Elemente de Psihologie Religioasa. Educatia Crestina a Elevilor pe Varste

Introducere

Educația – o acțiune specific umană

Evoluția idealului educației. Câteva repere.

Din cele mai vechi timpuri, mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să pătrundă tainele universului, să le cunoască. Odată cu societatea a apărut și educația, ca un proces în desfășurare, cu particularități distincte de la un moment istoric la altul, după cum existența socio-umană în ansamblul său se află în continuă devenire.

Noțiunea de educație a determinat formularea mai multor definiții, luându-se în considerare diverse aspecte: scopul educației, natura procesului, conținutul educației, laturile sau funcțiile actului educativ. Etimologic, „educație” provine din latinescul „ educo–are” ce înseamnă „a crește, a instrui, a forma, a scoate din”. Am putea spune că educația înseamnă a scoate individul „din starea de natură” și a-l introduce „în starea de cultură”.

Educația este una dintre cele mai nobile și mai complexe activități umane. Ea se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale și istorice bine determinate. Educația este absolut necesară omului, existând în acesta dorința, înclinația, dar și capacitatea de a răspândi zestrea înțelepciunii și învățăturii sale, de a se perpetua spiritualicește, dincolo de timpul și spațiul ce i-au fost hărăzite. Prin educație, omenirea durează și dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună și de un învățământ pe măsură. Prin el, își construiește elementele dăinuirii sale .Acest lucru se întâmplă dacă ținem cont de cele două mari scopuri ale educației; primul este “să dăm copilului cunoștințe generale de care ,bineînțeles, va avea nevoie să se servească : aceasta este instrucția. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe omul de mâine și aceasta este educația.” Nu achiziția în sine este valoroasă, ci cum, când și ce se actualizează atunci când trebuie.

Astfel, pentru antichitatea greacă, esența educației consta din realizarea “kalokagathiei” adică obținerea în paralel a frumuseții fizice și bunătății sufletești. Socrate, unul din reprezentanții de seamă ai lumii grecești, consideră că pentru a deveni virtuos, omul trebuie să cunoască mai întâi binele, care nu este în afara lui, ci sălășluiește în om. El ne invită la o permanentă cunoaștere de sine, aceasta fiind socotită drept începutul înțelepciunii și trebuind să stea în centrul tuturor preocupărilor. Platon – un alt reprezentant de seamă, este cel care propune, cel dintâi, un sistem teoretic de educație .În viziunea lui, există două mari laturi ale educației: intelectuală și fizică. Cea intelectuală se realizează prin știință, artă, meșteșug, însă nu este admisă orice artă, ci numai cea care modelează, întărește și creează armonie; iar cea fizică se realizează prin gimnastică, rostul ei fiind acela de a preveni îmbolnăvirile și de a întări organismul. Mai mult, acest mod de gimnastică se adresează, în concepția lui Platon, în primul rând sufletului și apoi trupului. Tot la Platon apare un element foarte important, anume, educația făcută din plăcere și cu plăcere, fără a fi forțată.

Un îndreptar de bază pentru educație îl constituie Vechiul Testament, cele mai multe sfaturi și principii pedagogice găsindu-se în Levitic, Numeri, Deuteronom, Pilde, Psalmi. Din cărțile menționate rezultă că scopul educației este dobândirea înțelepciunii spre care trebuie să tindem din toate puterile. În concepția veche- testamentară este considerat om înțelept nu cel ce are multe cunoștințe, ci cel care știe cum să trăiască pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu. Așadar, însușirea poruncilor divine transmise prin Moise nu la modul pur teoretic, ci prin împlinirea lor în fapte de viață constituia scopul educației la evrei. Ca metodă de educație, Vechiul Testament recomandă în special exemplul părinților, care trebuie să-și educe copiii și atunci când este cazul, să-i mustre și să-i bată: “Cine cruță toiagul său își urăște copilul, iar cel care îl iubește îl ceartă la vreme” (Pilde 13, 24). Familia deține rolul fundamental în educație, ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre.

Ideea de educație este prezentă și în Noul Testament, copiii fiind supuși unei îndrumări atente orientate spre Hristos. Aceasta rezultă din chiar cuvintele Mântuitorului: “Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci împărăția cerurilor este a celor ca ei.” (Matei 19, 24). Educația creștină are drept început si sfârșit dragostea de om și de Dumnezeu, în vederea fericirii omului pe pământ și în ceruri. Prin realizarea ei pe pământ, această educație urmărește să câștige împărăția cerurilor. Educația nou-testamentară o depășește pe cea vetero- testamentară prin faptul că postulează dragostea față de oameni, inclusiv față de dușmani, bunătatea, sfințenia, dreptatea, egalitatea, smerenia. Educația creștină înseamnă convertire totală la Hristos.

În epoca patristică, ideile despre educație sunt cuprinse în diverse tratate de educație generală și specială, omilii, comentarii, catehisme, opere filosofice, opere poetice, opere polemice, opere științifice propriu-zise. Părinții și scriitorii bisericești creează o nouă formă de spiritualitate care implică o orientare nouă pentru fiecare individ. Ei foloseau metode diferite de educație în funcție de situații, împrejurări și oameni, ei nu doar vorbeau despre educație, ci se aplecau cu foarte mare dăruire și răbdare asupra sufletului fiecărei persoane, manifestau o îndrumare directă, personală și un control continuu al ființei umane. În epoca patristică era prețuită atât educația individuală, cât și cea în masă. Biserica era cea care făcea educația, în spirit de frățietate și de dragoste, proces în care personalitatea nu era anulată, ci integrată în ansamblul celorlalte personalități. Vom urmări, pe scurt, cum era privită educația la Sfinții Părinți Capadocieni ( Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Grigore de Nyssa), la Sfântul Ioan Gură de Aur și Clement Alexandrinul. Ei acordă importanță și trupului și sufletului, educația realizându-se, pentru trup, cu ajutorul exercițiilor de gimnastică la care se adaugă o deosebită grijă privitoare la hrană și îmbrăcăminte, iar pentru suflet prin educarea simțurilor. Ca mijloace de realizare a acestui tip de educație se recomandă artele, precum: poezia, pictura și muzica. Toate acestea înnobilează sufletul, îl îmbracă în hainele iubirii de bine, de frumos și de adevăr. Pentru educația voinței, al cărei scop este virtutea, primul factor al realizării ei este exemplul. Educația voinței trebuie făcută în sensul voinței lui Dumnezeu și cu ajutorul Sfântului Duh. Autorii patristici oferă în operele lor modele vrednice de urmat: patriarhi, prooroci, apostoli, misionari și râvnitori pentru bine. De asemenea, acordau un rol deosebit în educație recompensei și pedepsei, recomandând ca adevăratul pedagog să îmbine blândețea cu severitatea. Primul gânditor creștin care a lăsat o lucrare de pedagogie sistematică, din care s-a alimentat tradiția creștină privind educația este Clement Alexandrinul cu a sa lucrare “Pedagogul”. Conform învățăturii sale, idealul educației creștine este înscrierea omului pe drumul către Hristos, dobândirea virtuții prin urmarea modelului suprem, Iisus Hristos, mântuirea sufletului prin răscumpărare, dar și prin educație sistematică. Viața aleasă propusă de această educație privește atât sufletul cât și trupul. Scopul educației nu se poate împlini singur, ci prin colaborarea activă a credinciosului cu harul divin. Această idee apare, de altfel, la toți marii Părinți și scriitori bisericești. În viziunea Sf. Vasile cel Mare, educarea copiilor trebuie să se facă în disciplină și iubire față de Dumnezeu, în vederea realizării unei personalități moral-religioase și a viețuirii întru Hristos. Acest sfânt părinte recomandă începerea educației de timpuriu, când sufletul, fiind moale ca ceara, poate fi ușor de modelat și format.

Așadar, principiul psihologic își are rădăcini adânci, în însăși învățătura Sfinților Părinți. Precum doctorul nu prescrie același medicament pentru toți bolnavii, așa și pedagogul își exercită arta de a învăța pe copii după posibilitățile și caracteristicile fiecăruia.

Din acest punct de vedere, Sf. Vasile cel Mare este un fin psiholog, un bun cunoscător al sufletului celui educat, și recomandă tuturor pedagogilor să țină seama de acest aspect deosebit de important în demersul educativ.

Ideea respectării particularităților individuale, a accesibilizării cunoștințelor, a continuității învățării apare și la Sf. Grigorie de Nazianz, care consideră că nu se cade a vorbi orice despre Dumnezeu, în orice vreme și oricui, ci este o vreme anume când trebuie să vorbim despre El.

O importanță deosebită i se acordă educației și de către Sf. Ioan Gură de Aur, fiind considerată problemă capitală a omului, din lipsa acesteia decurgând toate relele posibile. De asemenea, semnalăm necesitatea începerii educației de la cea mai fragedă vârstă, deoarece atunci sufletul este modelabil, precum o pastă care ia orice formă îi dai. Idealul educației are o profundă dimensiune religioasă pentru că vizează cultivarea credinței, și disprețuirea bunurilor trecătoare. Sf. Ioan Gură de Aur evidențiază rolul părinților, îndeosebi al femeii, al mamei în efortul educativ. Ca o încununare a întregii concepții despre educație a Sf. Ioan Gură de Aur și, implicit, a tuturor Sfinților Părinți, propunem frumoasele cuvinte ale sfântului, izvor de înțelepciune și îndreptar în vederea realizării unei educații corecte și eficiente: “A educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte: artă mai mare ca aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare”.

De la o epocă la alta, educația și-a perfecționat metodele, și-a îmbogățit conținutul, însă și-a păstrat scopul: formarea de caractere umane. Mari pedagogi din perioada modernă, majoritatea dintre ei oameni profund credincioși, își întemeiază atât principiile, cât și metodele și mijloacele educației pe criterii exclusiv moral-creștine.

Astfel, pentru pedagogul ceh Ian Amos Comenius (1592-1670), scopul educației este pregătirea oamenilor pentru viața viitoare. Formarea omului presupune, după părerea sa, dobândirea culturii, a virtuții și a pietății. Pentru filozoful și pedagogul german I. Kant(1714-1804), scopul educației este formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-1841),un alt mare pedagog german, căruia pedagogia modernă îi datorează formularea,, treptelor formale”, propune la vremea sa concentrarea tuturor materiilor de învățământ pe baze morale. I. Pestalozzi(1749-1832)pedagog elvețian și unul dintre cei mai mari ai lumii, deosebit de atașat Sfintelor Evanghelii, nominalizează credința și iubirea drept valori pedagogice ideale. Cu alte cuvinte, idealul educației se concretizează în omul profund credincios, care-și dovedește credința prin iubire.

Pedagogii români, dintre care menționăm pe G. G. Antonescu și Simion Mehedinți, călăuziți de preceptele evanghelice, văd formarea caracterului moral creștin drept finalitate ideală a educației.

Observăm că toți pedagogii mai sus evocați s-au exprimat în favoarea unui ideal educațional creștin, pentru că au avut în conștiința lor Modelul Suprem, Iisus Hristos, pe care Clement Alexandrinul îl numește Pedagogul desăvârșit. De aceea, atât învățătura Sa, cât și idealul și metodele de realizare a ei se deosebesc fundamental de ceea ce a fost până la El. Reținem că El nu a vorbit doar despre un ideal teoretic al educației, ci a înfățișat în persoana Sa Modelul Ideal, plinătatea pedagogiei divino-umane.

Capitolul I. Educația religioasă – dimensiune specială a edu

Capitolul I. Educația religioasă – dimensiune specială a educatiei generale

Din cele prezentate mai sus desprindem concluzia următoare: în epoca patristică, educația se făcea în vederea vieții de aici în sensul și în măsura în care această viață devenea un instrument pentru câștigarea vieții celeilalte. Deci, orientarea ei era: prin lumea aceasta spre viața veșnică. Educația profană pregătea și pregătește pentru existența de aici, pentru a deveni un om de real folos societății printr-o viață de aleasă creștere și printr-o temeinică pregătire intelectuală și profesională. Educația din epoca patristică urmărea câștigarea virtuții și a desăvârșirii ca trepte care duc la mântuire. Virtutea și desăvârșirea preconizate de autorii patristici nu erau de natură laică sau exclusiv morale, ci erau de natură eminamente religioasă. Educația avea ca scop ultim mântuirea. Suma eforturilor educative ale Sfinților Părinți urmărea mântuirea celor educați. Elaborau, deci, o educație soteriologică . Această educație avea la bază, în centrul și în vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea procesului acesta de educație.

Această dimensiune a educației s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogățindu-se în ceea ce privește formele de realizare. Educația religioasă creștină este o acțiune specific umană, desfășurată în mai multe contexte: familie, biserică, școală, societate. Este o lucrare susținută de iubire, de încredere, de libertate și de harul lui Dumnezeu. În afară de om, în calitate de educator, educația religioasă presupune și prezența dimensiunii transcendente a unui factor informant mai presus de om și de lume. Principiul colaborării libere și active între harul dumnezeiesc și strădania creștinului în scopul desăvârșirii acestuia din urmă, numit și principiul sinergismului, stă și astăzi la baza educației religioase creștin-ortodoxe. Așa cum mântuirea în și prin Hristos este posibilă, și educația creștină – ca acțiune premergătoare mântuirii omului, acțiune de perfecționare continuă – este posibilă. Căci ea constituie premisa esențială a mântuirii sufletești, fiind necesară în îndrumarea sufletească a creștinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu.

În viața credincioșilor, educația religioasă deține un rol important, deoarece prin ea se asigură un sens vieții, o direcție și un mod de a exista, o altă perspectivă decât cea pur materială. Prin acest tip de educație se realizează legătura omului cu Dumnezeu, comuniunea ființei limitate cu ființa infinită. Omul este îndrumat către o viață curată, este invitat la o permanentă purificare de patimi și o creștere în virtute care să-i permită implicarea responsabilă în viața activă și în social.

Rolul fundamental al educației religioase este evidențiat de Vasile Băncilă într-un mod foarte succint, numind această educație “consolidarea Botezului, un fel de Botez prelungit”. Dacă prin Botez pruncul se naște la o nouă viață, viața veșnică, prin educația religioasă el continuă acest Botez, asigură creșterea duhovnicească.

Ca orice tip de educație în general, și educația religioasă are un dublu scop: unul informativ, în sensul că disciplina Religie pune la dispoziția elevilor o sumă de cunoștințe specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie și filozofie a religiilor, și necesare pentru o cultură generală, dar și unul formativ, de interiorizare și traducere în fapte de viață a normelor religioase. La întrebarea:”ce se urmărește prin educația religioasă ?”,părintele Dumitru Călugăr propune următorul răspuns: caracterul religios moral-creștin. În sens biblic, teologic, a educa un suflet, a-l forma și a-l convinge pentru un anumit fel de viață, nu înseamnă numai a-l instrui cu reguli de memorizat, a-l face să memoreze preceptele noii învățături, ci, mai mult, a-i forma toate facultățile sale sufletești pentru a-și atinge scopul final, mântuirea. Deci, ținta prioritară a educației religioase este formarea caracterului și a personalității desăvârșite.

Putem considera educația religioasă drept un prilej de cercetare a sinelui, de cunoaștere a propriilor idealuri, prilej de fortificare interioară, orientare a omului spre lumea valorilor absolute și o cale de perfecționare a persoanei atât din punct de vedere religios, cât și intelectual, moral, estetic, civic, fizic. Cunoscându-ne pe noi înșine, îi cunoaștem mai bine pe cei din jur, ne cunoaștem aproapele, îi înțelegem credința și ne deschidem cu mai multă dăruire pentru a duce o viață de comuniune creștină.

Educația religioasă se realizează în familie, Biserică și școală, de către părinți, preoți și profesori. Există o strânsă legătură între acești factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinței și formarea conduitei exemplare. O educație temeinică și durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în școală și consolidată prin diferite activități ce se derulează în Biserică și societate.

Biserica a așezat la temelia ei încă de la început principiul învățământului, potrivit poruncii lui Iisus Hristos: “Mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28, 19) dată Sfinților Apostoli și prin ei slujitorilor bisericești din toate timpurile. Începând din epoca apostolică și continuând în cea patristică, s-a acordat o importanță majoră învățământului catehetic. Desfășurat de Sfinții Apostoli după practica și metodele Mântuitorului, învățământul a fost continuat cu același zel de Părinții Apostolici și de Sfinții Părinți, dezvoltându-l prin introducerea unor elemente noi corespunzătoare specificului psihologic și cerințelor religioase și spirituale ale catehumenilor.

În Biserica Ortodoxă, învățământul religios este unul dintre elementele constitutive ale întreitei activități desfășurate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, alături de sfințirea vieții și conducerea credincioșilor pe calea mântuirii. Fiind practicat de la început pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar “katihein” care are sensul de: a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunța o veste, a anunța pe cineva prin viu grai (Luca 1, 4; Fapte 18, 25; 21,21; Romani 2, 18; Galateni 6,6.) De-a lungul timpului, acest învățământ s-a realizat sub diferite forme, în funcție de contextul istoric și religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre sub forma învățământului pe clase și lecții. Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de învățământ a fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligație fundamentală pentru fiecare membru al ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârșit dacă nu-și luminează mintea cu ajutorul învățăturii care trezește sentimente înalte și determină voința spre realizarea faptelor bune.

Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „Om si societate”. Ea urmărește, alături de celelalte discipline componente, formarea personalității în concordanță cu valorile creștine și dezvoltarea de caractere moral-creștine în spiritul dreptei credințe. Atât în școala generală, cât și în liceu, studiul religiei își propune atingerea următoarelor obiective cadru:

cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului;

cunoașterea și folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;

cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripturi, a tradițiilor religioase și a istoriei Bisericii;

formarea virtuților creștine și consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;

educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri.

La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activități, dintre care cel mai frecvent utilizată este lecția de religie. Acesteia i se alatură și alte forme, precum: vizite la mănăstiri; participarea la conferințe duhovnicești; întâlniri cu tineri de alte confesiuni și credințe, rase, naționalități; participarea la acțiuni de caritate în orfelinate, azile sau spitale, împreună cu membrii altor confesiuni sau credințe religioase; organizarea unui cerc de religie.

Lecția de religie este alcatuită dintr-o succesiune de etape ce se desfășoară într-un anumit interval de timp. Succesiunea etapelor depinde de tipul de lecție folosit (lecție mixtă, lecție de transmitere și însușire de noi cunoștințe, lecție de formare de deprinderi, lecție de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor, lecție de verificare și evaluare), însă urmărindu-se întotdeauna asigurarea legăturii între transmiterea cunoștințelor și asimilarea acestora.

Etapele corespunzătoare fiecărui tip de lecție sunt selectate în funcție de conținutul informațional, de obiectivele urmărite, de particularitățile clasei de elevi, existând, prin urmare, o multitudine de structuri, de secvențe posibile. Menționăm etapele scenariului didactic pentru o lecție mixtă, deoarece acest tip de lecție le cuprinde pe toate:

momentul organizatoric;

verificarea cunoștințelor;

captarea atenției (sau pregătirea aperceptivă);

anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;

predarea noilor cunoștințe (sau tratarea);

fixarea cunoștințelor;

asocierea;

generalizarea;

aplicarea.

În școală, activitatea religioasă este coordonată de un educator, de o persoană special pregătită în acest scop, care să dispună de o bună formație intelectuală, cu o doză de cunoștințe care să-l ajute să trateze complet, competent și cu autoritate științifică temele propuse. De asemenea, să aibă și cunoștințe de psihologie și logică, pentru a ști ce materie să folosească și cât anume din ea, și mai ales cum să o facă ușor inteligibilă, în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor. La toate acestea se adaugă și cunoștințe de pedagogie care să-i ofere metodele necesare activității de catehizare.

