Biserica Adventista din Romania 1965 1989

Introducere

Deși apărute de mai bine de un secol pe scena vieții religioase românești, cultele minoritare neoprotestante continuă să rămână în “conul de umbră” al Bisericilor majoritare, fapt dovedit și de numărul scăzut al lucrărilor de specialitate.

Lucrarea de față se dorește a fi doar o introducere în studiul Bisericii adventiste de ziua a șaptea, profunzimea subiectului necesitând cercetări aprofundate de arhive, articole și mărturii.

Lucrarea cuprinde cinci capitole, câteva concluzii, bibliografia și șapte anexe.

Primul capitol urmărește, pe scurt, istoria Bisericii Adventiste, din Statele Unite și România, surprinzând unele evenimente importante precum apariția, organizarea, dezvoltarea și răspândirea pe plan mondial prin intermediul activității de misionar.

Mesajul advent a pătruns în România în a doua jumătate a secolului al XIX – lea și în ciuda unei puternice opoziții față de un cult, presupus a “distruge” unitatea de credință românească, s-a înregistrat o rapidă creștere a numărului de membri. Este precizat de asemenea și cadrul legal în care și-a desfășurat activitatea, de la starea de ilegalitate, la sfârșitul secolului XIX până la recunoașterea ca și cult în urma Decretului nr 407, din 1946.

Al doilea capitol prezintă Biserica adventistă în perioada regimului ceaușist, pornind de la caracteristicile cultului, organizarea, instruirea corpului pastoral până la activitățile desfășurate de aceasta în condiții de așa zise drepturi și libertăți religioase.

Partea a treia tratează domeniul imagologiei, a alterității, debutând cu câteva considerații teoretice.

Pornind de la aceste teorii, am dorit să surprind modul în care credinciosul adventist era perceput de către autorități și societate în diferite etape ale vieții: școală, armată, loc de muncă. În acest scop am făcut apel la mărturii personale precum și la unele surse editate provenite din arhivele Securității.

Relațiile Bisericii cu exteriorul, atât la nivel instituțional cât și la nivel de membri constituie subiectul principal al celui de-al patrulea capitol.

Capitolul final constituie o inversare a rolurilor din capitolul trei. De data aceasta, tot prin intermediul mărturiilor personale, am arătat modul în care credinciosul adventist a perceput regimul comunist și pe principalul reprezentat al acestuia, Nicolae Ceaușescu.

De asemenea este prezentată dorința de schimbare a regimului, nutrită de membrii adventiști, precum și motivațiile lor.

Un aspect deosebit de interesant s-a dovedit a fi cel al momentelor de reculegere, de petrecere al timpului liber de către membrii adventiști în perioada comunistă. Am dorit să evidențiez faptul că, în ciuda privațiunilor de drepturi și libertăți, membrii protestanți adventiști au putut să aibă parte de momente plăcute.

În elaborarea acestei lucrări am folosit analiza de documente precum și tehnica interviului, pe baza unor chestionare prestabilite.

Capitolul 1

Scurt istoric al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea

Originile cultului adventist pot fi găsite în mișcarea millerită, din prima jumătatea a secolului al – XIX – lea, în Statele Unite ale Americii.

Organizată în jurul predicatorului William Miller (1782-1849), această mișcare interconfesională – deoarece a atras un număr mare de membri ai altor biserici protestante – avea un singur scop: pregătirea omenirii pentru revenirea lui Hristos în anul 1843.

Miller a stabilit această dată în urma studierii profețiilor din cărțile Bibliei, mai exact cartea lui Daniel și Apocalipsa. El a tras concluzia că Biblia vorbește despre revenirea lui Hristos și chiar stabilește și o dată: la 2300 de ani (cf. Daniel 8:14), după reîntoarcerea lui Ezra la Ierusalim, în anul 457. Împlinirea acestei profeții urma astfel să aibă loc în anul 1843.

Mișcarea a avut mii de adepți, pastori și laici, care au preferat să-și părăsească bisericile de origine și astfel să se pregătească pentru revenirea lui Hristos.

Subiectul a creat senzație în Statele Unite, iar marile ziare vorbeau despre acest eveniment, deseori în termeni calomniatori.

Adepții mișcării, în vederea pregătirii pentru mărețul eveniment al revenirii lui Hristos, și-au abandonat locurile de muncă, ajungând chiar să părăsească culturile pământurilor lor.

Însă evenimentul mult așteptat nu s-a produs, nici în anul 1843, nici în anul 1844 – conform unei recalculări a datei istorice. Acest eveniment este cunoscut în literatura adventistă sub denumirea de “marea dezamăgire”.

Totuși a existat o grupă de oameni care a continuat să creadă că calculele și data stabilită au fost corecte, doar că interpretarea lor a fost greșită. Explicația n-a întârziat să apară: – cf.teoriei lui Hiram Edson, în anul 1844, Hristos nu urma să intre, în vederea lucrării de ispășire, într-un Sanctuar pământesc (Pământul), ci într-unul ceresc.

Această doctrină – a Sanctuarului ceresc – a reprezentat o contribuție unică în teologia creștină, iar de la apariția ei Biserica Adventistă nu a mai stabilit nici o dată istorică pentru revenirea lui Hristos.

Liderul principal al acestui grup a fost Ellen G. White (1827-1915), care, ulterior, a devenit profetesa bisericii adventiste, aducând o contribuție deosebită la organizarea și dezvoltarea bisericii. A scris enorm de mult, în diferite domenii precum cel spiritual, educațional, al sănătății ș.a.m.d.

Inițial, în acest grup post-millerit, a existat o opoziție în ceea ce privește organizarea sa ca biserică dată fiind în primul rând ostilitatea bisericilor organizate față de adepții mișcării millerite, manifestată prin numeroase excluderi, dar și o serie de temeri legate de transformarea mișcării într-o instituție, ca de exemplu teama restrângerii libertății de cercetare a Bibliei și a dreptului de a-și mărturisi credința. În aceași ordine de idei se poate menționa și faptul că existau unii opozanți ai ideii de organizare care, în mod preconceput se temeau ca nu cumva odată organizată ca și biserică, aceasta să nu devină “Babilon”, văzut ca și organizație represivă.

Pe de altă parte, pentru mulți dintre credincioși certitudinea revenirii apropiate a lui Hristos fără a stabili o dată cronologică –făcea inutilă organizarea.

Doar având o formă organizată mișcarea putea să înainteze și să-și atingă scopurile înalte. Lucrarea de predicare, viabilitatea anumitor ramuri de activitate (din educație, sănătate, publicistică) nu puteau funcționa la cote înalte dacă mișcarea nu s-ar fi constituit într-o structură bine organizată, și având inclusiv un anumit statut instituțional. Nu mai puțin important era faptul că organizarea în biserică contribuia la unitatea doctrinară a acesteia.

Au existat mai multe variante cu privire la alegerea unui nume pentru noua denominație: “Adventiștii sabatarieni”, “Poporul zilei a șaptea”, “Biserica lui Dumnezeu”, “Rămășița” ș.a.m.d. În timpul Conferinței de la Battle Creek, de la 1 octombrie 1860, s-a pledat pentru denumirea de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea (termenul de adventist provine din latină: ad – pentru; venio,-ire – a veni; în traducere liberă, așteptători ai lui Hristos)

Tot atunci s-au propus și 3 nivele de organizare, cuprinzând: biserica locală,

conferința de state și Conferința Generală.

Prima Conferință Generală, avându-l ca președinte pe John Byngton, s-a ținut în luna mai, 1863. La această dată Biserica adventistă avea pe teritoriul Statelor Unite aproximativ 3500 de membri, 30 de pastori și câteva Conferințe în diferite state.

În doar două decenii (1863-1888) Biserica a cunoscut o creștere deosebită a membrilor (de peste 7 ori: de la 3500 la 26112), a bisericilor locale (901) și a conferințelor (42).

Diverse probleme precum: numărul mai mare de membri comparativ cu perioada anterioară (la începutul sec.XX -75 mii); numărul mare de conferințe locale; independența de acțiune a organizațiilor auxiliare – Educația, Lucrarea medicală, Școala de Sabat – și neîncadrarea lor în Conferința Generală – precum și altele, care au apărut de-a lungul timpului, au făcut necesară o restructurare a organizării bisericii în vederea unei eficientizări a activităților sale.

Adventismul în afara Statelor Unite

Trimiterea de misionari în afara teritoriului american n-a constituit, într-o primă fază, o preocupare pentru Biserica adventistă. Adventiștii se axau în principal pe transmiterea soliei advente la “orice neam” din America de Nord.

Doar în anii 1870 liderii Bisericii au înțeles necesitatea trimiterii de misionari în străinătate. Astfel, primul misionar oficial trimis de Biserica adventistă din SUA în Europa a fost John Andrews, în anul 1874.

Alți misionari au fost trimiși în Scandinavia (1877), Anglia, Australia, Noua Zeelandă (1886), Africa de Sud (1878), India, China și Extremul Orient.

În prezent, Biserica adventistă de ziua a șaptea numără cca 12 milioane de membria botezați, răspândiți în întreaga lume, fiind una dintre bisericile neoprotestante cu cea mai mare rată de creștere, de aproximativ jumătate de million de noi membri în fiecare an, mai puțin de 10% din totalul lor trăind în Statele Unite.

Biserica adventistă în România

Precursori ai adventismului

Doctrina Sabatului constituie un element caracteristic Bisericii adventiste, ea presupunând o zi de închinare sfântă, asemeni ritului iudaic.

Conform surselor istorice, se pare că pe teritoriul Romaniei, a existat un grup de păzitori ai Sabatului biblic, mai exact în zona Transilvaniei, între secolele XVI-XIX. Iată câteva dintre referințele la acest fenomen:

-“secta baptiștilor[…]care propovăduiau observarea Sabatului iudaic” (Geografia și istoria Ungariei, cu privire specială asupra Transilvaniei, pp.124-125)

-“persecuția împotriva sabatiștilor din Transilvania a fost îngrozitoare: confiscarea averilor, arderea cărților, întemnițare[ …]” (Adolf Dux – Aus Ungaru, Leipzig, 1880, pp. 281-291)

– se spune că mulți sabatarieni din Transilvania, de frica persecuțiilor, au trecut la alte confesiuni precum catolicismul, unitarianismul, mozaismul (Revista Bisericii Evanghelice Luterane, nr.2, 1876, p.254)

-“sâmbătașii care cred în legea jidovească” (Mihail Kogalniceanu – Letopisețul Țării Moldovei, vol 1, pp. 1-3)

– în“Istoria Bisericească” (vol 4, pag 72), Eusebiu Popovici precizează că ultimii păzitori ai Sabatului iudaic – 30 de familii – s-au convertit la mozaism în anul 1868.

