pentru oricine, deoarece după Soare se reglează, în toate so-cietățile timpul. Dar, aceasta nu este totul. Soarele nu este numai un mijloc, un reper, ci este și un simbol și, în plus, o limită și o poartă. În mistica indiană, așa cum reiese din textul amintit mai sus, Soarele este un prag, o limită, între Timp și ne-Timp. Înainte de Soare nu era Timp, așa cum nu era nici Creație. Ceea ce începe odată cu Soarele, începe în Timp și în interiorul Creației: „Există două forme ale lui Brahman: Timpul (kāla) și ne-Timpul (akāla). Ceea ce există înainte de Soare este ne-Timpul fără părți (akālo’kālo) și ceea ce începe cu Soarele este Timpul împărțit (kālah-sakālah).” Dar Soarele este și poartă. În acest fel este amintit într-un text și mai vechi decât Maitri-Upanișad, și anume în Jaiminīya-brāhmana (I, 11): „Tot ce există de cealaltă parte a Soarelui este nemuritor, însă tot ce există de această parte este mereu distrus de către Zi și de către Noapte, ca o furtună care dezrădăcinează”.306 În simbolistica roții, există două etape. Ele nu diferă una de alta ci se completează reciproc. Bunăoară, în mitologia vedică „se vorbește despre o roată imobilă și compactă pe care zeul Indra, ca protagonist al cosmogoniei, o mobilizează fragmentându-o în spițe (cf. Rg-veda, X, 138, 6)”307 Așadar, avem o roată primă caracterizată prin imobilitate și compacticitate. Urmează o roată mobilă ce își datorează putința de mișcare spițelor. În fapt, este vorba de una și aceeași roată.

Din rândurile de mai sus se pot desprinde o mulțime de înțelesuri. Să ne străduim totuși să rămânem la cele care ne privesc momentan. În primul text observăm existența celor două lumi: cea de „cealaltă parte” a Soarelui și cea „de această parte”. Prima, evident, nu este supusă Timpului și, de aceea, nici distrugerii. Așadar, ea nu este o lume formată din părți care se pot descompune ci este o lume absolut simplă ce se reduce la forma primordială: punctul. Punctul acesta nu are nici mișcare, nici grosime-exact ca în definiția matematică. Spre deosebire de aceasta, partea noastră este una supusă Timpului, așadar distrugerii, așadar coplexității. Lumea în care trăim este o lume deosebită dar, spre deosebire de prima, nu este simplă. Este însă posibilă concilierea între cele două lumi?

În privința celui de-al doilea text, ne poate veni în minte o întrebare: există și roți fără spițe (mai ales la biciletele de mare viteză). Nu cumva s-a vrut a se semnifica (și) alt-ceva prin acestea? Că așa este vedem în comentariul pe care l-am făcut Soarelui ca limită. Roata fără spițe simbolizează lumea din „cealaltă parte”, simplă, necompusă, imobilă, care nu se poate distruge. Roata cu spițe este lumea complexă, cu multe părți care se mișcă continuu în vârtelnița Timpului. Cu toate acestea, este vorba de una și aceeași roată! Și ajungem din nou la întrebarea de mai sus: este posibilă reconcilierea dintre ele?

Probabil că termenul de reconciliere nu este tocmai cel mai potrivit pentru că nu este cel mai complet. Să încercăm să-l folosim pe cel de transmutație. Orice indian, ascet sau nu, nu va încerca decât să tranziteze din lumea de aici în lumea de dincolo servindu-se de ceea ce îi pune la dispoziție, însă, cea de aici. În fapt, el știe că lumea de „cealaltă parte” nu se află aici sau acolo ci este prezentă în chiar lumea aceasta. Este, de fapt, cealal-tă față a lumii acesteia. De aceea accentuam mai sus faptul că nu vorbin decât de una și a-ceeași roată și nu de două. Drumul care trebuie parcurs spre lumea în care nu există Timp este, de fapt, unul în-spre acea lume, un drum interior. Omul indian poate realiza ieșirea din această lume încă din această viață, mai ales ascetul. Un ascet poate trece, atunci când ajunge la iluminare, de cealaltă parte oricând dorește, trupul rămânându-i aici căci el nu folosește la nimic. Ajuns acolo, cuvintele aspre ale lui Krishna-în traducere „Atrăgătorul” sau „Posomorâtul”-spuse lui Arjuna: „Eu sunt Timpul (Kala) nepieritor (în Bhagavad Gita, Cântul X)…Eu sunt Timpul distrugător al lumii (idem, Cântul XI)”308, nu-l mai pot speria. Extinzând, Sergiu Al-George spune: „Realitatea supremă se află concomitent în unitate și în multiplicitate, în transcedență și în imanență. Roata cu spițe devine o imagine a acestei stări misterioase, întrucât spițele prin radialitatea lor exprimă concomitent unitatea în punctul central al convergenței, punctul ideal, imobil, și multiplicitatea în divergența lor periferică.”309 Aici, indianistul român introduce încă un termen: cel al cent-rului, punctul central al convergenței. Despre importanța acestui simbol am mai discutat și vom mai avea prilejul să o facem deoarece prezența lui în culturile tradiționale este de-a dreptul uimitoare. Toate societățile-fie că sunt arhaice, fie că sunt ultramoderne-recunosc Centrul ca simbol sacru. Dar să nu divagăm.

Centrul roții este, ceea ce noi numim, butucul ei, acolo unde se unesc toate spițe-le. În Upanișade, acest centru este identificat cu Atman, Sinele absolut. Nu este lipsit de importanță faptul că același simbol este identificat în textele vedice cu Stâlpul cosmic. Relația dintre Muntele primordial, Timpul mitic și Centrul Universului este evidentă. Muntele mitic nu avea unde să existe decât în Centru și nu avea când să i-a ființă decât odată cu nașterea Timpului însuși. Lumea nu se putea naște fără aceste trei lucruri: Centru, Munte și Timp. Ea a început însă dintr-un punct, căruia îi vom spune matematic-pentru a-l defini mai bine-și se va întoarce în același punct de unde va răsări din nou. Este ca o respirație:

„Nābhi-ombilicul-este punctul de maximă densitate ontologică, denumit și lo-kāgra „vârful (începutul) lumii”, bhāvāgra „vârful (începutul) existenței”. Faptul că ombilicul aparține în aceeași măsură atât coloanei [Muntelui primordial] cât și roții explică conjugarea acestor două simboluri într-o reprezentare unică în care, în vârful coloanei se află o roată. Sub această formă, o vom întâlni în sacrificul vedic, unde stâlpul sacrificial (yūpa), substitutul coloanei cosmice, poartă în vârf o roată (casāla) făcută din lemn, cunună de grâu sau colac de făină.”310

O altă similitudine, de această dată între Soare-ca poartă-și roată este și ea prezentă în arhitectură: „Pe bârna de sus a arhitravei toranei (a porților) se găsește adesea o roată cu spițe, simbolizând Roata Legii (Dharma Chakra)”.311 Nimeni nu poate trece cu adevărat „dincolo” decât respectând Legea-pare să scrie deasupra porții. Însă, ca un semn de încurajare, așa după cum oricine poate trece printr-o poartă, tot la fel nimeni nu este exclus de la trecerea „dincolo”, fie el ascet sau simplu muritor.

Oul spart

„Când o găină a făcut ouă, opt sau zece sau douăsprezece, și când, după ce s-a cuibărit pe ele, le-a ținut la căldură și le-a clocit cât trebuie, unul dintre puișori, primul, cu vârful ghiarei sau cu ciocul sparge coaja și iese teafăr din ou, ce vom spune despre el-că este cel mai mare sau cel mai mic dintre toți pușorii?-Îl vom numi cel mai mare, venerabile Gotama, pentru că este cel mai vârstnic dintre ei. Tot așa astfel, o brahmane, între ființele care trăiesc în necunoaștere și sunt ca și închise, prizoniere într-un ou, eu am spart coaja ignoranței și sunt singurul din lume care a dobândit preafericita, universala demnitate de Buddha. Așadar, o brahmane, eu sunt cea mai în vârstă, cea mai nobilă dintre ființe.”312

Comparația de mai sus nu este ceva nefamiliar unui creștin. Și spiritualitatea bizantină sau cea nebizantină s-a folosit de astfel de imagini pentru a explica o teorie, un lucru ce nu ține de imanent.

