Dragoste, Datorie Si Responsabilitate Fata de Cei Repausati

INTRODUCERE

Am cunoscut moartea prin durerea imensă a despărțirii de aproapele meu și nu există cineva mai aproape pentru mine ca soțul meu.

Este adevărat ce se spune că bucuriile acestei lumi sunt trecătoare și scurte, iar în cazul meu la doar doi ani și jumătate de la căsătorie s-a întâmplat să rămân văduvă cu un copilaș foarte mic.

A fost o mare și grea încercare pe care nu o puteam deloc înțelege sau accepta. Mă întrebam adesea de ce mi s-a întâmplat un asemenea lucru, iar părintele duhovnic îmi răspundea “că nu există mântuire fără cruce”, fără a gusta necazurile acestei vieți.

Cu trecerea timpului m-am resemnat și l-am luat pe Dumnezeu ca sprijin în necazul meu, și astfel m-am îndreptat către Facultatea de Teologie, care era o dorință mai veche a mea. În toată această perioadă grea am simțit ajutorul lui Dumnezeu și în cele din urmă Dumnezeu mi-a trimis un sprijin în persoana celui de-al doilea soț.

Din cele spuse mai sus este lesne de înțeles de ce mi-am ales această temă – dragoste, datorie și responsabilitate față de cei repausați – căci orice bucurii mi-ar aduce viața prin copiii și soțul meu, în sufletul meu rămâne o cicatrice ce nu va dispărea niciodată, ce îmi va marca toată viața.

Prin alegerea acestei teme nu am făcut decât să mă documentez cât mai mult, pentru a ști cum să ajut cât mai bine pe toți repausații neamului meu (dar mai ales pe soțul și pe tatăl meu adormit) cu atât mai mult cu cât știu că omul după moarte nu mai poate lucra nimic duhovnicesc pentru a-și curăța păcatele cu care a ieșit din viață.

De acum doar cei rămași în viață mai pot lucra pentru repausați, cerând de la Dumnezeu iertarea păcatelor și slobozirea de greșeli, să le prefacă soarta într-una mai bună. De aici rostul rugăciunilor pentru cei repausați, de aici datoria celor rămași în viață de a se îngriji de soarta în veșnicie a semenilor lor adormiți, cerând mila lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur întemeiază această datorie pe legătura dintre mădularele unuia și aceluiași trup al lui Hristos și pe ajutorul pe care, după cuvântul Apostolului Pavel, se cuvine să-l dea mădularele cele tari, celor mai slabe (1 Corinteni 12,12-26); iar cei tari suntem noi cei rămași în viață, care ne rugăm pentru cei morți, și sfinții pe care-i avem mijlocitori la Domnul : “Dumnezeu obișnuiește a acorda har și celor pentru care ne rugăm iar acesta ne-a arătat-o Pavel spunând : <ajutorând și voi pentru noi cu rugăciunea, ca pentru darul cel către noi din partea multor fețe, prin mulți să se mulțumească pentru noi> (2 Corinteni 1,11). Să nu ne îngreuiem ajutând pe cei răposați, aducând pentru dânșii prinoase și cerând a se săvârși rugăciuni pentru dânșii, căci ne stă de față jertfa de curățire obștească a lumii întregii. Pentru aceea tocmai îmbărbătându-ne atunci, ne rugăm pentru întreaga lume și-i chemăm împreună la rugăciune cu noi pe mucenici, pe mărturisitori, pe preoți, fiindcă un trup suntem cu toții, chiar dacă unele mădulare ar fi mai strălucite decât altele; și este cu putință a le câștiga din toate părțile iertarea lor, prin rugăciuni, prin darurirle ce le aducem și prin ajutorul celor ce-i chemăm pentru dânșii”. După cum vedem din Sfânta Scriptură, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, mulți păcătoși au scăpat de mânia lui Dumnezeu prin rugăciunile și faptele bune ale celor drepți : “Ascultați-L pe Dumnezeu, că zice : <Voi cruța cetatea aceasta, pentru sfânt numele Meu și pentru David, slujitorul Meu>. Dacă amintirea unui singur drept a avut această putere, cu cât mai mult vor folosi faptele bune săvârșite pentru cei morți ?”

Orice mijloc de ajutorare – rugăciuni, parastase, milostenii – pe care le săvârșesc pentru cei adormiți ai mei nu le simt ca pe o datorie ci mai mult ca pe o mare bucurie că pot îmbunătăți soarta lor. Toate acestea ne sunt date prin viața actuală, care oricât ar fi de scurtă, totuși ne oferă șansa de a face mult bine.

Sfântul Teofan Hrisostom scrie că acest spațiu de timp intermediar, a veacului acestuia, a vieții actuale este o probă a milei infinite a lui Dumnezeu către omenire, căci Domnul a voit să dea păcătoșilor și necredincioșilor posibilitatea de a-și ispăși păcatele lor. Ziua Judecății de Apoi nu este amânată decât pentru a da omenirii dreptcredincioase mijlocul de a se mântui. Apostolul Pavel, de asemenea zice că viața noastră este un timp potrivit – ziua mântuirii – că acest timp ne este dat pentru a căuta mântuirea pentru noi și pentru aproapele, fie el pe pământ sau în lumea de dincolo de mormânt.

Scopul cel mai adânc al vieții noastre este să ne pregătim pentru cealaltă viață, adică să dobândim mântuirea sufletului nostru; dar și cea aproapelui ce se află în această viață sau în cealaltă. Nu ne putem mântui decât unii prin alții. Creștinul știe că cea mai mare poruncă din lege este iubirea de Dumnezeu și de aproapele. In baza iubirii aproapelui noi dorim și lui binele cel mai suprem care este mântuirea sufletului. Prin rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți noi ne îngrijim pentru mântuirea celor apropiați ai noștri.

Dacă ei sunt în fericire, când noi ne rugăm pentru ei se bucură și la fel și ei se roagă pentru noi. Dacă ei se află în suferințe, prin rugăciunile noastre, Dumnezeu le poate ușura soarta. Deci, în orice stare se află, când noi ne rugăm pentru cei morți, le suntem de mare folos atât lor cât și nouă înșine.

Iubind pe Dumnezeu cu adevărat adică cu credință și cu fapte demne de mântuire, putem fi siguri că spre răsplata iubirii noastre pentru El, Dumnezeu va apăra pe cei ce sunt scumpi inimii noastre, căci El nu va voi să întristeze pe cei ce-L iubesc.

Durerea și rugăciunea pentru morți

“Varsă lacrimi și plângi deasupra celui mort, dar nu fi nemângâiat asemenea celui ce nu are nădejde (I Tesal. 4,13).

Revarsă-ți durerea nemângâiată a sufletului pentru pierderea persoanelor scumpe ție, dar revarsă-ți-o cu lacrimi fierbinți în strigăte de rugăciune către Dumnezeu Mângâietorul și tu te vei întări pe nesimțite într-o credincioșie plină de bucurie față de Pronia înțeleasă și atotbună a lui Dumnezeu, și vei primi repede o ușurare și o mângâiere în amărăciunea ta.

În ziua necazului meu am strigat către Tine și Tu m-ai auzit (Ps. 85,7).

Soarta celor plecați de la noi este în mâinile Domnului ca și soarta celor rămași , “ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem” (Romani 14,8).

Să plângi pe cel mort, dar cu măsură, ca și cum l-ai petrece pe cel ce pleacă într-o țară depărtată. Gândește-te, nu că mortul nu se mai întoarce în casa ta, ci că tu însuți te vei duce la el !

Tu plângi pentru că mortul te-a părăsit, dar nu te gândești la cei pe care el i-a aflat acolo ! (Fotie Patriarhul Constantinopolului)

Despre Sfinții Apostoli se povestește că ei închinându-se Învățătorului Divin și Domnului, Care se înălța la cer, pe care Îl iubeau cu toată inima și cu tot sufletul, s-au întors în Ierusalim “cu o mare bucurie” (Luca 24,52) în nădejdea că odată și odată din nou se vor uni cu cele mai strânse legături de dragoste, iar cu duhul nedespărțindu-se de el, nici după Înălțare.

Tot așa și noi, plângându-ne și petrecându-ne cu rugăciuni pe morții noștri la locul odihnei, trebuie să ne întoarcem la casele noastre cu inimă bună și cu nădejdea mângâietoare de a-i vedea din nou la învierea obștească.

Dragostea plânge după cei morți, dar credința privind în duh la slăvita lor înviere, va trebui să oprească pâraiele lacrimilor !

Ce sunt pentru un credincios sicriele care conțin corpurile morților ? Ele sunt niște uși strâmte prin care sufletele, părăsind trupurile, trec într-o lume mai bună, și prin crăpăturile cărora scânteiază pentru noi lumina vieții veșnice din Rai !

Dacă te apasă tristețea după un om iubit și bun, spune-ți ție : “Viața noastră este în ceruri !” (Filipeni 3,20)

Dragostea unește în chip desăvârșit, duhovnicesc pe cei ce sunt despărțiți trup și spațiu !

Încetând de a trăi cu cei vii, creștinul continuă să trăiască și cu cei morți, unindu-se în chip duhovnicesc cu ei prin mijlocirea rugăciunii către Dumnezeu. Pentru morți nu trebuie să plângem atât cât trebuie să ne rugăm !

Roagă-te pentru cei vii, pentru ca aceștia să se învrednicească de moartea cea veșnică !”

Crearea omului

Primul om “plănuit de Dumnezeu Cel în Treime, după chipul și asemănarea Sa” (Facerea 1, 26-27), a fost perfect ca posibilitate, dar perfectibil ca realitate, căci asemănarea, care avea să-l facă perfect, trebuia să se realizeze pe parcurs și prin lucrarea voinței proprii, ajutată și dusă la desăvârșire prin harul dumnezeiesc.

Din prea multa Sa iubire și prin mulțimea bunătății Sale îl crează pe om ca să se împărtășească din bunătatea Lui și să primească binefacerile Sale, creîndu-l din elemente văzute și nevăzute “în timp ce gândește, creează; iar gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt și desăvârșindu-se prin Duh”.

Scopul creării omului este triplu :

în raport cu Dumnezeu – de a-L cunoaște și iubi și de a se împărtăși de viața dumnezeiască (conform Iisus Sirah 17,7; Matei 5,16; 1 Corinteni 6,20; 10,31)

în raport cu universul material – de a-l umaniza ca mijlocitor, ca profet al voii lui Dumnezeu și ca preot rațional, jertfitor în numele acestei lumi materiale

în raport cu sine însuși – desăvârșirea ființială, personală până la asemănarea cu Dumnezeu, prin dezvoltarea virtuților sale

Constituția dihotomică a omului

Omul este ultima și cea mai de seamă dintre creaturile pământului, el este încheierea și coroana credinței, centrul și sinteza creației.

După dubla sa natură, trup material și suflet spiritual, omul aparține și lumii materiale și celei spirituale, el aflându-se la întretăierea dintre ele și constituind o împreunare a acestora “o lume mica”, microcosmos, “chip al lumii celei mari”, al macrocosmosului.

Omul a fost creat în urma celorlalte făpturi pământești, fapt ce se explică, după teologia Sfinților Părinți, prin înțelepciunea planului dumnezeiesc de creație, anume : omul reprezentând încununarea creaturilor și punctul de întâlnire a celor două lumi, spirituală și materială, era potrivit să fie adus la existență în urma acestora; și, în al doilea rând, omul fiind așezat ca stăpân al pământului (conform Facerii 1,28) ca locțiitor al lui Dumenzeu pe pământ, era potrivit ca să se organizeze mai întâi pămantul ca loc de desfășurare a vieții omenești.

Omul este alcătuit din două elemente deosebite : trup material și suflet spiritual, dar numai unirea lor într-un singur ipostas se cheama om. Trupul, fiind luat din țărână, din pământ (conform Facerii 2,7) este compus din materie, adică este muritor, supus fiind devenirii, limitării și afectelor.

Sufletul fiind spirit, adică simplu, nematerial și nemuritor este creat de Dumnezeu din nimic. Lucrarea creatoare directă și grija deosebită a Creatorului este exprimată astfel :

“Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” (Facerea 2,7)

Sfântul Ioan Damschin rezumă astfel : “Dumnezeu crează pe om cu mâinile Sale din natura văzută și nevăzută, după chipul și asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar sufletul rațional și gânditor îl dădu prin insuflarea Sa proprie”.

Chiar dacă textul biblic spune că “a suflat Dumenzeu și s-a făcut omul ființă vie” (Facerea 2,7), aceasta nu înseamnă că sufletul emană din Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este incomunicabil în esență. “Suflarea” înseamnă doar faptul că spiritul uman este într-adevăr “după chipul și asemănarea” Spiritului suprem, cu care se află într-o legătură specială, fiind creat de Dumnezeu printr-un act direct, personal și intim.

Sufletul în virtutea faptului că are cel mai strâns contact cu trupul, s-a întrepătruns cu acesta și de aceea toate nevoile trupului trebuie să fie considerate și ca nevoile sufletului.

Trupul e luat din pământ și se simte legat de pământ și de viețuitoarele de pe pământ.

Trupul e condiția viețuirii omului pe pâmânt în timp și în spațiu.

Sufletul pătrunde trupul și-l l ființă vie.” (Facerea 2,7)

Sfântul Ioan Damschin rezumă astfel : “Dumnezeu crează pe om cu mâinile Sale din natura văzută și nevăzută, după chipul și asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar sufletul rațional și gânditor îl dădu prin insuflarea Sa proprie”.

Chiar dacă textul biblic spune că “a suflat Dumenzeu și s-a făcut omul ființă vie” (Facerea 2,7), aceasta nu înseamnă că sufletul emană din Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este incomunicabil în esență. “Suflarea” înseamnă doar faptul că spiritul uman este într-adevăr “după chipul și asemănarea” Spiritului suprem, cu care se află într-o legătură specială, fiind creat de Dumnezeu printr-un act direct, personal și intim.

Sufletul în virtutea faptului că are cel mai strâns contact cu trupul, s-a întrepătruns cu acesta și de aceea toate nevoile trupului trebuie să fie considerate și ca nevoile sufletului.

Trupul e luat din pământ și se simte legat de pământ și de viețuitoarele de pe pământ.

Trupul e condiția viețuirii omului pe pâmânt în timp și în spațiu.

Sufletul pătrunde trupul și-l cuprinde, el conferă omului calitatea de persoană, prin el omul are conștiință, rațiune, responsabilitate. Prin suflet omul e Cineva; sufletul asigură unicitatea și eternitatea omului în Univers.

Starea primordială a omului

Zidindu-l pe om după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu l-a înzestrat cu toate calitățile necesare pentru a transfigura creația : cunoaștere luminoasă și clară, sănătoasă și fără prejudecăți, netulburată și liberă de rătăciri.

În Rai Adam vorbește cu Dumnezeu (Facerea 2:23), a dat animalelor nume potrivit cu natura lor (Facerea 2, 19:20).

Sfântul Ioan Gură de Aur se întreba : “oare nu era plin de înțelepciune și știință acela care a putut da nume cuvenit animalelor, păsărilor și fiarelor sălbatice, potrivit firii și obișnuințelor fiecăruia ?”.

Alături de puterea de cunoaștere voința era curată și dreaptă supusă rațiunii lui și voii divine. Ființa lui nu era tulburată de ispite și de patimi, iar voința era înclinată către bine.

Nu era o luptă lăuntrică dintre trup și suflet “Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau” (Facerea 2:25).

Primul om era o îmbinare desăvârșită între trup și suflet, un tot perfectibil și armonios, trup și suflet nemuritoare, fără contradicție între ele.

Fericitul Augustin spune că primii oameni nu se rușinau fiindcă “nici o poftă nu micșorase încă simțirea lor împotriva voinței”.

Iar Sfântul Vasile cel Mare arată că : “nu se rușinau de goliciunea lor pentru că Dumnezeu i-a înzestrat cu veșmânt de lumină prin suflarea Sa de viață”. Adam și Eva trăiau în armonie cu natura; vietățile nu se opuneau stăpânirii lor, iar munca era plăcută, făcută pentru a le întări puterile fizice și spirituale. Naturalul și supranaturalul erau îmbinate.

Această armonie era incipientă deoarece ei trebuiau să o desăvârșească prin împlinirea voii lui Dumnezeu și stăruința în bine “omul dintâi era perfect în sensul că avea totul, sufletește și trupește, pentru îndeplinirea menirii sale”.

Omul din Rai nu avea cunoștința binelui și răului și nu poseda o perfecțiune intelectuală și morală absolută, deci nu era o personalitate morală definitiv cristalizată, avea tendințe spre cele bune, căci nu gustase păcatul.

Sfântul Ioan Damaschin afirmă că “Era fără de păcat în fire și liber ca voință, dar fără de păcat nu ca inaccesibil păcatului, ci ca unul ce nu avea în fire pornirea spre păcătuire, ci avea această putință și libertate de alegere. Avea libertatea să stăruie și să progreseze în bine, ajutat de harul dumnezeiesc, dar în același timp putea să se abată de la bine la rău. Dumnezeu a îngăduit acestea de dragul libertății, căci ceea ce se face cu sila nu este virtute”.

Posibilitatea morții putea deveni imposibilă prin păstrarea comuniunii cu Dumnezeu.

Sfântul Atanasie cel Mare spunea că : “ei erau de o natură coruptibilă, dar prin harul participării la Cuvânt ar fi putut scăpa de condiția naturii lor dacă ar fi rămas buni”.

Pomul vieții oferea posibilitatea nemuririi.

“Trebuie să te hrănești din Dumenzeu pentru a atinge în mod liber îndumnezeirea”.

Adam și Eva erau muritori după fire, dar puteau deveni nemuritori prin har.

Sufletul omului

Definiția sufletului

Sfântul Grigorie de Nyssa definește sufletul ca fiind “natură creată, vie, înțelegătoare (rațională), care împărtășește trupului organic și senzorial putere de viață și de receptare a impresiilor senzoriale – atâta timp, firește, cât trupul rămâne în viață”.

Sufletul prin energia și puterea sa mișcă trupul, adică activează simțurile. Deci, sufletul este creat, născut, făcut de Dumnezeu, viu care transmite viața trupului atâta timp cât se menție uniunea trup și suflet.

O definiție și mai completă a sufletului o formulează Nichita Stithatul: “Sufletul este, așa cum atât de frumos au filosofat alții, natură simplă, netrupească, vie, nemuritoare, nevăzută ochilor pământești; înțelegătoare (rațională), fără chip, care se folosește de un trup material și îi dăruiește acestuia mișcare de viață, puterea de creștere, simțire și înmulțire, având mintea (nous) ca partea cea mai pură a sa, zămislitoare a cuvântului, de sine stăpânitoare prin fire (adică dotată prin fire cu liber arbitru), înzestrată cu voință și cu lucrare și cu stare a se pleca spre rău, ca unul ce este zidit”.

Sfântul Teofan Zăvorâtul definește sufletul : “Este acea putere pe care Dumnezeu a suflat-o asupra omului atunci când l-a creat. Pământul a purtat toate speciile creaturilor pământești făcute prin porunca lui Dumnezeu. Din pământ a apărut și sufletul tuturor creaturilor vii. Sufletul omului, deși seamănă cu sufletul animalului în partea inferioară omului, este incomparabil superior acestuia în partea superioară. Faptul că există această cale în om este datorită legăturii sale cu duhul. Duhul, insuflat de Dumnezeu, s-a unit cu acesta și l-a ridicat mult deasupra fiecărui suflet non-uman. De aceea observăm în noi, în plus față de ceea ce vedem în animale, ceea ce este specific sufletului înduhovnicit al omului; și chiar mai mult, ceea ce este specific numai duhului”.

Deci, sufletul este puntea de legatură dintre trup și duh, fiind întrepătruns cu trupul și participând la îndeplinirea nevoilor sale și fiind însuflețit către împărăția cerească cu pătrunderea duhului.

Foarte importantă este și definiția Sfântului Ioan Damaschin : “Sufletul este o substanță vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupești, nemuritoare, rațională, spirituală, fără formă. Se servește de un corp organic și-i dă acestuia puterea de viață, de creștere, simțire, naștere. Nu are spirit deosebit de el (sufletul), ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Sufletul este liber, volițional, activ schimbător prin voință”.

Crearea și geneza sufletului

Definițiile de mai sus scot la iveală notele esențiale ale sufletului. Dar mai înainte de acestea trebuie menționat faptul că în Biserica Ortodoxă noi credem că sufletul și trupul sunt create de Dumnezeu în același timp. “Trupul și sufletul au unul și același început”.

Sufletul provine de la Dumnezeu prin creație, directă, personală și intimă, nu prin emanație, și, prin el, omul stă în legătură cu Dumnezeu și cu lumea spirituală.

Sufletul este o substanță reala, vie, nematerială și nemuritoare.

Sufletul este abstract (nu se poate vedea cu ochii trupești), netrupesc și simplu.

Trupul omului este complex alcătuit din diferite elemente : apă, aer, pământ și foc după cum susțin și vechii filozofi. De accea trupul se descompune în elementele din care este alcătuit după ce este părăsit de suflet.

Sufletul este simplu, adică nu este compus din elemente dferite și de aceea nu se descompune după părăsirea sufletului.

Sufletul pătrunde tot trupul material și-l cuprinde, el depășește materialitatea trupului, dar este legat de trup.

Trupul nu găzduiește sufletul pur și simplu – altfel spus, trupul nu este o temniță a sufletului, după cum au spus vechii filozofi – ci sufletul dă viață trupului și-l controlează. De aceea, de îndată ce sufletul părăsește trupul, prin voința Domnului, trupul moare, se descompune.

Note esențiale ale sufletului :

sufletul este real și superior trupului, deoarece trupul se întoarce și se distruge în pământ, iar sufletul merge la Dumnezeu (conform Ecleziastului 12,7). Mântuitorul însuși afirma că sufletul nu poate fi ucis odată cu trupul, tot El spune că sufletul este osârduitor, iar trupul neputincios.

sufletul este imaterial și de aceea nemuritor, fiind insuflat de Dumnezeu însuși (coform Facerii 2,7).

sufletul este înzestrat cu rațiune, sentiment și voință, adică cu însușirile fundamentale ale oricărui spirit. În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare spune : “Doar omul cugetă cele din afară de sine și se gândește la cele ce nu sunt de față, și revine la cugetarea lor și prin judecată alege ceea ce e mai bun dintre cele cugetate”.

Că sufletul omului este înzestrat cu rațiune sau minte se vede din aceea că, după creare, omul a fost așezat de Dumnezeu, ca stăpân al pământului și al făpturilor materiale de pe el (Facerea 1,28).

Adam a știut să se deosebească pe sine de celelalte făpturi pe care le-a cunoscut, dându-le nume potrivite, precum a știut să se deosebească pe sine de Creatorul său, Dumnezeu, văzându-se ca făptură a mâinilor Sale și dependent de El (Facerea 2,7; Iov 10,9).

sufletul este înzestrat cu simțire sau sensibilitate. Prin el omul simte identitatea sa, simte că este el însuși cu manifestările sale diferite.

Sfântul Ioan Damaschin zice : “simțirea este o facultate a sufletului care percepe sau cunoaște lucrurile materiale”.

Datorită sensibilității sufletului, există în om o legătură deosebită între sensibilitatea coporală a celor cinci simțuri și sensibilitatea spirituală. Prin aceasta, omul ia cunoștință de prezența obiectivă a lucrurilor și ființelor și formulează o atitudine de judecată critică față de ele.

sufletul este înzestrat cu voință liberă. El are această voință prin creație, de la Dumnezeu, pentru a se îndrepta spre ceea ce mintea și simțirea sa îi arată ca demne de urmat sau aparent demne de urmat. Așadar, omul are voința liberă prin creație și nu prin dobândire în timp. Libertatea omului este un dar din libertatea lui Dumnezeu; deși este dar și nu se poate compara cu libertatea absolută, supremă a lui Dumnezeu, totuși nu e mai puțin reală.

Nemurirea sufletului din punct de vedere filosofic și potrivit teologiei ortodoxe

Ceea ce numim moarte reprezintă despărțirea sufletului de trupul care se produce datorită ființei umane și a morții, și este fructul păcatului originar.

Totuși, în ciuda acestei separări, ipostasul omului nu dispare. Omul este alcătuit din suflet și trup, adică el este îngemănarea acestora. Așa cum Dumnezeu susține întreaga creație prin energia dumnezeiască, tot așa sufletul susține trupul cu care este unit.

Sufletul rămâne nemuritor după ce părăsește trupul. Sufletul omului nu moare niciodată din punct de vedere ontologic.

Este adevărat că și filozofia vorbește despre veșnicia sufletului, dar dintr-un alt către de referință și dintr-o altă perspectivă.

În linii generale, concepția filosofică despre nemurirea sufletului constă în trei idei de bază. Prima este aceea că sufletul omului este necreat de vreme ce aparține lumii ideilor.