Prin termenul de educator vom desemna atât profesorul laic, înțelegând prin acesta o persoană ce urmează cursuri speciale de pedagogie și psihologie în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă, unde se insistă și pe elemente de psihologie a copilului și pe educația religioasă a acestuia, cât și preotul profesor.

Și unul și celălalt trebuie să fie pătrunși de evlavia bisericească, de spiritul supremului Pedagog Iisus Hristos, să aibă un suflet cald care să poată încălzi și alte suflete și să le aducă la înălțimea lui Hristos. Atât profesorul cât și preotul au datoria de a aprinde scânteia evlaviei în sufletele elevilor, de a crea ambianța educativă religioasă necesară lecției, de a învăța și lumina sufletele copiilor, de a forma caractere moral-religioase. Căci “cel ce va face și va învăța și pe alții să le facă, acela mare se va chema întru împărăția cerurilor.” ( Matei 5, 19 ). Educatorul, prin cunoștințele teologice și culturale, prin munca, rugăciunea și harul primit de sus, prin curățenia vieții lui trebuie să devină model de imitat pentru toți cei cărora le propovăduiește adevărurile sfinte.

În general, activitatea religioasă din școală are puncte comune cu alte discipline în ceea ce privește principiile didactice după care se călăuzește, metodele și procedeele utilizate. Apar și aspecte specifice, care vor fi orientate de către educator conform unui plan și unor metode bine precizate. Educația , în general, este posibilă în toate perioadele vieții omenești. De asemenea, și educația religioasă . Omul mereu poate fi supus modelării prin educație, poate fi condus spre cele bune. De aceea, un aspect important, cu implicații în dezvoltarea ulterioară a elevului și, în același timp, în realizarea cu succes a educației religioase în școală, este respectarea particularităților de vârstă și individuale ale elevilor. De acest aspect ne vom ocupa în lucrarea de față, încercând să punem în valoare necesitatea respectării acestuia, precum și formele de realizare a educației religioase în școală ținând cont de aceste particularități ale elevilor.

Capitolul II. Psihologia religioasă a copilului și a adolescentului

2.1. . Principiul respectării particularităților de vârstă și individuale

Se apreciază, în general, că Aristotel ne-a lăsat prima periodizare a vârstelor. Marele filozof antic relevă încă o dată necesitatea conformității cu natura; în periodizarea vârstelor să se țină seama de “mersul firii”, pentru ca educația să corespundă cerințelor acesteia. Atenție deosebită acordă particularităților individuale și Erasmus din Rotterdam, în sec. XVI. Însă cel care a formulat și teoretizat în mod explicit principiile educative, inclusiv cel al respectării particularităților de vârstă și individuale este pedagogul ceh Ian Amos Comenius, în monumentala sa lucrare “Didactica Magna”. Acest principiu, considerat regulă de aur, este formulat în acești termeni: natura așteaptă timpul potrivit. Aceasta înseamnă că trebuie să urmăm exemplul grădinarului care plantează pomii la timpul potrivit, primăvara, sau al păsărilor care își scot puii tot la timp potrivit, adică primăvara, când nu este nici prea frig, nici prea cald. Pedagogul ceh îndeamnă ca educația să se facă ținându-se seama de treptele de dezvoltare a individului, de particularitățile de vârstă. Acest principiu ne atenționează asupra faptului că este bine să pornim în actul educativ de la datele persoanei de educat, de la natura sa interioară, și să nu forțăm nepermis de mult peste limitele pe care le îngăduie vârsta și caracteristicile individuale.

Firea omenească își are un mers firesc ce trebuie cunoscut și respectat de către educator. Nu ne putem juca cu mintea și sufletul copiilor. De aceea, educatorul are datoria de a cunoaște atât caracteristicile vârstei, cât și particularitățile fiecărui elev în parte, trebuie să aibă în vedere posibilitățile reale ale elevilor, nivelul pregătirii anterioare, precum și potențialul intelectual și fizic al fiecăruia. Se impune ca materialul ce va fi predat să fie accesibil tuturor, acest lucru însemnând nu îndepărtare a dificultăților, nici scutirea elevilor de efort, ci organizarea informațiilor în funcție de puterile reale ale celor care învață.

Tot ce se dă elevilor să fie dimensionat în raport cu psihicul lor: conținuturile ideatice vor fi relativizate la vârste și persoane, relația dintre profesor și elev va fi reglată permanent în funcție de permisivitatea situațiilor psihologice. Astfel, elevul va primi maximum din ceea ce el poate să asimileze la un moment dat și care îi permite dezvoltarea psihică în perspectivă. Educatorul trebuie să aibă ca model pe Mântuitorul Iisus Hristos care adopta pentru fiecare din ascultătorii Săi o atitudine diferită, în timpul activității Sale învățătorești. Întotdeauna pleca de la gândurile, opiniile și nevoile lor sufletești, denotând un profund simț psihologic. Acest lucru se cere fiecărei persoane chemate să îndeplinească funcția de învățător. În această perspectivă, J. A. Comenius afirmă: “Tot ce trebuie învățat trebuie să fie distribuit corespunzător treptelor de vârstă, astfel încât să nu se predea nimic ce ar depăși capacitatea de înțelegere respectivă.”

Acest aspect al respectării dezvoltării umane a condus la realizarea unei periodizări a vieții omului în creștere, fiecărei etape corespunzându-i un anumit sistem de instrucție, anumite instituții de educație. S-au realizat diverse periodizări, însă cea mai des folosită este următoarea:

stadiul copilului mic (sugar) de la naștere până la un an;

stadiul copilului antepreșcolar ( 1 – 3 ani )

stadiul copilului preșcolar ( 3 – 6/7 ani )

stadiul copilului școlar, care se subdivide în:

a) stadiul școlarului mic ( 6/7 – 10/11 ani )

b) stadiul școlarului mijlociu sau pubertatea ( 10/1 – 14/15 ani )

c) stadiul școlarului mare sau adolescența ( 14/15 – 18/19 ani )

stadiul vârstei adulte, ce cuprinde următoarele stadii:

a) tinerețea

b) maturitatea

c) bătrânețea

În cadrul fiecărei perioade au loc însemnate schimbări cantitative și calitative, care conferă atât proceselor psihice luate separat cât și vârstei respective în ansamblu, particularități specifice. Aceasta se explică prin schimbările cantitative și restructurările calitative ale proceselor psihice care duc la schimbarea personalității copilului pe parcursul vârstelor.

Cunoașterea psihologică a elevilor nu constituie un scop în sine, ci este o premisă a desfășurării cu mai mare succes a activității instructiv-educative. Cunoașterea și educarea elevilor se împletesc foarte strâns: profesorul cunoaște elevul educându-l și îl educă mai bine cunoscându-l. Străduindu-se să studieze școlarii, profesorul descoperă calitățile și aptitudinile lor, latura pozitivă a personalității lor pe care le promovează, le dezvoltă și, sprijinindu-se pe acestea, poate să înlăture cu mai mult succes trăsăturile negative. Astfel, sprijinirea pe elementul pozitiv constituie aspectul esențial al tratării individuale a elevilor. Cunoscând bine elevul, prin sarcinile ce i le dă și prin metodele pe care le folosește, profesorul poate să dirijeze dezvoltarea personalității.

În cadrul psihologiei individului, viața religioasă determină o stare sufletească specifică, deosebit de importantă pentru cunoașterea sufletului omenesc și pentru educarea lui. Nu vom putea îndruma creștinește sufletul copiilor și tinerilor până nu cunoaștem complexul vieții lui sufletești, spre a-i putea afla stările lui interioare, aspirațiile, frământările și posibilitățile lui de receptivitate și asimilare, de la care pornind vom putea să-l îndrumăm după principiile luminoase ale Evangheliei lui Hristos.

Fără prealabila cunoaștere a sufletului, întreaga lucrare educativă se aseamănă cu lucrul semănătorului care își alege sămânța, o treieră, o răspândește bine, însă într-un pământ în care nu poate încolți, fie că e prea bătătorit, fie că e pietros ori plin cu spini. Pentru a cunoaște cât mai bine elevii, nu este suficientă doar simpla observare a acestora în cadrul lecțiilor de religie sau a altor activități din școală. Este necesar ca profesorul să studieze mediul social, familial, geografic (rural-urban),cultural, religios de unde provin elevii, întrucât toți acești factori influențează hotărâtor starea lor psihologică, iar aceasta, la rândul ei, condiționează receptivitatea învățăturii transmise prin intermediul lecției de religie. De asemenea, va consulta studiile efectuate de pedagogi și psihologi, acordându-le o deosebită atenție și utilizându-le în activitatea sa ca mijloace de pătrundere și cunoaștere a adâncului ființei umane. Omul este o ființă complexă, ce desfășoară o gamă diferită de activități și sentimente. De aceea, profesorul are datoria de a-l cunoaște pe elev nu doar limitându-se la cunoștințele teoretice asimilate în anii de studii, ci printr-o activitate susținută de o voință tenace, pentru a observa, compara, analiza și sistematiza diferitele aspecte ale manifestărilor sufletești, pentru a-și completa cunoștințele psihologice. Această muncă este mult ușurată pentru preotul-profesor, deoarece acesta nu este doar dascăl, ci și duhovnic, părinte spiritual, intrând astfel în contact cu sufletul elevilor, cu toate preocupările, aspirațiile, tendințele și capacitățile sufletești specifice diferitelor vârste ale elevilor. Însă nu doar cunoașterea elevului este necesară, ci și autocunoașterea educatorului. Nimeni nu va reuși să cunoască profunzimile sufletului aproapelui dacă nu se cunoaște pe sine. Autocunoașterea este considerată cheia care deschide poarta cunoașterii sufletului aproapelui. În continuare, vom realiza o caracterizare a perioadei școlarității printr-o îmbinare a particularităților bio-psiho-comportamentale, punând accent îndeosebi pe nevoile religioase ale sufletului copilului și adolescentului, pe manifestările religiozității personale. Luând cunoștință de profilul psihologic al fiecărui stadiu al școlarității, de frământările, nevoile și aspirațiile religioase ale elevului, profesorul va fi în măsură să aleagă metodele și procedeele cele mai potrivite pentru desfășurarea eficientă a activității religioase, va fi capabil să creeze o atmosferă prielnică formării și dezvoltării atitudinilor religioase.

2.2. Profilul psihologic al școlarului mic (6/7 – 10/11 ani)

2.2.1. Caracterizarea generală a vârstei.

În această perioadă are loc o rapidă și continuă dezvoltare fizică (elevul dispune de o forță musculară în permanentă creștere, se intensifică procesul osificării), disponibilitățile fizice integrându-se treptat dinamicii solicitărilor psihice. Copilul începe să vorbească, să înțeleagă primele lucruri, să gândească, să judece. Voința sa se întărește și învață încet-încet să acționeze de la sine. Se dezvoltă capacitatea de judecată și raționament, ceea ce determină o anumită optică a personalității școlarului asupra realității înconjurătoare. Mintea sa se îmbogățește cu înțelegerea obiectelor care îl înconjoară, în vreme ce, împreună cu acestea, începe să înțeleagă și câte ceva despre existența lui Dumnezeu. Pe plan interior se pun bazele concepției despre lume și viață, copilul punându-și problema destinației sale în această lume. Tot în această perioadă, înlăuntrul său se trezește conștiința, învață să facă diferența între bine și rău. Vârsta copilăriei este vârsta ce necesită cea mai mare îngrijire și atenție. De aceea copilul trebuie să fie obișnuit să săvârșească binele încă din primii ani ai copilăriei, pentru a-l putea săvârși o viață întreagă cu ajutorul rațiunii și al puterii voinței. Pentru că “așa cum se va deprinde copilul de mic, așa va rămâne și când se va face mare; ca și copacul pe care, de-l va îndrepta cineva când e mlădiță, rămâne drept; iar de-l va lăsa strâmb, când se va întări nu se va mai îndrepta, ci se va frânge”, spune Sf. Ioan Gură de Aur.

2.2.2. Elemente de psihologie religioasă

Perioada copilăriei este considerată cea mai potrivită pentru a pune bazele unei educații corecte, și îndeosebi a unei educații religioase.

Viața religioasă a copilului este determinată de doi factori deopotrivă de importanți; – unul subiectiv, intern, cere este structura psihică a individului, și altul obiectiv, extern – mediul cosmic și social. Influența mediului social asupra religiozității se manifestă prin familie, școală, biserică și societate, dintre aceștia familia fiind inițiatoarea și călăuzitoarea religiozității copilului. Până la vârsta de 6 ani, când copilul este introdus în mediul școlar, educația se realizează în familie.

Rolul părinților și al căminului familial este determinant pentru vârsta copilăriei și a adolescenței. Lucrarea pedagogică corectă și înțeleaptă a părinților asupra copiilor, încă de la cea mai fragedă vârstă, trebuie să pună bazele unei vieți întru Hristos.

Primii cinci – șase ani ai copilăriei sunt hotărâtori pentru tot restul vieții omului, de aceea educația creștină a copiilor trebuie să fie începută de la cea mai fragedă vârstă.

Doar dacă va fi introdus în religie de mic copil, omul va ajunge să cunoască farmecul și binefacerile religiei.

Putem argumenta necesitatea începerii educației religioase din copilărie prin faptul că la această vârstă se formează amintirile care, la vârsta adultă, vor furniza puterea de a lupta cu ispitele vieții.

Copiii gândesc altfel decât adulții, interpretează diferit evenimentele, văd lumea din unghiuri diferite, percep altfel originea și finalitatea existenței. Procesele gândirii logico-matematice, ca și evoluția vieții morale, sociale, religioase se raportează la stadii psihologice de vârstă. De altfel, acest adevăr de mult cunoscut este sintetizat încă de Sf. Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni: “Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.” (I Corinteni 13,11).

Primii ani ai copilului se dovedesc a fi deosebit de importanți pentru dezvoltarea ulterioară într-o direcție religioasă. Copilul este apt să primească un învățământ religios, cele dintâi îndrumări religioase fiind oferite de către părinți, îndeosebi de mamă. De la familie primește normele credinței, formele practicilor religioase. Membrii familiei îi arată ce și cum trebuie să creadă, și îi infiltrează primele atitudini religioase. În general, inventarul religios al copilului este cât se poate de redus. Ideile și simțirea lui religioasă sunt acelea pe care i le oferă mediul familial. Cele mai multe dintre elementele comportamentului religios se formează prin repetare, prin imitarea a ceea ce spun și fac părinții. Copilul este învățat cum să facă semnul sfintei cruci, învață primele rugăciuni, îndeosebi “Tatăl nostru” și “Înger, îngerașul meu “; își formează o anumită conduită în timpul slujbelor sau în momentul în care intră într-o biserică. Participarea în comun la manifestările religioase contribuie la consolidarea celor învățate acasă, în familie. Cu toate că dispoziția religioasă nu este aceeași la toți copiii, în schimb toți posedă religiozitatea, fiind pregătiți pentru primirea dogmelor și credințelor religioase. Între 3 și 7 ani predomină imitația, copilul primind, în familie, aceeași credință la care aderă și părinții lui. Începând cu vârsta de 3 ani, sfera de cuprindere spirituală a copilului se mărește. Conștiința de sine se întărește, iar viața afectivă se lărgește. Interesul concret începe să predomine în această perioadă, copilul devine tot mai interesat de ceea ce se petrece în jurul lui, observă încetul cu încetul diferențele de valori, sesizează raporturile dintre lucruri, stabilește comparații. Întrebările dominante sunt: “cine “ și “pentru ce “, copilul întrebându-se de utilitatea lucrurilor mai puțin decât despre natura lor. Copilul experimentează diferența dintre sine și non sine, dintre propriul corp și lumea din afară și manifestă nevoia de a se pune în valoare, de a raporta totul la sine. În ochii copilului, părinții sunt învăluiți într-o aură de atotputernicie, lor le sunt atribuite însușiri deosebite. În același timp, manifestă o atracție deosebită față de grandoarea misterioasă a unei forțe de dincolo de oameni. Iisus nu va trebui perceput ca un “copil Iisus”, ci ca întruchiparea divinității.

În perioada copilăriei, spiritul copilului se întărește, gândirea se amplifică în puterea de discriminare și înțelegere, iar viața afectivă se diversifică. Este perioada când se pot recepta relativ bine cunoștințe și conduite cu caracter moral. Predomină cunoașterea de tip intuitiv, senzorial și prin urmare, mediul educativ al copilului trebuie să fie cât mai bogat în stimuli cu caracter religios. Sensibilul și raționalul conviețuiesc acum într-o adevărată osmoză. După vârsta de patru ani se dezvoltă capacitatea analitică, de diferențiere a lucrurilor în funcție de anumite criterii. Interogațiile copilului trădează într-un fel înclinația înnăscută a ființei de a se raporta la Ființa supremă. O dovedește frecventa întrebare: “de ce?”. Copilul își pune mereu întrebări de felul: de unde vine aceasta?, cine a făcut?, cine ne-a făcut?. Dorința de a cunoaște este mare, dar puterea de înțelegere a marilor probleme este încă mică. Aceasta, însă, nu trebuie să-l împiedice pe educator să lămurească problemele ivite; dimpotrivă, este obligat ca la fiecare întrebare să dea un răspuns.

Tot perioada copilăriei este momentul când i se poate structura rațional și ideea de divinitate, ca izvor a toate câte există. Henry Clavier, în lucrarea intitulată” L’idée de Dieu chez l’enfant” consideră că o concepție despre Dumnezeu se formează în jurul vârstei de 3 ani, iar Rasmussen socotește că această vârstă se poate fixa între 4 și 5 ani. Conceptele religioase convenționale și căpătate la aceste vârste îmbracă forme animiste și antropomorfe, existând riscul ca Dumnezeu să fie gândit ca un om cu atribuții deosebite. De aceea, educatorului îi revine o sarcină deosebită și dificilă în același timp, anume aceea de a transforma opinia copilului, de a muta caracteristicile divinității din zona imanenței în cea a transcendenței. Perceperea transcendenței la această vârstă se realizează prin sublinierea atributelor nemateriale ( bunătate, frumusețe) ale lui Dumnezeu, valori pe care copilul le cunoaște deja ca ținând de lumea lui curentă (bunătatea mamei, frumusețea naturii).

Copilul simte prezența lui Dumnezeu, simte că există o Ființă superioară care îl iubește, care ne iubește pe noi, oamenii, și pe care trebuie la rândul nostru, să o iubim. Mulți pedagogi consideră că dragostea pentru Dumnezeu este provocată de dragostea față de părinți, aceasta cu atât mai mult cu cât copilul are tendința de a diviniza pe părinți. Fără să tăgăduim înclinația pe care o are copilul de a-și diviniza părinții și fără a tăgădui că între iubirea de Dumnezeu și de părinți este o mare asemănare, e nevoie să precizăm că sentimentul religios nu își trage originea de aici. Se știe că sentimentul religios este înnăscut omului, copilul venind pe lume cu acest sentiment.

Specifică perioadei copilăriei este și concepția materialistă despre locuința lui Dumnezeu care, cu trecerea anilor, tinde să se spiritualizeze. Copii cred într-un mod cu totul deosebit în înger și, mai ales, în îngerul păzitor care îl ocrotește până în cele mai mici împrejurări ale vieții lor. Acesta îi apără de duhul cel rău, îi însoțește în timpul rugăciunii, îi povățuiește la tot lucrul bun, și veghează în timpul nopții la patul lor.

