Istoria Bisericii Ortodoxe Romane din Oltenia In Timpul Stapanirii Austriece
I. PREFAȚĂ
In perioada maximei sale expansiuni în Sud-Estul Europei, realizată prin pacea de la Passarowitz , Imperiul Habsburgic a anexat și cele cinci județe ale Olteniei . Cucerită efectiv încă de la sfârșitul anului 1716 și începutul anului următor, Oltenia a fost încadrată de drept în hotarele Imperiului ,în urma negocierilor de pace din vara anului 1718 , în virtutea principiului uti possidetis , care a conferit sancțiune juridică largului transfer de teritorii rezultat de pe urma desfășurării operațiilor militare. Timp de douăzeci de ani, în fapt până la sfârșitul anului 1737 când trupele imperiale au fost izgonite din provincie de ofensiva otomană, în drept până în toamna anului 1739 – pacea de la Belgrad – Oltenia s-a aflat sub stăpânire austriacă.
Interesul manifestat în trecut de unii dintre istoricii noștri pentru scurtul răstimp al stăpânirii austriece în Oltenia , interes care se menține tot atât de viu și astăzi, are o îndoită explicație: cea dintâi se află în bogăția deosebită a materialului documentar lăsat de administrația austriacă și mai ales în calitatea sa superioară , care îngăduie o privire mult mai profundă în structura societății românești în primele decenii ale secolului al XVIII lea decât materialul intern contemporan; cea de-a doua se află în formula nouă de guvernare experimentată de austrieci: timp de douăzeci de ani stăpânirea austriacă a supus o secțiune a teritoriului si a societății românești – cea olteană – unui regim politic sensibil deosebit de cel tradițional , al statului boieresc .
Stăpânirea austriacă are o însemnătate deosebită din punct de vedere istoriografic, prin revelațiile majore pe care le oferă investigației asupra tuturor aspectelor societații românești la începutul epocii fanariote și în mod special în ceea ce ne privește istoria bisericească în această perioadă, cercetată de unii istorici ca N. Dobrescu, C. Giurescu, Al. A. Vasilescu, A. Mironescu, Șt. Meteș, Pr. D. Furtună, Ș. Papacostea. Lucrarea cea mai importantă care tratează doar această perioadă este cea a lui N. Dobrescu, apărută în anul 1906, foarte bine documentată datorită faptului că a avut acces la Arhivele imperiale din Viena. La sfârșitul lucrării sunt atașate și 220 de documente în limba germană și latină. Unele informații importante ne sunt furnizate și de lucrarea Material a istoricului C Giurescu, în trei volume (1913-1947) cu documente în limbile latină, germană și italiană.
Clasele si categoriile sociale – boierimea mare și cea mică, clerul, țărănimea dependentă și cea liberă, negustorii si meșteșugarii – ca și realitațile economice pe care se întemeiau-marele domeniu , unitate economică fundamentală a societății în această perioadă , gospodăria țărănească , comerțul și activitatea meșteșugărească – se lasă mult mai îndeaproape cercetate și definite pe baza materialului austriac decât pe temeiul elementelor furnizate de izvoarele interne contemporane .
Pentru această realitate socială , constituită în deceniile și secolele anterioare , stăpânirea austriacă , organizată după alte principii decât cele aflate la baza statului românesc astfel cum se dezvoltase în condițiile dominației otomane,a fost un puternic ferment.Perspectiva unor largi reînnoiri a pus în mișcare toate clasele și categoriile sociale , care și-au manifestat în scris sau în acțiune interesele și dezideratele ; și, în dinamica socială declanșată de aplicarea reformelor introduse de austrieci , realitățile fundamentale ale societății românești se întrevăd mult mai limpede decât în evoluția ei foarte lentă, în condițiile dominației otomane .
Programul și politica boierimii , a marii boierimi îndeosebi; consolidarea statului boieresc prin instituirea unui regim dominat de oligarhia marilor boieri și patronat de un domn cu autoritate nominală , conservarea și extinderea privilegiilor , între care un loc de frunte îl ocupă monopolul dregătoriilor , sunt trăsăturile dominante ale programului politic al marii boierimi . Pe plan social , boierimea se străduia să mențină nealterat regimul relațiilor agrare, astfel cum se dezvoltase în secolele anterioare și principala sa instituție : rumânia .
Acest program a fost pentru întâia oară înfruntat energic și sistematic de o formulă de guvernare absolutistă. Regimul preconizat și progresiv impus provinciei de austrieci avea drept scop exploatarea sistematică a resurselor ei în folosul puterii ocupante, program incompatibil cu regimul statului boieresc. Succesivele reforme fiscale , sociale, administrative si judecătorești introduse de austrieci în provincie s-au străduit sistematic să îngrădească puterea politică a clasei dominante , să-i limiteze privilegiile și să rezerve statului principalul beneficiu al exploatării populației , adică a masei rurale. Esențialul istoriei politice a provinciei în răstimpul stăpânirii austriece a fost furnizat de înfruntarea dintre aceste două tendințe opuse.
Prinsă la mijloc între aceste două forțe care-și contestau poziția dominantă în provincie și dreptul de a o exploata , țărănimea și-a desfășurat propriul ei „program”, nu în memorii și în acte cu caracter politic ,ci în acțiune. Fuga țărănimii, forma cea mai largă de manifestare a luptei în societatea noastră medievală, a continuat și în timpul stăpânirii austriece să constituie principala preocupare pentru autoritatea de stat și clasa dominantă. Prin proporțiile ei, fuga reușea să destrame – măcar vremelnic – rețeaua instituțiilor exploatării sociale și fiscale și silea statul la o permanentă readaptare a formulei de guvernare . Fuga în masă a țărănimii a dat imboldul inițial politicii de reformă care avea să fie una din caracteristicile cele mai de seamă ale istoriei țărilor române în secolul al XVIII lea . În aplicarea acestor reforme în Oltenia , în timpul stăpânirii austriece , s-au înfruntat soluțiile tradiționale ale boierimii , elaborate în secolele anteriaore , și cele ale statului centralizator.
Marele nostru istoric Nicolae Iorga a întrevăzut existența unei corelații între reformele introduse în Oltenia de austrieci și cele înfăptuite de domnii fanarioți în Țara Românească și Moldova. Claritatea experimentului austriac în Oltenia oferă un reazem puternic și pentru înțelegerea corectă a sensului reformelor fanariote , mult mai confuze , din pricina inconsecvenței la care condițiile de politică generală i-au condamnat pe domnii fanarioți , și mult mai slab ilustrate documentar.
II. SPAȚIUL ROMÂNESC ÎN JOCUL DE INTERESE
AL AUSTRIEI ȘI IMPERIULUI OTOMAN ÎN PRIMA
JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII LEA
Instaurarea stăpânirii austriece
Către sfârșitul secolului al XVII lea (1683) , turcii încearcă fără succes să asedieze Viena , “inima Europei”. Austriecii aliați cu polonezii și ajutați într-o oarecare măsură și de domnii români , Ghe. Duca și Șerban Cantacuzino au putut face față situației. Armata imperială și-a continuat ofensiva câștigând o serie de bătălii importante : Mohacs (1687), Slankemen(1691) și Zenta (1697) și ocupând Ungaria și Transilvania.
În urma păcii de la Karlowitz (1699) se recunoștea de către Poartă , pierderea Ungariei și a Transilvaniei și a ținutului Bacska. Strecurată cu dibăcie (cum timore et cum amore) în Transilvania stăpânirea habsburgică se va dovedi mai apăsătoare decât cea otomană.
Pacea de la Karlowitz a marcat începutul dezmembrării Imperiului Otoman.Raportul de forțe dintre Poartă și puterile creștine s-a schimbat în favoarea acestora.
Pentru Țările române, pacea de la Karlowitz a însemnat intrarea Transilvaniei ,deci a unei părți a poporului român sub dominația habsburgică.
În tot secolul al XVIII lea , Țările Române vor fi teatrul de luptă al Austriei , Imperiului Otoman și Rusiei. Succesul militar obținut de Poartă la Stănilești pe Prut împotriva Rusiei în 1711 a încurajat conducerea Imperiului Otoman să reia politica de ofensivă , în nădejdea de a recupera teritoriile pierdute în cursul catastrofalei confruntări militare cu Liga Sfântă încheiată cu pacea de la Karlowitz (1699). Poarta s-a orientat spre Moreea care era sub stăpânire venețiană și în interval de câteva luni , din primăvara până toamna anului 1715, trupele turcești au reușit săpună capăt stăpânirii venețiene în Peloponez, Creta și unele din insulele arhipelagului ionic.
Rapiditatea și ușurința succesului au insuflat factorilor de conducere de la Constantinopol speranțe disproporționate fața de mijloacele de care dispunea Imperiul. Consolidarea poziției în bazinul Adriatic prin cucerirea coastei dalmate, recucerirea Ungariei și chiar o nouă campanie împotriva Vienei erau obiectivele pe care lipsa de realism a conducătorilor statului otoman le fixase noului val ofensiv în Europa. Dar veleitățile de recuperare și expansiune ale Imperiului Otoman în direcția Europei Occidentale se izbeau de acelea ale Imperiului Habsburgic , pentru care pacea de la Karlowitz nu constituise decât o etapă în cadrul unui vast program de cuceriri în S.E. Europei.
Conjunctura diplomatică era deosebit de favorabilă acțiunii antiotomane ; abia ieșită din epuizantul efort al războiului de succesiune, Franța se afla în imposibilitate de a participa la o nouă acțiune militară și de a oferi turcilor concursul unei diversiuni occidentale. Eliberată din primejdia unei intervenții franceze și, prin mijlocirea papei Clement al XI lea , de aceea a unei acțiuni ostile a Spaniei împotriva posesiunilor sale italice , Austria s-a putut angaja cu toate forțele în lupta antiotomană .
Două campanii strălucite, în cursul cărora superioritatea de organizare și armament a armatei imperiale au fost din plin exploatate de geniul militar al lui Eugeniu de Savoia* , au spulberat iluziile nutrite de conducerea otomană. Victoria de la Petrovaradin(5 August 1716) – urmată de ocuparea Timișoarei (12 octombrie) și a Banatului – și cucerirea Belgradului au îngădiut Imperiului Habsburgic să realizeze expansiunea teritorială maximă în S.E. Europei și să negocieze dintr-o poziție extrem de favorabilă condițiilor păcii în anul următor .
Evenimentele militare hotărâtoare s-au desfășurat pe teritoriul Ungariei și al Serbiei ; în afara principalului teatru de operațiuni , țările române au fost sortite, în acest răstimp de frământări politice și militare , provocate de concurența dintre cele două imperii pentru stăpânirea și exploatarea lor.
Veleitățile de expansiune ale marilor puteri rivale și intensificarea curentului de eliberare în Moldova și Țara Românească constituiau o primejdie gravă pentru dominația otomană . O nouă politică era necesară pentru a evita imperiului urmările catastrofale ale desprinderii țărilor române din obediența sa ; instaurarea domniilor fanariote , inaugurate în ambele principate de Nicolae Mavrocordat, a fost răspunsul Porții la agravarea primejdiei externe și la afirmarea , în legătură cu noua situație internațională, a luptei de emancipare în țările române.
Prima măsură care se impunea pentru menținerea în supunere a celor două țări era asigurarea controlului politic efectiv prin domni de neîndoielnică fidelitate , domnii de țară se arătaseră prea înclinați să adere la lupta antiotomană pentru a mai inspira încredere Porții. Asociată mai strâns la conducerea imperiului în cadrul noii formule politice – “a dualismului turco-grec” – elita societății grecești din Fanar se oferea ca instrument al dominației otomane în țările române. Prin mijlocirea ei , fără apel la formula pașalâcului inaplicabilă în noile condiții internaționale, Poarta își asigura un control mult mai larg decât în trecut asupra vieții politice a celor două țări și în același timp posibilitatea de a le exploata mai intens resursele economice .
Pentru a realiza aceste obiective , se cerea mai mult decât o substituire de douni occidentale. Eliberată din primejdia unei intervenții franceze și, prin mijlocirea papei Clement al XI lea , de aceea a unei acțiuni ostile a Spaniei împotriva posesiunilor sale italice , Austria s-a putut angaja cu toate forțele în lupta antiotomană .
Două campanii strălucite, în cursul cărora superioritatea de organizare și armament a armatei imperiale au fost din plin exploatate de geniul militar al lui Eugeniu de Savoia* , au spulberat iluziile nutrite de conducerea otomană. Victoria de la Petrovaradin(5 August 1716) – urmată de ocuparea Timișoarei (12 octombrie) și a Banatului – și cucerirea Belgradului au îngădiut Imperiului Habsburgic să realizeze expansiunea teritorială maximă în S.E. Europei și să negocieze dintr-o poziție extrem de favorabilă condițiilor păcii în anul următor .
Evenimentele militare hotărâtoare s-au desfășurat pe teritoriul Ungariei și al Serbiei ; în afara principalului teatru de operațiuni , țările române au fost sortite, în acest răstimp de frământări politice și militare , provocate de concurența dintre cele două imperii pentru stăpânirea și exploatarea lor.
Veleitățile de expansiune ale marilor puteri rivale și intensificarea curentului de eliberare în Moldova și Țara Românească constituiau o primejdie gravă pentru dominația otomană . O nouă politică era necesară pentru a evita imperiului urmările catastrofale ale desprinderii țărilor române din obediența sa ; instaurarea domniilor fanariote , inaugurate în ambele principate de Nicolae Mavrocordat, a fost răspunsul Porții la agravarea primejdiei externe și la afirmarea , în legătură cu noua situație internațională, a luptei de emancipare în țările române.
Prima măsură care se impunea pentru menținerea în supunere a celor două țări era asigurarea controlului politic efectiv prin domni de neîndoielnică fidelitate , domnii de țară se arătaseră prea înclinați să adere la lupta antiotomană pentru a mai inspira încredere Porții. Asociată mai strâns la conducerea imperiului în cadrul noii formule politice – “a dualismului turco-grec” – elita societății grecești din Fanar se oferea ca instrument al dominației otomane în țările române. Prin mijlocirea ei , fără apel la formula pașalâcului inaplicabilă în noile condiții internaționale, Poarta își asigura un control mult mai larg decât în trecut asupra vieții politice a celor două țări și în același timp posibilitatea de a le exploata mai intens resursele economice .
Pentru a realiza aceste obiective , se cerea mai mult decât o substituire de domni; un întreg program de guvernare , deosebit de formula patriarhală a domnilor de țară , era menit să reducă puterea marii boierimi – din care o parte neînsemnată începuse să întrevadă avantajele eliberării de sub stăpânirea otomană și își orienta speranțele spre puterile creștine . O îndoită finalitate – politică și economică – recomanda Porții și agenților ei – domni fanarioți – un program de reorganizare a instituțiilor social-politice ale țărilor române, în direcția afirmării autorității centrale , și de îngrădire a puterii marii boierimi.
Soluțiile preconizate de domnii fanarioți în marile probleme interne au diferit sensibil de cele ale domnilor de țară , faptul se explică în primul rând prin interesele deosebite din care se inspirau și prin superioritatea mijloacelor puse în acțiune pentru a le realiza . Structura socială a țării refuza domniei o bază internă solidă pentru îndeplinirea unui program sistematic de centralizare , în cazul în care domnii și-au propus un asemenea program . În regulă generală , în condițiile existente , domnii nu puteau decât să se încadreze în formula de guvernare a boierimii , înscăunați în domnia țărilor române și investiți cu mandatul de a le menține în obediența Porții și de a furniza Imperiului resurse superioare celor obținute în trecut , domnii fanarioți au încercat să instituie domnii autoritare și să lărgească aportul clasei dominante la împlinirea sarcinilor publice. Politica internă a domnilor fanarioți a fost modalitatea de realizare a țelului pentru care regimul a fost instituit .
După înlăturarea lui Dimitrie Cantemir din Moldova (1711) și lui Ștefan Cantacuzino în Țara Românească, inițiatorul regimului fanariot în istoria țărilor române , Nicolae Mavrocordat, – fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul , negociatorul păcii de la Karlowitz – a fost cel dintâi care a experimentat noul sistem de guvernare mai întâi în Moldova , și apoi în Tara Românească.Măsurile de reformă fiscală , apriga reprimare a abuzurilor încasatorilor de dări , audiența largă acordată de divan jalbelor țărănimii împotriva stăpânilor de moșii, au fost semnalul care vestea epoca “reformatorilor”.
Primejdia, considerată iminentă, a intervenției austriece în războiul turco-venețian a determinat Poarta să-l transfere în grabă pe Nicolae Mavrocordat din domnia Moldovei în cea a Țării Românești , la sfârșitul lui 1715; un om sigur trebuia pus la conducerea țării pentru a-i împiedica defecțiunea , ale cărei consecințe militare și economice ar fi fost catastrofale pentru Imperiul Otoman. Cantacuzinii , ale căror negocieri cu austriecii erau cunoscute la Constantinopol , au fost înlăturați de la conducerea țării pentru a face loc omului căruia Poarta îi acorda , cu drept cuvânt, toată încrederea .
Venit de la București la sfârșitul lunii Ianuarie 1716, noul domn a fost silit să facă față , imediat după înscăunarea sa , unor masive cereri turcești de bani și produse.Pentru a face față conflictului iminent cu Imperiul Habsburgic , Nicolae Mavrocordat supune greu boierimea , silită acum să consimtă la grele sacrificii materiale în folosul imperului. Politica fiscală a domnului fanariot , realzată cu mijloacele cele mai aspre – arestarea și maltratarea boierilor și confiscarea moșiilor lor – a provocat reacția celor pe care îi lovea . O impresionantă solidarizare a clasei dominante din Țara Românească împotriva domnului învinuit – într-un memoriu anonim, dar de evidentă inspirație boierească – de a fi voit “să extermine întreaga nobilime românească și de a aduce toți grecii plămădiți din același aluat ca și el”, avea să pună capăt în scurt timp primei domnii muntene a lui Nicolae Mavrocordat.
Izbucnirea ostilităților turco-austriece în primăvara anului 1716 – la Constantinopol războiul fusese proclamat la 15 aprilie – a oferit boierimii muntene o speranță și un punct de reazem în lupta împotriva domnului ale cărui mijloace și țeluri de guvernare contrariau atât de grav interesele. Apelul la imperialii vecini a fost recția elementară și firească a unei întregi clase căreia nu i-a trebuit mult pentru a înțelege că permanentizarea regimului instaurat de Nicolae Mavrocordat ar fi însemnat nu numai agravarea dominației otomane asupra țării dar și un pericol grav pentru unele din interesele ei esențiale . Orientarea boierilor spre imperiali se încadra într-o veche tradiție de politică externă a Țării Românești ale cărei începuturi se află în secolul al XVI lea și care se sprijinea mai ales pe inițiativele mai recente ale lui Șerban și Ștefan Cantacuzino ; cea cea a dat însă vigoare neașteptată acestei tradiții , acceptate acum , practic, de unanimitatea boierimii , a fost formula nouă de guvernare , introdusă în țară de cel dintâi dintre domnii fanarioți.
Legătura între imperiali , care înțelegeau să folosescă conflictul intern din Țara Românească , și boierime , care nu vedea alt mijloc de scăpare de domnul ostil decât într-o colaborare cu austriecii , s-a stabilit repede , încă din primele săptămâni de la declararea războioului , ea s-a intensificat și s-a transformat într-o acțiune comună abia după victoria de la Petrovaradin. Acum , când raportul de forțe dintre cele două Imperii se întrevedea , boierii au socotit că a sosit clipa răfuielii cu Nicolae Mavrocordat ; în cursul lui august la sugestia a doi mandatari ai boierimii – grăbită să provoace deznodământul pentru că domnul “convocase la București cea mai mare parte a boierilor pentru a le stoarce banii , supunându-i la arest”- generalul Steinville trimite în țară câteva unități militare austriece. Efectivele acestora erau mult prea reduse pentru a forța hotărârea militară ; decizia , care aparține mai degrabă istoriei politice decât celei militare , a fost provocată de atitudinea marii boierimi .
Prima incursiune militară austriacă pe teritoriul țării s-a produs în Oltenia ; intrând în țară pe la Orșova , un detașament de două sute “cătane” austriece pune pe fugă corpul de oaste relativ însemnat trimis la graniță , sub conducerea vel-serdarului Petru Obedeanu . Explicația acestei înfângeri fără bătălie o dă cronica lui Radu Popescu, de fidelitate nedesmințită față de Nicolae Mavrocordat . După sosirea știrilor cu privire la înfrâgerile suferite de turci , unitățile turcești din Oltenia se refugiază la sudul Dunării “…și numai ai noștri au rămas dincoace și au așteptat până au revenit catanele , dară nici un război n-au făcut, ci au început a fugi și slujitori și căpetenii îndată ce i-au văzut . Și mai mult decât două sute de catane n-au fost și ai noștri trei mii . Că așa i-au purtat Obedeanul , fiind ficlean , s-au ajuns cu dânșii și i-au și învățăt în ce vreme să vie , când era slujitorii risipiți și fără de grijă , negota . Și așa dintr-acel bicleșug s-au stricat acele oști și au fugit și catanele au venit la Cerneți de au apucat acel colț de țară.”