A doua este aceea că sufletul omului are o însemnătate foarte mare în comparație cu trupul. Trupul este subestimat atât de mult încât este privit ca un instrument al răului, deoarece închide sufletul nemuritor și necreat în materie și nu îl lasă să se întoarcă în lumea din care a venit.

A treia idee este aceea că filosofia nu acceptă învierea trupului. De aceea, atunci când Sfântul Apostol Pavel a vorbit în Arheopag despre învierea trupului, el a fost luat în râs (Faptele Apostolilor 17, 19-32).

Nemurirea sufletului este un element esențial al religiei creștine și una din premisele fundamentale ale doctrinei sale, ca de altfel al oricărei religii. De fapt, nu există religie fără credința în nemurirea sufletului.

Creștinismul se întemeiază pe credința unui Dumnezeu personal, spiritual și veșnic, ca și pe existența sufletului uman spiritual și nemuritor, care poate sta, astfel, într-o relație continuă, veșnică, cu Dumnezeu Creatorul, Proniatorul și Mântuitorul lui.

Nemurirea sufletului înseamnă că sufletul, substanța spirituală simplă, nu se divide, nu se descompune și nu moare, iar la despărțirea sa de trup își pastrează intacte însușirile, identitatea, amintirea și conștiința responsabilității.

Argumentele clasice pentru nemurirea sufletului sunt ontologice, teleologice, morale, istorice și teologice.

Mă voi opri numai asupra argumentului teologic pentru a arăta punctul de vedere al teologiei ortodoxe cu privire la nemurirea sufletului și practic toate celelalte patru argumente au putere numai în legătură cu acesta, căci fără el sunt vulnerabile oricând.

Argumentul teologic pornește de la constatarea că sufletul este creat direct, intim și personal de Dumnezeu cu voința și intenția expresă de a-l face spirit, adică veșnic, liber, indestructibil și deci nemuritor.

Prin urmare, sufletul uman este nemuritor ca dat creațional, dar nu prin sine însuși, ci prin faptul că Dumnezeu însuși voiește și acționează permanent ca sufletele să fie nemuritoare.

Nemurirea sufletului nu trebuie înțeleasă ca o indestructibilitate de la sine și prin sine, ci ca o relație veșnică între Dumnezeu și suflete, pe care Dumnezeu o păstrează ca o expresie externă a bunătății Sale creaționale, chiar și minimă pentru sufletele din Iad care au rupt legătura cu El.

“Sufletul este nemuritor prin voința lui Dumnezeu, ca să se bucure veșnic de comuniunea lui cu Dumnezeu sau să regrete despărțirea de Creatorul lui din pricina propriei sale libertăți”.

Este greu de conceput că Dumnezeu întrerupe orice relație cu o persoană pe care a adus-o la existență. Dacă iubirea lui Dumnezeu e neîntreruptă, neîntreruptă trebuie să fie și existența persoanei față de care se îndreaptă ea. Dumnezeu ține sufletul omului în existență și după moarte, ca să arate că iubirea Lui rămâne în veci și față de cei ce nu vor răspunde în veci iubirii Lui.

În general, putem spune că sufletele oamenilor, atât ale celor păcătoși, cât și ale celor drepți, sunt veșnice, fiind nemuritoare prin harul dumnezeiesc. De vreme ce ființa umană este un întreg alcătuită din suflet și trup – căci sufletul nu alcătuiește omul în întregime, ci este doar sufletul omului, iar trupul nu alcătuiește omul în întregime, ci este doar trupul omului – sufletul după ce părăsește trupul, așteaptă a Doua Venire a lui Hristos pentru a intra în trupul său transfigurat.

Dacă observăm cu atenție, vom vedea că toate Tainele Bisericii servesc omul în întregul său.

Din punct de vedere soteriologic, lucrul cel mai important nu este supraviețuirea sufletului după moarte și nemurirea lui prin harul dumnezeiesc, căci și cei păcătoși vor continua să trăiască; și nici învierea trupurilor nu este lucrul cel mai important, deoarece și trupurile păcătoșilor se vor ridica din morți. În soteriologia ortodoxă importanță are transcendența morții, care se face prin viața întru Hristos, iar nemurirea sufletului trebuie să o înțelegem ca un dar al lui Dumnezeu, iar nemurirea trupului ca pe o participare la Trupul înviat al lui Hristos.

Trupul și sângele lui Hristos sunt “leacul nemuririi” deoarece dobândim posibilitatea nemuririi în Hristos.

Păcatul originar și moartea. Monogenismul uman

Moartea și păcatul originar

Moartea nu e de la Dumnezeu, căci El nu e autorul relelor. Sfânta Scriptură spune : “nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că Se bucură de nimicirea celor vii, El a făcut toate lucrurile pentru ca ele sa vieze, făpturile lumii sunt mântuitoare, în ele nu-i otravă de pieire.” (Inv. Sol. 1:13-14).

Moartea există doar prin pierderea vieții. Lumea creată de Dumnezeu a fost toată desăvârșit bună, iar viața i-a fost dăruită omului ca un mare bine.

Sfântul Ioan Gură de Aur soscotește moartea “mai degrabă o purtare de grijă decât o pedeapsă, deși moartea ne-a adus-o păcatul, Dumnezeu a pus-o în slujba mântuirii noastre”

Mort cu sufletul din pricina păcatului dacă n-ar fi murit și cu trupul relele s-ar fi înmulțit peste măsură. Omul s-ar fi obișnuit cu starea sa păcătoasă și și-ar fi dus viața în deplină neștiință și orbire, însă gândul la moarte care vine pe neașteptate îl ajută să vadă scurtimea vieții și să se pregătească pentru ceea ce va să fie.

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că dacă oamenii s-ar ști nemuritori “ar fi nespus de mult iubite trupurile și toți s-ar îngriji numai de ele și s-ar face tot mai trupești și mai îngroșați”.

Față de moarte starea de păcătoșenie ar fi veșnică. Sfântul Vasile cel Mare spune că Dumnezeu “n-a împiedicat stingerea noastră pentru ca nu cumva, din pricina nemuririi neputința noastră să fie veșnică”.

Dacă Dumnezeu a îngăduit moartea e pentru că pregătește întoarcerea omului la starea din Rai, pe care avea s-o împlinească Hristos.

Potrivit Sfinților Părinți, prin moarte s-a “împiedicat înveșnicirea răului”.

Prin moarte moare și păcatul, moartea este o eliberare pentru omul căzut și în chip înțelept s-a dat “legea morții, ca să se limiteze nebunia minții, care se mișcă pururea spre rău”.

Numai în puterea lui Dumnezeu stă ca omul să moară atunci când ceasul este cel mai prielnic pentru sufletul lui.

Moartea la început nu era ceva firesc pentru oameni, Dumnezeu nu a creat moartea ci ea a pătruns în lume din cauza păcatului lui Adam “căci Dumnezeu nu făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sunt izbăvitoare; între ele nu este sămânță de pieire și moartea nu are putere asupra pământului … căci dreptatea este nemuritoare” (Inv. Sol. 1,13-15).

Răul nu are cum să provină de la Dumnezeu căci Dumnezeu e bun. Cand l-a creat pe om nu l-a creat ca să moară, nu l-a creat pe om muritor și nici nemuritor.

Moartea este un intrus, un parazit pentru ființa umană, ea a intrat în firea omenească și a pătruns în întreaga creație “precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani 5,12-14).

Moartea este rezultatul propriei noastre alegeri și propriei noastre păcătoșenii, nu pedeapsa și lucrarea lui Dumnezeu.

În această lumină vede lucrurile Sfântul Ioan Damaschin când afirmă : “Moartea a fost introdusă mai degrabă prin om, adică prin călcarea lui Adam; la fel și cu celelalte pedepse”.

Același Sfant Părinte mai afirmă că moartea a pătruns în lume ca “o fiară sălbatică și neîmblânzită ce vrea să prăpădească viața oamenilor”.

Unica poruncă dată cuplului adamic “să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului” (Facerea 2,16) a fost încălcată. Prin neascultarea ei, deși fusese avizat de urmări, omul a căzut din nemurire, trupul fiind pedepsit cu moartea; numai sufletul a rămas nemuritor.

“Omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt” – afirmă Sfântul Atanasie cel Mare; dar după har nemuritor – după cum mărturisește Sfântul Vasile cel Mare : “harul făcea trupul nestricăcios și nemuritor”.

Moartea este un fenomen inevitabil, nimeni nu scapă de ea. Este pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea celui dintâi om. Și totuși acest blestem a fost înlăturat prin menirea Răscumpărătorului care a venit pe lume pentru mântuirea sufletului omenesc.

Omul, din “rege al creației”, prin păcat, a căzut din cinstea cea dintâi în starea cea de rob, de om păcătos. Totuși, Dumnezeu nu l-a părăsit pe om și i-a lăsat în inimă “dorul Raiului pierdut; adică nostalgia paradisului, care îi dă omului râvnă pentru rugăciune, lacrimi de pocăință, simțire duhovnicească spre cele bune”.

Cele afirmate mai sus sunt consimțite și de Sfântul Grigorie de Nyssa : “Precum Dumnezeu l-a făcut pe om alt dumnezeu, un dumnezeu al pământului, tot așa prin păcat Dumnezeu S-a supărat așa de mult pe om, încât întreaga zidire s-a răzvrătit asupra omului. Trupul îi este neputincios și pin de suferințe, focul îl arde, frigul îl omoară, șarpele îl mușcă, lupul îl ucide, marea îl îneacă, pământul îl înghite, foamea îl chinuie și diavolul îl ispitește până la moarte …”.

Prin căderea strămoșilor noștri, natura noastră s-a vătămat și s-a stricat și a fost transmisă așa întregii omeniri, păcatul strămoșesc fiind sursă a confuziei și neorânduielii interioare.

Atâta timp cât a avut în față moartea, perechea adamică nu a greșit “a spus Dumnezeu că în ziua în care vor mânca din pomul acesta, cu moarte vor muri”; iar Satana a trebuit să le smulgă din minte moartea (cugetarea la moarte) și a reușit, căci încălcând porunca au moștenit și moartea duhovnicească și pe cea trupească.

“Omul din ziua de azi, cu inima lui coruptă, este tentat să întrebe de ce Dumnezeu, dacă a creat pe om nemuritor, hărăzit fericirii eterne, i-a pus totuși în față pomul cunoașterii binelui și răului, din care i-a interzis să mănânce ? De ce i-a pus, deci, ispita în față, El, Atoateștiutorul, cunoscând că omul va cădea, ispitit de cel rău ? Acest pom al ispitei i-a fost pus omului în cale tocmai pentru ca el să-și dea permanent seama că este o ființă creată, supusă Creatorului său, și nu egală cu El, Căruia îi datorează fericirea nemuritoare, dar și ascultare și supunere“.

Dumnezeu a vrut ca fericirea și nemurirea să fie meritate de om și descendenții lui, dar nu gratuit ci prin lucrarea omului.

După păcatul lui Adam, Dumnezeu în marea Lui iubire și milostivire, i-a făcut omului veșminte din piele și l-a îmbrăcat.

Sfinții Părinți spun că aceste haine sunt stricăciunea și moartea care au intrat în trupul omului după păcat.

Dumnezeu l-a creat pe om liber să-și aleagă destinul, nemurirea sau mortalitatea fiind alegerile omului.

“Căci așezându-i în Raiul Său le-a dat lor lege. Aceasta pentru ca, dacă vor păstra (ce au primit) și vor rămâne buni, să aibă făgăduința nestricăciunii. Iar dacă vor călca porunca și întorcându-se, se vor face răi, să știe că vor avea să sufere în moarte stricăciunea cea după fire și nu vor mai viețui în Rai, ci murind vor rămâne în afara lui, în moarte și stricăciune” – spune Sfântul Atanasie cel Mare.

Trebuie subliniat faptul că există o reciprocitate între păcat și moarte.

Astfel, “moartea nu apare doar ca omul consecință a păcatului – ce constă în despărțirea noastră voită de Dumnezeu; ci și cauză a păcatului – adică a uitării noastre de Dumnezeu”.

Păcatul originar al lui Adam trebuie deci privit ca fiind cauza originară a morții, care s-a răspândit la noi toți din moment ce toți păcătuim și astfel ne îndepărtăm de Dumnezeu, care este izvorul suprem al vieții. Dar, în același timp, frica de moarte ne face să păcătuim. În noi toți există o tensiune continuă între puterea morții și chemarea la viață, între înclinația noastră naturală de a ne răzvrăti împotriva lui Dumnezeu și dorința de a trăi în comuniune veșnică cu El.

Hristos a venit în lume tocmai pentru a ne elibera de această spaimă paralizantă în fața morții, din pricina căreia ne abandonăm pur și simplu păcatului; a venit “ca să surpe prin moartea Sa pe cel care are stăpânire asupra morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe cei pe care frica morții îi ține în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15).

Dacă frica de moarte rămâne pricina de păcătuire, amintirea morții în schimb ne poate trezi, adică poate determina întoarcerea noastră la Hristos : “Agonisește-ți ca soție nedespărțită aducerea aminte de moarte” – spune Sfântul Ioan Scărarul, pentru că doar “cel ce înțelege cu adevărat că viața aceasta are un hotar, acela poate pune un hotar greșelilor lui”.

Sfântul Vasile cel Mare afirmă că Dumnezeu a lăsat moartea tocmai ca omul să nu rămână pentru totdeauna într-o moarte veșnică. Întreaga viață a omului e o moarte lentă.

Monogenismul uman

Întemeiată de Revelația divină, Biserica creștină învață că neamul omenesc provine dintr-o singură pereche umană. Adam și Eva au fost creați direct de Dumnezeu, iar din ei a descins întreg neamul omenesc. Provenind dintr-un strămoș unic, desigur că întreaga omenire formează o unitate de origine și ființială. Adam este “părintele neamului omenesc” (Inv. Sol. 10,1), iar Eva “mama tuturor celor vii” (Facerea 3,20) “și din ei a răsărit neamul omenesc” (Tobit 8,6).

Concepția care susține că neamul omenesc provine dintr-un strămoș unic se numește monogenism. Conceptia creștină este monogenistă, Dumnezeu “a făcut dintr-un sânge, tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului” (Fapte 17,26); ea este foarte importantă deoarece unitatea ființială și de origine a neamului omenesc este o condiție absolut necesară pentru înțelegerea universalității păcatului strămoșesc și a universalității mântuirii prin Iisus Hristos. Dacă omenirea nu ar fi unitară, păcatul strămoșesc nu ar fi universal, și, mai ales, lucrarea Mântuitorului nu ar apărea atotcuprinzătoare asupra neamului omenesc. De asemenea, monogenismul este singura concepție care exclude convingător, din rădăcină, rasismul și întemeiază demnitatea tuturor oamenilor ca persoane, națiuni, rase și prin aceasta egalitatea lor reală.

Prima perioadă a vieții dincolo de mormânt

Definiția acestei perioade

Sufletul după ce s-a despărțit de trup, își continuă singur existența dincolo de mormânt și intră în fericire sau în chinurile Iadului, din care mai pot scăpa prin rugăciunile Sfintei Biserici doar unele suflete până la ziua Judecății de Apoi.

“Prima perioadă a vieții dicolo de mormânt ne înfățișează de fapt viața sufletului imediat după despărțirea sa de trupul și existența sa în lumea de dincolo până ce se va uni cu trupul înviat, spre a primi răsplata care-i este rezervată, după felul vieții sale pământești”.

A doua perioadă nu înfățișează decât fericirea sau chinurile veșnice.

2.1 Taina despărțirii sufletului de trupul

Misterul a ceea ce se petrece cu sufletul omului după moarte a fost descris de apostoli și ucenici, de Sfinții Părinți, care au avut viziuni și cărora, datorită purității lor sufletești, le-a fost permis să înțeleagă și chiar să vadă ceea ce noi muritorii de rând, nu înțelegem, căci suntem prea corupți, și prin această lipsă de înțelegere pecetluim necredința noastră.

A-ți cunoaște ceasul morții este un dar al lui Dumnezeu – reprezintă un timp de pregătire, ca să stăm cum se cuvine înaintea Lui; pe când dorința de a muri fără de veste este curată nebunie din punct de vedere duhovnicesc; ea oglindește însă bine frica în fața morții și presimțirea unei grele încercări.

La apropierea morții, omul încearcă spaime de necunoscut, tulburare și neliniște mare îi cuprinde sufletul.

Cunoaște prin credință că urmează o altă viață, însă cum va fi ea, nu știe. Pe scurt suferă “pentru că mai înainte n-a fost pus într-o astfel de încercare, se teme de greutatea drumului și de schimbarea sălașului, se mâhnește de pierderea celor ce i-au bucurat vederea și a avuțiilor, suferă că e grea despărțirea de trupul cu care s-a obișnuit să trăiască și ieșirea din tovărășia cu el”.

În ceasul morții nici sfinții nu au fost toți senini pentru că se socoteau cei din urmă păcătoși și se temeau de judecată, de Iad, de veșnicile chinuri. Scut le era doar nădejdea tare în marea milă a lui Dumnezeu.

Avva Ilie spunea : “Eu de trei mă tem : când sufletul meu va ieși din trup, când îl voi întâlni pe Domnul și când va fi dată sentința împotriva mea”.

În această vreme de neliniște și spaimă, omul are nevoie de învierea și mângâierea celor din jur, aceștia trebuie să se poarte cu o nesfârșită delicatețe. Chiar dacă înțelegerea lor abia pâlpâie sau pare că s-a stins cu totul, simpla noastră prezență la căpătâiul lor, tăcută și iubitoare și veghetoare, le este de mare folos.

Cu atât mai mult îi va ajuta rugăciunea noastră, iar Biserica vine în ajutor cu rugăciunile și harul ei. În Biserica Ortodoxă există două feluri de slujbe pentru cei aflați pe patul morții : slujba la ieșirea cu greu a sufletului și canonul de rugăciune către Maica Domnului mai înainte de ceasul morții.

Canonul alcătuit de Sfântul Teodor Studitul înfățișează teama din momentul de judecată al lui Hristos și rugăciunea lui ca Domnul să se milostivească de el în ceasul judecății. Rugăciunea acesta oferă un ultim prilej sufletului aflat pe pragul morții de a-și exprima căința și de a se întoarce la Dumnezeu. Prin canonul de rugăciune către Maica Domnului mai înainte de ceasul morții – se încredințează Maicii Domnului suferința și chinurile celui ce stă să moară și cu glas îndurerat i se cere mila și ajutorul.

Unul dintre cele mai cunoscute fenomene care se petrec cu puțin înainte de moarte este vederea dintr-odată a întregii vieți, cu toate momentele ei. Acum omul are de înfruntat o nouă încercare : pe de o parte suferă privind cu regret la bucuriile trecute, pe de alta, se înspăimântă văzând într-o clipă întreaga mulțime a păcatelor sale.

Faptul acesta, al filmării vieții de ani de zile într-o clipă nu e de firea trupului, ci de firea sufletului. Oamenii fug, cât pot mai mult, de fiorul cunoașterii – a unei cunoașteri de ei înșiși în relație cu Dumnezeu, în relație cu nemurirea sufletului, în relație cu binele și răul adică de orice cunoaștere existențială.

“În momentul morții, toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vieții, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidență de neînlăturat. Sufletul cunoaște fără să vrea, ceea ce s-a ferit să facă pe când era îmbrăcat în trup. Cunoașterea are două momente mari : momentul morții, când sufletul se dezleagă de necunoștință și momentul învierii, când se dezleagă și trupul de necredință”.

Retrospectiva întregii vieți este tot un prilej bun de căință pentru relele săvârșite, printr-o rugăciune mută, căci nu mai e timp nici de cuvânt, ci doar de predarea în mâna lui Dumnezeu.

În ceasul morții se petrec lucruri stranii, mai presus de fire, pe care le experimentează numai muribundul, care capătă de acum o simțire nematerială și o cunoaștere ce nu mai ține de această lume.

Când a sunat ceasul ieșirii din lume sufletul se retrage din trup și se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viață duhovnicească intensă li se înseninează fața cu o lumină neobișnuită.

Sfinții spun că în clipa morții sufletul care iese din trup este imediat înconjurat de îngeri buni sau spirite rele, după cum a fost viața celui ce stă să moară.

Sufletul păcătos e îngrozit de ceea ce vede – zile în șir de delir îngrozitor, coșmaruri și răcnete din trupuri ce abia mai palpită; iar sufletul celui drept – stare de mulțumire, de pace, de liniște, poate apărea pe fața lui chiar dacă a murit de aceeași boală.

Părinții spun că îngerii li se înfățișează întotdeauna oamenilor cu același chip și așa cum sunt; diavolii dimpotrivă își schimbă chipul și iau tot felul de înfățișări. În chip viclean încearcă să-l facă pe om să creadă că nu are a se teme de judecata lui Dumnezeu și astfel îi răpește cel din urmă prilej de căință.

“Sufletul omenesc când a ieșit din trup, prima zi se așează la căpătâiul mortului, din care a ieșit și stă lângă el nemișcat o zi și o noapte.

Sufletul chiar păcătos fiind, până ce va fi judecat și condamnat, el este tot strălucitor și numai după aceea se va întuneca, ca și îngerii cei ce au căzut și s-au întunecat.

Când vine a doua zi, sufletul este luat de îngerul păzitor și pleacă cu el și înconjoară cu el peste tot pe unde a călătorit când a fost viu cu trupul și-i arată toate faptele pe care le-a făcut în viață.

Cand vine a treia zi de la ieșirea sufletului din trup, sufletul trebuie să plece la judecată”.

Tradiția ortodoxă privește despărțirea sufletului de trup drept un proces care se defășoară de-a lungul a trei zile. În aceste trei zile “sufletul nu părăsește cu totul trupul”.

Plecând de la această credință, trebuie respectat faptul că mortul nu trebuie să fie îngropat mai înainte de trei zile, slujba înmormântării corespunde cu dezlegarea deplină a sufletului de trup. Moartea, scoate sufletul din însoțirea sa cu trupul, însă legătura dintre ele se păstrează sub o anumită formă și stăruie deplin legătura lor ipostatică.

“Forma trupului rămâne în suflet, așa cum pecetea se întipărește în ceara moale, urmează că nici materialele care au servit la formarea figurii pe pecete nu rămân străine de suflet, ci, în clipa învierii, sufletul primește din nou în el tot ceea ce ține de urma întipărită în el de forma trupului”.

O dovadă a faptului că ipostasul nu este desființat ne-o aduc sfinții care îi recunosc pe cei care au adormit pentru că le văd sufletele când se despart de trup.

Adormirea unui sfânt este la fel de măreață ca și viața lui. Dumnezeu le-a dat sfinților, în diferite moduri, să simtă clipa când sufletele celor drepți părăsesc trupul.

2.2 Vămuirea sufletelor

Spațiul care desparte pământul de cer este plin de duhuri, de îngeri căzuți, deveniți demoni, care se străduiesc să ispitească pe om, să-l oprească de a se mântui, să-l facă un instrument al răutății diavolului, care “umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8).

Îngerii izgoniți de Dumnezeu pentru trufia lor și-au găsit un refugiu în acest spațiu, dintre pământ și cer. Sfântul Apostol Pavel îi numește “duhurile răutății răspândite în văzduh”, iar pe Satana “domnul puterii văzduhului”.

După căderea primului om, nici un suflet nu a mai putut intra în Rai, din pricina acestor duhuri necurate care opreau orice trecere.

Toți drepții Vechiului Testament au coborât în Iad, unde au rămas până la venirea lui Iisus, afară de Ilie și Enoh, care au fost ridicați de Dumnezeu la cer cu trupurile lor pământești. Iisus, prin învierea Sa, a răpus această putere a duhurilor rele. El a coborât în Iad și a deschis drumul spre cer a celor drepți. Iisus a fost primul care, după moartea trupului, a străbătut acest spațiu al văzduhului cu duhul, distrugând astfel puterea și blestemul morții.

După Domnul, tâlharul pocăit a fost primul care a urmat calea văzduhului spre cer, împreună cu toți drepții eliberați din îad.