Avem de-a face în acest exemplu dat de Gotama cu un act de inițiere. Ca în aproape toate sistemele religioase, inițierea era (și este) privit ca o a doua naștere. Omul se năștea a două oară însă nu pe cale naturală și nu spre o viață naturală ci spre una care ține de spiritual. În mistica sufită, orice om va avea parte de o inițiere, chiar dacă el nu face parte dintr-un ordin dedicat unui astfel de lucru. Marea inițiere va fi moartea-sărutul lui Dumnezeu. Definind mai exact și mai comlet „inițierea”, Mircea Eliade arăta că aceasta „denotă un ansamblu de rituri și de instrucțiuni orale, al căror scop este să producă o modificare radicală în statutul social al persoanei inițiate. Inițierea este echivalentă cu o mutație ontologică a condiției existențiale. La capătul încercărilor sale, novicele apare ca o ființă total transformată: el a devenit un altul.”313 Acel „altul” este de fapt întregul scop al riturilor inițiatice. În fapt, nu este atât vorba de un „altul” absolut diferit de cel dinaintea inițierii. Prin inițiere, persoana respectivă are șansa să devină asemenea arhetipului său, șansă pe care a pierdut-o la nașterea naturală. Fiecare inițiat nu încearcă să devină atât un „altul” cât un „adevărat el”, îndumnezeit. Și acest lucru este vizibil în multe tradiții. Spre exemplu, un mare rabin evreu plângea pe patul de moarte. Elevii lui l-au întrebat de ce atâta durere? Acesta a răspuns: „Singura întrebare pe care mi-o va adresa Dumnezeu nu va fi: de ce nu ai fost ca Moise sau ca David sau Solomon?, ci: de ce nu ai fost Iosif? Și tocmai Iosif se numea acest rabin. Ieșind din ou, Gotama nu a devenit un „altul”, în sensul schimbării totale de personalitate, ci a devenit un „același” conștient, iluminat, inițiat. Omul cel vechi devenise cel nou dar fără o mutație de personalitate. Dovada acestui fapt sunt tocmai luptele ascetice pe care trebuie să le ducă respectivul după acea inițiere. Lupta dintre „el” și „el” nu a luat sfârșit ci va continua până la Suprema inițiere-moartea.

În pilda dată de Gotama, se întâlnește motivul oului. Oul este locul din care a ieșit, la începutul timpurilor, zeul primordial al creației. În plus, „oul cosmic, primordial” este identificat și cu Anul, expresia simbolică a Timpului cosmic. „Samsāra, altă imagine a duratei ciclice, redusă la cauzele ei, corespunde deci exact oului mitic” Oul dobândește așadar o dublă semnificație. Pe de o parte, a sparge învelișul său înseamnă a ieși de sub tirania existențelor, a reîncarnărilor, a istoriei. Pe de altă parte, a ieși din ou însemna a transcede întreg spațiul cosmic.

Referindu-se la simbolismul oului, indianistul Sergiu Al-George îl așează și el în relația naștere-timp. Semnificațiile acestuia sunt mai complexe decât acelea de simplu germene. El nu doar naște ci prin el ne putem raporta și la re-naștere:

„În ciclicitatea cosmogonică pe care o simbolizează oul, mitologia indiană vine să precizeze că intervine lumina absolutului ca principu unitar al formelor obiective și subiective ale unei spațialități interioare și exterioare. În sensul ultim al csmogoniilor indiene, oul nu dă seama de realitate ca viață, ci mult mai cuprinzător și mai abstract, de realitate ce spațialitate, ca formă ca diferențiere [ca limită]. Se conturează astfel ideea că morfologicul integrează biologicul, că viața nu este și ea decât o formă, o formă prin care se scurge materia, așa cum gândesc și biologii în prezent.”314 Referindu-se tot la ou, Brâncuși scria: „cu această formă, eu aș putea să mișc universul.” Acestă formă este simbolul absolutului, absolut în care te cufunzi fie prin somn…fie prin eros, ambele fiind fuziunea în unitatea primordială, fuziunea în care însăși moartea capătă sensul unui nou început.315

Nu este de ajuns să ieși din timp ci trebui să evadezi chiar și din Cosmos. Relația dintre Cosmos, timp și propriul trup este evidentă. Fiecare dintre aceste sunt ca niște trupuri, ca niște învelișuri cu care este acoperit omul. Cu cât se eliberează de ele, cu atât accede mai sus, mai spre iluminarea absolută. Există în gândirea hidusă imaginea cepei prin care se încearcă a se explica acest lucu. Cu fiecare înveliș pe care îl dăm jos, ne apropiem mai mult de miez, de esență. Însă exemplul acesta este unul imcomplet și destul de nesatisfăcător-recunoscut ca atare de însuși cei care l-au dat. Chiar dacă vom reuși să îndepărtăm toate foile „cepei” și vom ajunge la esență, tot nu am realizat absolutul, sau suprema iluminare. De ce? Pentru că ceea ce vom vedea acolo nu va fi decât un exterior al interiorului acelei cepe. Tăind miezul în jumătate, vom vedea interiorul lui dar, de fapt, va fi tot un exterior al interiorului. Suprema iluminare va fi dobândită în clipa în care vom reuși să atingem interiorul interiorului. Ieșind din ou, Gotama, a reușit să ajungă în interiorul interiorului. Tempul hindus, prin arhitectura sa, încearcă să îl facă pe om să acceadă tocmai la această realitate.

În imaginea de mai jos este prezentat oul primordial. Pe una din fețe nu există nici un fel de imagine. Acest lucru dorește să sugereze faptul că avem în față momentul necreației. Nu era nici măcar „începutul”. Pe cealaltă parte, este reprezentat Marele Zeu Vișnu, dormind pe apele oceanului primordial. Din visul lui se nasc toate lumile, universurile și destinele. Spargerea acestui ou, așa cum spuneam mai sus, aduce cu sine o întreită eliberare: de propriul eu, de timp și de cosmos.316

Cei șapte pași ai lui Budha: Saptā padāni

Mitul celor șapte primi pași ai lui Buddha este unul care exprimă solidaritatea dintre actul transcenderii spațiului și actul transcenderii timpului. Această solidaritate între cele două componente (spațiu și timp) am întâlnit-o și în cazul primului motiv-oul lui Buddha. Iată în ce constă acesta:

„Abia născut, Bodhisattva își proptește tălpile pe suprafața pământului și, întors către nord, face șapte pași mari adăpostit sub o umbrelă albă. Privește apoi în jur pământu-rile toate și spune cu vocea lui de taur: Eu sunt cel mai înalt din lume, eu sunt cel mai bun din lume, eu sunt cel mai în vârstă din lume; aceasta este ultima mea naștere; altă existență de aici înainte nu voi mai avea”.317

Pașii pe care i-a făcut Buddha nu au fost făcuți într-un loc oarecare. Sau chiar dacă locul era unul oarecare, a dobândit importanță tocmai prin acești pași. El a devenit drumul care duce spre vârful lumii-adică spre centrul ei. Simbolismul centrului este evident. Saptā padāni au căpătat un loc de cinste în arta duddhistă. Să analizăm fiecare din enunțurile de mai sus.

a). „Eu sunt cel mai înalt din lume”

Acest enunț semnifică trancedența spațială a lui Buddha. Ieșirea din Cosmos nu se poate face decât prin ascensiune. De aceea, simbolul trancedenței a fost, în foarte multe mituri universale, muntele. Comunicarea dintre Pământ și Cer nu se poate face decât prin, sau cu ajutorul muntelui. Bineînțeles, nu toate civilizațiile au dispus de o geografie care să conțină și munți. Cu toate acestea, muntele nu a dispărut ci a fost înlocuit simboluri ale lui: stâlpul, scara, arborele,liana. Spre exemplu, în cadrul populației Ngadju Dayak din Borneo, facerea lumii este opera munților. La început, totalitatea cosmică se afla, nedivizată încă de creație, în gura șarpelui apelor. Mai întâi au apărut doi munți care se loveau puternic unul de altul.318 Din izbiturile lor repetate au apărut, treptat norii, dealurile, soarele și luna etc.319 Făcând o posibilă analogie între acest mit și enunțul de mai sus, putem afirma că, prin el, Buddha se proclamă a fi însuși divinitatea creatoare.