Însă, se pare că diferențele de doctrine între acest grup sabatarian și Biserica adventistă, înlătură ideea existenței unui precedent adventist, înainte de sosirea primului misionar adventist în România.

Începuturile bisericii adventiste din România sunt legate în special, de activitatea misionarului de origine poloneză Mihail B. Czsechovski, sosit, în mod neoficial, în iarna anului 1869/1870 în Ploiești.

Aici va organiza o mică grupă de credincioși, formată în principal din membrii familiei Aslan, urmând ca în anul 1884, misionarul adventist A.C. Bordeau, să transforme această grupă de 12 persoane într-o primă biserică locală adventistă de ziua a șaptea.

Solia adventă a pătruns în Transilvania, în anul 1890, prin intermediul pastorului L.R.Conradi, sosit aici pentru a da de urma ultimilor sabatarieni din secolul XVI. Astfel că în 1894 se raporta prezența a 10 membri adventiști în Cluj.

În Dobrogea, în satul Sarghiol s-a format de asemenea o grupă de credincioși AZȘ, în urma lucrării de evanghelizare, susținută de niște adventiști germani, sosiți cu un grup de coloniști din Crimea în anul 1891. Un an mai târziu, pastorul Conradi, va vizita Dobrogea și va organiza o comunitate formată din 17 membri.

La Viile Noi (Dobrogea) s-a constituit prima biserică adventistă din Romania.

În anul 1904, în urma activității evanghelistului rus, J.F. Ginter, se organiza, de asemenea, o grupă de credincioși în capitala țării.

Se pare că de la an la an numărul adventiștilor a crescut: dacă în 1909 se înregistrau 144 membri, în 1914 numărul acestora a ajuns la 583 membri, apoi în 1915 la 754 membri, în 1916 la 834 membri, pentru .

În Dobrogea, în satul Sarghiol s-a format de asemenea o grupă de credincioși AZȘ, în urma lucrării de evanghelizare, susținută de niște adventiști germani, sosiți cu un grup de coloniști din Crimea în anul 1891. Un an mai târziu, pastorul Conradi, va vizita Dobrogea și va organiza o comunitate formată din 17 membri.

La Viile Noi (Dobrogea) s-a constituit prima biserică adventistă din Romania.

În anul 1904, în urma activității evanghelistului rus, J.F. Ginter, se organiza, de asemenea, o grupă de credincioși în capitala țării.

Se pare că de la an la an numărul adventiștilor a crescut: dacă în 1909 se înregistrau 144 membri, în 1914 numărul acestora a ajuns la 583 membri, apoi în 1915 la 754 membri, în 1916 la 834 membri, pentru ca în 1919 să existe 790 membri adventiști în România.

Organizarea Bisericii Adventiste

Creșterea numărului de membri și comunități locale, precum și activitatea unor personalități de marcă din cadrul bisericii, P.P.Paulini și Ștefan Demetrescu, fac posibilă organizarea după model american a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din România.

În anul 1913, apare prima Conferință română, sub conducerea lui P.P. Paulini.

În anul 1920, după reîntregirea teritoriului național, are loc, la București în luna iulie, o conferință importantă, la care participă 626 de membri – dintr-un total de 2000 membri – precum și câțiva vizitatori de excepție precum: A.C. Daniells – președintele Conferinței Generale, și L.H. Christian – președintele Diviziunii Europa. Cu această ocazie s-a hotărât organizarea Uniunii Române a Comunităților Evanghelice a Adventiștilor de Ziua a Șaptea din România – constituită din Vechiul Regat și noile provincii, sub președenția lui P.P.Paulini, precum și înființarea a patru conferințe pe plan național: Conf. Muntenia, cu sediul la București, Conf. Moldova, cu sediul la Iași, Conf. Transilvania, cu sediul la Cluj și Conf. Banat cu sediul la Timișoara.

În anul 1928 are loc o restructurare teritorială, în urma căreia Conf. Moldova și Conf. Muntenia se împart fiecare în două: Conf. Moldova de Nord cu sediul la Iași și Conf. Moldova de Sud cu sediul la Focșani; respective Conf. Muntenia de Vest cu sediul la București și Conf. Muntenia de Est cu sediul la Ploiești.

Alte schimbări au avut loc în anul 1940, în urma cedării Transilvaniei, și după recuperarea ei (1944) când Transilvania a fost împărțită în două: Conferința Transilvania de Nord și de Sud.

În perioada comunistă, numărul conferințelor a fost redus din nou la patru, denumite după locul unde își aveau sediul: Conferința Cluj, Conferința Sibiu, Conferința București și Conferința Bacău.

Ultima reorganizare teritorială a Uniunii Române a avut loc dupa căderea comunismului în anul 1991, în urma căreia au rezultat șase conferințe, existente până în ziua de azi: Conferința Muntenia (București), Conferința Oltenia (Craiova), Conferința Moldova (Bacău), Conferința Transilvania de Nord (Cluj), Conferința Transilvania de Sud (Târgu-Mureș) și Conferința Banat (Timișoara).

Instituții aparținând Bisericii adventiste

Instruirea teologică a corpului pastoral și nu numai s-a făcut în cadrul Institului biblic de la Focșani, care a început să funcționeze în anul 1924. În 1926 și-a mutat sediul la Diciosânmartin-Târnăveni.

Din 1931 până în 1949 – cu întreruperi între 1942-1945 – noul sediu al Institutului Teologic a fost la Stupini – Brașov. În anul 1949 clădirea și terenul adherent fiind preluat în mod abuziv de către comuniști.

Seminarul Teologic Adventist – denumire adoptată în 1948 – se va redeschide, la București în anul 1951 și va funcționa pe toată perioada comunistă, desfășurând însă o activitate pentru un număr redus de personae, numărul anual aprobat de către autorități fiind extrem de mic –unul sau două locuri.

După căderea regimului comunist, Biserica Adventistă va primi în anul 1992 autorizația înființării Institutului Teologic Adventist de Grad Universitar, cu sediul la Cernica, unde funcționează și în present.

Biserica mai dispunea și de o editură, înființată în anul 1920, sub denumirea de Societatea Cooperatistă “Cuvântul Evangheliei”, devenită ulterior “Graiul Literar”, apoi Editura “Curierul Adventist” iar astăzi Casa de editură “Viață și sănătate”.

În 1937, sub egida Bisericii adventiste, se înființează, cu scop caritabil, Asociația filantropică și de asistență medicală “Samariteanul milos”, care va pune ulterior bazele unei Școli particulare de surori pentru infirmiere.

Cadrul legal cu privire la funcționarea Bisericii adventiste

În faza de început, de constituire a primelor comunități adventiste, nu a existat o preocupare pentru aspectul funcționării bisericii într-un cadru legal; așa că, din punct de vedere legal, confesiunea adventistă era în afara legalității, iar în teritoriul Transilvaniei funcționa pe baza Legii XLII, din 22 noiembrie 1895, care garanta libertatea credinței și exercitării cultului religios (cf.art.1).

La fel s-a întâmplat și în perioada interbelică, chiar și după reîntregirea teritoriilor statutul legal al Conferinței Transilvania (înființată în 1907) rămânând în continuare sub egida Legii din 1895. Se crease o stare interesantă: pe când, în Vechiul Regat, confesiunea adventistă era recunoscută din punct de vedere juridic, în Transilvania ea rămânea în aceași stare de ilegalitate; era o așa-zisă “nerecunoaștere a recunoașterii”.

Biserica, din punct de vedere legal, nu avea personalitate juridică, fiind considerată o asociație religioasă care funcționa doar cu autorizație de la Ministerul Cultelor.

Biserica a încercat, fără succes, să obțină recunoaștere legală iar acest fapt a adus prejudicii lucrării misionare și de predicare.

O serie de persecuții și de discriminări au avut loc în perioada 1920-1928, în special din partea Bisericii Ortodoxe, care dorea eradicarea prin orice mijloace a “rătăcirii adventiste”.

În perioada războiului, în urma decretelor cu nr. 927/dec.1942 și nr.431/1943, semnate de conducătorul României, mareșalul Ion Antonescu, confesiunea adventistă era interzisă, proprietățile bisericii erau confiscate, lăcașurile de cult erau sigilate iar o serie de membri au fost arestați, închiși, și chiar condamnați la moarte (11). A existat chiar un plan de deportare a adventiștilor – care refuzau trecerea la o altă confesiune – împreună cu țiganii, pe Bug.

Ulterior, Antonescu a renunțat la acest plan – ajuns doar la faza de strângere a celor vizați pentru deportare – în urma intervenției, printr-un memoriu, a avocatului adventist Ștefan Demetrescu, care îl cunoștea personal pe mareșal.

După război, confesiunea adventistă de ziua a șaptea, a fost recunoascută ca și cult, egal în drepturi cu celălalte culte, în urma Decretului Lege cu nr.407 din 1946.

Potrivit acestui decret, mai precis conform articolului III, organizațiile bisericii – Conferințe și Uniuni – sunt înzestrate cu personalitate juridică, având astfel dreptul legal de a achiziționa sau deține bunuri imobliare cu scopul deservirii cultului adventist.

Pe plan financiar, conform articolului V, Statul se sustrage de la acordarea oricărui tip de ajutoare sau subvenții financiare cultului adventist, care va trebui să se administreze din fonduri proprii.

Astfel prin acest decret se atingea un obiectiv de mare însemnătate pentru Biserica adventistă, urmărit încă din perioada interbelică.

De asemenea statutul cultului adventist a fost reglementat prin Decretul nr 177, emis în 1948 și care privea regimul general al cultelor.

Statutul celor 14 culte recunoscute de către Stat precum și modificarea lor se putea realiza prin emiterea unui act normativ cu putere de lege, de către un organ al puterii de stat, mai exact prin decrete ale Prezidiului Marii Adunări Naționale.

Verginia Vedinaș, în lucrarea sa, intitulată, “Libertatea credințelor religioase”, subliniază 4 aspecte care pun în lumină caracterul neconstituțional al decretului nr 177.

În primul rând, conform articolului 13, aliniat (1), pentru ca un cult să funcționeze în mod legal, trebuie să primească în prealabil recunoaștere din partea Statului.

Necontestând dreptul Statului de a exercita o supraveghere asupra exercițiului cultelor, această recunoaștere, în opinia autoarei, poate duce la comiterea de “abuzuri din partea autorității” sau la o “apreciere discreționară” privind acceptarea sau neacceptarea respectivei recunoașteri.

În al doilea rand, acest decret consacră inegalitatea dintre culte, unele fiind privilegiate iar altele discriminate. Biserica Ortodoxă reprezintă un exemplu de caz privilegiat, fiindu-i acordate drepturi suplimentare spre deosebire de celelalte culte.