În perioada cuprinsă între 6 și 10 ani, judecata copiilor este mai bine închegată și pot înțelege mai ușor întrebările ce li se pun și pot da mai ușor răspunsurile cerute. Acum, copilul caută explicații finaliste, apoi afective, care sunt bazate pe directivele și motivele personale. Ceea ce ne impresionează la copil sunt nevinovăția și simplitatea minții lui, care îl apropie de îngerii cerului. El dispune de o mare bunătate pe care o dăruiește, pe cât posibil, și celorlalți; îi învăluie atât pe prieteni cât și pe dușmani cu dragostea lui. Din întreaga lui ființă se degajă liniște, armonie și echilibru, fiind lipsit de grijile cotidiene (materiale, financiare) și bucurându-se de tot ceea ce este bun și frumos. Când spunem „copilărie” spunem inocență, spunem bogăție, speranță, proiecție către o altitudine spirituală. Copilăria este o stare de perfecțiune asemănătoare aceleia la care adultul va accede pentru a fi mântuit: “Lăsați copii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei.” (Matei 19,24).

2.2.3. Educația religioasă în școală.

Nu putem vorbi de o viață religioasă a copilăriei, ci de însușirea, pe baza imitației, a unei serii de conduite ce stau la baza comportamentului religios de mai târziu. Valorile religioase încă nu sunt conștientizate sau promovate de copilul mic, dar există predispoziții ce vor fi dezvoltate în celelalte etape de vârstă. Contează foarte mult calitatea primelor elemente pe care se va clădi viitorul edificiu. În familie, copilul capătă un bagaj de cunoștințe, trăiri și manifestări religioase cu care va porni în lungul drum al instrucției și educației. Fundamentul ce i-a fost oferit de părinți va fi preluat de către educator, integrat și dezvoltat într-un proces ce va avea drept finalitate formarea personalității umane, precum și crearea caracterului moral-creștin.

Intrarea copilului la școală reprezintă un moment important, cu puternice implicații psihologice în dezvoltarea personalității copilului. Această instituție, școala, oferă o colectivitate și un loc de muncă, cu numeroase întrepătrunderi – mentale, afective, morale. Trecerea de la mediul familial la cel școlar determină o serie de schimbări în viața copilului, acesta învățând să comunice cu ceilalți, să se raporteze la un grup. Astfel, crește indicele de socializare a copilului și se amplifică șansele de integrare în viața socială. În cadrul grupului se formează trăsături ale personalității cum sunt: simțul onoarei, al demnității personale, onestitate, simțul adevărului și al dreptății. Până la vârsta de școală, el capătă idei religioase și își însușește comportamente religioase în diferite ocazii (familie, biserică). O dată intrat în școală, el își limpezește și își completează conceptele religioase, trăirile religioase capătă un conținut noțional mai precis și mai apropiat de adevărata credință.

Rolul părinților nu încetează odată cu pășirea copilului în școală. În special menirea mamei este foarte mare și în această fază, menire ilustrată de către Sf. Ioan Gură de Aur în „Omilia asupra Epistolei I către Timotei.”: „Nu fiți triste, femeilor, că neamul vostru este defăimat. V-a dat vouă Dumnezeu și o altă pricină de mântuire, creșterea copiilor, astfel ca nu numai prin voi, ci și prin alții să vă mântuiți.” Este de la sine înțeles că prin creșterea copiilor nu se înțelege numai grija de existența lor, de hrană, îmbrăcăminte și cele necesare trupului, ci este vorba de educația și buna îndrumare morală.

La școală, copilul capătă idei juste și temeinice religioase. Prin activitatea religioasă se încheagă și o cugetare religioasă, educația conștiinței copilului realizându-se mai ușor în această perioadă decât atunci când va fi mai mare. Copilul trebuie să fie deprins a asculta glasul cugetului, și aceasta cât mai des. Acest lucru se poate înfăptui prin intermediul istorioarelor sau povestirilor religioase, pentru care copilul manifestă un gust deosebit . Cele mai vii și mai mișcătoare povestiri sunt cele cuprinse în Sfânta Evanghelie. Educatorul are datoria de a le îmbogății mintea cu pildele frumoase cuprinse în aceasta, de a-i învăța din psalmi umilința și ajutorul lui Dumnezeu. Din pildele lui Solomon și din înțelepciunea lui Sirah să-i învețe ce înseamnă a fi virtuos. Despre adevărata fericire îi poate învăța din Ecleziast. Pentru formarea sufletului copilului, este bine ca educatorul să-i obișnuiască pe copii cu scrierile sfinte, de unde izvorăște adevărata înțelepciune și fericire în viață.

Educatorul va folosi texte accesibile, corespunzătoare nivelului de înțelegere a elevului. Ora de religie, la clasele I – IV, este indicat a fi așezată atât în orarul săptămânal cât și în cel zilnic într-o poziție care să nu solicite negativ elevul, dat fiind faptul că la această vârstă copilul obosește repede, puterea de concentrare scade mai ușor decât la alte vârste. Și, mai ales, elevul este în perioada de acomodare cu ritmul impus de procesul de predare-învățare din școală. De aceea este nevoie conlucrarea dintre educator, elevi și Dumnezeu. Dumnezeu trimite ajutor în acțiunea educativă-religioasă. Și educatorul, și elevii trebuie să colaboreze cu acest ajutor al lui Dumnezeu, pentru creșterea lor în duh. Fără această conlucrare dintre har și efortul omului nu poate fi concepută posibilitatea educației religioase.

La clasele I – IV se va pune accent pe ceea ce Vasile Băncilă denumește cu conceptul de “sărbătoare”. El este de părere ca ora de religie să dobândească aspectul unei sărbători, una care provoacă bucurie, o bucurie calmă, dar profundă, una care dă naștere unei stări de multiple armonii – cu sine, cu natura, cu cei din jur, cu Divinitatea. Atmosfera creată în timpul orei de religie este foarte importantă, de aceasta depinzând modul în care elevii își vor însuși cunoștințele și își vor forma deprinderile religioase. Este bine ca elevul să simtă că are loc o activitate aparte: sala de clasă are altă înfățișare, desfășurarea orei este una care impresionează prin calmul și atmosfera care o caracterizează. Totul vine din recunoașterea de către copii a faptului că relația lor cu educatorul se întemeiază pe sentimentul de iubire reciprocă. De obicei, la vârsta școlarității mici, elevii sunt zgomotoși, neliniștiți; de aceea este nevoie de multă dragoste, de răbdare și mult tact pedagogic pentru a transforma la lecția de religie bucuria zgomotoasă într-una calmă, de puternică trăire interioară. bucurie, o bucurie care provine din trăirea armoniei interioare, a armoniei cu cei din jur și, îndeosebi cu Divinitatea. Copii vor fi îndemnați, prin conținutul și forma activităților desfășurate, să-și creeze motive de înaltă bucurie, stimulându-i să caute să facă bucurie altora în diverse împrejurări.

Lecția de religie, atât la clasele I – IV , cât și la următoarele, va începe cu rugăciunea, pentru a se crea climatul propice transmiterii și însușirii informațiilor cu caracter religios. Această rugăciune de la școală va fi o continuare a rugăciunii de acasă, cu diferența că acum copilul se va ruga împreună cu colegii săi, va trăi în comuniune cu ceilalți. În perioada copilăriei, rugăciunea copilului trebuie să fie cât se poate de scurtă și de simplă. Să lăsăm spontaneitatea și caracterul său individual să se manifeste și în rugăciunea lui.

Referitor la climatul spiritual al copilului, s-a observat că cel al copilului de sat este diferit decât cel al copilului de la oraș. Lucian Blaga spune, în această privință: “La oraș, conștiința copilului este precoce, molipsită de valorile relative ale civilizației, cu care el se obișnuiește să aibă însă și posibilitatea de a o înțelege;(…)la oraș copilăria n-are apogeu; orașul taie posibilitățile de dezvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufletelor degrab o îndrumare bătrânicioasă…La sat copilăria e o vârstă autonomă, care înflorește pentru sine.”

De asemenea, s-a afirmat de către cercetători că metafizica copilului de la sat este mai bogată, mai senină, mai caldă. Imaginația lui este mult mai plină de divinitate decât a celui de la oraș, unde tehnica și fabuloasele noutăți îl copleșesc, îi artificializează viața și-i pustiesc sufletul divin.

În cadrul învățământului primar, cerința metodică ce se impune este valorificarea particularităților copilăriei. Este vorba de locul afectivității în viața psihică a copilului, și de ceea ce Vasile Băncilă a numit “simțul misterului”. Pentru că trăiește puternic emoțiile și admite misterele, copilul este foarte receptiv față de ideile religioase, făcându-și din convingerea existenței lui Dumnezeu o călăuză pentru toată viața. La aceste aspecte adăugăm și faptul că, în această perioadă, copilul are o gândire finalistă; în explicarea fenomenelor lumii domină nu atât căutarea cauzelor, cât a scopului pentru care ele se petrec. În aceste condiții devine posibilă afirmarea de timpuriu a sentimentului religios, care se va constitui într-un temei al argumentelor raționale ce se vor aduce ulterior. Pentru a se păstra acest “simț al misterului’’, educatorul nu trebuie să facă abuz de concretism, adică nu se vor folosi prea multe explicații, deoarece în ora de religie nu totul se explică.

Se va relata faptul, fără a se oferi explicații; se va lăsa libertatea de manifestare a imaginației, imaginație care se va păstra în limitele misterului. Treptat, școlarii vor ajunge să admită existența misterului religios, să nu caute explicații acolo unde rațiunea umană nu poate pătrunde.

Succesul unei lecții de religie este asigurat de modul în care educatorul îi introduce pe elevi în atmosfera specifică lecției, de măiestria sa didactică în ceea ce privește succesiunea și derularea momentelor lecției, precum și de metodele utilizate. Acest aspect este valabil și pentru celelalte niveluri de învățământ (școlarul mijlociu, școlarul mare), însă pentru fiecare stadiu există anumite particularități; educatorul își adaptează strategia didactică în funcție de materialul ce trebuie predat și mai ales în funcție de specificul fiecărei vârste.

Pregătirea aperceptivă cuprinde două momente fundamentale: ascultarea lecției anterioare și introducerea în subiectul lecției care urmează. În primul moment, educatorul caută să reactualizeze cunoștințele vechi ce sunt înrudite cu noile cunoștințe, pentru ca ceea ce va preda în noua lecție să fie mult mai ușor asimilat. Dacă există unele erori sau lacune în exprimarea elevilor educatorul va interveni, îndreptând si completând ceea ce lipsește. Cel de-al doilea moment se realizează prin întrebări pregătitoare, la acest nivel folosindu-se numai acele cunoștințe care duc, în modul cel mai firesc, la anunțarea temei. Pot fi folosite cu succes materiale intuitive(icoane, imagini etc. ) dat fiind faptul că la această vârstă predomină senzorialul, intuitivul. Școlarii mici sunt foarte receptivi la ceea ce este concret, sunt atrași de imagini și de reprezentări concrete ale lucrurilor, precum și de povestiri ce țin de viața unor personaje cunoscute sau chiar din viața lor. De aceea, se recomandă a fi folosite pentru captarea atenției elevilor materiale iconografice, prezentarea de fapte din viața curentă (nașterea, căsătoria) care să provoace interesul elevilor pentru tema lecției și dorința de a participa la lecție, pentru a afla cât mai multe lucruri frumoase și folositoare. Tema lecției va fi anunțată într-un mod precis, prin cuvinte pe care le pot înțelege elevii. Exprimarea temei trebuie să precizeze scopul lecției, să înlăture din conștiința elevilor elementele care ar putea împiedica asimilarea noilor cunoștințe. O dată realizată captarea atenției, se va trece la tratarea sau expunerea lecției, care este partea esențială a acesteia. Acum educatorul trebuie să-și arate toată puterea și căldura iubirii sale față de elevi, să creeze un climat de liniște și de comuniune duhovnicească. Va dirija activitatea cu foarte multă grijă, ajutându-se de o varietate de metode didactice selecționate în funcție de natura materialului de prezentat și ,de asemenea, de nivelul de pregătire al clasei. Dintre metodele utilizate în ciclul primar, cea mai întâlnită este povestirea, ca variantă a unei alte metode frecvent folosite, și anume expunerea. Povestirea este o narațiune simplă, într-un limbaj expresiv, presărat cu figuri de stil, prin care se realizează o participare afectivă a elevilor, li se stimulează imaginația și antrenează noi motivații și disponibilități de învățare ale acestora. Îndeosebi povestirile cu subiect biblic sunt întâlnite. Expunerea la lecția de religie trebuie să fie cât mai activă, apelându-se nu la o logică abstractă, pur noțională, ca atunci când se expun problemele dogmatice(și aceasta la clasele mari), ci la o logică mai concretă, existențială, pusă în relație imediată cu realitatea faptică, cunoscută sau trăită de elevi. Menționăm că însuși Mântuitorul a folosit destul de des forma narativă; amintim în acest scop parabolele semănătorului, cea a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, a fiului risipitor.

Alături de expunere și povestire, se folosesc cu succes metodele: conversația euristică – ce solicită inteligența productivă, spontaneitatea și curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertate de căutare; demonstrația didactică și exercițiul didactic. Ultimele două metode se caracterizează prin folosirea unui suport material (natural, figurativ sau simbolic) de la care se pleacă pentru a se construi reprezentări, constatări, interpretări, și prin efectuarea de operații, de acțiuni mintale sau motrice în vederea formării și consolidării unor cunoștințe și abilități. Cel mai ilustrativ exemplu de demonstrație didactică este gesticulația preotului sau a profesorului când face rugăciunea în fața elevilor săi, pentru ca ei să observe elementele motrice constitutive ale acesteia. Educatorul va continua activitatea începută în familie: îl va învăța pe elev să rostească o rugăciune, să se închine corect în fața icoanelor, să adopte un comportament decent în biserică, cu deosebire în timpul săvârșirii unor ceremonii. Aceasta se poate realiza atât în sala de clasă, cât și în biserică, unde copilul se va simți mai aproape de Dumnezeu și va putea comunica mai ușor cu El.

Imediat după tratare urmează recapitularea, momentul în care revenim asupra cunoștințelor prezentate în etapa anterioară. Este necesară această etapă pentru a ne convinge că elevii au asimilat cunoștințele în ordinea logică în care au fost predate, pentru a avea posibilitatea de a reveni cu unele lămuriri, completări în cazul în care au fost unele confuzii, nelămuriri, pentru a sublinia ideile principale ale lecției în vederea asocierii sau aprecierii lor. Forma recapitulării este determinată de structura materiei predate și se poate face fie în formă narativă, fie în formă socratică.

În cadrul următoarei etape, asocierea, elevii își depun gândurile și sentimentele lor, profesorul retrăgându-se pentru un moment și conducând discret această parte a lecției. Asocierea se poate realiza între elementele noi care au fost predate sau între elementele noi și cele vechi pentru a realiza un tot unitar, pentru a se ajunge la o definiție sigură și corectă. Generalizarea constituie ideea fundamentală a lecției, forma cea mai potrivită a judecății de valoare ce decurge din lecție.

Educatorul trebuie să țină cont, pe cât posibil, de respectarea acestor momente ale lecției, în scopul prezentării logice a cunoștințelor și a însușirii corecte a deprinderilor religioase.

La clasa I materia este structurată pe următoarele segmente: Vechiul Testament, Noul Testament, noțiuni de morală creștină, noțiuni de liturgică, slujire și misiune. Temele sunt variate, accesibile gradului de înțelegere a elevilor și cu puterea de a trezi interesul pentru diferite persoane ale Vechiului Testament. Transmiterea cunoștințelor se face gradat, urmând metoda inductivă, adică de la particular la general, de la concret la abstract, de la exemple la reguli, de la cunoscut la necunoscut. Astfel, se vorbește copiilor despre facerea lumii și a omului, prezentându-l pe Dumnezeu în calitate de Făcător al cerului și pământului, și se continuă, cronologic, cu informații despre greșeala primilor oameni, despre Cain și Abel, Noe și potopul. Sunt selectate, din celelalte domenii, aspecte care să sensibilizeze sufletul copiilor și să determine pătrunderea acestora într-o lume dominată de dragoste, bunătate, căldură sufletească. Lecțiile se vor axa pe momentele privind nașterea Mântuitorului, copilăria Sa; se va scoate în evidență iubirea de Dumnezeu, iubirea aproapelui și necesitatea săvârșirii faptelor bune, se va face distincția dintre fapte bune – fapte rele. În ceea ce privește deprinderile religioase, elevii vor fi învățați să se închine, să rostească rugăciuni. O atmosferă deosebită creează lecțiile în care se învață colinde sau cântarea “Hristos a înviat!’’.

Începând cu clasa a II-a, se introduc noțiuni de catehism: iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de lume, Sfânta Biserică și Sfânta Scriptură, Sfintele Slujbe, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine. Lecțiile se îmbogățesc cu alte figuri ale Vechiului Testament ( Avraam, Isaac, Iosif și frații săi, Moise etc. ) și ale Noului Testament (Sfântul Ioan Botezătorul, apostolii ), o întreagă suită de modele care își oferă viața drept exemplu și pildă de urmat.

Prezentarea momentelor semnificative din viața diferiților sfinți contribuie la apropierea copiilor de aceste figuri pline de bunătate și milostenie, ce ne oferă adevărate modele de viețuire creștină: Sfântul Andrei, Sfânta Filofteia, Sfânta Parascheva, Sfântul Calinic de la Cernica, Sfântul Ștefan etc.

În clasa a III-a, bagajul de cunoștințe se completează cu părțile componente și obiectele de cult ale unei biserici; tot acum se prezintă Decalogul, predica de pe munte, și se insistă pe marea poruncă a iubirii. În clasa a IV-a predomină pildele Mântuitorului: Pilda Semănătorului, Pilda vameșului și a fariseului, Pilda talanților, Pilda bogatului nemilos și a săracului Lazăr.

Pe parcursul claselor primare se recomandă și activități în urma cărora elevii să stăpânească un limbaj adecvat din sfera valorilor religioase. Pentru aceasta, se folosesc exerciții de identificare a termenilor religioși în textele studiate, exerciții de alcătuire a unor enunțuri folosind termenii religioși nou învățați, exerciții de completare a unor enunțuri lacunare și rebusuri pe teme religioase.

Alături de metoda inductivă, profesorul se folosește și de cea analitică și de cea sintetică. Demersul analitic pornește de la întreg spre descompunerea acestuia în părțile componente, și se utilizează atunci când subiectul tratat necesită mai multe ore pentru înțelegerea lui. De exemplu, cele șapte cereri ale rugăciunii Tatăl nostru pot fi analizate într-o oră, pe când explicarea învățăturilor desprinse din Crez necesită mai multe ore; de asemenea, explicarea celor zece porunci din Decalog.

Demersul logic sintetic pornește de la părțile componente spre compunerea întregului. În lecțiile de istorie biblică, după ce se învață despre Avraam, Isaac, Iacov, Iosif și frații săi, elevii pot sintetiza cunoștințele despre viața poporului ales în perioada Patriarhilor Vechiului Testament. În lecțiile de dogmatică, după ce și-au însușit cunoștințele despre Sfintele Taine, elevii pot să facă o sinteză despre importanța pe care acestea o au în viața creștinului ( în clasa a IV-a). De asemenea, în lecțiile de liturgică, tot în clasa a IV-a, după însușirea cunoștințelor de spre Taina Sf. Botez, Taina Mirungerii, Taina Sf. Maslu și slujba Litiei, elevii pot sintetiza cunoștințele despre folosirea uleiului ca materie liturgică.

Am subliniat mai sus câteva metode ce pot fi folosite în cadrul orei de religie și care contribuie la formarea conștiinței religioase, la sensibilizarea ființei. Acestor metode li se adaugă altele, la fel de eficiente, îndeosebi în ceea ce privește formarea deprinderilor religioase. Lecțiile de transmitere și însușire de noi cunoștințe pot alterna cu lecții în care să se învețe colinde, poezii și cântece religioase, rugăciuni. De un real folos sunt aici mijloacele didactice; de exemplu casete audio, dispozitive care să faciliteze atât pătrunderea în atmosfera religioasă, cât și participarea activă la lecție.