În tradiția ortodoxă, vămile văzduhului sunt :

pe de o parte ispitele care din cauza inexistenței trupului nu pot fi satisfăcute și ca urmare sufocă sufletul

pe de altă parte sunt demonii cei răi care au pus stăpânire pe oamenii plini de ispite și este firesc ca după plecarea sufletului să pună stăpânire și mai tare pe aceștia

În cele ce urmează, Avva Dorotei aduce un exemplu uimitor : “Ca să pricepeți mai lipede ceea ce eu vă grăiesc, închipuiți-vă dacă ar fi unul din voi închis într-o casă întunecoasă și numai trei zile să nu mănânce, să nu bea, să nu doarmă, să nu vorbească cu cineva, să nu cânte, să nu se roage, nici să nu-și aducă aminte de Dumnezeu; câtă greutate i-ar aduce patimile unuia ca acestuia, încă fiind în această lume. Cu atât mai mult când va ieși sufletul din trup și va cădea sub stăpânirea muncilor și va rămâne numai singur ticălosul suflet cu dânsele, oare ce va pătimi atunci de la ele ? Nemângâierea acelei scârbe puteți să o pricepeți oarecum din scârbele ce se întâmplă aici în viață : căci când este cineva aprins de friguri, oare ce este ceea ce îl arde ? Ce foc sau ce materie face acea arsură ? Negreșit nimic altceva decât melancolia firii și mâhnirea inimii îl ațâță, îl tulbură și-l scârbește.

Așa și sufletul păcătos, pururea este pedepsit ticălosul de răutățile lui, aducându-și totdeauna aminte de amărăciunea și tulburarea patimilor, care îl ard necontenit și-l usucă. Dar pe lânga tirania patimilor cine poate povesti acele locuri înfricoșate și acele puteri rânduite a munci sufletele păcătoșilor cu pedepse nesfârșite, după păcatele ce a făcut aici în lume!”.

Cu ajutorul exemplelor de mai sus înțelegem mai bine care este chinul sufletului după despărțirea de trup și trecerea prin văzduh. Conflictul apare din propriile obiceiuri nesănătoase ale sufletului care-l pedepsesc tot timpul, memoria-i fiind tot timpul iritată, murmurul ispitelor pare neîntrerupt, arzându-l mereu și înfuriindu-l, iar la acest chin al sufletului se adaugă înfricoșătoarele locuri ale Iadului și focul și întunericul și demonii.

Oamenii cei drepți care din timpul vieții și-au curățit sufletele și trupurile de ispitele sufletului și ale trupului și au fost învăluiți în aura Sfantului Duh, scapă de judecata vămilor și astfel sufletele lor sunt conduse libere și netulburate spre Dumnezeu cu care sunt unite.

Călătoria sufletului dezlegat de trup prin “vămile cunoștinței” (numite așa pentru că acum dă sufletul de datoria cunoașterii), face să se descopere acestuia starea sa de stricăciune de către demoni care dau pe față toate faptele cele rele, pe care sufletul le va recunoaște.

“Sufletul însuși se judecă singur de către propria lui conștiință, acum nepărtinitoare, își recunoaște vinovăția văzând că după moartea trupului său nu s-a sfârșit totul, așa cum credea el, îngăduind toate poftele trupului”.

Vămile cunoștinței sunt pentru sufletele de mijloc, care mai văd fața lui Dumnezeu, chiar dacă vor fi osândite. Vrăjmașii lui Dumnezeu, ateii, care se înnebunesc, zicând cu ură că nu este Dumnezeu, nu mai trec prin vămi, ei fiind cu totul fiii pierzării.

În acest spațiu al văzduhului se duce o luptă între păcatele și virtuțile omului, îngerii se luptă cu demonii pentru sufletul omului care tremură de groază așteptând verdictul.

Tot acest spațiu dintre pământ și cer este împărțit în 24 de tribunale, sau vămi, după credința poporului, și la fiecare dintre ele sufletul are de dat socoteală pentru faptele sale, iar vameșii; adică sufletele rele cu mare greutate lasă să treacă mai departe sufletul.

Trecerea sufletului prin aceste vămi se face, potrivit descoperirilor Sfântului Macarie Alexandrinul, a treia zi după moarte, “după urmarea Mântuitorului, care a înviat a treia zi și de aceea Biserica are așezământ a se ruga în ziua aceea pentru cei repausați”.

Vămile corespund, fiecare, unei anume patimi, unui anumit fel de fapte rele sau păcate, pe care le insuflă un anume diavol care este însuși întruchiparea ei. Fiecare diavol, vameș sau judecător oprește sufletul și-i cer socoteală de păcatele care țin de “jurisdicția” lui.

Demonii acuză sufletul nu numai de păcatele săvârșite, dar și de cele gândite numai și asemenea unor vameși corupți, care cer mai mult decât se cuvine, învinuiesc pe om și pentru faptele pe care nu le-a săvârșit.

Cât privește felul în care plătește sufletul trecerea prin aceste vămi, există mai multe tâlcuri. Unii Părinți arată că sufletul plătește rupând din sine partea în care s-au înstăpânit duhurile rele (Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sufletul este tras și sfâșiat), dar cei mai mulți spun că sufletul plătește vama cu faptele bune săvârșite în vremea cât a viețuit pe pământ.

Toate greșelile mărturisite la duhovnic cu inimă înfrântă și smerită și pentru care sufletul și-a făcut canonul, nu se mai află ca piedică în cale, la trecerea prin cumplietele vămi, căci puterea lui Dumnezeu le-a șters pe acestea din cărțile lor.

Apărare și sprijin primesc sufletele acum și de la îngerii care le însoțesc și din rugăciunile și slujbele care se fac pentru ele, pe care cu înțelepciune le-a rânduit Biserica în acest răstimp.

Vămile din văzduh sunt foarte limpede înfățișate de Sfântul Chiril arhiepiscopul Alexandriei :

“Sufletul se ține de sfinții îngeri prin văzduh trecând și înălțându-se ajunge la vămile, care păzesc suirea și-l ține și le oprește pe sufletele care suie. Că fiecare vamă din acelea cearcă pe ale sale păcate și le aduce de față la sufletele acelea care trec.

Vama grăirii de rău pe altul, a osândirii și a clevetirii, cearcă păcatele câte din gură și prin limbă se fac și din minciună și din jurământ, din jurământ strâmb, și din grăirea de deșertăciuni și din râs și din bârfire, și din glume și din cuvinte deșarte și din îmbuibarea pântecelui și din reaua uneltire și din băutura de vin cu desfrânare, și din râsurile cele fără măsură și fără de cuviință, și din sărutările cele necinstite și necuvioase și din cântările cele curvești.

Iar sfinții îngeri care povățuiesc și îl duc în sus pe suflet, aduc de față și ei faptele bune câte prin gură și prin limbă le-am grăit și le-am săvârșit, rugăciuni, mulțumiri către Domnul, Psalmi, cântări bisericești, laude dumnezeiești, cântări duhovnicești, citiri ale Scripturilor și câte bunătăți prin gură și prin limbă am trimis lui Dumnezeu. La a doua vamă a duhurilor cele viclene, se cearcă vederea ochilor de duhurile cele viclene și câte păcate sunt și se fac din privirea și vederea cea fără de cuviință, și din iscodirea și privirea cu patimă și neînfrânată a fețelor cele frumoase și din spălarea spre a se arăta frumos și sulemenirea fețelor pe care mai mult o obișnuiesc femeile. A treia vamă este a auzirii și primesc și cearcă duhurile cele necurate câte păcate sufletul se fac printr-o simțire ca aceasta. A patra vamă este a mirosirii și a bunei mirosiri și miresme a unsorilor cu miresme și a mirosirii celei dulci și frumoase și a spălării cu patimă spre a se arăta frumoase și a suleimenirii fețelor, că sulemenirea la două vămi se cearcă fiindcă se naște din mândrie și este prea mare păcat, pe care mai mult femeile cele curve o obișnuiesc și care hrănesc multa și neînfrânata patimă a curviei în sufletele lor.

Și așa de aici înainte fiecare patimă a sufletului și tot păcatul pe ai săi vameși îi are purtători de cuvinte. Deci sufletul acestea și mai mari și mai multe decât acestea văzând, care frică și groază și cutremur socotește că are până când va veni hotărârea”.

Vămile văzduhului sunt foarte bine înfățișate și în istorisirea Sfintei Teodora, așa cum i s-a descoperit Cuviosului Grigorie ucenicul cel mai apropiat al Sfântului Vasile cel Nou.

Voi enumera însă numai ordinea în care vămile se succed una pe alta.

“Vama întâia, a convobirilor și râsurilor păcătoase la care se întreabă păcatele prin cuvânt, vorbe deșarte, convorbiri zadarnice, vorbe obscene, batjocuri, luarea în râs a lucrurilor sfinte, cântece lumești, cântări pasionale, râs ș.a.

A doua vamă este aceea a minciunii : orice minciună, călcare de jurământ, întrebuințarea numelui lui Dumnezeu în deșert, călcarea făgăduințelor făcute înaintea lui Dumnezeu, ascunderea păcatelor înaintea duhovnicului …

A treia vamă e aceea a calomniei : calomnierea aproapelui, vorbirea de rău, umilirea altuia, înjurăturile, batjocora unită cu unitatea propriilor sale greșeli și păcate …

A patra vamă este aceea a lăcomiei : beția, obiceiul de a mânca printre mese și în ascuns, uitarea rugăciunii înainte și după masă, nepăzirea posturilor, nesațiu, desfătările, tot felul de gastrolatrie …

A cincea vamă este a leneviei : lenevirea relativ la serviciul divin și la rugăciunea particulară, neglijență la lucru, lene în cele duhovnicești și gospodărești …

A șasea vamă este cea a furtului : tot soiul de furturi pe ascuns sau pe față …

A șaptea vamă este cea a avariției și a iubirii de argint …

A opta vamă este a cămătăriei …

A noua vamă este aceea a înșelătoriei : judecăți false, măsuri false și alte înșelătorii …

A zecea vamă este aceea a geloziei, a zavistei …

A unsprezecea vamă este aceea a mândriei : a ambiției, prea marii opinii de sine, lipsă de respect către părinți, cler și superiori, mândrie, îngâmfare, trufie și alte neascultări …

A douăsprezecea vamă este aceea a mâniei …

A treisprezecea vamă este cea a răzbunării …

A paisprezecea vamă este aceea a uciderii …

A cinsprezecea vamă este aceea a magiei : vrăji, amestec de otrăvuri, farmece, invocația demonilor, spiritsm etc. …

A șaisprezecea vamă este aceea a necurăției și a tot ce se raportă la acest păcat : gânduri scârboase, dorințe și acte necurate, iubire trupească a persoanelor neunite prin căsătorie legitimă, priviri la lucruri necurate, priviri voluptoase, pipăiri necurate …

A șaptesprezecea vamă este aceea a adulterului : necredința în căsătorie, căderea în păcat a persoanelor consfințite lui Dumnezeu …

A optsprezecea vamă este aceea a păcatului sodomiei : pasiuni contra naturii, incesturi etc. …

A nouăsprezecea vamă este aceea a ereziei : false raționamente asupra religiei, lepădarea de credința unicei Biserici dreptcredincioasă a lui Dumnezeu, hulirea, blasfemarea …

A douăzecea vamă este aceea a nemilostivirii sau cruzimii …

A douăzecișiuna vamă este aceea a slujirii la idoli …

A douăzecișidoua vamă este aceea a sulemenirii și a sluțirii fețelor …

A douăzecișitreia vamă este aceea a fumatului.

Cea de pe urmă, a douăzecișipatra vamă, este acea a simoniei”.

Istorisirea Sfintei Teodosia arată și cât de folositoare sunt mijlocirile și rugăciunile sfinților – închipuite aici prin săculețul de daruri primit de la Sfântul Părinte Vasile – pentru trecerea neîmpiedicată prin vămile din văzduh.

“Învățătura despre vămile din văzduh are un îndoit rol pedagogic : primul, de a-l face pe om să înțeleagă că orice faptă a sa are preț și însemnătate nu doar în această viață pământească, ci și în viața de dincolo, iar al doilea, de a-l îndemna la pocăință”.

Sfântul Ignatie citează în cartea sa “Cuvânt despre moarte” mulți Sfinți Părinți care învață despre vămi; voi aminti doar câțiva dintre aceștia.

Preacuviosul Macarie cel Mare zice : “Auzind că sub ceruri se găsesc râuri de balauri, guri de leu, puteri întunecate, foc arzător care-ți tulbură toate măruntaiele, nu știi oare că de nu vei primi zălogul Sfântului Duh, la ieșirea din trup ei îți vor înhăța sufletul și-ți vor opri intrarea în ceruri”.

Preacuviosul Simeon, nebun întru Hristos, i-a povestit tăinuitorului său, diaconul Ioan : “Află că și tu vei fi luat curând de aici, drept care ai grijă după puterile tale de sufletul tău, ca să poți trece fără necazuri prin țara duhurilor văzduhului și să scapi de mâna cumplită a prințului întunericului. Știe Domnul meu că și eu sunt ținut de mare amărăciune și de mare frică până nu m-oi vedea trecut de aceste lucruri înfricoșate, la care se cercetează toate faptele și cuvintele omenești”.

Sfântul Mare mucenic Eustație, înainte de a fi osândit la moarte pentru puternica mărturisire a lui Hristos, a adus o rugăciune lui Dumnezeu : “Stăpâne, fii milostiv cu mine și să nu vadă sufletul meu privirea întunecată a demonilor vicleni ci să-l primească îngerii tăi luminoși și prealuminoși. Să se proslăvească Sfântul Tău nume și cu puterea Ta, înalță-mă la judecata Ta dumnezeiască”.

Învățătura despre vămile văzduhului este învățătura Bisericii, are la bază tradiția apostolică și o găsim în cea mai veche predanie bidericească și în cărțile de rugăciuni, dar nu trebuie socotită literă de Evanghelie și primită ca atare, ci cugetată duhovnicește.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că ea înfățișează fără îndoială lucruri care se petrec cu adevărat, dar nu exact cum sunt istorisite, pentru că sunt tainice, duhovnicești și greu de pătruns, sunt prezentate pe înțelesul omului, într-o formă materială, însă pur simbolică.

Același Sfant Părinte spune că vămuirea sufletului “este prima judecată personală a omului după moarte, unde se cercetează întreaga viață pământească a acestuia, cu faptele ei bune și rele”.

2.3 Judecata particulară a sufletului

Învățătura Sfintei noastre Biserici este că omul va fi judecat de Dumnezeu de două ori. Prima judecată se face îndată după moartea fiecărui om. Sfântul Apostol Pavel spune : “Rânduit este oamenilor ca o dată să moară, iar după aceea să fie judecată” (Evrei 9,27). Această judecată se numește “judecata particulară” scopul principal al acestei judecăți este de a stabili un loc provizoriu sufletului, până la Judecata Universală. La sfârșitul lumii va avea loc învierea tuturor morților și Judecata Universală a întregii omeniri, primindu-și fiecare dreapta răsplată, conform felului trăirii sale pe pământ. Această judecată va fi veșnică în hotărârea sa, atât pentru cei de-a dreapta Tatălui, cât și pentru cei de-a stânga.

Judecata particulară a lui Dumnezeu nu este decât o confirmare a ceea ce sufletul însuși a judecat singur asupra faptelor sale.

De accea spune Hristos că cel ce, încă în timpul vieții pământești, se judecă pe sine, adică dă curs mustrărilor de conștiință, pocăindu-se, acela nu va mai fi judecat după moarte. De aceea, taina spovedaniei și împărtășania sunt atât de prețioase și de aceea “leul turbat” se luptă din răsputeri să împiedice îndeplinirea lor de către om.

După trecerea sufletului prin vămi și după prima închinare ce o aduce lui Dumnezeu (a treia zi după moarte), acesta este dus de îngeri să viziteze Raiul și lăcașurile sfinților timp de șase zile, în care sufletul admiră și slăvește pe Dumnezeu.

A noua zi, se urcă din nou să se închine lui Dumnezeu, de aceea Biserica face din nou un parastas special pentru iertarea păcatelor celui plecat. După această a doua închinare, sufletul este dus să viziteze Iadul timp de treizeci de zile; el vede locurile cu chinuri ale infernului și tremură de frică să nu fie aruncat acolo definitiv.

Din momentul în care sufletul a fost condus prin Rai și prin Iad, din acel moment conștiința sa este deplină, căci de acum cunoaște sufletul faptele sale bune pe care le-a făcut sau pe care le-ar fi putut face, cât și urmările relelor pe care le-a făcut.

A patruzecea zi, sufletul urcă iarăși pentru a treia oară să se închine Domnului. Abia atunci dumnezeiescul Judecător hotărăște, după faptele sufletului, locuința ce i se cuvine, adică are loc judecata particulară.

Învățătura despre judecata particulară nu este nici ea o dogmă, ci tot o teolegumenă, de aceea, nu toți Sinții Părinți vorbesc despre ea.

Autorul judecății particulare și al judecățiii universale este Hristos : “Tatăl nu judecă pe nimeni, căci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5,22).

Dar aceasta nu înseamnă ca El rostește sentința zdrobitoare, această judecată prin care unii vor avea parte de fericirea veșnică, iar alții de nefericire veșnică, înseamnă ca Dumnezeu numai constată cu regret că unele persoane nu au acceptat comuniunea cu El și prin aceasta rămân în nefericire prin însăși libertatea lor.

Cum anume se face judecata sufletului ?

Aceasta înseamnă a ne cufunda în adâncul nemărginit al tainelor dumnezeiești. Ea ne-a fost descoperită doar în parte de Dumnezeu prin Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți, care au pătruns această taină pe cât îi stă în putință firii omenești și astfel încât cele rânduite spre mântuire de iconomia dumnezeiască să rămână neatinse de iscodirea omenească.

Martorii judecății lui Hristos sunt :

în primul rând însăși conștiința omului judecat, care îl sancționează pe om încă din timpul vieții lui pământești pentru faptele savârșite de el împotriva ei

în al doilea rând îngerii și demonii, în care unii sunt apărători – aduc în față faptele bune, iar ceilalți acuzatori – scot în față faptele rele

în al treilea rând sunt toți sfinții și Maica Domnului, aceștia sunt chemați să se roage lui Hristos ca să se milostivească spre cel judecat

Sfinții Părinți arată că la judecata lui Hristos accentul se pune pe faptele săvârșite de om în timpul vieții. Astfel, Sfântul Teofan Zăvorâtul spue că trebuie să ne pregătim de ziua judecății ca pentru un “examen” în care fiecare va fi ascultat singur și va fi “notat” de către marele Judecător, având drept citeriu faptele lui pământești.

“În lumina comuniunii trinitale, martorii omului înaintea lui Hristos la judecata particulară, au rol de a pune în evidență dreptatea judecății Lui”.

Răsplata sau osânda sufletului în urma judecății particulare nu este nici completă, nici definitivă.

Nu este completă, întrucât omul atunci nu se află în deplinătatea ființei lui psihofizice, e de față numai sufletul lui despărțit de trup.

Nu este definitivă pentru că starea celor mai puțin păcătoși poate fi modificată în bine prin rugăciunile, jertfele și milostiveniile semenilor lor de pe pământ, iar în al doilea rând, ca să judeci un om trebuie sa cunoști nu numai ce a făcut el, ci și consecințele faptelor sale asupra celor care îi urmează exemplul sau îi dezvoltă ideile.

Omul la moarte intră deja în eternitate, dar cu situația nedefinitivată până la judecata de apoi. Celor care au săvârșit binele pe pământ, care au lăsat opere mântuitoare de suflet chiar din timpul vieții lor, la judecata obștească li se va spori răsplata față de cea de la judecata particulară. Toți cei care au săvârșit lucruri rele, omorâtoare de suflet, ori au învățat greșit sau au scris cărți care afectau credința și morala în timpul acestei vieți, vor primi pedeapsa la judecata obștească pentru pieirea altora prin lucrarea lor.

2.4 Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Rai

Raiul poate fi aflat deja pe pământ în inima omului, căci acesta are libertatea de a alege binele sau răul, are voința și puterea de a-și schimba caracterul aici pe pământ, își are liberul său arbitru și supunându-și trupul conducerii spiritului el poate gusta bucuria Raiului înainte de moarte. Drepții, deci, trăiesc chiar în trup, ca în cer, și moartea pentru ei este o fericire și o eliberare. Viața și comunicarea cu Dumnezeu pe pământ este începutul vieții și comunicării cu Dumnezeu în Rai, iar starea spiritual-morală a sufletelor de pe pământ se continuă și în împărăția spiritual-morală a Raiului.

“Cei ce-l iubesc pe Dumnezeu se mulțumesc cu puțin pe pământ și nu-și irosesc timpul în căutarea bunurilor trecătoare, idealul vieții lor fiind nemurirea”.

Denumirile ca “paradis”, “Rai”, “sânul lui Avraam”, semnifică locul de fericire al sfinților în prima perioadă, în timp ce denumirile de “cetatea Dumnezeului celui viu și Ierusalimul ceresc”, “viața veșnică”, “cetatea viitoare”, se referă la locul de odihnă din a doua perioadă.

La întrebarea unde e Raiul, ca loc în spațiu ?

S-au făcut mai multe afirmații. Moise scrie că Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit (Facerea 2,8). Sfânta Teodora istorisește că după ce sufletul său a ieșit din rup, ea s-a îndreptat, însoțită de îngeri spre răsărit, pentru a ajunge la locașurile cerești.

“Raiul este primul cer, locuința cerească cea mai aproape de pământ, după care urmează celelalte ceruri”.

Atât Raiul cât și Iadul nu sunt niște concepții vagi și nedefinite. Raiul, este cu siguranță undeva sus, în raport cu orice punct de pe pământ, iar Iadul cu siguranță se află undeva jos.

Aceste locuri, împreună cu cei ce viețuiesc în ele, sunt nevăzute oamenilor până în clipa când acestora li se deschid ochii duhovnicești; ele nu se află în “coordonatele” sistemului nostru spațio-temporal, ci se află într-un altfel de spațiu.

Sfântul Ioan Hrisostomul ne spune că este mult mai de folos și mai necesar omului de a ști că Raiul există în adevăr, decât de a cunoaște locul unde se află el. Să căutăm, deci, nu locul ci mijloacele de a-l dobândi.

Raiul se dobândește ca răsplată a virtuților. Iisus ne-a spus cine sunt cei care vor locui în Rai : cei săraci cu duhul, cei ce plâng pentru păcatele lor, cei blânzi, cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, cei milostivi, cei curați cu inima, făcătorii de pace, cei persecutați pentru dreptate, cei năpăstuiți pentru Hristos etc.

Calea ce duce spre Rai este o cale grea și strâmtă, pe ea au călătorit sihaștrii și au lăsat pe ea atâtea nevoințe, lacrimi și sudoare. În fruntea tuturor stă însă Iisus Hristos cu crucea. Fără o anumită cruce nu poți merge pe ea. În chinuri și necazuri cugetarea la Raiul ce ne așteaptă ne dă tăria să trecem peste ele.

Iisus Hristos a adus din cer cheile împărăției cerești și le-a dat Sfinților apostoli, prin persoana lui Petru : “Și-ți voi da cheie împărăției cerurilor” (Matei 26, 19); iar ei le-au lăsat urmașilor lor și se păstrează și azi prin Biserică. Dar Mântuitorul nu vorbește de o cheie, ci de chei. Ele pot fi de trei feluri. Cheia obișnuită este de fier, dar poate fi și de aur sau de lemn.

Așa sunt și cheile Raiului. Cea de lemn e a celui sărac, că și el cu sărăcia lui poate intra în Rai. Cea de aur este a bogaților, care cu multă milostenie își pot deschide porțile Raiului. Cea de fier este pentru sărac și pentru cel mai puțin bogat, indiferent de starea lor, pot să-și dobândească mântuirea.

Sexele se pot păstra dincolo de mormânt. Sfinții spun că sufletele viețuiesc în Rai precum îngeri; iar căsătoria, care era indispensabilă pe pământ pentru înmulțirea neamului omenesc, devine nefolositoare și chiar imposibilă. Fericitul Augustin scrie “Numai ceea ce este imperfect va fi scos din trup, însă natura sa va rămâne aceeași. Sexul femeii nu va mai zămisli, va fi ca o podoabă ce nu va mai trezi niciodată pofta trupească a celui care o privește, va fi un motiv în plus pentru a slăvi înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu, care a creat odinioară ceea ce nu exista și care a păzit de stricăciune ceea ce a creat.

Domnul Iisus este scopul vieții sufletului. În EL, pentru El și prin El – Aceasta este fericirea!

“Raiul înseamnă prezența intimă a tuturor în Hristos”.

Odihna de dincolo de mormânt nu înseamnă lipsă de activitate, ci lipsa tulburărilor și a patimilor. Sufletele ce au dobândit Raiul după judecata particulară nu sunt fixate în starea de comuniune imobilă și individuală, ci într-o comuniune de iubire cu Sfânta Treime și întreolaltă mult superioară celei de pe pământ. Ele văd fața lui Dumnezeu, comunică între ele, laudă împreună slava lui Dumnezeu și slujesc împreună înaintea Tronului.

Iubirea drepților întraolaltă se îndreaptă și către cei de pământ, și astfel se explică faptul că sfinții ajută pe cei de pe pământ în greutățile și trebuința lor de mântuire.