Înălținea pe care și-o însușește Gauthama în enunțul de mai sus nu trebuie privită ca fiind una fizică ci, mai ales una spirituală. Astfel, referindu-ne la simbolistica muntelui, putem spune că un loc poate fi înalt atât din punc de vedere fizic, cât și spiritual. Mircea Eliade și Rene Guénon, analizează acest simbol și ca loc al puterii ce are de-a face cu atribute ale suveranității ca manifestări ale raportului dintre altitudine, vedere și putere. Așa cum vom vedea mai jos, această combinare putere-înălțime își are explicația spirituală în ce-a de-a doua afirmație a lui Buddha: „Eu sunt cel mai bun din lume” Dar, deocamdată, să revenim la simbolistica muntelui. Paul Mus, celebrul indianist francez, în monumentala sa monografie închinată templului Borobudur din insula Java scrie că:

„Principiul general rămâne acela că înălțimea inițială, prin separarea celor două limite, inferioară și superioară a lumii, a dat prin ea însăși naștere realului; dar nu numai prin ea însăși; căci printr-o legătură necesară, intervenția acestei înălțimi este cea care a făcut să existe, la baza sa, o expansiune orizontală; orientările orizontale sunt inseparabile de coloană, sau, în general, de suportul cosmic, de îndată instalat în ceea ce devine în mod automat centru lor. Așa este tema cosmogonică…Geometric această schemă se traduce printr-o piramidă, formă pe care cosmologia indiană o transpune în muntele Meru, munte mitic cu patru versante, aflat în centrul universului, al cărui vârf este creștetul lumii.”320

Masivul muntos Himalaia (ca icoană a Muntelui primordial) este privit ca fiind templul lui Brahma, Vishnu sau Shiva. Dar, în același timp, muntele poate fi privit ca fiind însuși Brahma, Vishnu sau Shiva. Această viziune și-a găsit corespondent și în arhitectură, proiecțiile verticale ale templelor nefiind altceva decât imaginea muntelui. În toată India, templele nu sunt altceva decât simboluri ale marelui templu-Himalaia. Michal Sobeski susține chiar că „o ultimă sursă a acestor concepții este…și cultul munților, învăluit în întunericul unuor timpuri de mult apuse.” În cadrul aceluiași simbolism al muntelui se regăsește un alt motiv, la fel de important, și anume cel al florii de lotus. Himalaia nu face excepție de la viziunea discutată mai sus-muntele ca centr al lumii. În acest caz, Himalaia reprezintă centrul florii de lotus al lumii. În arhitectură, simbolismul florii de lotus duce cu gândul la continua re-creare a lumii în fiecare zi. Așa cum se știe, frunzele lotusului se deschid la răsăritul soarelui, planta fiind din cele mai vechi timpuri simbolul soarelui care răsare, adică, în același timp, „și simbolul lui Brahma, creatorul lumii”. Chiar și tronurile zeilor erau sub formă de floare de lotus.321

Templul Borobudur este, alături de Himalaia, un alt mare exmplu al simblismu-lui muntelui. În fapt, aici nu se regăsește numai muntele ci o combinație de o grămadă de alte simboluri din mitologia indiană, printre care și mandala.

b). „Eu sunt cel mai bun din lume”

Enunțul acesta intră într-o rezonanță perfectă cu cel de mai sus. Asumându-și înălțimea, Buddha își asumă pe de o parte locul preferat al zeilor, iar pe de alta, apartenen-ța la timpul mitic. Așadar, spunând „Eu sunt cel mai înalt din lume”, el spune, de fapt: „Eu sunt cel mai înainte de lume și cel mai presus de lume”-icoană a supremului Zeu, supre-mul conducător, creator. Zeul fondator, pe lângă multe alte calități, o mai avea și pe aceea că era foarte bun. Lumea a fost creată din dragoste, din bunătate. Tocmai de aceea, în societățile orientului, împăratul sau regele (care era pus pe tron de însuși Zeitatea supremă, el fiind reprezentantul ei pe pământ) trebuia să fie în primul rând bun.322 Bunătatea lui, era cea mai mare din lume și, de aceea, ea trebuia să fie exemplu, sursă și referință a tuturor „celorlalte bunătăți” a oamenilor de jos. Spunând acest cuvânt, Buddha nu poate fi acuzat de mândrie-păcat capital și în cadrul buddhism-ului-deoarece sensul lui este cu totul altul decât în creștinism.

c). „Eu sunt cel mai în vârstă din lume”

Am văzut în cele de până aici că în persoana lui Buddha se regăsesc atributele Marelui Zeu primordial. Cuvântul acesta este, probabil, cel mai elocvent. Interpretările care i se pot da sunt multiple și fiecare dintre ele cu gradul lor de complexitate.

Recapitulând cele de mai sus, vedem că cel mai în vârstă din lume nu poate fi decât cel mai înalt din lume și, totodată, cel mai bun din lume. Pe de altă parte, cine este cel care rostește aceste cuvinte? Un nou născut. Așadar, cel mai bătrân din lume este tocmai cel mai tânăr din lume. Cel care a făcut lumea este prezent în mijlocul oamenilor, ca om, pentru a-i lumina și a le arăta calea. Actualizarea permanantă a momentului în care non-temporalitatea domnea peste haosul primordial este un motiv extrem de des întâlnit la indieni. Tocmai această afirmație îi dă lui Gauthama girul învățării, girul propovăduirii. Fiind cel mai vechi din lume, el știe totul despre lume și despre modul în care cei care îi urmează învățătura se pot elibera din ea. Este afirmația care îl anunță ca învățător. Împlinindu-și această vocație, Gauthama își ajută învățăceii să devină ei înșiși „cei mai în vârstă din lume”. Inițierea în învățătura buddhistă presupune o asemenea asimilare. De aceea, cei care ajunseseră la o oarecare treaptă în drumul spre iluminare, sau, spunem noi, earu deja consacrați, erau priviți de către noii începători ca niște „bătrâni” chiar dacă inițiații erau cu mult mai tineri decât aceștia din urmă. Fizic, erau mai tineri, dar spirituali, erau cei mai bătrâni. În gândirea europeană contemporană, aceste lucruri ar putea suna cel puțin ciudat. Fiul poate deveni părintele părintelui său și, în același timp, mult mai bătrân decât dânsul. Unde mai este ordinea firească a lucrurilor aici? Nu cumva prin aceste afirmații ale sale, Buddha a adus un haos peste lume? Sunt niște întrebări care își găsesc răspuns dacă privim aceste lucruri ca fiind nu un haos ci un alt-fel-de-ordine, o ordine la care nu se poate avea acces decât prin inițiere. Această ordine pe care o propune Buddha prin cuvintele de mai sus se vrea a fi ordinea primordială, așadar cea firească când încă lumea nu era întinată de fărădelegi.

În încheierea prezentării acestui simbol, voi aduce în față o problemă rămasă, după cunoștințele mele, necercetată încă: icoana „Primii șapte pași ai Maicii Domnului” pe care o prezint mai jos. Care sunt relațiile dintre această icoană, foarte rară, și cei șapte pași ai lui Buddha? Iată o întrebare la care s-ar cere un răspuns.

Simbolismul scoicilor

Scoica este în același timp o simbol și un atribut, un semn al puterii. Analiza noastră va porni de la imaginea prezentată mai jos. În ea este reprezentat Marele Zeu Vishnu în forma sa universală. Privind această imagine, atenția ne este reținută de mai multe elemente. În primul rând, obiectele pe care zeul le ține în mâini și care au legătură cu tema noastră: roata legii, floarea de lotus și o scoică. În al doilea rând, vedem cum în interiorul său (în picioare) sunt reprezentate o mulțime de lumi, fiecare cu existența ei pro-prie. În paragraful de față ne vom ocupa doar de scoică.

Funcția magică a perlei (ca produs direct al scoicii) este cunoscută încă din timpurile vedice în lumea hindusă. Ei i-a fost închinat și un imn care îi proslăvește virtuțile:

„Născută din vânt, din aer, din trăsnet, din lumină, fie în puterea cochiliei zămislite din aur, perla să ne apere de teamă! Cu cochilia născută din ocean, cea dintîi din tot ce este luminos, nimicim demonii…și îi înfrîngem pe cei care devorează. Cu cochilia (învingem) boala, sărăcia…Cochilia ne ste leacul atotputernic, perla ne apără de teamă. Născută din cer, născută din mare, adusă din Sindhu, cochilia aceasta, născută din aur, e pentru noi giuvaerul…care ne prelungește viața. Giuvaer ieșit din mare, soare născut din nori, ocrotește-ne din toate părțile de săgețile Zeilor și ale demonilor Asura. Tu ești unul dintre aururi…tu te-ai născut din Lună, tu împodobești carul, tu strălucești pe tolba cu săgeți. Prelungește-ne viața! Oasele zeilor s-au prefăcut în perlă; prin viață și se mișcă în sânul apelor. Te port pentru viață și vigoare și forță, pentru viață lungă, viață de o sută de toamne. Perla să te ocrotească!” (din Atharva Veda, IV, 10, 6)323

Zeii Indiei și întrega lume trăiesc într-o scoică, iar aceasta este ținută la rândul ei în mână de către Vishnu. Conform unei rugăciuni: „În gura acestei cochilii stă zeul Lumii, pe laturil ei locuiește Varuna, pe spatele ei-Prajāpati, pe vârful ei-Gangele, Sarasvati și toate celelalte fluvii sacre ale celor trei lumi, în care, după porunca lui Vāsudeva, se fac abluțiuni. În această cochilie se află conducătorul brahmanilor…”324