Al treilea aspect privește lezarea libertății religioase, asigurată în mod formal în articolul 1, prin nerecunoașterea dreptului părinților de a-și educa copiii conform convingerilor religioase proprii prin intermediul predării religiei la școală.

Instituțiile școlare – 2300 școli primare, 24 școli secundare, 8 școli bisericești, 13 seminarii – au fost fie preluate de către Stat, fie închise.

În ultimul rând, decretul autoriza interferența Statului în problemele interne ale cultelor: controlul asupra ajutoarelor primite sau trimise în străinătate (art 42), raportul trimis Statului din partea cultelor cu privire la bunurile și proprietățile deținute (art.29), controlul și aprobarea bugetelor cultelor de către Ministerul Cultelor (art.30)

Capitolul 2

Biserica adventistă din România, între 1965-1989

Considerații generale

Biserica adventistă de ziua a șaptea se încadrează prin preceptele și doctrinele sale în cadrul curentului protestant, având la bază cele 3 principii fundamentale ale Reformei inițiate de Martin Luther în secolul XVI: Soli Dei, Sola Scriptura și Sola Fide.

Soli Dei

Adventismul de ziua a șaptea consideră că Biserica, ca și instituție, nu deține autoritatea de sfințire precum și infailibilitatea pentru o astfel de autoritate. Doar Isus Hristos are această putere, rolul bisericii fiind doar acela de a-l aduce pe credincios în fața Divinității.

De asemenea, Biserica adventă, adeptă respectării perceptelor Decalogului, nu promovează și nu face din nici o ființă omenească obiect de închinare, nici față de Fecioara Maria sau de sfinți. De aici, se subînțelege simplitatea decorării locașului de cult, în lipsa icoanelor și a altor simboluri venerate de Bisericile tradiționale.

Absența unui mijlocitor (Fecioara Maria, sfinți sau chiar preot) între Dumnezeu și credincios duce la desacralizarea preoției, pastorul având, în principal, atribuția de a predica Cuvântul și de a administra actele cultice, fără a pretinde însă monopol în aceste domenii.

Sola Scriptura

Biserica adventistă consideră că “Sfintele Scripturi[…]sunt insuflate de Dumnezeu, formând revelația vie, suficientă și autentică a lui Dumnezeu”.

Biblia are menirea de a-l descoperi pe Dumnezeu omului păcătos și de a-i arăta modelul de viețuire, conform voinței divine.

“Biblia[…]constituie singura și infailibila regulă în ce privește credința și felul de viețuire creștină iar tradiția nu poate fi hotărâtoare în problemele de credință”.

Absența elementului vizual din biserică (picturi, icoane, statui de cult) duce la o creștere a importanței elementului auditiv – ascultarea Cuvântului predicat de la amvon, “punctul focal al spațiului din Biserică”.

Sola Fide

Aceasta constituie principiul central al protestantismului, la care aderă și Biserica adventistă: omul este mântuit doar prin credință.

“Îndreptățirea prin credință este lucrarea harului divin[…]acordat în baza credinței noastre cu care îl primim pe Isus Hristos ca Mântuitorul nostru personal[…]Noi trebuie să păzim Legea lui Dumnezeu nu ca prin ea să devenim neprihăniți, ci fiindcă prin credință în Isus Hristos deja am fost îndreptățiți”.

Nici măcar actele de cult commemorative nu au rolul de mântuire, ele fiind doar simboluri ale harului divin.

În cadrul cultului adventist se recunosc doar două astfel de acte commemorative, botezul prin scufundare și Sfânta Cină.

Prin botez se dobândește calitatea de membru oficial al Bisericii Adventiste. Nu este oficiată la o vârstă fragedă, din pruncie, ci doar la vârsta la care credinciosul este conștient de importanța legământului făcut, acest lucru fiind evident chiar prin formula, rostită de pastor la botez:”În baza mărturisirii credinței tale, te botez în Numele Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt”.

De asemenea nici acest act nu constituie un mijloc de mântuire, ci este doar un simbol al legământului încheiat cu Dumnezeu.

Sfânta Cină este un serviciu oficiat de către pastor, la care iau parte în mod active doar membrii botezați ai Bisericii. Sfânta Cină constituie un “act comemorativ al jertfei mântuitoare a Domnului Isus Hristos” (Timiș Alexandru), iar simbolurile vizibile ale acestei jertfe sunt pâinea nedospită, fără aluat – considerat a fi un simbol al păcatului, și vinul nefermentat și netratat cu chimicale, fermentul simbolizând tot ideea de păcat.

Acest act este precedat de așa-numitul “act al umilinței”, simbolizat prin spălarea picioarelor, conform descrierii biblice din Evanghelia după Ioan, capitolul 13; el este oficiat între membrii bisericii, în mod separat, în funcție de sex.

Organizarea Bisericii Adventiste în perioada comunistă

Biserica Adventistă este constituită din mai multe nivele. Primul nivel este constituit de biserica locală sau comunitatea de credincioși. “De biserica locală aparțin membrii componenți ai acelei biserici care pot proveni și din grupele limitrofe ale unei biserici locale, care n-au încă statut de biserică de sine stătătoare și atunci sunt afiliate unei biserici locale ca grupe organizate” (Timiș Alexandru).

Există și un nivel intermediar, districtul pastoral, format din mai multe biserici învecinate, de regulă între 2 și 4 biserici

Nivelul al doilea, conferinta, este compus din toatalitatea districtelor pastorale dintr-o regiune a tarii, urmând nivelul al treilea, Uniunea de Conferințe care cuprinde totalitatea conferințelor de pe teritoriul unei țări. Apoi urmează nivelul al patrulea, Diviziunea, alcătuită din mai multe uniuni învecinate geografic, care constituie în cele din urmă nivelul cinci, și anume Conferința Generală – organul superior de conducere – care acoperă totalitatea diviziunilor existente în lume. Sediul Conferinței Generale al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea este din 1905 la Washington, D.C.

La noi în țară, în perioada comunistă, situația se prezenta în felul urmator:

număr de biserici: 489 (1968), 516 (1978), 524 (1988)

număr de conferințe: 4 – Conf. Bacău, București, Cluj și Sibiu

Uniunea Română – își avea sediu la București, fiind afiliată la Diviziunea Euro-Africa, cu sediu la Berna

Forul de conducere

La nivel național forul de conducere era reprezentat de Uniunea de Conferințe, formată dintr-un comitet executiv, condus de președintele Uniunii.

La nivel teritorial era Conferința – care urma același model – un comitet executiv, condus de președintele de Conferință.

La nivel local – biserica era condusă de un pastor, împreună cu un comitet al bisericii, pastorul fiind președintele acestui comitet.

Același sistem de conducere funcționeză și în prezent în cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.

Sistemul electoral

Indicațiile cu privire la organizația și administrația bisericii sunt cuprinse într-un “Manual al comunității”, adoptat și tipărit în Statele Unite, în anul 1932; iar începând din anul 1946, acest manual este supus revizuirii, la fiecare sesiune a Conferinței Generale, ținută o dată la 5 ani, orice modificare, ștergere sau adăugire, trebuind să întrunească votul majorității delegaților, prezenți din toată lumea.

Prevederile acestui manual cu privire la alegeri reprezintă doar recomandări, adaptate de forurile de conducere ale bisericii, la realitățile existente.

Astfel, la noi, în țară, alegerile

pentru Uniune – o dată la 5 ani

pentru Conferință – o dată la 3 ani

pentru Biserica locală – o dată la 2 ani

În perioada comunistă, alegerile din cadrul Bisericii adventiste, și nu numai, se puteau efectua numai cu aprobarea Departamentului Cultelor, care trebuia informat și căruia, de asemenea, trebuia să i se prezinte lista cu candidații propuși pentru posturile de conducere; iată cum își amintește pastorul Timiș B. Alexandru, fost președinte al Conferinței Cluj (1980-1992) de alegerile din perioada comunistă:

“Orice adunare electivă era legată de aprobarea, în prealabil, a Departamentului Cultelor[…]din 1945 până în 1989 au fost perioade când au trecut și 4 până la 7 ani până când a reușit Biserica să stoarcă o aprobare de la cei în drept de a ține o adunare elective […]Departamentul Cultelor era mâna dreapta a Securității […] avea o pretenție […] ridicată la rang de lege, ca înainte de alegeri, biserica să înainteze lista persoanelor eligibile și cercetând această listă, au mai tras cu creionul peste o sumedenie de nume “Nu corespunde, nu corespunde”, căutând să bage oameni, cu care se puteau înțelege mai bine, în organul de conducere al Bisericii […] într-un mod foarte brutal s-a amestecat Statul în treburile interne ale Bisericii”.

Instruirea corpului pastoral

Pregătirea corpului pastoral în vederea deservirii activității de pastor întâmpina, de asemenea, greutăți și piedici din partea Departamentului Cultelor.

După confiscarea în mod abuziv a clădirii de la Stupini-Brașov, în anul 1949, noul sediu al Seminarului Teologic Adventist s-a deschis în anul 1951, la București.

Intervenția autorităților comuniste în acest domeniu s-a manifestat în felul următor:

Se acordau anual un număr extrem de redus de locuri la Seminar: 2-3 locuri

* au existat și excepții: spre exemplu, în anul 1984, au fost admise 8 locuri, pe toată țara, ceea ce însemna 2 locuri pe fiecare Conferință; pastorul Orban Ioan își amintește că doar pentru Conferința Cluj s-au prezentat între 25-30 de candidați. Mai întâi, a avut loc un pre-examen, la Cluj, în urma căruia s-au calificat pentru faza finală, de la București, 5 persoane; iar aici, în urma examenului de admitere, doar două persoane au putut fi admise.

Se verificau, de către Departament, dosarele celor admiși

Existau tentative, din partea membrilor Securității, de cooptare a studenților de la Teologie, pentru colaborare

“[…] se va continua atragerea la colaborare a deservenților cultului Adventist […] a celor care se bucură de autoritate și influență ori au perspective de afirmare în cult. Se va acorda atenție deosebită atragerii la colaborare a elevilor de la Seminarul Teologic Adventist din București”.

Se promovau elemente loiale, fidele regimului în posturile de conducere, pentru influențarea comunităților de credincioși în adoptarea unei atitudini favorabile statului communist.

Programul cultic

Adventiștii de ziua a șaptea celebrează ca zi sfântă, de închinare, ziua de Sabat, mai exact, după ritul iudaic, de vineri seara, de la apus, până sâmbătă seara, la apus, conform indicațiilor precizate în Sfânta Scriptură: Levitic 23:32.