O altă defecțiune boierească avea să aducă ansamblul Olteniei sub controlul imperialilor . Alți mari boieri olteni , serdarul Barbu Cornea Brăiloiu și Bengescu , îndrumează catanele venite din Ardeal împreună cu care coboară prin pasul Vulcanului spre Târgu-Jiu; trecând repede peste explicația defecțiunii populației , atribuită fricii de catane și de jafurile și uciderile comise de ele , Radu Popescu constată faptul împlinit , trecerea Olteniei sub controlul efectiv al imperialilor : “Dentru carii unii de frică și de groază s-au dat și s-au unit cu dânșii atâta cât oamenii domnești pentru trebile țării nici cum nu putea să meargă peste Olt.”
Boierii doreau acum înlăturaea domnului însuși ; o primă încercare a avut loc în luna august. În fruntea a două companii , căpitanul austriac Dettine intră în țară pe la Turnul Roșu și înaintează până la Pitești ; deformată de boieri, care au difuzat știrea iminenței intrării trupelor Habsburgice în București , știrea l-a determinat pe Nicolae Mavrocordat să părăsească orașul și să se refugieze le Giurgiu , sub protecția oștirii otomane . Aici domnul află că știrea a fost inexactă și se întoarse în București executând unul dintre boierii rebeli . Represiunea împotriva boierilor , care a caracterizat noua etapă a guvernării lui Nicolae Mavrocordat , a adâncit prăpastia între domn și boierime pentru care singura nădejde acum era venirea imperialilor. Noua lovitură avea să pună capăt domniei “tiranului”, să-i scape pe boieri de primejdia gravă pe care prezența sa la conducerea țării o constituia pentru persoana si averile lor.
Capitularea Timișoarei în prima jumătate a lunii octombrie 1716 modificase simțitor , în favoarea imperialilor , situația tragică în regiunea carpato-dunăreană. Cucerirea Banatului îngăduia extinderea stăpânirii austriece asupra întregii Oltenii și eliberând o parte însemnată a trupelor imperiale , făcea posibilă in Muntenia o acțiune de mari proporții decât modestele incursiuni de până atunci . La începutul lui noiembrie 1716 , hotărârea de a-l înlătura pe Nicolae Mavrocordat de la conducerea țării fusese luată de comandantul austriac din Transilvania ; manifestul publicat la opt noiembrie la Deva de generalul Steinville denunța în același timp actele de ostilitate ale domnului fanariot față de Imperiul Habsburgic și regimul instaurat în Țara Românească . Acțiunile militare din trecut și mai ales cele de mai mari proporții anunțate pentru viitor nu își propuneau – în termenii manifestului imperial – decât “de-ai mântui de la pieirea desăvârșită pe locuitorii care suspină sub jugul stăpânului lor tiran.”
Boierii ostili domnului l-au lipsit pe Mavrocordat de o parte însemnată a trupelor de care dispunea ; la îndemnul boierilor Radu Golescu , Grigore Băleanu și Șerban Bujoreanu , domnul încearcă să recâștige tronul asupra Olteniei , trimițându-l pe Radu Popescu , investit în acest scop , cu titlul de ban . Restul aveau să-l desăvârșească unitățile trimise de austrieci și surpriza :
“Că dacă boiarii acei ficleni atunce găsindu-și vremea de să duse Radu banul și cu oștile ce fusese la București , îndată au scris la Barbu sărdariul că iaste vremea să vie să ia pe domn , că oștile ce-au fost s-au dus cu banul Radul . Puținele oști ce au rămas le vor chivernisi ei de nu vor sta nimica împotrivă.”
Unitățile de catane sârbești și românești , sub conducerea căpitanului imperial Ștefan Dettine reușesc să înainteze pâna la București , unde și-au făcut intrarea la 14 noiembrie . Luate prin surprindere , unitășile de bază alcătuite de tătari și turci și staționate în apropierea orașului au fost decimate . Domnul prins prin surprindere e dus în captivitate în Ardeal . În aceeași zi autorii loviturii și “toți ceilalți” boieri din București îi vesteau lui Gheorghe Cantacuzino – fiul lui Șerban Cantacuzino – cel căriua îi rezervau domnia , reușita loviturii.”
Pentru boieri, înlăturarea lui Nicolae Mavrocordat trebuia să pună capăt dominației otomane și să facă imposibilă restaurarea acesteia și a formulei noi pe care o experimentase prin intermediul domnului fanariot . Comandamentul austriac însă nu intenționa să angajeze în Muntenia forțe militare în număr suficient pentru a conjura o eventuală acțiune militară turco-tătară. Considerente militare și politice l-au determinat pe Eugeniu de Savoia să evite extinderea zonei de operații în stânga Oltului.
Hotărârea fiind ireversibilă , unitățile imperiale au părăsit de îndată capitala țării . Cuprinsă de teama represaliilor turcești , o parte din populația orașului , printre care opt sute de boieri se refugiază în zona de munte .
Boierii adunați la Târgoviște hotărăsc în unanimitate să așeze țara sub suzeranitatea împăratului. Doreau să rămână solidari în jurul lui Gheorghe Cantacuzino în atitudinea adoptată . La începutul lui decembrie 1716 , cu asentimentul comandantului austriac, a unei deputății de patru boieri cu misiunea de a conduce țara în așteptarea unei soluții definitive , nu era o măsură suficientă pentru a preîntâmpina primejdia iminentă a unei recuceriri otomane. Refuzul austriecilor de a angaja forțe militare pentru ocuparea Munteniei – în ciuda repetatelor insistențe ale boierimii – a înlesnit turcilor rapida recuperare a provinciei. Turcii îl numesc domn pe Ioan Mavrocordat, care în ianuarie 1717 își face intrarea în capitală. Învățând din experiența înaintașului nu va mai duce aceiași politică față de marea boierime. Clemența sultanului venea în întâmpinarea unui interes de seamă al politicii otomane – deși până atunci dorea conform cronicii a “ șterge țara de pe fața pământului , astfel încât să nu rămână piatră pe piatră “ – acela de a recâștiga țara fără un efort militar de mari proporții , în perioada când se anunțau noi confruntări cu austriecii. Boierimea țării reușise încă o dată să-și impună punctul de vedere a recunoscut vina predecesorului și totodată a stabilit contactul cu comandamentul austriac din Transilvania , în scopul de a obține retragerea unităților imperiale așezate în centrele fortificate de la Mărgineni și Câmpulung . Hotărârile au fost luate în cadrul convenței încheiate la 24 februarie 1717 la Sibiu.
Convenția prevedea evacuarea unităților imperiale staționate în țară și recunoașterea autorității lui Ioan Mavrocordat în cele doisprezece județe ale Munteniei , în schimb , domnul se îndatora să trimită la Sibiu , în termen de două luni o sută pungi și recunoștea autoritatea habsburgică în Oltenia.
Turcii s-au mai aventurat într-o nouă confruntare cu austriecii pierzând în cele din urmă la Belgrad în 1717 . Trecerea oștilor turcești și tătărești spre Serbia, prin Muntenia și Oltenia și mai ales retragerea lor au supus cele două provincii unei acțiuni cumplite de jaf și pustiire de pe urma cărora aveau să se resimtă vreme îndelungată. O parte însemnată din populația țării a fost robită și dusă în captivitate în sudul Dunării . Afirmarea la Istambul a unei puternici grupări favorabile păcii , sprijinită de diplomații Angliei și Olandei la care se adaugă epuizarea militară a Imperiului Otoman cât și dorința conducerii Imperiului Habsburgic de a pune capăt războiului pentru a putea face față complicațiilor din Italia în urma atacului spaniol împotriva Sardiniei , s-au aflat originea negocierilor de pace.
La Passarowitz , la vărsarea Moraviei în Dunăre , s-au desfășurat timp de trei luni din mai până în iulie 1718, negocierile de pace între turci , austrieci și venețieni cu participarea mediatorilor desemnați de Anglia și Olanda . Austriecii au obținut prin semnarea păcii (21 iulie 1718) trecerea în stăpânirea lor a Olteniei , ocuparea celor cinci județe fiind recunoscută în scris de Ioan Mavrocordat. Imperialii ceruseră cedarea întregii Țări Românești și a Moldovei . Pe calea corupției prin bani și daruri distribuite persoanelor influente , austriecii au mai obținut Banatul Timișoarei , nordul Serbiei și orașul Belgrad . Prin semnarea acestui tratat ale cărui prevederi se întemeiau pe situația de fapt creată de evoluția evenimentelor militare – aplicarea principiului uti possidetis – Oltenia (Valahia austriacă) (Anexa nr. 7) rămânea timp de aproape douăzeci și unu de ani sub stăpânire austriacă .
III. ORGANIZAREA NOII PROVINCII ȘI INTEGRAREA
ACESTEIA ÎN SISTEMUL ADMINISTRATIV-TERITORIAL
AUSTRIAC
Programul boieresc și formula austriacă de organizare a țării
Boierimea munteană a început să elaboreze formula politică de guvernare pe care doreau să o impună în eventualitatea eliberării țării de sub stăpânirea otomană și a încadrării ei în sistemul imperial habsburgic .
Memoriile înaintate Curții din Viena de boieri și de clerul superior dau la iveală concepția politică a clasei dominante din Țara Românească și îngăduie cunoașterea problemelor majore ale vieții social-politice a țării (prin prisma intereselor acestei clase).
Principalele memorii întocmite de boierimea munteană – apoi de cea olteană doar – au fost elaborate în două etape distincte : cea dintâi , la sfârșitul lui1716 și la începutul lui 1717 , în legătură cu înlăturarea lui Nicolae Mavrocordat din domnie , cea de-a doua , în lunile imediat următoare încheierii păcii de la Pasarowitz , când statutul provinciei recent cucerite era în curs de elaborare . Completate cu elementele furnizate de dialogul ulterior dintre boieri și autoritățile austriece , în primii ani după instaurarea regimului habsburgic , ele oferă imaginea perfectă a tipului de guvernare care asigura și consfințea atotputernicia marii boierimi pe plan politic și în viața socială. Țara avea să păstreze statutul de autonomie de care beneficiase și în raporturile cu Imperiul Otoman , iar autonomia avea să fie consacrată de menținerea instituției voievodatului , deci a suveranității interne. Insistența boierimii asupra acestui punct a fost deosebit de viguroasă și ea a constituit implicit o luptă împotriva imixtiunii austriece în viața internă a țării . Pentru a-și justifica punctul de vedere boierimea apela la argumente istorice și invoca vechea autonomie a provinciei în cadrul Țării Românești : “ Întrucât în vremea în care ne stăpâneau barbarii , nefiind voievodul în stare să guverneze toată țara , a instituit asupra acestor cinci județe ale Oltului un boier de frunte , adică al doilea după însuși domnul , cu titlul de mare ban cu autoritate deplină în amintita provincie , atât în afacerile civile, cât și în cele criminale , economice și în toate chestiunile administrative , cerem și acum cu toată umilința ca în locul acestuia (Curtea) să-l numească pe Gheorghe Cantacuzino cu titlul de voevod “.
Autonomia , în raport cu puterea suzerană , însemna pentru boieri limitarea autorității acesteia la încasarea tributului – al cărei cuantum urma să fie ulterior fixat – și la îngrădirea , cu concursul ei , a puterii domniei în relațiile cu boierimea. Pentru a evita încălcarea ocolită a statutului de autonomie , boierii respingeau categoric încadrarea țării într-o formulă administrativă comună cu Transilvania . Camerei imperiale ( fiscului austriac ) i se refuza dreptul de a interveni în viața economică și în organizarea fiscală a provinciei , lăsată în întregime pe seama localnicilor . Țara urma să aibă un reprezentant permanent la Viena , prin intermediul căruia aveau să fie transmise toate hotărârile Curții ; solicitată de boieri , instituția sublinia ea însăși caracterul de autonomie al statutului țării.
Domnia urma să fie cât se poate de îngrădită în raporturile interne , cele cu clasa dominantă în primul rând . Concepția boierimii despre limitele care trebuiau impuse puterii domnești e neechivoc formulată în textele înaintate Curții din Viena . O primă limitare a autorității domnului decurgea din caracterul viager al domniei. La moartea domnului , fiul acestuia putea fi ales de către boierii de sfat și clerul superior , dacă se va fi dovedit “demn și iscusit pentru domnie.” Dacă domnul nu lăsa moștenitor , atunci același corp electoral avea să desemneze “dintre boieri”, “un domn pământean , nobil și demn de o asemenea dregătorie “ , sancțiunea imperială urmând să ratifice alegerea boierilor. Formula domniei efective apare astfel ca punct esențial în programul politic al clasei dominante din Țara Românească . Boierii doreau să restrângă prerogativa domnească , de data aceasta pentru a evita consolidarea autorității domnului în detrimentul lor . Domnul nu evea dreptul de a condamna și executa un boier decât după judecata prealabilă a sfatului domnesc și cu asentimentul Curții imperiale. Boierii revendicau dreptul de a-l destitui pe domn iar acesta să nu aibe dreptul asupra bunurilor materiale (proprietăților) lor . La loc de frunte se afla aceea a moșiilor și a mijloacelor de a exploata , izvorul cel mai statornic al veniturilor lor : „ boierii să-și poată stăpâni toate satele , bunurile, viile și supușii lor, după cum le-au stăpânit și până acum …” dar în același timp nu era uitat celălalt izvor de putere și înavuțire , dregătoriile . Boierimea a continuat să lupte cu aceeași înverșunare pe care a depus-o în secolul al XVII lea și pe care o va mai depune și în tot cursul secolului următor , pentru a-și asigura monopolul dregătoriilor și pentru a înlătura concurența străinilor „ în sfatul , în demnitățile și dregătoriile țării , atît țn cele bisericești, cât și în cele laice , să nu poată fi introduși străini , ci numai localnici.” În concepția și în practica boierimii , exercițiul dregătoriei se transformase într-un izvor legal de venituri pentru întreaga clasă dominantă, recunoscut ca atare în memoriile oficiale . De asemenea dorea scutirea totală de dări conform „vechilor legi și constituții ale țării” pe care le invocau foarte des.
În concluzie boierii doreau menținerea nealterată a structurii sociale tradiționale – întemeiate pe dependența personală a celei mai largi secțiuni a populației – și a regimului politic care lăsa puterea efectivă în mâinile lor.
Altfel îsă vedeau lucrurile cei care cuceriseră provincia de curând și nu doreau să îndeplinească un simplu rol de suzeranitate . După încheierea păcii și-au rezervat libertatea de a impune regimul pe care-l socoteau potrivit. Cucerită prin forța armelor și nu integrată în imperiu în urma negocierilor dintre boieri și austrieci , Oltenia se afla sub deplina autoritate a împăratului Carol VI (1711-1740) care își atribuia dreptul de a organiza viața provinciei după bunul său plac conform argumentelor culese din domeniul dreptului internațional, furnizate împăratului de memoriul lui Eugeniu de Savoia .
Refuzul Curții din Viena de a recunoaște Olteniei dreptul la un domn pământean însemna implicit contestarea dreptului de autonomie ; de fapt împăratul devenea el însuși domn al provinciei cucerite. Hotărârile mai însemnate ale Administrației craiovene erau emise „în numele preasfintei chesaricești măriri, prințul Valahiei dincoace de Olt, Carol al VI lea.”
Fiind la granița cu Imperiul Otoman , în detrimentul căruia conducerea din Viena spera să extindă hotarele stăpânirilor sale , Oltenia a fost așezată cu celelalte provincii recent cucerite Imperiului Otoman , sub autoritatea unei instituții speciale – comisia neoaquistică – alcătuită din reprezentanți ai Camerei aulice și ai Consiliului de război. Lucrul cel mai important în organizarea provinciei era autoritatea militară ; conducerea militară austriacă de la Sibiu reunea comandamentul asupra trupelor din Transilvania și Oltenia . Comandantul suprem austriac cumula autoritatea militară și politică , cea din urmă exercitată sub titlul de Director suprem al Olteniei (principatus Valachiae Cisalutanae supremus director). Aceștia au fost : Stephan Steinville (1719-1721) ; Damian Firmond (1721-1722) ; Karl Konigsegg (1722-1726) , Karl Tige(1726-1730) ; Franz Anton Wallis (1730-1737).
Toată activitatea administrativă și judecătorească din provincie se desfășura sub supravegherea sa ; el numea dregătorii județeni – aleși din tabelele înaintate de Administrația craioveană -, de a emite instrucțiunile în temeiul cărora urma să se desfășoare activitatea organelor locale, de a verifica gestiunea financiară , de a relua în apel procesele judecate la Craiova. Caracterul militar al regimului instaurat în provincie s-a menținut de la început până la sfârșit . Prezența permanentă a militarilor austrieci – folosite nu numai ca garante ale stăpânirii imperiale , dar și ca instrument efectiv de guvernare pentru reprimarea fugii și a împotrivirii țărănimii la îndeplinirea sarcinilor de către stat –a fost cea mai importantă caracteristică a dominației habsburgice în Oltenia .
Reprezentanților Camerei aulice le era rezervată administrarea bunurilor și a veniturilor camerale , care aparținuseră ulterior domniei . Sub controlul direct al autorităților militare și camerale și în limitele normale de guvernare stabilite de ele , avea să se desfășoare întrega activitate a organelor locale .
Boierilor le rămânea un singur mijloc de putere pe care au știut să-l utilizeze din plin. Conducerea imperiului a lăsat , în faza inițială , administrația locală pe seama boierimii, rezervându-și dreptul de a reveni asupra statutului provinciei. Sub numele de Administrație , un grup de patru mari boieri consilieri prezidați de banul Gheorghe Cantacuzino , urma să guverneze Oltenia , în spiritul instrucțiunulor imperiale. Refuzul de a recunoaște lui Gheorghe Cantacuzino titlul și demnitatea de voievod , retrogradarea sa în raport cu programul boierimii și cu propriile sale veleități la situația de ban , „cu caracter de președinte” , deci de dregător numit , a fost cunoscut de îndată și înțeles în toată semnificația sa politică dincolo de Olt , unde soarta provinciei pierdute era urmărită cu deosebită atenție. Cronicarul Radu Popescu conchide în stilul său popular simplist : „ au rânduit pe Gheorghe beizadea să să chiiame ban Craiovei , iar nu domn sau gubernator – din cal l-au făcut măgar – și au rânduit și pe patru conțiliiari din boiarii cei mai de jos , să fie lângă banul Gheorghie .”
Experiența austriacă în Oltenia nu a fost altceva decât confruntarea dintre un stat absolutist , în a cărui politică începeau să se manifeste germenii concepției de guvernare luministe și o mare boierime obișnuită să domine necontestat o societate de tip agrar-seniorial.
Terenul în care a apărut inițial conflictul a fost fiscalitatea. Hotărâți să exploateze sistematic provincia austriecii au început prin a-i reorganiza sistemul fiscal. Coordonatele noului sistem de impunere a contribuției erau fixitatea sarcinei fiscale și repartiția ei potrivit numărului și averii contribuabililor. Iar pentru acest lucru era necesară o riguroasă evidență a populației și a capacității ei fiscale . Structura fiscală tradițională îngăduia boierilor să realizeze un îndoit beneficiu : cel dintâi , în colaborare cu statul , ca instrumenta ale exploatării fiscale la care erau asociați ; cel de al doilea , în opoziție cu interesul fiscal al statului , prin sustragerea unui însemnat număr de contribuabili de la îndatorirea publică . Stăpână în primii ani pe puterea administrativă locală , marea boierime a reușit nu numai să ducă în impas noua organizare fiscală , meticulos elaborată de autoritățile militare și camerale austriece , dar a știut și să o convertească îm mijloc de realizare a propriului ei program.
Dificultățile întâmpinate de reforma fiscală i-au convins pe austrieci să avanseze politica de reforme și să reorganizeze întreaga structură social-politica a provinciei. Un ansamblu coerent de reforme – dezvoltate cu necesitate una din cealaltă – era chemat să destrame ansamblul coerent de instituții pe care se întemeia atotputernicia marii boierimi în stat. Datorită deplasării masei rurale s-a impus reforma fiscală dar arbitrarul care guverna relațiile agrare participa din plin la răspunderea instabilității țărănimii. Reforma fiscală trebuia astfel coroborată cu reforma socială și pentru prima oară în istoria țării, relațile agrare au fost reglementate prinn așezăminte generale în timpul stăpânirii austriece. Supunând acelorași obligații față de stăpânii de moșii atât pe rumâni cât și oamenii cu învoială, regimul a făcut primul pas spre desființarea rumâniei și a stabilit direcția spre care se vor îndrepta reformele lui Constantin Mavrocordat. Totodată erau îngrădite privilegiile marii boierimi fiind primul mare efort cunoscut din istoria Țării Românești de statuare și îngrădire a privilegiilor boierimii.