În afară de atribuțiunile menționate mai sus, pe care le are perla și scoica, mai putem numi și importanța lor în cadrul vieții sexuale. Este foarte important să menționăm acest lucru deoarece de acesta ține o importantă semnificație spirituală: a doua naștere. Această naștere inițiatică a devenit posibilă, sau devine posibilă, prin intermediul izvorului nesecat de viață a scoicii (care nu poate fi despărțită de Apă-izvorul generator de viață prin excelență) ce îi pot fi atribuite puteri ginecologice (vezi asemănarea între forma ei și organele genitale feminine) și embriologice. Mircea Eliade explică:

„Ceremoniile de inițiere comportă o moarte și o înviere simbolică; cochilia poate semnifica actul de renaștere spirituală (înviere) cu aceeași eficacitate cu care asigură și ușurează nașterea trupească. De aici, ritul care…constă în a-l lovi pe neofit în cursul ceremoniei de inițiere cu o cochilie și în a-i arăta una în timp ce i se povestesc miturile cosmologice și tradițiile tribului.”325

Născându-se din nou, cel inițiat nu mai poate fi despărțit de forța cosmică, de forța care dă și conduce viața. De aici se desprinde ideea de reînviere și de viață veșnică. Însă această reînviere nu se mai produce în lumea de acum ci într-o nouă lume, o lume de dincolo de mormânt, o lume ce nu se mai supune legilor ce o guvernează pe aceasta de aici. Acolo nu mai există timp și spațiu, precum și nici un fel de reper prezent aici. Lumea de dincolo este veșnică. În societățile în care timpul are o formă ciclică, prin nașterea din nou se urmărește eliberarea de nașterile următoare și dobândirea supremei iluminări. De aceea, fiecare din riturile fundamentale-naștere, căsătorie, moarte-va fi punctat cu simbolul scoicii. La indieni, ceremonia nupțială326 „este anunțată suflându-se într-o mare cochilie marină”.327 Cochiliile sunt privite ca adevărate mijlocitoare a unei vieți fericite pe lumea cealaltă. În plus, ele pregătesc mortului o a doua naștere. În India, la moartea unui membru al comunității, drumul care duce la cimitir este presărat cu scoici. Privite de la depărtare, însuși forma templelor aduce a striații de scoică. Iată doar două exemple:

Cel care intra în ele, se punea sub ocrotirea universală a lui Vishnu în mâna căruia se aflau toți ceilalți zei. Pe de altă parte, aceste forme permiteau templelor să recapituleze în spațiul pe care îl ocupau întreaga lume.328

Alte imagini simbolice: Mandala tempului de la Borobudur

Reprezentarea schematică a mandalei tempului Borobudur

Ceea ce ne atrage în primul rând atenția la această construcție este relația care se stabilește între două figuri geometrice: pătratul și cercul. Aceasta (relația) devine cu atât mai interesantă cu cât cercul este pentru indieni unul dintre simbolurile divinității, iar pătratul este forma pământului.

Una dintre posibilele etimologii ale cuvântului Borobudur pare a fi: „mănăstirea (boro) de pe colină (budur)”, raportându-se la sanscrită. Monumentul a fost construit în secolul al IX-lea, epocă strălucitoare a perioadei numite „Java centrală” în istoria străveche a Indoneziei, în epoca de aur (750-850) a dinasitiei Sailandra (de la saila, munte, și indra, rege), originară poate din sudul Indiei sau din Indochiona, și care a vrut să facă din Borobudur marele pelerinaj budist al Asiei de sud-est.

Relația dintre arhitectură și gândirea religioasă este și aici evidentă deoarece construcția templului a fost inspirată îndeaproape de Mahayana (vehicul mare) și chiar de budismul tantric (vajrayana), care a cunoscut o dezvoltare în Indonezia începând cu secolul al VIII-lea. Iată o scurtă descriere a templului:

„Uriașa chandi Borobudur de la sfârșitul sec. al VIII-lea este considerată drept una dintre minunile lumii. Aceasta este poate, una dintre cele mai importante construcții budiste, în general. Proiectat ca templu-piramidă cu terase…templul ar fi trebuit să aibă 9 terase care să se îngusteze treptat. Dar nu are decât 6 terase mai scunde, de formă pătrată, construite pe un delușor. Deasupra lor au fost ridicate, în scopul dispersării greutății, trei terase circulare, terminate cu o mică stupa și nu cu un templu de formă cubică. Pe aceste terase circulare se află-dispuse concentric-încă 72 de stupe329 mai mici ajurate, în formă de clopot. Toate terasele au pereți laterali ornamentați, cu reliefuri; acești pereți ar depăși 5 km. lungime, dacă ar fi dispuși în linie dreaptă. În pereți se mai găsesc și 504 nișe, sau nenumăratele întruchipări ale lui Budha-ceea ce reprezintă, de fapt, numele Borobudur.

Reliefurile de piatră din Borobudur, înfățișând peste 2000 de scene din viața lui Budha, fac parte dintre cele mai frumoase monumente ale artei budiste. Siluatele molatece, frânte, așezate în șiruri lungi, se remarcă prin ritmul aproape muzical al gesturilor și personajelor. Reprezentările lui Budha…pornesc de la tipul de Budha ca yoghin divin.”330

Structura este cea de mandala (microcosm al universului)331 care se prezenta poate ca o enormă floare de lotus332 ieșind dintr-un lac astăzi asanat, în jurul colinei care îi servea de fundație.Este compus de jos în sus din 5 terase pătrate (pămînt) și din trei terase circulare (cer); totul din blocuri de piatră vulcanică gri-albăstrui. Terasa inferioară cu 160 de basorieliefuri, imaginează lumea pasiunilor, unde omul este încă înlănțuit de dorințele sale; dar acest soclu este marcat printr-un bloc de pietre de origine străveche.Cele patru terase care urmează, cu 1300 de basorieliefuri narative (viața lui Buddha, modul de a accede la înțelepciunea supremă, paradisul Tusita, unde stă Buddha Maitreya, viitor salvator al omenirii etc.) și 1212 basorieliefuri decorative, reprezintă lumea formelor, unde omul eliberat de pasiunile sale este încă legat de aparențe. Pe terasele circulare, pereții sunt netezi și lucioși, pentru a-i aminti pelerinului că se găsește la nivelul spiritualității pure, în mijlocul a 72 de statui a lui Buddha în poziția de meditație, închise în clopote ajurate. În vârf, un mare clopot gol simbolizează Adevărul suprem care nu poate fi materializat.

Bolta cerească și panorama câmpiilor, colinelor și vulcanilor de jur împrejur dau sentimentul unei plenitudni cosmice, propice iluminării căutate pe parcursul acestui lung drum (aproape 5 km. de basorielefuri).333

Templul de la Bourobudur este o imagine geometri-matematică perfectă. El respectă cu acuratețe cele mai stricte reguli ale arhitecturii sacre, fiind construit așa cum explică Alain Daniélou „conform datelor astrologiei, proporțiilor și numerelor, la fel ca și potrivit legilor de orientare și de echilibru care guvernează universul. Hindusul se consideră ca un microcosm integrat Cosmosului și acest sentiment este fundamental în atitudinea sa religioasă.

Arhitectura sacră respectă aceste reguli în combinația arcadelor și axelor, edificiul înaltelor turnuri dintre care cel mai important este reprezentat de muntele Meru, centrul mitic al lumii, amplasarea unei mari săli hipostil sau mandapa (aici sala cu o mie de coloane), spațiile rezervate concertelor, ungherele obscure precum cavernele și în mod firesc sfântul sfinților la care cei care nu sunt hinduși nu au acces. Se regăsește aici…”circumambulația” care îi sfințește pe credincioși, făcându-i să împlinească mișcarea celestă a aștrilor potrivit legii cosmosului. Toată această geografie sacră este prezentă, vie chiar la Madurai…”334

J. Jung și-a dat seama de importanța deosebită a mandalei și de modul în care, atunci când ea devine zidire, „nu este numai expresivă ci și operantă…Ea acționează asupra autorului ei. Ea conține o virtute magică imemorială, căci provine la origine din „cercul protector”, din „cercul vrăjit” din care s-a conservat magia în numeroase cutume populare. Imaginea mandalei are ca scop acela „de a trasa un sulcus primigenius, o brazdă magică în jurul centrului, templului sau temenos-ului (incintă sacră) personalității intime, pentru a împiedica „evadările” sau pentru a apăra în mod apotropaic de devierile cauzate de exterior.”335