Tot la mijloace didactice includem textul biblic; versetul din Sfânta Scriptură va fi scris pe tabla de către profesor. Acesta ii va ajuta pe elevi sa-si formeze deprinderea de a citi zilnic din Sfânta Scriptura, iar din clasa a III-a îi va învăța să găsească un text în Biblie.

De asemenea, educatorul poate întreprinde vizite la biserică, unde are posibilitatea să completeze cunoștințele elevilor cu elemente practice si, în același timp, să inițieze o frumoasă relație între preot și elevi. Practica vieții religioase este unul dintre cele mai eficace mijloace de educație religioasă. Periodic, educatorul ar trebui să participe, împreună cu elevii, la sfintele slujbe. Chiar dacă copilul nu înțelege sfintele slujbe, totuși el se obișnuiește de mic cu biserica, ce are toate posibilitățile de a capta toate resursele sufletești ale copilului, obișnuindu-se și respirând de timpuriu atmosfera bisericească.

Odată intrat în biserică, copilul va fi îndemnat să sărute Sfânta Cruce, sfintele icoane, Sfânta Evanghelie (dacă este expusă spre sărutare în biserică). Se va încerca împrietenirea elevilor cu preotul, care le va călăuzi pașii în viața de școlari, dar și în viața de zi cu zi, se va apropia de ei, cunoscându-le gândurile, sentimentele, nevoile, aspirațiile, le va deveni duhovnic.

Pentru a-i pregăti pe elevi în vederea desfășurării unei acțiuni intelectuale sau practice, profesorul se folosește de metode fundamentate pe acțiune: jocul didactic și dramatizarea.

Jocul didactic este recomandat mai ales la clasele I si a II-a, este utilizat în toate tipurile de lecții si are scopul de a preveni plictiseala și oboseala elevilor, cunoscută fiind rezistența scăzută a copilului la efort în această perioadă. De aceea, este necesar ca lecția să fie atractivă și să nu existe timpi morți. De exemplu, profesorul poate folosi jocul didactic pentru ca elevii să descopere anumite propoziții sau expresii, înlocuind cifrele dintr-o combinație dată de profesor, cu literele corespunzătoare, din legenda dată. În final un elev va citi propoziția sau expresia care va fi scrisă pe tablă, respectiv în caiete. După ce elevii se vor familiariza cu acest tip de joc, el poate fi folosit și ca activitate independentă.

Dramatizarea este folosită pentru a reconstitui modul de viață al unor personaje biblice, pentru a interpreta pe roluri unele poezii, pentru a interpreta unele scenete cu subiect religios. La clasa I, se poate utiliza metoda dramatizării în interpretarea poeziei „Copilașul și îngerii”, care se constituie într-un dialog între un copil și îngerași. Unul dintre copii este adus în fața clasei și interpretează rolul copilului din poezie, iar restul clasei pe cel al îngerilor.

În urma efectuării practicii pedagogice la clasele I-IV, am observat că elevii sunt interesați de religie, manifestând acest interes prin atenția cu care îl ascultă pe profesor, dar și prin întrebările adresate. Acestea sunt variate și foarte bine formulate din punct de vedere al conținutului. Asta dovedește că sunt maturi în gândire, că lecțiile în general sunt bine realizate, oferind elevilor o baza informațională solidă și trezindu-le interesul pentru aspecte ce țin de religios, de supranatural. Interesant este faptul că la unele întrebari ale elevilor raspundea nu profesorul, ci tot elevii, profesorul fiind mai degrabă un moderator al lecției. În felul acesta lecția este activă și captează și interesul celorlalți elevi.

Toate aceste aspecte contribuie la modelarea sufletului copilului, creând baza unei educații religioase în școală ce va fi continuată și în celelalte stadii de dezvoltare.

2.3. Profilul psihologic al școlarului mijlociu (10/11 – 14/15 ani )

2.3.1. Caracterizarea generală

Perioada școlarului mijlociu corespunde, la nivelul dezvoltării fizice și psihice, pubertății, perioadă în care dominantă este maturizarea biologică și intensa dezvoltare a personalității. O dată cu înaintarea în vârstă, cu trecerea de la nivelul primar la ciclul gimnazial, în viața copilului apar o multitudine de modificări, ce au rol esențial în conturarea tabloului său psihologic. Astfel, se schimbă locul său în familie, la școală, în societate.

Forța fizică i se amplifică, fapt ce determină încredințarea unor noi îndatoriri, ajută în gospodărie, efectuează sarcini pe care ceilalți membri ai familiei, din cauza altor preocupări sau a lipsei de timp, nu le pot îndeplini. Familia încredințează puberilor îndatoriri cu valoare și responsabilitate socială crescută comparativ cu mica școlaritate, își amplifică și intensifică exigențele față de comportarea socială, etico- morală a acestora, își diminuează, totodată, tutela directă, aceasta căpătând forme noi, de dirijare discretă.

În școală, trecerea de la sistemul de învățare cu un singur cadru didactic la cel cu mai mulți profesori atrage după sine diversitatea exigențelor, a stilurilor de învățare, creează condiții pentru o nouă formă de adaptare socială. Și în această perioadă, tipul fundamental al activității rămâne tot învățarea, însă aceasta se modifică în ceea ce privește cantitatea, calitatea și condiționarea ei. Factorii care influențează învățarea devin mult mai numeroși și mult mai diferențiați: modelele “umane” propuse de fiecare profesor; gradul de pregătire profesională și psihopedagogică a profesorilor; modelele de lecții practicate de aceștia, stilul de relaționare cu elevii, modalitățile de evaluare. Toate aceste noi solicitări determină apariția problemelor legate de adaptarea școlară, de modificarea stilului relațiilor interpersonale (elev-profesor; elev-elev; elev-grup),de îndreptarea sau schimbarea modurilor de învățare practicate până acum.

Viața familială și școlară a puberului este continuată și completată de viața lui socială, ce cuprinde activități desfășurate fie în grupurile pe care le frecventează, fie prin contactul mai direct cu lumea adulților ( alții decât membrii familiei) și chiar cu societatea. Pubertatea este perioada care marchează încheierea copilăriei și începutul adolescenței, constituind un fel de punte de legătură între ele. Acest fapt va permite ca în tabloul ei psihologic să întâlnim o îmbinare a unor particularități ce țin de mica școlaritate cu altele care într-o măsură sau alta le prefigurează pe cele ale adolescenților. Copilul visează cu ochii deschiși, dar se și joacă; raționează, dar nu excelează prin subtilități de logică; manifestă o exuberanță motorie, dar știe să și-o canalizeze și controleze. Dispune de o mai mare autonomie comparativ cu școlarul mic, dar rămâne totuși sensibil la sugestiile grupului din care face parte. Este capabil de a pune o anumită distanță între el și părinți, dar este departe de a se închide în sine. Paul Osterrieth consideră că puberul “este încă un copil, dar un copil care din când în când tinde să-și depășească copilăria și care, mai mult decât în oricare din perioadele precedente prelungește această copilărie spre viitor.’’.

Nu trebuie să vedem pubertatea doar ca o simplă verigă de legătură între două stadii, ci ca un stadiu de sine stătător al dezvoltării ontogenetice, cu particularități proprii, specifice.

Puberul manifestă o imensă curiozitate față de tot ceea ce îl înconjoară. Este stăpânit de o puternică nevoie de a ști, de a cunoaște și de a înțelege, este atras de fenomenul lumii naturale și sociale. Provocările ce vin spre el de la realitate sunt numeroase și de intensități diferite. Încercând să le depășească, puberul își perfecționează instrumentele cunoașterii, își dezvoltă diversele componente ale activității sale psihice (percepția, reprezentarea, memoria, limbajul, imaginația),producând astfel importante modificări în structura și funcționalitatea de ansamblu a cunoașterii. Pe puber îl interesează nu atât cunoștințele în sine, ci raportarea lor unele la altele, integrarea lor în ansambluri tot mai complexe și variate. Copilul “își pune ordine” în cunoștințe, și le ordonează și structurează după o serie de criterii ajungând la formarea unor sisteme de noțiuni. Cea care îl ajută cel mai mult în finalizarea unui asemenea proces este gândirea. Deși cucerește raționamentul, puberul, mai ales la începutul evoluției sale, este legat încă de concret, care îl împiedică să generalizeze legile desprinse asupra mai multor situații. Abia pe la 12 ani, peste gândirea concretă se suprapune gândirea formală, eliberată de incidentele concrete. Se răstoarnă relația dintre real și posibil; dacă până acum posibilul nu era decât o prelungire îndoielnică a realului, acum realul este un caz particular al posibilului.

Ceea ce este important în această perioadă este faptul că puberul devine tot mai conștient de posibilitățile sale intelectuale, pe care încearcă să și le stăpânească, să și le dezvolte și să le cizeleze, pentru a-și spori sfera cunoașterii. Astfel că, la un moment dat, pe prim plan trece tendința de a îmbogăți, de a transforma cele învățate. Tot în această perioadă, puberul simte nevoia de a-și exprima, exterioriza propriile sale trăiri psihice prin imagini și idei artistice. Nevoia de a cunoaște, de a ști a școlarului mic se transformă acum în nevoia de creație a puberului. Acesta trăiește intens, la mare tensiune psihică, atât bucuriile cât și necazurile. Uneori el manifestă reacții violente, alteori le trăiește calm, firesc, fapt care demonstrează că afectivitatea sa este încă într-o continuă prefacere și structurare.

În plus, se exprimă mai clar distanțele dintre cerințele societății față de puber și ceea ce poate el oferi, precum și dintre ceea ce el așteaptă de la societate și perceperea posibilităților acestuia. Acum este începutul dezvoltării personalității, când copilul își dă seama de resursele sale personale și de realizarea identității proprii și a independenței. Independența și autonomia se cuceresc treptat, ceea ce îl face pe J. J. Rousseau să afirme că acest proces echivalează cu o a doua naștere.

2.3.2. Factorul religios în viața puberului

Concomitent cu interesul pentru cunoaștere, în pubertate se manifestă și dorința de a-L cunoaște mai mult pe Dumnezeu, de a se apropia de El, de a se raporta la El în tot ceea ce face. Școlarul mijlociu comunică și se comunică, iese din sine, se organizează în grupuri, astfel că solidaritatea și gradul de socializare cresc în mod simțitor. Comuniunea de interese și sentimente face ca și religiozitatea să se extindă și să se amplifice. Copilul se încrede în altul se confesează. Raportarea la divinitate îi dă prilejul să-și rezolve unele probleme: o ușoară confuzie morală, o cădere existențială. În această perioadă, copilul este capabil să acceadă la semnificațiile și valorile sacre atât pentru el, cât și pentru alții. Continuă să participe la sfintele slujbe, însă prezența sa la o ceremonie religioasă nu o mai receptează ca pe o simplă obligație, ci ca pe o necesitate, o trebuință. Copilul devine mai responsabil de raportul dintre el și divinitate.

Între 10 și 12ani mai întâlnim credințe și trăiri religioase specifice micii școlarități, însă cu tendințe de abstractizare. Dumnezeu nu mai este văzut ca un bătrân cu barba albă, ci ca un prieten la care să se plângă la necaz. La această vârstă, evenimentele precum moartea, boala ș.a. impresionează mult pe copil, nu atât prin premanența, cât prin noutatea și greutatea lor. Începând cu vârsta de 12 ani, copilul este realist față de moarte (considerând că toți oamenii mor) și față de Dumnezeu (îl ajută pe om în situații cruciale, dar nu-l poate urmări permanent). Moartea este un fapt inevitabil. După cum se observă, probleme precum nemurirea, viața și moartea sunt puse în chestiune în perioada pubertății. Între 12 și 14 ani, cei mai mulți puberi intră intr-o stare de incertitudine. Se îndoiesc de existența lui Dumnezeu și sunt speriați ei înșiși de această îndoială. Nu puțini sunt aceia care se vor orienta către o atitudine neutrală sau chiar ateistă. O atragere forțată la religie, în această fază critică, poate fi dăunătoare și pentru subiectul în cauză, dar și pentru ideea credinței în sine.

Referitor la emoțiile ce însoțesc credințele religioase, remarcăm faptul că în primii ani se mai păstrează teama de Dumnezeu, de diavoli, de viața viitoare. Însă, cu timpul, începe să capete noi accepțiuni. Nu este o emoție care distruge, ci una care protejează. Teama de Dumnezeu îl ferește de faptele care i-ar putea provoca neajunsuri fizice. Putem spune că această perioadă este una de tranziție, au loc diverse reacții și în ceea ce privește viața religioasă cu comportamentele ei (credințe, emoții, practici religioase). Puberul nu mai gândește, nu mai simte și nici nu mai acționează ca un copil, dar nici nu se ridică la nivelul trăirilor caracteristice adolescentului. Acum au loc prefaceri ce se vor concretiza și definitiva în adolescență, dacă vor fi îndrumați de un bun educator. Un echilibru fizic și psihic se observă la vârsta de 12 ani.

2.3.3. Educația religioasă în școală

Pentru o educație creștină în școală eficientă trebuie avute în vedere aspectele prezentate mai sus, deoarece aceste particularități de vârstă vor determina alegerea materialului de prezentat, precum și strategia didactică aplicată de educator. Și în această perioadă, sau cel puțin în prima parte, educația trebuie făcută în mod intuitiv. Pentru că nimic n-ajunge și nu se menține în inteligență dacă n-a trecut întâi prin simțuri. Cei educați trebuie să aibă privirea clară și precisă a lucrurilor, deoarece numai așa se poate forma o concepție realistă despre lume, despre suflet, despre Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că ochiul trebuie să privească, iar mintea să judece; el dă ca exemplu formarea noțiunii de om, ce implică nu doar simpla observare a omului, ci multe alte elemente, situații, contexte. Este nevoie ca lucrurile să fie explicate în toată complexitatea lor, dar totdeauna intuitiv, pentru că intuiția, adică privirea directă a unui lucru sau numai a unei părți a lui stă la baza întregii construcții a convingerii sau cunoștinței pe care o voim însușită de copii.

Educatorul trebuie să acorde atenție rațiunii, căci rațiunea este chipul lui Dumnezeu în om; tot ce primește cel educat: cunoștințe, credință, deprinderi, virtute, se cuvine să le filtreze prin rațiune, adică să le agreeze pe cele care sunt pasibile de acest procedeu, pe calea convingerii raționale, cea mai sigură cale de statornicire a adevărurilor și a convingerilor la vârsta când rațiunea își înflorește puterile sale. Datoria educatorului este de a doza în mod rațional elementele pe care vrea să le predea, fără să omită esențialul, fără să încarce cu inutilități. De asemenea, trebuie procedat de la general la particular sau la special, căci copilului îi place mai mult specialul. Operația poate fi făcută și invers, de la particular la general, pentru că ajută la formarea noțiunilor și la ascuțirea puterii de judecată. Astfel se va îmbina în mod armonios metoda inductivă cu cea deductivă, întrucât acum elevii au cunoștințe religioase mai bogate, operează mai ușor cu noțiunile abstracte. Metoda deductivă poate fi folosită în diferite etape ale lecției: în comunicarea, în fixarea noilor cunoștințe, sau în asociere în lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe și în lecția mixtă, în efectuarea activității practice respectiv intelectuale în lecția de formare a deprinderilor. Spre exemplificare, la clasele a VII-a și a VIII-a, în lecțiile despre familia creștină, profesorul poate pleca de la îndemnul Sf. Apostol Pavel: “Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos.’’(Gal.6,2), pentru ca elevii să enumere datoriile unora față de alții în cadrul familiei și societății.

În această perioadă, copilul se degajează puțin câte puțin de atitudinea sa receptivă, ascuțindu-și în mod deosebit critica și autocritica. De aceea, exemplul – ca metodă didactică – are o greutate anume în procesul instructiv-educativ. Exemplele pot fi de toate categoriile, nu numai din Sfânta Sciptură și Sfânta Tradiție, ci și din literatura profană. Modelul suprem, pe care toți elevii de toate vârstele, dar și toți credincioșii trebuie să-l urmeze este Mântuitorul Iisus Hristos, model de dragoste de oameni și de bunătate. Bineînțeles, și educatorul trebuie să se prezinte ca un model demn de urmat, care transmite elevilor săi nu doar simple cunoștințe, ci le arată un mod de viață, un comportament în conformitate cu principiile vieții sociale și creștine.

Și în această etapă, ca și în cea a școlarului mic, materia de predat trebuie înțeleasă progresiv și integral; trebuie predată de către educator “puțin lângă puțin”. Aceasta din cauza particularităților de vârstă, deci din motive psihologice, dar și pentru că revelația supranaturală s-a făcut progresiv: întâi legea, apoi proorocii, apoi Hristos. Tot așa și în procesul de educație. După cum lumea n-a putut suporta să i se descopere dintr-o singură dată tot adevărul, ci marele Pedagog, care este Dumnezeu, i-a servit acest adevăr progresiv, tot așa și în cazul educației creștine, mai bine să se predea puțin și sigur, decât mult și nesigur. Știința să se dea nu ca o ploaie repede, ci ca una înceată care să poată pătrunde până la rădăcina minții.

Noțiunilor de catehism, de morală creștină, de liturgică transmise și școlarilor mici, li se adaugă acum, într-o frumoasă completare, și noțiuni de spiritualitate și misiune, de istorie bisericească universală, de istorie a Bisericii Ortodoxe Române. Metoda folosită este cea genetică, ceea ce implică comunicarea, asimilarea și verificarea cunoștințelor prin înlănțuirea logică, cronologică a desfășurării evenimentelor. Se utilizează îndeosebi atunci când se predau evenimente din istoria biblică (ex: facerea lumii), evenimente din istoria bisericească (Schisma de la 1054, în clasa a VII-a); învățături de credință (învățătura creștină despre eshatologie, în clasa a VIII-a ), cunoștințele din domeniul liturgic (rânduiala Sfintei Liturghii, în clasa a VIII-a), învățături morale (treptele pocăinței).

În programa școlară sunt prevăzute unități de conținut ce cuprind evenimente ce se studiază în ordinea desfășurării lor. Exemplificăm cu elemente de istorie a Bisericii Ortodoxe Române: răspândirea creștinismului pe teritoriul țării noastre, martiri creștini în Dacia în sec. III-IV, organizarea Bisericii creștine în țara noastră în primele secole creștine (clasa a V-a); întemeierea mitropoliilor Moldovei, Ungrovlahiei, Transilvaniei (clasa a VI-a); Reforma în Transilvania, Uniația, lupta credincioșilor ortodocși împotriva Unirii cu Biserica Romei (clasa a VII-a); autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, ridicarea la rangul de Patriarhie, organizarea Bisericii Ortodoxe Române, Biserica Ortodoxă Română în timpul dictaturii comuniste, Biserica Ortodoxă Română și rolul ei în societatea contemporană (clasa a VIII-a). Prin această metodă, adică metoda genetică, se arată și modul în care se sprijină evenimentele între ele (ex: explicarea virtuții credinței prin exemplificarea credinței profetului Daniel).

De asemenea, metoda sintetică este frecvent folosită. Demersul logic pornește de la părțile componente și se îndreaptă spre compunerea întregului. De exemplu, în lecțiile de morală, după ce parcurge lecțiile despre păcate, profesorul poate sintetiza arătând elevilor că oricare păcat îl poate aduce pe om în situația de a-și pierde mântuirea (în clasa a VI-a) .

Nu este neglijată nici metoda analitică, în cadrul căreia demersul logic funcționează de la întreg spre descompunerea acestuia în părțile componente. Este folosită în mod restrâns în cadrul unei lecții sau al unor cicluri de lecții când subiectul tratat necesită mai multe ore pentru înțelegerea lui. Ca exemplu, menționăm explicarea părților componente ale Sfintei Liturghii în cadrul lecțiilor de liturgică (clasa a VIII-a).