Sfinții sunt “prietenii” lui Hristos, au “îndrăzneală” la El, și pun această îndrăzneală a lor în slujba iubirii față de cei ce au nevoie de ajutor, căci numai așa bucuria lor este deplină.

“Dumnezeu nu a pus legătura iubirii dintre oameni ca să se distrugă odată cu moartea trupurilor, ci ca să rămâna permanent și dincolo”, și de aceea noi spunem că iubirea este veșnică. Iar când vom vedea totul față către față credința și nădejdea vor dispărea și numai ea rămâne în veac.

2.5 Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Iad

“Iadul este țara morții, împărăția dracilor, a cărui poartă este deznădăjduirea; curte sunt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuțiciune și putoare; mâncare, foamea; băutură, setea; ceasornic, plânsul; așternut, văpaia; orânduială, tulburarea cea fără orânduială a prăpastiei acelea groaznice”.

Nouă feluri de munci sunt în Iad, toate veșnice și foarte grele :

întunericul – evanghelistul Matei îl numește “întunericul cel mai din afară”, și se numește așa, mai din afară, pentru că este diferit de întunericul cel obișnuit al lumii acesteia. Acolo întunericul este așa de tare că-l poți pipăi cu mâna.

plângerea și scrâșnirea dinților

putoarea cea rea

foamea și setea : “Vor flămânzi precum câinii și vor urla și se vor jeli, și nimeni nu va potoli foamea lor” (Isaia).

tartarul sau gheața – tartarul este un iezer fără fund, plin de gheață și foarte rece. Acesta este “scrâșnirea dinților” de care vorbește Scriptura, adică gerul acela nesuferit de care nu-și poate închipui nimeni.

viermele cel neadormit – acolo sunt viermi de foc, balauri de foc și șerpi de foc care mănâncă sufletele oamenilor în vecii vecilor

gheena – adică focul cel nestins, care este cea mai rea muncă dintre toate. Acolo este foc nestins, nu este foc cu leme aprinse, ci arde cu urgia mâniei lui Dumnezeu negrăită, către cei păcătoși.

deznădejdea. Acolo toată lumea este deznădăjduită de mila lui Dumnezeu, pentru că pocăința în Iad nu mai este.

veșnicia – acolo nu există limită cu sufletele ce se vor chinui în vecii vecilor

În literatura ortodoxă, viziunile Iadului sunt la fel de obișnuite ca și viziunile Raiului, dar spre deosebire de acestea apar mai frecvent în cazurile păcătoșilor de rând, decât ale sfinților, pentru că au ca scop trecerea sufletului păcătos spre o viață de nevoință creștină, ca unică modalitate de scăpare din chinurile veșnice.

Tradiția ortodoxă ne învață că singura realitate Iadului se află în cele mai de jos, adică în măruntaiele pământului. Iisus însuși a spus despre El că va sta trei zile și trei nopți în sânul pământului, când a și fost în Iad, ca să scoată sufletele drepților.

Dacă cineva ar vrea să știe unde se găsește Iadul, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că nu ne este de folos a ști unde se află, ci cum să scăpăm de el: “Te întrebi unde e Iadul; dar la ce ți-ar folosi dacă ai ști ? Tu trebuie să știi doar că Iadul există, nu unde se află el ascuns … Părerea mea este că se află undeva în afara acestei lumi … Mai bine am încerca să descoperim nu unde se află, ci cum să scăpăm de el”.

Termenul de Iad îmbracă două sensuri : primul este de a curăți copacul de crengile uscate, iar al doilea este cel de a pedepsi. Sfânta Scriptură folosește cel de al doilea sens, adică Dumnezeu nu pedepsește pe om, ci omul se pedepsește singur, pentru că refuză darul dumnezeiesc.

Cei păcătoși vor fi alungați într-un loc unde va fi întuneric, plângere și scrâșinrea dinților (Matei 1:21, 25:30, Luca 13:28), unde focul nu se va stinge și viermele care-i va roade va fi neadormit (Matei 25:46).

Locul acesta se numește “Iad”, “gheena focului” (Matei 5,22, în ebraică – abandonare), “focul veșnic” (Matei 25,30) etc. Vechiul Testament folosește pentru acest loc denumirea de Scheol.

Până la întruparea Mântuitorului, toate sufletele mergeau în Scheol, iar după înviere el rămâne locașul celor răi.

Iadul înseamnă un loc profund, întunecos, sediul sufletelor care nu-l văd pe Dumnezeu pentru păcatele lor, lipsite de lumină și fericire, dar un sediu provizoriu, nu cel veșnic, al gheenei.

Iadul, la a doua venire a lui Iisus și la judecata generală, va fi desființat și fiecare va intra în starea de veșnicie : fie a Raiului, fie a gheenei. Iisus prin moartea și patimile sale, a ucis moartea și Iadul : “Cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte (dincolo adică), viață dăruindu-le”.

Sufletele condamnate intră în Iad în a patruzecea zi după moarte, după judecata particulară. Iar în gheenă intră direct după moarte cei osândiți veșnic, cei ce zadarnic ar mai ispăși ceva în Iad (împietriții, necredicioșii, deznădăjduiții, urâtorii de oameni, ereticii, cei cruzi și lipsiți de orice conștiință). Sufletele pentru care există nădejdea de a fi totuși mântuite într-o zi se duc în Iad, unde suferă până la data cuvenită, dar pot fi ușurate prin rugăciunea celor vii.

Iisus nu s-a cobotât în gheenă, ci numai în Iad, căci aici erau toți cei morți de la Adam până la această coborâre. Nici pe pământ El n-a propovăduit acelora la care nu întrezărea speranța unei pocăințe.

În Iad, sufletul nefiind unit cu trupul, suferința este pur spirituală, de remușcare, de îndepărtare de Dumnezeu, de tristețe și suspin. Totuși acest chin este îndulcit de speranța mântuirii și aceste suflete din Iad pot să fie ajutate de rugăciunile celor vii. În gheenă însă, orice scăpare este imposibilă, acolo sufletul se unește cu trupul său spiritualizat, pregătit pentru a suferi muncile cele veșnice, fiindcă sufletul și trupul au luat parte în chip egal la faptele rele săvârșite pe pământ.

Vai de cei pentru care nu se roagă nimeni cât sunt în Iad! Se pot salva sufletele celor din Iad, dacă nu sunt dintre cei cu păcate foarte mari și dacă au plecat din viață cu pocăința începută dar neisprăvită. Acele suflete au avut pornirea spre bine și astfel cu ajutorul rugăciunilor celor rămași vii și cu ajutorul Bisericii, își pot însuși acolo roadele pocăinței.

Taina faptului că unii vor fi scoși din Iad până la judecata universală și că alții vor rămâne, este o taină a libertății omului și o taină a putinței de învârtoșare a lui într-o libertate negativă, imposibil de depășit și de nepătruns de noi.

“Singur Dumnezeu este duh, iar toată creația Lui este materie, chiar și sufletul omului și al îngerului este o materie eterată. Așa și focul veșnic este eterat”.

Sfinții Părinți spun apăsat că focul Iadului nu este acel foc cunoscut de noi, ci unul “cum numai Dumnezeu îl știe”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre focul de dincolo “acel foc nu se aseamănă cu acela de pe această lume; acel din urmă consumă și schimbă cu desăvârșire tot ce atinge în timp ce acela de dincolo de mormânt va arde întotdeauna ceea ce a aprins și nu va înceta niciodată. Iată pentru ce el se numește nestins, căci și păcătoșii vor deveni nemuritori pentru muncă”.

Părinții Bisericii când vorbesc despre focul veșnic, viața veșnică interpretează apofatic; nu trebuie să înțelegem că aceștia denaturează învățătura Bisericii, vorbind în termeni abstracți și speculatorii, ci ei doar încearcă să se elibereze de conceptele gândirii umane și de imaginile lucrurilor palpabile.

“Faptul că lucrurile Vieții de Apoi nu vor semăna cu cele ale vieții de acum, și faptul că viermele nu moare niciodată, arată că atât focul curățitor, cât și viermele cel neadormit reprezintă energia necreată a lui Dumnezeu, la care trebuie să se aștepte cei care nu s-au curățit în această viață”.

În timpul celei de a Doua Veniri a lui Hristos, Dumnezeu va fi Rai pentru cei care s-au curățit și va fi Iad pentru cei care nu s-au curățit. Toți marii Sfinți Părinți îmbrătișează această idee : Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul. Învățătura comună a Sfinților Părinți arată că Raiul și Iadul nu există din punct de vedere al lui Dumnezeu, ci numai din punct de vedere al oamenilor.

Raiul și Iadul reprezintă energia slavei necreate a lui Dumnezeu, așa cum o trăiesc oamenii, în funcție de starea lor duhovnicească, și prin urmare sunt necreate.

Potrivit Sfântului Grigorie Teologul, Dumnezeu însuși este Raiul și Iadul oamenilor, de vreme ce fiecare trăiește slava lui Dumnezeu potrivit sufletului său : “O, Treime, Căreia m-am învrednicit a-I fi și închinător, și mai vârtos propovăduitor nefățarnic! O, Treime, pe care toți o vor cunoaște cândva – unii întru luminare, alții întru pedeapsă!”.

Sfântul Isaac Sirul spune că Iadul reprezintă chinul iubirii lui Dumnezeu și că durerea pricinuită în suflet de păcătuirea împotriva iubirii lui Dumnezeu “este mai aprigă decât orice osândă”. Ne simțim nevrednici și ne osândim singuri atunci când nu vrem să recunoaștem iubirea cuiva și ne ridicăm împotriva ei. Ne simțim cumplit atunci când suntem iubiți și nu răspundem cu iubire. Tot Sfântul Isaac Sirul afirmă că ar fi o greșeală ca oamenii să creadă “că păcătoșii din focul gheenei sunt lipsiți de iubirea lui Dumnezeu”. Dumnezeu își revarsă iubirea și slava dumnezeiască asupra tuturor drepților și păcătoșilor laolaltă, dar aceștia nu o vor simți la fel de profund și în același mod. Iubirea lui Dumnezeu se revarsă asupra tuturor dar cu urmări diferite, pedepsindu-i pe păcătoși și fericindu-i pe cei vrednici.

Din toate cele expuse mai sus, se desprinde importanța liberului arbitru – Dumnezeu nu desființează libertatea omului de a alege binele sau răul – și veșnicia Iadului. Aceste concepții contrazic teoria apocatastazei susținută de Origen.

Prin Botez, slava Duhului Sfânt nu-l schimbă pe om dacă acesta nu alege curățirea, ce este trebuincioasă încă din timpul acestei vieți și totodată se leagă de mântuirea omului.

“Patimile sunt răni care, dacă nu s-au vindecat pe pământ, dincolo primesc scrâșnirea dinților și luând proporții imense vor duce la disperarea insatisfacției și la exasperarea neputinței de potolire a lor, de unde și hula împotriva lui Dumnezeu”.

Chinuirea sufletului provocată de nesatisfacerea patimilor nu are nici o izbăvire de vreme ce “sufletul este nemuritor și nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-l arde”.

Patimile trebuiesc extirpate de la prima lor apariție, căci orice amânare le dă posibilitatea de a se dezvolta și copleși voința omului, ducând la neputința de a le suprima.

Învățătura Bisericii ne îndeamnă mereu : “umblați până când aveți Lumină, adică până când trăți pocăiți-vă, că dacă veți muri nu vă veți putea pocăi și vă va cuprinde întunericul cel înfricoșat al Iadului”. În viață riști să fie “prea târziu”, dacă te prinde moartea fără pocăință cu fapte bune, acesta fiind și un mare vicleșug al Satanei de a te face să tot amâni pocăința.

“Obișnuința păcatului pe pământ, iată gheena veșnică”, ce va atrage după sine și moartea sufletului – ce este îndepărtarea lui de Dumnezeu; ca mai apoi, implicit să vină și moartea trupului.

Zadarnic se mai tânguiesc sufletele ce se muncesc în Iad, căci “recunoașterea târzie a păcatului este ecoul Iadului”. Pocăința nu și-o pot desăvârși sufletele în Iad, pentru că acolo nu mai există libertatea voinței (libertate ce au pierdut-o încă din viața trupească făcându-se robi păcatului) și pentru motivul că acolo nu mai lucrează harul lui Dumnezeu.

Ceea ce se poate schimba pe pământ prin pocăință, dincolo este exclus. Conștiința este cea care recompensează sau pedepsește. Aceasta este începutul vieții viitoare. Cel ce nu ascultă de această voce interioară, ce este o proprietate inerentă fiecărui suflet, lucrează contrar destinației și scopului pentru care a fost creat.

Vrea Dumnezeu să ne salveze pe noi de Iad, dar trebuie să vrem și noi. Dumnezeu ne pune o aripă pentru a zbura pe deasupra lațurilor drăcești care sunt intense pentru a ne prinde și trage la Iad, cealaltă aripă trebuie să ne-o punem noi pentru a putea zbura. Conștiința ar fi prima noastră aripă, iar cea de a doua voia noastră liberă care trebuie să asculte de aceasta și să o lase să conducă și să determine toate acțiunile noastre.

Iadul este locul în care se află cei ce nu se găsesc în comuniune cu Dumnezeu. Prezența lui Dumnezeu în Iad se vrea ca să arate sufletelor de acolo că nu se află acolo din cauza Lui, ci pentru că nu pot răspunde la iubirea Lui, iar chinul lor este produs de poftele care nu-și mai găsesc materia ca să se satisfacă.

Prezența lui Dumnezeu în Iad arată cât de mult a prețuit Dumnezeu libertatea omului, lăsându-l să-și hotărască singur propria lui soartă.

Identitatea personală se pastrează fie că omul ajunge în Iad sau în Rai. Iar misterul mai mare este că Dumnezeu nu-l distruge pe cel ce păcătuiește, ci îl respectă așa cum e. E o veșnică păstrare a omului în relație cu Dumnezeu. Nici omul nu poate uita cu totul pe Dumnezeu, nici Dumnezeu nu vrea să uite pe om oricum ar fi el. Dacă Dumnezeu ar distruge pe omul păcătos, omul și-ar pierde adâncimea de mister. Dacă omul nu vrea să primească fericirea cu sila nu i se poate impune. Chiar prin Iadul veșnic se afirmă valoarea și libertatea veșnică a omului.

Mijlocirile ce se fac pentru cei repausați

Mijlocirile ce se fac pentru cei repausați în mod tradițional, îmbracă două forme principale : rugăciunea – personală și publică;

Sfânta Liturghie și

milostenia.

Foloasele rugăciunii pentru sufletul celui repausat : rugăciunea particulară, rugăciunea publică

Rugăciunea este cea mai simplă și cea mai directă formă de stabilire și întreținere a relației noastre cu Dumnezeu și cu sfinții.

Creștinul nu poate concepe o viață normală fără întâlnirea frecventă cu Dumnezeu mai ales prin rugăciune.

“Rugăciunea este, simplu spus, vorbire cu Dumnezeu. Cum vorbirea cu cineva nu se poate înfăptui decât dintr-un act conștient și voit, putem spune că rugăciunea este vorbirea conștientă și voită cu Dumnezeu”.

Există cel puțin cinci motive ca să facem rugăciuni pentru cei repausați :

sufletul este nemuritor

în Biserică avem poruncă să ne rugăm unii pentru alții

iubirea pentru defuncți nu încetează și niciodată nu știm starea de desăvârșire a sufletului după separarea de trup

Biserica, trup mistic al lui Hristos, cuprinde atât pe creștinii care sunt în viața aceasta, cât și pe cei care au trecut dincolo

încrederea că Dumnezeu nu refuză nimic din ceea ce întreprindem din iubire față de aproapele

“Dacă ținem seama de persoana care săvârșește rugăciunea, de numărul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face și timpul când se săvârșește, atunci deosebim două feluri de rugăciuni : rugăciunea particulară și rugăciunea publică (sau a Bisericii) sau cu alte cuvinte cultul particular și cultul public comun rugăciunii particulare.

Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur sau împreună cu ai săi sau cu alți credincioși, în fiecare loc, în orice timp și citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni, sau chiar scoasă din taina inimii sale”.

Rugăciunile personale atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți sunt doar acel minim necesar fiecărui creștin, dar ele trebuie să se adauge la rugăciunile publice îndeosebi în duminci și sărbători și astfel creștinul să poată păși mai departe la o viață de mai intensă rugăciune și de un mai mare folos. Altfel spus rugăciunile personale își au valoare numai ca participare la viața și credința Bisericii.

Toate cărțile de rugăciune alcătuite de Sfinții Părinți cuprind pe lângă rugăciunile pentru vii și cele pentru cei adormiți.

A ne ruga lui Dumnezeu este însăși voința Lui, iar Dumnezeu inspirând pe cei vii să se roage pentru cei adormiți, arată însăși milostivirea lui pentru cei repausați.

Rugăciunea făcută cu lacrimi și căință are efect mai ales dacă este însoțită de post și de milostenie.

“La nevoie se cunosc adevărații prieteni! Și care nevoie este mai mare decât dorința celor repausați de a fi ușurați de păcate ? Acum e timpul să le arătăm dragostea noastră, iar nu indiferența și uitarea, așa cum se întâmplă mai întotdeauna, după zicala : Morții cu morții și vii cu vii!”.

În aceste rugăciuni se ascunde o putere mare, căci rugăciunea în sine nu este pur omenească, ea este rugăciune în Duhul, iar ce pătrunde în înțelesurile lor cu atenție și râvnă va primi împlinirea lor.

“Rugăciunile individuale se fac prin puterea aceluiași Duh care se roagă în toți și întărește unitatea tuturor în revelația integrală a lui Hristos. Fiecare persoană se roagă pentru tot și toți se roagă pentru fiecare”.

Creștinul pătruns de duhul și dragostea Mântuitorului va simți o adevărată trebuință a inimii sale, să se roage și pentru mântuirea altora, vii dar mai ales adormiți având în vedere ca aceștia nu mai pot face nimic pentru ei înșiși în lumea de dincolo.

Creștinii evlavioși aleargă la marii duhovnici cu lungi pomelnice pentru vii și adormiți, iar aceștia se roagă fierbinte și îndelung pentru toți vădind o mare dăruire și iubire de oameni. Multi dintre preoți sunt cunoscuți ca mari rugători pentru mulțimea de repausați pomeniți la Sfânta Liturghie.

Un Sfânt Părinte învăța pe creștini să zică rugăciunea lui Iisus astfel : “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii, înțelegându-se prin acel pe noi nu numai pe cei vii ci și pe cei adormiți”.

Rugăciunile publice ale Bisericii sau rugăciunea obștească (cultul public) sunt rugăciunile săvârșite de slujitorii Bisericii investiți în acest sens prin hirotonie, pentru nevoile materiale și spirituale ale credincioșilor, în mijlocul acestora și împreună cu ei. Rugăciunile publice nu-l privesc doar pe clericul liturdisitor, ci pe toți care sunt de față și participă la acest act, nu se săvârșesc la întâmplare, ci după o rânduială precisă – după tipic – și la momente potrivite, pe care slujitorii și credincioșii trebuie să le respecte.

Rugăciunea Bisericii este de un folos neprețuit căci unindu-se la rugăciune toți credincioșii avem nădejdea neclintită că Mântuitorul este în mijlocul nostru, rugându-se pentru noi și cu noi așa cum a făgăduit : “Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).

Pe de altă parte acest fel de rugăciune mărturisește dragostea care unește inimile credinciosilor, ea e semnul văzut al unirii, care face din toți fiii Bisericii un singur trup.

Rugăciunile publice au o mai mare putere, fiindcă râvna unora împlinește lipsurile altora. Adunarea laolaltă pentru rugăciune a credincioșilor seamănă cu o tabără de luptă gata să înfrunte cu bărbăție năvala iadului.

Dintre rugăciunile publice, cele ce au folos pentru cei adormiți, sunt de mare importanță în rândul Bisericii Ortodoxe, deoarece Biserica a resimțit întotdeauna ca pe o datorie rugăciunile pentru aceștia, fie că se fac în decursul Sfintei Liturghii sau cu alte ocazii.

Învățătura Bisericii noastre ortodoxe, privitoare la viața repausaților, la legătura spirituală și nedeslegabilă, la raportul tainic între vii și morți, la interesul pe care-l poartă cei vii pentru soarta repausaților, această învățătură este o dogmă a Ortodoxiei.

A iubi pe repausați, a-i îngropa, ale păzi trupurile și a le mijloci soarta înaintea lui Dumnezeu, acestea sunt idei comune întregii umanități din toate veacurile și din toate timpurile, însă expresia vizibilă a acestei iubiri, onorurile funerare, rugăciunile pentru morți etc., nu sunt aceleași pentru toate popoarele din diferite epoci. Regulile oamenilor sfinți, cum ar fi Tobit și Iisus fiul lui Sirah, privitoare la rugăciunile pentru morți erau încă în folosință în timpul când Iisus Hristos S-a coborât din cer pentru a mântui neamul omenesc și pentru a întemeia Biserica Sa. Sfinții Apostoli, discipolii lui Hristos au instituit chiar ei rugăciunea pentru morți în tradiția Bisericii învățând prin propriul lor exemplu. Astfel Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, primul Episcop al Ierusalimului, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Hrisostom se rugau pentru morți în liturghiile lor și ne-au lăsat aceste rugăciuni. Sfântul Ioan Gură de Aur zice : “Nu degeaba au rânduit Apostolii să se facă la săvârșirea Tainei celei înfricoșate pomenire a celor plecați. Știau că mult le folosește, multă binefacere aduce celor morți. Când stă tot poporul, plinătatea preoțească, cu mâinile ridicate și stă de față jertfa înfricoșată, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu cei adormiți”.

Întotdeauna Biserica s-a rugat, se roagă și se va ruga pentru morți până la a Doua Venire a lui Hristos. La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeiești de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie și la Vcernie, Biserica se roagă deopotrivă pentru cei vii și cei morți. Scopul Bisericii este de a-l sfinți pe om, de a-l face vrednic să participe la fericirea veșnică. Ea se îngrijește de mântuirea tuturor membrilor săi deopotrivă vii sau morți.

Atât în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Ioan Hrisostomul, în fiecare dintre ele, Biserica se roagă de trei ori pentru cei repausați. Odată se roagă la proscomidie, a doua oară – după citirea Evangheliei, anunțând noutatea prea fericită a mântuirii tuturor celor ce cred în Iisus Hristos și iertarea generală a păcatelor prin mijlocirea Mântuitorului. A treia oară după binecuvântarea Sfintelor Taine, Biserica se roagă încă o dată pentru cei repausați. La serviciile de seară și de dimineață (la vecernie și utrenie), Biserica se roagă deopotrivă pentru cei repausați, această rugăciune exprimând unirea, legătura, raportul și comuniunea cu ei.

Rugăciunea pentru morți este o mărturie evidentă de legătură în iubirea spirituală și ne nesfârșit ce există între vii și morți. Repausații păcătoși care erau în iad și care, prin rugăciunile Bisericii și ale rudelor care erau în viață au căpătat iertarea păcatelor, s-au arătat celor vii pentru a mărturisi despre schimbarea stării lor de dincolo de mormânt și pentru a lua parte la primirea lor în numele prea fericiților.

Scopul rugăciunilor pentru morți este de a căpăta pentru ei iertarea păcatelor și Împărăția cerurilor, astfel după cum poruncește Domnul nostru Iisus Hristos : “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa. Nu ar fi decât un mijloc de mântuire pentru vii și morți – Iisus Hristos și jertfa Sa adusă pentru noi pe cruce, sângele Său care ne ocrotește de păcat și ne aduce prin urmare viața veșnică. Nu este mântuire, în afara lui Hristos, numai acela ce crede întru Dânsul (fie viu sau mort) are viață veșnică” (Ioan 6,47).

Biserica Ortodoxă săvârșește slujbele de pomenire pentru creștinii adormiți și se roagă pentru iertarea păcatelor lor într-un mod cu totul diferit de Biserica Catolică. Există o mare deosebire între Purgatoriul latinilor și dezlegarea de păcate prin slujbele de pomenire din cadrul Bisericii Ortodoxe. Focul latinilor presupune ispășirea păcatelor prin suferință, iar pomenirea celor morți are ca scop săvârșirea călatoriei neterminate a celui răposat spre îndumnezeire.

Sfântul Marcu oferă lămuriri importante asupra acestui subiect. În ce privește rolul benefic al rugăciunilor și al pomenirilor, Sfântul Marcu scrie : “Facem astfel pentru toți cei ce întru credință au adormit, iar noi spunem că aceste rugăciuni fac bine într-o măsură sau alta tuturor, puterea și folosul ce vin din ele întinzându-se asupra tuturor celor adormiți în Domnul”.