Concluzii

În lucrarea de mai sus am încercat prezentarea dintr-o perspectivă interreligioasă a problemei linearității și ciclicității timpului. Am făcut acest lucru nu printr-o analiză paralelă, care să pună în lumină anumite similitudini între diferite culturi, ci printr-una comparativă și, uneori, divergentă, având deplina credință că fiecare credință, religie, sistem filosofic are propria sa frumusețe sau valoare pe care și-o păstrează indiferent dacă se întâlnește sau nu cu religia creștină. Nu sunt de acord cu viziunea conform căreia fiecare sistem religios se împlinește doar în Hristos „și este valoros doar în măsura în care conduce implicit sau explicit spre El”. A spune așa ceva nu este decât o dovadă de lipsă de respect față de celelalte sisteme (religioase sau filosofice), lipsă de respect concretizată în ultimul timp în mișcarea ecumenică care, în anumite moduri ale ei de manifestare, încear-că să așeze pe același plan toate realizările spirituale ale lumii. A discuta numai despre ceea ce ne unește este un exemplu de nivelare tipic societăților totalitare care nu au nevoie de o paletă de culori prea vie în interiorul lor. Ca piesă deosebit de importantă în orice religie sau sistem filosofic, problema timpului nu face nici ea excepție de la cele spuse mai sus. Creștinismul (cu cele două rădăcini ale sale: bizantină și semită), buddhismul și taoismul, filosofia greacă și cea arabă, și-au adus fiecare aportul lor la a-i elucida taina și a putea da un răspuns viabil la ceea ce este el și la felul în care el arată și se manifestă în lume. Astfel, creștinismul semit a mers mai mult pe latura mistică a problemei. Vechiul Testament este o pregustare a celui Nou, iar cel Nou este o icoană a eshatonului. Nimic din ceea ce este aici nu este încă desăvârșit. Pe de altă parte, timpul nu este o carceră prin care Dumnezeu să ne chinuie. Nu este un instrument de tortură la capătul căruia se află iadul. Teologia bizantină vine și completează această viziune, care uneori a cam scăpat din vedere faptul că totuși noi trăim pe acest pământ, și scoate în evidență binomul timp-societate. Omul trăiește într-o comunitate de care, oricât ar dori, nu poate face abstracție. Rolul său în ea este însă determinat foarte mult de felul în care se raportează la valorile eterne, care transced sau nu timpul. Așadar, creștinismul a încercat să împace realitățile de aici cu cele de dincolo folosind în acest scop, ca liant, timpul.

Nu mai putem vorbi despre „realități” de aici în clipa în care pășim în fascinanta Asie. Pentru un buddhist sau taoist cele de aici nu există ca realitate. Totul este o maya, o părere, o iluzie. Cel care reușește să iasă din această iluzie este izbăvit. Ajungând in Nirvana noțiuni precum timp, spațiu, moarte sau viață nu mai au nici un rost. Cât timp însă nu va reuși acest lucru, ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor nu se va termina. Departe de modul în care reîncarnarea a fost prezentată de multe ori în anumite cărți de „teologie ortodoxă”, care nu urmăreau decât discreditarea unui sistem pe baze deloc reale, ea este un drum care îl ajută pe om să ajungă la desăvârșire pe căi, ce-i drept mai ocolite, în funcție de propria lui dorință de izbăvire. Deci ce este timpul în buddhism sau taoism? Este o iluzie, dar o iluzie ciclică din care nu poți ieși decât prin iluminare, iluminare care, datorită devenirii „impuse” de reîncarnări, va deveni bunul fiecăruia.

Datorită faptului că această noțiune – timpul – este una deosebit de abstractă (nu are gust, miros sau culoare) s-a încercat, mai mult decât explicarea lui prin noțiuni la fel de abstracte, clădirea lui. Arhitectura nu este altceva decât un timp împietrit, surprins, foto-grafiat. Analizând-o, descoperim în ea mai multe înțelesuri decât în sute de volume scrise. În funcție de fiecare cultură, timpul se încolăcea spiralat în jurul templului asiatic sau țâșnea vertiginos spre cer din „mijlocul” bisericii creștine. Mulți construiau temple, catedrale și biserici pentru a rămâne veșnic în conștiința urmașilor lor. Dar lucrurile sau întâmplat cam invers. În primul rând au observat că se construiau pe ei înșiși, iar în al doilea rând au vazut că ceea ce vroiau ei să fie înveșnicit aici nu era decât o poartă spre „dincolo”. De ce? Pentru că omul nu este o ființă dedicată acestei lumi ci celeilalte, veșnice, în care timpul nu există. Arhitectura a devenit o artă a înveșnicirii. Construind limite, în interiorul căruia se simțea în siguranță, omul a deschis o poartă spre absolut. Tocmai de aceea putem spune că, datorită arhitecturii, omul a devenit mult mai asemenea Creatorului său, Care a zidit cerul și pământul.

Anexa I

Zodiacul „european” și problema „tăcerii lui Dumnezeu”

Mărturisesc că nu aș fi scris această anexă dacă atenția nu mi-ar fi fost atrasă de două afirmații, cel puțin ciudate, întâlnite în lumea „europeană”-creștină. Datorită lor, percepția „tradițională” asupra timpului în spațiul creștin suferă niște schimbări.

Prima dintre ele aparține Părintelui Ilie Cleopa, duhovnic renumit la Mănăstirea Sihăstria, iar cea de-a doua este extrasă dintr-un text medieval din secolul XVI. Să vedem în ce constă fiecare.

În cadrul unei întrevederi duhovnicești cu poetul Ioan Alexandru, Părintele Cleopa a fost rugat să discute pe tema facerii acestei lumi. Surprinzător, el nu a început să citeze, așa cum ne-am fi așteptat, dintre coperțile dogmaticii ortodoxe, ci a expus o doctrină cu totul „nouă” pentru un bun creștin. Nu voi reda întreaga convorbire ci doar un pasaj care este în legătură cu tema noastră. Moise, fiind răpit în cer de un înger, acesta di urmă îi spune la un moment dat că ceea ce vede el sunt toate lumile pe care Dumnezeu le-a creat de-a lungul eternității. Cu alte cuvinte, lumea noastră nu este nici pe departe prima și nici nu se gândește să fie ultima.

A doua afirmație care, așa cum spuneam aparține Evului Mediu, este extrasă dintr-o operă numită Dialogo di tre ciechi sau Cecaria, scrisă de napolitanul Marco Antonio Epicuro. Această operă, ajungând în mâinile lui Giordano Bruno, el compune pe seama ei o parabolă numită „A celor nouă orbi”. Din ea reține atenția un mic fragment:

„Cântecul celor nouă orbi atunci când se vindecă prin grațiile vrăjitoarei Circe, fiica Soarelui este adresat sorții îngăduitoare care se rotește veșnic: „roata își schimbă direcția, uite-o sus, uite-o că se clatină; după ziuă vine noaptea, dintotdeauna”336

„Citirea „cărții naturii” fusese experiența fundamentală a Renașterii. Reforma s-a întrecut în a găsi mijloace numeroase și eficiente ca să închidă această carte. De ce? De-oarece, pentru ea, departe de a fi un factor de apropiere, natura era principala responsabilă de îndepărtarea dintre Dumnezeu și om.”337

Asistăm nici mai mult, nici mai puțin decât la o mutație: zidul ce despărțea pe Dumnezeu de om nu mai era păcatul ci devenise natura tocmai prin ceea ce Însuși Dumnezeu crease în ea: stelele, aștrii, Pământul și, sinistru chiar, lumile precedentre. Teologia încurajatoare a lui Isaac Sirul nu-și mai găsea locul aici. În fond, aici nu se arăta nimic altceva decât că nu avem de-a face, de fapt, cu o vinovată ci cu un vinovat: Dumnezeu, pentru că nicăieri astrologii Renașterii, și chiar și cei antici, nu au confundat astrele cu Însuși divinitatea. Biserica a încercat să plăsmuiască cumva prezența Zodiacului care, prin rotirea sa continuă dădea timpului o imagine absolut circulară. Nu a reușit însă. Zodiacul a ajuns cu timpul să-L substituie pe Dumnezeu. Dacă au existat mai multe lumi, dacă în timpul Renașterii se vorbește despre vrăjitoarea Circe, este clar că asistăm la un „altfel de creștinism” prezent chiar în interiorul celui oficial. Ce mai putem spune când el era susținut de multe ori chiar de către oameni ai Bisericii? „Creștinismul, datorită necesității de a salvgarda liberul arbitru, condamnă…practicile divinatorii de orice fel. Dar ele avuseseră și vor avea timp să fie asimilate în scrierile unor neoplatonicieni crestini ca Synesius, care vor cunoaște din nou succesul în timpul Renașterii:

„Divinația este cel dintâi dintre bunuri”, afirmă Synesius. „În ce privește știința și facultatea de a cunoaște universul, Dumneyeu e la fel de departe de om precât acesta e de animale. Căci numai Dumnezeu cunoaște natura pe deplin…în vreme ce omul, prin beneficiul divinației, poate cunoaște mult mai mult decât i-ar îngădui-o însușirile sale comune…””338

Să facem o scurtă istorie a zodiacului:

Dacă vorbim despre această problemă nu putem să nu amintim despre culturile care au contribuit la nașterea lui în spațiul „european”. Astfel, „temele Zodiacului, rozei vânturilor sau planisferelor elenistice, care, introduse în Evul Mediu, și-au schimbat mereu conținutul renasc după secolul al XIII-lea, încărcate de figuri simbolice și transpuse în domenii noi. Islamul a contribuit mult la această retransmitere dar renașterea lor s-a produs și direct”339

Influența islamică a fost atât de puternică în Europa, mai ales după secolul al XIII-lea că, în 1245, însuși Albert cel Mare (călugăr dominican și mai apoi episcop), venind să țină un curs la Universitatea din Paris, apare îmbrăcat în arab, aducând astfel un omagiu simbolic Islamului. Pe de altă parte, regele Frederic al II-lea și Alfons cel Înțelept se înconjoară de magicieni și savanți arabi.340 Însă zodiacul nu a intrat doar pe filieră islamică. Cu mult înainte de apariția sa, „astrologia populară hermetică, care se dezvoltă începând cu secolul al III-lea…reinterpreta…în cheie hermetică niște tehnici divinatorii extrem de vechi. Planetele, casele și decanii zodiacului, zilele săptămânii planetare, ca și alte ficțiuni spațio temporale făcând parte din instrumentaia conceptuală, erau reprezentate ca entități personale, ca demoni. În plus, contemplarea cerului nu era, nici pentru astrologi, nici pentru platonicieni sau stoici, o simplă chestiune de cercetare abstractă preocupată să stabilească relații între pozițiile respective ale astrelor rătăcitoare, ci un act care implica profund ființa însăși a subiectului. Scrutarea ceruui însemna în oarecare măsură urcarea până la propria origine, admirarea armoniei revoluțiilor siderale (Timaios, 34d sq.), armonie ce a fost pusă și în sufletul omenesc.”341

Așa cum spuneam mai sus, zodiacul introduce în teologia creștină două probleme majore care sunt, de fapt, complementare: cea a liberului arbitru și cea a destinu-lui. Fiecare om este călăuzit în viață de un destin propriu care este dat de poziția planetelor în clipa în care el s-a născut. Însuși Iisus a avut un destin pe care i l-au anunțat aștrii încă de sute de ani înainte. De aceea, mulți au fost tentați să-i facă horoscopul chiar și lui Iisus. Iar ceea ce este de reținut este că unii proveneau chiar din rândul înaltului cler:

„Kepler nu era primul, nici ultimul care să se ocupe de horoscopul lui Iisus Hristos. Cardinalul Pierre d’Ailly (Petrus de Alliaco, 1350-1425) dăduse tonul urmat, în epoca Renașterii, de marele astrolog Luca Gaurico și de nu mai puțin celebrul Girolamo Cardano. Horoscopul întocmit de Pierre d’Ailly și reluat de Cardano formează baza tuturor tentativelor succesive de acest fel, precum accea a lui Ebenezer Silby. Ce se putea citi în horoscopul lui Iisus? Paternitatea divină, nașterea unei case regale, nașterea neprihănită, umilința, condamnarea și crucificarea Sa, pe scurt, toată și un episcop (Gaurico) s-au ocupat de horoscopul lui Iisus este un semn că lucrul, fără a fi comun și nici lipsit de primejdie, era totuși posibil între anumite limite. Într-adevăr, dacă admitem teza celor do-uă naturi-divină și umană-ale lui Iisus, nu e deloc absurd sa-i aplicăm omului limitările destinului astral.”342 Privită astfel, teologia se depărtează foarte mult de ceea ce au afirmat unii Sfinți Părinți și anume că nașterea lui Iisus, viața Sa și mai ales patimile au fost lucruri pe deplin asumate. Dacă vorbim de o influență astrală la oameni, nu putem să nu vorbim despre ea și în ceea ce-L privește pe Hristos, Care a fost și om adevărat. Nici măcar El nu a putut a se sustrage cercului zodiacal.

Pătruns atât de adânc în teologia creștină, zodiacul face carieră strălucită:

În Très Riches Heures din Chantilly (sec. XV) apare „cadranul solar întovără-șind semnele Zodiacului”343 Sau, „uimitoarele figurații ale cerului creștin în care imaginile Evangheliei și ale Bibliei, semnele și alegoriile sacre se așează în interiorul rozei vânturilor și al planetelor și coroanele Zodiacului care se stabilesc începând din perioada carolingiană…sunt o dovadă a elenismului care reînvie astrologia babiloniană.”344 Până la urmă „evul mediu a voit să înlocuiască toate elementele zodiacale prin altele, împ-rumutate din Biblie-ceea ce Hippolytus respingea, punând în gardă împotriva astroteozofi. Un poet carolingian…a propus înlocuirea Berbecului cu Mielul (Hristos) și, la 1627, Julius Schiller sugeră, într-al său Coelum stellatum christianum înlocuirea semnelor zodiacale cu Apostolii. Astroscopium de Wilhelm Schickhard, în 1665, a recunoscut în Berbec animalul din sacrificiul lui Isaac, în Gemeni pe Iacob și Esau, iar în Pești pe aceia de la înmulțirea peștilor. Din acel moment, mai era doar un pas până la o interpretare complet arbitrară. Opicinius de Canistris l-a și făcut, asimilându-se Capricornului fiindcă păcatul său, al lui Opicinius, era de orgoliu și senzualitate.

Nu este surprinzător că aceste tentative s-au multiplicat în secolul al XVII-lea, când spiritul Renașterii nu părăsise cu totul Europa occidentală și când se mai spera încă într-o reconciliere a rigorilor creștinismului reformat cu „științele” epocii fantastice. Avem în fața ochilor o hartă a cerului creștin întocmită de Andreas Cellarius pentru al său Atlas Coelestis seu Harmonia Macrocosmica (1661). Pe coeli stellati christiani haemispherium prius, Sfântul Iacov cel Mare s-a substituit constelației Gemenilor, Sfântul Ioan cancerului, Sfântul Toma Leului, Sfântul Iacob cel Mic Fecioarei, Sfântul Filip Balanței și Sfântul Bartolomeu Scorpionului. În plus, Carul Mic a fost înlocuit de Sfântul Mihail, Carul Mare de barca Sfântului Petru, semnele boreale de Sfântul Petru însuși, Șarpele de Sfântul Benedict, Centaurul de Avraam și Isaac etc.”345

Viața omului medieval avea o traiectorie fixă care era imposibil să nu se intersecteze cu cea zodiacală. Iată cum era rezumată ea:

Viața, câștigul, frații, tatăl, copiii, sănătatea,

Soția, moartea, evlavia, domnia, binefacerile și carcera.

Combinațiile sunt permise. Ieșirea din cercul animalic (cuvântul „zodiac” (zodiakos) înseamnă… „(cerc) de animale”), nu.

Anexa II

Mandalele asiatice și tizul lor european

Orientul se clădește pe o mandală. Pe ce se clădește însă Occidentul? Lectura anumitor cărți de istorie comparată a religiilor este de natură să dărâme anumite eșafodaje sufletești, construite cu chin și trudă de locuitorii acestui din urmă spațiu, în ceea ce privește cultura lor religioasă. Părerea că o cultură cum este cea creștin-europeană nu mai deține nimeni, ea fiind „revelată de sus” în proporție de 100%, este foarte des întâlnită. Din păcate însă pentru foarte mulți, dacă esența învățăturii creștine ar consta în aceasta, această religie nu ar mai fi trebuit să existe de aproximativ 800 de ani, adică din momentul în care Orientul începea să se facă cunoscut Occidentului. Nu voi aminti aici toate elementele comune Orientului și Occidentului. Multe dintre ele existau cu mult înainte de venirea Mântuitorului. Bineînțeles că necunoașterea acestui lucru a dus la asimilarea lor ca fiind specific creștine. Spre exmplu, sculpturile ce reprezentau zeități hinduse au fost numite idoli. Oamenii se închinau la pietre, lemne, aur sau lemn. A trebuit să vină Sf. Vasile cel Mare și să justifice închinarea la icoane ca nefiind o închinare la idoli ci la persoana reprezentată pe ea, la arhetip. „Din păcate” aceste lucruri mai fuseseră spuse odată, cu mult înainte de venirea lui Hristos. În tratatul Skukrā-chārya se scrie: „Iconarul să așeze icoane în temple prin meditația acelor divinități care sunt obiceiul devoțiunii sale. Pentru fericita împlinire a acestei Yoga, el trebuie să urmeze pas cu pas descrierea imaginii așa cum se găsește în cărți. Pe nici un altfel de drum, nici chiar prin viziunea directă și imediată a unui obiect real, nu e posibilă o absorbție atât de profundă în meditație cum e aceea obținută făcând icoane.”346 Iar Mircea Eliade comentează: „Concentrația mentală asupra icoanei divinității ce urmează a fi oglindită în materiale-nu e practicată numai de meșter. Ea e indispensabilă și devotului, celui care contemplă imaginea după ce ea a fost introdusă în templu sau în sanctuar. Orice apropiere de divinita-te făcută prin imagini (căci există și o apropiere directă, fără imagini, și ea e considerată superioară) nu poate fi realizată fără o prealabilă interiorizare a icoanei…”347

Am făcut această scurtă introducere pentru a arăta că, de fapt, în multe lucruri în care Occidentul se crede a fi original datorită creștinismului, de fapt, nu este.