Programul cultic se derulează începând cu vineri seara, un serviciu divin de predică, apoi sâmbătă dimineață – ora de rugăciune, de la 9-9:30, continuând cu participarea activă a tuturor membrilor, pe grupe de vârstă, la Școala de Sabat – studiu biblic, între 9:30-10:30. În final urma cea mai importantă partea a programului de sâmbătă dimineața, și anume serviciul divin de predică, de la 11-12.

Sâmbătă după-amiază – în funcție de anotimp – exista un program de tineret

“câteodată – o dată sau de două ori pe lună – se renunța la programul de după-amiază și se mergea în vizită la cei în vârstă, nu neapărat membri ai bisericii”(Potocean Cristina – interviu, Cluj-Napoca)

Duminică aveau loc ore de instruire, spirituală și educativă cu membrii tineri ai bisericii, acestea fiind conduse de către instructori, speciali numiți și pregătiți pentru această sarcină.

Și în cadrul săptămânii se desfășurau programe divine, cu sau fără știre din partea autorităților. Astfel în ziua de luni se desfășura ora de rugăciune pentru tineri iar miercuri seara ora de rugăciune pentru restul bisericii:

“nu se putea face diferența între Sabat și miercuri seara […] biserica era la fel de plină”(Potocean, Livia – interviu, Cluj-Napoca) – în mediu rural.

Autoritățile comuniste s-au implicat și în desfășurarea momentelor de cult, de exemplu, s-a interzis desfășurarea studiului Școlii de Sabat pe grupe, acesta fiind ținut în schimb de la amvon. Exista teama că în cadrul grupelor de studiu, formate din 7-8 persoane, se puteau discuta idei care ar fi putut pune în primejdie siguranța Statului.

De asemenea materialul de studiat pentru Școala de Sabat – Lecțiunea – era într-un număr foarte mic – un singur exemplar pe comunitate – în loc de una sau mai multe exemplare pe familie, cum este în prezent.

Pastorii, trebuia să fie foarte atenți la conținutul predicilor, adesea fiind chemați la Securitate pentru a da explicații pentru folosirea unor anumite cuvinte sau idei, considerate suspecte.

Ora de tineret – a fost interzisă la reclamația Departamentului Cultelor, la 9 dec, 1971.

Lucrarea cu tineretul

Biserica adventistă, acum, dar și în perioada regimului comunist, se implica și investea foarte mult în educația și dezvoltarea morală, civică și spirituală a tinerilor din cadrul comunității.

Aceștia erau aduși, încă din primii ani de copilărie, în cadrul bisericii, oferindu-li-se, încă de pe atunci, o educație spirituală, adaptată la nivelul lor de înțelegere. Un exemplu, în acest sens, ar fi așa zisa, “lădiță cu nisip” – metoda de educație, cu materiale didactice foarte interesante – în jurul căreia erau adunați copiii de peste 3 ani, în timp ce părinții lor se aflau în biserică, la studiul Școlii de Sabat.

În ce consta aceasta? Era vorba de o lădiță cu nisip, în care erau înfipte figurine, de aprox.5 cm; era un fel de “teatru de păpuși”, care prezenta scene biblice; prin această metodă, Biblia devenea “foarte vie” pentru copiii.

Un alt exemplu ar fi studiul Școlii de Sabat, care era împărțită pe două grupe: – adulți – studiau în biserică; – copiii (de peste 10 ani) – studiau într-o încăpere separată, sub conducerea unui instructor.

Pastorul comunității se implica și el în lucrarea cu tinerii, organizând programe cu ei în cadrul bisericii: concursuri de recitat poezii și psalmi; ieșiri cu copiii pentru realizarea de programe în alte comunități adventiste.”De atunci mi-au rămas foarte multe întipărite în minte”.

De asemenea, în preajma Crăciunului, sub conducerea pastorului, se organizau ieșiri la colindat. Laura Szasz mărturisește că “era cel mai propice moment să faci lucrare (misionară); mergeam pe la vecinii din preajma bisericii, la preotul reformat, la câțiva profesori […] mai erau și câțiva oameni de partid […] mergeam și la ei dar ei erau puțin mai reci față de noi […] niciodată nu dădeam buzna […] discutam înainte și-i întrebam dacă le-ar face plăcere să venim să colindăm […] le duceam cărți, cu o dedicație frumoasă și câte un text biblic, sau câte o Biblie”.

Hanna Bota:”o dată pe an aveam șansa să putem merge la profesorii noștri comuniști și să cântăm și să le lăsăm câte o Biblie cadou sau câte o carte; în momentul în care exista această întâlnire neformală adesea îi vedeam cu lacrimi în ochi sau recunoscând că există Dumnezeu […] noi știam că mulți dintre ei, ca să-și păstreze locurile de muncă, erau membri de partid și, ca urmare, nu trebuiau să participe la slujbe religioase, și atunci mergeam noi, la ei acasă; niciodată nu am fost prigoniți sau opriți în noaptea de Crăciun să mergem la colindat; și astfel am ajuns la oameni chiar importanți, declarați membri de partid și chiar susținători dar care, în familiile lor, erau altceva; ne pofteau înauntru și erau foarte fericiți să ne primească, să stea de vorbă cu noi”.

Biserica, pentru mulți tineri adventiști, se constituia într-o adevărată școală, aici fiind discutate subiecte, care erau prea puțin sau deloc abordate în școlile de stat.

În cadrul orelor de tineret desfășurate la biserică, în mod clandestin, în fiecare sâmbătă după-amiază, după programul divin, tinerii puteau participa la discuții și chiar cursuri:”cursuri de arheologie biblică […] existau oameni care se dedicau și, în mod voluntar, se pregăteau […] acolo am învățat și despre problemele de sexualitate […] ne adunau separați […] băieți și fete […] și vorbeam deschis despre lucrurile acestea și acolo ni se explicau metode incorecte de contracepție”(Hanna Bota).

Alte momente “intelectuale” și mai intense aveau loc în cadrul taberelor organizate, în munți, din timpul verii, pentru o perioadă de 1-2 săptămâni:”parcă am fi participat la cursuri intensive la Facultate, pentru că în continuu erau cursuri: muzică, teologie biblică, istorie” (Hanna Bota).

Actele cultice

Dacă în teorie – Constituția din 1965, Actul final de la Helsinki – exista o libertate religioasă în cadrul sistemului comunist românesc, manifestată prin libera exercitare și funcționare a cultului religios precum și prin dreptul fiecărei persoane de a împărtăși o credință religioasă ”Oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă. Libertatea exercitării cultului religios este garantată. Cultele religioase se organizează și funcționează liber”(cf.art.30), în practică s-a dovedit că regimul comunist a dus o politică acerbă de ateizare a societății românești, de stopare a creșterii numărului de credincioși, în special din bisericile neoprotestante.

Iar dacă, în cadrul acestor biserici, aderarea membrilor se făcea prin intermediul actului de botez, la o vârstă matură, este de înțeles că autoritățile luau măsuri împotriva acestui act cultic.

În Biserica adventistă de ziua a șaptea, situația nu era diferită. Botezurile se oficiau pentru două categorii de oameni: pentru cei din interior, care s-au născut și au crescut în familie adventistă, și pentru cei din exterior – care proveneau din alte biserici.

Însă înainte de prezentarea situației botezurilor este interesant de urmărit modul în care cei din exterior veneau în contact cu Biserica adventistă.

Dacă, astăzi Biserica adventistă poate să-și prezinte în mod liber principiile și doctrinele – prin programe de evanghelizări, posturi de radio și T.V., colportaj, expoziții de sănătate ș.a.m.d. – în perioada comunistă, ea era privată de aceste oportunități.

Colportajul de cărți religioase era interzis în urma emiterii, în septembrie 1948, a unui ordin circular de către Ministerul Artelor și Informațiilor, conform căreia era interzisă vânzarea sau distribuirea gratuită a cărților și broșurilor, din casă în casă, pe străzi și în piețele publice.

Tot acest ordin mai preciza că puteau fi vândute sau distribuite doar acele cărți care aveau o aprobare recentă de tipărire.

Cât privește celelalte acțiuni, de evanghelizare sau de expoziții de sănătate, susținute în afara Bisericii, situația nu era deloc îmbucurătoare:

“ca adventiști, nu aveam ce comenta […] nu, nu ni se dădea voie” – Cristina Potocian

“să te duci să susții un program la Căminul cultural? N-ar fi venit nimeni să te asculte” – Livia Potocian

“să închiriezi o sală publică, să ai o expoziție de sănătate, era ceva de neconceput” – Orban Ioan

Astfel, dacă aceste mijloace de prezentare a principiilor Bisericii erau cenzurate, aflate sub interdicție, s-au căutat alte metode de a ajunge la oameni; printre acestea amintim:

invitarea la Biserică – de Sărbători în special

ocaziile de iarnă – colindat – cadouri: cărți religioase, Biblii

acțiuni caritabile – vor fi discutate mai târziu

distribuirea de broșuri, cărți etc

studiu la domiciliu

moralitatea credincioșilor adventiști

Persoanele, care doreau să devină membri ai bisericii adventiste, trebuiau în prealabil: să urmeze un curs, la clasa de pregătire pentru botez , cu ocazia căruia se familiarizau cu cele 27 de puncte de credință ale confesiunii advente.

“Pastorul nu trebuie să prezinte candidați în vederea botezului și intrării în biserică, până când nu poate da dovezi comunității, printr-o examinare în public, că aceștia au fost bine instruiți și că sunt gata să facă acest pas […] ei să cunoască îndeaproape toate principiile fundamentale ale bisericii…”

Urma deci examinarea lor publică, aceasta după ce au fost în prealabil examinați de către comitetul bisericii.

“Trebuie să se dea candidaților posibilitatea să-și exprime în mod public dorința de a se uni cu biserica, de a se identifica cu biserica și de a fi recunoscuți de ea”.

Apoi avea loc botezul propriu-zis

Toate aceste demersuri se desfășurau în interiorul bisericii.

În perioada comunistă, pentru a desfășura în mod legal un serviciu divin de botez, era obligatoriu ca pastorul să anunțe Departamentul Cultelor despre intenția bisericii de a avea un botez, însoțind aceasta și cu lista numelor candidaților la botez, inclusiv a unei note de transfer, de la un cult la altul, pentru persoanele care veneau din alte biserici.

În această situație, Biserica întâlnea adeseori opoziție din două direcții: din partea Statului – reprezentat de Departamentul Cultelor – care foarte greu aprobau lista sau nu o aprobau deloc precum și din partea Bisericilor majoritare – care refuzau eliberarea notei de transfer și care denunțau actele de botez făcute fără autorizație (Timiș Alexandru)

Astfel, în atari condiții, Biserica era nevoită să efectueze botezuri clandestine, fără autorizația Departamentului Cultelor. Acestea se desfășurau fie în interiorul bisericii, cu ușile închise, fără prezența martorilor, fie la râu, în miez de noapte sau în plină zi:”îți asumai foarte multe riscuri […] trebuia să mergi pe ascuns, să faci repede, nu foarte multe personae […] trebuia să fie un cerc restrâns ca să nu atragă atenția […] se mergea repede cu mașinile de la biserică […] se oficia botezul, repede se schimbau și se întorceau repede la biserică” (Laura Szasz).