Prin urmare rugăciunile și pomenirile se fac pentru toți cei care au murit întru credință atât pentru cei drepți cât și pentru cei nedrepți și foarte păcătoși. Au existat și cazuri în care sfinții s-au rugat chiar și pentru necredincioși, dar Biserica lui Dumnezeu nu se roagă pentru aceștia, deoarece nu au fost niciodată mădularele ei, și de aceea nu-i pomenește.

În cazul celor foarte păcătoși (cu păcate de moarte) dar care au murit întru credință, pentru ei Biserica poate obține măcar puțină ușurare, dacă nu iertarea. Mai mare folos au slujbele de pomenire ale celor adormiți care s-au căit dar care nu au apucat să se curățească în întregime și n-au ajuns la luminarea minții. Dacă aceștia au păcate mici sau ușoare, fie li se hărăzește și lor moștenirea celor drepți, fie rămân în iad, dar “chinurile lor sunt ușoare, iar ei se îndreaptă spre nădejdi mai bune”.

Nu se pot face rugăciuni și mijlociri pentru cei morți, dacă aceasta nu e voia lor. În antropologia și teologia ortodoxă, libertatea persoanei stă la loc de cinste. Dumnezeu însuși nu face nimic împotriva voii omului, nici chiar ceea ce i-ar fi de folos. Morții nu se pot folosi de mijlocirile celor vii – sau mai precis de harul dobândit de la Dumnezeu prin ele – decât în măsura în acre ei nu li se împotrivesc, ba, mai mult, chiar le doresc în chipul cel mai profund. De aceea rugăciunile nu le sunt de nici un folos celor care au stăruit în păcat, necăindu-se întreaga viață, lepădându-se de Dumnezeu și d emila Lui. Dar cei secerați de moarte mai înainte de a face roade vrednice de căință, însă cu inima zdrobită, care au voit și dorit bunătățile dumnezeiești și s-au gătit pentru ele în timpul vieții, pe cât le-a stat în putință, au mare folos de aceste soliri.

Așa cum au specificat mai sus, de rugăciunile și pomenirile Bisericii beneficiază și drepții; aceasta este o învățătură de bază a Bisericii noastre : “Între noi și drepții din rai, adică între Biserica luptătoare și cea triumfătoare există o comuniune a sfinților, întrucât toți facem parte din același Trup trainic al Domnului. Trăind pe alt plan de existență decât al nostru, sfinții nu se mai pot întoarce pe planul vieții pământești, decât voia lui Dumnezeu. Dar nici noi în actuala formă de viață nu putem pătrunde în planul lor de existență. Unii cu alții putem avea numai o legătură spirituală. Dintr-un plan cu altul putem pătrunde numai cu iubirea, dar nu cu ființa noastră”.

Sfântul Marcu spune că puterea rugăciunilor, și mai ales cea Jertfei de Taină, ajung și la cei care au dus o viață dreaptă și sfântă, de vreme ce nici ei nu au atins desăvârșirea, “pururea sporind în bine și nebucurându-se încă de fericirea desăvârșită”.

Cei adormiți au și ei o simțire tainică cu cei rămași în viață și mijlocesc și ei la rândul lor pentru cei vii.

În orice stare s-ar afla sufletele morților, amintirea lumii li se stinge aproape cu totul, nemaifiind supuse legilor existenței în trup, ele viază într-un fel cu totul nou și după o altă rânduială a timpului și spațiului, înstrăinate de lucrurile și lucrările acestei lumi. Puterea de a le cunoaște însă n-o pierd. Ele dobândesc acum o nouă cunoaștere mai limpede și mai profundă a celor vii, sau cel puțin a celor apropiați, sau care intră în legătură cu ei prin rugăciune.

Este vorba de o cunoaștere spirituală, a realității spirituale a celor vii. Morții nu văd cum ne petrecem noi viața pământească de zi cu zi, ei cunosc starea, trăirile și nevoile noastre spirituale.

Cunoasterea aceasta o au atât drepții care se află în Rai, cât și cei din iad; de pildă mortul care i-a vorbit Sfântului Macarie spunându-i pe nume : “iar tu ești Macarie, purtătorul de duh și în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri și te vei ruga pentru dânșii, se mângâie puțin”.

Această grijă, ca să zicem așa, care stăruie și chiar sporește, este așadar de natură spirituală și legată de faptul că cei morți știu acum mai bine ce-i așteaptă pe semenii lor rămași în viață.

Hristos însuși ne-a descoperit aceasta în parabola despre săracul Lazăr și bogatul cel nemilostiv, din care vedem că bogatul se îngrijorează de soarta celor cinci frați ai săi rămași în viață și-l roagă pe Avraam să-l trimită pe Lazăr ca “să le spună acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin” (Luca 16, 27-28).

Dacă pe cei din iad, care petrec în plâns și scârbă îi chinuie grija de cei vii, ca nu cumva să aibă parte de soarta lor nenorocită, cu atât mai mult drepții din Rai doresc și se îngrijesc de mântuirea tuturor oamenulor de pe pământ.

Sfântul Grigorie de Nazianz spune : “Socotesc că sufletele sfinte ale celor adormiți, iau aminte la sufletele noastre, e înțeleg și le pasă de ele”.

Grija drepților plecați de aici pentru cei rămași în viață și mântuirea lor se simte ca ajutor duhovnicesc primit fie chiar de la ei, prin însuflare ce gânduri și fapte bune, prin călăuzire și ocrotire de rele, fie prin rugăciunea și mijlocirea lor pe lângă Domnul nostru Iisus Hristos, pe lângă Maica Sa ori pe lângă sfinții în tovărășia cărora se află.

De fapt “petrecerea sfinților după moarte est eo neîncetată împreună-rugăciune și o necurmată ajutorare a lumii”.

De aceea se roagă creștinii mai cu seamă de sfinții din cer, cerându-le să mijlocească pentru ei la Bunul Dumnezeu.

Se întâmplă că uneori cei drepți trecuți la Domnul, îndeosebi sfinții, se arată celor vii. Acestea sunt lucruri cu totul minunate, pentru că după cum se vede în pilda despre săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, ele sunt iconomisite cu înțelepciune de Dumnezeu.

Sfinții Părinți ne spun că în asemenea vedenii este primejdie de înșelare; îndeobște prezența și lucrarea iubitoare a sfinților în lume rămân tainice și nevăzute. Puterea li se face însă simțită în minunile săvârșite prin moaștele și icoanele lor, căci fiind vase alese ale harurilor dumnezeiești, le împărtășesc fără pizmuire celor ce le cer cu credință, ca daruri ale lui Dumnezeu.

Foloasele milosteniei pentru sufletul celui repausat

Mulți Sfinți Părinți, teologi și duhovnici ortodocși sfătuiesc ca, pe lânga rugăciuni, pentru cei adormiți să se dea de pomană săracilor, lucru care este de mare folos.

Dialogul desăvârșit, atât între noi oamenii cât și între fiecare dintre noi și Dumnezeu se realizează sub forma rugăciunii, dar acest dialog nu trebuie să se facă doar prin cuvintele rostite ci și prin cuvinte întrupate în fapte de întrajutorare și fapte de milostenie. Prin fapte noi ne oferim și mai mult unul altuia și lui Dumnezeu. De aceea rugăciunea pentru celălalt trebuie să fie unită cu fapta pentru el și atunci când e vorba de cineva adormit și cu milostenia. “Milostenia către cei îndurerați, văduve, orfani etc., ajută foarte mult pentru odihna celor adormiți. Dacă se întâmplă ca cineva să fie bolnav, să nu poată lucra și să aibă datorii și în această împrejurare grea îl ajuți și spui : <Ia-i pe aceștia pentru sufletul cutăruia>, va spune și acela : <Dumnezeu să-l ierte. Să i se sfințească oasele>. Adică aceia fac o rugăciune din inimă și asta este ceea ce ajută mult pe cei adormiți.”

Milostenia este un vechi obicei de care ne amintește și constituțiile apostolice : “Pentru pomenirea mortului, să dați săracilor din bunurile sale”.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată limpede că asta înseamnă să săvârșești în numele celui adormit o faptă de iubire – virtute specific creștină – pe care el nu mai are cum s-o facă, și pentru care Dumnezeu, Cel care răsplătește tot lucrul bun, să-i dăruiască harul său.

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur zice : “cela ce miluiește săracul și necăjitul, nu rupe numai zapistul păcatelor lui ce încă ia și alt zapis de mărturie care mărturisește și zice : <Cel ce miluiește pe sărac împrumută pe Dumnezeu>”.

Iisus, Care a primit milostenia făcută celor mai mici frați ai Lui, nu va rămâne dator către aceia de la care a primit milă.

Tot ce facem pentru alții, fie bine, fie rău, lui Iisus îi facem ! El voiește ca între oameni să domnească pacea, iubirea și armonia. Ceea ce facem pentru repausați Îl înduplecă pe Dumnezeu față de aceștia – “Milostenia, binefacerile făcute de cei vii în numele repausaților, au aceeași semnificație ca și cum însuși repausatul ar veni în ajutorul aproapelui, de aceea este firesc ca fructele milosteniei să revină la repausat, în timp ce cel viu participă la recompensa cerească ca instrument al binefacerii.

Adevărata semnificație a milosteniei era deja cunoscută în Vechiul Testament. A face milostenie săracilor în timpul înmormântării este un obicei ce-și are originea în vremurile cele mai îndepărtate, obicei care exista și la evrei. Înțeleptul Sirah zice : “Milostenia este plăcută tuturor celor vii și asta nu împiedică să se întindă și asupra morților” (7,37). Ieremia proprocul spune că “Blestemați și izgoniți de la fața lui Dumnezeu sunt aceia dintre repausați pentru mântuirea cărora nu se împart milostenii” (16).

Milostenia a trecut de la Vechiul testament la lumea creștină conform îndemnului lui Hristos de a ne da chiar viața pentru semenii noștri :

“Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Luca 6, 36) și “Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv" (Luca 6,36).

Iată care sunt cuvintele lui Iisus Hristos ce demonstrează puterea milosteniei: “Și Eu vă zic vouă : faceți-vă prieteni din bogățiile nedreptății, că dacă veți fi lipsiți, să vă primească pe voi în corturile cele veșnice” (Luca 6,19). Chiar din bogățiile strânse în mod necinstit se poate dobândi iertarea păcatelor, dacă ele sunt cu totul date pentru alinarea suferințelor altora.

Mila este fructul iubirii creștine, expresia văzută a iubirii creștine, care trebuie să se manifeste în fapte și nu în vorbe. O inima plină de iubire dorește pentru aproapele, fie el pe pământ sau dincolo de mormânt, aceleași bunuri ce dorește pentru sine. El dorește și caută Împărăția cerurilor, după porunca Mântuitorului, nu numai pentru el însuși ci și pentru aproapele.

Sfântul Ioan Hrisostom zicea : “Voiești să cinstești pe repausatul tău ? Cinstește-l prin milostenie și prin fapte de milostenie, căci numai milostenia scapă sufletele din chinurile veșnice”.

“Când cineva moare, trebuie să-i sărim în ajutor, nu prin bocete, ci prin milostenii și rugăciuni. Prin multe milostenii să-i facem pe orfani, pe văduve, pe suferinzi, pe cei lipsiți să se roage pentru sufletul celui mort. Acesta este adevăratul ajutor pe care îl aducem dispărutului.”

Nici o milostenie nu e făcută. “Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Matei 12,7). Înmormântările fastuoase nu dovedesc iubirea pentru cel mort, ci vanitatea. Prin milostenie însă îl îmbrăcam pe cel dispărut într-o haină de lumină pentru ziua judecății, pentru care ne va fi repausatul îndatorat.

Un aspect demn de menționat este milostenia duhovnicească : “La Liturghie, pune și unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni și a murit săraca. Este o mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuți dincolo, în veșnicie”.

Omul trebuie să trăiască pentru Dumnezeu și pentru aproapele lui. Milostenia de una singură este un simplu mijloc de ajutor, nesigur pe drumul nostru spre mântuire. Milostenia trebuie făcută din evlavie pentru Domnul nostru. Toate faptele noastre bune, în general trebuiesc insuflate de credință și de iubire pentru Acesta. Ele este Cel Care ne mântuiește “în dar”, cu harul și mila Lui!

Sfântul Isaac Sirul spune : “Nimic nu poate apropia așa de mult inima de Dumnezeu ca milostenia”. Sau : “Seamănă milostenia cu smerenie și vei secera milă la judecată”.

Milostenia pentru cel repausat are efect mântuitor nu numai pentru cel care se face dar și pentru cel ce o face. Sfântul Isaac Sirul trage concluzia că omul milostiv este un adevărat medic, mai întâi pentru sine însuși, îndreptând în ființa sa patimile. Milostenia și iubirea de ceilalți produc lumina în propriul său suflet, și astfel omul milostiv având sufletul luminat poate cunoaște tainele lui Dumnezeu. O viață pur individuală este oarbă și atee.

“Milostenia este ca o porumbiță albă și blândă, cu aripi de aur care zboară la cer, se coboară la iad și ridică sufletele la Dumnezeu.”

“Milostenia l-a coborât pe Hristos din cer pe pământ și el a pătimit pentru întreaga omenire, jertfindu-se până la moarte.”

CULTUL MORȚILOR

Biserica este prezentă și asistă, cu harul și binecuvântările ei, pe om încă de la venirea lui pe lume și îl însoțește până în ultimele clipe ale existențeilui pământești, petrecându-l și pe calea cea fără de întoarcere a mormântului. Ba ceva mai mult, grija ei pentru cei adormiți se prelungește și dincolo de pragul mormântului; ea nu dă uitării pe cei duși din această lume, ci păstrează legătura, nevăzută dar strânsă, care trebuie să existe între cei vii și cei morți (“comuniunea sfinților”), pomenind pe cei din urmă, rugându-se și mijlocind pentru iertarea păcatelor, pentru odihna și fericirea sufletelor lor în lumea cealaltă.

De aceea, în viața religioasă a tuturor popoarelor ortodoxe și îndeosebi a poporului nostru, cultul morților – adică ansamblul ierurgiilor și al rânduielilor tradiționale prin care Biserica celor vii își arată grija față de cei răposați – este foarte dezvoltat, constituind una din maifestările caracteristice și esențiale ale vieții religioase ortodoxe.

În afară de scopul lor principal – cel soteriologic – aceste ierurgii și rânduieli au și unul catehetic și pedagogic; prin ele Biserica urmărește, adică nu numai să ajute pe morți, ci să și mângâie pe cei ramasi în viață, să le ușureze durerea, să le amintească nestatornicia lucrurilor pământești și să le întărească speranță și credința în nemurirea sufletului și în învierea morților, dogme de căpetenie ale credinței creștine.

41. Doliul

“Pentru că moartea înseamnă o mare suferință în viața celor ramasi în urmă, ea este marcată de doliu, exteriorizat prin purtarea veșmintelor negre. Durata doliului este direct proporțională cu durata suferinței provocate de moartea persoanei dragi. În practica se ține doliu un an. Dar doliul nu trebuie să se rezume la purtarea veșmintelor negre; în toata această perioadă trebuie să se facă dovada unei sobrietăți și curățiri aedcvate. A purt ahaine de culoare închisă, dar excentric, care scot în evidență frumusețea trupească, nu este doliu ci marchează, de fapt, părăsirea acestei stări. Unor asemenea persoane li se recomandă să renunțe mai degrabă la hainele negre de vreme ce ele nu corespund stării lor de spirit, ipocrizia trebuie cu orice preț evitată. Poți păstr adoliu după cineva chiar dacă nu porți doar negru. Nu trebuie să e transformăm în victime ale doliului și nici în vedete ale lui.

După trecerea în eternitate a unei persoane sfinte, doliu nici nu trebuie ținut, pentru ei moartea nu este un eveniment înspăimântător, ci este un mijloc de eliberare care îi ajută să ajungă mai curând și mai deplin la unirea cu Dumnezeu. De aceea, ziua morții drepților este, pentru Biserică, o zi de sărbătoare, nu de întristare.

4.2 Coliva și pomenirile

Colivele se fac din grâu fiert, îndulcit cu miere și aromat cu tot felul de mirodenii; au forma unor mici movilițe și se decorează în așa fel incat să se închipuiască Sfânta Cruce.

Coliva cu care ne însoțim rugăciunile pentru cei repausați simbolizează însuși trupul mortului deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul și este totodată un semn văzut al credinței noastre în nemurire, deoarece boabele de grâu ce intră în alcătuirea lor, Însuși Domnul le-a înfățișat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor. După cum boaele de grâu ca să încolțească și să aducă roadă trebuie să se îngroape mai întâi în pământ și apoi să putrezească to așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze întru stricăciune.

Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți, ori dulceața vieții celei veșnice, pe care nădăjdium că a dobândit-o cel repausat.

Când se cântă “Veșnica pomenire …”, rudele și prietenii mortului ridică tava (farfuria) cu colivă, legănând-o pe mâinim în semn de comuniune sau legătură cu cel răposat. Același lucru închipuie și gustarea din colivă, după binecuvântarea ei.

Același rost îl are și coliva simplă, neînsoțită de vin, adusă de cei vii în biserică la ziua numelui lor, spre cinstea și pomenirea praznicului sau sfinților sărbătoriți în acea zi sau spre pomenirea morților care poartă numele acelor sfinți. Ea se binecuvntează de către preoți fie seara, la sfârșitul vecerniei, fie (mai ales) ziua, la sfârșitul Liturghiei, după rugăciunea Amvonului, printr-o rugăciune deosebită : “Doamne, Cela ce ai produs toate cu cuvântul Tău …”.

Altădată, colivele se puneau pe morminte, drept hrană pentru săraci și pentru preoții slujitori. Astăzi, se împart la sfârșitul slujbei celor din biserică, ca semn al dorinței de a gusta împreună din această ofrandă, dar și cu o semnificație duhovnicească mai înaltă, a unirii tuturor creștinilor în rugăciunea ce se face pentru cei adormiți și a solidarității lor cu cei care își pomenesc rudele trecute la Domnul.

Pomenirile

Pomenirile sau pomelnicele morților sunt mesele care se fac în cinstea și pomenire amorților. Ele sunt rămășițe ale vechilor agape sau mese frățeșți, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării.

Despre ele povestesc vechile rânduieli bisericești, ca Așezămintele Sfinților Apostoli (Cartea VIII, cap. 44) și alte scrieri vechi creștine : “Noi îi poftim pe săraci și nevoiași la ospăț, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasmă bine plăcută lui Dumnezeu”.

Tot pomană se numește și orice faptă de milostenie pentru pomenirea și folosul morților, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor și care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă deosebită.

Bisrica nu impune norme privind săvârșirea actelor de caritate, așa că nu impune nici pomana. Vechile obiceiuri (cele mai mult precreștine) legate de pomenirea morților nu au fost combătute de Biserică pentru că nu au afectat credința în nemurirea sufletului și nici rugăciunile pentru cei răposați. Ele însă nu sunt normative pentru credința creștină. Împlinirea sau neîmplinirea lor nu afectează starea de dincolo a celor răposați. De dorit ar fi ca rugăciunea să fie însoțită de pomană. Modul în care aceasta se face depinde de posibilitățile fiecăruia.

“Faptele de milostenie îndreptate către semenii noștri, în numele celor defuncți, fac ca iubirea noastră să se substituie insuficientei iubiri pe care aceștia au arătat-o față de semeni. De altfel, Hristos însuși a substituit iubirea lui lipsei se iubire a oamenilor pentru Dumnezeu. Nu împărțim haine săracilor și nu le dăm de mâncare închipuindu-ne că în lumea cealaltă se vor îmbrăca sau vor mânca răposații, ci spre a implica în rugăciunea noastră pentru ei și pe semenii noștri, miluiți în numele celor adormiți. Astfel, rugăciunea devine mai puternică. Este recomandat ca beneficiarul faptei bune să spună realmente o rugăciune pentru defunct sau cel puțin să rostească “Dumnezeu să-l odihnească pe adormitul robul său … (i se spune numele) în pace !”.

Mai trebuie reținut că esența pomenirii morților constă în rugăciune, și nu în simpla comemorare (fie ea și prin acte de caritate sau ospețe bogate) a zilei morții cuiva. Rugăciunea pentru morți nu este făcută doar de preot, și – mai ales – de cei care fac pomenirea. În calitatea pe care o are, preotul preia și prezintă în fața lui Dumnezeu rugăciunile celorlalți, nu ofrandele. Ultimele au menirea să angajeze pe cât mai mulți în rugăciunea pentru cel răposat.

Dacă, făcând pomenirea morților, ceilalți nu se roagă, considerând că este suficient s-o facă preotul, se înșeală. Osteneala fizică în vederea pregătirii comemorării își găsește împlinirea doar în rugăciunea comună pentru cei răposați.

Parastasele

După credința creștină, viața omului nu se sfârșește cu moartea trupului; sufletul își continuă existența și dincolo de hotarele vieții pământești, într-o altă viață. Biserica nu dă uitării pe cei morți, nici după înmormântarea lor. Purtarea ei de grijă se întinde și dincolo de pragul mormântului, pomenind pururea pe cei răposați, rugându-se și mijlocind pentru odihna și iertarea păcatelor lor. Biserica face atât pomeni generale ale tuturor morților (sâmbetele morților, Moșii de iarnă și de vară ș.a.) cât și pomenirii individuale ale morților.

“Slujba pe care Biserica o face pentru cei morți, după înmormântarea lor se numește parastas care înseamnă înfățișare înaintea cuiva, mijlocire, deci mijlocirea la Dumnezeu pentru cei morți. Parastasul (numit uneori și Panihida mare) se săvârșeșre fie în casa mortului, fie în biserică după sfârșitul liturghiei sau după Rugăciunea amvonului, fie la mormânt.

Mărturii despre sfintele parastase

Din Vechiul Testament

Prima referire la parastase o avem din Cartea lui Neemia, unde israeliții L-au rugat pe Dumnezeu să ierte păcatele părinților lor mai dinainte adormiți “În ziua de 24 a acestei luni s-au adunat toți fiii lui Israel, îmbrăcați cu sac și cu capetele presărate cu cenușă ca să postească. Și osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israel de toți cei de alt neam, au venit de și-au mărturisit păcatele lor și fărădelegile părinților lor. Și după ce s-au așezat la locurile lor, li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi, iar alt sfert de zi și-au mărturisit păcatele lor și s-au închinat Domnului Dumnezeului lor” (Neemia 9, 1-3).

În cartea a doua a Macabeilor se istorisește următoarea întâmplare. Într-o luptă a lui Iuda cu Gorgias a ieșit biruitor Iuda, desi a avut destiu morți. După luptă “a doua zi au venit cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâți și să le așeze cu rudeniile în părinteștle morminte. Și a aflat sub hainele fiecăruia dintre cei morți lucruri închinate idolilor lamniei, de la care îi oprea legea pe iudei și tuturor vădit lucru a fost că pentru această pricină au căzut aceștia … Iar viteazul Iuda a îndemnat mulțimea să se păzească față de păcat și, strângând bani după numărul bărbaților care erau cu el, două miii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților ! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morți … Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curățire pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat” (II Macabei 12, 36-46).

Din Noul Testament

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Timotei vorbește despre Onisim care deja murise : “Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul” (II Timptei 1,18).

Așadar, în Sfânta Scriptură există locuri în care se vorbește limpede despre rugăciunea pentru cei morți, de aceea și parastasele se săvârșesc încă din primele veacuri în Biserica noastră.

Și aceasta deoarece, așa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, vii și morți suntem “trupul lui Hristos și mădulare în parte” (I Corinteni 12,27).

Din Sfinții Părinți ai Bisericii

Mărturiile pe care le avem din Sfânta Tradiție a Bisericii noastre sunt mai bogate.

“Învățătura celor douăsprezece apostoli”, una din cele mai vechi cărți ale Bisericii noastre, poruncește să se săvârșească parastase pentru cei morți la trei zile, la nouă, la patruzeci, la un an.

Tertulian, unul dintre cei mai vechi scriitori bisericești, pomenește mereu despre Liturghiile care s-au săvârșit pentru cei morți și mai ales în cartea sa “Despre coroană”.

Sfântul Mucenic Ciprian, într-una din epistolele sale, ne face cunoscut că datoria principală a vechilor creștini era să aducă jertfe și rugăciuni pentru cei adormiți.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că, după sfințirea Sfintelor Daruri “pomenim și pe cei morți, mai întâi pe patriarhi, apostoli, prooroci, mucenici, ca pentru rugăciunile și mijlocirile lor să primească Dumnezeu rugile noastre”.

Sfântul Ioan Gură de Aur referitor la aceasta spune : “Nu s-au legiferat acestea la întâmplare de către dumnezeieștii Apostoli adică faptul de a se aduce aminte în timpul Înfricoșatei Taine de cei care au cunoscut că mult câștig și mare folos sufletesc se dobândește din aceasta”.

Din Sfintele Liturghii

În toate Sfintele Liturghii se află rugăciuni pentru cei adormiți.