Motivul pe care doresc să-l prezint mai jos, nu este cel al icoanei ci al mandalei-simbol în întregime asiatic.

Am prezentat mandala și simbolistica ei în Asia, într-un capitol de mai sus. Iată însă că același Baltrusaitis semnalează prezența ei și în Europa:

„Începând din secolul al XV-lea, numeroase figurații în roată devin adevărate „mandala”. Într-o gravură de Traut, cincisprezece discuri sunt potrivite pe trei mari cercuri concentrice. Ele constituie o roză triplă sau mai curând un angrenaj de medalioane în care se desfășoară fazele din Evanghelie. În centru, în „Paradis” este așezată Sfânta Treime, Fecioara cu Sfânta Ana se află de asemenea înlăuntrul său.. Coroanele conțin succesiv cele cinci Bucurii ale sale, cele cinci Dureri, cele cinci triumfuri care apar ca o emanație aureolată a forței divine. Ca și în Asia, relațiile ascunse ale lucrurilor sunt revelate printr-o serie de rotații.” Acest exemplu nu este nici pe departe singurul. Mandale de felul acesta se găsesc și în alte gravuri, mult mai complexe:

„Într-o gravură bavareză executată în jurul anului 1490, Viciile și Virtuțile sunt cele care se învârt într-o asemenea mașinărie; nouăzeci de discuri cu inscripții se angrenează în interiorul a patru cercuri concentrice; în centru, Atotputernicul. Cincizeci și șapte de discuri conținând Păcatele Capitate cu sateliții lor, dominați de Superbia și de scena Căderii, se desfășoară în al cincilea inel negru. Și aici, legăturile între forțe sunt ilustrate prin mișcările giratorii care se transmit. Cugetările, cuvintele legate de diferite Virtuți izvorăsc din Creator într-un nor de cercuri care se lovesc de Viciile corespunzătoare care le înconjoară…Această inițiere îmbracă și un caracter magic ca și în „mandala”

Hieronymus Bosch realizează prin lucarea sa „Șapte păcate” o analogie izbitoare ca asemănare cu o operă similară aflată de această dată la Adjantā. Această reprezentare este „înscrisă în aceeași roată cu spițele distribuite în același fel (ca în Adjantā-n.n. A.B.) și lipsite de medalioane. Nu mai este aici vorba nici de semne și categorii abstracte care se perindă. Scenele se desfășoară în cadrul unor peisaje, în case, ca niște mici lumi indepen-dente. Și aici roata este ca o roză de ferestre. E același joc magic ca și la Adjantā.”348

Hieronymus Bosch, Cele șapte păcate

Iată mai jos o prezentare comparativă a câtorva mandale-asiatice și europene:

Mandala extrasă din enciclopedia buddhistă Tripitaka

Bucuriile și triumfurile Fecioarei. Gravură de W. Traut, sec. XVI

Viciile și Virtuțile. Gravură din Nürnberg, sec. XV

Jung explică concis ce înțelege el prin „mandala” în comentariul său la „Misterul Florii de Aur”, o lucrare de alchimie chineză care corespunde uimitor cu propriile sale descoperiri din sfera manifestărilor psihicului abisal. Mandalele nu sunt răspândite numai în Orient ci și în Occident, în reprezentările religioase ale Evulului Mediu creștin. „Majoritatea îl reprezintă pe Hristos în centru, cu cei patru Evangheliști sau simbolurile lor în punctele cardinale. Această concepție trebuie să fie foarte veche, pentru că în Egipt, Horus și cei patru fii ai săi sunt figurați în aceeași manieră…Într-o epocă ulteri-oară găsim o mandala explicită și foarte interesantă în cartea lui Jacom Boehme asupra sufletului. Este cât se poate de evident că aici avem de-a face cu un sistem psihocosmic foarte mult influențat de creștinism. El este numit „ochiul filosofic” sau „oglinda înțelep-ciunii”, ceea ce înseamnă precis un sumar de cunoaștere secretă. Întâlnim cel mai adesea o formă de floare, de cruce sau de roată cu predilecție clară pentru numărul patru (care amintește de tetraktis-ul pitagorecician, număr fundamental). Asemenea mandalas se găsesc și în desenele pe nisip realizate cu scopuri religioase la Pueblos.”349 Având în vedere cele despre zodiac (vezi Anexa I) și cele despre mandală putem afirma că religia creștină a avut uneori o structură „epidermică”. Tomurile groase de teologie dogmatică și drept canonic nu au reușit să anihileze sub nici o formă anumite structuri sufletești care erau și sunt prea adânc înrădăcinate în ființa fiecăruia. Văzând aceste lucruri, singurul lucru care i-a mai rămas de făcut a fost pactizarea. Dar timpul va trece și peste aceste lucruri, atât de pământești până la urmă, și ceea ce va rămâne va fi într-adevăr Dumnezeu, Stăpânul absolut al cerului și al pământului, al timpului și al spațiului, la Care nu există nici linearitate, nici ciclicitate ci „doar” iubire.

Bibliografie

Surse:

Biblia adică dumnezeiasca scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, 1914

2. LXX, ed. Alfred Rahlfs

Volume:

1. Abraham Joshua Heschel, Omul nu e singur. O filosofie a iudaismului, Editura Hasefer, București, 2002

2. Alexander Baumgarten, Despre eternitatea lumii. Fragmente sau tratate, Editura Iri, București, 1999

3. Alexander Golitzin, Mistagogia. Experiența lui Dumnezeu în Ortodoxie. Studii de teologie mistică, Editura Deisis, Sibiu, 1998

4. Alexandru Șafran, Israel și rădăcinile sale. Teme fundamentale ale spiritualității evreiești, Editura Hasefer, București, 2002

5. Alistair Shearer, The Hindu Vision. Form of the Formless, London, 1993

6. Anne Cheng, Istoria gândirii chineze, Editura Polirom, Iași, 2000

7. Andrei Pleșu, Despre îngeri, Humanitas, 2004

8. Augustin Ioan, Visul lui Ezechiel, Editura Anastasia, București, 1996

9. Brice Parain, Logosul platonician, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998

10. Canoanele Maicii Domnului, Editura Dosoftei, 1999

11. Canonul Sfintei Împărtășanii, Liturghier, 2003

12. Constantin Cucoș, Educatia interculturală-modalitate de prevenire sau de atenuare a conflictelor, în: Psihosociologia rezolvării conflictului, Volum coordonat de Stoica-Constantin Ana și Neculau Adrian, Editura Polirom, Iași, 1998

13. Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, București, 1987

14. Constantin Noica, Devenirea întru ființă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

15. C. P. Fitzgerald, Istoria culturală a Chinei, Editura Humanitas, 1998

16. François Cheng, Arta picturii chineze. Texte teoretice, Editura Meridiane, București, 1995

17. Dalai Lama, Comorile budismului tibetan, Editura Herald, București, 2001

18. Dominique Barthélemi, Anul o mie și pacea lui Dumnezeu. Franța creștină și feudală în anii 980-1060. Editura Polirom, 2002

19. Eliadiana. Volum omagial dedicat împlinirii a 90 de ani de la nașterea lui Mircea Eliade (ediție îngrijită de Cristian Bădiliță), Polirom, Iași, 1997

20. Étienne Gilson, Tomismul. Introducere în filosofia Sfântului Toma d’Aquino, Humanitas, 2002