În pubertate, are loc o dezvoltare considerabilă a simțurilor care atrage o educație corectă și integrală a acestora, mai ales a ochiului, pentru că el este organul prin care se acumulează cea mai mare parte a materialului educativ. Educația simțurilor trebuie făcută prin alimentarea lor cu ce este bun, folositor și frumos. Această alimentare trebuie coordonată cu scopul educației care este desăvârșirea. Se vor folosi povestiri biblice, însă după vârsta de zece ani se vor introduce, pe lângă povestirile din Vechiul Testament, și cele din Noul Testament, și referiri la muncile iadului. Educatorul va da aceleași sfaturi atât băieților cât și fetelor, le va orienta preocupările minții către activități folositoare și ziditoare pentru suflet. Îi va îndemna să frecventeze sfintele slujbe duminica și în zilele de sărbătoare, să-și facă un duhovnic, să citească pe lângă scrierile literare menționate în programele școlare și specifice vârstei respective și scrieri cu conținut religios. Pentru a li se forma simțul estetic, educatorul va utiliza în timpul orei de religie mijloace didactice corespunzătoare: diapozitive, planșe cu biserici și mânăstiri din țara noastră și nu numai, se vor audia casete cu muzică bisericească și colinde.

Povestirea nu este singura metodă didactică folosită în cadrul orei de religie. Amintim expunerea, demonstrația didactică, conversația. Expunerea să fie cât mai activă și să cuprindă elemente de surpriză, dinamice, antrenante. Să se pornească de la invocarea unui lucru cunoscut de elevi, apropiat experienței acestora (titlul unei cărți, un film, un eveniment local) sau de la prezentarea unui suport vizual(o icoană) care să-i provoace pe elevi la discuție. Conversația, îndeosebi cea euristică, îi invită pe elevi la o incursiune în propriul univers spiritual și la realizarea unor conexiuni care să faciliteze dezvăluirea de noi aspecte ale problemei puse. Educatorul să nu evite să pună întrebări elevilor, provocându-i pe aceștia să adreseze la rândul lor întrebări educatorului.

Întrebările folosite sunt, în funcție de circumstanțe, de tip reproductiv (ce?, unde?, când?), productiv (de ce?, cum?), întrebări ipotetice (dar dacă?), de evaluare (ce este mai bun, drept, bine, frumos?), întrebări divergente (care orientează gândirea pe traiecte inedite), întrebări convergente(ce îmbie la analize, sinteze, comparații.)

De asemenea, se utilizează cu succes lecturarea de texte biblice, corespunzătoare temei discutate și puterii de înțelegere a elevilor, povestirea unor texte biblice, dialogul pe baza unui text religios. Acestea ajută la desprinderea semnificației globale a unui text cu conținut religios.

Prin identificarea elementelor esențiale dintr-un text dat, prin dezbateri colective asupra unor texte și situații concrete, prin formularea de argumente pro și contra asupra unor situații concrete, elevii sunt îndrumați să formuleze opinii personale în aprecierea unor situații cu conținut religios-moral, sunt deprinși să utilizeze un vocabular specific.

La ora de religie, elevii sunt solicitați să completeze rebusuri, texte lacunare, să alcătuiască fișe de lucru, să utilizeze dicționare, și îndeosebi la clasele a VII-a și a VIII-a să realizeze eseuri pe teme religioase.

Ca mijloace didactice, se folosesc mijloacele audio-vizuale, albume ilustrate, reproduceri după opere de artă (pentru a evidenția rolul artei creștine în contextul culturii românești și universale). Se vor organiza serbări cu ocazia marilor sărbători creștine, ce vor fi însoțite și de discuții privind importanța evenimentului, interpretarea simbolică a sărbătorii religioase, modul de cinstire a sărbătorilor. În felul acesta, elevii vor ști cum anume să respecte sărbătorile bisericești și tradițiile religioase.

Un alt mijloc de învațământ folosit la lecția de religie este literatura religioasă. Profesorul este cel care selectează fragmentele literare, în funcție de gradul de accesibilitate și de scopurile urmărite, printre acestea numărându-se: desprinderea unor învățături morale, crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor pentru literatura religioasă și pentru un anumit autor. Textele literare pot fi folosite în diferite momente ale lecției: verificarea cunoștințele, captarea atenției, comunicarea noilor cunoștințe , fixarea cunoștințelor, asociere, generalizare. De exemplu, pentru a realiza trecerea de la lecțiile legate de minunile Mântuitorului la cele referitoare la Patimile Lui, se pot citi strofe din poezia „ Profetul din Nazaret” de Alexandru Vlahuță.

Profesorul folosește atât poezie, cât și proză. Prin poezie se realizează sensibilizarea elevului și se creează o stare de religiozitate favorabilă transmiterii noilor cunoștințe. Din proză, profesorul alege povestiri, fragmente din Actele martirice, din Proloage, din Pateric și din diferiți autori cu scrieri religioase.

Poeziile sau povestirile cu caracter religios-moral pot fi nu doar citite, ci și înregistrate pe casete audio; după audierea lor au loc discuții privind conținutul povestirii, mesajul poeziei, concluziile ce se desprind din ele. Tot cu ajutorul casetelor audio pot fi ascultate colinde, cântări bisericești, lucrări muzicale de inspirație religioasă, etc.

Se folosesc mijloace tehnice de invățământ (ex: mijloace audio) deoarece elevii sunt familiarizați cu ele. Prin intermediul lor, se dezvoltă dorința de a asculta, de a învăța și interpreta muzica religioasă. În această perioadă se face audierea integrală a unei piese muzicale, pentru că elevii încă nu sunt capabili să recunoască un fragment dintr-o operă mai mare. Acest lucru se va realiza la liceu.

Tot la mijloace didactice încadrăm harta, tabelul cronologic, elemente de istorie locală ce se folosesc îndeosebi în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul Testament, Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. De exemplu, la clasa a V-a, la lecția despre viața Bisericii în primele secole creștine în țara noastră se folosește o hartă istorică generală, harta Daciei în sec. II-VI.

Tabelul cronologic se completează în clasă, pe parcursul lecțiilor, atunci când apar date istorice importante. Alături de acesta, pot fi folosite și plicuri ce conțin fise în care sunt descrise evenimente religioase petrecute în perioadele respective.

La aprofundarea cunoștințelor istorice, o contribuție însemnată o au elementele de istorie locală (urmele arheologice, monumentele de arhitectură, documentele istorice, folclorul). De exemplu, când se vorbește despre Ierusalim, elevilor le este mult mai ușor să înțeleagă noțiunea de cetate dacă în localitatea în care locuiesc există urmele unei astfel de construcții și acest lucru e valorificat de profesor.

În ceea ce privește formarea virtuților creștine și consolidarea comportamentului moral religios, se recomandă participarea la acțiuni de caritate, participarea la slujbele Bisericii pentru ca elevii să manifeste interes față de semenii lor și să învețe să fie alături de cei care sunt în suferință, să fie împreună cu aproapele lor și la bine și la rău.

În afară de rolul de a transmite cunoștințe cu conținut religios, educatorul mai are un rol, mult mai important: acela de a se apropia de copii, de a-i cunoaște în profunzime, de a discuta cu ei pentru a le afla bucuriile, necazurile, frământările, aspirațiile. Trebuie să fie un bun psiholog pentru a ști să-i asculte și să le dea sfatul potrivit. Trebuie să le fie nu doar profesor, ci un prieten, un sfătuitor în momentele de restriște. Astfel, fetele vor primi îndrumări speciale potrivite cu firea și rostul fetelor în societate: să fie modeste, simple și să nu dorească podoabe. Ele să fie împodobite cu curățenia sufletească și cu cuviința asemenea Rahelei. Li se va spune că rostul fetelor în societate este să ajungă bune gospodine, bune soții și bune mame, să-și crească bine copiii căci sunt averea cea mai mare.

Educația la această vârstă va căuta să elimine din vocabularul copilului cuvintele urâte și rușinoase și atitudinile necorespunzătoare unui suflet creștin: ura, mânia, necinstea, dușmănia. Aceasta se va realiza prin prezentarea de exemple pe care copiii să le urmeze, precum și prin antrenarea în diverse activități educative, care să solicite pornirile bune ale copilului, predispozițiile acestuia pentru bine, adevăr și frumos. Aceste activități pot avea loc în sala de curs, dar și în afara școlii, prin activități extrașcolare. Prin lecția de religie și prin manifestările aferente, copiii vor fi obișnuiți să spună adevărul, vor fi obișnuiți cu măsura, prudența, munca, dreptatea, respectul față de alții și vor învăța să evite oamenii răi, lingușitori care sunt buruiana cea mai pierzătoare pentru copii.

Perioada pubertății marchează iesirea din copilarie si patrunderea intr-o noua etapa a vietii ce le ofera, pe langa bucurii si satisfactii spirituale, si capcane de tot felul. Dintre acestea, in societatea contemporana, cele mai periculoase din perspectiva consecintelor asupra vietii elevului sunt consumul de droguri, agresiviatea, grupurile de prieteni ce nu duc o viata sanatoasa din punct de vedere moral, sexualitatea timpurie. La aceasta varsta, critica am putea-o numi, profesorul de religie are rolul de a preveni adoptarea unei vieti dezorganizate si de a le calauzi pasii pe drumul cel bun. Pentru aceasta, este nevoie de multa supraveghere, in sensul ca trebuie sa fie indrumati in ceea ce priveste lecturile suplimentare, muzica ascultata, activitatile extrascolare.

Prin îmbinarea metodelor didactice amintite cu dragostea, bunătatea și înțelegerea educatorului, în perioada școlarității mijlocii se pun bazele personalității elevului ce va fi definitivată în celelalte stadii de vârstă.

2.4. Profilul psihologic al școlarului mare (14/15 – 18 ani)

2.4.1. Caracterizare generală

Spre deosebire de pubertate, când se înregistrează un puseu de creștere, în adolescență se produce o dezvoltare în plan psihic și se stabilizează structurile de personalitate. Deosebim două substadii: preadolescența (14-16 ani) ce se caracterizează prin stabilizarea maturizării biologice, dezvoltarea conștiinței în general și conștiinței de sine în special și adolescența propriu-zisă (16-18 ani) centrată pe o intelectualizare intensă, îmbogățirea experienței afective și structurarea conduitelor ca însemn al personalității complexe.

Transformările de natură fiziologică îi dezvăluie adolescentului o lume nouă, lumea eului propriu și a diferenței dintre el și semeni. Spre deosebire de copil, a cărui viață se scurge liniștită și e îndreptată mai mult spre lumea din afară, adolescentul începe să-și dea seama de existența unui conținut interior pe care îl are și pe care tinde să-l valorifice. Această întoarcere spre sine, spre interior, această cunoaștere a propriului său eu pune în mișcare facultățile sufletului cu totul altfel. Copilul trăiește numai printr-o “simțire de sine’’, în timp ce adolescentul trăiește printr-o conștiință de sine, “o conștiință a valorii proprii” care îi trezește sentimentul diferențierii de ceilalți și voința unei afirmări superioare. Acum au loc dramatice confruntări între comportamentele impregnate de atitudinile copilărești și cele solicitate de noile cadre sociale în care acționează și cărora el trebuie să le facă față.

În latura intelectuală, apare spiritul dialectic critic, susținut de apariția puternică a rațiunii. Aceasta determină tendința de contrazicere a ceea ce spun alții, încrederea în puterile proprii, afirmarea subiectivă a eului, nesupunerea față de autorități, dorul de libertate și demnitate. Gândirea devine mobilă, capabilă să realizeze cu egală ușurință raționamente directe și inverse, de la cauză la efect și de la efect la cauză. De aici orientarea și interesul față de știință, față de cele mai noi descoperiri, față de cele mai îndrăznețe descoperiri științifice. Asemenea calități ale intelectului sunt dublate și alimentate de unele trăsături caracteriale cum ar fi: curiozitatea, setea de cunoaștere, dragostea pentru adevăr etc.

Caracteristica generală a acestei vârste este nestabilitatea în concepții, sentimente și acțiuni. În sufletul adolescentului există o trăire intensă, complexă, în care apar cele mai puternice și uneori contradictorii stări sufletești. Acum tânărul se studiază, aflându-se într-o permanentă căutare de sine, autodescoperire, autovalorificare și autoimplicare în viața socială. Însă acest proces implică, la începutul adolescenței, o închidere în sine; încercând să-și descopere propriul “eu’’, se obișnuiește cu mânuirea ideilor abstracte, dar se și îndepărtează de realitatea trăită efectiv.

Adolescentul simte altfel, gândește altfel, vrea și aspiră altfel decât o făcea când era copil, devenind în felul acesta foarte personal, nu se mai mulțumește să imite sau să preia necritic concepții și idei, să execute activități care se impun și nu corespund cu modul său de a gândi, de a concepe lumea și viața. Dimpotrivă, el descoperă valorile materiale și spirituale pe care le însușește și le transfigurează în modele și idealuri de viață, își elaborează sisteme de reprezentări, idei și concepții care depășesc egocentrismul copilăriei, dar sunt încă departe de obiectivitatea adultului matur. Aceste sisteme îl conduc treptat spre închegarea unei concepții despre lume și viață, îl ghidează în fixarea unei linii personale de conduită în acord cu ceea ce simte, gândește și vrea.

În comportamentul adolescentului remarcăm două tendințe; la debutul perioadei, se refugia în reverie, se închidea în sine, căuta solitudinea; spre sfârșitul adolescenței, se apropie de ceilalți, îi caută asiduu.

Concluzionând asupra caracterizării generale a adolescenței, vom spune că este cea mai sensibilă și mobilă perioadă de evoluție fizică, psihică și socială a tânărului, acesta schimbându-se nu doar de la o lună la alta, ci chiar de la o zi la alta și, ceea ce este mai important, își schimbă nu numai una sau alta din componentele personalității, ci întreaga personalitate, întreaga conduită. De aceea, am putea considera adolescența ca fiind laboratorul de plămădire a personalității. Ștefan Zissulescu definește următorii parametri definitorii pentru adolescență:

-dezvoltarea conștiinței de sine

-afirmarea propriei personalități

-integrarea treptată în valorile vieții.

2.4.2. Factorul religios în viața adolescentului

Adolescentul nu trăiește o religiozitate moderată, nici una de indiferență, ci trăiește în valurile unor conflicte de ordin religios moral, ceea ce ne determină să afirmăm că adolescența devine o perioadă destul de critică în ceea ce privește educația religioasă. Aceasta din cauza non-conformismului vârstei și a dorinței de independență. Din punct de vedere intelectual, adolescenții sunt capabili să înțeleagă teologia, doctrina și ritualul religiei lor. Dar sunt mai puțin stabili decât adulții. Dacă nu se ține cont de problemele inerente vârstei, educația religioasă poate să eșueze.

La adolescent, sentimentul religios este instabil. Din acest punct de vedere, putem deosebi în viața adolescentului trei faze. Desigur că aceste faze nu se succed uniform la toți indivizii și nu se trăiesc la aceeași intensitate. O primă fază este aceea în care adolescentul încearcă să pătrundă în lumea supranaturalului. Urmează apoi faza precară a crizelor și îndoielilor religioase, când sufletul lui clocotitor trece din extremă în extremă, din certitudine în îndoială, din neliniște și tulburare într-o stare de liniște. Motivele ce pot declanșa o criză religioasă sunt fie de ordin interior și le găsim în starea psiho-fizică a adolescentului, fie de natură externă, determinate de conflictele în care ajunge adolescentul cu lumea din afară. Dezvoltarea crescândă a rațiunii, apariția spiritului critic îl fac pe adolescent să elimine, chiar dacă numai pentru moment, tot ceea ce i se propune mai presus de mintea lui, ceea ce nu înțelege și nu poate explica. În această etapă a vieții cenzura aspră a rațiunii vrea să înlocuiască certitudinile credinței din copilărie. De obicei, adolescenții se îndoiesc din pricina acestui conflict, din întâlnirea rațiunii cu credința. În căutarea adevărului, adolescentul dă prioritate rațiunii. Îi apar tot felul de întrebări, cum ar fi: Cum este Dumnezeu?, Cum se poate să fie trei persoane într-o ființă?, Cum a avut Dumnezeu fiu?, De ce nu a găsit o altă modalitate de a mântui pe oameni încât a lăsat să moară în chinuri pe Fiul Său? etc. La aceste întrebări se adaugă conflictul apărut între știință și religie cu privire la creație și evoluție. O altă cauză ce face pe adolescent să privească cu alți ochii credințele din copilărie este tendința ruperii de tradiție, de trecut, cu tot ce aparține lui. Acum credințele din copilărie i se par reci și necorespunzătoare cu dezvoltarea lui intelectuală.

Înainte de a-și forma o nouă concepție religioasă, el trece prin epoca de criză. Către finele adolescenței, criza se mai temperează și se definesc atitudinile religioase care primesc o formă individualizată și personalistă. Acum fiecare adolescent are credința și concepția lui despre Dumnezeu, mai mult sau mai puțin apropiată de cea cu adevărat creștină, și aceasta îi dă o liniște și mulțumire interioară. Îndoielile religioase urmate de crize religioase sunt stări specifice adolescentului. Cu toate că sunt însoțite și de stări emotive, ele sunt mai mult de natură intelectuală. Adolescența nu este lipsită de ideea de Dumnezeu, nu e străină de valorile ideale ale veșniciei. Dimpotrivă, este o vârstă în căutarea lui Dumnezeu, dornică să afle și să ajungă la aceste valori. Adolescentul simte nevoia de lumină și viață, iar lumina și viața s-au revelat în chip desăvârșit prin Iisus Hristos, “care a venit în lume ca lumea viață să aibă și mai multă să aibă.” (Ioan 10,10)

Dacă vorbim despre credințele religioase din epoca adolescenței, spunem că acestea nu cresc în număr, ci se modifică în conținutul lor, eventual se transformă total sau chiar se șterg. Datorită faptului că mediul familial și-a pierdut importanța în îndrumarea credințelor religioase, adolescentul își caută singur concepții adecvate structurii sale psihice și noilor cunoștințe primite în școală și din lectură. Noțiunile religioase concrete, în care era cuprinsă credința copilului, încep să se spiritualizeze. Dintre toate noțiunile religioase, cea care îl preocupă mai mult pe adolescent este Dumnezeu. Noțiunea de Dumnezeu pierde mult din forma ei, absolut materială, depărtându-se de concretismul copilăriei și tinzând spre spiritualizare și abstractizare. Pentru adolescent, Dumnezeu nu mai este un moș cu barbă, ci este privit ca o putere supranaturală, ca spirit material și nevăzut. El își dă seama că imaginea materializată în chipul moșului nu poate corespunde realității, însă nu se poate ridica până la o pură concepție spiritualizată. De aceea, putem considera drept o formă de tranziție între material și spiritual caracterizarea lui Dumnezeu prin diferitele lui însușiri, formă ce caracterizează însăși credința religioasă a adolescentului în ce privește noțiunea Dumnezeu. Există adolescenți pentru care Dumnezeu se identifică cu natura, forța, principiul vital, energia. De aici reiese că, spre deosebire de copilărie, adolescentul își exprimă necredința în forma personală, umană a divinității.

În copilărie, Dumnezeu era ființa care observa faptele oamenilor; acum este puterea care cârmuiește și îngrijește lumea. Celelalte noțiuni de îngeri, draci, viață viitoare, rai și iad preocupă mai puțin pe adolescent.