În Sfintele Liturghii ale Sfinților Vasile și Ioan se face referire la cei adormiți “… pomenește pe cei adormiți în nădejdea învierii și a vieții veșnice și îi odihnește pe ei acolo unde strălucește lumina feței Tale”. Aici preotul pomenește numele celor adormiți.

Rugăciunile și parastasele pentru cei adormiți sunt susținute de incontestabila Tradiție apostolică, de la care am moștenit obiceiul de a ne ruga la Sfânta Proscomidie pentru cei adormiți și de a așeza miridele lor în fața Sfântului Agnet alături de miridele pentru cei vii. Iar aceste miride ale celor vii și ale celor adormiți sunt puse în Sfântul Potir, și astfel primesc sfințire și izbăvire de la Preasfântul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, în timp ce preotul rostește : “Spală Domnul păcatele celor ce s-au pomenit aici cu cinstit Sângele Tău pentru rugăciunile sfinților Tăi. Amin”.

Din Mărturisirea de credință a Bisericii

“Mărturisirea de credință” a lui Petru Movilă – în aceasta se spun următoarele : “După moarte nu mai este vreme de pocăință și de fapte bune. Din aceste cuvinte se vădește faptul că după moarte sufletul nu se poate slobozi sau pocăi și nu poate face nici o faptă bună prin care să se poată dezlega de lepădăturile iadului. Numai Sfintele Liturghii, rugăciunile și milosteniile care se fac pentru el către cei vii îl ajută și îl slobozesc de lepădăturile iadului”.

Explicând versetul de la Luca 12,5 : “temeți-vă de acela care are putere să arunce în gheenă”, scrie : “Nu a spus că după moarte îl aruncă în gheenă, ci îl poate arunca, deoarece păcătoșii care mor nu sunt aruncați neapărat în iad, ci acestea se află în stăpânirea lui Dumnezeu, precum în stăpânirea Lui se află și iertarea. Iar aceasta o spun pentru jertfele și milosteniile ce se aduc pentru cei adormiți, care folosesc mult chiar și pe cei care au murit cu păcate grele. Deoarece după moarte nu aruncă sufletele în gheenă, ci are stăpânire să le arunce. Așadar, să nu încetăm a-L ruga pe Cel Care are stăpânire să arunce sufletele în gheenă, însă nu o folosește, dar și puterea de a ierta”.

“Mărturisirea de credință” a lui Mitrofan Cristopolus Patriarhul Alexandriei spune următoarele referitor la subiectul nostru : “Bisrica lui Hristos a rânduit să fie aduse rugăciuni ce se înalță la Dumnezeu, ori să se slobozească cu desăvârșire de suferințele ce i-au cuprins, ori să afle o oarecare ușurare și mângâiere în închisoarea în care se află sufletele lor. Ne rugăm pentru cei adormiți, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douazecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la șase luni și, în sfârșit, la un an; și ori de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicați. Ar și în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toți morții care s-au săvârșit întru credință. Și aceasta se face în toate bisericile. Și ori de câte ori se săvârșește Sfânta Liturghie totdeauna se pomenesc și aceștia”.

Din viețile sfinților

Și din viețile sfinților aflăm despre folosul pe care îl aduc parastasele.

În viața Sfântului Macarie Egipteanul se istorisește următoarea întâmplare : “Într-o zi umblând sfântul prin pustie, a aflat un craniu și mișcându-l cu toiagul, l-a întrebat : Cine ești tu ? Eu am fost popă idolesc al elinilor ce au petrecut în locul acesta, a răspuns căpățâna, iar tu ești Macarie, purtătorul de duh, și în oricare ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri și te vei ruga pentru ei, se mângâie puțin”.

În viața Sfintei Tecla se spune că atunci când a prins-o ighemonul Alexandriei și o ducea la chinuri, înainte de mucenicire a încredințat-o bogatei nobile Trifena ca s-o păzească până va veni s-o dea spre mâncare fiarelor. Fiica Trifenei, care murise cu câteva zile mai înainte i-a apărut mamei sale în vis și i-a spus : Mamă, să iubești pe străina Tecla i să o ai de fiică în locul meu, deoarece este roaba lui Dumnezeu și poate face rugăciune cu Domnul să mă așeze în locașurile dreptilor. De îndată ce s-a deșteptat, Trifena i-a spus sfintei : Fiica mea cea de-a doua, roagă-te lui Hristos al tău să odihnească pe fiica mea în viața cea veșnică așa cum mi-a cerut în vedenie. Atunci sfânta ridicându-și mâinile spre cer, s-a rugat, spunând : Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Fiul adevăratului și viului Dumnezeu, ascultă-mă pe mine roaba Ta și odihnește pe Falconilla în viața cea veșnică, după voia Ta cea sfântă”.

Despre Sfântul Grigorie Dialogul se soune că l-a mântuit pe împăratul Traian prin rugăciune, după care a auzit un glas de la Dumnezeu spunându-i : “Am auzit rugăciunea ta și am dăruit iertare lui Traian. Dar tu de acum înainte să nu te mai rogi pentru păgâni”.

Multe întâmplări asemănătoare se istorisesc în viețile cuvioșilor și de Dumnezeu purtătorilor părinți, care prin rugăciunile lor au ajutat pe mulți. Dar mai multe se pot spune și scrie către liturghisitorii de astăzi ai Celui Preaînalt, care prin Liturghiile săvârșite de ei, ajută sufletele creștinilor adormiți.

Vremea săvârșirii parastaselor

După tradiția veche și generală a Bisericii Ortodoxe (“Învățăturile celor doisprezece Apostoli”) se face pomenirea mortului prin slujbe cu rugăciuni la următoarele termene sau soroace : ziua a treia (care corespunde de obicei cu ziua înmormântării), ziua a noua și ziua a patruzecea după moarte, la trei luni, la șase luni, la nouă luni și la 12 luni (un an după moarte); apoi în fiecare an, în ziua morții, până la împlinirea a șapte ani de la moarte.

Semnificația soroacelor

Despre semnificația rugăciunilor din ziua a treia, a noua și a patruzecea după moarte se dau mai multe explicații de către Sfinții Părinți.

A treia zi după moarte, care este ziua înmormântării, Biserica se roagă pentru cel mort după obiceiul instituit de Apostoli. Ne rugăm în a treia și pentru că a treia zi a înviat Iisus (Neofil al Rusiei). De asemenea, pentru că a treia zi și corpul își schimbă aspectul; pentru că cel mort, fiind botezat, crede în Sfânta Treime, și rudele lui garantează că a păstrat până în ultima clipă cele trei virtuți principale : credința, dragostea și nădejdea; și pentru că este simbolul celor trei elemente din care este alcătuit omul : corpul, sufletul și spiritul, care împreună au păcătuit, tot împreună să fie curățite în lumea de dincolo de mormânt.

In ziua a noua ne rugăm pentru că atunci trupul intră în putrefacție și numai inima singură rămâne intactă. Sau după spusele lui Neofil al Rusiei, pentru că Biserica cere lui Dumnezeu să așeze sufletul celui mort în rândul celor nouă cete îngerești.

La fel în ceasul al nouălea, Mântuitorul a murit pe cruce, făgăduind tâlharului raiul pe care noi îl cerem pentru cei adormiți.

In a patruzecea zi după spusele unora, ne rugăm pentru că atunci se descompune inima definitv, iar în ceruri are loc judecata particulară. La naștere fenomenul este contrar : inima se formează în a treia zi, corpul în a noua zi, iar în a patruzecea zi apare forma completă a omului.

Tot Neofil al Rusiei găsește rațiunea acestor rugăciuni în cele 40mde zile pe care evreii le-au petrecut în plâns după moartea lui Moise. Tot 40 de zile evreii s-au hrănit cu mană. Ilie merge 40 de zile spre muntele Horiv în pustiu. Iisus Hristos a petrecut 40 e zile în pustiu, unde a fost ispitit de diavol, iar după Înviere a rămas încă 40 de zile pe pământ, învățându-i pe ucenici. Și pentru că Înălțarea Domnului a avut loc în a patruzecea zi, Biserica se roagă în a patruzecea zi ca sufletul să fie rânduit de-a dreapta (Sfântul Simeon de Salonic).

“Pomenirile de la trei, șase și nouă luni au caracter trimitar iar prin cea de la un an imităm pe creștinii primelor veacuri, care comemorau ziua morților și a sfinților săvârșind Sfânta Liturghie și amintind de viața și faptele lor, ziua morții constituind pentru sfinți nașterea lor la viața veșnică. Cât privește pomenirea de la 7 ani, ea are o semnificație simbolică, numărul șapte fiind număr sfânt, amintindu-e de cel șapte zile ale creației.”

Pomenirea mortului la soroacele de mai sus se face fie cu parastas și Liturghie (mai ales la șase săptămâni, la un an și la 7 ani după moarte), fie ducându-se numai colivă, colac și vin la mormânt, unde preotul face parastasul pe scurt (Litia mică) și stropește mormântul cu vin (așa se obișnuiește, mai ales în primele 40 de zile după moarte). Când parastasul e precedat de Liturghie, se face pomenirea mortului la Proseomidie (prin scoaterea de miride), la ectenii și la ieșirea cu Darurile, punându-se ectenia pentru morți, cu rugăciunea “Dumnezeul duhurilor” după ectenia întreită. Uneori, pomenirea e însoțită de mese pentru săraci (pomeni) și se împart, mai ales la șase săptămâni și la un an, diferite lucruri de pomană pentru sufletul mortului, care sunt mai întâi binecuvântate.

Pomenirea generală a tuturor morților

Mai întâi Biserica pomenește pe răposați în toate sâmbetele de peste an. Sâmbăta este ziua din cursul săptămânii închinată amintirii tuturor sfinților și răposaților, pentru că cuvântul “sâmbătă” (adiva Sabat) înseamnă odihnă; e ziua în care Dumnezeu S-a odihnit după zidirea lumii și în care, deci, cerem și noi odihnă celor răposați, după ostenirile și alergarea din această viață, și pentru că sâmbăta e ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar sufletul s-a pogorât la iad, ca să elibereze din el pe toți drepții cei din veac adormiți. De aceea, parastasele se fac de regulă sâmbăta.

Dar mai cu osebire face Biserica pomenirea de obște a tuturor repausaților în anumite sâmbete din cursul anului, numite sâmbetele morților, și anume :

Sâmbăta dinaintea Rusaliilor (numită și Moșii de vară, adică ziua de pomenire a moșilor și strămoșilor noștri), pentru ca pogorârea Sfântului Duh, care se va serba a doua zi, să se facă și asupra celor adormiți, izbăvindu-i din stricăciune și din pedeapsă. Se aduc la Biserică și se împart la morminte mâncăruri, fructe, haine și vase (oale și străchini).

Sâmbăta dinaintea Lăsatului sec de carne (Moșii de iarnă), deoarece duminica următoare fiind închinată pomenirii înfricoșatei Judecăți, facem rugăciunea pentru răposați, ca Domnul să Se îndure de ei la Judecata de apoi

Se mai obișnuiește, de asemenea, a se face parastase mai cu osebire în sâmbăta a doua, a treia și a patra din Postul Mare, pentru că în celelate zile din acest timp al postului nu se săvârșește Liturghie și deci nu se fac nici parastase pentru cei răposați; de asemenea, în sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Floriilor, când prăzmuim amintirea învierii lui Lazăr de către Domnul, rugându-ne ca Domnul să învieze și pe răposații noștri, la vremea cuvenită. De altfel e ultima dată când se mai pot face parastase până la Duminica Tomii.

Zilele în care nu se pot face parastase

Nu se pot face parastase în următoarele zile și răstimpuri din cursul anului :

Duminicile de peste an, pentru că duminica, amintind ziua învierii Domnului, este zi de bucurie, iar nu de întristare

De la 20 decembrie la 7 ianuarie inclusiv; perioadă în care avem două sărbători mari : Nașterea și Botezul Domnului. Bucuria celor două praznice mari nu se potrivește cu doliul

La praznice împărătești și sărbători mari

În Săptămâna Patimilor și toată Săptămâna Luminată, adică din Sâmbăta Floriilor până la Duminica Tomii (inclusiv) pentru că în Săptămâna Patimilor primează doliul pentru patimile și moartea Mântuitorului, iar în Săptămâna Luminată bucuria pentru Învierea Domnului nu trebuie să fie întunecată sau umbrită

De la lăsatul secului de carne până în sâmbăta a doua din Postul Mare

În timpul Postului Mare, nu se fac parastase în zilele de rând (de luni până vineri inclusiv) deoarece în aceste zile nu se face Liturghie deplină (canonul 49 – sinodul de la Rodiceea).

În zilele și perioadele menționate, morții pot fi pomeniți nominal numai în taină, la Proscomodie, și în momentele din cursul Liturghiei prevăzute de tipic și de tradiție pentru pomenirea generală a viilor și a morților (de exemplu la ieșirea cu Sfintele Daruri).

Materiile necesare pentru săvârșirea parastasului

Lucrurule cele mai necesare pentru săvârșirea unui parastas : prescura, vinul, tămâia, untdelemnul și lumânările, pe care cerdincioșii întotdeauna le-au adus pentru săvârșirea Sfintei Liturghii.

Și toate acestea se aduc, deoarece rânduiala parastasului este strâns legată de Sfânta Liturghie. Slujba parastasului nu este numai o lucrare a oamenilor, ci mai ales a lui Hristos, căci de la El vom cere ajutor și acest ajutor ni-l poate oferi numai prin Sfânta Liturghie. Și celelate trebuie să se facă, dar ele nu sunt parastase, ci doar un trisaghion, o rugăciune pentru odihna sufletului celui plecat dintre noi.

De aceea aducem la biserică prescura, vinul și pomelnicul cu numele celor pentru care sunt aduse aceste daruri.

De la mijlocul secolului al IV-lea începe să se folosească pentru parastas și coliva. Până atunci se aduceau la sfintele parastase pâine și vin cu măsline, cu brânză sau cu orez. Cei care primeau această milostenie rosteau : “fericită să le fie pomenirea” și de aceea se numeau “fericiți”. Rămășițe ale acestor manifestări sunt și colăceii de astăzi pe care rudele celui adormit îi împart după parastas.

Asupra acestui fel de pomenire insistă în mod deosebit Sfântul Simeon al Tesalonicului : “A treia zi (după adormirea celui pomenit) se face colivă din semințe de grâu și din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu. Dar ce simbolizează aceste roade ? Ele arată că și omul este o sămânță, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul, iarăși va învia cu puterea lui Dumnezeu răsărind în viața ce va să fie și aducându-se viu și desăvârșit lui Hristos. Căci precum această sămânță se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare și aduce mult rod, tot astfel și omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăși va învia. Același lucru îl spune și Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor”.

Parastasele aduc folos sau nu ?

Unanimă este mărturia Părinților Bisericii, precum și a Bisericii însăși din experiența liturghisitorilor ei că mare este folosul care ne vine de la parastase.

Dumnezeieștii Părinți, atunci când vorbesc de parastase și folosul ce vine din ele, au ca temei cuvintele Domnului și iubirea Lui de oameni. Și fiindcă nu cunoaștem și nu putem pune hotare dragostei lui Dumnezeu, tocmai de aceea ne încredem în această dragoste a Lui și atunci când este vorba despre folosul parastaselor.

Sfântul Ioan Gură de Aur dă mare importanță săvârșirii Jertfei celei fără de sânge care se aduce pentru cei adormiți. Iar referitor la aceasta spune : “Nu se fac fără scop jertfele și milosteniile pentru cei plecați. Toate acestea le-a poruncit Duhul Sfânt, deoarece vrea să ne folosim unul de altul. Se folosește acela de la tine și tu de la acela. Să nu te îndoiești că cel mort va dobândi un oarecare folos … și precum atunci când se sărbătoresc biruințele împăraților, sunt lăudați și toți cei care au ajutat în luptă, iar cei care se află în temnițe sunt eliberați datorită acestei împrejurări, dar trecând vremea aceasta (de grațiere) cel care nu a luat har, nu-l va mai lua, tot astfel și aici, în vremea săvârșirii Jertfei; acesta este timpul pentru biruință.

Sfinții Apostoli n-au legiuit fără motiv rugăciunea pentru cei plecați, care se rosteste în vremea săvârșirii Înfricoșatei Taine a Dumnezeieștii Liturghii. Căci au cunoscut marele câștig și folos ce îl primesc aceia. Atunci când un întreg popor își înalță mâinile sale la rugăciune și împreună cu tot clerul aduc înfricoșătoarea jertfă, cum să nu înduplecăm milostivirea lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre stăruitoare. Dar aceasta îi privește numai pe dreptcredincioși.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând Tradiția apostolică, scrie : “Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiți, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare și unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuși Sângele Domnului este cel care prin această Jertfă se varsă pentru noi netrebnicii și Însuși Dumnezeiescul Trup este cel care se jertfește pe Sfântul Jertfelnic”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că “nespus de mare” este folosul care provine din această rugăciune. Iar Sfântul Atanasie exclamă : “Chiar și în aer de ar muri cel credincios, nu șovăi să aduci pentru el untdelemn și lumânări. Deoarece acest prinos îl primește Dumnezeu și răsplătește spre folosul aceluia”.

Și precum atunci când un tată are un copil bolnav, care nu poate aduce la biserică pentru sine untdelemn, lumânări și tămâie, ci în locul lui le aduce tatăl său, acest prinos fiind bineplăcut lui Dumnezeu, la fel se întâmplă și în cazul celor morți. Deoarece aceștia nu mai au trup ca să se poată ajuta pe ei înșiși, îi ajută rudele și prietenii lor prin jertfele care le aduc pentru ei.

De aceea nu trebuie să neglijăm sfintele parastase. Și în acest mod deosebit trebuie să pomenim numele în vremea Dumnezeieștii Jertfe, deoarece în acest scop ne-a fost dată.

Cum ajută parastasele ?

Modul în care ajută parastasele rămâne o taină, pe care mintea omenească nu o poate explica.

In anul 1673 s-a ținut la Ierusalim un sinod local, unde s-a discutat și subiectul parastaselor. De aici putem observa importanța discuției, căci ea nu este o simplă paranteză între celelalte subiecte ale credinței, de vreme ce un sinod local este nevoit să i apoziție în această privință. Faptul că parastasele folosesc îl cunoaștem și îl credem, dar cum și când, asta aparține judecății dumnezeiești.

Și renumitul Andruțos spune în Dogmatica sa : “Precum nu este cu putință să înțelegem cum Dumnezeu Cel ce cârmuiește lumea prin anumite legi, este înduplecat de o anumită rugăciune și intervine în mersul lucrurilor naturale (fizice) și omenești, tot astfel nu este cu putință să ne dăm seama cum folosesc rugăciunile pe cei adormiți.

Pe cine ajută și pe cine nu ajută parastasele ?

Ajută :

Atunci când se săvârșesc cu credință și evlavie.

Atunci când cei morții sunt vrednici de mila dumnezeiască.

Atunci când plinătatea rugăciunilor nu se împotrivește dreptății și bunătății dumnezeiești.

Nu ajută :

Atunci când omul a respins harul dumnezeiesc și s-a făcut rob diavolilor, nevrând să se pocăiască.

Celui care a plecat cu desăvârșire nepocăit. Căci acestuia u-i aduc prea mult folos parastasele, ci doar o oarecare ușurare sufletească, lucru mărturisit de Părinții Bisericii.

Sinucigașilor, desigur nu celor care au fost bolnavi psihic, nu le putem face parastase.

De asemenea, nici ereticilor, deoarece ei sunt despărțiți de Biserică.

Cei care au trăit aici creștinește, dar nu s-au putut desăvârși, primesc mult folos din parastase.

Dar cât de mare este acest folos și până unde poate ajunge, noi nu putem ști. Însă lucrul pe care îl știm și pe care Părinții Bisericii îl accentuează, este marele folos care provine din parastase pentru cei care nu au plecat de aici cu desăvârșire nepocăiți.

Foloasele parastaselor pentru cei vii

Dar din parastase avem și alte foloase pe care le primesc și cei care rămân acasă în această viață.

Se înmulțește dragostea dintre cei vii și cei morți. Folosul se leagă nemijlocit de virtutea creștinească.

Se întărește credința în viața de dincolo de mormânt. Se întărește nădejdea în mila lui Dumnezeu.

Se propovăduiește prezența necurmată a lui Hristos în lume.

Învață că omul este cetățean al cerului. Se mută din Biserica luptătoare de pe pământ în cea biruitoare din cer.

Hristos ascultă rugăciunile tuturor și est eînduplecat de ijlocirile sfinților și ale Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.

Nădejdea de mântuire a creștinilor nu se pierde nici după moarte.

Dăruiesc iertare păcatelor celor pentru care se săvârșesc parastasele, căci Iubitorul de oameni Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile Bisericii lui.

Hotărârea definitivă a lui Dumnezeu pentru răsplata sau pedeapsa viitoare nu s-a rostit încă. Aceasta este păstrată pentru a Doua și Înfricoșata Venire. Până atunci Biserica poate înălța rugăciuni și cereri pentru mădularele ei.

Se înmulțește dragostea frățească.

Se mângâie cei vii și întristați pentru moartea persoanei iubite, căci moartea este amară, pricinuiește mâhnire nesuferită și îi desparte brusc pe cei iubiți. Rugăciunea și Sfintele Liturghii cu parastase sunt singurul mod de comuniune cu ei, căci nu există alt mod de comuniune cu persoanele dragi nouă.

Pricinuiește aducere aminte de moarte, de deșertăciunea lumii și a ucrurilor ei. Îndeamnă la dobândirea virtuții și la petrecerea plăcută lui Dumnezeu. Încurajează la faceri de bine și la nevoința proprie.

Dar în loc să asteptăm după moarte rugăciunile și parastasele altora pentru noi, nu ar fi mai bine să ne îngrijim încă de pe acum de sufletul nostru cel nemuritor, având la îndemâna noastră toate mijloacele mântuitoare ale Sfintei noastre Biserici?

Așadar pentru că ziua morții noastre este atât de nesigură, trebuie să fim întot deauna pregătiți ca nu cumva astăzi sa în viață, iar mâine în mormânt.

4.3 Semnificația lumânărilor și a candelelor

Un element esențial în cultul morților este și luminarea. Folosirea făcliilor de cult a fost o practică curentă în religiile din spațiul mediteranean în care s-a răspândit reștinismul. Aceasta a preluat-o în parte din motive practice : adunările creștinilor aveau loc noaptea, iar primele trei secole în catacombe. Iluminatul se făcea cu ajutorul făcliilor confecționate din ceară de albine, din grăsimi de animale sau prin ardere în vase special amenajate a uleiului de măsline. În aceste practici își au originea lumânările și candelele de astăzi.

Creștinii își iluminau locul și momentul rugăciunii pentru că, în calitatea lor de fii ai Luminii, nu puteau să se roae Lumii celei adevărate – Hristos, stând în întuneric. În religiile antice, focul a reprezentat un simbol al divinității. Nu focul ca atare era cinstit de creștini, ci focul ca lumină; lumina fiind simbolul lui Hristos.

După perioada persecuțiilor, când au putut să-și construiască biserici, creștinii au folosit candele și lumânări spre a le ilumina și împodobi, dar “și ca să nu uite acele zile în care au fost persecutați”. Cum în perioada execuțiilor au existat mulți martiri, iar bisericile se clădeau pe mormintele lor, aprinsul lumânărilor și al candelelor se făcea și-n amintirea celor răposați. Pentru că erau alcătuite din ceară de albine și din grăsimea animalelor, produse ale ostenelii omului, lumânările sau candelele erau socotite totodată jertfe nesângeroase aduse lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile.

“Astăzi aprindem candele și lumânări acasă sau în biserică, la icoane, ca semn de cinstire a sfinților reprezentanți. Aprindem lumânări când ne facem rugăciunile, ca să le însoțim de mici jertfe nesângeroase. Aprindem lumânări cinstind memoria celor plecați dintre noi. Pe de altă parte, făclia aprinsă lângă noi creează psihilogic vorbind, o atmosferă prielnică stării de rugăciune.”

Lumânările ce se ard la Sfânta Liturghie pentru vii sau pentru morți cât și candelele ce se ard în cimitir, simbolizează rugăciunile noastre neîncetate pentru ei și totodată ele se împletesc cu rugăciunile de obști ale întregii Biserici.

Semnificația luminii – când omul trage să moară

Lumânarea pusă în mâna celui ce trage să moară simbolizează “pe de o parte, călăuza sufletului pe calea cea fără de întoarcere, risipind întunericul morții, iar pe de altă parte ea închipuie pe Hristos și Evanghelia Sa, căci El a spus : Eu sunt lumina lumii. Cel ce-mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12). Având deci lumânare în mâinile sale, omul trece la cele de dincolo împreună cu Hristos și având cu el “lumina vieții” celei veșnice, pe care a primit-o încă de la botez. Viața pământească a creștinului începe cu Hristos și sfârșește astfel tot cu El, pentru a se prelungi în ceruri lângă El. Lumânarea aceasta ne amintește totodată de pilda celor zece fecioare, și anume de candelele aprinse cu care cele cinci fecioare înțelepte au întâmpinat pe mirele lor la miezul nopții (Matei 25, 1-3).