21. Eva de Vitray-Meyerovitch, Rumi și sufismul, Editura Humanitas, 2003

22. George Rowley, Principiile picturii chineze, Editura Meridiane, București, 1982

23. Gustav René Hocke, Lumea ca labirint. Manieră și manie în arta europeană. De la 1520 până la 1650 și în prezent, Editura Meridiane, București, 1973

24. Heirich Zimmer, Filosofiile Indiei, Humanitas, 1997

25. Henri de La Batside, Patru călătorii în inima civilizațiilor. Editura Meridiane, București, 1994

26. Henri-Irénée Marrou, Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice, Humanitas, 1997

27. Ioan Petru Culianum, Eros și magie în Renaștere, Polirom, 2002

28. Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Polirom, 2002

29. Ioan Petru Culianu, Iocari serio. Stiinta si arta in gandirea Renasterii, Polirom, 2003

30. Ivan P. Kamenarović, China clasică, Editura All, București, 2002

31. J. Jung, Psihanaliza fenomenelor religioase, Editura Aropa, București, 1998

32. Jean-Clause Carrière, Cercul mincinoșilor. Editura Humanitas, 1999

33. Jean Delumeau, Păcatul și frica. Culpabilizarea în Occident (secolele XIII-XVIII), Vol. I-II, Editura Polirom, Iași, 1997

34. Jean Delumeau, Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului, Humanitas, 1997

35. Jean Kovalevsky, Taina originilor, Editura Anastasia, București, 1996

36. Jurgis Baltrušaitis, Aberații. Legende ale formelor, Editura Meridiane, București, 1972

37. Jurgis Baltrusaitis, Evul mediu fantastic, Editura Meridiane, București, 1975

38. Kristofer Schipper, Daoismul, în: Religiile lumii. Volum coordonat de Jean Delumeau, Editura Humanitas, 1996

39. Lao Zi, Cartea despre Tao și virtuțile sale.Trad., introducere, comentariu și note Șerban Toader, (Biblioteca Orientalis), Editura Științifică, București, 1999

40. Lie Zi, Calea Vidului desăvârșit, Editura Polirom, Iași, 2000

41. Liturghierul

42. Lorenz Dittman, Stil, simbol, structură, Editura Meridiane, 1998

43. Macarie Simonospetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Deisis, 2000

44. Marcel Granet, Civilizația chineză. Viața publică și viața particulară, Editura Nemira, București, 2000

45. Marc Bloch: Regii Taumaturgi. Studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale, în special în Franța și în Anglia. Polirom, 1997

46. Martin Heidegger, Originea operei de artă, Editura Humanitas, 1996

47. Michael Jordan, Din miturile lumii. Enciclopedie tematică, Editura Humanitas, București, 2002

48. Michal Sobeski, Arta exotică, Vol. I-II, Editura Meridiane, București, 1975

49. Minunile Maicii Domnului, Editura „Lumină din Lumină”, București, 1993

50. Mircea Eliade, Arta de a muri, Editura Moldova, Iași, 1993

51. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, f.a.

52. Mircea Eliade, Drumul spre centru, Editura Univers, 1991

53. Mircea Eliade, Imagini și simboluri, Editura Humanitas, București, 1994

54. Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Stiințifică, București, 1992; Chișinău, Editura Universitas, 1992; Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

55. Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999

56. Mircea Eliade, Nostalgia originilor. Istorie și semnificație în religie, Humanitas, 1994

57. Morihei Ueshiba, Arta păcii. Învățăturile fondatorului Aikido-ului, Editura Mix, Brașov, 2001

58. Nikolaos Matsoukas, Demonologia, Editura Bizantină, București, 2002

58. Ovidiu Dramba, Istoria culturii și civilizației, Vol. II, Editura Vestala-Saeculum I.O., București, 2001

60. P. A. Michelis, Estetica arhitecturii, Editura Meridiane, București, 1982

61. Paul Anghel, O clipă în China, Editura Litera internațional, București-Chișinău, 2002

62. Pavel Florensky, Iconostasul

64. Pavel Florensky, Perspectiva inversă, Humanitas, 1997

65. Pavel Florensky, Stâlpul și temelia adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, Editura Polirom, Iași, 1999

66. Peter Brown, Trupul și societatea, Editura Rao, București, 2000

67. Rosario Assunto, Peisajul și estetica, Vol. I-II, Editura Meridiane, 1986

68. Rugăciunile de seară, în Mica Prăvilioară, Editura Agapis, București, 2003

69. Sebastian Brock, Sfântul Efrem Sirul. O introducere. Imnele despre Paradis, Deisis, 1998

70. Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor. Perspectiva creștin-ortodoxă, Editura Sofia, București, 2001

71. Sergiu Al-George, Arhaic și universal. India în conștiința culturală românească, Herald, f.a.

72. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, (Colecția Cărților de seamă), Editura Paideia, București, 1996

73. Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, (Colecția Liturgica), Editura Deisis, Sibiu, 1999

74. Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii și Arătării Domnului, (Colecția Liturgica) Editura Deisis, 2000

75. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici. Partea a doua recent descoperită, (Colecția Mistica, seria Filocalica), Editura Deisis, Sibiu, 2003

76. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în PSB, Editura IBMBOR, București, vol. XVIII, 1986

77. Sylvia Nasar, O minte sclipitoare, Editura Orizonturi-Luceafărul, București, 2003

78. Taisen Deshimaru, Zen și viața cotidiană, Editura Herald, f.a.

79. Teoclit Dionisiatul, Maica Domnului în teologia și imnografia Sf. Părinți, Editura Bizantină, București, 2002

80. Thomas Thilo, Arhitectura clasică chineză, Editura Meridiane, București, 1981

81. Vadime și Danielle Eliseeff, Civilizația japoneză, Editura Meridiane, București, 1996

82. Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, Editura Deisis, Sibiu, f.a.

83. Vlad Gaivoronschi, Matricile spațiului tradițional (Colecția Spații imaginate 17), Editura Paideia, 2002

84. Yuan Ke, Miturile Chinei antice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

85. *** Șerpoaica albă, în: Nuvela chineză medievală, București, Editura Minerva, 1989

Studii, traduceri și articole:

1. Alin Suciu, Simbolismul alfabetic, numeric și grafic al sufletului în tratatul gnostic Marsanes, în Caiete Silvane, nr. 3-4/2002

2. Ananda K. Coomaraswamy, Filosofia artei medievale și orientale, în: „Zamolxis”, Revistă de studii religioase, vol. I-III (1938-1942), publicată sub redacția lui Mircea Eliade, Polirom, 2000

3. Atharva Veda, X, 2. Traducere, introducere și note de Constantin Făgețan, în Origini. Caiete silvane, nr. 1-2/2003

4. Dragoș Bahrim, Despre cosmos și împlinirea sa în om, în: „Teologie și Viață”, Nr. 5-8/2002

5. Ghidul perplexităților (II), în Origini. Caiete silvane, nr. 2/2002

6. Jacque Bergier, Geografia sacră, în Origini. Caiete Silvane, 2/2002

7. Laura Jiga, Cîți ani ai? Treceri și petreceri ale timpului, în Igloo. habitat & arhitectură, nr. 23, noiembrie 2003

8. Mirela Calbaza, Fenomenologia spațiului și spațialitatea tempului, JSRI nr. 4/2003

9. Oana Tănase, Vito Acconci, în Igloo. habitat & arhitectură, nr. 23, noiembrie 2003

10. Olivian Dulea, Construcția casei-act cosmogonic, în Origini. Caiete silvane, 1-2/2003

11. Robert Lazu, Teologia lui Mircea Eliade, în „A.B.”, 1997, Nr. 4-6, pg. 36

12. Violeta Ionescu, „Sfârșitul unei lumi fără de sfârșit”, în: „Viața liberă”, Galați, nr….din..

Enciclopedii și dicționare:

1. Dictionaire encyclopedique de la Bible, Brepols, 1987

2. Hans Biedermann, Dicționar de simboluri, Vol. II, Editura Saeculum I.O., București, 2002

3. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Vol. III, Editura Artemis, București, 1995

4. Larousse, Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998

5. Mic dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, București, 1972

6. Routledge Encyclopedia of Philosophy, London, 1998

7. Westminster Old Testament Morphology

Alte surse:

1. Anițan Niculina: “Timp și dincolo de timp. Timpul mântuirii”, lucrare de dizertație, Facultatea de Teologie, Iași

2. Emisiunea “Atlas cultural” din data de 19 april. 2003, redactor Valentina Leonte, Radio România Cultural

3. Intro-ul Părintelui Ion I. Ică Jr. la „Colecția Liturgica” a Editurii Deisis

4. Archaevs. Studii de istorie a religiilor. Apare sub egida Asociației Române de Istorie a Religiilor

5. Darea în vileag a „Zeului”, în: BPT 1316, Vol. III, București, 1989