Deseori, din aceste motive dar și la cererea persoanelor de curând botezate, slujbașii bisericii nu treceau numele acestora în registrele de evidență a membrilor comunității, pentru a nu le cauza probleme (Timiș Alexandru).

Alte slujbe religioase care se oficiau în cadrul bisericii erau: Sfânta Cină, căsătoria religioasă și înmormântarea. Autoritățile nu interveneau deloc în oficierea acestor slujbe, însă apăreau unele probleme în cazul înmormântărilor în cimitire preponderent ortodoxe; în această situație, înmormântarea avea loc în cimitirul cel mare, municipal.

Acțiuni cu caracter caritabil, cultural și social

Biserica adventistă de ziua a șaptea a fost și este în continuare implicată în diferite programe de asistență cu caracter caritabil și social, toate acestea reflectând spiritul poruncii divine:”Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți”.

Cu toate restricțiile existente în perioada comunistă, Biserica a reușit să activeze – chiar dacă nu la nivelul propus sau la cel existent – pe plan social și cultural, prin intermediul membrilor comunității; pentru realizarea scopurilor propuse erau folosite fonduri, fie din partea Bisericii, fie din resursele proprii ale membrilor. Tinerii erau în mod special antrenați în aceste activități.

Proiectul TABITA, realizat cu fondurile Bisericii dar și cu donații personale,

avea drept scop întrajutorarea persoanelor sărace din cadrul și din afara Bisericii

Tinerii erau încurajați să facă vizite regulate la bolnavi. Din fonduri proprii ei aduceau câte o mică atenție celor pe care îi vizitau; de asemeneau organizau si mici programe artistice, ca de exemplu, le cântau imnuri religioase:“ne dădeau voie […] nu o făceam în mod ostentativ […] nu eram nici foarte mulți […] ne împărțeam în clinici să nu fim foarte mulți la un bolnav […] dar puteam să cântăm și să vorbim cu oamenii […] mai lăsam broșuri să citească sau câte o carte” (Hanna Bota)

Bătrânii mai erau sprijiniți în activitățile cotidiene, în funcție de nevoile lor, de la ajutor în gospodărie (curățenie generală la domiciliul lor) până la ajutorarea lor cu mâncare, bani sau lemne.

“În special pentru cei din biserică dar prin ei reușeam să cunoaștem și alte persoane care aveau nevoie, și mergeam și la ei” (Hanna Bota)

Cât privește partea culturală, biserica nu putea activa în exteriorul ei; totul funcționa într-un circuit închis, adică în cadrul bisericilor din țară.

Existau coruri muzicale, foarte apreciate, cu care se organizau deplasări în toate comunitățile din țară, prilej de contact cu membri și realizările lor.

De asemenea, se organizau și concursuri naționale de poezie creștină, având un juriu format din poeți creștini. Poeziile nu puteau fi de obicei publicate, nefiind conform doctrinei regimului; ele circulau însă, în general, din mână în mână, dar existau și excepții: poetul Ștefan Bratosin de exemplu a reușit să editeze un volum de poezie creștină; cum? Opera lui conținea foarte multe simboluri, care puteau fi interpretate în două sensuri: ex. Pâine – luat în sens literal și în sens religios sau versul “Să ne dăm viața pentru pace pentru că este Cineva care și-a dat-o”- putea avea, din nou, același două sensuri (Hanna Bota).

Referitor la partea culturală, poeta Hanna Bota concluzionează:”Pentru mine biserica a fost un centru de cultură, ce nu mi-a putut da școala sau societatea în perioada comunistă […] Biserica a oferit un refugiu foarte bun pentru cei care își permiteau să gândească altfel și totuși să se manifeste în felul lor de a gândi”.

Locuri de întâlnire clandestine

Printre măsurile luate pentru siguranța Statului era și aceea de a interzice întrunirile, de orice caracter, efectuate în mod clandestin, adică, fără aprobarea autorităților avizate. Acestea trebuiau anunțate cu privire la zilele de adunare.

Încălcarea și nerespectarea unor drepturi fundamentale ale omului și ale bisericii, precum acelea de a gândi, de a alege și de a te exprima în mod liber, a dus la desfășurarea unei ample activități subterane, care a presuspus mult curaj, efort și risc.

În continuare sunt prezentate câteva cazuri reale de acest gen:

În zona Transilvaniei de Nord, a avut loc anual o așa-zisă “retragere” în munți – pentru o perioadă de 2 săptămâni – a unui grup de pastori, printre care făcea parte și Timiș Alexandru; scopul acțiunii era studiul și elaborarea de referate pe teme spirituale; această acțiune a durat timp de 12 ani, până în anul 1972, când au fost depistați de Securitate; principalii organizatori, printre care era și domnul Timiș, au fost pe punctul de a fi trimiși în judecată, dar au scăpat în final cu o suspendare a activității de pastor, pe o perioadă de 3 luni de zile (Timiș Alexandru)

În județul Cluj, pastorul Timiș, care a depus și activitatea de consilier juridic al Bisericii, s-a confruntat cu niște cazuri de contravenție a unor membri adventiști, pe motiv că s-ar fi adunat, în mod clandestin, în alte spații decât cel al lăcașului de cult autorizat.

Principalul argument, folosit de domnul Timiș, a fost acela că grupele de credincioși din localitatea Mărgău sunt filiale organizate ale bisericii din Cluj-Napoca, prin urmare membrii lor nu pot fi considerați ca adunați în mod clandestin.

Instanța i-a dat câștig de cauză iar acest caz a constituit un precedent legal și pentru alte cazuri de acest gen (Timiș Alexandru).

Publicarea și distribuirea de literatură adventistă în mod clandestin a început în anul 1977 în capitala țării, având ca principali colaboratori pe Alexandru Sima și Petre Cimpoeru. Ea avea 4 faze: traducere din limbi străine a materialului religios; tehnoredactare, la mașina de scris; tipărire și distribuire în diverse părți ale țării.

Culmea ironiei este că Alexandru Sima a reușit, prin anumite relații, să tipărească, timp de câțiva ani cărți adventiste, chiar în “centrul propagandei comuniste române”, și anume Casa Scânteii. Ele se tipăreau în timpul nopții și în weekend, folosind hârtie de cea mai bună calitate precum și cea mai performantă tehnologie din țară.

În Alba-Iulia, pastorul Buciuman Simeon a participat pentru o perioadă la adunări religioase, desfășurate în mod clandestine.

“Nu aveam autorizație de funcționare atunci; ne strângeam ilegal în Alba Iulia […] un frate ne-a găzduit într-una din camerele lui, chiar sub ochii Poliției (Militiei) și Securității […] de aceea trebuia să venim tot foarte atenți și la plecare să plecăm câte unul la 5 minute, ca să nu părem suspecti […]”

În anul 1984, la inițiativa pastorilor Timiș Alexandru – pe atunci președinte al Conferintei Cluj – și Vilhelm Moldovan se înființează un Institut Teologic clandestine, întâi la Cluj, apoi la Oradea, Târgu-Mureș și Sighetu Marmației. Scopul avut în vedere de inițiatori era creșterea nivelului de pregătire teologică și spirituală a slujbașilor bisericii.

Institutul avea 2 nivele de pregătire, unul mediu, de 2 ani – prezent în toate centrele amintite – și unul superior – de 5 ani – prezent doar la Cluj.

Deși cu funcționare clandestină, la ambele nivele exista o evidență foarte precisă a prezenței la cursuri – cursanții se prezentau lunar, în ziua de duminică – precum și a notelor obținute la examene – efectuate în scris sau oral, în două sesiuni anuale.

Cursanții de la nivelul mediu (Tg.Mureș -70-100; Oradea -20-30; Sighet – 20-30; Cluj – 30-40) și-au încheiat pregătirea în anul 1986, iar cei de la nivelul superior, în anul 1988, când Conferința Cluj a fost somată de către Departamentul Cultelor să pună capăt acestor cursuri.

Dintre absolvenții cursului de nivel superior, o proporție de peste 90% dintre ei au fost angajați ca pastori ai bisericii, ajungând chiar în posturi de conducere, la Uniune sau în alte Conferințe.

Capitolul 3

Imaginea adventistului în concepția statului și a societății

În anul 1990, la inițiativa politologului J.Nye, era lansat un nou concept politic, denumit soft power –sau puterea inteligentă – prin care se descria o metodă de manipulare, atât a personalităților politice cât și a maselor de oameni, prin mijloace din ce în ce mai subtile, inducându-le “anumite dorințe sau idei prestabilite, modelându-le preferințele, opțiunile și implicit comportamentul”.

Importanța aparatului de propagandă în interiorul unui stat este binecunoscută: a se vedea doar exemplul Germaniei naziste, care prin intermediul mijloacelor de comunicare: radio, presă, filme, a reușit să implementeze în concepția poporului principiile naziste ale rasei superioare și mai mult de atât să găsească și un țap ispășitor pentru toate problemele existente în societate în persoana evreilor.

Călin Hetea, prezintă aceste mijloace de propagandă ca făcând parte din categoria “armelor non-letale […] care conving, într-o formă sau alta, pe adversar, sau chiar pe prieten, să acționeze într-un mod dezirabil. Armele care nu ucid trupuri, afectează însă mintea și sufletele oamenilor. Armele care nu ucid pot obține victorii politice și militare, acolo unde armele clasice se dovedesc neputincioase”.

Întotdeauna cu scop politic, aparatul de propagandă, utilizat în serviciul regimului, a căutat să prezinte societății imaginea dorită de acesta, indiferent dacă reprezentă sau nu realitatea.

În continuare va fi prezentată atitudinea sau modul de raportare al statului și al societăți, față de cultul religios adventist de ziua a șaptea, un cult minoritar în viața religioasă a societății românești.

Însă pentru a înțelege reacția, atât a statului cât și a societății, este necesară sublinierea câtorva concepții ce țin de domeniul identității și al alterității:

În mentalitatea colectivă a existat întotdeauna sentimentul de frică față de ceea ce este străin și necunoscut

Conștientizarea existenței unui Altul, diferit de restul comunității, a trezit simțăminte de suspiciune și teamă, a creat antipatii sau simpatii

Contactul cu Celălalt a dus la tensiuni și compromisuri dar și la devierea sau deformarea imaginii Celuilalt

Întâlnirea cu Celălalt a dus la conștientizarea și întărirea imaginii de sine

Celălalt este perceput ca o lume pe dos, ca un factor care neliniștește sau amenință echilibrul consacrat sau voit al unei societăți

Celălalt devine foarte ușor, în viziunea colectivității, țapul ispășitor pentru toate problemele existente

La nivel înalt, de stat, teama de Celălalt contribuie la apariția ideei de Conjurație, care în esență se bazează pe aceași schemă: dușmanul acționează în taină și dispune de evenimente după un plan bine stabilit.