Aceeași însemnătate o au și celelalte lumini și sfeșnice care ard împrejurul sicriului, precum și lumânările aprinse care se dau celor ce iau parte la slujba înmormântării sau la parastas.

4.4 Semnificația mormintelor, a cimitirelor și a crucii

Mormintele și cimitirele sunt locuri de odihnă și liniște în care așezăm trupurile repausaților noștri, în așteptarea învierii și a Judecății de apoi; și în care totodată noi ne îndeplinim datorille religioase și tradiționale față de ei.

Deși plecați dintre noi, cei repausați rămân astfel mai departe lângă noi, prin osemintele lor. Mormintele lor păstrează vie în sufletele noastre amintirea celor ce dorm în ele și legătura nevăzută cu ei.

Credința creștină în eterniatatea sufletului și în învierea morților a făcut să se dea griji față de cei morți o importanță mai mare în creștinism decât la păgâni și chiar decât la evrei.

Moartea nu era pentru creștini decât un somn, din acre cei “adormiți” se vor deștepta în trâmbița arhanghelului care va vesti cea de a Doua Venire a Domnului.

“Concepția aceasta se reflectă în însuși termenul cimitir și care la origine înseamnă loc de dormit, repaus, dormitor. De aici și grija deosebită pe care creștinii au arătat-o de la început față de trupurile morților și cu care ei împlinesc riturile funebre, deoarece trupul – după concepția cerștină este copărtaș cu sufletul, atât în viața aceasta cât și la răsplata sau osânda de după învierea generală.

Mormintele creștinilor erau la început, ca și ale păgânilor, de două feluri : familiale și particulare. Traiul în comun al primilor creștini și apoi înmulțirea numărului martirilor în perioada persecuțiilor au făcut să apară și să se dezvolte treptat cimitirele comune, care vor deveni regulă generală în creștinism. Astfel de cimitire existau și mai înainte, dar mai mult pentru săraci și pentru sclavi, dar în cursul perioadei paleo-creștine ele se înmulțesc și se formează fără deosebire de clasa socială, în jurul mormintelor de martiri sau în jurul unor cimitire particulare (familiale) mai vechi, continuând să poarte uneori multă vreme numele proprietarului de la început.

Cu timpul, s-a ajuns la forma de astăzi a cimitirelor comune (obștești) formate și dezvoltate în jurul bisricilor, datorită dorinței creștinilor de a fi înmormântați cât mai aproape de locul pe care se aduce necurmat Sfânta Jertfă, atât pentru vii cât și pentru cei adormiți. Vizitarea mormintelor, aducerea aminte de cei adormiți și înălțarea ruaciunilor de mijlocire pentru ei era astfel înlesnită celor care frecventau locașul sfânt.

Pe lângă caracterul de loc de cult (expus mai sus) cimitirele totodată țin trează în noi gândul la moarte și ne îndeamnă să ne pregătim pentru ea. “Unde omul se poate gândi mai bine la moarte ? Răspunsul este pretutindeni, dar în mod deosebit în două locuri, și anume : la înmormântare, unde în fața noastră vedem chipul morții, unde ușor putem înțelege ce este viața, bogăția, puterea, frumusețea și altele; cât și la cimitir, unde vedem atatea morminte numite cu NUME, funcții, vârste și altele, și ne dăm seama unde se oprește viața terestră a omului.

Să mergem cu gândul în cimitirele noastre. Să căutăm să înțelegem ce putem auzi și vedea acolo; vedem zeci și sute de morminte vechi și noi și parcă auzim din adâncul mormintelor vocile celor adormiți, care ne grăiesc :

“Cum sunteți voi, am fost și noi

Cum suntem noi, veți fi și voi !”

În cimitire sunt mormintele zecilor de generații între care și osemintele părinților noștri. Vedem cruci și flori, vedem și unele morminte date uitării. Cândva aceste morminte au fost stropite cu cele mai fierbinți lacrimi, izvorâte din adâncul inimii, atunci când fiii își așezau în morminte părințiii sau frații, sau părinții despărțindu-se de copii, iar soții unul de altul, rupându-se astfel unitatea familiei. Dacă ar avea acest pământ glas, el a fost martor la atâtea suferințe câte nu ne-ar spune nouă.

Privind acest locaș al morții și loc de odihnă al trupului omenesc, să ne gândim și noi că fiecare vom fi așezați într-o zi în țărână, împărtășind aceeași soartă.

Cimitirul este totodată și semnul egalității noastre în fața lui Dumnezeu, aici se află împăratul și ostașul, bogatul și săracul, dreptul și păcătosul.

În cartea “Mântuirea păcătoșilor, aflăm această întâmplare : “Un călugăr era greu chinuit de păcatul desfrânării, mai ales că el cunoștea o femeie frumoasă ce locuia în apropiere. Odată, unul dintre creștini i-a spus printre altele că acea femeie a murit. El a plecat într-o noapte la mormântul ei, a ridicat piatra și a șters fața acesteia cu un prosop, deși era în deplină descompunere. În acel prosop a rămas imprimat acel miros greu de om în putrefacție. Se întoarce în pustie și de câte ori diavolul îi aducea în gând cele lumești, el lua acel prosop și-l mirosea, zicându-și apoi : aceasta este frumusețea lumii”. Din această istorioară putem înțelege cât ne este de folositor gândul la moarte deoarece ne ține departe de păcat.

“Privind la morminte – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – dacă sufletul este treaz și vrednic, se face și mai vrednic. Vederea mormintelor îmboldește pe fiecare dintre noi să cugete, fără voia lui, asupra sfârșitului nostru propriu, iar cine a luat la sine această încredințare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului. Pentru aceasta un înțelept dădea sfatul ce zice : “În tot ce veți spune, cugetați la clipele cele de pe urmă și niciodată nu veți păcătui”.

Sfinții Părinți ne spun că de la nașterea noastră, pornim spre mormânt. Prin urmare fiecare dintre noi ne găsim pe calea morții, unii mai apropiați, alții mai îndepărtați, numai Dumnezeu știind cât are fiecare de trăit. Primul gând ce trebuie să-l avem este că într-o zi vom fi așezați și noi în mormânt, chiar mai repede decât credem noi și vom dispărea din ochii lumii și din amintirea tuturor.

Gândindu-ne la sfârșitul nostru, ce-l vrem creștinesc, se cuvine să avem mereu în gând cuvintele Sfântului Apostol Pavel : “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, cerdința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul mi-o va da mie în ziua aceea, El Dreptul Judecător (II Timotei 4,7).

Împlinindu-le pe acestea putem să nădăjdium că, Dumnezeu ne va dărui o moarte aleasă, împăcați fiind cu El prin Taina Sfintei Mărturisiri, uniți în același timp cu EL în Taina Sfintei Împărtășanii, luând iertare și iertând pe semenii noștri.

Cinstire acelor răposați se arată nu numai prin rugăciunile sau slujbele și milosteniile ce le facem pentru ei, ci și prin purtarea de grijă a mormintelor lor. Se cade să ne aducem aminte de mormintele răposaților noștri, veghind întâi de toate ca la căpătâiul lor să nu lipsească niciodată Sfânta Cruce. Să le îngrijim și să le împodobim, îngrădindu-le, semănând pe ele iarbă și flori. Să le cercetăm cât mai des, iar în zilele de sărbătoare, să aprindem la morminte candele și lumânări sau vase cu tămâie, în cinstea răposaților, așa cum ne îndeamnă Sfinții Părinți și Învățători ai Bisericii, ca Sfântul Atanasie cel mare și Simion al Tesalonicului.

Numai așa vom anea dreptul să pretindem urmașilor noștri ca și ei să facă la fel cu mormintele noastre, după ce ne vom fi mutat de pe pământ.

Semnificația crucii de la căpătâiul celui adormit

Sfânta Cruce care străjuiește mormântul creștinului este semnul credinței celui adormit, semnul lui Hristos și al biruinței Lui împotriva morții.

Ea arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos și cu nădejdea că se vor scula împreună cu El la învierea cea de obște.

Sfânta Liturghie

Un loc important în ce privește pomenirea celor adormiți îl ocupă însă Sfânta Liturghie.

Liturghia ca formă a rugăciunii de cerere sau mijlocire, ne ofera mijlocul cel mai bun și mai puternic pe care îl avem la îndemână, pentru a mijloci ușurarea de păcate, mângâiere și odihna repausaților nostri dragi.

Rugaciunile noastre de a îndupleca pe Dumnezeu în favoarea noastra sau a morților noștri, unite cu cele ale preotului liturghisitor, capătă în liturghie o putere deosebit pe care n-ar avea-o astfel deoarece ele se unesc cu ale lui Iisus, care prin jertfa sa, mijlocește El însuși pe lângă Dumnezeu Tatăl pentru împlinirea cererilor noastre.

“In biserica ortodoxă se vorbește mai curând de <rugăciuni pentru morți> sau <pomeniri ale morților> în cadrul sfintei liturghii decât <de a aduce> liturghii pentru morți. Aceasta, în primul rând pentru că Hristos este <cel ce aduce și se aduce>, apoi nu se poate săvârși liturghie anume pentru morți, devreme ce aceștia nu sunt niciodată priviți despărțiți de cei vii. Sfânta Liturghie nu este o unealtă la dispoziția creștinilor”.

Toti Sfinții Părinți îndeamnă să se aducă Sfânta Jertfa pentru cei adormiți.

Dintre toate slujbele ce se aduc la biserică atât pentru vii cât și pentru cei adormiți, cea mai puternică și cea mai folositoare este Sfânta Liturghie, căci o picatură din sângele lui Hristos curațește toate păcatele lumii. Mai mult chiar toate slujbele ce se fac pentru cei adormiți (parastase și soroace) se fac în strânsă legatură cu liturghia (de obicei după ea) pentru că din aceasta își trag ele toată putearea și valoarea lor. Iată ce spune în acest sens Simeon al Tesalonicului : “celor adormiți le sunt mai de folos liturghiile iar celelalte (pomenirile și milostenille) îi ajută mai puțin; pentru că, omul, murind a încetat de la păcat, iar prin jertfa se împărtășește cu Hristos, se umple de dumnezeiască veselie, de dar și se izbăvește cu dumnezeiască milă de toată durerea. Deci, înainte de toate, să se facă liturghie pentru dânșii; după aceea, de vor avea avuție, să se facă și răscumpararea robilor, milostenie săracilor, zidiri de sfinte biserici, și altele care sunt spre mântuirea lor.”

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește și el despre folosul Sfintei Liturghii : “cu o jertfă atât de mare și atât de puternică este oare cu putință să nu induplecăm pe Dumnezeu la îndurare spre cei repausați când jertfa, în persoana preotului se aduce de către însuși Hristos.

Comemorarea liturgică a celor amintiți se intemeiaza pe conștiința că, pe de o parte, biserica participă la moștenirea Împărăției prin corul sfinților, adică adunarea celor dintâi născuți al căror nume este înscris în ceruri și a căror cetate este sus. Desi pe cale ea este parte și beneficiaza din cauza aceasta de darurile Împărăției, din cauza membrilor ei care se află încă în viață alergând spre premiul luptei, al căror sfârșit nu este sigur, precum și din cauza celor raposati fără să aibă nădejde absolut sigură și favorabilă, ea nu a obținut încă împărăția. “Din această cauză Biserica comemorează moartea Domnului, făcând pomenirile celor care nu sunt încă desăvârșiți : pentru cei dintâi, ea mulțumește, pentru cei de-al doilea ea mijlocește.”

Prin rugăciunile de pomenire ale morților, prin milostenia celor vii, în numele celor raposati și mai ales prin Taina Euharistiei, Biserica încearcă să ajute și să mângâie pe cei adormiți în nădejdea învierii. Daca cei sfinți sunt asigurați într-o stare de fericire în continuă devenire ceilalți speră în fagaduințele eshatologice. In rugăciunea ei Biserica este sigura că va fi ascultată de Dumnezeu : “Chiar dacă sculându-se, nu i-ar da pentru ca este prieten, dar, pentru îndrăzneala lui, sculându-se îi va da cât îi trebuie” (Luca 18,8), ea are o încredere filială nedezmințită : “și i-a zis fiul : tată am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 15,21). In cutezanța ei : “având deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală” (II Corinetni 3,12), Biserica nu contează pe un transfer de merite ci pe îndurarea lui Dumnezeu din cauza mijlocirii sfinților săi, prietenii săi în care El se odihnește.

Prin liturghie se întreține astfel și sentimentul de comuniune a sfinților adică legătura de iubire care unește pe cei vii cu cei morți și cu sfinții din ceruri, facând din toți un singur trup : trupul trainic al |Bisericii lui Hristos.

Se înțelege că Liturghia Bisericii de mijlocire a sfinților nu înlocuiește jertfa răscumparătoare a lui Hristos, Arhiereul jertfelor noastre, prin care biserica primește de la Tatăl cea ce cere în numele acesteia. Sfântul se bucură de mântuirea aproapelui său ca de propira sa mântuire. Situația celor în suferință slăbește și bucuria drepților până la sfârșitul lumii. Aceștia se află într-o continuă stare de mulțumire și mijlocire : “De asemenea, rugăciunea liturgică pentru cei adormiți nu este o hotărâre teoretică ci exprimă o anumită înțelegere a ființei și iconomiei lui Dumnezeu, un Dumnezeu în stare nu numai să ierte păcatul ci și să ducă și să scoată din iad”, nu un Dumnezeu pedepsitor ci iertător : “Stăpâne, Atotțiitorule, Dumnezeule al părinților și Doamne al milei, Făcătorule al neamului celui muritor și nemuritor și a toată firea cea omenească care se zideșțe și iarăși și se strică; Ziditorule al vieții și al morții, al petrecerii de aici și mutarii acolo; Cel ce măsori anii celor vii și rânduiești ceasul morții; Care duci și scoți din iad; cel ce legi întru neputință și dezlegi întru putere; Care întocmești spre trebuință cele de aici și îndreptezi spre folos cele viitoare, Cel ce ai însuflețit cu nădejdea învierii pe cei vătămați de boldul morții”.

“Biserica nu-i consideră pe cei din iad pentru todeauna condamnați dar ea nu face speculații în ce privește modul în care se face această schimbare. Ea se roagă pentru cel ce în credință a adormit să fie socotit drept prin credință și prin har.

In iad nu mai există pocăință, totuși Biserica se roagă cu speranță și îndrăzneală, mai ales pentru cei care n-au reușit să termine pocăința începută.

Asteptarea celor ce au murit în credință are un caracter activ, în sensul că sufeletele lor nu pot să nu fie receptive la rugăciunile și milostenile săvârșite de cei vii în numele lor. Această rugăciune nu este bazată pe meritele celor vii și nici nu are intenția de a recompensa pietatea lor. In mijlocirea ei Biserica încredințează pe cei ai săi iubirii fără margini a lui Dumnezeu”.

Atât Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, care se săvârșește în mod curent în biserică, ca și cea a Sfântului Vasile cel Mare, săvârșită în anumite momente ale anului liturgic, după cum arată rânduiala tipicului (mai ales în timpul Postului Mare) cuprind numeroase rugăciuni pentru morți.

La sfârșitul Liturghiei Catehumenilor, preotul îi pomenște pe morții pentru care s-au dat pomelnice ori pentru care el însuși dorește să se roage (frați de slujire, enoriași, fii duhovnicești) : “încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiților robilor lui Dumnezeu (urmează numele lor de la botez) și pentru ca să li se ierte lor toată greșeala cea de voie și cea fără de voie. Ca Domnul Dumnezeu să așeze sufletele lor acolo unde drepții se odihnesc. Mila lui Dumnezeu, Împărăția cerurilor și iertarea păcatelor lor, de la Hristos Împăratul cel fără de moarte și Dumnezeul nostru, să cerem … Dumnezeul duurilor și a tot trupul, Cel ce ai călcat moarte asi pe diavol l-ai surpat, și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți Doamne, odihnește sufletele robilor adormiților săi în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Și orice au greșit cu cuvântul, cu lucrul, ori cu gândul, ca un bun și iubitor de oameni, Dumnezeu iartă-i ! Că nu est eom car esă fie viu și care să nu greșească. Numai tu singur ești fără de păcate, dreptatea Ta este dreptate în veac, și cuvântul Tău adevărul … Că Tu ești învierea și viața și odihna adormiților robilor Tăi (urmează numele), Hristos, Dumnezeul nostru și Ție slavă înălțăm, împreună și fără de început al Tău părint esi prea Sfântului și Bunului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

În toiul Liturghiei, după epicleză preotul rostește această rugăciune : “încă aducem ție această slujbă duhovnicească pentru toți cei adormiți întru credință : strămoși, părinți, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evangheliști, mucenici, mărturisitori, pustnici și pentru tto sufletul cel drept care s-a sfârșit întru credință”.

Puțin după aceea, iarăși se roagă : “Pomenește pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții celei de veci (rostindu-le numele) și odihnește-i pe dânșii, Dumnezeul Nostru, acolo unde strălucește lumina feței tale …”

La Proscomidie, în ambele Liturghii, preotul face pomenirea “tuturor fraților celor întru Hristos, care întru nădejdea învierii și a vieții de veci, cu împărtășirea Ta au adormit”, și scoate pentru ei cu ajutorul copiei părticele din prescură. Scoate, de asemenea, părticele și pentru cei care s-au dat liturghii sau pomelnice, însoțite de prescuri. După împărtășirea credincioșilor, preotul pune toatre aceste părticele în sfântul potir, rugându-l pe Dumnezeu să spele păcatele celor pomeniți la sfântul altar, cu cinstit Sângele Său, prin Sfânta Sa Jertfă, pentru rugăciunile Sfinților Săi.

O părticică pusă în potir este ca o rază de soare; poți să pomenești un milion de suflete, iar acele părticele reprezintă fața sufletului pomenit la Sfânta Liturghie.

Părticele se scot la Sfânta Proscomidie din prescura a IV-a pentru vii și din prescura a V-a pentru morți și morți grabnice. Părticelele ce se scot pentru vii și pentru morți nu se prefac în Trupul și Sângele Domnului, ci se pun la urmă în sfântul potir și se sfințesc când se ating de Preacuratele Taine. Atunci preotul zice : “Spală Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstitul sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinților Tăi. Amin”. În clipa aceea când miridele sau părticele se adapă cu dumenezeiescul Sânge, în acea clipă noi toți vii și adormiții ne împărtășim euharistic, gânditor cu Hristos și cu toată Sfânta Treime.

Și chiar de ar fi sufletul cuiva în iad, sau în cer, de ar fi la marginea lumii sau oriunde “Dumnezeu e de față și se împărtășesc toți cei pomeniți la Sfânta Liturghie, fiind astfel în comuniune cu Hristos”. Acesta este rostul sfintelor părticele la Sfânta Liturghie și de aici putem trage concluzia că, cu cât venim mai regulat la biserică cu atât ne împărtășîm mai des cu Hristos, atât noi cât și repausații noștri prin pomelnicele ce le aducem pentru ei.

Sfântul Nicolae Cabasila în “Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în Hristos” ne spune chiar că sfințire acelor morți în credință este cu mult mai profundă și mai deplină decât sfințirea celor vii, deoarece cei morți lipsiți fiind de trup nu mai păcătuiesc cu nimic și nu mai adaugă nici o vină nouă la cele vechi. Hristos se împărtășește celor morți împreună cu cei vii, în chip nevăzut și tainic, într-un chip pe care îl știe numai El :

“Dumnezeiască și Sfânta Jertfă sfințește în două feluri : într-un fel prin mijlocire, deoarece darurile aduse lui Dumnezeu prin însăși aducerea lor sfințesc atât pe cei ce le-au adus cât și pe cei pentru care s-au adus, atrăgând înduraea lui Dumnezeu față de ei; în al doilea fel, prin împărtășire, întrucât ele sunt pentru noi adevărată hrană și băutură potrivit cuvântului Domnului. Dintre aceste două chipuri de sfințire, cel dintâi e comun și celor vii și celor morți, căci Jertfa se aduce și pentru unii și pentru altii; celălalt însă este posibil numai pentru cei vii, deoarece morții nu mai pot să mănânce și sa bea. Ce urmează de aici ? Oare cei morți n-au și ei parte de sfințirea care se dobândește prin împărtășire și oare sunt mai prejos decât cei vii în această privință ? Nicidecum ! Hristos li se împărtășește și lor într-un chip pe care El însuși îl știe. Și ca să dovedim acest lucru, să vedem care sunt condițiile sfințirii și dacă sufletele morților nu le au ca și cei vii.

Într-adevăr, care sunt condițiile sfințirii ? Oare să ai trup ? Să te folosești de picioare ca să mergi la Sfânta Masă ? Să primești Sfintele în mâini și să le introduci în gură ? Să mănânci sau să bei ? Nicidecum ! Căci multora dintr ecei ce îndeplinesc aceste condiții și care s-au apropiat nuai cu trupul de Sfintele Taine, nu le-a fost de nici un folos, ba, dimpotrivă, au plecat împovărați și de mai multe păcate. Dar care sunt atunci cauzele sfințirii, la cei ce se sfințesc ? Și care sunt condițiile pe care Hristos le cere de la noi ? – Curățire asufletului, iubire de Dumnezeu, credință, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împărtăși cu dânsele, zel fierbinte, alergarea cu sete către Hristos. Iată virtuțile care ne aduc sfințirea ! Cu acestea trebuie să se apropie cei ce vor să se facă părtași lui Hristos; căci fără de ele e cu neputință ! Dar toate acestea nu sunt însușiri trupești, ci țin de suflet; prin urmare, nimic nu împiedică sufletele morților să aibă și ele aceste virtuți, ca și viii. Dacă aceste suflete sunt pregătite pentru primirea Tainelor și dacă Hristos, Sfințitorul și Săvârșitorul Jertfei, voiește totdeauna să sfințească și dorește oricând să Se împartă pe Sine, atunci ce ar putea să împiedice împărtășirea lor. Absolut nimic !

Dar poate se va întreba cineva : dacă vreunul dintre cei vii care are sufletul împodobit cu virtuțile pomenite, dar nu se apropie de Sfintele Taine, dobândește el aceeași sfințire ? Nu oricine ! Ci numai acela care se găsește, ca și sufletele morților, în imposibilitatea de a se apropia cu trupul. Așa erau de pildă, cei ce rătăceau în pustie, prin munți și prin peșteri și care nu aveau la îndemână nici altar, nici preot. Pe unii ca aceștia îi sfințea Hristos în chip nevăzut. Și de unde vedem aceasta? Din aceea că aveau viață într-înșii; dacă nu s-ar fi împărtășit cu Sfintele Taine, n-ar fi putut viețui, căci Hristos însuși a spus : <De nu veți mânca Trupul Fiului Omului și de nu veți bea Sânfele Lui, nu veți avea viață întru voi> (Ioan 6,53). Tocmai ca să arate acestea multora dintre acești sfinți Dumnezeu le-a trimis îngeri care să le aducă Sfintele daruri.

Dacă însă cineva are putința de a se apropia de Sfânta Masă, dar nu se apropie, nu va dobândi nicidecum sfințirea; și aceasta nu pentru că nu s-a apropiat ci pentru că i-a stat în putință și n-a făcut-o, de unde se vede lămurit că sufletul său pentru primirea Tainelor. Căci ce dorință și râvnă pentru Sfânta Masă are unul care ar pute aalerga fără nici o greutate spre ea, dar nu voiește ? Sau ce credință în Dumnezeu are cel ce nu se teme de amenințarea din cuvintele Domnului privitoare la cei mce nesocotesc Cina aceasta ! Și cum să credem că iubește Sfintele Taine cel care, având putința să le primească nu se ostenește să le primească ?

De aceea, nu-i nimic de mirare dacă Hristos face parte la Masa Sfântă și sufletelor eliberate de trupuri, cărorra El nu are să le pună la socoteală o asemenea vină. Ci mai de mirare și peste fire este când omul, supus stricăciunii gustă din Trupul cel fără de stricăciune; dar că sufletul, care e nemuritor, se împărtășește din cea ce e nemuritor în chipul care-i est epropriu, ce e de mirare ! Dacă, prin nespusa-i iubire de oameni și prin negrăita-i înțelepciune Dumnezeu a găsit cum să se facă acel lucru minunat și peste fire – împărtășire acelor vii – de ce să nu credem că poate face și ceea ce e firesc și logic ?