Împotriva rezistenței boierimii, austriecii au reușit să obțină prima evidență serioasă a populației care îngăduie cunoașterea potențialului uman al provinciei, al județelor, al satelor libere și al domeniului boieresc și mănăstiresc.
Ca o consecință a reformelor menționate mai sus trebuia ca aparatul administrativ să nu mai fie instrumentul marii boierimi și să devină executorul fidel al puterii centrale. Din timpul stăpânirii austriece s-a văzut deși lent tranziția de la dregătorul medieval la funcționarul modern. Instituind instanțe noi, au sustras administrației o parte însemnată a proceselor, supunând întreaga activitate judiciară a provinciei controlului autorităților habsburgice superioare de la Sibiu și Viena, reforma judecătorească a îngrădit puterea și autoritatea socială a boierimii.
În urma conflictului dintre autoritatea austriacă și marea boierime, rămășițele autonomiei boierești au fost anihilate. Astfel în 1726 bănia a fost desființată, iar conducerea provinciei încredințată unui austriac ; aparatul administrativ central și județean germanizat. Abia după aceea reformele au putut fi aplicate.
Puterea marilor stăpâni de moșii a fost îngrădită în limitale regimului de privilegii recunoscute de autoritatea imperială ; tot ceea ce în trecut depășise această limită a fost absorbit de autoritatea de stat. Reformele au realizat un larg transfer de putere din zona privilegiului în aceea a puterii centrale. Ceea ce a reușit să obțină conducerea Imperiului a fost restructurarea sistemului de guvernare a provinciei în cadrul începutului de secol XVIII . Se poate spune că în Oltenia în timpul stăpânirii austriece s-a încercat experiența și reformele regimului absolutist.
IV. VIAȚA BISERICEASCĂ ÎN OLTENIA (1718-1739)
Contribuția unor ierarhi ortodocși la lupta antiotomană
Clerul superior din Țara Românească a adreat încă de la început la mișcarea antiotomană în timpul războiului turco-austriac, contribuind din plin la crearea unei largi solidarități a forțelor ostile Imperiului Otoman și agentului pe scaunul domniei, Nicolae Mavrocordat.
Mai multe fețe bisericești din Peninsula Balcanică ceruseră ajutorul imperialilor, ca arhiepiscopul de Ohrida, precum și alți episcopi și primați din Albania intrară în corespondență cu principele Eugeniu de Savoia.
Două personalități marcante ale vieții eclesiastice , mitropolitul Antim Ivireanul și episcopul Damaschin de la Râmnic, au dat girul Bisericii muntene la lupta antiotomană și la politica pro-imperială, cel dintâi atrăgându-și martiriul printr-o acțiune deschisă de împotrivire față de domnul fanariot (pusese la cale prinderea domnului fanariot), cel de-al doilea prin participarea, alături de fruntașii boierimii, la negocierile cu reprezentanții puterii imperiale. În virtutea poziției sale de stare privilegiată și de forță dominantă în societate, precum și a meritelor câștigate în timpul războiului în lupta comună împotriva turcilor , și-a formulat clerul Țării Românești, apoi doar cel al Olteniei, revendicările în negocierile cu austriecii.
Cererile clerului din Oltenia și noua formă de organizare a
vieții bisericești impusă de Curtea de la Viena
Îndată după ocuparea Olteniei de austrieci, un grup de boieri apare în februarie 1717 la Viena ca să trateze în privința viitoarei situații a țării lor. În fruntea acestui grup se afla episcopul Râmnicului, Damaschin. Ei prezintă Consiliului Aulic de război (Hofkriegsrath) un memoriu, care consta din zece puncte și în care delegații își expuneau dorințele lor pentru a fi luate în considerație la viitoarea administrație a țării. Punctul al cincilea și al nouălea din acest memoriu sunt referitoare la Biserică. La punctul al cincilea delegația își exprima dorința ca Biserica Ortodoxă (sau greco-orientală, cum o numește memoriul) cum și preoțimea ei, să-și păstreze privilegiile de până atunci ; iar la punctul al nouălea ca mănăstirile (dimpreună cu boierii și cu marii negustori) să fie scutiți de încartiruiri de trupe. Memoriul a fost adus la cunoștința împăratului , acesta considerând că e de competența Consiliului Aulic l-a trimis acestuia pentru a fi desbătut. Consiliul a hotărât că până la luarea în stăpânire de drept a provinciei nu trebuie să le promită lucruri care nu vor fi realizate. Referatul Consiliului a fost trimis împăratului la 25 aprilie 1717 și aprobat de acesta la 30 mai 1717. Acest decret avea să servească și ca normă pentru administrația provizorie a țării.
În ceea ce privește Biserica Ortodoxă și preoțimea ei, Consiliul spune că e știut cât de mult și cât de strâns sunt legați de religia lor românii, și de aceea vor fi liberi să-și desfășoare cultul. Mănăstirile nu vor fi împovărate cu încartiruiri de trupe, afară doar de cazul când rațiunea războiului (ratio belli) ar cere stabilirea de garnizoane în ele. Cu această ocazie pentru a păstra bune relații și devoțiune față de împărat, Consiliul de Război propune să se dea deputaților la plecare, ca semn al grației împărătești, câte o „distincțiune” iar episcopului de Râmnic o cruce ; ceea ce împăratul și încuviință. Deasemenea se luă și altă măsură pentru a favoriza clerul oltean și anume la 1 iunie 1717 Consiliul trimise comandantului din Ardeal, generalul Steinville , instrucțiuni, însărcinându-l să cerceteze cu ce nedreptățise domnitorul Nicolae Mavrocordat pe aceștia și a rezolva această situație în favoarea lor. Contribuțiile extraordinare de război, fuseseră puse de Mavrocordat mai ales pe „spinarea mănăstirilor și a episcopiei de Râmnic.
Toate petițiile și memoriile clerului ce fuseseră trimise Curții din Viena și principelui Eugeniu de Savoia, ca cele din iunie 1716 și 19 iulie 1718 cereau recunoașterea privilegiilor, libertatea religiei și alipirea Olteniei, Imperiului austriac, în fruntea lor semnând episcopul Damaschin.
Propuneri în privința reglării afacerilor bisericești cât și a celor politice se făcură Consiliului Aulic de război din două părți :
1. Din partea unei delegații compuse din fostul predicator de Curte, Ioan Avram, din serdarul Radu Golescu și din vistiernicul Ilie Știrbei. Aceștia venind la Viena, au cerut referitor la Biserica Ortodoxă din Oltenia ca „ritul lor cel vechiu” să fie practicat nestingherit, mănăstirile să fie scutite de orice contribuție și de vămi și în afară de timp de război sau de nevoie , să nu fie împovărate cu încartiruiri de trupe, mănăstirile să fie îndreptățite , conform privilegiilor lor să strângă obișnuita „milă” (Almosen) de la saline și de la vămi. Ei doreau ca episcopul Râmnicului să nu mai depindă de mitropolitul Țării Românești , ca până atunci, ci de mitropolitul din Serbia, iar candidații ortodocși din Ardeal la preoție, care până atunci se duceau la mitropolitul Țării Românești spre a fi hirotoniți preoți, să vină de acum înainte la episcopul Râmnicului spre a-i hirotoni, supunând la pedepse grele pe cei ce vor contraveni la această măsură.
2. O altă propunere a venit din partea generalului comandant al trupelor din Ardeal, Steinville, care, după ce pacea a fost încheiată, întreprinse o călătorie în Oltenia, spre a se informa mai de aproape și a cerceta situația la fața locului. Propunerile lui Steinville referitoare la Biserica Ortodoxă din Oltenia au fost :
a) Ca să i se mențină episcopului de Râmnic drepturile sale bisericești, mulțumindu-se cu veniturile Episcopiei, iar în cele profane (saecularia) să nu se amestece.
b) Mănăstirile domnești, după cum înainte depindeau de domnitori, tot așa și acum să depindă, în afară de chestiunile bisericești (extra causas ecclesiasticas) de Vistieria împărătească (Hofkammer) și nu de boieri sau de episcopi.
c) În privința mănăstirilor care depindeau de Patriarhia de Alexandria și Ierusalim, cum și de Sfântul Munte, Steinville propune ca pe viitor egumenii acestor mănăstiri să nu mai fie numiți de Patriarhii, sau de la Sfântul Munte, căci acești egumeni greci spoliau mănăstirile de multe avuturi și dau Patriarhiilor sume mari, ci ca în aceste mănăstiri să se aleagă din sânul lor un egumen român. Acesta va locui în țară dar va fi confirmat și de Patriarh, căruia îi va trimite o sumă anuală, după învoială. Egumenii mănăstirilor domnești să fie aleși de către călugării mănăstirii respective și din sânul ei , iar nu după recomandarea boierilor sau după alte interese private rămânând apoi ca să fie confirmați de Majestatea Sa Împăratul, după cum mai înainte vreme fuseseră confirmați de Domnitor.
d) Steinville mai propunea ca urmașul episcopului de Râmnic să fie numai sfințit de mitropolitul din Țara Românească , dar pentru a evita orice dependență a Olteniei de Țara Românească să nu mai fie confirmat de acel Mitropolit, ci de Majestatea Sa Împăratul.
Steinville propunea ca viitorul episcop al Râmnicului – fără a spune ce gândea cu privire la poziția episcopului în viață, Damaschin – să fie numai hirotonit de mitropolitul Țării Românești. Confirmarea episcopului însă avea să o facă, după propunerea lui Steinville, împăratul. Admiterea hirotonirii episcopului la București poate duce foarte ușor la presupunerea că Steinville nu era cu totul împotriva ruperii legăturii bisericești cu Mitropolia Țării Românești. Însă delegația boierilor români mergea mai departe decât generalul austriac, cerând ruperea oricăror legături bisericești dintre episcopia Râmnicului și Mitropolia Țării Românești! Unde ar trebui căutată explicația faptului că boierii români cereau punerea episcopului lor sub dependența bisericească a mitropolitului sârb al Belgradului?
În Serbia ocupată de austrieci exista de mai înainte o mitropolie a Belgradului dependentă de patriarhul național sârb din Ipek. Această mitropolie a fost declarată în 1718 de germani ca independentă, supunându-i-se episcopia de Valievo (Serbia) iar mai târziu, în 1720 și cei doi episcopi ortodocși din Banat : al Timișoarei și al Verșețului – Caransebeșului. Pe lângă această mitropolie numită „neoacquistica” se mai afla în țările habsburgice, pe teritoriul ungar de la 1690, o altă mitropolie sârbă, care, în urmă se stabilise la Karlowitz și căreia îi erau subordonate episcopiile din Ungaria și Croația, ca cea din Bacs, Arad, Buda, Slavonia, Constanța. Aceasta din urmă era numită mitropolie „slavonă” .
Mitropolit al Belgradului era în acest timp Moise Petrovici, om capabil și ambițios. El fusese ales de mai înainte de pe vremea turcilor, ca mitropolit al Belgradului. După Passarowitz el primi recunoașterea Curții de la Viena la 10 septembrie 1718. Dar înainte de această dată, el intră în legătură cu boierii români, cu care înțelegea că vor intra sub stăpânirea austriacă. El promisese „cu cuvântul” că sub oblăduire sa duhovnicească, ortodoxia la români va fi pusă la adăpost de orice încercare s-ar face de către stăpânitorii catolici împotrivă și „cu fapta” , dând daruri boierilor, determinându-i în cele din urmă ca să ceară de la Curtea de la Viena dependența bisericească a episcopiei Râmnicului de mitropolitul Belgradului.
Părerea predominantă ce se formase în cercurile conducătoare din Viena cu privire la situația Bisericii Ortodoxe Române din Oltenia în urma celor două propuneri amintite o găsim formulată în referatul făcut la 14 noiembrie 1718 de principele Eugeniu de Savoia, prezidentul Consiliului Aulic de război și al Comisiei neoacquistice, către împărat. Referatul venea din partea Consiliului de război. Acesta hotăra să se mențină prescripțiile decretului Curții de la 30 mai 1717 prin care se acorda libertatea religioasă și protejarea ritului grecesc (recte ortodox) în Oltenia. Părerea Consiliului de război era formată din combinarea propunerilor făcute de delegația românească cu cele făcute de generalul austriac.
În decretul împărătesc cu data de 22 februarie 1719, adresat, pe calea Consiliului Aulic de război, comandantului din Ardeal, generalului Steinville, și prin care se regulează întrega administrație a Olteniei, cum și proclamația adresată, tot la 22 februarie 1719, populației din Oltenia de către împărat aflăm că, pe baza părerilor ce se formaseră în cercurile conducătoare de la Curte, împăratul luă, cu privire la Biserica Ortodoxă Română din Oltenia, următoarele dispoziții :
a) Se acordă libertatea religioasă și protejarea ritului ortodox ;
b) Se suprimă orice dependență bisericească a episcopului de Râmnic și a celorlalți prepoziți bisericești din Oltenia, de mitropolitul Țării Românești ; se pune atât episcopul cât și prepoziții sub ascultarea mitropolitului din Serbia sau a unui alt mitropolit din țările ereditare ale Casei de Austria, precum se va hotărî ulterior ;
c) Se ordonă a fi pomenit în biserici, la rugăciuni, împăratul, ca principe al țării, interzicându-se pomenirea țarului rus ;
d) Se interzice amestecul clerului în afacerile lumești ;
e) Se prevede cererea consimțământului de la Curte ca să se facă o alegere de egumen, după ritul grec ;
f) Se specifică ca mănăstirile domnești să depindă în cele temporale de împărat, (ca principe al țării) respectiv de administrația locală și de Oberdirector. Patriarhilor orientali li se suprimă dreptul de a numi pe egumenii mănăstirilor închinate, cum și de a primi venituri sau pensiuni de la aceste mănăstiri ; corespondența cu ei se intezice deasemenea clerului din Oltenia ;
g) Egumenii la mănăstiri să nu se poată alege decât români , născuți în cele cinci județe ;
h)În privința privilegiilor, scutirilor decretul împărătesc adresat lui Steinville diferă puțin de proclamația adresată populației din Oltenia. Dar în afară de această deosebire , mai mult de redactare fondul la amândouă actele în chestiune e același : privilegiile și scutirile vor fi cercetate mai întâi de administrație și apoi vor fi făcute cunoscut Curții spre a le confirma „ca să se vadă din aceasta bunăvoința împărătească față de popor”, spune proclamația;
i) Ca până la definitiva confirmare a privilegiilor, mănăstirile și locuințele preoților, în afară de ratio belli sau neapărata nevoie, să nu fie împovărate cu încartiruiri de trupe .
Într-un memoriu cu data de 29 noiembrie 1719 , adresat generalului Steinville și iscălit de episcopul Râmnicului, Damaschin și de patru egumeni : arhimandritul Ioan, egumenul de Orez, Ștefan, egumenul de la Bistrița, Ștefan de la Arnota și Pahomie de la Govora, adunați în mănăstirea Orez, găsim nemulțumirea conducătorilor Bisericii din Oltenia față de dispozițiile luate de Curtea de la Viena , cum și propuneri de luarea altor dispoziții. Memoriul constă din unsprezece puncte. Ei cereau următoarele :
1. Episcopia Râmnicului să fie ridicată la rangul de Mitropolie, pe motiv că și altă dată a existat în această regiune o mitropolie în părțile Severinului, care mitropolie, înainte de ocuparea acestor locuri de către turci, avea sub dependența sa pe un „episcopus Mehediensis”. Subsciitorii memoriului cer ca mitropolitul, a cărui reședință urma să fie la Râmnicu-Vâlcea, să fie consacrat de Patriarhul Constantinopolului, de care, în afară de cosacrare, să nu mai fie întru numic altceva dependent, să nu fie consacrat de arhiepiscopul Belgradului , căci Belgradul, spune memoriul, e inferior, ca rang, Amasiei, titlu pe care îl avusese mitropolia de la Severin, și pe urmă Belgradul însuși e dependent de patriarhia Ohridei. Ei spun că dacă boierii care au fost la Viena au făcut această cerere, au făcut-o fără știrea clerului din Oltenia. Episcopul nu și-a dat consimțământul. El a fost înștiințat de către alții care erau la Viena despre cele întâmplate.Semnatarii memoriului vor ca așa ceva să nu se facă. Punctul acesta e răspunsul clerului, în frunte cu episcopul, la dispoziția Curții, prin care , se supunea episcopul Râmnicului unui mitropolit ortodox din țările habsburgice.
2. Cereau ca să se dea episcopului supravegherea și în cele temporale peste mănăstiri, alăturându-i-se în acest scop doi egumeni. Episcopul să aibă dreptul de a cere o dată pe an, la Crăciun, socoteală la toate lucrurile mănăstirii. Cel ce va fi capabil, să fie lăsat în continuare egumen iar cel ce va aduce pagubă mănăstirii, să aibă episcopul și sinodul său dreptul de a-l judeca, de a-l face să despăgubească mănăstirea, de a-l depune din egumenat, alegând apoi altul, pe care-l va socoti episcopul și sinodul său , și făcându-l apoi cunoscut și Curții prin mijlocirea comandantului din Ardeal. Cererea aceasta e motivată :
a) Pe faptul că și mitropolitul din București avusese dreptul de a supraveghea toate mănăstirile , punând și depunând, cu știrea domnitorului, pe egumeni ;
b) Dreptatea însăși (justitia quoque) cere ca mănăstirile să fie puse sub supravegherea episcopului local ;
c) Nu mai puțin și canoanele bisericești. Această cerere este răspunsul la acea dispoziție a Curții prin care se stipulase ca mănăstirile în cele temporale să depindă de împărat, respectiv de administrația locală.
3. Egumenii mănăstirilor să nu fie numai simpli călugări , ci să fie învestiți și cu preoția și să fie obligați să săvârșească adesea liturghia, ori să oficieze preoți călugări și nu de cei de mir, săvârșindu-se liturghia în fiecare zi. Să se dea episcopului dreptul de a pedepsi pe cei ce nu vor acestea.
4. Egumenii să nu aibă voie să alunge din mănăstire pe călugări, ci numai să pedepsească pe neascultători după greșelile lor, întrebuințându-i apoi la serviciile mănăstirii. Nici călugării nu au voie să fugă dintr-o mănăstire într-alta sau să se ducă pe la biserici parohiale între profani, afară de cazul când ar fi trimiși cu vreo însărcinare oarecare. Egumenii să nu primească în mănăstirile lor călugări străini.
5. Nimeni să nu aibă voie să ridice o mănăstire sau biserică fără voia episcopului. Și dacă cineva ar face o donație mănăstirii, să nu aibă dreptul de a pune egumen la acea mănăstire, precum se făcea.
6. Din călugării străini (de țară) să nu se facă episcop sau egumen , căci dacă ajung în mâna acestora bani sau obiecte ale mănăstirilor , pot lesne să le vândă, să facă bani și apoi să fugă din țară, după cum au și făcut mulți. Ca stavilă la asemenea abuzuri, egumenii să se aleagă dintre oamenii din țară, de o credință și moralitate cunoscute. În acest punct, cererile conducătorilor Bisericii Române coincideau cu dispozițiile luate la Curtea de la Viena.
7. Să nu fie permis episcopului să ia cu forța ceva de la mănăstiri, ci dacă mănăstirea, din vreo cauză oarecare i-ar veni cu ceva în ajutor, să se mulțumească episcopul cu ceea ce îi poate da egumenul.
8. Episcopul să fie obligat să instruiască pe preoți și să pedepsească pe cei ce nu ascultă , pe cei ce nu fac sau nu-și împlinesc regulat datoriile lor bisericești, săvârșirea Sfintei Liturghii.
9. Preoții să nu aibă voie să treacă de la o biserică la alta, nici egumenii sau boierii să primească preoți străini în bisericile lor, ci să-i trimită la episcop ca să-i cerceteze, dacă într-adevăr sunt preoți, dacă au cărți de preoție de la cel care i-a hirotonit, sau nu.
10. Înființarea a două școli : una românească la Râmnicu-Vâlcea, sub îngrijirea episcopului, plătind mănăstirile și preoții pentru această școală cheltuielile ce vor necesita dascălii și școlarii săraci; altă școală, a boierilor și a provinciei, care se vor îngriji în același timp și de cheltuielile ce va necesita acea școală.
11. Mai cerea ca pe lângă fiecare egumen să se pună câte un eclesiarh și câte un părinte mai bătrân ca să înregistreze toate veniturile și cheltuielile mănăstirii.