Apariția primelor comunități adventiste în țară, în ultimele decenii ale secolului al XIX – lea, în mijlocul unor comunități preponderent ortodoxe a stârnit reacții negative, atât din partea laicilor cât și din partea clerului; acesta, în special, a lansat ideea că adventiștii nu ar fi creștini, ci eretici foarte periculoși, care “nu cred în Hristos, se închină la un cap de mort, se împărtășesc cu sânge de om, și alte lucruri care nici prin minte nu ne trec”.

O altă perspectivă ne este prezentată într-un articol semnat de către Gala Galaction; aici el comentează niște informații primite de la un consătean de-al lui, cu privire la adventiști:

“S-au făcut și la noi, vreo câțiva, ivantiști (adventiști) […] râde lumea de ei, dar ei știu ce știu[…]încolo, spre Putineiu, am auzit că e un sat numai de ivantiști […] ce lege o mai fi și asta? Îmi spuneau și mie ăilalți: cică nu mai mânâncă deloc carne; nu mai beau, decât rar, vin îndulcit cu apă; nu mai drăcuiesc, nu mai înjură, nu se mai ceartă cu nimeni […] Au cărți de ale lor și când se întâlnesc vorbesc numai ca din carte […] Încolo, mieii lui Dumnezeu! […] Când râzi de ei, nu zic nimic […]”.

Cu toate aspectele pozitive remarcate de autor, articolul conține o tentă ironică, prezentând idea pericolului îndepărtării de la credința “strămoșească”.

De asemenea, într-un alt articol, adventiștii și celelalte asociații religioase sunt prezentate ca un factor dezbinator al “unității spirituale” românești:

”[…] Asociațiile religioase […] practicau învățături contrare Bisericii noastre nationale […] au fost desființate printr-un decret-lege, urmărindu-se astfel restabilirea unității spirituale în rândul poporenilor, dezbinați în unele sate din cauza infiltrațiilor sectante […]. Unitatea de credință este însuși temeiul vieții neamului nostru […].

Sectele religioase, susținute din afară de hotarele noastre și făcând prozelitism în rândul oamenilor simpli, prin predicatori adeseori străini de conștiința românească, nu urmăreau altceva decât să fărâmițeze unitatea spirituală a satelor […] Misiunea preoților este de a veghea […]”.

Situația nu pare să se fi schimbat nici în perioada comunistă, ci dimpotrivă, pare să se fi înrăutățit, în special în prima parte a regimului, între 1948-1965, când Biserica, în general, a avut parte de mari persecuții.

Pastorul Iosif Țon oferă o interpretare cu privire la încercările regimului comunist de ateizare a societății românești; el afirmă că regimul nu a pornit această luptă împotriva Bisericii, această campanie de ateizare, datorită faptului că a aflat că nu există Dumnezeu “și pur și simplu, de dragul adevărului, cheltuiește atâția bani și atâta energie, numai și numai ca oamenii să știe acest adevăr”, ci scopul său este unul de factură politică.

Iosif Țon continuă:”Partidul comunist, introducând o economie central planificată, are nevoie de o societate în care toți indivizii sunt supuși orbește și în exclusivitate partidului și execută cu fidelitate ordinele acestuia”.

Iar acest lucru, în opinia dânsului, se poate întâmpla doar dacă din mentalitatea colectivă este eliminată credința și ascultarea de un Dumnezeu, care cere mai întâi ascultare față de El iar apoi față de autoritățile statului.

Iar când acest lucru se va realiza, oamenii vor ajunge să vadă pe conducătorii statului comunist “ca pe stăpânii absoluți de care depinde totalmente existența lor și tipul de viață pe care o vor duce”.

Prin urmare, ateismul este promovat de către statul comunist nu pentru că ar fi adevărat, ci pentru că este o concepție despre lume și viață care servește scopurilor promovate de către partid: impunerea controlului absolut al partidului asupra societății și transformarea oamenilor în roboți aserviți în totalitate partidului.

În continuare va fi prezentată situația membrilor adventiști, modul în care erau percepuți de restul societății.

Un element deosebit de important care îi diferenția de ceilalți și pentru care au avut de suferit a fost problema Sabatului.

Abținerea de la săvârșirea oricărei activități, de ordin profesional sau educativ (școala), precum și hotărârea de a merge la biserică în ziua de Sabat – sâmbăta – au fost privite ca fiind ceva anormal, ca un gest de insubordonare sau fanatism.

Dacă este să vorbim despre greutățile întîmpinate de adventiști atunci când decideau ca să nu meargă la școală în zilele de sâmbătă, ar trebui în primul rand precizat că în această problemă, Biserica nu a luat nici o hotărâre, pro sau contra trimiterii copiilor la școală sâmbăta, lăsând soluționarea problemei la atitudinea fiecărei familii.

Astfel, au fost familii care și-au trimis copiii sâmbăta la școală, iar altele care au refuzat acest lucru sau au lăsat ca ei, copiii înșiși să decidă.

“Părinții nu ne-au interzis ca să mergem sâmbăta la școală […] au fost și aici părți pozitive, în sensul că noi am putut dovedi, fără ca să intrăm în opoziție cu școala și cu rânduielile ei, un exemplu și un fel de a fi apt de apreciat: am prezentat latura practică și efectivă a credinței în sânul societății. Au fost și aspecte negative, pentru că era un element al conștiinței care era jenat în continuu de faptul că te duceai sâmbăta la școală”(Buciuman, Simion – interviu, Cluj-Napoca)

Pe de altă parte lipsa unei dispoziții clare din partea Bisericii în această chestiune, precum și opțiunile alese de familiile adventiste, au dus la apariția unei anumite crize în cadrul bisericii – nu la nivel general, ci local – precum și la îngreunarea situației acelor elevi care au refuzat să participe la cursuri sâmbăta

“Cu ce ești tu mai sfântă decât colega ta (tot adventistă)? Ea poate veni și tu nu poți […]? (Potocean, Cristina – interviu, Cluj-Napoca)

În general, copiii adventiști s-au făcut remarcați, în sens pozitiv, prin comportament de excepție și rezultate bune la învățătură – în cazul în care nu au fost dezavantajati, pe nedrept, din cauza confesiunii lor.

“Noi, ca și copii de adventiști, am fost educați, încă de la grădiniță, că noi trebuie să fim cap și nu coadă […] aveam o reputatie tare bună în școală și aceasta a făcut ca profesorii să ne privească cu mai multă bunăvoință și pe noi, dar religia noastră în primul rand[…]” (Potocean, Cristina)

“În ceea ce privește disciplina și comportamentul, noi întotdeauna eram în fața celorlalți, înaintea lor, pentru că așa am fost învățați, lucru care a stârnit și a atras aprecierea” (Buciuman, Simeon).

Reacția colegilor nu era însă întotdeauna pozitivă: copiii adventiști aveau parte de ironizări sau de apelative precum “pocăito” sau “sâmbătarule”.

De asemenea se mai întâmpla uneori, în unele locuri, ca unii profesori să le aplice un tratament nedrept, de la abuzul fizic, la scăderea notei la purtare sau acordarea unor note pe nedrept, chiar corigența.

Cu privire la nivelul superior de învățământ, foarte puțini membri adventiști au reușit să fie admiși sau chiar să absolve o facultate.

Această situație nu era valabilă doar pentru adventiști, ci pentru toate cultele neoprotestante.

Pentru a afla convingerea religioasă a copiilor și a tinerilor, profesorii apelau la chestionare, care trebuia să fie completate “sincer și deschis”.

O dată ce aflau de existența membrilor neoprotestanți, îi supuneau la o serie de presiuni psihologice, cu scopul renunțării la credință:

”Erau chemați în fiecare an, pentru a-și exprima alegerea: ori Facultate ori biserica![…] în Facultate (la Cluj) erau mai mulți adventiști, vreo 20, cei mai mulți la Medicină […] erau chemați la Decanat[ …] stăteau la rând, să-i întrebe pe fiecare:”Ori Facultatea, ori Biserica! Trebuie să alegeți, că atunci afara! Până în anul IV a fost așa! […] întrebările acestea și cercetările erau consumatoare”.

În ceea ce privește armata Biserica Adventistă, prin preceptele ei, nu se sustrage de la îndeplinirea datoriei față de stat, prin efectuarea serviciului militar.

Până la instaurarea regimului comunist au existat chiar zeci de exemple în care membri ai cultului adventist au ajuns la rang de ofițeri.

Au existat totuși probleme în ceea ce privește depunerea jurământului militar, care era legat de semnul crucii și de sărutarea acesteia, neconformarea atrăgând condamnarea multora.

În perioada comunistă, tinerii adventiști se confruntau cu două probleme: depunerea jurământului militar – considerat a deține expresii „instigatoare la ură și cu nuanță comunistă” – și instrucția în ziua Sabatului.

Refuzul adventiștilor de a rosti jurământul, precum și de a ieși la instrucție în Sabat a atras condamnarea în instanță judecătorească; iată o listă de sentințe judecătorești:

„Alban Emil […] din detașamentul de muncă […] soldat constructor […] otrăvit fiind cu otrava misticismului […] a refuzat categoric să execute ordinul comandantului de a lucra sâmbăta, sub pretext că este Adventist de Ziua a Șaptea…se condamnă la 6 ani închisoare […]”

Tremurici Gheorghe, „membru al sectei religioase adventiste de ziua a șaptea […] a refuzat să iasă la instrucție […] agent provocator mascat de mantia nevinovată a adventismului […] a refuzat să execute instrucție sau orice fel de muncă sâmbăta pe motiv că așa îi dictează conștiința […] 10 ani închisoare […].

Azamfirei Ștefan, Moruz Ioan, Andrei Gheorghe, soldați constructori […] s-au declarat fățiș ca dușmani ai clasei muncitoare și ai poporului nostru […] au refuzat să depună jurământul și să lucreze sâmbăta…9 ani închisoare […].

Au existat însă și cazuri mai fericite, când tinerii adventiști nu erau scoși la instrucție sâmbăta, când îndeplineau anumite activități spre folosul propriu al ofițerilor („ fratele meu… era artist și picta…ofițerii și toți oamenii mari îl puneau să picteze o grămadă de tablouri…” – Laura Szasz) sau când găseau înțelegere la comandantul unității militare, cu condiția să nu desfășoare propagandă religioasă printre colegii de unitate. (Orban Ioan)

Locul de muncă a constituit domeniul cel mai sensibil din viața membrilor bisericii adventiste, unde, din nou, hotărârea de a rămâne statornici păzitori ai convingerilor lor religioase, le-a atras o serie de probleme.