Sufletele dezlegate de trupuri au ceva mai prielnic pentru sfințire decât cele ce încă trăiesc în trup. Într-adevăr, prin rugăciunile preoților și mijlocirea Sfintelor Daruri, ele se curățesc cu adevărat și primesc iertarea păcatelor ca și cei vii. Dar în afară de aceasta, ele nu mai păcătuiesc cu nimic și n-adaugă nici o vină nouă la cele vechi; ele fie sunt curate de orice vină, fie măcar scutite pentru totdeauna de a mai păcătui vreodată. Ele sunt mai pregătite și mai vrednice de părtășia cu Mântuitorul nu numai față de cei mai mulți dintre cei care trăiesc în trup, ci și față de ele însele, dacă ar fi în trupuri. Și tocmai faptul că sunt eliberate de trup le face cu mult mai destoinice pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, decât dacă ar fi împreunate cu trupul.

Căci în cer există locașuri mult esi felurite, pentru ca să poată fi cinstită orice treaptă de virtute și să nu rămână nimic nerăsplătit de către Judecătorul cel drept și de oameni iubitori. Sfântul Apostol Pavel și alții ca el, care, nișțe desăvârșiți s-au învrednicit de cele mai mari cununi și au moștenir fericirea cea mai deplină, după ce au fost dezlegați de trup, se bucură mult mai mult decât în viața aceasta; tot așa și cei rânduiți într-o stare mijlocie în asemenea odihnă, odată plecați de aici era firesc să dobândească și ei ceva mai bun decât pe când trăiau în trup. Am arătat însă ca odihna sufletelor și toată răsplata virtuții de orice treaptă nu e nimic altceva decât această Pâine și acest Potir, care se împart cu măsură și unora și altora, adică și viilor și morților. De aceea a și numit Domnul cină bucuria sfinților în veacul ce va să vină, ca să arate că acolo nu e nimic altceva mai de preț decât această Masă.

Iată de ce Dumnezeiască Jertfă a Euharistiei se aduce și pentru cei morți ca și pentru cei vii; și după cum cei vii sunt sfințiți în două feluri, precum am spus se sfințesc și cei răposați, nefiind întru nimic mai prejos decât cei vii, ba, dimpotrivă, stând oarecum chiar mai bine decât ei.”

Dar oare Sfânta Liturghie ajută pe toți cei adormiți ? Întrebare la care răspunde Sfântul Teofan Zăvorâtul :

“Pentru părinții voștri care au murit în erezie puteți să vă rugați predându-i milei nemțărmurite a lui Dumnezeu. La slujebele bisericești și la Dumnezeiască Liturghie însă, nu pot fi pomeniți. Biserica se roagă pentru copii ei în Domnul, rugându-l să-i întărească în dreapta credință și să-i îndrume pe calea evlaviei. Pentru necredincioși, eretici, și rătăciți se roagă să se întoarcă și să-l cunoască pe adevăratul Dumnezeu. Și pentru că nu pot să se întoarcă decât aici pe pământ și în această viață rugăciunea acesteia se limitează la cei vii. <Cei adormiți, necredincioși sau eretici au pierdut definitiv orice putință de întoarcere>.

Biserica este trupul divino-uman a lui Hristos și creștinii, vii și adormiți mădularele trupului. Toți cei care nu fac parte dintre aceștia sunt chemați să creadă, să se boteze și să se întrupeze în Biserică căci doar așa se vor mântui. “Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16,16) Și din nou : “Dacă cineva nu se va naște din apă și din duh – aceasta doar pe pământ poate să se împlinească – nu poate să între în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,5).

De asemenea, a zis ucenicilor Săi : “Toate câte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri” (Matei 18,18), adică toate câte veți ierta pe pământ vor fi iertate și în ceruri. Astfel, toate câte n-au fost iertate în viața aceasta nu pot fi iertate în viața cealaltă. De aceea Biserica nu se roagă nici pentru sinucigași, chiar dacă sunt botezați pentru că, aceștia, omorându-se n-au posibilitatea să se pocăiască pentru păcatul lor înfricoșător. “Înțeleg cum că toate acestea vă amăgesc pentru că vin în contradicție cu sentimentele și dorintele voastre. Vă voi mângâia însă, spunându-vă că puteți să vă rugați voi pentru părinții voștri, punându-vă nădejdea în iubirea de oameni cea nemărginită a lui Dumnezeu. De altfel, facem aceasta și pentru pruncii care mor nebotezați. Mă rog ca Domnul să miluiască sufletele lor, după mare Lui milostivire și după credința voastră.”

4.5 Semnificația clopotelor

Se trag clopotele bisericii când moare cineva ca să se vestească și celorlalți membri ai parohiei că unul dintre ei i-a părăsit; îi îndeamnă la rugăciune pentru iertarea păcatelor lui (de aceea toți zic : “Dumnezeu să-l ierte !”) și totodată le aduce și lor amnte că sunt muritori.

Glasul clopotului ne duce deodată cu gândul la trâmbița cu care îngerul va vesti sfârșitul lumii și scularea din morminte, la înfricoșata Judecată de apoi :

“Și va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiță și vor aduna pe cei aleși ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini.” (Matei 24,31)

Concluzii

Viața pământească a omului se încheie prin moarte. Totuși, prin descoperire dumnezeiască, noi putem cunoaște și soarta omului de dincolo de mormânt. Nu o putem cunoaște amănunțit, deoarece revelațiunea divină nu ne învață despre ea amănunțit, dar o putem cunoaște în linii generale, așa cum ne-o prezintă descoperirea dumnezeiască. Din această descoperire putem ști ce ne așteaptă dincolo de mormânt. Putem ști că soarta dincolo de mormânt depinde de viața ce a dus-o fiecare aici pe pământ.

Poarta prin care intrăm în viața de dincolo de mormânt este moartea. Prin moarte, sufletul se desparte de trup, urmându-și fiecare destinul său. Trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, se desface în elementele în care a fost alcătuit, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu spre a fi judecat și a-și primi răsplata sau pedeapsa pentru viața pământească.

Moartea e așteptată de unii cu groază, de alții cu resemnare, iar de alții cu seninătate. Sentimentul morții depinde de concepția pe care o are omul despre viață. Pentru creștinul care a dus o viață curată, moartea nu este un eveniment înspăimântător. Ea este un mijloc ce-l eliberează mai repede de ispitele acestei lumi și-i ajută să ajungă, mai curând, la unirea cu Dumnezeu, idealul său suprem. Concepția creștină despre viață fiind optimistă, moartea nu este ceva îngrozitor, deoarece ea nu distruge viața în sine, ci îi schimbă numai modul de existență. De aceea, ziua morții drepților este pentru Biserică, o zi de sărbătoare, nu de întristare.

Cauza morții este păcatul. Ea e pedeapsă pentru păcat. Caracterul ei de pedeapsă se vede și din faptul că e un eveniment de care natura omenească ar vrea să scape. Moartea a intrat în omenire odată cu păcatul protopărinților. Înainte de păcat nu era moarte. Protopărinții puteau să fie nemuritori, și prin ei și urmașii lor. Totul depindea de libera lor voință. Ascultarea de Dumnezeu îi făcea nemuritori, iar călcarea poruncii i-a separat de izvorul vieții, și i-a aruncat astfel în moarte.

Moartea e universală. Ea cuprinde pe toți oamenii întrucât prin Adam toți au păcătuit : “Precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru ca toți au păcătuit în el. Excepție vor face doar oamenii care vor trăi pe pământ la a Doua Venire a Domunului. Totuși cum în viața de după înviere nu se poate intra cu corpurile materiale stricăcioase, de pe pământ, și corpurile celor ce vor fi atunci în viață, vor suferi o schimbare a naturii lor fizice, devenind incoruptibile. Această schimbare se va face prin atotputernicia lui Dumnezeu, într-o clipă. Puterea morții va fi nimicită prin învierea generală.

Moartea are, pentru creștini o însemnătate deosebită. Ea pune hotar activității omenești. Până în clipa morții, omul poate activa și reveni asupra activității sale, din vicios poate deveni virtuos și invers. Gândul că după moarte nu mai putem face nimic pentru mântuirea noastră, trebuie să fie un îndemn de a duce o viață curată aici pe pământ. Și cum moemntul morții nu ne este cunoscut, trebuie să ne purtăm în așa fel ca moartea să nu ne surprindă îtr-o stare de păcat.

După despărțirea de trup, sufletul se întoarce la Dumnezeu spre a fi judecat. Judecata aceasta se numește particulară, întrucât ei îi este supus fiecare suflet în particular, îndată după moarte. La această judecată sufletul trebuie să-și dea seama de întreaga lui viață pământească, de gândurile, vorbele și faptele sale. Pe baza acestora își primește răsplata sau pedeapsa cuvenită. Această răsplată sau pedeapsă nu este însă nici deplină, nici definitivă.

Nu este deplină pentru că ea se dă numai sufletului. Ori sufletul a activat pe pământ împreună cu trupul și deci imreuna cu el trebuie sa își primească cele cuvenite. Dar cum sufletul se va uni cu trupul numai la învierea generală, urmează că numai atunci își va primi omul deplina răsplată sau pedeapsă pentru viața pământească.

Apoi starea de după judecata particulară nu este definitivă, întrucât ea poate suferi unele modificări, până la judecata din urmă. Cei adormiți cu păcate ușoare, pot fi mântuiți din chinuri și înainte de judecata universală.

În urma sentinței judecății particulare, cei buni merg în rai, iar cei răi în iad. Cei din rai de află în lumea duhurilor luminoase, unde se bucură de fericita vedere a lui Dumnezeu și de alte bunuri pozitive, iar cei din iad sunt lipsiți de vederea lui Dumnezeu și îndură diferite suferințe ca : mustrarea conștiinței, necazul de afi în societatea duhurilor rele etc.

Despre existența judecății particulare vorbește Sfântul Apostol Pavel, când zice că “este rânduit oamenilor să moară odată, iar după aceea este judecata” (Evrei 9,27). Dar existența ei se vede clar și din parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16,22). În această parabolă vedem că atât bogatul cât și săracul își primesc după moarte, cele meritate. Stând lucrurile astfel, înseamnă că ei au fost judecați, căci nu se poate răsplată fără judecată. Iar dacă au fost judecați, aceasta a trebuit să se întâmple îndată după moartea lor.

Despre modul judecății particulare, revelațiunea divină nu ne spune nimic precis. O aluzie pare că găsim, în această prinință, în parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Din ea se poate deduce, oarecum, că judecata particulară va fi făcută de Mântutitorul, în prezența sau prin mijlocirea îngerilor buni și răi. Pe baza textului acestuia, unii Sfinți Părinți și teologi, au construit învățătura despre vămile văzduhului. Potrivit acestei învățături, sufletul după despărțirea de trup, trece însoțit de îngeri buni și răi, pe la anumite vămi (înțelese spiritual), unde trebuie să-și da seama de toate actele din viața pământească. Dacă reușește să treacă de toate vămile, el e dus de îngerii buni în rai, iar dacă la vreuna din vami se constată ca a săvârșit anumite păcate, care-l împiedică să meargă mai departe e luat de îngerii răi și e dus la iad.

Creștinii, fiind membri ai Trupului lui Hristos, formând un organism, sunt datori să stea în strânsă legătură unii cu alții. Această legătură se referă nu numai la cei de pe pământ, ci și la aceștia și cei din viața de dincolo. Legătura pământenilor se manifestă într-un fel față de cei din rai și altfel față de cei din iad.

Pe cei din ai avem datoria de a-i venera, a-i invoca și a le cinsti icoanele și moaștele. Toate acestea le facem ca prin cinstirea lor să preamărim pe Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinții Săi. Le facem ascultând de cuvintele Domnului, care spune că “cel ce primește și cinstește pe sfinți, pe El îl primește, iar cel ce-L primește pe El, primește pe cel ce l-a trimis pe El, adică pe Dumnezeu Tatăl” (Matei 10,40).

Venerarea Sfinților o facem prin pomenirea lor în anumite zile ale anului, prin ridicarea de biserici în numele lor, prin cântări etc. Venerarea sfinților e cu totul deosebită de adorarea lui Dumnezeu. Avenera pe Sfinți înseamnă a-i cinsti pentru virtuțile lor – căci apreciind aceste virtuți, preamărim pe Dumnezeu, căruia i-au servit ei – iar a adora pe Dumnezeu înseamnă a-L cinsti cu conștiința că depinzi de El. O astfel de conștiință lipsește când e vorba de venerarea Sfintilor. Un loc deosebit între Sfinți îl ocupă Sfânta Fecioară. De aceea și cinstea ce i se da ei e mai mare decât aceea pe care o dăm sfinților. Aceasta se numește supravenerare.

Dar noi venerăm nu numai pe Sfinți, ci și icoanele ce-i reprezintă, precum și moaștele lor. Și întrucât ei sunt în cer, sunt în apropierea lui Dumnezeu, îi invocăm, îi chemăm în ajutor, ne rugăm lor să fie mijlocitori la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre.

Sfinții, la râdul lor, nu rămân străini față de noi. Și ei își manifestă iubirea față de noi, căutând să ne ajute prin rugăciunile ce le fac către Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor noastre. Ei “cunosc și aud, prin dumnezeiască desperire trebuințele celor ce-i cheamă pe dânșii”, și caută să împlinească aceste trebuințe. Nu se poate închipui că ei, care s-au ridicat la sfințenie prin iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor, ar uita acum d efrații lor de pe pământ, că nu s-ar interesa de soarta lor și nu ar căuta să le vină în ajutor.

Dacă cei din rai se roagă pentru noi, pentru cei din iad ne rugăm noi. Aceștia aflându-se în chinuri, au nevoie de ajutorul nostru. Au nevoie să mijlocim la Dumnezeu, prin rugăciuni, milostenii și jertfa liturgică, ușurarea și iertarea pedepselor lor. Ei singuri nu-și mai pot ajuta, întrucât după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mântuirea sa (Ioan 9,4). “Domnul nostru este atât de milostiv că nu lasă fără iubirea Lui, nici acele suflete reșite, care stau înaintea Lui cu credință slabă și numai cu începuturi de căință, sufletele care nu-și întăresc credința, și nici nu se pocăiesc în timpul vieții pământești.

Prin rugăciunile Bisericii, prin puterea jertfei celei nesângeroase, adusă pentru acești răposați, prin milosteniile date pentru ei, li se ușurează soarta. Acești păcătoși nu sunt lipsiți de nădejdea iertării și a bucurilor veșnice”.

Rugăciunile și în general mijlocirile pentru cei morți, sunt recomandate de șfânta Scriptură. Sfântul Apostol Pavel spune : “Îndemn deci înainte de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” (I Timotei 2,1).

Iar din cuvintele Domnului : “Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12,32) – se poate deduce că Dumnezeu iartă unele păcate și în viața de dincolo.

Pomenirile și rugăciunile pentru cei adormiți sunt mai ales o dovadă a dragostei de aproapele, fiindcă toți suntem pecetluiți în Hristos, iar harul face începutul mântuirii : “Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har” (Ioan 1,17).

Biserica Ortodoxă dă mare importanță ruaciunilor pentru cei morți, fie că se fac în decursul Fintei Liturghii, fie cu alte ocazii. Noi credem că aceste rugăciuni sunt de mare folos celor dcedați cu păcate nu de moarte. În cazul celor cu păcate de moarte dar care au murit în credința ortodoxă, rămâne totuși și pentru ei o mică mângâiere, aceea de a obține măcar puțină ușurare.

Posibilitatea mântuirii unor păcătoși din iad este dată nu prin meritele morților, ci prin rugăciunile celor vii. Domnul, care s-a coborât la iad, în timp ce trupul său era mort, și a scos de acolo pe cei ce erau ținuți în stăpânirea iadului. Domnul care are putere asupra întregii lumi și are cheile morții și ale iadului. Domnul care vede strădania și iubirea celor vii față de cei morți, poate scoate din iad pe cei ce au decedat cu păcate nu de moarte și-i poate introduce în fericirea raiului, înainte de judecata universală. Această învățătură se deosebește despre învățătura despre Purgatoriu.

Pe lângă rostul de mai sus, rugăciunile pentru cei adormiți mai au și un alt folos. Prin ele progresăm și noi cei vii, în viața religioasă. Prin ele se amplifică și se înalță conștiința creștină și prin ea influențăm în bine pe urmașii noștri, pe de o parte, iar pe de altă parte arătăm roadele influenței bune ce au avut înaintașii asupra noastră. Prin ele stabilim o responsabilitate între generații.

Biserica, vorbind despre soarta celor din viața de dincolo, se referă numai la soarta membrilor ei. Ea nu judecă destinul celor ce nu-i aparțin. Nu afirmă categoric despre necreștini nici că sunt mântuiți, nici că sunt osândiți.

Starea celor decedați este o stare de proviziorat. Ea nu este definitivă, până la a Doua Venire a Domnului și la judecata universală. Mai este încă vreme să ne îngrijim de mântuirea repausaților noștri.

Suntem datori a mijloci în Iisus Hristos (eternul mijlocitor pentru fiecare dintre păcătoși) pentru toți apropiații noștri vii sau morți. Aceasta a zis-o Mântuitorul și ne-o cere : “Iubiți-vă unii pe alții precum Eu v-am iubit pe voi și căutați Împărăția lui Dumnezeu pentru voi și pentru toți oamenii”. Hristos a luat asupra sa povara păcatelor noastre și noi trebuie, de asemenea, după învățătura apostolilor, să îndeplinim porunca Mântuitorului purtând greutățile aproapelui nostru :”Ce apasă pe om mai mult decât păcatul său”. Pentru aceasta suntem datori, după poruncă, să luăm parte activă la soarta repausaților, pentru a căror mântuire Hristos însuși s-a făcut om. Temeiul unirii noastre cu repausații este Hristos, harul Său și Sfânta Credință.

Datori suntem prin credința noastră sinceră, să facem ca repausatul să-l primească pe Hristos după cum nașul face a-L primi pe Hristos și harul Său aceluia care se botează. Deși timpul semănăturilor a trecut pentru cei repausați, fiind membri ai trupului lui Hristos – ai Bisericii – sunt accesibili sfintelor influențe ce vin din partea și prin mijlocirea fiilor Bisericii aflați încă în viață.

În permanență credința celor ce se roagă face să coboare harul lui Dumnezeu asupra celor care se roagă.

Fie ca rugăciunile și credința noastră să lucreze pentru repausații noștri și să se aplece asupra lor harul Mântuitorului.

Suntem pribegi, trecători pe pământ, și ne este de primă trebuință să ne cunoaștem soarta în veșnicie, să descifrăm taina morții și să vedem cu ochii cugetului ce-l așteaptă pe om dincolo de mormânt.

BIBLIOGRAFIE

Aghioritul Ierom. Benedict, Parastasele și folosul lor, traducere din greacă de Ieroschim. Șt. Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Ed. Evanghelismos, București, 2002

Aghioritul Cuv. Paisie, Trezire duhovnicească (2), ed. a II-a, traducere din elenă Ieroschim. Ștefan Lacoschitiotul, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, 2000

Băbuț Diacon Gheorghe, Pelerinul român, colecția Ortodoxia românească, ed. a III-a, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1992

Băbuț Diacon Gheorghe, Mărgăritarele

Băbuț Diacon Gheorghe, Ușa pocăinței, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1992

Boca Ierom. Arsenie, Cărarea împărăției, Ed. Sfintei Episcopii a Aradului, 1995

Braniște Preot prof.dr. Ene, Liturgică specială, E.I.B.M.B.O.R., București, 1985

Braniște Preot prof.dr. Ene, Liturgică generală, ed. a II-a, E.I.B.M.B.O.R., București, 1993

Brancianinov Ignatie, Cuvânt despre moarte, traducere din rusă Al. Manciu-Sudinschi, ed. a II-a , Ed. Ileana

Breck John (coordonator), Ce este moartea ?, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2003

Bria Preot prof.dr. Ion, Credința pe care o mărturisim, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987

Cabasila Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în Hristos, traducere Preot prof.dr. E. Braniște și Preot prof.dr. T. Bodogoe, Ed. Arhiepisopiei Bucureștilor, 1989

Chiril Sf. Arhiepis. Alexandriei, Cuvânt pentru ieșirea sufletului și pentru a doua venire, în Ușa pocăinței, traducere din chirilică Diacon Ghe. Băbuț, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1992

Chițescu N., Todoran I., Petreuță I., Manual de teologie dogmatică și simbolică, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002

Cleopa Părintele, Puterea celor 40 de Liturghii și Parastasele, Ed. Bunavestire, Râmnicu Vâlcea, 2005

Cleopa Arhim. Ilie, Valoarea sufletului, Ed. Bunavestire, Bacău, 1994

Damaschin Sf. Ioan, Dogmatica, ed. a III-a, traducere Preot D. Fecioru, Ed. Scripta, București, 1998

Dorotei Avva, Învățături și scrieri de suflet folositoare, traducere din greacă de Ep. Filaret Râmniceanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997

Larchet Jean-Claude, Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții, traducere din franceză de Marinela Bojiu, Ed. Sophia, București, 2006

Larchet Jean-Claude, Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte, traducere din franceză de Marinela Bojiu, Ed. Sophia, București, 2006

Man Arhim. Serafim, Adevăruri trăite, învățături folositoare, Ed. Episcopiei ortodoxe române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1993

Mândruță Protos. Nicodim, Calea sufletului în veșnicie sau cele 24 de vămi ale văzduhului, vol. I, Ed. Bunavestire, Bacău, 1996

Miniat Ilie Episcop de Kalavrita, Didahi și predici, traducere Preot prof.dr. D. Fecioru, Ed. Bunavestire, Bacău, 1995

Mitrofan Părinte, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, vol. II, traducere de Mitrop. Iosif Gheorgian, Ed. Anastasia, București, 1996

Mladin Mitrop. dr. Nicolae, Teologie moral-ortodoxă, vol. II, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003

Movilă Petru, Mărturisirea ortodoxă, Ed. Episcopiei Bucovinei, București, 1942

Nafpaktos Mitrop. Hierotheos, Viața după moarte, Ed. Bunavestire, București, 2000

Natu Protos. Grighentie, Din frumusețile vieții creștine, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 1993

Necula Preot prof.dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1960

Nicolae Mitrop. Krutițki, Cuvântări bisericești, traducere Preot N. Popescu, E.I.B.M.B.O.R., București, 1949

Popescu Preot prof. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005

Plămădeală drd. Ierom. Antonie, Învățătura ortodoxă despre rai și iad, în S.T., XX, 7-8, 1960

Răduță Preot Vasile, Ghidul creștinului ortodox de azi, Ed. Humanitas, București, 1998

Rose Serafim, Sufletul după moarte, traducere de Constantin Jinga, Ed. Anastasia, București, 1996

Sirul Sf. Isaac, Cuvinte despre sfintele nevoințe, cap. 85 în Filocalia, X, traducere de Preot prof.dr. D. Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981

Stăniloae Părintele Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiență a Duhului Sfânt, traducere M. Rusu, Ed. Deisis, Sibiu, 1995

Stăniloae Preot prof.dr. Dumitru, Starea sufletelor după judecata particulară, în Ortodoxia V, 4, 1953

Stăniloae Preot prof.dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București, 1978

Zăvorâtul Sf. Teofan, Călăuzirea către viața duhovnicească, traducere Preot D. Manolache, Ed. Egumenița și Cartea Ortodoxă

Zăvorâtul Sf. Teofan, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, traducere din engleză de prof. Grația Lungu Constantineanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998

*** Grădina de flori duhovnicești, cugetări și sfaturi de la sfinți și înțelepți, se tipărește cu binecuvântarea Prea Sfințitului Calinic Ep. Argeșului în folosul caselor de copii din cadrul Asociației “Pro Vita”, 1994

*** Învățătură de credință creștin ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București, 1992

*** Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur și Liturghia Sf. Vasile cel Mare

*** Mântuirea păcătoșilor, Biblioteca religioasă a sfintei mănăstiri românești “Prodromul” din Sf. Munte Athos

*** Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe, p. II, întrebarea I, traducere Alexandru Elian, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981

*** Ne vorbește părintel Cleopa, vol. II, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995

*** Ne vorbește părintele Cleopa, vol. III, Ed. Episcopiei Romanului, 1996

*** Ne vorbește părintele Cleopa, vol. IV, Ed. Episcopiei Romanului, 1996

*** Pateric, pentru Avva Macarie, 36

*** Patericul (egiptean), Alba Iulia, 1990

*** Proloagele, vol. I, Luna septembrie în 24 de zile : Sfânta Mare Muceniță Tecla, Ed. Bunavestire, Bacău, 1995

*** Proloagele, vol. II, Luna martie în 12 zile : Preacuviosul Părintele nostru Grigorie Dialogul

*** Scara, III, traducere de Preot prof.dr. D. Stăniloae, în Filocalia, IX, E.I.B.M.B.O.R., București, 1980