Memoriul, prin cele dintâi două puncte, lua o poziție opusă la cele ce împăratul hotărâse deja încă de la 22 februarie. Nu sunt documente care să ateste faptul că Curtea de la Viena a revenit asupra celor hotărâte. Decretul împărătesc, pe care Steinville nu l-a publicat, a fost publicat, întocmai cum se redactase la Curte, la început, de către urmașul lui Steinville la comandamentul Ardealului, contele Virmond, și anume la 7 decembrie 1721, în fața unei delegații, a boierilor și clerului din Oltenia (episcopul Damaschin fiind de față), pe care Virmond fiind bolnav și neputându-se duce pentru acest lucru în Oltenia, o chemase la el în Ardeal, la Sibiu. Faptul că manifestul nu a fost publicat de Steinville se datorează probanil și nemulțumirilor clerului oltean în urma celor dispuse de Curte, urmată de memoriul pe care episcopul și cei patru egumeni aderenți ai lui i-l adresase din soborul ținut la mănăstirea Orez la 29 noiembrie 1719. Dcaă episcopul și egumenii nu puneau în fruntea memoriului lor cele două puncte importante : independența episcopiei Râmnicului, ridicarea ei la rangul de mitropolie, precum și acordarea supraveherii peste mănăstiri episcopului și nu făceau prin aceasta punctul fundamental al cererii lor, poate că Curtea îl lua în considerație deși venea cam târziu, poate că se ajungea la ceva, mai ales că memoriul conținea, în celelalte puncte propuneri care, dacă s-ar fi realizat, nu erau decât salutare, precum era înființarea unei școli românești la Râmnic , introducerea disciplinei în mănăstire și la biserici. Dar Curtea se pronunțase deja în această privință și nu a schimbat nimic.
Acest memoriu ne arată în același timp unele probleme cu care se confrunta Biserica Ortodoxă din Oltenia, din acel timp. Serviciul divin, Sfânta Liturghie, nu se făcea regulat, în fiecare zi, prin mănăstiri, egumenii nefiind de cele mai multe ori învestiți cu darul preoției, că egumenii alungau arbitrar pe călugări din mănăstiri, iar călugării fugeau de la sineși dintr-o mănăstire într-alta, se ridicau biserici și mănăstiri fără voia episcopului, însușindu-și acei care le ridicau, dreptul de a pune egumeni și preoți, egumenii străini jefuiau de cele mai multe ori mănăstirile de avutul lor și fugeau apoi în „țeri streine”, episcopii luau cu forța, contribuții de la mănăstiri, preoții de la bisericile de mir erau fără cultura necesară, nu-și împlineau regulat datoriile lor preoțești, neslujind la timp Sfânta Liturghie, preoții treceau, fără știrea celor puși să-i supravegheze, de la o biserică la alta, fiind primiți de boieri sau egumeni la bisericile de pe moșiile lor, o școală de preoție – românească, în antiteză cu cartea slavonă ( ce era atunci pe moarte) lipsea pe atunci în eparhia Râmnicului, puratrea socotelii de venituri și cheltuieli la mănăstiri se făcea într-un mod incorect.
În memoriul din 1719 se admitea numai în principiu dependența bisericească de un mitropolit din țările stăpânite de habsburgi, dar nu se specifica, nu se determina anume de care din cei doi mitropoliți avea să depindă episcopul Râmnicului, și se lăsa deocamdată, în suspensie, rămânea să se determine mai târziu acel mitropolit. Acest lucru îl aflăm într-unul din protocoalele Comisiei neoaquistice din 11 octombrie 1720 , când se recunoaște întinderea jurisdicției mitropolitului din Belgrad peste Banatul de Timișoara, dar nu i se acordă nici acestui mitropolit, nici celui din Karlowitz, jurisdicție bisericească peste Oltenia, ci se lasă pur și simplu „in suspenso”.Nu se dă mitropolitului din Karlowitz, Vincențiu Popovici, jurisdicție peste Oltenia pentru că prin aceasta s-ar fi mărit prea mult teritoriul, deja destul de întins (avea deja Ungaria, Slavonia, Sirmium și părțile de la Tisa) supus jurisdicției acestui mitropolit sârb, și cei din cercurile conducătoare din Viena se temeau de o cerștere prea mare a jurisdicției și puterii acestui mitropolit, de formarea unui „corpus nationis” aparte în Stat iar lui Moise Petrovici, mitropolitul Belgradului, care nu le inspira deloc înredere austriecilor se credea că i se dă deajuns prin punerea bisericească a Banatului sub jurisdicția sa . Se pare că a contribuit la această nehotărâre – de moment – a Curții și faptul că în cercurile conducătoare din Viena, românii erau considerați ca „illyri” , sub care denumire se înțelegeau deobicei sârbii, și până la clarificarea noțiunilor se impunea poate și lăsarea în suspensie a dependenței bisericești. Ridicarea eparhiei Râmnicului la rangul de mitropolie era un lucru greu de realizat din cauză că pentru ortodocșii din țările supuse Casei de Ausrtia existau deja două mitropolii ortodoxe, dintre care una, a Belgradului, constituită din și pentru părțile cucerite de curând de la turci. Împotriva constituirii unei mitropolii în Oltenia sau a ridicării eparhiei Râmnicului la rangul de mitropolie, se pronunță și generalul Steinville, în raportul pe care el în 1720 îl trimise Consiliului Aulic de război, care nu făcu altceva, decât să adopte părerea generalului , care era și a sa. Dependența externă a eparhiei Râmnicului rămase nerezolvată până în 1725. În mai 1725, mitropolitul Belgradului, Moise Petrovici, cere Consiliului Aulic de război ca să fie declarat și confirmat mitropolit și peste Oltenia, sau , cu alte cuvinte, să se întindă jurisdicția sa bisericească și peste eparhia Râmnicului, lucru pe care el îl urnărea încă de la început. Deși trecuseră câțiva ani de la ocuparea Olteniei de către habsburgi, totuși nu se formase o opinie cu privire la dependența bisericească a episcopiei Râmnicului , la Curtea de la Viena. La 25 august 1725, Consiliul de război cere părerea generalului comandant din Ardeal și „Oberdirectorului” peste Oltenia , Tige, cum și a consilierului cameral Vichter, cu privire la cererea lui Moise Petrovici de a i se întinde jurisdicția bisericească și peste Oltenia. La 9 septembrie 1725, Comisia neoaquistică discută problema dacă ar trebui să se permită mitropolitului din Serbia vizitarea clerului din Oltenia sau numai supravegherea în cele spirituale și apelațiuni în „causis majoribus” . Cu această ocazie , Comisia decide ca să nu se pemită mitropolitului sârb să viziteze Oltenia căci aceasta i-ar servi numai ca pretext ca să stoarcă bani și apoi de vizitarea lui nici nu este nevoie, întrucât se află acolo în țară, episcopul Râmnicului. Cu privire la dependența în cele spirituale, se vor observa dispozițiile rezoluției împărătești anterioare. Apelațiune la mitropolitul Belgradului se va permite, dar numai în cele spirituale, nu și în cele seculare, acestea din urmă aparținând „in causis majoribus” Administrației locale, în afară de cazurile când cei în cauză s-ar învoi între ei să se îndrepteze la mitropolit, dar aceste din urmă cazuri nu atrag după sine o jurisdicție, ca să nu se dea astfel clerului, jurisdicție peste atribuțiile sale. Cu restricțiile de mai sus se recunoscu, prin urmare, abia către sfârșitul anului 1725, jurisdicția bisericească a mitropolitului din Belgrad și peste Oltenia. Dar în anul 1726 se petrecu un fapt care se răsfrânse oarecum și asupra dependenței externe a eparhiei Râmnicului. Sârbii, tinzând la unirea celor două mitropolii ale lor, aclamă la Congresul național sârb, adunat la Karlowitz în 1726 pe mitropolitul Belgradului ca mitropolit și al scaunului vacant din Karlowitz. Curtea trebui în cele din urmă să confirme pe Moise Petrovici ca mitropolit al Karlowitzului , însă ca să împiedice cel puțin pentru moment unirea celor două mitropolii sârbe, îi dă numai dreptul de a administra și „mitropolia neoaquistică”, admioțând astfel numai o uniune personală, care însă în mod sigur trebuia să ducă la uniunea reală, cum s-a și întâmplat ceva mai târziu, mai precis în anul 1731. Deocamdată sârbii își atinseră scopul lor : de a avea numai un singur mitropolit al lor. De acest unic mitropolit sârb din țările supuse Casei de Austria, depindea de la 1726 înainte și episcopul Râmnicului.
Pe lângă dependența spirituală limitată, față de mitropolia din Belgrad, episcopul Râmnicului a avut de suportat dependența politică mult mai stâjenitoare față de conducerea stânjenitoare a Imperiului Habsburgic. Curtea de la Viena își rezerva dreptul de a-l desemna pe episcop, dintr-o listă de trei candidați propuși de adunări elective alcătuite din reprezentanți ai clerului și ai boierimii oltene.* Doar cu prilejul primei alegeri, aceea a egumenului Ștefan al Govorei, dreptul de a-l desemna pe unul dintre cei trei candidați și de a-l „prezenta” (jus praesentationis) spre aprobare Curții a fost exercitat de mitropolitul de Belgrad ; ulterior el a fost lipsit de acest drept preluat de directorul suprem al provinciei. Diploma imperială de confirmare și hirotonisirea de către mitropolit confereau candidatului dubla investitură – a puterii laice și celei spirituale – necesare intrării legale în funcțiune.
Autoritatea imperială înțelegea însă nu numai să-și rezerve dreptul de confirmare a episcopilor , dar și să exercite un control permanent asupra Bisericii Ortodoxe din Oltenia, în primul rând asupra mănăstirilor, stăpâne asupra unui vast domeniu funciar și deținătoare de însemnate venituri și privilegii. Lupta pentru controlul asupra mănăstirilor avea să constituie principalul factor de tensiune între Biserica Ortodoxă din Oltenia și autoritatea imperială.
Mănăstirile și viața monahală
Proiectul de organizare bisericească avansat în noiembrie 1719 de episcopul Damaschin și de patru egumeni preconiza stricta organizare a mănăstirilor față de puiterea episcopală și de sinodul provinciei : egumenii mănăstirilor urmau să-și desfășoare activitatea sub permanenta supraveghere a episcopului care-și rezerva dreptul de a-i destitui pe cei vinovați de proasta gestiune sau de neorânduieli în păstorirea comunității monahale ; împăratului avea să i se aducă la cunoștință doar faptul împlinit.
Austriecii însă aduceau în provincie o cu totul altă concepție a raporturilor dintre Stat și Biserică, pentru ca programul de autonomie și organizare bisericească autoritară a episcopuilui Damaschin să poată obține adeziunea lor.
Autoritatea habsburgică înțelegea să exercite un control direct asupra mănăstirilor, rezervându-și dreptul de a-i numi și destitui pe egumeni și de a le verifica gestiunea economică. Datorită sistemului fiscal al austriecilor, care era de a asigura cât mai multe venituri Vistieriei împărătești, putem să cunoaștem bine mănăstirile de atunci din Oltenia. Mănăstirile, având mari venituri, dispunând de proprietăți întinse, bucurându-se de diferite privilegii, scutiri, au dat mult de lucru – și de scris – austriecilor, în tendința lor de a lua pe seama fiscului cât mai multe din veniturile provinciei. De la cele mai vechi mănăstiri și până la cele din urmă (pe timpul lui Constantin Brâncoveanu(1688-1714) și al urmașilor săi), mănăstirile românești au fost cât se poate de bine înzestrate. La donațiile vechi, pietatea străbună a adăugat în decursul timpului altele noi. Domnii, confirmând pe cele vechi, adăugau altele noi ; boieri, clerici, credincioși, făceau de asemenea diferite donații mănăstirilor , ața că la începutul secolului al XVIII lea mănăstirile dispun de întinse proprietăți. Multe sate, moșii, munți, vii, mori erau ale lor , se bucurau și de diferite venituri : de la vămi, de pe vii, de la ocnă, și unele scutiri de dări. Domnitori ca Matei Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, sunt unii dintre domnitorii care au acordat privilegii mănăstirilor oltene.
Austriecii au dus însă, o politică de fiscalitate excesivă față de mănăstiri. Încă din iulie1718, consilierul cameral din Ardeal, Ignațiu Haan, a fost însărcinat de Cămara Curții (Hof-Kammer) ca să cerceteze situația economică a Olteniei, ca pe baza ei să poată fi puse dările. Pe baza celor raportate de Haan, Cămara împărătească (Hof-Kammer) propuse între altele, la 28 ianuarie 1719, împăratului, spre aprobare, și următoarele , cu privire la privilegiile și scutirile mănăstirilor : o comisie să cerceteze titlurile de drept ale pretențiilor mănăstirilor și să raporteze, spre a lua măsuri în consecință. Raportul cu privire la mănăstiri a fost făcut de Haan la 21 noiembrie 1719 către Cămara Curții, precum și în anexele ce însoțesc acel raport.
Episcopul Damaschin întrebase pe generalul Steinville și pe consilierul cameral Haan, ce se va hotărî cu privire la beneficiile de care se bucuraseră până atunci mănăstirile. Răspunsul a fost că acele beneficii nu se vor contesta mănăstirilor, dar trebuie să declare în ce constau, cum și pe ce documente se bazează, pe urmă trebuie stabilit dacă aceste beneficii sunt donații perpetui, veșnice sau numai pe un anumit timp. De aici necesitatea de a produce documentele cu care mănăstirile se justificau. Episcopul Damaschin convoacă atunci pe egumenii mănăstirilor de frunte, aducând el însuși documentele episcopiei spre a fi cercetate.* După documentele episcopiei, au fost cercetate acelea ale celei mai vechi mănăstiri a țării, Tismana, apoi ale celei mai noi, Orezul, fondată de Constantin Brâncoveanul. La cercetarea documentelor, Haan se servi de niște funcționari fiscali, (între ei și Nicolaus Pater, care avea un rol însemnat în Oltenia ocupată de austrieci) care cunoșteau limba română, precum și cea slavonă, pentru descifrarea vechilor hrisoave.
Aflându-se astfel cuprinsul documentelor, s-a făcut cunoscut episcopului, și atât episcopul cât și egumenii au trebuit să recunoască că în acele documente nu e voarba de donații veșnice (donationes solidae et perennales) , ci numai de o milă, (pomană=elemosinae) ce și-o făcuseră domnii cu mănăstirile, fie zidind Domnul mănăstirea, fie favorizând pe egumenul mănăstirii, fie dând de pomană mănăstirii. Aceste beneficii constau sau în perceperi de vămi în anumite locuri sau în scutiri de anumite dijme sau în acordarea unui număr oarecare de bolovani de sare de la ocnă ; ele nu aveau caracterul veșniciei, în special sarea acordată avariat sub diferiți Domni.
Din examinarea documentelor lor se putu constata că mănăstirile se bucurau :
a) De venituri de la vămi, bâlciuri, târguri săptămânale și de la pescuit ;
b) Scutire de la prestarea dijmei pe oi ( oierit ) sau pe albine, porci și vin (dijmărit) ;
c) De acordare a unei cantități oarecare de sare sau echivalentul ei în bani.
Din anexele care însoțesc acest raport al lui Haan, care sunt de fapt catagrafii ale mănăstirilor oltene de atunci, putemsă vedem care era numărul lor, cum și în câte categorii se împărțeau. Pe toate aceste catagrafii se află semnătura episcopului Damaschin și putem crede că sunt corespunzătoare realității.
În Oltenia se aflau la acea vreme 18 mănăstiri de călugări : Episcopia Râmnicului (anexa nr.1), Tismana, Cozia, Bistrița (anexa nr. 2), Orez, Govora (anexa nr.3), Arnota, Strehaia, Sadova, Brâncoveni, Motru, Segarcea, Jitieni, Bucovăț, Hotărani, Călui, Țânțăreni, Stănești.
Mănăstiri de călugărițe : Mănăstirea Dintr-un Lemn (anexa nr. 6), Surpatele, Mamul, Ostrovul, Slătioarele și 17 schituri : Topolnița, Polovraci, Sfântul Ioan, Titirez, Arhanghel, Strâmba, Crasna, Sărăcinești, Iezerul, Dobrușa, Baia de Aramă, Cetățuia, Manoilești, Cornetul, Târnava, Plopul, Crivelnicul.
Toate aceste mănăstiri și schituri se împărțeau în următoarele patru clase :
Mănăstiri domnești acelea care fuseseră întemeiate de Domni : Cozia, fondată de Mircea cel Bătrân, Govora, de Radu cel Mare, Arnota, Strehaia, Sadova, Motru, Brâncoveni, fondate de Matei Basarab, Orezu, fondată de Constantin Brâncoveanu, Bistrița, fondată de banul Barbu Craiovescu.
Mănăstiri și schituri libere , acelea care nu depindeau de o altă mănăstire : Episcopia Râmnicului, mănăstirea Tismana, cele cinci mănăstiri de călugărițe, precum și cele cinci schituri : Titirez, Strâmba, Crasna, Iezerul și Cornetul.
Mănăstiri și schituri încinate locurilor de jos. Erau zece și anume, șapte mănăstiri : Segarcea, Jitieni, Bucovăț, Hotărani, Călui, Țânțăreni, Stănești și trei schituri : Arhanghel, Plopul și Baia de Aramă . Între cele zece mănăstiri și schituri închinate locurilor de jos, patru : Plopul, Baia de Aramă, Hotărani și Jitieni erau închinate Sfântului Munte, patru, Patriarhiei Alexandriei : Sfinții Arhangheli, Stănești, Țânțăreni, Segarcea, una, Călui, era închinată Patriarhiei de Ierusalim și Bucovățul, mănăstirii Meteoris din Rumelia.
Schituri închinate mănăstirilor din țară . Erau opt : Topolnița, Cerneți, închinate mănăstirii Tismana, Sărăcinești și Dobrușa, închinate Episcopiei Râmnicului, Polovraci, închinat mănăstirii Orezul, Cetățuia, închinat Mitropoliei din București, Manoilești, închinat mănăstirii Bistrița și Târnavița, închinat mănăstirii Brâncoveni. (Anexa nr. 8)
Cele dintâi supuse autorității și controlului direct al împăratului au fost mănăstirile domnești, succesor de drept al voievozilor , împăratul și-a subordonat încă de la început , prin decretul de organizare al provinciei, mănăstirile care fie erau fundații domnești, fie intraseră sub autoritatea domniei ; apoi într-o etapă ulterioară, controlul imperia s-a extins și asupra mănăstirilor închinate mănăstirilor și patriarhiilor din teritoriile aflate sub stăpânirea otomană. Dreptul de desmnare al egumenilor a fost unul din principalele motive de încordare în raporturile dintre episcop și autoritățile habsburgice ; echivocul, care a durat până în anii 1731-1732,(conflictul a fost declanșat de inițiativa episcopului, care a încercat în 1730 să numeasvă egumeni, fără a consulta și a obține asentimentul Administrației) a fost tranșat printr-o hotărâre a Curții, care reglementa regimul mănăstirilor. În mănăstirile foste domnești și cele foste închinate, egumenii urmau să fie aleși de comunitatea monahală, sub supravegherea unui reprezentant al Administrației și al nuia desmnat de episcopul de Râmnic. În fundațiunile private, ctitorii își păstrau dreptul de desemnare ; regimul mănăstirilor domnești și al celor închinate se extindea însă și asupra acelora dintre mănăstirile private ai căror ctitori se aflau în Muntenia sau se stinseseră din viață, ei și urmașii lor.
Autoritatea episcopului era astfel grav amputată în folosul puterii de stat ; împotriva hotărârii Curții, episcopul Inochentie și apoi Climent nu au încetat să protesteze până la capătul stăpânirii austriece (în ultimii ani ai stăpânirii austriece, controlul autorității laice asupra numirii și destituirii egumenilor era desăvârșit).
De dreptul de a-i desemna și confirma pe egumenii mănăstirilor era legat și acela de a le verifica gestiunea. Și în trecut, Domnii, care găseau în întinsul domeniu și în veniturile mănăstirilor un puternic sprijin și un izvor de bani, instituiseră un control asupra activității economice a așezămintelor monahale. Austriecii nu au inovat în această privință, ci doar au dezvoltat o tradiție locală. Ocazia instituirii acestui control a fost furnizat de gravele neorânduieli comise de egumeni, uneori străini, în chivernisirea bunurilor și a veniturilor mănăstirești ; nu rare erau cazurile în care egumenii arendau nejustificat averile mănăstirilor, pe unele chiar le înstrăinau definitiv, își însușeau veniturile comunității, zălogeau sau vindeau chiar odoarele așezămîntului la conducerea căruia fuseseră rânduiți.