Adolescența aduce o transformare și în latura emotivă a vieții religioase. Această transformare se referă, pe de o parte, la faptul că pe primul plan nu se mai situează emoții predominante, ca în copilărie, ci complexe de emoții; pe de altă parte, transformarea operează la nivelul naturii stărilor emotive. În copilărie, emoția cea mai frecventă trăită în legătură cu credințele religioase este teama; teama de Dumnezeu care-l pedepsește, de diavoli și de viața viitoare. Excepție face credința în Iisus și îngeri. În adolescență, emoția de frică începe să piardă din putere, ea fiind înlocuită treptat cu emoția de încredere. Dumnezeul fricii și al răzbunării devine Dumnezeul încrederii; adolescentul, deși e stăpânit de teamă, are totuși mai multă încredere în Dumnezeu. Își dă seama că Dumnezeu nu-l pedepsește decât cu intenția de a-l îndrepta. Intenția cea bună a lui Dumnezeu îi dă încrederea care îl călăuzește în orice moment al vieții sale.

Transformările emotive din adolescență contribuie la interiorizarea întregii trăiri religioase. La copil este cauzată de motive ocazionale externe. La adolescent, însă, complexele emotive ce se găsesc în trăirile religioase își au rădăcina în însăși natura adolescentului, care este într-un proces de transformare. În cadrul practicilor religioase observăm instabilitate și varietate în îndeplinirea acestora. Adolescentul fie se revoltă împotriva constrângerilor ce-l silesc la îndeplinirea practicilor religioase, fie le consideră ca ceva necesar. Deoarece credința nu mai este o simplă acceptare a ceea ce oferă mediul familial și școlar, ci o elaborare proprie, obișnuința de a săvârși diferitele practici religioase izvorăște tot din interior, nu din afară. Dintre toate motivele îndeplinirii practicilor religioase, plăcerea se situează pe primul loc. Ea ar fi unul din motivele în stare să producă adevărate trăiri religioase, căci conține în sine și motive ca mulțumirea, liniștea, mângâierea sufletească. Este un motiv de natură interioară. Spre deosebire de copil, care se lasă răpit de frumusețile externe și se confundă cu ele, adolescentul și le asimilează, le interiorizează. Copilul trăiește prin motivele externe, adolescentul le dă viață prin nevoile personale. Adolescentul credincios consideră practicile ca acte pin care poți obține bunăvoința cerească, prin care poți să mulțumești lui Dumnezeu pentru binele revărsat, sau poți să-i arăți supunerea. Cine nu crede în eficacitatea lor nu le îndeplinește.

2.4.3. Educația religioasă în liceu

Învățământul religios, atât în adolescență cât și în celelalte etape de vârstă, trebuie să pornească de la Hristos, de la pilda vieții Sale și de la neîntrecuta sa metodă de a învăța pe oameni. Îndeosebi pentru sufletul dornic de ascensiuni morale al adolescentului este necesar să prezentăm idealul întruchipat în Iisus Hristos. Mai mult ca la celelalte vârste, în epoca adolescenței trebuie să se pună accent pe educația voinței în spiritul pedagogiei Sfinților Părinți. Atât instrucția cât și educația religioasă se va face pe baza adevărului și comorilor ortodoxiei și pe baza concepțiilor și idealului ei de viață. Educatorul să îngemăneze concepția și credința creștină cât mai mult cu realitatea vieții, cu traducerea în fapte a normelor moralei creștine.

Predarea religiei în epoca adolescenței se deosebește foarte mult de predarea realizată în copilărie, deoarece supranaturalul se face cu greu accesibil verificărilor raționale ale vârstei. Materia predată trebuie să îndeplinească anumite condiții, dintre care cea mai importantă este să corespundă stărilor sufletești ale adolescentului, să nu fie la un nivel neînțeles de ei, dar nici sub nivelul setei lor spirituale. Trebuie să existe o strânsă legătură între psihologic și religios.

Pentru clasele X-XII, noul curriculum școlar presupune structurarea pe componente specifice:

competente generale;

competente specifice si unități de continut pe ani de studiu;

valori si atitudini.

Exista elemente de noutate care privesc reconsiderarea demersului curricular si didactic din perspectiva finalitatilor liceului, trecerea de la un sistem de instruire centrat pe obiective educationale la un sistem bazat pe construirea de competente (generale si specifice), orientarea demersului didactic catre valori si atitudini. In interiorul curriculumului sunt prezente elemente de continut cu caracter pragmatic (dezvoltarea de atitudini si comportamente) si actual (crestinismul si problemele tineretului de azi). Se are in vedere, de asemenea, si corelarea cunostintelor de religie cu cele dobandite la alte discipline de inavatamant (limba si literatura romana, istorie, geografie, biologie, psihologie, etc).

Datorita faptului ca este conceput intr-o maniera flexibila, prezentul curriculum permite profesorului sa-si aleaga maniera de abordare a unei lectii. El are astfel posibilitatea de a-si structura materia pe capitole si teme, succesiunea acestora fiind in functie de caracteristicile clasei sau de evenimentele religioase. Este necesar, insa, ca profesorul sa respecte logica interna a domeniului si sa parcurga integral materia prevazuta in programa.

Am observat că la această vârstă se remarcă o neobosită sete de cunoaștere, atât în ceea ce privește religia, cât și celelalte domenii ale științei și culturii. Această sete este potolită prin lecturile personale, și aici un rol deosebit îl au părinții și profesorii, dar mai ales prin lecția de religie. Materialul oferit trebuie să fie variat, centrat pe nevoile intelectuale ale elevilor, pe aspirațiile și trăirile acestora. Astfel, în programa școlară, materia este structurată pe mai multe nivele, oferind elevilor posibilitatea de a-și însuși cunoștințe de istorie, dogmatică, morală, liturgică. Vom prezenta în continuare modul de organizare a materialului de predat și metodele prin care acesta este transmis și însușit de elevi.

Materialul istoric îl atrage pe adolescent, dar în măsura în care este bine predat de profesor, având în vedere faptul că transmite o cantitate mare de date istorice care ar putea să întunece frumusețea realităților istorice. Acest material devine atrăgător datorită caracterului național pe care îl au lecțiile din care reiese rolul pe care l-a avut Biserica în istoria neamului. O metodă eficientă în vederea însușirii corecte a informațiilor istorice o constituie excursiile, ce contribuie la fixarea celor învățate prin contactul direct cu locurile sau monumentele istorice.

Este recomandabil ca lecțiile de istorie bisericească să se predea cu căldură, fără prea multe date cronologice și cu accent pe latura educativă. Se știe că adolescentul iubește mărețul și eroicul realizat în istorie; tocmai de aceea, lecțiile cu conținut istoric găsesc în sufletul adolescentului teren favorabil încolțirii acestor sentimente. În afară de evenimente și date istorice, lecțiile de istorie bisericească oferă și chipuri de ierarhi jerfelnici, cărturari și iubitori de neam, ce pot reprezenta pentru adolescent tot atâtea pilde de urmat în viață: Antim Ivireanu,Varlaam, Andrei Șaguna, Dosoftei, Veniamin Costachi, Sf. Ierarh Calinic de la Cernica etc. Aceste modele ar putea constitui pentru el un argument în plus pentru a rămâne neclintit în fața obstacolelor, pentru a se menține în credință. Nu este bine ca profesorul să urmărească doar transmiterea de date istorice, pe care elevul să le înmagazineze, de cele mai multe ori mecanic; prin această metodă se reușește acumularea de cunoștințe, utile și necesare, dar nu se trezește și atașamentul pentru însăși Biserica. O îngrămădire de date istorice îngreunează începuturile lucrărilor de selecționare a generalului din particular, a esențialului din amănunte. Materialul istoric va trebui selecționat de profesor, expus metodic, fixat în scris pe tablă în punctele esențiale și apoi arătat izvorul, adică documentul sau textul epocii respective. Și aici se va insista asupra laturii educative, deoarece scopul religiei nu este de a face din elevi simple magazii de cunoștințe istorice sau doctrinare, ci de a forma caractere.

În clasa a X-a, elevii sunt introduși în deosebita atmosferă a ortodoxiei și culturii naționale, prin studierea unor teme care, pe de o parte furnizează informații necesare unei solide culturi generale, iar pe de altă parte au puterea de a trezi sentimentul de dragoste și prețuire față de folclorul religios, literatura religioasă – cu primele tipărituri și manuscrise. Cunoașterea istoriei și a culturii strămoșești este o parte reprezentativă a sufletului românului, îndeosebi al adolescentului care se simte atras de măreția trecutului poporului nostru, de frumusețea Ortodoxiei și de menținerea neîntinată a acesteia timp de secole.

Dogma, morala și cultul formează conținutul religiei obiective și fiecare dintre ele se adresează în chip mai accentuat uneia dintre facultățile sufletului. De aceea, este firesc ca nici una dintre aceste părți să nu rămână necunoscută de către adolescent.

Începutul îl fac dogmele. Predarea și învățarea dogmaticii în epoca adolescenței este o punte de încercare atât pentru profesor, cât și pentru elev. Adevărurile de credință sunt adevăruri supranaturale și, prin urmare, sunt nepătrunse în întregime de rațiune. Prima greutate în predarea materialului dogmatic este să îl convingi pe elev că sunt adevăruri mai presus de puterea de comprehensiune a rațiunii.

În afară de metodele noi folosite în predarea religiei, se recomandă în predarea dogmei metoda evanghelică, folosită de însuși Mântuitorul. Prin această metodă, Iisus arată adevărul supranatural atât de apropiat de viață încât arată viața imposibilă fără el. În predarea adevărului supranatural Mântuitorul pornește de la un fapt cunoscut, de la o întâmplare sau o convorbire și apoi, urmând o minunată trecere de la cunoscut la necunoscut, ajunge la cele mai înalte adevăruri religioase. O lecție de religie în care se predau cunoștințe dogmatice trebuie să fie activă. Și profesorul reușește să facă o lecție activă în momentul în care a dat o certitudine neclintită adolescentului. Dacă acesta își mărește neîncrederea și îndoiala cu fiecare lecție de religie, asta înseamnă că orice metodă s-ar fi folosit a fost de prisos. Oricât de bine pregătită ar fi o lecție de religie în care predomină elemente de dogmatică, dacă profesorul nu poate da din sufletul său ceva viu, dacă el contrazice prin viață ceea ce propovăduiește, cea mai bună metodă rămâne fără rezultat. Ceea ce ar trebui să existe în centrul învățământului dogmatic ar fi credința în Iisus Hristos și apropierea tinerilor de Acesta, deoarece El este “Calea, Adevărul și Viața’’(Ioan 14,6)

Materialul dogmatic este prezentat în mod gradat, ținându-se cont de puterea de înțelegere a elevilor, ca o continuare la ceea ce s-a predat în anii anteriori. Astfel, în clasa a IX-a persistă noțiunile de catehism, grupate sub titlul „Respectul față de cele sfinte (persoane, timp, spațiu, obiecte)”. Profesorul va evidenția principalele aspecte privind: cinstirea lui Dumnezeu, cinstirea sfinților, preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfintei Cruci, cinstirea Sfintelor Icoane, cinstirea Sfintelor Moaște. În următorii ani, materia este sistematizată în trei mari grupe, din punct de vedere metodic, pentru ca elevii sa aibă o continuitate în gândire și în înțelegerea celor predate. În clasa a X-a se studiază aspecte privind cosmologia, în clasa a XI-a despre persoana și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, despre persoana și lucrarea Duhului Sfânt. În clasa a XII-a se prezintă eshatologia .

În cuprinsul religiei, cultul formează o parte foarte însemnată, iar din punctul de vedere pedagogic, cultul Bisericii Ortodoxe întrunește cele mai importante metode educative. În el găsim realizat în chip desăvârșit metoda intuitivă propusă încă în veacul al XVI-lea de Comenius, principiul individualizării și cel al generalizării. Materialul liturgic este însușit în mod temeinic nu doar prin simpla prezentare de către profesor a unor informații, ci mai ales prin punerea acestora în practică, prin săvârșirea cultului. Într-o formă ușoară și atrăgătoare, Biserica împărtășește prin cult cele mai abstracte învățături dogmatice și morale. Cele mai neînțelese mistere de către minte devin înțelese prin cult de către inimă. El are atâta putere de atracție încât, deși se repetă de atâtea ori în fața ascultătorilor, nu are nimic din monotonia repetiției dacă este înțeles și se ia parte activă la el. Activismul nu poate fi aplicat mai integral decât atunci când elevii iau parte la săvârșirea Sfintei Liturghii, dând răspunsurile în cor. Aici este angajată atenția, voința și sentimentul lor, mai ales sentimentul pentru care cultul reprezintă cel mai desăvârșit mijloc de educație. Cultul Bisericii aduce în sufletul adolescentului pe Iisus Hristos într-un mod mai metodic.

Alături de cult, o metodă eficientă în însușirea materialului liturgic o constituie convorbirile duhovnicești. Profesorul are posibilitatea de a invita la ora de religie diverși preoți care, prin discuțiile purtate cu elevii, să trateze cu mult succes materialul liturgic. Aceste convorbiri ale preotului cu adolescentul sunt cele mai rodnice din punct de vedere pedagogic. Urmărindu-le, un profesor iscusit poate auzi mai bine murmurul vieții de adolescent și poate aplica eficace îndrumarea lui morală. De asemenea, este foarte necesar și recomandabil să se lămurească mai întâi cuprinsul și însemnătatea actelor liturgice în fața adolescentului. Aproape toate adevărurile de credință pot fi puse în legătură cu actele de cult. De aceea dogmatica și liturgica să fie cât mai mult prezentate împreună. Dar, mai ales, materialul liturgic nu trebuie să fie predat intelectualist, ci în predarea lui să activeze sentimentul. Din această perspectivă, o slujbă religioasă la care elevii dau răspunsurile și participă prin aceasta activ, nu va mai părea nici lungă, nici plictisitoare. Ideal este ca fiecare școală sau liceu să aibă paraclisul propriu, în care să se facă serviciile religioase. Adolescentul se află la vârsta în care dorința de a se manifesta și de a se evidenția în public este foarte mare. Manifestările de ordin religios au cel mai puternic ecou în sufletul adolescentului și el se aude până târziu în epoca maturității. Prin aceste manifestări, inima devine mai puternică decât rațiunea și convertește și pe aceasta în făgașul credinței.

Despre Sfintele Slujbe s-a vorbit și în Școala Generală, se vorbește și în Liceu, îndeosebi la clasa a IX-a. Dar acum registrul informațional se îmbogățește cu aspecte noi, ce trimit la o mai mare putere de pătrundere spirituală. Se vor explica Sfintele Slujbe mistico-simbolic, se va evidenția rolul și valoarea cultului ortodox în viața creștinului, se va pune accent pe pregatirea și starea morala a credinciosului pentru participarea la viața cultică (Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, Laude și Ierurgii).

Prilej de educație prin religie și mai ales prin partea cultică a ei sunt tainele Bisericii. Materialul liturgic, Sfânta Liturghie, cântarea bisericească, Sfintele Taine și în chip deosebit taina mărturisirii cuprind un tezaur nesfârșit de principii de educație superioară creștină. În cultul ortodox găsim și adevărul revelat și metodica predării lui. Toate acestea împărtășesc sufletului nu teorie abstractă sau norme reci, ci însăși viața creștină așa cum este revelată în cultul Bisericii.

Adolescența este vârsta cu cea mai mare sensibilitate morală. Acum apare dorința de a ajunge la un plan superior, se nasc năzuințe către formele cele mai alese de moralitate. Însă există și adolescenți pentru care această sensibilitate și tendință spre desăvârșire morală e de scurtă durată și pervertită sub impulsul plăcerilor trupești. În realitate, e greu de susținut moralitatea adolescentului, deoarece la această vârstă sufletul este teatrul celei mai cumplite lupte între bine și rău, între moral și imoral. Individul trăiește în adolescență mai intens procesul de luptă între legile morale și slăbiciunile firii omenești, proces descris cu atâta pătrundere psihologică de către Apostolul Pavel (Romani, cap. 7).

Predarea moralei creștine este, deci, în epoca adolescenței, cel mai necesar și mai important capitol din acțiunea pe care creștinismul o poate exercita asupra sufletului. Acum este momentul să se stabilească în suflet cele mai alese deprinderi morale și să se contureze pe temelia lor personalitatea și caracterul. Pentru a se împlini idealul educației, morala creștină poate aduce cea mai însemnată contribuție. Pentru a se forma un caracter, este nevoie neapărată de principiile moralei creștine, așa cum planta nu poate crește fără căldura soarelui și fără ploaie. La fiecare oră de religie în care predomină elemente de morală creștină, trebuie să se tindă la formarea unei convingeri integrale: rațională, afectivă și volițională pentru cele propovăduite. Predarea materialului se poate realiza prin mai multe metode, fiecare dispunând de aspecte pozitive și negative. Astfel, metoda treptelor formale ne poate oferi lecții bine organizate, dar nu ne poate da principii vii de viață și nu atrage îndeajuns sufletul tânărului pentru ele. Metoda socratică, potrivită la alte discipline și de aceea intrată în activismul pedagogic, nu se potrivește integral deoarece riscă să înfrunte atitudinea refractară a sufletului adolescentului.

Metoda ce determină ca principiile morale să nu rămână pentru elev fraze goale este reprezentată de exemplele reale. Cele mai multe sunt luate din Sfânta Scriptură și îi îndeamnă pe elevi să ia ca exemplu pentru o viață creștină autentică pe cei care înaintea noastră au învățat cuvântul lui Dumnezeu și au avut o credință puternică până la sfârșitul vieții. Adolescenții caută să-și găsească anumite modele după care să-și conducă viața morală în părinți, colegi, prieteni, profesori, îndeosebi profesorul de religie. Acesta exercită cea mai mare influență în opera educativă prin personalitatea sa excepțională, prin viețuirea lui pe o linie morală creștină superioară, prin capacitatea lui de a cuceri sufletele pentru Hristos. Fără toate aceste aspecte ce întregesc portretul unui profesor de religie model, toate metodele, chiar cele mai desăvârșite, se dovedesc inutile, lipsite de duhul viu al alcătuitorului lor. Nicăieri ca în opera educației morale, personalitatea profesorului nu reprezintă un coeficient atât de mare în obținerea unui bun rezultat. El trebuie să învețe principiile morale nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta.

În predarea moralei creștine, este necesar să se cunoască sufletul elevului, materialul de predat să fie bine ales, însă condiția principală este ca profesorul să fie animat de dragostea pentru Dumnezeu și oameni, către obiectul de studiu și elev, către misiune și studiul ei. Fără acestea, totul este zadarnic.

În ceea ce privește conținutul, întâlnim teme studiate și în ciclul primar și gimnazial, precum: poruncile divine, legea morală a Vechiului Testament (Decalogul), legea morală a Noului Testament (Predica de pe munte), în clasa a X-a. Noutatea constă nu atât în informația transmisă, cât în modul de abordare, de prezentare a problemei respective. Temele sunt variate și acoperă mai multe sectoare ale vieții elevului și ale creștinului, în general: datoriile creștinului (față de Dumnezeu, față de sine, față de aproapele), iubirea de neam și patrie (clasa a IX-a); conștiința morală, despre pacat și despre virtuți (clasa a XI-a ); familia creștină, rănile familiei (adulterul, divorțul, avortul) în clasa a XII-a. Sunt puse în discuție problemele actuale cu care se confruntă societatea contemporană, se analizează din punct de vedere moral-creștin fiecare subiect, evidențiindu-se părerea Bisericii Ortodoxe. Teme precum: combaterea violenței, suicidul, eutanasia, degradarea demnității umane îl preocupă pe adolescent și manifestă dorința de a se informa cât mai mult. De asemenea, el își manifestă și poziția față de aceste aspecte, aducând argumente pro și contra. Există și lecții care îi îndeamnă pe elevi să promoveze valorile creștine (credința, speranța, iubirea, dreptatea, libertatea, pacea și sfințenia).