Și aici, ca și la școală, membrii adventiști au fost apreciați pentru comportamentul și conștiinciozitatea de care dădeau dovadă: „De fapt lor le plăceau oamenii credincioși, pentru că erau conștiincioși, se încadrau perfect în doctrina comunistă sau în practică, mai degrabă […] În etică și moralitate comunismul estre rupt din creștinism practic, dar în ceea ce privește partea filosofică, aici este pe o altă ramură, ramura ateistă. Ei au încercat să construiască un creștinism fără Dumnezeu.” (Simeon Buciuman)

Se căutau calitățile credinciosului însă nu și convingerile lui religioase. Problema cu lucrul în ziua Sabatului se putea rezolva, în principal, în trei moduri: fie făceau schimb de tură cu colegii de serviciu (Hanna Bota), fie membrii adventiști își căutau un alt loc de muncă, în caz de concediere din cauza religiei (Ioan Țapu – și-a schimbat de 8 ori locul de muncă), sau chiar își deschideau centre particulare de croitorie, sau alte meșteșuguri iar în felul acesta își puteau stabili singuri programul de lucru.

În domeniul învățământului problema era, de asemenea, sensibilă, profesorilor neoprotestanți fiindu-le reziliat contractul de muncă pe motivul apartenenței lor la o sectă religioasă precum și a posibilei propagande religioase, care era în dezacord cu principiile educației socialiste.

Un exemplu în acest sens ar fi cazul profesorilor adventiști Ioan Nicolae Gabriel (jud. Teleorman) și Titus Chejan (jud. Iași), care, după ce au apărut la o emisiune TV intitulată „Catedra nu este amvon”, la 22 martie 1973, unde au fost luați în batjocură și acuzați că încalcă „principiile morale ale societății socialisteau fost dați afară din învățământ.

Acest tip de discriminare la locul de muncă pe motive religioase, avea loc într-un stat unde era „garantată egalitatea în drepturi a cetățenilor […] precum nici o îngrădire a acestor drepturi și nici o deosebire în exercitarea lor pe temeiul naționalității, rasei, sexului sau religiei nu sunt îngăduite.”

„Sectanții” erau supuși urmării de către organele de securitate, retrogradați și chiar destituiți din diferitele posturi pe care le dețineau.

Atitudinea autorităților de stat față de adventiști și Biserica Adventista

Raportarea statului față de Biserică în general și față de Biserica Adventistă în particular a fost bivalentă, în sensul că în teorie, Biserica era recunoscută, iar libertatea religioasă era garantată, dar în practică, libertatea de gândire și de exprimare era drastic limitată.

Biserica Adventistă a fost recunoscută ca și cult, cu drepturi egale, prin Decretul-Lege cu nr. 407/1946, primind drept de autorizație de funcționare prin Decretul nr. 1203 din 14 noiembrie 1950.

În capitolul precedent au fost prezentate câteva dintre măsurile prin care Statul s-a implicat în problemele interne ale Bisericii Adventiste. În continuare vor fi prezentate alte măsuri, care vor oferi ocazia de a cunoaște VIZIUNEA STATULUI cu privire la Biserica neoprotestantă printre care și cea Adventistă de Ziua a Șaptea:

În anul 1970 apare Decretul nr. 153, care avea drept scop combaterea huliganismului – delicvența juvenilă. În primul paragraf se precizează că „cetățenii care formează grupuri ale căror activități manifestă atitudini parazitare sau anarhice, contrare principiilor elementare ale ordinii sociale și principiilor legalității socialiste, ca și cetățenii care ar sprijini asemenea grupuri, vor fi pasibili de urmărire, amenzi și alte forme de pedeapsă.”

Având acest protest legal, autoritățile vor interveni brutal în viața credincioșilor, interzicând orice tip de adunare, care nu are autorizație (a se vedea cazul Mărgău – apărat de pastorul Timiș Alexandru), aplicare de contravenții deosebit de mari, percheziții la domiciliu, confiscarea de Biblii și alte materiale religioase.

Mai târziu, în 1974 este publicată Legea nr. 3 – Legea Presei; în articolul 90 se stipulau următoarele: „tipărirea, înregistrarea sau difuzarea, fără autorizație legală a unui imprimat grafic, fonic, pe bandă sau peliculă, destinat a fi utilizat ca mijloc de informație publică, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la trei luni la doi ani sau cu amendă.”

Un caz în acest sens a fost Váradi Iosif, creștin adventist care a fost anchetat de Securitate în 1979 și 1983, fiind acuzat de distribuirea ilegală de materiale religioase:

„S-a dovedit că am vehiculat literatură în valoare de 43.000 lei […] În dosarul meu penal, Miliția ceruse pentru mine pedeapsa cu închisoarea. Până la maximum 5 ani, dar aceasta s-a anulat. Pedeapsa s-a redus la o amendă de 1050 lei. Enormă deosebire.”

Deși dispozițiile și măsurile autorităților erau extrem de aspre, se pare că nu peste tot era așa.

Ideea subliniată la începutul capitolului conform căreia Statul îl percepe pe CELĂLALT ca pe un agent perturbator, instigator la CONJURAȚIE, ca pe un pericol la adresa securității naționale, este cel mai bine reflectată în cele două programe de măsuri, adoptate de serviciile de Securitate, la 16 mai 1981, respectiv la 14 februarie 1983.

O scurtă prezentare relevă următoarele elemente:

Programul nr. 1:

Chiar din titlu reiese modul în care erau privite cultele neoprotestante, scopul primordial al programului fiind „prevenirea și contracararea activității dușmănoase desfășurate împotriva țării noastre sub acoperire religioasă”, cultele – considerate a fi pretexte deosebite pentru agenții din interior care doreau să se implice în problemele interne ale țării, punând accent, în special, pe așa-zisa lipsă de libertate religioasă.

Obiectivele urmărite în program sunt:

– sporirea volumului de informații cu privire la locurile și persoanele „pretabile la fapte dușmănoase sub masca preocupărilor cultice sau sectante” – din interiorul sau exteriorul țării. Pentru această acțiune se urmărea atragerea la colaborare a membrilor cultelor, vizați în special fiind elevii și studenții institutelor teologice; aici intră și depistarea canalelor de introducere în țară a materialelor cu „caracter mistic și ostil”( o atenție deosebită era acordată căilor de comunicație: maritim, feroviar și rutier) sau de scoatere în exterior a informațiilor cu „caracter denigrator privind libertățile religioase din țara noastră; sunt vizate de asemenea și locurile de multiplicare și depozitare a acestor materiale considerate „periculoase”.

depistarea și neutralizarea activității depuse de reprezentanții organizațiilor din străinătate, ca reprezentanți ai Vaticanului, conducătorii „sectelor” neoprotestante (Martorii lui Iehova, Adventiști de Ziua a Șaptea, Mormoni, Studenți în Biblie ș.a.m.d.), precum și personalități clerice de rit greco-catolic, ortodox.

depistarea planurilor și intențiilor Vaticanului și a celorlalte culte din străinătate față de cultele din țara noastră pentru prevenirea și combaterea acțiunilor potrivnice țării noastre; în acest sens se vor culege informații din principalele centre ale organizațiilor din SUA, RFG, Anglia, Italia, Austria, Elveția, Franța ș.a.m.d.

extinderea și diversificarea acțiunilor de „influențare, compromitere și descurajare a persoanelor ostile din rândul cultelor și sectelor cât și a organizațiilor din străinătate.”

Programul nr. 2:

Vizează în special supravegherea informativă a cultului Adventist de Ziua a Șaptea și a sectei ilegale „Adventiști – reformiști .” Și aici, reiese din titlu că Biserica Adventistă este bănuită că desfășoară o activitate subversivă împotriva securității naționale.

Se prezintă o serie de acuzații la adresa persoanelor venite din străinătate, printre sunt menționate: introducerea în țară a materialelor de propagandă „cu conținut mistic și ostil,” spre multiplicare și difuzare clandestină; sustragerea credincioșilor de la activități economice, politice, social-culturale; instigarea la nesupunere a credincioșilor față de pastorii „vânduți” statului.

Obiectivele și măsurile programului sunt:

a) creșterea la un nivel mai înalt a nivelului informativ-operativ; pentru aceasta se propune SUPRAVEGHEREA PERSOANELOR, LOCURILOR ȘI MEDIILOR SUSPECTE. Cei vizați sunt: românii adventiști din străinătate – din SUA, RFG, Austria, Elveția și Australia; persoanele excluse din cultul adventist; persoanele „nemulțumite, fanatice și zeloase” care caută să trimită informații în exterior cu privire la situația din țară; persoanele care colportează știrile transmise de „VOCEA SPERANȚEI” sau „EUROPA LIBERĂ” cu privire la persecuțiile religioase din țară; persoanele cu antecedente politice, penale, cu relații în străinătate sau care au fost în străinătate precum și familiile persoanelor care solicită aprobare pentru emigrare.

De asemenea se urmărește intensificarea măsurilor de penetrare informativă, pentru cunoașterea scopurilor și direcțiilor de activitate a organizațiilor din străinătate, pentru aceasta punându-se sub observație activitatea personalului de la ambasade, consulate, care frecventează Biserica Adventistă și care introduc material religios, preiau informații din exterior sau instigă la emigrare. Sunt vizați și studenții străini care studiază în România, și care frecventează Biserica și mediul adventist.

b) depistarea, contracararea și neutralizarea activităților depuse de persoanele străine.

c) depistarea locurilor și mediilor care desfășoară acțiuni ostile intereselor statului.

Pentru aceasta se propune angajarea de colaboratori din cadrul Cultului A.Z.Ș. – 22 de informatori – și din cadrul grupurilor disidente – 12 informatori, urmând ca pentru colaborare să fie contactate persoane cu autoritate, influență sau cu perspective de afirmare în cadrul cultului. De un interes deosebit pentru securitate erau studenții de la Seminarul Teologic A.Z.Ș. din București.

d) discreditare, compromitere publică în interiorul țării prin publicare de articole, în presa locală și centrală, prezentând „adevărata” față a sectanților.

influențarea opiniei personalităților din conducerea europeană și mondială a cultului A.Z.Ș., urmând a-i asigura de următoarele aspecte:

cultul A.Z.Ș. este recunoscut legal și funcționează fără restricții.

în R.S.R. nu există deținuți politici sau persoane arestate pentru convingeri religioase.

știrile difuzate în exterior aparțin unor cercuri sau organizații cărora nu le convine politica externă susținută de România.

persoanele membre ale cultului care se află în detenție – nu sunt acolo datorită credinței, ci datorită insubordonării militare sau săvârșirii infracțiunilor de drept comun.