Un sistem rigid de stabilire a evidenței bunurilor mănăstirești și a gestiunii lor era menit să îngrădească libertatea de acțiune a egumenilor și să pună capăt abuzurilor comise de ei. Controlul efctiv și eficien al statului asupra veniturilor mănăstirești a fostinstituit abia în al doilea deceniu al stăpânirii austriece, odată cu îngrădirea autonomiei Bisericii Ortodoxe oltene și a autorității episcopului. Prima măsură tindea să pună la îndemână administrației o evidență completă a stăpânirilor imobiliare și a privilegiilor mănăstirilor. Fiecare egumen a fost îndatorat să se înfățișeze la Craiova cu toate documentele mănăstirii, care urmau a fi raduse în limba latină ( toate documentele mănăstirești au fost traduse sistematic în limba latină de către austrieci, fapt ce a iritat clerul mănăstiresc) Pe această bază a fost alcătuit în 1731, „extractul” tuturor documentelor de danie , întărire, cumpărare și conferire de privilegii, cea dintâi catagrafie a întregului domeniu bosericesc de care a dispus autoritatea centrală în Țara Românească. Cu întocmirea extractului, austriecii au preluat pe seama Administrației la această dată complet subordonată controlului lor, verificarea gestiunilor mănăstirilor. Nu de puține ori episcopul protesta împotriva acestor măsuri ce îi periclitau grav autoritatea, prin pierderea controlului asupra mănăstirilor : „Iar dacă acest drept va fi concedat exclusiv Administrației – întreba el – eu la ce em mai fost făcut episcop ?”
Controlul a luat ani de ani forme mai rigide; eclesiarhii și egumenii erau îndatorați să țină catastife de venituri și cheltuieli. La intervale fixe, egumenii și eclesiarhii erau convocați la Craiova, pentru „a da seamă” de averea, de veniturile și cheltuielile mănăstirilor, cei refractari erau aduși cu forța de trimișii autorităților . Spre sfârșitul stăpânirii austriece în Oltenia se întocmiseră chiar chestionare la care erau supuși egumenii să răspundă. Această formulă de verificare a fost preluată și aplicată de Constantin Mavrocordat pe ansamblul Țării Românești .
Controlul autorității de stat nu s-a limitat doar la numirea egumenilor și la gestiunea economică, viața monahală însăși a început să constituie obiect de reglementare și supraveghere din partea Administrației; „poncturi” minuțioase erau redactate la Craiova și trimise mănăstirilor – cel puțin acelora unde erau constate neorânduieli în viața comunității. Raporturile dintre călugări și stareți, îndatoririle și drepturile lor, până și calitatea hranei oferite la masa de obște deveniseră obiect de preocupare și intervenție din partea autorităților. Uneori Administrația trebuia să intervină pentru a pune capăt vagabondajului unora dintre călugări. La 4 ianuarie 1737, o adresă a Administrației îl invită pe epscop să-i strângă și să-i repartizeze la mănăstiri pe aceia dintre călugării care „nu să află la nice o rânduială, ci umblă numai de-și caută chefurile și să fac cerșetori, umblând din casă în casă, care lor le sânt oprite și nu vor să meargă la mănăstiri să-și facă poslușania lor după obiceiu, unul dintre aceștia chiar păzește alte chefuri aici în Craiova, totdeauna cu vinul în cap”
Clerul de mir a intrat și el, din considerente fiscale, în atenția Administrației. Scutită de dări, preoțimea era una din zonele de refugiu pentru masa populației care încearcă să se sustragă exploatării fiscale ; Faptul explică numărul mare de preoți și diaconi, sporul său continuu. Autoritatea nu se putea resemna cu un proces care-i sustrăgea un număr important de contribuabili, cu atât mai mult cu cât beneficiarul acestei situații era clerul superior – episcopul și cei cinci protopopi ai județelor – care percepea ploconul și alte venituri din partea celor care beneficiau de marele avantaj al scutirii de taxe. Cu timpul scutirea preoților de taxe a devenit o,preocupare constantă pentru Imperiu, în sensul că din 1729 în cadrul reorganizării fiscale a provinciei , preoții și diaconii au fost impuși la dare, iar episcopul, lipsit de atât de însemnatul venit al ploconului Vlădicăi. Măsura nu a fost efectiv aplicată și de aceea Administrația nu a întrevăzut alt mijloc de a apăra interesul fiscului imperial decât în limitarea strictă a numărului preoților și în controlul activității episcopului pe acest tărâm . În 1731 episcopul Inochentie raporta lui Wallis că a dat dispoziție protopopilor să inspecteze bisericile și să vegheze ca să nu mai fie decât un singur preot de biserică (doi erau, conform spuselor episcopului doar în bisericile orășenești și în cele ale boierilor). Se interzicea hirotonirea oricărui preot în afara țării, mai ales în sudul Dunării, la Vidin. De pildă în martie 1735 hirotoniile făcute în afara țării erau considerate nule de către Administrație din punct de vedere al autorității de stat.
Toate aceste măsuri au provocat nemulțumiri în rândul clerului călugăresc și de mir precum și a episcopului. Politica austriacă față de Biserica Ortodoxă din Oltenia, îngrădirea privilegiilor și suprimarea unora dintre ele, controlul permanent asupra mănăstirilor și supravegherea clerului de mir, explică opoziția constantă a Bisericii oltene față regimul austriac.
V. EPISCOPI CE AU PĂSTORIT PE SCAUNUL RÂMNICULUI
ÎN TIMPUL OCUPAȚIEI AUSTRIECE ( 1718 – 1739 )
În prima jumătate al secolului al XVIII lea, Episcopia Râmnicului a cunoscut vremuri de zbucium, datorită ocupației Olteniei de către austrieci, ca și a războaielor austro-turce duse pe pământul ei. Totuși, prin strădaniile vrednicilor episcopi, Damaschin Dascălul, Inochentie, Climent, Râmnicul a devenit un însemnat centru cultural-tipografic.
Episcopul Damaschin Dascălul
(aprilie 1708 – decembrie 1725)
Primul ierarh ce a activat în timpul stăpânirii austriece în Oltenia a fost Episcopul Damaschin. E poate cea mai măreață figură, ce a păstorit eparhia Râmnicului, în veacurile trecute. Născut din clasa cea mai de jos a poporului, (dintr-o familie de țărani moșneni, din Voinești-Dâmbovița) se ridică până la scaunul episcopal numai prin meritele și osârdia sa. Erudit de primă forță și sârguitor neîntrecut, el își câștigă supranumele de „Dascălul”, și din vremea episcopatului său, făcu o epocă glorioasă pentru Biserica noastră română.
Din activitatea cărturărească de mai apoi a lui Damaschin, se constată că el și-a însușit bogate cunoștințe fără a se putea spune însă și în ce împrejurări și le-a însușit. În vechea noastră cultură, s-a remarcat prin tălmăcirea în românește a cărților de slujbă , contribuind prin aceasta la dezvoltarea și crearea limbii literare românești.
Dacă episcopul Damaschin este una și aceeași pesoană cu „smeritul întru ieromonași Damaschin Gherbest, typarnicul” – în ultimul timp, pare-se cu temai, se încearcă a se renunța la această identificare – atunci el a lucrat la imprimarea în București a câteva tipărituri din ultimele decade ale secolului al XVII lea și la Biblia lui Ștefan din 1688, atât ca tipograf, cât și ca „zugrav”.
A fost dascăl la Școala de slavonie din București, și în meșteșugul tipograficesc, ca și în iscusința tălmăcirii și-a format mulți ucenici.
La 3 octombrie 1702, Damaschin a fost ales episcop de Buzău, în locul lui Mitrofan tipograful, decedat puțin mai înainte. Acolo, continuându-și mai cu seamă munca sa culturală, păstorește , se pare, până la începutul celui de al doilea pătrar al anului 1718, când a fost strămutat la Râmnic. Nu se cunoaște cu precizie data la care s-a făcut aceasta. Dacă trecerea lui Damaschin la conducerea eparhiei oltene a avut loc în aceiași zi cu alegerea urmașului său la Buzău, Ioasaf – asemenea cazuri se mai întâlnesc – atunci aceste două mișcări s-au petrecut în ziua de 14 aprilie 1708, când a fost ales Ioasaf.
Înscăunat la conducerea eparhiei Râmnicului , episcopul Damaschin Dascălul – cum e numit de obicei – s-a dovedit și un bun gospodar, purtând de grijă de avutul eparhia, pe care a căutat să-l păstreze și să-l mărească. Multe din actele timpului dau mărturii despre aceste preocupări ale sale.
După ce Oltenia va fi cucerită de Imperiul Habsburgic, va rămâne în această situație până în anul 1739, când va fi reintegrată Țării Românești. Începând mai ales de acum , 1719, și până la moartea sa, episcopul Damaschin Dascălul s-a arătat un dârz apărător al drepturilor Bisericii sale, față de noii stăpâni.Tot el a condus, solia din 1717, când încă nu se încheiase pacea, dar când austriecii se așezaseră în Oltenia, a mers la Viena „ca să trateze aci în privința situației viitoare a țării” din drapta Oltului.
Ceva mai târziu , în consfătuirea cu o parte din stareții olteni, ținută la mănăstirea Hurezi, la 29 noiembrie 1719, episcopul Damaschin a cerut ridicarea episcopiei Râmnicului la rangul de mitropolie – cu recunoașterea acestui fapt de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol – , precum și înființarea de școli la Râmnic și Craiova. Tot acum , el s-a pronunțat și pentru o mai bună oreganizare a mănăstirilor românești și pentru o mai ridicată cunoștință de carte a clerului. Deși prins atât de mult de administrația eparhiei – mai ales în noua situație survenită în 1718 – episcopul Damaschin Dascălul n-a uitat o clipă îndeletnicirea sa de căpetenie : tălmăcirea în românește a cărților de slujbă. La siurea pe scaunul eparhiei de Râmnic, episcopul Damaschin ordonă ca serviciul cultic în biserici să se facă în limba română, în sărbătorile împărătești și ale Maicii Domnului.
Convins fiind că , cei ce vin la Biserică trebuie, spre al lor folos, să înțeleag ceea ce se citește și se cântă, el și-a pus ca țel al vieții sale tălmăcirea în românește a cuprinsului cărților liturgice . A început această muncă la Buzău și a continuat-o la Râmnicu-Vâlcea, mai cu seamă din 1715 înainte. Până la moarte, a reușit să îmbrace în haină românească mai toate cărțile de slujbă, dăruind acestei trude toate clipelșe sale de răgaz.
Prins într-o asemenea muncă, el nu a putut și tipări. Tocmai spre sfârșitul vieții, în 1723, când poate rezultatele muncii de traducător îi dădeau satisfacția meritată, episcopul Damaschin Dascălul , s-a hotărât să pășească la imprimarea a parte din tălmăcirile ce făcuse, cu gândul ca tipăriturile ce va scoate să le pună și la îndemâna credincioșilor ortodocși din Ardeal și Banat. A cerut încuviințarea conducerii habsburgice pentru acest lucru. I s-a cerut textul, spre a fi examinat și totodată a fost întrebat ce anume vrea să tipărească și cui anume îi sunt destinate. Atunci, episcopul Damaschin scrie la 22 noiembrie 1725 lui Tige, o scrisoare care , din fericire, ni s-a păstrat. Scrisoarea, aruncând o lumină nouă asupra episcopului Damaschin Dascălul și a activității sale literare, e un adevărat plan de lucru cultural și tipografic. Tige ceruse un exemplar episcopului la Sibiu, spre cercetare din cartea ce trebuia tipărită, ca nu cumva să se afle în ea ceva contrar față de politica dusă de Curtea de la Viena. Episcopul Damaschin își arată supunerea față de împăratul habsburgic, Carol al VI lea și arată ce fel de cărți vrea să tipărească. Nu sunt cărți ce conțin controverse teologice, ci sunt cărți bisericești foarte vechi , întrebuințate în Biserica Ortodoxă, spre a se citi și a se cânta după ele ; Cărțile acestea au fost imprimate și la Veneția, în limba grecească. Aceste cărți au apărut și în limba slavă în Serbia , Bulgaria, Polonia, Rusia, Oltenia, Țara Românească, Moldova și Transilvania. Dar aceste cărți erau în limba slavă iar românii stau în biserică, din cauza neștiinței lor, ca niște boi ( tanquam boves ) , neînțelegând ce se citește și se cântă, ieșind din biserică fără nici un folos sufletesc. Episcopul spune apoi că și-a dat osteneală , începând deja cu zece ani în urmă să traducă din limba greceasă și slavonă (ex lingua graeca et slavonica) cărțile de ritual în limba românească simplă și că a vrut să le tipărească dar, din cauza lipsei de bani și fără un tipograf bun , nu a putut realiza acest lucru. Când se va oferi ocazia să tipărească cărțile, atunci va trimite și exemplarul cerut de generalul–comandant, Tige.
Cea dintâi carte pe care dorea să o tipărească era „Minologion-ul” sau mineele pe cele douăsprezece luni , din care va trimite unele spre a fi cercetate. Spre a-l îndupleca pe generalul –comandant Tige, episcopul Damaschin îi trimite chiar „două buți cu vin din Dealul Drăgășanilor”
Dar nu numai faptul că, fără încuviințare de la Viena, nu se permitea tipărirea unei cărți, a contribuit la împiedicarea mișcării literare, pe care episcopul Damaschin Dascălul voia să o facă în Oltenia, ci încă și un altul, și anume : interzicerea de a răspândi prin țările vecine , cărțile ce episcopul le tipărise sau le va tipări. În noiembrie 1725, episcopul ceruse Consiliului de război, să-i permită să răspândească în Transilvania, în Banatul Timișoarei și în districtul Aradului, fără vreo împiedicare , cărțile de rugăciune ce a tipărit în românește la Râmnicu-Vâlcea și care erau destinate la învățătura poporului român. Cererea episcopului Damaschin Dascălul a fost respinsă , intezicându-se răspândirea cărților în părțile de dincolo de Carpați.
Restricțiile la aparișia unei cărți pe de o parte, interzicerea de a le răspândi în afară de Oltenia, pe de alta au fost cauzele care au împiedicat pe episcopul Damaschin să tipărească pe timpul vieții tot ceea ce lucrase. La acestea, bineînțeles , adăugându-se și lipsa de mijloace suficiente.
Primind încuviințarea solicitată, în anul 1724, episcopul Damaschin a făcut tiparniță nouă la Râmnicu-Vâlcea și chiar în acest an a dat la tipărit un Ceaslov și o carte intitulată : „Învățătură despre șapte taine” . În anul următor, 1725, a tipărit o Psaltire. A fost ajutat în munca sa de tipograful Ilie Cernavodeanul sau de la Cernavodă. Asupra deprinderii cu arta tiparului sunt mai multe ipoteze. De exemplu, Barbu Teodorescu, preluând o informație de la Nicolae Iorga, ne spune că ar fi venit de la mitropolia Belgradului, de care depindea în acea vreme Râmnicul. După Ceaslovul, Psaltire și mai ales din „Întâia învățătură pentru tineri”, din 1726, semnează „Ilie de la Cernavodă, tipograf”. Faptul că a fost adus de episcopul Damaschin pentru a-i face o nouă tipografie , aflăm din Ceaslovul din 1724, prima carte tipărită de episcopul Damaschin la Râmnic, unde se spune că s-a tipărit „cu porunca și toată cheltuiala la facerea tipografiei de nou”. În afară de aceasta, după unele informații, singura tipografie ortodoxă din Imperiul Habsburgic, în acel timp era cea de la Râmnicu-Vâlcea. Nu se poate admite faptul că ar fi învățat această meserie pe la tipografii catolice sau protestante.
Cărțile tipărite de el la Râmnicu-Vâlcea sunt : Ceaslovul, 1724, Învățătură despre șapte taine, 1724, Psaltire, 1725, Întâia învățătură pentru tineri, 1726 (în limbile slavonă și română), Întâia învățătură pentru tineri, 1727 (în limba slavonă). De acum , tipografia râmniceană își încetează activitatea pentru câțiva ani, iar după repunerea ei în funcțiune, 1730, apar alți tipografi la Râmnic. De acum înainte nu mai avem nici o știre despre Ilie de la Cernavodă.
Între cărțile tipărite de el și cele tipărite de Antim Ivireanul și Mihail Iștfanovici, se poate observa că cele ale lui Ilie Cernavodeanul sunt executate la un nivel inferior față de cele ale înaintașilor. Litera este mult mai proastă , așezarea ei în matrițe este mult mai defectuoasă. Totuși, Ilie Cernavodeanul are meritul său de a pune bazele unei tipografii, care, perfecționată și refăcută continuu, în deceniile următoare va duce mai departe faima consacrată a tipografiei de la Râmnicu-Vâlcea. Nu se mai știe nimic despre el din 1727, când a tipărit ultima carte.
Episcopul Damaschin, partizanul cel mai hotărât al serviciului dumnezeiesc în limba românească, cel care a muncit o viață întreagă pentru îmbogîțirea literaturii noastre bisericești, cel care a luptat cu tărie împotriva uneltirilor papale de catolicizare a laturilor de dincoace de Olt în vremea ocupației austriece, bărbatul dorurilor celor mai sfinte și nobile și al gândirii celei mai curate, în sens creștinesc și românesc, care nu s-a sfiit a spune adevărul și a cere dreptate pentru poporul său chiar în fața împăratului, moare pe 5 decembrie 1725 înainte de prânz, după ce ieșise de la biserică, lovit de o moarte subită și fără să mai aibă vremea de a spune vreun cuvânt.
Chipul său se află zugrăvit pe pereții bisericii mănăstirii Govora-Vâlcea.(Anexa nr. 9). Din porunca sa s-a zugrăvit schitul Iezerul, zidit schitul Păpușa și prefăcută mănăstirea Dintr-un lemn.
Importanța tipăriturilor Episcopului Damaschin Dascălul
Episcopul Damaschin, știind limba greacă, latină și slavă, putea să stăpânească literatura liturgică în original. Realizând că aceste cărți trebuie să fie transpuse în românește, spre a fi înțelese de tot poporul, fiindcă acestuia i se adresau, se încumetă să facă acest lucru, pe care nimeni înaintea lui nu a cutezat să o îndeplinească. Mai mult, el vedea cărțile sale în românește răspândite la toți românii, atât la cei aflați în Moldova, Țara Românească, Transilvania, Banat, adică pretutindeni unde erau români. A gândi astfel la 1720, era mai mult decât o îndrăzneală. Nici învățatul Mitrofan, prbabil dascălul lui Damaschin, nici Antim Ivireanul, nu visaseră la așa ceva. Într-o epocă de influență greceasă, susținută de domnitorul Constantin Brâncoveanul și Curtea sa , episcopul Damaschin se așează în postul de „Dascăl” adevărat de românie, al românilor din toată aria.
Prin limba românească din cărțile sale bisericești, episcopul Damaschin e un antemergător al unirilor de mai tîrziu , și unul din făuritorii limbii literare românești.
Traducerile episcopului Damaschin au o mare însemnătate, prin limba lor contribuind la formarea și evoluția limbii literare. Fraza armonioasă , vocabularul senin, limba simplă și vorbită de popor e introdusă în cartea tipărită de acești cărturari ce „nu ieșeau din nici o școală și nu porneau din nici o familie pe jumătate înstrăinată din popor, ci se ridicau din adâncul însuși al nației.”
Răspândirea cărților lui Damaschin în mii și mii de exemplare , pe întreg teritoriul țării, le aflăm oriunde se înalță o bisericuță, dăinuind până astăzi. El reprezintă o etapă din cele mai importante în dezvoltarea și crearea limbii literare românești, pusă la îndemână, atât a celor de sus, cât mai cu seamă a poporului de pretutindeni.
Dând Cezarului ceea ce e al Cezarului, ridicând pe Damaschin Dascălul la locul ce i se cuvine în Panteonul cărturarilor, nu înțelegem a coborî pe alții ci că el e tot atât de mare, de curat, de înflăcărat, în munca de înălțare a poporului, ca și înaintașii și contemporanii săi, Simion Ștefan, Varlaam, Dosoftei și Antim Ivireanul.