Pentru perioada adolescenței, predarea materialului apologetic se impune ca necesară. În primul rând, justificarea adevărurilor numai pe baza credinței din copilărie nu mai satisface adolescentul, aflat în căutarea unei noi justificări a credinței care i se cere în armonie pe cât posibilă cu rațiunea lui care vrea să primeze. Din punct de vedere psihologic, ar fi fost o greșeală dacă nu s-ar fi vorbit acum elevilor despre adevărurile raționale ale religiei, despre temeiurile fundamentale ale ei. În al doilea rând, predarea elementelor de apologetică este justificată tot de un motiv psihologic, dar de această dată și didactic, și anume faza de închegare și stabilizare a vieții într-un făgaș anumit care se săvârșește spre sfârșitul adolescenței, o dată cu împlinirea fiziologică.

Apologetica dă adolescentului posibilitatea de a face o sinteză și de a-și stabili o concepție de viață în spirit creștin. Ea se va ocupa nu doar de dovedirea rațională a unor adevăruri religioase și cu apărarea lor, ci va trebui să se apropie de problemele vitale care se pun vieții din toate timpurile și să le dea orientarea creștină. Vor fi puse în discuție problemele sociale, morale și culturale ale timpurilor, nu pentru a fi analizate în cele mai mici detalii – aceasta este sarcina altor discipline – ci pentru a arăta că învățătura creștină, că Iisus Hristos a adus răspuns la toate marile întrebări și probleme ce se pun vieții. La acest tip de lecție, metoda are o importanță deosebită, am putea chiar spune că este o artă de a-i călăuzi pe elevi de la cunoscut la necunoscut în aflarea adevărului. O lecție de apologetică va fi bine predată dacă profesorul își va pregăti temeinic materialul. El trebuie să posede în mod deplin atât problemele apologetice cât și cele didactice. Să folosească un conținut informațional și un limbaj care să nu depășească puterea de înțelegere a elevilor. O altă cerință ar fi ca orice lecție cu elemente de apologetică să nu urmărească înmagazinarea de teorii și cunoștințe abstracte, ci formarea de convingeri. Apologetica angajează în mod deosebit facultatea intelectuală; totuși certitudinile nu se sprijină numai pe rațiune. Certitudinile raționale devin mai puternice atunci când sunt sprijinite de certitudinile inimii. De aceea, în predarea materialului apologetic revine un mare rol personalității profesorului, care poate trezi certitudini sau poate semăna îndoială și necredință.

În urma lecțiilor de apologetică, pe lânga alte competente generale, se formează îndeosebi capacitatea de a aplica cunoștințele religioase în vederea rezolvării în spiritul dreptei credințe a problemelor din viața unui creștin. Elevii iau cunoștință de argumentele raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu: argumentul istoric, cosmologic, teleologic, moral și ontologic (clasa a X-a). O problemă deosebit de importantă, cu puternice implicații în formarea ulterioară a personalității, ce reclamă o abordare cu mult tact pedagogic și psihologic este problema creaționismului și a evoluționismului. Acestea sunt prezentate alături de alte concepții despre Dumnezeu contrare învățăturii creștine: ateismul, deismul, panteismul. Elevii primesc și de la celelalte discipline o mare cantitate de informații, dar nu toate sunt compatibile cu învățătura creștină. Perioada adolescenței este perioada în care se formează convingeri și atitudini proprii pe baza celor învățate, dar se poate întâmpla ca acestea să nu corespundă întru totul concepțiilor creștine. De aceea, se impune ca profesorul să urmarească îndeaproape evoluția sufleteasca a elevului și să o canalizeze pe fagașurile credinței. De asemenea, ar trebui să existe o colaborare între profesorul de religie și ceilalți profesori, mai ales cel de biologie. Nu trebuie nesocotite descoperirile științifice în cadrul lecțiilor de religie, dar nici evitată, chiar uitată, părerea creștină referitor la crearea omului în cadrul lecțiilor de biologie. Indicat este să se prezinte obiectiv și partea științifică, dar accentuandu-se concepția creștină, prin prezentarea de argumente care să-i conducă pe elevi la concluzia că învățătura Bisericii este cea corectă și ea trebuie adoptată. Nu trebuie să se apeleze doar la rațiune, ci și la toate puterile sufletului adolescentului. E necesar să i se prezinte credința ca o realitate vie, ceva trăit, practicat. Atunci el va caștiga o „certitudine experimentată care trece peste orice demonstrațiune” (Jean Beslay, „Pedagogie religieuse”).

O atenție deosebită se acordă, pe tot parcursul liceului, problemelor tineretului, precum și relației dintre acesta și valorile creștinismului. Temele sunt structurate pe nivele de vârstă, fiind accesibile fiecarei clase în parte. Indiferent că este clasa a IX-a, a XI-a sau a XII-a, adolescentul se confruntă cu probleme asemănătoare; diferă doar gradul de intensitate cu care se manifesta și maniera de rezolvare a lor.

Societatea contemporană resimte mai mult ca niciodată influențe negative din interior, dar mai ales din exterior. Libertatea pe care și-a dorit-o cu orice preț și pe care a dobândit-o în cele din urmă nu a fost valorificată la adevaratele potențe. Tinerii, cuprinși de entuziasmul noului, au acceptat orice, fără a face o selecție a lucrurilor bune și a lucrurilor rele. Astfel, viața unora dintre ei este stăpânită de droguri, de sexualitate, de violență. Pericolul este că toate acestea se prezintă într-o lumină favorabilă, determinând pe zi ce trece ca și mai mulți tineri să îmbrățișeze o viață în care predomină pervertirea valorilor morale. Dată fiind această situație, prezența religiei în curriculumul național se dovedește necesară, chiar indispensabilă. Sarcina cea mai dificilă îi revine profesorului de religie, care trebuie, în primul rând, să cunoască foarte bine caracteristicile sufletului adolescentului, pentru a pătrunde în adâncurile acestuia, ca să depisteze cauzele ce au dus la această situație și să le înlăture.

Ca metodă eficientă se recomandă multa înțelegere, căldura sufletească, răbdarea. Profesorul să devină un prieten care să știe să-i asculte, sau să învețe să le asculte frământările, zbuciumurile sufletești, să le cunoască dorințele, aspirațiile, nevoile. Numai fiind alături de ei și înțelegându-le problemele profesorul va reuși să creeze pe de o parte o legătură deosebită între el și elevi, iar pe de altă parte un cadru propice de prezentare și exercitare a virtuților. Se știe că adolescenții debordează de energie, de independență, de autonomie; nu vor să se supună regulilor și tuturor încercărilor de a le imprima în conștiință și în purtare părerile adulților, ei li se împotrivesc. De aceea, impunerea unui anumit comportament sau a unor concepții nu va da roade; dimpotrivă, adolescenții vor fi și mai revoltați. Secretul reușitei constă în măiestria profesorului de a se apropia de elevi. Bineînțeles că profesorul are datoria de a cunoaște în profunzime problemele în discuție, pentru a fi capabil să prezinte elevilor dezavantajele, influențele negative pe care acestea le au asupra vieții și pentru a stabili mijloacele de combatere a lor. Atât la lecția de religie, cât și la celelalte discipline, este bine să se prezinte materiale (broșuri, pliante), documentare cu privire la problemele în cauză, să se difuzeze interviuri cu persoane a căror viață a fost afectată de consumul de droguri, de violență, etc pentru a le arăta elevilor consecințele negative și pentru a-i determina să aleagă drumul corect în viață.

O contribuție însemnată în această privință o are preotul – profesor care le poate deveni și duhovnic. Asta cu atât mai mult cu cât în adolescență se pun bazele unei noi și adevărate personalități, care se vrea a fi și una religioasă. Preotul-profesor are puterea harică de a pătrunde în sufletul adolescentului prin taina spovedaniei. Aceasta, împreună cu Sfânta Împărtășanie, întărește voința și asigură o viață curată. Adolescența este perioada incertitudinilor, de aceea preotul trebuie sa fie înzestrat cu un tact pedagogic religios deosebit. El este omul lui Dumnezeu, este reprezentantul lui Hristos, căruia adolescentul îi încredințează toate confidențele lui.

Spovedania și mai ales Sfânta Împărtășanie sunt chemate sa întrețină viața harică în sufletele tinere. Doar astfel se poate crea acel entuziasm creștin-ortodox. Numai așa sădim în suflete pietatea, prin care se dă putința să se îndeplinească cu voioșie toate datoriile creștinești. Numai așa religia devine un sprijin real al vieții și o direcție sigură în toate împrejurările acestei vieți pământești.

În clasa a IX-a elevii dobândesc și cunoștințe cu privire la marile religii ale lumii. Pe de o parte se realizează o paralelă între creștinism și iudaism, evidențiindu-se elementele specifice fiecăruia; pe de altă parte se schițează profilul altor religii: islamismul, hinduismul, budismul. Materialul se va preda sistematic, punându-se accent pe elementele caracteristice fiecărei religii și scoțându-se în evidență, în același timp, pe tot parcursul lecțiilor, superioritatea creștinismului.

Nu se poate decreta o metodă ideală în predarea religiei în adolescență datorită atât materialului religios foarte variat, cât și psihologiei vârstei. Este nevoie de un evantai de metode și mijloace didactice care să capteze interesul elevilor și să-l mențină pe tot parcursul lecției.

Centrul învățământului religios, idealul și modelul pentru fiecare etapă de vârstă, dar mai ales în adolescență este Iisus Hristos. El este centrul de la care se pleacă și spre care se îndreaptă educația religioasă. Acest principiu, care așează în didactica învățământului religios pe Hristos, poartă numele de hristocentrism și propune, drept supremă năzuință a orei de religie apropierea adolescenților de Hristos. Porivit acestui principiu, Hristos este așezat în centrul vieții și este prezent ca suprem ideal pentru tineri. Prin orele de religie, în conștiința elevilor trebuie să pătrundă Hristos, izvorul și păstrătorul vieții, care să lumineze, să purifice și să înalțe toate puterile sufletești ale adolescentului, să le întărească voința, să le purifice sentimentele și să le lumineze mintea.

Pedagogia modernă recunoaște că în felul de a învăța al lui Iisus se cuprind toate principiile și metodele unei superioare îndrumări. În “metoda evanghelică” lăsată de Iisus, catehetul găsește toate principiile unei bune educații religioase. Drumul de la concret la abstract, și de la abstract la concret este drumul pe care îl găsim în aproape toate pildele evanghelice.

Principiul hristocentric este în strânsă legătură cu principiul psihologic sau al respectării particularităților de vârstă și individuale. Căci despre Hristos se poate vorbi oricărei vârste, însă în limbajul și după trebuințele ei. Altfel s-a vorbit despre Hristos în epoca copilăriei, și altfel se va vorbi în epoca adolescenței. Adolescentul trebuie să vadă împlinindu-i-se în Hristos idealurile și dorurile lui înalte. Să simtă că prin Hristos se potențează tinerețea lui, care e cu atât mai frumoasă cu cât e descătușată de patimi.

Educatorul are misiunea dificilă de a-l convinge pe adolescent de vrednicia de credință a adevărurilor religioase și de poziția lor superioară față de celelalte învățături. Tendința de afirmare trebuie călăuzită spre împlinirea legii morale. Și pentru că adolescentul are nevoie de prezentarea de exemple vii, primul și cel mai desăvârșit model va fi însuși Hristos; după care, viețile sfinților oferă modele de adevărată viețuire creștină, bazată pe dragoste de Dumnezeu și de oameni, pe bunătate, milostenie. Dar spre a face convingătoare pilda lui Hristos și a sfinților e necesar să fie și educatorul pilduitor prin viața și atitudinea lui.

Acestor două principii li se adaugă principiul corelației, ce poate fi aplicat de profesorul de religie mai mult decât de oricare alt profesor. Căci religia are un caracter care îmbrățișează toate sectoarele vieții, permițându-i să realizeze o armonie și o unitate între celelalte discipline de învățământ. În predarea materialului religios în liceu, metoda unanim recunoscută este cea a treptelor formale sau psihologice, deoarece ele au o bază psihologică, sunt conforme procesului de asimilare a învățăturilor noi. Prin ele, elevul este ajutat să-și formeze noțiuni precise, este condus treptat spre partea principală a subiectului predat, îl ajută să-l fixeze prin generalizare și îi dă impulsul de a-l traduce în faptă prin aplicare. Doar sistemul treptelor formale nu este suficient, datorită faptului că activitatea receptivă specifică elevilor din ciclul primar și gimnazial este înlocuită la adolescent cu o activitate critică, de selecționare și de creație. Elevul de liceu adresează mult mai multe întrebări profesorului, uneori răsturnând ordinea momentelor lecției. Profesorul are datoria de a răspunde tuturor solicitărilor venite din partea elevilor, pentru că importantă nu este reușita lecției din punct de vedere formal, ci clarificarea problemelor propuse de elevi.

Materialul care se pretează mai ușor la o prezentare după metoda treptelor formale este cel istoric. Pentru celelalte tipuri de lecții, metoda va suferi anumite schimbări, însă menținând cele trei părți principale: introducerea sau pregătirea aperceptivă, tratarea și încheierea cu diferitele aplicări. Astfel, forma expozitivă va fi alternată și completată cu cea socratică, intuiția cu meditația, activismul pur intelectual dublat de cel emotiv, ca împreună să ajute la trecerea de la o “știință” religioasă la o trăire a adevărurilor religiei. Ceea ce valorează în învățământul religios este nu cât știm ci cât suntem capabili să traducem în faptă. În general, putem considera o lecție de religie reușită pentru adolescenți dacă reușește, pe lângă împlinirea formală a prezentării, să apropie adevărul religios de viața adolescentului, să-l facă simțit și necesar în viața lor. Aceasta se poate observa din atitudinea lor, din dragostea și interesul ce-l acordă problemelor religioase și din năzuința lor spre perfecțiune.

Vom prezenta în continuare modul de realizare a etapelor lecției, precum și metodele și mijloacele didactice utilizate în cadrul lecției de religie în perioada școlarului mare. Pregătirea aperceptivă trebuie să trezească interesul elevilor, puterile fundamentale ale sufletului acestuia. Ca și în celelalte etape de vârstă, se recurge la recapitularea lecției anterioare sau a unei părți din lecție ce ar putea conduce la conținutul noii lecții, stabilind astfel o succesiune, la un material intuitiv sau la constatarea unui fapt cunoscut. Toate acestea dirijează atenția elevilor către partea centrală a lecției, numită și tratare, în care, după opinia lui Foerster, se poate face apropierea dintre supranatural și natural, între Dumnezeu și om. Deoarece în această unire a omului cu Dumnezeu stă rostul învățământului religios.

Expunerea materiei trebuie să fie clară, precisă, pentru a trezi și a activa lăuntric sufletul elevilor. Să nu fie nici prea retorică, nici prea abstractă, ci naturală și potrivită cu puterea de primire a elevilor. Profesorul va alterna accentul când pe latura supranaturalului, când pe partea naturală justificând și rațional cele comunicate, sau făcând să se vadă că ele nu sunt împotriva rațiunii, ci mai presus de ea.

Aplicarea lecțiilor de religie la această vârstă poate fi de două feluri. Fie la sfârșitul lecției prin îndemnul la o virtute sau la trăirea unui adevăr prezentat, fie prin aplicarea în concret, făcând cu elevii exerciții spirituale sau aplicări pe teren ale virtuților.

În ceea ce privește metodele didactice folosite de către profesor, vom spune că se întâlnește o gamă întreagă de metode, unele folosite și la clasele mici (conversația, explicația, descrierea, rugăciunea, exemplul etc.), altele specifice claselor mari, printre care: lectura și interpretarea textului biblic, referatul, eseul, analiza documentelor, studiul de caz. Vom puncta în cele ce urmează principalele aspecte ale fiecărei metode, raportate la vârsta adolescenței.

Profesorul de religie este chemat să-i învețe pe elevi că “toată Sciptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun.” (II Tim 3, 16-17). În interpretarea textelor biblice întâlnite în lecții sau propuse de elevi spre a fi explicate, el va păstra învățătura Bisericii noastre strămoșești și îi va îndemna pe aceștia să evite interpretarea liberă a Sfintei Scripturi.

Dacă nivelul de cunoștințe și intelectual al elevilor este mai ridicat, se poate utiliza analiza documentelor legate de istoria biblică și istoria bisericească, deoarece aceasta necesită din partea lor cunoștințe religioase, istorice, filologice și lingvistice. Profesorul are posibilitatea să invite un specialist în cadrul lecției de religie care să-i inițieze pe elevi în descifrarea documentelor. Documentele alese vor fi reprezentative și ilustrative; pentru ca interesul elevilor să fie cât mai mare, pot fi selectate din documentele de istorie locală, acolo unde acestea există. În cazul documentelor greu accesibile, profesorul va folosi, atunci când nu are la îndemână originalele, reproduceri ale acestora.

O altă metodă, complexă, este studiul de caz, folosită pentru anumite teme sau situații care vizează formarea unor atitudini, deprinderi și comportamente practice. Când folosește această metodă, profesorul trebuie să o raporteze la cunoștințele, ideile, principiile, normele cunoscute de elevi; să coreleze gradul de dificultate a analizei cazului cu nivelul de pregătire a elevilor. Este necesar ca profesorul să fie capabil să dirijeze dezbaterile ce au loc, selectând cele mai potrivite metode pentru analiză, examinând cazul din mai multe perspective, fără ca acesta să propună ipoteze, opinii și soluții la care ar putea ajunge elevii.

Referatul este folosit îndeosebi la clasele mari (a XI-a, a XII-a); prin el se urmărește clarificarea anumitor aspecte din viața religios-morală a elevilor, abordându-se teme accesibile elevilor. În clasele terminale de liceu elevii primesc drept sarcină realizarea de eseuri, adică de studii de mică întindere, în jurul unor adevăruri religioase. Acesta reprezintă o metodă ce implică studiul individual, consultarea unor bibliografii pentru o anumită temă, aceasta însemnând dobândirea unei cantități informaționale folositoare, și susținerea lucrării în fața clasei.

Ca mijloace didactice se folosesc: icoana, portretul (pentru ierarhi, preoți, compozitori de muzică bisericească, domnitori creștini, autori de literatură creștină), harta, tabelul cronologic, diapozitive, calculatorul, selecționate în funcție de tipul lecției, de particularitățile clasei de elevi, de natura conținutului ce urmează a fi predat. Și la clasele IX-XII pot fi folosite texte literare Ca mijloace didactice, elevilor propunându-li-se și o bibliografie selectivă. Aceasta cuprinde poezii (Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic), texte din Sfinții Părinți (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Viața Maicii Domnului” ; Sfântul Ioan Gura de Aur, „Dascălul Pocăinței”), fragmente din Pateric, Actele martirice, Catehism, Proloage, Nicolae Steinhardt, („Dăruind vei dobândi”- selctiv), Sienkiewicz (:”Quo vadis?”- selectiv).

Ca audiții muzicale se recomandă: D. Chirescu- (Ziua Învierii- în „Patimile și Învierea lui Iisus”), N. Lungu (Liturghia bizantină pe melodii tradiționale ortodoxe-române), Giuseppe Verdi (Nabucco, corul sclavilor evrei din actul IV), Richard Wagner (Tannhauser, corul pelerinilor din actul III), Hans Echart Schlandt, L. van Beethoven, Ceaikovski.

Toate aceste metode asociate cu principiile didactice amintite conduc la o realizare eficientă a actului educativ dacă sunt îmbinate cu dragostea, bunătatea și dăruirea profesorului, precum și cu pregătirea sa intelectuală și psiho-pedagogică.

Concluzii

Învățământul religios este un învățământ ce are ca prim obiectiv transmiterea de cunoștințe, cultivarea rațiunii, a intelectului, la acestea adăugându-se un al doilea obiectiv, acela de a forma caracterul omului. Acest învățământ împărtășește cunoștințe foarte necesare pentru viață cu sens moral, creator, edificator, luminează mintea ființei umane, îi cultivă sentimente deosebite, îi înnobilează sufletul cu alese calități, cu virtuțile creștine.