„Ipopsifilul” Ștefan de la Govora (octombrie 1726 – august 1727)
După moartea episcopului Damaschin Dascălul, Consiliul de război austriac, înainte de a alege un nou episcop, a căutat să se informeze despre felul cum se făceau astfel de cate bisericești în trecutul Olteniei, ceea ce a necesitat o oarecare trecere de timp. Când Consiliul a fost edificat asupra a ceea ce are de făcut în asemenea împrejurare, a dispus alegerea noului episcop. O adunare electorală mixtă – egumeni și boieri – este întrunită în septembrie 1726 și aceasta alege trei candidați : Inochentie, egumenul de la Brâncoveni, Dionisie , eclesiarhul episcopiei și Ștefan, egumenul de la Govora. Ei au fost recomandați mitropolitului sârb, Moise Petrovici. El îl alege pe Ștefan, ucenicul episcopului Damaschin, care , dealtfel, înainte de moarte îl și recomandase pantru acest post, generalului Tige „marele dregător al Olteniei”. Astfel este recomandat Curții spre confirmare la 15 octombrie 1726. Curtea îl confirmă și Tige primi ordin ca să-l instaleze și să-i ia jurământ de credință, ceea ce se și făcu, asistând la instalare și un delegat al mitropolitului sârb, Nicolae Dimitrievici, episcopul Caransebeșului. Diploma de confirmare a lui Ștefan se păstrează în original, pe pergament, la Academia Română, în secția maselor , pachetul 94, nr. 15 , și a fost publicată și analizată în „B.O.R.” XXVII, pp 1379-1399.
„Ipopsifilul” Ștefan a fost mai întâi egumen al mănăstirii Arnota și apoi al mănăstirii Govora. Fiind un bărbat învățat, cunoscător mai ales al limbii slavone, cu viața cuvioasă și înzestrat cu multe calități deosebite,a participat ca egumen al mănăstirii Govora la consfătuirea cu parte din stareții mănăstirilor oltene, ținută de episcopul Damaschin la mănăstirea Hurez, la 29 noiembrie 1719.
În anul 1726, ieromonahul Ștefan , ca „sârguitor corector al dialectului slavon și al cuvintelor românești”, a tipărit la Râmnicu Vâlcea, în slavonă și românește , cartea : „Întâia învățătură pentru tineri”, cheltuielile de imprimare fiind suportate însă de mitropolitul Moise Petrovici.
Din perioada aproape de un an , cât stătu pe scunul episcopiei de la Râmnic, avem de la el un act dat Costeștilor pentru hotarul Comarnicului al episcopiei, cedat mănăstirii Arnota pentru pășunatul oilor și corespondența sa cu preoții din Șcheii Brașovului, în care se iscălește : Ștefan „Episcopul Ipopsifiat” și „Ștefan Ipopsifios”.
Tot în aceasă perioadă (de fapt încă din timpul când trăia episcopul Damaschin) se încheagă legături bisericești între românii neuniți din Țara Bârsei, din Transilvania – între preoții bisericii din Șchei de la Brașov – și episcopia Râmnicului. Generalul-comandant Konigsegg îi ordonă lui Tige (20 ianuarie1728) ca românii neuniți din Șcheii Brașovului să rupă legăturile cu „vlădici” din „Țara Turcului”, adică cu mitropolitul Țării Românești și să intre în legătură cu episcopul Râmnicului, care era de o lege cu ei și era „în țara împăratului nostru”.
Hirotonirea noului ales s-a tot amânat, fie din cauza dificultăților ce făcea mitropolitul sârb, care începu cu ocazia instalării, să ridice pretenții sau poate din cauză că mitropolitul sârb se afla în acest timp la Viena, ocupat cu alte treburi, așa cum ne relatează Cronica bisericii Șcheilor.
În cele din urmă moare la 27 august 1727, se pare otrăvit, „de niște oameni fără frica lui Dumnezeu” și anume „din jețul în care au șezut în biserică”.Pentru otrăvirea lui Ștefan a fost acuzat de Administrația din Craiova, Iosif, nepotul răposatului episcop Damaschin, neștiindu-se precis din ce motive.
Episcopul Inochentie de la Brâncoveni
( februarie 1728 – februarie 1735 )
Scaunul episcopal de la Râmnic, rămânând vacant prin moartea lui Ștefan de la Govora, în septembrie 1727, s-a ținut iar adunarea electivă, formată din reprezentanții clerului și ai boierimii, pentru alegerea unui nou episcop. Adunarea avea menirea să aleagă trei candidați pe care Administrația îi va face cunoscuți Oberdirectorului din Sibiu , iar acesta la rându-i va recomanda pe unul dintre candidați Curții din Viena, urmând apoi a se obține recunoașterea împăratului. Cei trei candidați au fost : Inochentie, egumenul de la Brâncoveni, Dositei, eclesiarhul episcopiei și Nicodim, egumen de la Tismana. Generalul-comandant Tige din Sibiu, oberdirectorul Olteniei primise din partea Administrației din Craiova, un raport pentru a fi verificat și trimis la Curtea din Viena. Tige îl alege pe Inochentie , care , după multe frământări și tergiversări, a fost ales și episcop, împăratul dând ordin lui Tige, la 11 mai 1728, să ia de la noul numit jurământul de credință și apoi să-l instaleze.
Hirotonia întru arhiereu a lui Inochentie a fost săvârșită la Belgrad de mitropolitul sârb Moise Petrovici , iar instalarea s-a făcut de episcopul Timișoarei, Nicolae, pe care mitropolitul sârb îl delegase în acest scop spre finele anului 1728. Nicolae Dobrescu precizează din ce cauză a fost înrziată instalarea , „nu e exclusă posibilitatea ca Inochentie să fi fost instalat și de autoritatea temporală, iar după aceea și de cea bisericească. Mai târziu Consiliul de război din Viena a interzis mitropolitului sârb orice amestec în treburile Bisericii Ortodoxe Române din Oltenia.
Inochentie a fost călugărit în 1702, la mănăstirea Tismana „unde petrecuse multă vreme” De aici e ales egumen al mănăstirii Motru, căreia prin diată îi lasă la moartea sa (1 februarie 1735), moșia din Dobra și Zlașova. De aici va ajunge egumen la mănăstirea Brâncoveni.
Episcopul Inochentie – apărător al drepturilor Bisericii Ortodoxe
din Oltenia față de Curtea de la Viena
În primul rând, la 27 aprilie 1729, în urma raportului împuternicitului imperial Koch, în ce privește mănăstirile, se dă un nou decret imperial care se ocupă de mai multe probleme. Acest decret e trimis înapoi generalilui Tige și consilierului cameral Andler. Ultimul s-a păstrat. Se cerea prin acest decret o situație cât mai amănunțită în privința veniturilor mănăstirilor din Oltenia , atât a celor închinate, cât și a celor domnești. Acest lucru se făcea ca să se vadă ce s-ar mai putea lua de la fiecare. În al doilea rând, se prevedea ca averile mănăstirilor închinate să se ia de fisc, așa cum se mai procedase în trecut, iar asupra celor domnești, împăratul cere oberdirectorului Tige să însărcineze Administrația din Craiova, ca să verifice care fuseseră prerogativele domnului în asemenea cazuri și ce s-ar putea păstra din ele fără să deștepte în țară nemulțumiri. În al treilea rând se scutesc preoții și diaconii de a mai da cuvenitul plocon episcopului, dar în schimb, pentru a se crea un nou venit tezaurului împărătesc, aceiași preoți și diaconi sunt supuși la biruri către fisc, ca și toți ceilalți locuitori. Intențiile Curții erau ca din banii care se vor strânge de la clerul român să se întrețină în Craiova doi-trei călugări catolici, pentru ca să predea tineretului român „humaniara”. În al patrulea rând se prevedea pentru episcop să dea a treia parte a veniturilor sale (în primul an de episcopat) aceluiași tezaur împărătesc. În al cincilea rând, decretul punea în vedere oberdirectorului să observe ca numărul preoților și diaconilor să nu crească peste măsură, iar celor ce se vor hirotoni în afară să nu li se permită a oficia slujbele în țară.
Inochentie, împreună cu 14 egumeni și mai mulți preoți au semnat un memoriu împotriva acestui decret , cu pecețile lor. Problema numirii egumenilor veni să mărească și mai mult nemulțumirea . Inochentie, bucurându-se de drepul tradițional de a propune oberdirectorului pe egumeni pentru locurile vacante în prima parte a păstoririi sale, mai târziu i-a fost luat ecest drept și dat Administrației din Craiova. Episcopul Inochentie protestă, considerând că el cunoaște mai bine pe călugări decât cei ce sunt în funcții civile și ca atare el nu recunoaște egumenii recomandați de Administrație , obiectând împotriva procedeului. (Anexa nr. 14 și 11)
După moartea generalul Tige, a venit în postul de comandant al Ardealului și oberdirecor peste Oltenia, generalul Wallis. Acesta îi luă apărarea lui Inochentie la Curtea de la Viena dar cutoate acestea hotărârea a fost definitvă în ce privește numirea egumenilor. La 4 septembrie 1730, episcopul Inochentie trimite un memoriu comandantului Wallis pentru scutirea preoților și diaconilor de dări. Acesta în înțelegere cu conducerea de la Viena și ținând cont de faptul că nici clerul din Serbia nu plătea dări,hotărăsc la 10 octombrie 1730 și Curtea de la Viena aprobă scutirea preoților și a diaconilor „dar cu condiția ca să plătească în locul lor locuitorii”.
După ce a participat la alegerea mitropolitului Vincențiu Ioanovici, scrie comandantului Wallis că a văzut cum în diecezele Timișoara , Arad, Caransebeș, Buda, ierarhii de același rit cu ei petrec în pace,nesupărați pe nimeni. El cere un asemenea tratament și pentru clerul din Oltenia „și nu ceva mai mult decât s-a dat acelora”.
Scrisorile din 14 iulie și 27 decembrie 1731 către generalul Wallis arată nemulțumirile episcopului Inochentie în legătură cu drepturile tradiționale ale ierarhului în eparhia sa, drepturi ce au fost flagrant încălcate de Administrația habsburgică. La 31 iulie 1732, Curtea trimite un rescript generalului Wallis , privitor la plângerile episcopului. Pe unele le rezolvă favorabil , pe altele nu. În 1733 a mers până la Viena cu plângerile sale împotriva conducerii austriece.
Episcopul Inochentie de la Brâncoveni, alături de Damaschin Dascălul și Climent de la Bistrița , a înscris o pagină de luptă îndârjită în istoria Bisericii Ortodoxe din Oltenia, contra stăpânirii habsburgice.
Legăturile Episcopului Inochentie cu Transilvania
După 1700, românii ortodocși transilvăneni au rămas fără arhipăstor sufletesc mai mult de jumătate de secol. În această perioadă, Râmnicu-Vâlcea este un punct de spijin foarte important. Fiind îngrijit și plăcut tipărite, având un conținut dogmatic-liturgic ortodox neîndoielnic, cuprinzând slujbe în românește , cărțile lui Inochentie nu rămân numai în granița eparhiei Râmnicului, ci trec peste Carpați, ducând cu ele faima tipografiei râmnicene. Astfel în Transilvania și Banat au apărut : Molitfelnicul din 1730, Ceaslovul din 1731, Triodul din 1731 are cea mai mare răspândire, Liturghiile din 1733 . Mai mult chiar , se vorbește de un depozit foarte mare de cărți bisericești ale lui Inochentie „un fel de librărie”, la negustorul Dimitrie Moldovan din Sibiu, evident cu scopul ca de aici să fie cumpărate și răspândite pe la toate bisericile românești din Transilvania. Depozitul avea așa de multe cărți, încât Camera Ardeleană, confiscându-le după moartea episcopului Inochentie, le-a vândut cu o sumă de șase mii de florini. Din aceasta se poate constata că aria de răspândire a tipăriturilor lui Inochentie în Transilvania și Banat a fost foarte mare.
A hirotonit preoți, ca de exemplu : Dascălul Ioan a fost hirotonisit la Râmnicu-Vâlcea, în mai-iunie 1733 și Vasile Dascălul la 5 august 1734 a fost hirotonisit pentru biserica din Făgărași. În martie 1734 Inochentie a trimis și un sfânt antimis bisericii din Șcheii Brașovului.
La 20 ianuarie 1728, generalul Tige din Sibiu dă dispoziție preoților din Brașov, în care arată că sufletește ei vor aparține de episcopia de Râmnic. Episcopul Inochentie va încasa ploconul vlădicesc dar va avea și multe probleme din cauza preoților de acolo. El intervine deseori în diferite certuri provocate de judecata greșită a protopopului Florea. Preotul Toader îl va învinui pe episcop că ar fi unit. Din cauza marii tulburări ce s-a făcut din această pricină în biserica din Brașov, protopopul Florea a trimis o scrisoare episcopului Inochentie, printr-o delegație, în care prezintă neajunsurile și tulburările credincioșilor din Șcheii Brașovului. La 10 decembrie 1732 , episcopul Inochentie îl va caterisi pe preotul Toader, care va fi iertat doar la intervenția domnitorului Grigore Ghica .
Din cele expuse până aici, precum și datorită unei bogate corespondențe , (tot cu conținut canonic) se poate constata cât de mult a contribuit episcopul Inochentie la ridicarea nivelului cultural și la păstrarea duhului Ortodoxiei în Transilvania.
Raporturile Episcopului Inochentie cu Biserica Ortodoxă Sârbă
Noul procedeu întrebuințat la alegerea episcopului de Râmnic, Inochentie, fără a mai cere recunoașterea mitropolitului sârb (de care depindea canonic) a influențat foarte mult asupra legăturilor dintre eparhia Râmnicului și mitropolia sârbească. Episcopului sârb nu-i rămânea decât să săvârșească sfințirea celui deja numit de împărat. Așa a fost cazul cu episcopul Inochentie de la Brâncoveni, care a fost hirotonisit la Belgrad de către mitropolitul Moise Petrovici, la sfârșitul anului 1728. Episcopul Inochentie va participa în 1730 la Congresul bisericii din Belgrad. La 2 aprilie 1731 va participa la Belgrad, însoțit de doi egumeni, la alegerea noului mitropolit sârb , Vichentie Ioanovici. În 1732 episcopul Inochentie participă la Congresul sârb de la Belgrad „unde face plângere publică… în contra Administrației, care se amesteca în jurisdicțiunea sa bisericească”.
Biserica Ortodoxă Sârbă, neavând tiparniță, a folosit pentru nevoile ei, pe cea dea la Râmnic. De sub teascurile acesteia apar și cărțile de slujbă slavonești pentru a putea fi la îndemâna credincioșilor ortodocși sârbi. Aici a tipărit mitropolitul Moise Petrovici, în 1726, cartea „Întâia învățătură pentru tineri” în limba slavonă și română. Cartea a fost retipărită apoi de mai multe ori.
Activitatea pastorală și tipografică
Ca păstor sufletesc, episcopul Inochentie, văzând trista stare de lucruri în care se afla clerul, trimite o circulară în anul 1731,tuturoro preoților și diaconolor din eparhia Râmnicului, în care îi invită, îi sfătuiește și le poruncește să țină cont de mai multe reguli tipiconale ce erau frecvent ignorate de clerul oltean.
Dacă din punct de vedere editorial, episcopul Inochentie avea la îndemână manuscrisele gata întocmite, ca tipograf însă nu mai avea aceeași situație favorabilă din timpul episcopului Damaschin. Pentru a renove tiparnița care era foarte veche și rudimentară apelează la meșterii tipografi sibieni. Va chema la Râmnicu-Vâlcea pe tipograful sas, Peter Barth, care va veni în 1730 „pentru a supune unei revizii generale modesta instalație tipografică de aici”.Dar Peter Barth va fi incapabil de a reface tiparnița și se va ajunge la un lung proces cu episcopul Inochentie. Astfel cărțile tipărite de episcopul Inochentie la Râmnic sunt zățuite din vechiturile de chirilică uzate, rămase moștenire de la episcopul Damaschin.
Cu toate că episcopul Inochentie a păstorit în vremuri așa tulburi, totuși în timpul său s-au tipărit la Râmnic nu mai puțin de șase cărți de cult, atât de necesare bisericilor românești ortodoxe din tote provinciile. Episcopul Inochentie, ca vrednic urmaș al lui Damaschin, se găsea într-o situație favorabilă în ce privește munca editorială. El dispunea de o prețioasă moștenire, anume acele traduceri din slavonește și grecește ale lui Damaschin, de care se va folosi din plin.Dar Inochentie, ca un „clericn învățat și zelos pentru cultură”, își are și el meritul său, supraveghind apariția lucrărilor și suportând toate cheltuielile de tipărire. Iată și cărțile ce au fost tipărite: Molitvelnic 1730, în românește. Prefața e semnată de episcopul Inochentie și adresată mitropolitului Moise Petrovici „Și întâi, am pus în cuget grija Sfintelor Beserici … și văzându-le prea lipsite de trebuincioasele cărți în limba noastră cea da moșie … am socotit a îmbogăți sfintele Beserici cu înmulțirea sfintelor cărți, în limba patriei noastre românești …” Apoi va apare Ceaslovul în 1731 în slavonește și românește, tipograf fiind Ieremia Atanasievici, Triodul în 1731, tipărit tot de Ieremia Atanasievici. În ce privește limba, se poate observa că e foarte corectă, fidelă originalului grec, deși a fost tipărit pentru prima dată în românește. Aceasta înseamnă că traducătorul nu putea fi un om mediocru, ci un bun cunoscător al limbilor clasice și desigur acesta era Damaschin. Liturghie va fi tipărită în 1733, tipograful fiind Ioan Făgărășanul . Nicolae Iorga, referindu-se la această Liturghie, zice că ea „reproduce desigur cartea de același fel care ieșise la București în 1728”. În 1734 Catavasierul și „Întâia învățătură pentru tineri” numai în slavonește va fi tipărită. Acesta cărți tipărite de Inochentie, sunt îmbrăcate într-o haină grafică aleasă, fiind bogat ilustrate cu xilogravuri, având multe flori de compoziție tipografică, arabescuri. Ele nu mai sunt prezentate într-o formă stereotipă ca înainte, ci se introduc, pe lângă chipurile sfinților, și o mulțime de scene religioase, cum se găsesc de exemplu în Molitvelnicul de la 1730 : scena Botezului (p 32), a Cununiei (p 59), a Sfântului Maslu ( p 88).
Prin tipăriturile sale, episcopul Inochentie a contribuit la dezvoltarea limbii noastre literare, datorită limbii corecte și fidele originalului. Fiind tipărite în limba populară, înțeleasă de românii de pretutindeni, ele s-au răspândit și în afara granițelor episcopiei Râmnicului, într-un număr destul de mare. Inochentie s-a îngrijit personal de forma, de stilul și de conținutul lor . Tipăriturile sale au fost de un real folos vieții noastre bisericești și literaturii românești.
După o păstorire de aproape opt ani, acest harnic ierarh s-a stins în scaun, în ziua de 1 februarie 1735. A luptat cu multă dârzenie și curaj pentru păstrarea neștirbită a drepturilor Bisericii Ortodoxe din Oltenia. Nu a dezarmat în fața greutăților și amenințărilor venite din partea Imperiului Austriac, dând dovadă prin aceasta de mult curaj și patriotism. A lucrat cu îndemânare și pricepere la ridicarea nivelului cultural al păstoriților săi, are grijă de starea păstoriților săi, are grijă de bunăstarea tuturor bisericilor din eparhia sa și , mărește averea episcopiei cu multe moșii și danii. Meritul cel mai mare al lui Inochentie e acela că s-a îngrijit de tipărirea manuscriselor lui Damaschin, prin care aduce o prețioasă contribuție la unitatea și dezvoltarea limbii noastre literare.
Episcopul Climent de la Bistrița (1735 – 1748)
Datorită faptului că acest episcop va păstori în ultima periodă a ocupației austriece în Oltenia, ne vom ocupa doar de perioada până la pacea de la Belgrad (1739).
Despre viața sa până în 1735 avem puține informații. Era originar din satul Pietrarii de Jos. Tatăl său se numea Radu Modoran iar mama sa, Paraschiva. Se pare că s-a născut în jurul anului 1685, căci într-un raport al Administrației austriece al Olteniei către generalul Wallis din Sibiu, asupra modului în care s-a făcut alegerea de episcop în 1735, se arată că noul ales avea vârsta de cincizeci de ani.Nașterea sa s-a întâmplat tocmai în timpul unei năvăliri turcești în țară, când mama sa, fugită de frică în părțile muntoase ale Vâlcii, l-a născut la poalele muntelui Buila, nu departe de comuna Bărbătești. Mai târziu, ca episcop a zidit în acel loc un schit, căruia i-a dat numele de „Pătrunsa”, gândindu-se la faptul că acolo au „pătruns-o” pe mama sa durerile nașterii. Numele său de botez a fost Constantin și se pare că se trăgea dintr-o familie foarte evlavioasă (cu mulți preoți în familie). De altfel și azi se mai găsesc descendenți ai familiei sale în comuna Pietrari.
A fost tuns în monahism la mănăstirea Hurezi. Desigur, aici a învățat și carte, căci din lucrările sale și din prefețele cărților de ritual tipărite de el, dar mai ales din faptul că a fost un sprijinitor al culturii, se vede că era un om cu învățătură. Prin 1725 a fost numit egumen al mănăstirii Bistrița . Toate aceste date le știm dintr-o însemnare făcută de Radu Logofețelul de la episcopia Râmnicului, care, în 1737, copiază „din porunca și cu toată cheltuiala” lui Climent „Cuvintele Sfântului Simeon al Tesalonicului”. Va fi egumen aici până la 28 iunie 1735.
La 28 iunie 1735 s-a ținut la Craiova, adunarea electivă, formată din reprezentanții clerului și ai boierimii, sub conducerea consilierului Vogt, în calitate de comisar al Administrației austriece din Oltenia. Cei trei candidați erau făcuți cunoscuți de către Administrație, oberdirectorului din Sibiu, iar acesta la rândul său, va recomanda pe unul din candidați Curții din Viena, urmând să se obțină apoi recunoașterea din partea împăratului. Cei trei candidați erau Climent de la Bistrița, Dionisie de la Hurezi, și Ghenadie de la Cozia. La 2 iulie , Administrația înaintează un raport în acest sens generalului comandant Wallis din Sibiu, oberdirectorul Olteniei. Wallis va recomanda Curții, pe Climent, ca pe un om evlavios, liniștit și credincios împăratului. După unele ezitări, el a fost instalat la 1 octombrie 1735, dându-se și diploma de confirmare a episcopului. Clericii și boierii nemulțumiți cu alegerea sa, înaintează un nou protest către Consiliul de război din Viena, cerând să li se îngăduie să facă o nouă alegere. Mitropolitul sârb Vichentie înaintează un protest, la 15 octombrie 1735, declarând că nu-l poate sfinți pe Climent, întrucât mănăstirile și boierii l-au informat că nu a fost ales de întreg clerul și poporul și fiindcă a fost recomandat spre întărire de către autoritățile civile. Cerea și el să se facă o nouă alegere. În tot acest timp, Climent trimise mai multe scisori mitropolitului Vichentie, prin care-l ruga să-l hirotonească arhiereu. Mitropolitul sârb era supărat din cauza faptului că a fost neglijat și că s-a „lucrat” în neconcordanță cu pravila bisericească. Dintr-un raport al lui Wallis, aflăm că abia în aprilie 1737 a fost trimis la Belgrad împreună cu doi egumeni, doi boieri și un funcționar al Administrației, Dindar, în vederea hirotonirii. Ea s-a făcut în luna mai 1737. Apoi a depus jurământul față de Wallis la Sibiu. Instalarea i s-a făcut de către Administrația din Craiova, întrucât generalul Wallis a interzis episcopului sârb delegat de mitropolitul sârb Vichentie să facă instalarea, ca să intre în Oltenia. Consiliul de război din Viena a interzis apoi categoric mitropolitului sârb, orice amestec în treburile Bisericii Ortodoxe Române din Oltenia.
Episcopul Climent – patriot luminat
Păstoria sa, începută cu atâtea frământări, continuă imprejurări foarte grele. În mai 1736 a început războiul între Rusia și Imperiul Otoman, iar în iunie 1737 a declarat război Imperiului Otoman și Austria. Războiul a fost câștigat de turci destul de repede. Datorită acestor împrejurări, detașamentul austriac aflat în Craiova, sub comanda colonelului Saul Hansen, prezidentul Administrației, a fost nevoit să părăsească Oltenia , la 27 octombrie 1737. La această dată putem spune că a încetat formal și ocupația austraică în Oltenia. Înaintând oștile tătărăști și turcești, au cuprins cea mai mare parte a Olteniei. Episcopul Climant a fost nevoit să-și părăsească reședința , refugiindu-se în munții Lotru. Aici, a primit o scrisoare de la domnitorul Constantin Mavrocordat prin care-l sfătuia să iasă din munți și să se închine turcilor, ca astfel să scape țara de pustiire. Episcopul Climent – deși fusese sfătuit de autoritățile austriece să treacă în Transilvania – ascultă de domnitorul Țării Românești, ieșind, cu mai mulți egumeni înaintea pașei care comanda o oaste turcească ce se îndrepta spre Slatina, punându-se sub protecția turcilor. Despre acest act vorbesc mai multe acte ale timpului precum și pomelnicul cel mare al episcopiei. Astfel, generalul Lobkowitz numit comandant al trupelor din Ardeal în locul lui Walli, se plângea în trei rapoarte sosite la Viena în decembrie 1737 . La 25 decembrie 1737, Consiliul de război cerea lui Lobkowitz să tragă la răspundere pe episcopul Climent, dar acum , era prea târziu.
Episcopul Climent făcuse acest pas ca urmare a nemulțumirilor care le produsese stăpânirea austriacă din Oltenia în sânul Bisericii și al clerului : sistemul fiscal, amestecul fiscului în administrarea averilor mănăstirești, înlăturarea episcopului la alegerea egumenilor, neconfirmarea privilegiilor și altele.
Nicolae Iorga, vorbind despre situația episcopului Climent în aceste momente critice, scria : „Războiul îl apucă îndată și el , cuprinzând în sine toată nemulțumirea clerului oltean , a boierimii oltene, a țării oltene îndeobște, împotriva unei cârmuiri de stoarcere și jiguire, deși , în precise și fine vorbe apusene, se puse sub scutul turcilor. La 1739, întorcându.se la Râmnic, el găsea numai ruine, dar, ca mângâiere, stăpânire românească și ortodoxă.”
La 15 februarie 1738, episcopul Climent se afla la Craiova, de unde adresa o proclamație clerului, boierilor, pârcălabilor și locuitorilor din partea de munte a județului Vâlcea, îndemnându-i să se supună turcilor și să nu lase pe soldați austrieci și pe hoți să le facă necazuri și mai mari. Se vede clar din scisoare grija pentru păstoriții săi, punându-și viața în joc pentru ei, totodată expunând împrejurările în care a trecut de partea turcilor : „că doar cu plecăciunea voastră mi-ați mai lungi și mie viața …” Această scrisoare constituie o dovadă a grijii sale pentru păstoriți, la fel cum sublinia predoslovia Cazaniei din 1748 : „mijlocitoriu de pace și îmblânzitoriu de cumpliți oșteani”.
În tot acest timp, episcopul Climent a rămas la Craiova. Abia după încheierea păcii de la Belgrad di 18 septembrie 1739, când Imperiul Otoman redobândea Serbia cu Belgradul, iar Oltenia a fost realipită Țării Românești, episcopul Climent a revenit la Râmnicu-Vâlcea, unde reședința eparhială era distrusă, devenind sufragan al Mitropoliei Ungrovlahiei, în fruntea căreia se găsea mitropolitul Neofit Cretanul (1738 – 1753).
Activitatea cărturărească
Până în 1739 a avut timp prea puțin pentru tipărirea cărților datorită împrejurărilor pe care le-am menționat mai sus. Cele mai multe tipărituri vor apărea după pacea de la Belgrad (1739), ele n nefiind altceva decât manuscrise rămase dela marele său înaintaș, Damaschin Dascălul. Cu toate acestea, în acțiunea de retipărire a manuscriselor lui Damaschin își are și episcopul Climent rolul său, căci el a fost cel care a luat inițiativa, a supravegheat tipărirea și a suportat cheltuielile de tipar. El a pus în faptă toate gândurile și intențiile înaintașului său. Acest lucru a fost subliniat și de ieromonahul Lavrentie în predoslovia Antologhionului din 1737, arătând că la tipărirea acestor cărți amândoi episcopii și-au avut partea lor de contribuție : „unul cu multa dăscălie și altul cu multa cheltuială”. El a știut să grupeze în jurul său și un personal tipografic destoinic : ieromonahul Lavrentie , popa Mihai Athanasie Popovici, Dimitrie Pandovici și alții. Singura carte tipărită până în 1739 a fost Antologhionul „ce se zice Floarea cuvintelor”… Are o prefață semnată de ieromonahul Lavrentie de la mănăstirea Hurezi, diortositorul cărții, dedicată noului episcop de Râmnic, Climent. Lavrentie, care a diortosit majoritatea căților tipărite în timpul lui Climent, se socotea „ca un fiu sufletesc al Pre Sfinției Tale și al mieu stăpân”. Lucrul este ușor de înțeles dacă ne gândim că amândoi erau din aceiași mănăstire, Hurezi. Arată că tipărirea s-a făcut „dintru a Prea Sfinției Sale cheltuială spre folosul cel de obște”.
Tot din porunca lui Climent s-au copiat și câteva manuscrise. Astfel, în 1736, un „Serafim, monahul din Câmpulung” copiază „din preacinstită porunca” episcopului Climent un manuscris cuprinzând „Cuvinte ale Sfântului Simeon al Tesalonicului”. Manuscrisul său a fost copiat apoi de Ilarion, proegumenul Bistriței iar între 1 iunie și 1 septembrie1737 de Radu logofețelul „din porunca și cu toată cheltuiala” episcopului. Tot din însemnarea lui Radu logofețelul aflăm că pe peretle de apus al bolniței, ridicată la Polovraci de urmașul său, egumenul Lavrentie, în 1736-1738, sunt zugrăviți : arhimandritul Dionisie, egumenul Hurezului, episcopul Climent și ctitorii : egumenul Lavrentie și ieromonahul Ștefan (Anexa nr. 10)
Activitatea pastorală
Episcopul Climent nu a uitat de îndatorirea sa de a purta de grijă față de păstoriții săi din Șcheii Brașovului. Astfel la 28 mai 1737 îi scria din Craiova popii Teodor, certându-l pentru că s-a așezat protopop în locul tatălui său cu ajutorul sașilor și punându-i în veder să nu mai facă aastfel de neorânduieli, întrucât el a rânduit ca protopop pe popa Radu. Tot atunci îi scria și fostului protopop Florea Bărău, tatăl lui Teodor, mustrându-l că și-a reținut 78 florini din plata dăjdiilor ce se cuveneau episcopului de Râmnic, cerând să-i fie trimiși. La 28 septembrie 1737 scria iar protopopului Radu Tempea și unui jupân cu numele Mogoș, pe care-i mustra pentru aptu că nu-l informau despre situația lor. Ei se întâlniseră la Sibiu când Climent fusese aici pentru a depune jurământul în fața generalului Wallis. La 29 septembrie 1737, dădea de știre protopopului Radu și jupânului Mogoș că a primit informațiile trimise și le da sfaturi cum să lucreze pe viitor la Viena în afacerile obștei românești din Brașov. Le cerea ca „fără de zăbavă să avem înștiințare cu amănuntul ca și noi să vă putem da mână de ajutor…” Cu aceasta se încheie corespondența dintre episcopul Climent și românii din Șcheii Brașovului, ea fiind întreruptă de războiul turco-austriac ce începuse tocmai atunci. În 1739, după încheierea păcii de la Belgrad și realipirea Olteniei la Țara Românească, a încetat și jurisdicția episcopiei Râmnicului asupra Brașovului și Țării Bârsei. De fapt din 1735 Curtea de la Viena stabilise ca ortodocșii din Țara Bârsei, Brașov, Ardeal să fie siliți să se adreseze în problemele religioase, mitropolitului sârb din Belgrad sau episcopului din Cruședol, sufraganul celui dintâi, ceea ce a nemulțumit mult pe episcopul Climent al Râmnicului. Astfel episcopul sârb Nicanor al Cruședolului a făcut o vizită la Brașov stând în această localitate între zilele 5 – 29 decembrie 1735. Datorită acestui fapt, s-au făcut confuzii pentru că nu era voie ca un episcop să intre în eparhia altui episcop, fără știrea și voia episcopului locului, după litera pravilei bisericești.
Episcopul Climent a avut una dintre cele mai rodnice păstoriri din istoria eparhiei Râmnicului, deși a stat în fruntea ei treisprezece ani (patru ani sub ocupație austriacă și restul sub dominație turcească). Păstorirea lui a început efectiv abia în 1739, căci din 1735 până în 1737 a condus eparhia ca „ipopsifilos”, nefiind hirotonit , iar din 1737 până în 1739 a fost nevoit să-și părăsească reședința din cauza războiului turco-austriac, când i-au fost distruse catedrala episcopală, reședința și clădirile din jur. El a trebuit să facă față și opoziției unor boieri și egumeni la alegerea sa, dar mai ales din partea mitropolitului sârb de la Belgrad. Privit prin prisma atâtor neajunsuri ce avusese de întâmpinat, el ne apare ca un om hotărât și cu o voință puternică.
VI. SFÂRȘITUL STĂPÂNIRII AUSTRIECE ÎN OLTENIA
Atitudinea clerului față de această situație
O etapă a crizei orientale adusese Oltenia sub stăpânirea imperialilor, etapa următoare a sustras-o dominației habsburgice și a reintegrat-o Țării Românești, sub suzeranitatea Porții. În 1733 moare regele polon August al II lea, dând naștere unei noi conflagrații europene, dezvoltate în jurul conflictului istoric dintre Franța și Imperiul Habsburgic, oferind astfel prilej de reizbucnire contradicțiilor de interese în Europa Răsăriteană și sud-estică. Imperiul Otoman, Rusia și Austria au fost implicate iar într-un războicare va modifica perspectivele problemei orientale. Rusia este cea care preia inițiativa declanșării războiului profitând de impasul prin care trecea Imperiul Otoman din cauza războiului cu perșii. Rusia dorea să recucerească Azovul (pierdut în 1711) și de a-și impune hegemonia în Marea Neagră și Marea Caspică. Ostilitățile au început încă din toamna anului 1735 în sudul Rusiei, în teritoriile de sub stăpânirea tătară . Trupele ruse vor cuceri Azovul și alte fortărețe dar vor eșua în încercarea de a cuceri Crimeea. Tratatul de alianță austro-rus din 1726 îndatora Austria la o acțiune militară conjugată cu Rusia ; mai hotărâtor însă a acționat asupra Curții de la Viena teama de a lăsa Rusiei singure beneficiul lichidării Imperiului Otoman. Pentru că din 1733 se afla în conflict cu Franța, Piemontul și Spania, Imperiul Habsburgic va încheia o pace grabnică. Deși pierduse teritorii în Italia, Austria se elibera prin preliminariile încheiate la Viena în octombrie 1735, de povara efortului militar în apus și devenea disponibilă pentru acțiunea antiotomană. Înainte de a dobândi, cu prețul unui nou efort militar, partea revendicată din moștenirea otomană, conducerea Imperiului s-a străduit să o mențină printr-o politică de mediație între turci și ruși ; întregul an 1736 și începutul celui următor s-au aflat sub semnul negocierilor austro-turco-ruse care au culminat cu Congresul de la Niemirow. Fără a avea un rezultat negocierile au fost întrerupte și în iunie 1737, Austria intră în război alături de Rusia. Dorința Austriei era de a anexa cele două țări române : Țara Românească și Moldova, care într-o primă fază a și fost posibilă. Dar contraofensiva otomană a fost hotărâtoare. După ce austriecii au ocupat pentru puțin timp capitala țării (începutul lui august), ei și-au procurat de la vistierie date privitoare la populația țării, pe județe, pentru a-și executa deîndată programul fiscal, la fel cum procedaseră și în Oltenia.
Imperiul Otoman va reuși să cucerească teritoriile anexate de Imperiul Habsburgic și acest lucru va fi recunoscut prin pacea de la Passarowitz, Bosnia și Nișul reintrând în componența Imperiului Otoman. Războiul era foarte rău venit pentru austrieci. Prințul Eugeniu de Savoia murise în aprilie 1736, Austria rămânând fără marele său strateg militar. Ceilalți generali, care luară comanda armatei, au fost incapabili în comparație cu prințul Eugeniu de Savoia. Turcii își aduseseră la Dunăre și la Nistru armatele care luptaseră în războiul cu Persia, cu care încheiase pacea. Generalii austrieci, în loc să-și concentreze forțele spre a da lovituri hotărâtoare, le risipiră în mai multe corpuri și le nimiciră în lupte fără nici un folos.
În toamna anului 1737 trebuiră, în fața forțelor superioare ale turcilor, să se retragă din Serbia în Banat. Wallis , comandantul din Ardeal, avea la dispoziție un corp de armată, a cărui destinație era să ocupe Moldova și Țara Românească. Detașamente austriece trecuseră munții și ocupară diferite localități din țară, ca Târgoviște, Câmpina, Pitești, Câmpulung dar pentru scurt timp. În Oltenia, austriecii nu aveau numeroase trupe. Generalul Ghillany, care comanda trupele austriece ce trecuseră Carpații, a fost respins de turci, care erau în număr foarte mare. La 27 octombrie 1737, va trebui să se retragă și detașamentul austriac rămas la Craiova sub comanda colonelului Salhausen, prezidentul Administrației. Cu retragerea lui încetă și administrația austriacă în Oltenia.
Campania anului următor a adus trupele otomane din nou sub zidurile Belgradului (august) ; epuizați de efortul militar și incapabili de a continua războiul, austriecii acceptă condițiile de pace ale turcilor. Prin pacea încheiată la Belgrad la 1 septembrie și ratificată la 18 septembrie 1739, Imperiul Habsburgic renunța la : Bosnia, Serbia și Oltenia, pe care le pieduse în cursul războiului.
Stănirea austriacă nu reușise să câștige adeziunea nici unei pături a populației. Dezamăgirea boierilor fusese mult prea mare pentru ca ei să manifeste vreun atașament față de formula de guvernare instituită de regimul habsburgic. Boierimea aspirase să obțină un stat autonom a cărui viață internă să fie lăsată în întregime la bunul ei plac, iar austriecii au încorporat Oltenia în Imperiu și au anihilat treptat autonomia. Îngrădirea și apoi suprimarea autonomiei erau strâns legate de programul de guvernare al austriecilor care în atâtea privințe contrazicea interesele fundamentale ale boierimii ; privilegiile clasei dominante au fost rând pe rând îngrădite sau suprimate; puterea stăpânilor de moșii pe propriile lor domenii a fost subminată de imixtiunea autorității publice, avantajul imens tras de boieri din dregătorii și din exploatarea fiscală a țărănimii a fost suprimat cu timpul. Afirmarea statului absolutist trecea peste o parte însemnată a intereselor boierimii.
Informați asupra regimului instaurat în Oltenia, boierii munteni și-au manifestat întrega rezervă față de austrieci, atunci când , în vara anului 1737, trupele lor au pătruns pe teritoriul Țării Românești. Nimic din adeziunea largă cu care clasa dominantă i-a întâmpinat pe austrieci cu douăzeci de ani înainte nu se mai regăsește în situația din 1737. Dimpotrivă, în repetate rânduri, comandanții imperiali au avut prilejul să constate că boierimea munteană, cu excepții rare, manifestă aversiune față de puterea austriacă și că aspirațiile ei de organizare a unui stat autonom se sprijinea acum pe ideea unei colaborări cu Rusia.
Clerul, atât de puternic prin latifundii și influență spirituală , nu avea de ce fi legat de regimul austriac. Poziția dominantă a Bisericii Ortodoxe nu fusese serios amenințată de prozelitismul catolic. Catolocizarea rapidă a populației nu intra în vederile politice imediate ale conducerii imperiale, dar religia romano-catolică a înregistrat un progres însemnat în Oltenia în timpul stăpânirii austriece. Prințul Eugeniu de Savoia a încercat chiar să introducă Inchiziția dar fără nici un succes. Afluxul unui număr mare de credincioși catolici străini : bulgari, germani și mai puțin unguri, cât și prezența unităților militare austriece au contribuit la afirmarea și extinderea confesiunii romano-catolice în Oltenia. Principalele centre catolice au fost locurile de așezare ale bulgarilor : Craiova, Râmnic și Brădiceni. Fundații religioase noi au fost construite la Craiova și Râmnic. Încă din 1730 se proiecta construirea unei noi biserici catolice în Craiova. Stabilirea la Craiova a episcopului romano-catolic Nicolae Stanislavich a marcat progresul cultului catolic în Oltenia și începutul unei preocupări mai intense pentru răspândirea catolicismului. Încă din 1726, cu ocazia elaborării măsurilor de reorganizare a întregului sistem de guvernare a provinciei (Anexa nr.13) , proiectul întocmit de prințul Eugeniu de Savoia în colaborare cu președintele Camerei Aulice preconiza înființarea unui gimnaziu catolic la Craiova tocmai în scopuri bine precizate, de prozelitism „pentru a infiltra pe nesimțite tineretului schismatic de acolo, religia catolică.”
Formula convertirii lente, prin infiltrarea progresivă a elementelor catolice în provincie și prin școală, corespundea unui program de lungă durată, care evident nu a putut da roade pe parcursul a cei douăzeci de ani ai stăpânirii austriece asupra Olteniei. Cazurile de convertire la catolicism în rândurile românilor au fost foarte rare și fără o foarte mare importanță din punct de vedere politic și confesional (poate doar cel al egumenului Segarcei, Ilarion, care a provocat oarecare agitație).