Principiul învățământului educativ este un principiu de bază al didacticii acestui învățământ, Biserica Ortodoxă Română apreciindu-l în mod pozitiv și recunoscându-i importanța. Prin ora de religie se transmit cunoștințe religioase ce contribuie la completarea bagajului informațional primit de la celelalte materii, toate aceste cunoștințe constituindu-se într-un tot unitar. Însă acest învățământ nu se rezumă doar la simpla teorie, la transmiterea unor cunoștințe, la formarea unei credințe, ci urmărește dezvoltarea deplină a acestei credințe în viața religios-morală a elevilor. Izvorând din viață, el trebuie să se întoarcă la viață, la viața practică. În acest caz, el este orientat potrivit principiului învățământului practic. Pe temeiul acestui principiu, cunoștințele mijlocite prin învățământ își verifică valoarea în fapte izvorâte din ele, în fapte ce duc la realizarea unei vieți mai bune, mai luminoase, mai liniștite. În învățământul religios, acestui principiu trebuie să i se acorde o însemnătate deosebită. Deoarece în creștinism fapta este lucrătoare spre mântuire, așa cum se spune și în Sfânta Scriptură: “Fiți împlinitori ai cuvântului, și nu numai auzitorii lui.” (Iacob 1, 22). Practic, învățământul religios bine orientat deschide ființa elevilor către semeni, spre slujirea oamenilor prin fapte concrete.

Învățământul religios nu este doar practic, ci și durabil, deoarece nu se săvârșește doar pe moment, ci în perspectiva viitorului, pentru a determina o situație constantă în viața omului, în viața credinciosului, o manifestare izvorâtă din cele învățate. Din această perspectivă, un adevărat fiu al Bisericii, un elev bun, nu este doar acela care se lasă cucerit pentru moment de o lecție sau chiar de mai multe, ci acela care își însușește, pe urma învățământului religios, o linie de conduită creștină ce-l caracterizează în toate zilele vieții sale.

Pentru ca acest principiu să se realizeze cu succes, adică să fie temeinic și durabil, este necesar să se sistematizeze cunoștințele ce vor fi predate, astfel încât să se transmită și să se fixeze esențialul. Căci acest esențial este operant în viața practică. Și sufletul elevului trebuie legat de esențial, legat prin dragoste creștină nemăsurată, prin pricepere, cu interes curat, ca duhul lecțiilor să lucreze la realizarea și trăirea unei vieți creștine în plină demnitate.

Religia solicită, într-un mod special, observarea a două principii ce țin de spațiul eclezial, și anume principiul hristocentric și principiul ecleziocentric. Conform principiului hristocentric inima întregului învățământ al Bisericii este Mântuitorul Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu-om și ca întruparea divinei desăvârșiri. Elevii trebuie îndrumați spre o viață curată, cinstită, ferită de patimi, având totdeauna ca model pe Iisus Hristos, numit și Adevăratul Pedagog, cel mai desăvârșit învățător și educator, care călăuzește viața oamenilor prin viața, jertfa și învățătura Sa. Principiul eclezial postulează faptul că toate cunoștințele mijlocite prin lecții trebuie să fie acelea ale Bisericii, legate de spiritul Bisericii noastre ortodoxe, de viața din trecut și de azi a Bisericii; să trezească în sufletele elevilor sentimente de admirație, de evlavie, de respect și de iubire către Biserică; să adâncească în conștiința lor convingerea în adevărul creștin, că în Biserică ne mântuim, în ea putem nădăjdui părtășie la viața veșnică în comuniune cu Dumnezeu. Căci relația strânsă cu Biserica este esențială pentru desăvârșirea creștină, pentru mântuirea credincioșilor creștini.

Respectarea acestor principii conduce la desfășurarea optimă a procesului instructiv-educativ. Însă trebuie să fie într-o comunicare perfectă și cu personalitatea educatorului, precum și cu strategia didactică aplicată de acesta.

Îndeosebi la ora de religie trebuie să se creeze o anumită atmosferă, un climat propice transmiterii și primirii cunoștințelor religioase. O lecție de religie bine realizată angajează viața psihică în integralitatea ei – inteligență, sentiment, voință – ea cuprinde tot sufletul. Vasile Băncilă recomandă educatorilor să depună efortul pentru a asigura unitatea și integralitatea lor pe parcursul procesului didactic. Acest lucru implică o cunoaștere temeinică a particularităților de vârstă și individuale ale elevilor, cunoaștere ce reprezintă un factor determinant în desfășurarea eficientă a actului educativ. Educatorul va căuta mai întâi să descopere modul de gândire al elevilor, și aceasta în strâns raport cu dezvoltarea lor psiho-fizică. Cunoașterea capacității lor de gândire este foarte importantă, întrucât de ea depinde întregul proces de percepere și asimilare a tuturor cunoștințelor religioase. Cunoscând felul gândirii lor, educatorul va ști cum să dozeze materia predată. Pentru a forma și educa funcțiile gândirii abstracte, educatorul se va folosi de intuiție; astfel el va prezenta elevului adevărurile de credință creștină cât mai concret, pentru ca ei să le înțeleagă mai ușor.

De asemenea, educatorul trebuie să cunoască gradul de afectivitate al sufletului elevilor. Se știe că afectivitatea îndeplinește un mare rol în domeniul credinței; este forța care determină rațiunea să accepte adevărurile a căror inteligibilitate nu poate fi sesizată în chip constrângător de către intelect. Gândirea religioasă va fi deci mereu condiționată în ființa sa și în modalitățile ei de exprimare de experiența pe care o face afectivitatea. În strânsă legătură cu rațiunea și afectivitatea se află voința. Educatorul va căuta să determine participarea liberă a voinței elevilor la aplicarea în practică a adevărurilor de credință transmise prin lecții. Fără voință, celelalte două funcții ale vieții sufletești nu pot contribui la atingerea scopului lecției de religie.

Metodele pe care le va alege educatorul izvorăsc din dragostea acestuia față de Dumnezeu și de oameni; el este ca un păstor pentru elevii săi și are datoria să-i îndrume pe calea cea bună prin intermediul celor mai bune metode. În primul rând, el va cere ajutorul lui Dumnezeu în munca sa, și va conlucra cu harul divin, dăruind tot ceea ce are mai bun și mai folositor în sprijinul formării personalității elevilor. Însă și aceștia vor depune un efort continuu în procesul de educație, efort ce vizează atât sufletul cât și trupul. Efortul personal este necesar pentru împodobirea sufletului cu roadele Duhului Sfânt: dreptatea, cumpătarea, bărbăția și iubirea.

Prin educație, omul creat trebuie să se apropie cu încetul și să devină asemenea lui Dumnezeu cel necreat. Acesta e scopul către care se concentrează toate puterile noastre. Ne preocupăm mereu ca să devenim cât mai desăvârșiți. Să ajungem în starea de a ne stăpâni pe noi înșine, trupul nostru și gândurile noastre. Acest lucru să-l insuflăm și elevilor și să-i îndrumăm cu multă înțelepciune și răbdare pe acest drum al desăvârșirii.

Viața religioasă ocupă un loc deosebit în viața individului și este necesar să se cunoască foarte bine particularitățile sufletești ale elevilor pentru a se putea realiza educația religioasă. Așa cum am văzut, viața sufletească a copilului este legată de lucrurile și persoanele mediului ambiant. Individualitatea sa se contopește cu elementele de mediu. Copilul nu poate înțelege nimic și nu-și poate imagina nimic dacă nu cade direct sub simțurile sale; el cunoaște totul numai direct prin simțuri. Între emoțiile care dau coloritul afectiv al trăirilor religioase am remarcat teama, ca emoție predominantă aproape în toate trăirile religioase ale copilului. Această teamă este infiltrată de mediul social, îndeosebi de familie (“Stai liniștit că te vede Dumnezeu’’, “Dacă nu ești cuminte te bate Dumnezeu’’); însă în același timp corespunde structurii generale psihice a copilului. Motivul principal al îndeplinirii practicilor religioase este obișnuința și imitația. Copilul nu face altceva decât imită ceea ce a văzut la cei mari.

Transformările psiho-fizice generale prin care trece adolescentul se resimt și în transformările vieții religioase. Adolescentul raționează mai mult decât copilul, critică, discută, de multe ori mulțumindu-se cu noțiunea abstractă, cu ideea în sine. Credințele religioase ale copilăriei nu mai satisfac pe adolescent nici ca formă, nici ca și conținut. De aici acele procese de îndoială, de atitudine critică față de credințele concepute în formă concretă, cu tendința de a da o formă spirituală lui Dumnezeu, vieții viitoare, dracilor, îngerilor, eventual de a schimba conținutul, de a identifica pe Dumnezeu cu natura, viața viitoare cu o transformare de energie, îngerii cu principiul bunătății. Latura emotivă a vieții religioase trece și ea prin transformări. Emoția de teamă este redusă în intensitatea ei, ba chiar înlocuită cu emoții cum sunt: venerația, respectul, nesiguranța. Constatăm o varietate de emoții în viața religioasă a adolescentului.

Luând cunoștință de toate aceste aspecte ale vieții sufletești a elevului, vom încerca pe cât posibil să ținem cont de ele, pe tot parcursul procesului instructiv-educativ. Căci o primă cerință este cunoașterea particularităților de vârstă și individuale, iar a doua, ce vine ca o completare nu doar necesară, ci indispensabilă, este respectarea acestor particularități. Caracteristicile vârstei determină alegerea materiei ce trebuie predată – și aceasta este structurată în programa școlară pe diverse unități de conținut – strategia didactică folosită de educator în procesul de predare-învățare, precum și modalitățile de evaluare a activității religioase. Nu trebuie neglijate nici particularitățile individuale, deoarece se știe că religiozitatea se manifestă diferit de la copil la copil. Și aceasta impune o anumită atitudine din partea educatorului care va trebui să știe să se apropie de sufletul fiecăruia, pentru a-l putea modela. De exemplu, un copil indiferent față de cele sfinte, indiferența provenind fie din cadrul familiei, fie obținându-se pe parcurs datorită diverselor persoane sau întâmplări cu care intră în contact, necesită mul mai multă răbdare și apropiere din partea educatorului, care va încerca prin metodele și mijloacele adecvate să-i infiltreze religiozitatea. De asemenea, este cunoscut faptul că firea fetelor este mai predispusă spre cele sfinte decât cea a băieților. De aceea, este necesar ca profesorul să discute cu fiecare elev în parte pentru a-l cunoaște, dar nu numai în timpul lecției de religie, ci cu orice ocazie (școlară sau extrașcolară). Mai mult, el trebuie să colaboreze și cu familia pentru a obține o cunoaștere completă a elevului. Pentru a-i atrage pe elevi în sfera religiosului, el nu trebuie să se rezume doar la transmiterea de cunoștințe pe care elevii să le memoreze, ci să prezinte fapte de viață creștină, chipuri de sfinți care să-i determine pe elevi să ducă o viață curată, plină de iubire și de smerenie, care să-i ajute să-și formeze caracterul religios-moral creștin. Căci superioritatea creștinismului din punct de vedere pedagogic constă tocmai în aceea că nu a adus vieții un ideal abstract, străin de viață, ci unul încorporat mai întâi în Iisus Hristos și apoi într-un șir nesfârșit de sfinți. Educatorul se va strădui să formeze caractere, urmând îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: “Fiți voi desăvârșiți, precum și Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este” (Matei 5, 48).

Caracterul nu este o sumă de perfecțiuni teoretice, abstracte; el este o trăire la maxim a potențelor spirituale, realizarea deplină și armonică a puterilor sufletești. În întreg felul lui de viață, în raporturile cu semenii, precum și în stările lui sufletești, interioare, omul de caracter ne lasă să întrevedem în sufletul și viața lui o stare de armonie interioară, un echilibru, o stare în care multiplele tendințe ascultă de un for lăuntric, luminat și curat. Bunătate și hotărâre, generozitate, altruism, dreptate și iertare, cumpătare și înțelepciune, credință în Dumnezeu și entuziasm în îndeplinirea binelui, la care se adaugă unitatea, integritatea și echilibrul vieții, sunt numai câteva din cărămizile de aur ale caracterului moral.

Factorul primordial în formarea și menținerea caracterului este religia. Ea dă putere sufletului să depășească toate piedicile pentru realizarea scopului suprem al educației. Reușita educației religioase a copilului și adolescentului constă în conlucrarea armonioasă a tuturor factorilor umani (profesori, elevi, părinți) cu Factorul Suprem, Dumnezeu. Copilul se va dezvolta normal și va deveni un caracter creștin dacă îl va întâlni cu adevărat pe Dumnezeu nu numai în Biserică, ci și în familie și în școală. Copilul îl va descoperi pe Dumnezeu dacă îl va simții prezent în inimile educatorilor: părinți, preoți, profesori de religie. Va depinde apoi numai de voința proprie pentru a-și păstra curat caracterul moral-creștin. La realizarea acestui obiectiv contribuie atât bunătatea și dăruirea educatorului, cât și conștiinciozitatea cu care își va pregăti lecția de religie, priceperea de a mânui metodele și mijloacele didactice. De asemenea, și genul de relație ce se stabilește între educator și elevi, care trebuie să fie întemeiat pe blândețe, însă o blândețe ce presupune și severitate în aprecierea comportamentului elevului, potrivit unor norme riguros stabilite și a căror respectare este urmată cu consecvență. Relația întemeiată pe “blândețe severă” este un nivel de iubire creștină, ea exprimă cel mai bine relația pe care copilul o întrevede între Dumnezeu și oameni – una întemeiată atât pe bunătatea, cât și pe exigența divină.

Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne lumineze mintea și sufletul și să ne călăuzească în întreaga activitate educativă, pentru a forma adevărați creștini, adevărați urmăritori ai lui Hristos.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1997;

Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul 44- Pentru creșterea copiilor, pag. 410-425 și Cuvântul 46-Pentru ce fel de clironomii trebuie să lăsăm copiilor noștri, pag. 426-431 în vol. „Puțul și împărțire de grâu”, Bacău, 1995;

Idem, Despre slava deșartă și despre creștrea copiilor în vol. Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, pag. 389-427;

Sfântul Vasile cel Mare, Omilia către tineri ( în vol. Nr. 17 din colecția Părinți și scriitori bisericești, prescurtat= P.S.B.), trad. Pr. D. Fecioru, Bucuresti, 1986, pag. 566-582;

II CĂRȚI, STUDII, ARTICOLE

Anghelescu, pr. prof., Anton, Psihologia religioasă a copilului și a adolescentului cu aplicațiuni la învățământul religios (teză de doctorat), Atelierele tipografice “Presa’’, Brăila, 1939;

Antonescu, G. G. , Din problemele pedagogiei moderne, București,1924

Badea, Elena, Caracterizarea dinamică a copilului și adolescentului cu aplicație la fișa școlară, Editura Tehnică, București, 1997;

Idem, Consiliere psihologică. 417 răspunsuri la întrebările studenților mei, Editura Orion, București 1999;

Balcă, diac. prof., Nicolae, Caracteristici esențiale ale sufletului creștinului autentic, în “Studii teologice’’, nr. 9-10/1954, pag. 475-494;

Bologa, Lucian, Psihologia vieții religioase, Tip. Cartea Românească, Cluj, 1930;

Bulacu, pr., prof., Mihail, Probleme de pedagogie catehetică în “Studii teologice’’, nr. 3-6 /1950, pag. 236-261;

Idem, Principiile catehezei și personalitatea catehetului, în “Studii teologice’’, nr. 7-8 / 1949;

Călugăr, pr. prof. dr., Dumitru, Catehetica, (manual pentru institutele teologice ale Bisericii Ortodoxe Române), Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București,1976;

Idem, Principii fundamentale în învățământul religios (teologic) în, “Mitropolia Ardealului’’, nr. 9-10/1975, pag. 594-599;

Cerghit, I. , T. Radu, și E. Popescu, L. Vlăsceanu – Didactica (manual pentru clasa a X-a școli normale), Ed. Didactică și Pedagogică, R. A., București, 1994;

Colectiv, Psihologia pedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967;

Colectiv, Psihopedagogie (pentru examenul de definitivat și gradul didactic II), Editura Spiru Haret, Iași,1994;

Colectiv, Pastorație și misiune în Biserica Ortodoxă (Tematica pentru cursurile pastorale și de îndrumare misionară a clerului, conform hotărârii Sfântului Sinod nr. 572/1998), Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2001;

Coman, pr. prof., Ioan G., Frumusețile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1988;

Coman, pr., Vasile, Religie și caracter (Contribuțiuni la cunoașterea și predarea religiei în epoca adolescenței), Brașov, 1944, Tipografia “Minerva’’;

Cucoș, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iași,1996;

Idem, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, 1999;

Curriculum Național pentru Învățământul obligatoriu. Programe școlare pentru clasele I-VIII, Aria curriculară: Om și societate, Religie, elaborat de Ministerul Educației Naționale, Consiliul Național pentru Curriculum, București, 2003;

Danion, Vasile, Cum să ne creștem copiii, Editura Sofia, București, 2002;

Dumitru, preot dr., Valeriu, Vasile Băncilă și educația religioasă, Editura Thalia, București, 2002;

Iancu, Stela, Psihologia școlarului (De ce merg unii elevi “încruntați” la școală?), Editura Polirom, 2000 ;

Irineu, Episcop de Ecaterinburg și Irbițk, Mamă, ai grijă ! (Călăuziri pentru creșterea și educarea ortodoxă a copiilor), Editura Bunavestire, Bacău, 2002;

Galeriu, pr. prof., Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos-Învățătorul nostru suprem în “Ortodoxia’’, nr. 1/1983, pag. 34-61;

Gordon, preot lect. dr., Vasile, Elemente pentru cursul de Catehetică, anul al III-lea, teologie pastorală, 2001;

Idem, Religia în școală. Câteva repere bibliografice, în “Studii teologice’’, nr. 1-2/1997, pag. 153-164;

Idem, Învățământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Repere ale unui scurt excurs istorico-pedagogic, în “Ortodoxia’’,nr. 3-4/2000, pag. 41-52;

Grigoraș, pr., C., Treptele herbartiene și învățământul religios în “Teologie și viață” (Revistă de gândire și spiritualitate), Mitropolia Moldovei și Bucovinei, nr. 1-3/1993, pag. 38-47;

Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu,2000;

Micle, Ierom, Veniamin, Inițieri catehetice, Sfânta Mănăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 1993;

Nicola, Ioan, Pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București, 1994;

Nicola,Ioan, și Farcaș, Domnica – Pedagogie generală (manual pentru clasa a IX-a, școli normale), Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București,1996;

Programa școlară pentru liceu, 2003;

Sârbu, pr., Ilie, Catehizarea copiilor și tineretului, obiectiv prioritar al Bisericii, în “Altarul Banatului’’, nr.5-6/1990, pag. 50-57;

Șebu, pr.Sebastian (& Monica si Dorin Opris), Metodica predării religiei, Alba Iulia,2000;

Stanciu, Ion Gh., O istorie a pedagogiei universale și românești până la 1900, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977;

Verza, prof. univ. dr., Emil, Psihologia vârstelor, Ed. Hyperion, București, 1993;

Verza, Emil, Golu, Pantelimon și Zlate, Mielu – Psihologia copilului (manual pentru cls. a XI-a școli normale), Ed. Didactică și Pedagogică, R. A., București, 1994;

Vornicescu, Ierom. Magistrand. Nestor, Principii pedagogice în opera “Pedagogul” a lui Clement Alexandrinul, pag. 726-740;

Zlate, Mielu, Crețu, Tinca și Popescu-Neveanu, Paul– Psihologia școlară, București, 1987;