Controlul tot mai apăsător al statului asupra Bisericii, amestecul fiscului în administrarea avutului mănăstirilor, cum și celelalte măsuri luate de austrieci (excluderea episcopului de la alegerea egumenilor, neconfirmarea privilegiilor) nu putea să atașeze clerul oltean față de regimul austriac.
Nu numai reprezentanții bisericești s-au opus stăpânirii austriece ci și țărănimea. Prinsă în plin proces de aplicare efectivă a reformelor în ultimii ani ai prezenței austriece în provincie, țărănimea a avut de îndurat și neajunsurile vechiului sistem fiscal și cele ale rigurozității administrative austriece ; aspectele pozitive care se puteau dezvolta din aplicarea noii politici aveau nevoie de scadențe mai îndelungate decât cele de care au beneficiat, pentru a-și da roadele. Pregătirea și desfășurarea războiului a adus provinciei un apăsător surplus de sarcini ; unitățile imperiale staționate sau în trecer prin Oltenia , mult mai numeroase decât în trecut, achizițiile masive de cereale și animale la prețuri oficiale și după aceea regimul rechizițiilor, au supus populația la un efort disproporționat de mare în raport cu resursele de care dispunea.
Apăsarea austriacă și primejdia militară au declanșat încă din primele luni ale războiului un val masiv de fugă în rândul populației. Generalul Waliss raportând Consiliului de război dificultățile campaniei abia începute, indica drept unul din cele mai de seamă impedimente faptul că „aproape toți locuitorii s-au retras în munți, din pricina fricii răspândite pe neașteptate în popor ; din această pricină nu numai provincia nu mai poate furniza lucrătorii necesari, dar și contribuția rămâne neîncasată, iar frumoasele roade ale câmpului, nesecerate , se vor distruge …” Se hotărâse ca cei care vor încerca să fugă vor fi executați pentru a se pune capăt fugii în masă a populației. Textul neîncheiat al scrisorii adresate la 12 iulie de Administrație celor 24 mari boieri, care cei dintâi se refugiaseră în regiunea de munte, e ultimul document înregistrat în protocoalele Administrației și probabil ultimul act emis de ea.
Intrarea trupelor turcești în provincie a silit unitățile austriece, incapabile să opună rezistență serioasă, să se retragă din întreaga regiune de șes ; la sfârșitul lunii octombrie 1737, Craiova, pustie, în mijlocul unui ținut rămas pustiu din cuza fugii în munți a populației, era și ea părăsită de armata imperială care ocupa poziții noi în regiunea de munte.
Desfășurările militare creaseră condiții favorabile acțiunii de unificare , concomotent cu pătrunderea trupelor otomane înlăuntrul Olteniei, Constantin Mavrocordat și-a desășurat acțiunea politică de reconstituire a unității teritoriale a Țării Românești. Apelul adresat populației celor cinci județe (Dolj, Gorj, Romanați, Mehedinți, Vâlcea) la sfârșitul lunii octombrie, era menit să înlăture temerile și șovăielile. Proclamația domnească garanta persoana și bunurile tuturor celor care acceptau să reintre „supt ascultarea, stăpânirea otomăneștii măriri și supt oblăduirea noastră”. La această făgăduială domnul mai adăuga un mijloc de atracție deosebit de eficace : moșiile muntene ale boierilor și mănăstirilor din Oltenia cu a căror pierdere nu se resemnaseră niciodată, le erau acum oferite tuturor celor care aderau la noua stăpânire.
Hotărârea celor atât de insistent și convingător solicitați nu s-a lăsat mult timp așteptată; episcopul și boierii – câți dintre ei nu se refugiaseră în Transilvania – fac act de supunere către domn. Într-un raport de la Lobkowitz, comandantul trupelor din Ardeal, primit la Viena în martie 1738, ne spune că episcopul se afla la Craiova și că împreună cu egumenul de la Orez, Dionisie, dăduse o patentă de „avocațiune”, prin care lucra intereselor împăratului. Această patentă fusese interceptată. Consiliul dispuse ca să o păstreze, spre a se cere odată socoteală episcopului, (octombrie 1738) e vorba de corespondența pe care o întreținea episcopul Climent cu boierii fugiți în Transilvania și pe care îi îndemna să se întoarcă înapoi în țară. Rămânea încă nesupusă regiunea de munte, în nordul județului Vâlcea, acolo unde austriecii reușiseră să-și păstreze trupe, care păzeau comunicațiile cu Transilvania ; din Craiova, în primele luni ale anului 1738, episcopul Climent care-și asumase rolul de căpetenie politică, se adresa locuitorilor din „ținutul muntelui” , chemându-i să se supună turcilor și să livreze proviziile solicitate în același timp de ambele armate. „Știu că va iaste greu a sluji la doi împărați” – scria înțelegător episcopul , dar cu înțelepciunea politică pe care i-o impuneau împrejurările, el nu uita să aduge sfatul de a se conforma îndemnului său până la primăvară când , „lovindu-se oștile, cine va birui a acelui va fi țara”. În vara anului 1738, nesiguri încă în privința desfășurării evenimentelor, episcopul și un grup de boieri din Craiova se grăbeau să-i asigure și pe austrieci de fidelitatea lor. Silindu-i pe austrieci să părăsească întreaga provincie în cursul aceluiași an, evoluția evenimentelor militare a pus capăt definitiv dominației habsburgice în Oltenia.
Pomelnicul Episcopiei Râmnicului ne spune că episcopul Climent în loc să treacă în Ardeal cum îl sfătuise comandantul Lobkowitz, a ascultat de sfatul domnitorului Constantin Mavrocordat să iasă din munți și să se supună turcilor și tătarilor, lucru pe care episcopul îl făcu, stând douăzeci de ani, spune pomelnicul, desigur în loc de doi ani, în mâinile turcilor și tătarilor, până ce în al treilea an se încheie pacea.
Pentru a determina populația Olteniei ca să recunoască deplin stăpânirea turcească și totodată și pe el, reprezentantul acestei stăpâniri, Constantin Mavrocordat, va adresa o scrisoare pe 29 octombrie 1738, către episcopul Climent : „Cinstite și de Dumnezeu iubitorule, Sfinția Ta Părinte, episcoape al Râmnicului și Sfințiilor Voastre părinți egumeni dupre la mănăstirile de peste Olt, din județul Romanaților, al Vâlcii, al Jiului de Jos, al Jiului de Sus și al Mehedinților și molitvelor voastre preoți, diaconilor și dumneavoastră boiari mai mari și boiernașilor …” îndemnându-i pe toți să se supună turcilor.
Tot cu data de 28 octombrie 1738, există și o proclamație a comandantului turcesc, Murtaza Pașa către populația Olteniei. În această proclamație ni se spune că Murtaza Pașa fusese însărcinat de Poartă, ca să alunge pe nemți din Oltenia. Tot aici la adresa locuitorilor, se mai spune că toți cei ce vor trece de partea turcilor , vor fi apărați și nu li se va face nici un rău, nu vor fi prădați de soldați etc iar aceia care vor ține încă la nemți , vor avea să sufere toate relele : robire, prădare, ascuțiș de sabie.
După luptele pierdute de austrieci și după mai multe tratative diplomatice , se încheie la 18 septembrie 1739, pacea de la Belgrad, între Imperiul Otoman și cel Habsburgic. Belgradul reveni Imperiului Otoman iar Oltenia, pe care austriecii o pierduseră de fapt de la sfârșitul anului 1737 și începutul celui următor , trecu acum și de drept sub turci, care o alipiră Țării Românești, din corpul cărei fusese desprinsă timp de mai bine de douăzeci de ani, prin politica de cucerire a Imperiului Habsburgic.
VII. CONCLUZII
Reintegrarea teritorială a Olteniei în Țara Românească și totodată revenirea Bisericii Ortodoxe din Oltenia sub jurisdicția Mitropoliei Ungrovlahiei, mitropolit fiind atunci Neofit Cretanul (1738-1753), multe biserici și mănăstiri putând fi din nou închinate locurilor sfinte din Răsărit, imediat după ce austriecii au părăsit provincia și turcii și-au văzut satisfăcute pretențiile bănești, s-a realizat fără dificultăți majore pentru că nu era altceva decât reconstituirea unei unități organice.
Regimul fanariot, departe de a repudia moștenirea austriacă , a integrat-o în programul său de guvernare.
Austriecii au reușit să încadreze societatea olteană în tiparele formulei de guvernare ale monarhiei absolutiste , în proces de tranziție spre despotismul luminat. Regimul introdus de austrieci în Oltenia la începutul secolului al XVIII lea, poartă amprenta fazei de început a absolutismului luminat care și-a găsit pe teritoriul oltean, unul din cele mai timpurii terenuri de experimentare.
Biserica Ortodoxă din Oltenia se va resimți după această perioadă de peste douăzeci de ani de ocupație austriacă datorită fiscalității excesive și a strictei evidențe a activității bisericești cât și a subordonării totale a episcopului, impuse de Curtea de la Viena.
Prin mijlocirea reformelor fanariote – în primul rând al celor înfăptuite de Constantin Mavrocordat, care vor cuprinde și Biserica Ortodoxă din Țara Românească și Moldova – regimul instaurat de austrieci în Oltenia și-a prelungit puternic acțiunea în istoria Țării Românești și a Moldovei, în secolul al XVIII lea.
La începutul epocii reformelor, formula de guvernare introdusă de austrieci în Oltenia a fost un puternic precipitant pentru activitatea reformatoare a domnilor fanarioți.
LISTĂ DE ABREVIERI :
C. Giurescu , Material C. Giurescu , Material pentru istoria Olteniei supt austriaci
N. Dobrescu , Istoria bisericii N. Dobrescu , Istoria bisericii române din Oltenia în timpul ocupațiunii austriace (1716 –1739)
E. Hurmuzaki , Documente E. Hurmuzaki , Documente privitoare la istoria românilor
Ș. Papacostea , Oltenia Ș. Papacostea , Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1739
M. Păcurariu , Episcopul Climent M. Păcurariu , Episcopul Climent de la Bistrița
Arh. Olt. Arhivele Olteniei
B.O.R. Biserica Ortodoxă Română
B.R.V. Bibliografia Românească Veche
Conv. Lit. Convorbiri literare
M.O. Mitropolia Olteniei
VIII. BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
1. BULAT T. G., Din vremea ocupației austriace în Oltenia (1726), în „Arhivele Olteniei”, VI (1927), nr. 29-30, pp 54-55
2. DOBRESCU NICOLAE, Un document referitor la istoria bisericească română, în „Biserica Ortodoxă Romînă”, XXVII (1904), pp 749-754
3. IDEM , Istoria bisericii române din Oltenia în timpul ocupațiunii austriace (1716-1739) Cu 220 acte și fragmente inedite culese din arhivele din Viena , București, 1906
4. GIURESCU CONSTANTIN , Material pentru istoria Olteniei supt austriaci, vol.I-III + indice , București, 1913 – 1947
5. HURMUZAKI EUDOXIU, Documente privitoare la istoria românilor, vol VI
6. POPESCU M. , Document cu privire la stăpânirea austriacilor în Oltenia , în „Arhivele Olteniei” , VI (1927) , nr 34 , pp 437-451
7. IDEM , Spicuiri privitoare la Oltenia în timpul ocupațiunii austriace. 1718-1739 , în „Arhivele Olteniei”, VI (1927), nr 31, pp 213-216
8. IDEM , Spicuiri noi privitoare la stăpânirea austriacă în Oltenia , în „Arhivele Olteniei”, VIII (1929), nr 41-42 , pp 43-44 și 79-88
9. IDEM , Contribuțiuni la istoria stăpânirii austriacilor în Oltenia , în „Arhivele Olteniei”, VI (1927), nr 34, pp 412-413 și 437-451
10. POPESCU RADU , Istoriile domnilor Țării Românești , ed. C. Grecescu, București, 1963
11. STINGHE STERIE , Documente privitoare la trecutul românilor din Șchei (1701-1795) , vol I-IV , Brașov , 1901-1903
LUCRĂRI GENERALE
1. BĂRBULESCU M. , DELETANT D., HITCHINS K., PAPACOSTEA Ș., TEODOR P., Istoria României , ed Enciclopedică , București, 1998
2. BERGER JEAN , Istoria Imperiului Habsburgic, ed Teora, București, 2000
3. CONSTANTINIU FLORIN , O istorie sinceră a poporului român , ed. Univers Enciclopedic, 1999
4. CRISTESCU D. , Sfânta mănăstire Arnota , Râmnicu-Vâlcii , 1937
5. DOBRESCU NICOLAE , Istoria bisericii românilor , Manual pentru clasa a VII a de Seminar , București, 1923
6. DONAT IOAN , Fundațiile religioase ale Olteniei, I Mănăstiri și schituri , Craiova , 1937
7. DRAGOMIR SILVIU , Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII , vol I-II , Sibiu , 1920-1930
8. FURTUNĂ D. , Preoțimea românească în secolul al XVIII lea. Starea ei culturală și materială , Vălenii de Munte , 1915
9. GEORGESCU VLAD , Istoria românilor . De la origini până în zilele noastre , ed Humanitas , București , 1992
10. IONESCU GHEORGHE M. , Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei , vol.II (1708-1787), București, 1914.
IORGA NICOLAE , Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor , vol II , București , 1928
IDEM , Istoria literaturii române , vol I , București , 1911
13. IDEM , Istoria românilor , vol VII , București , 1938
14. IDEM , Istoria românilor prin călători , ed. Academiei, București , 1981
15. IDEM , Istoria românilor în chipuri și icoane , vol I-II, ed Humanitas, București , 1993
16. IDEM , Locul românilor în istoria universală , ed. Științifică și Enciclopedică , București, 1985
17. LUGOȘIANU O. , Oltenia sub ocupațiunea austriacă 1717-1739 , București , 1889
18. LUPȘA ȘTEFAN, MOISESCU GHEORGHE, FILIPAȘCU ALEXANDRU , Istoria Bisericii Române , vol II , București , 1957
19. METEȘ ȘTEFAN , Relațiile bisericii românești ortodoxe din Ardeal cu Principatele Române în veacul al XVIII lea (cap III Relațiile bisericii ortodoxe ardelene cu Mitropolia din București 1701-1716 și cu episcopul Râmnicului între anii 1716-1739), București , 1933
20. MIRONESCU ATHANASIE, Istoricul eparhiei Râmnicului Noului Severin , București 1906
21. MURGESCU BOGDAN , Istoria românească – istorie universală 600-1800 , ed. Teora, București , 1999
22. PANAITESCU P. P. , Istoria românilor , ed. Didactică și Pedagogică , București , 1990
23. PAPACOSTEA ȘERBAN , Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1739 , ed. Enciclopedică , București , 1998
24. PĂCURARIU MIRCEA , Istoria Bisericii Ortodoxe Române , vol II , ed. Institutului Biblic și de Misiune al B. O. R. , București, 1992
25. POPESCU-CILIENI I. , Pe firul istoric al Episcopiei și Mitropoliei Olteniei în volumul Viața bisericească în Oltenia, Craiova , 1941
26. STINGHE STERIE , Istoria Bisericii Șceilor Brașovului, Brașov , 1889
27. ȘTEFĂNESCU ȘTEFAN , Istoria românilor . Între tradiție și modernitate , vol IV , ed Universității , București , 1992
ȘTEFULESCU AL. , Mănăstirea Tismana , București , 1909
29. TAYLOR A. J. P. , Monarhia habsburgică 1809-1918. O istorie a Imperiului austriac și a Austro-Ungariei , ed. All , București , 2000
30. ȚINTĂ A. , Colonizările habsburgice în Banat (1716-1740) , Timișoara , 1973
31. VASILESCU AL. A. , Oltenia sub austriaci, 1716-1739, vol I , București , 1929
STUDII ȘI ARTICOLE
1. BERECHET ȘT. GRIGORE , Dreptul vechilor noștri ierarhi la judecarea mirenilor , în „Biserica Ortodoxă Română”, LVI (1938), nr 11-12
2. BRADEA CONSTANTIN , Cronicile grecești și situația Bisericii românești în prima jumătate a secolului al XVIII lea, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIV , 1966 , nr 5-6
3. CORAVU DIMITRIE , Tipografi de la Râmnic din prima jumătate a secolului al XVIII lea , în „Mitropolia Olteniei”, XIX, 1967, nr 1-2 , pp 45-58
4. CREȚEANU RADU , Un mare ctitor de lăcașuri sfinte : Climent al Râmnicului , în „Mitropolia Olteniei”, XXII, 1970, nr 7-8 , pp 663-670
5. DUȚU ALEXANDRU , Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700-1821). Studii și texte, București, 1968,
6. FILITTI I. C. , Oltenia și cârmuitorii ei , 1391-1831 , în „Arhivele Olteniei” , IX (1930), nr 49-50.
7. GAVRILOVICI NIKOLA , Cum a fost hirotonit episcopul climent al Râmnicului de către mitropolitul Vichentie Ioanovici în 1737 , în „Analele Societății de Limbă română” , Panciova , 1972-1973., nr 3-4 , pp 173-192 + 2 planșe (în sârbește).
8. IONESCU G. , Tipografia Episcopiei de la Râmnicu Vâlcea , în „Revista pentru istorie, arheologie și filologie” , X (1909) , pp 329-353
9. IORGA NICOLAE , Opera Episcopului Damaschin , în „Ramuri” , IV(1909)
10. LĂPEDATU ALEXANDRU , Damaschin episcopul și dascălul , traducătorul cărților noastre de ritual, București , 1906 (extras din „Convorbiri literare”, XL , 1906 , pp 563-581).
11. MANOLACHE MIHAI , Viața și activitatea episcopului Inochentie al Râmnicului (1727-1735) , în „Mitropolia Olteniei” , XIX , 1967, nr 9-10, pp 743-754.
12. MOLIN V. , Aria de răspândire a cărților de la Râmnic în Banat în secolul al XVIII lea , în „Mitropolia Olteniei”, XVI, 1964, nr 11-12
13. IDEM , Tiparnița de la Râmnic în timpul păstoriei lui Inochentie , în „Mitropolia Olteniei”, XV , 1963 , nr 3-4 , pp 187-196
14. NĂSTUREL P. V. , Biserici , mănăstiri și schituri din Oltenia , în „Revista pentreu istorie, arheologie și filologie” , XI (1910) , XII (1911), XIV (1913)
15. PĂCURARIU MIRCEA , Episcopul Climent al Râmnicului , în „Mitropolia Olteniei”, XV, 1965 , nr 1-2 , pp 22-49
16. REGLEANU M. , Contribuții la cunoașterea episcopului de Râmnic, Damaschin , în „Hrisovul”, I , 1941, pp 442-449
17. SACERDOȚEANU AURELIAN , Tipografia Episcopiei Râmnicului (1705-1725) , în „Mitropolia Olteniei”, XII, 1960, nr 5-6, pp 291-349
18. ȘERBĂNESCU NICOLAE , Episcopii Râmnicului , în „Mitropolia Olteniei”, XVI , 1964 , nr 3-4 , pp 171-212
19. TEODORESCU BARBU , Episcopul Damaschin și contribuția sa crearea limbii literare române , în „Mitropolia Olteniei”, XII , 1960 , nr 9-12 , pp 627-645
20. IDEM , Circulația vechii cărți bisericești. Contribuții la un catalog cumulativ , în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIX , 1961, nr 1-2
21. XENOPOL A. D. , Oltenia sub austriaci.Studiu istoric , în „Arhiva. Organul societății științifice și literare” din Iași , III (1892)
IX ANEXE :
1. Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea
2. Mănăstirea Bistrița (jud. Vâlcea)
3. Mănăstirea Govora (jud. Vâlcea)
4. Mănăstirea Hurezi (jud Vîlcea)
5. Mănăstirea Turnu (jud Vâlcea)
6. Mănăstirea Dintr-un Lemn (jud. Vâlcea)
7. Harta Olteniei în timpul stăpânirii austriece realizată în 1724
8. Mănăstiri și schituri . Hartă realizată de I. Donat , „Fundațiile religioase ale Olteniei”
9. Episcopul Damaschin , Pictură din biserica mănăstirii Govora și semnătura sa
10. Episcopul Climent de la Bistrița , pictură din Biserica „Bolnița” a episcopiei și semnătura sa
Semnătura Episcopului Inochentie de la Brâncoveni
Antimisele lui Inochentie și Climent
13. Lista boierilor și egumenilor chemați la instalarea Nouei Administrațiuni, nr. de ord. 39, C. Giurăscu, Material , II , 1726-1732
14. Episcopul Râmnicului împreună cu mai mulți boieri către Wallis, nr. de ord. 36, C Giurescu, Material, III, 1733-1739 .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Istoria Bisericii Ortodoxe Romane din Oltenia In Timpul Stapanirii Austriece (ID: 167302)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.