De asemenea, persoanele străine – suspecte – sunt pasibile de sancționare conform legilor țării, putând chiar să li se întrerupă dreptul de ședere în țară sau să fie trecute pe lista persoanelor indezirabile în R.S.România.

Dacă primul program de măsuri se referea la culte și secte în general, cel de-al doilea pare a fi o adaptare realizată special pentru situația /cazul Bisericii Adventiste, acest lucru fiind evident prin preluarea multor măsuri din primul program.

Prin urmare, reiese că în ochii Statului, cultul adventist este o agentură a organizațiilor internaționale, care, sub pretextul așa-zisei lipse de libertăți religioase, caută a se implica în problemele interne ale statului.

Pentru combaterea acestor acțiuni, considerate ostile intereselor statului au fost luate o serie de măsuri în interiorul dar și în exteriorul țării având în principal două obiective, și anume de a neutraliza activitatea „ostilă” a cultului adventist din țară, și de a crea o imagine falsă în exterior cu privire la situația cultului A.Z.Ș. din țară.

CAPITOLUL 4

Biserica Adventistă din România și relațiile pe plan extern

Dacă în prima perioadă a regimului ceaușist – 1965 – 1971 – România apărea ca o fisură în cadrul monolitului sovietic datorită unor acțiuni care veneau în contradicție cu politica statelor socialiste: refuzul de a desfășura manevrele militare ale Pactului de la Varșovia pe teritoriul României, încheierea de relații diplomatice cu R.F.G., refuzul de a întrerupe relațiile diplomatice cu Israelul după războiul din 1967 precum și refuzul de a participa și chiar condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către de către trupele Pactului de la Varșovia din 1968, fapt ce i-a adus un prestigiu mondial deosebit, evident, printr-o serie de vizite oficiale ale unor personalități politice în România – Charles de Gaulle (1968), Richard Nixon (1969) precum și printr-o serie de succese pe plan economic: primirea clauzei națiunii celei mai favorizate – 1974, aderarea României la G.A.T.T. (1971) și primirea ca membră a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale; în a doua perioadă a regimului , 1971 – 1981, lucrurile încep să se schimbe.

Vizita cuplului Ceaușescu în China și Coreea de Nord în anul 1971 precum și influența pe care a avut-o asupra lor, autoproclamarea ca președinte al Republicii S. România în anul 1974 și amplasarea membrilor familiei sale în funcții importante din partid, stat sau ierarhie militară, înlăturând astfel membri de partid valoroși precum Maurar, Voitec sau Verdeț, au constituit câteva din semnele care anunțau instaurarea unei dictaturi personale.

Cât privește politica externă, destalinizarea diplomatică din prima perioadă a regimului nu a mai fost continuată de guvernul de la București, atenția fiind concentrată asupra amplificării relațiilor de prietenie și colaborare cu toate țările socialiste, în special cu U.R.S.S.

Ultima perioadă a regimului – 1981 – 1989 este cea a schimbării percepției cu privire la România și mai ales la Ceaușescu pe plan internațional; din eroul presei occidentale, Ceaușescu a devenit „tiranul,” „omul bolnav al lumii comuniste” în viziunea aceleiași prese.

În continuare vor fi prezentate relațiile Bisericii Adventiste din România cu exteriorul, în special cu organul suprem se conducere din Statele Unite, la nivel instituțional, iar la nivel local, a enoriașilor adventiști cu rudele și prietenii din străinătate precum și modul în care autoritățile percepeau aceste raporturi.

Dacă într-o primă fază, între 1944 – 1948, sovieticii urmăreau atât impunerea regimului de democrație populară în Europa Central Răsăriteană, cu un anume respect pentru diversitățile locale, cât și menținerea alianței celor Trei Mari, ulterior, o dată cu începutul Războiului rece, ceea ce a însemnat deteriorarea relațiilor dintre sovietici și foștii aliați occidentali, s-a produs o reevaluare a politicii sovietice față de statele est europene, aflate în sfera lor de influență.

Astfel s-a trecut la „impunerea uniformității prin accelerarea sovietizării regiunii, ceea ce implica, între altele, elaborarea și promovarea unor politici religioase inspirate din principiile și metodele sovietice.”

Acest lucru era valabil pentru toate statele central-est europene, aflate în zona de influență sovietică, datorită existenței în politica religioasă a regimurilor comuniste a „unor instrumente comune forjate de experiența sovietică ce tindea să favorizeze un model de organizație religioasă fără legături cu centre externe, încadrată în politica guvernamentală și beneficiară a unei autonomii reduse exclusiv la spațiul liturgic.” Izolarea sau teoria celor două lagăre – capitalist și socialist – se producea astfel și pe plan confesional, bisericile, atât cele tradiționale cât și cele protestante, nemaiavând posibilitatea de a menține relații cu centrele din exterior.

Biserica Adventistă din România cu sediul forului suprem la Washington, s-a aflat în aceeași situație: „până în anii ’70, am fost aproape izolați cu desăvârșire de exterior”(Timiș Alexandru). Începând cu anii ’70, în contextul Conferinței de la Helsinki, care pleda pentru respectarea drepturilor și libertăților omului, s-a produs o relativă deschidere față de Occident, „relativă” în sensul că totul era făcut de fațadă, pentru a se arăta că în România cetățenii se bucură de libertate religioasă.

„Exista o înțelegere între Securitate și Biserică; nu se putea ca, la nivel mondial, să se creadă că în țara noastră nu este libertate religioasă; și atunci Securitatea nu putea interzice venirea străinilor; nu veneau mulți, dar totuși președinți de Diviziune, de Conferință Generală puteau să viziteze România, puteau să trimită oameni sau reprezentanți; în schimb erau foarte controlați; nu puteau să aducă cărți decât anunțat […] cred că exista un protocol între Securitate și Biserică.”(Hanna Bota)

Activitatea acestor lideri, desfășurată pe teritoriul României, era supusă controlului strict al organelor Securității, fapt prezentat în programul de măsuri din 16 Mai 1981. Se recomandă „exercitarea controlului informativ – operativ asupra tuturor persoanelor pretabile la fapte dușmănoase sub masca preocupărilor cultice sau sectante […], sporirea eficienței măsurilor de depistare, combatere și lichidare a acțiunilor emisarilor organizațiilor reacționare din străinătate, care instigă la activități ostile persoane din rândul cultelor și sectelor, ori culeg informații.”

Pe lângă controlul strict sub care se aflau liderii oficiali ai cultului adventist, organele Securității urmăreau și influența opiniilor acestora cu privire la situația religioasă din România.

Un alt Plan de măsuri, nr. de înregistrare BN/001590, aprobat la 14 februarie 1983, menționează următoarele prevederi: „Vom continua să dezvoltăm acțiunile de influențare a unor cetățeni străini, misionari – personalități din conducerea europeană și mondială a cultului AZȘ care vizitează R.S. România oficial și în scop turistic […] Asupra tuturor acestor categorii de persoane din rândul cetățenilor străini, vom acționa în continuare ca, la înapoierea în țările lor, să facă cunoscute prin personalitățile (presă, conferințe, predici, radio) și relațiile de care dispun, realitățile de care au luat act cu privire la drepturile și libertățile religioase din R. S. România”.

Acțiunea de influențare, de camuflare a realităților religioase din societatea românească, avea două direcții de acțiune: una, în exterior, prin reprezentanți externi – oficiali și neoficiali – ai cultului adventist, iar alta, în interiorul țării, în cadrul comunităților adventiste folosindu-se de aceași reprezentanți străini.

O astfel de metodă de influențare a fost chiar revista „Curierul Adventist” care reprezenta singurul organ oficial al Cultului Creștin Adventist de Ziua a Șaptea din R. S. România.

Una dintre rubricile revistei intitulată „Din viața Bisericii” prezenta principalele evenimente din cadrul Bisericii, printre care se numărau și vizitele în țară a unor personalități religioase adventiste din străinătate.

Impresiile, în urma vizitei, erau în mod special amintite:

„Am vizitat țara în lung și-n lat, și am văzut, cu ochii mei, realitățile religioase de aici și modul cum vă desfășurați activitatea ca biserică. Voi avea întotdeauna lucruri frumoase de spus despre țara dumneavoastră oriunde voi merge.”(E. Ludescher – președintele Diviziunii Euro – Africa)

„Vreau să știți că noi apreciem libertatea pe care Conducerea Statului dumneavoastră o acordă atât bisericii AZȘ cât și celorlalte culte din țara dumneavoastră.”(Maurice T. Battle, secretar general adjunct al Conferinței Generale)

Această măsură era dintr-un punct de vedere paradoxală deoarece atât în Occident cât mai ales în țară se știa situația reală a Bisericii Adventiste.

Pastorul Orban Ioan argumentează poziția Occidentului față de Biserica Adventistă din România: „[…] erau conștienți de ceea ce este, exteriorul știa ce se întâmplă în interior, însă erau legați la mâini și la picioare […] nu puteau interveni […] toate Departamentele din străinătate erau conștiente de ceea ce se întâmplă aici, dar probabil pentru a nu agrava situația bisericii din interior au avut un glas mai lin în străinătate.

Când plecau de aici nu ieșeau pe piață cu ceea ce este în România de fapt, ci mai bine tăceau pentru a nu îngreuna situația, pentru a nu li se tăia și această posibilitate. Ei afirmau: „se oferă câte ceva, puțin, dar există o deschidere pentru mișcarea adventistă din România, este un cult recunoscut în țară.”

Tot cu scop propagandistic, cu intenția de a dovedi existența unei libertăți religioase în România, era și permisiunea acordată de către autorități unui grup restrâns de pastori – președintele Uniunii și alți patru președinți de Conferință – de a participa o dată la cinci ani, la sesiunile Conferinței Generale din Statele Unite sau mai des, la sesiunile Diviziunii Euro – Africa din Elveția, Berna.

În mod special li se atrăgea atenția de a nu dezvălui lucruri care ar putea aduce prejudicii intereselor Statului. În caz contrar, le era interzis dreptul de a mai efectua vizite ulterioare în străinătate.

La nivel local, existau de asemenea dificultăți ca membrii adventiști – dar nu numai ei, ci populația română în general – să mențină în mod constant legătura cu prietenii sau rudele din exterior, în special în afara lagărului socialist.

Conform Planului de măsuri din 14 februarie 1983, persoanele care aveau rude și relații în străinătate, sau care au efectuat călătorii în Occident, se aflau sub controlul special al organelor de Securitate.

Convorbirile telefonice cu exteriorul nu puteau fi efectuate la domiciliu, ci doar la Oficiul Poștal. Legătura se realiza foarte greu și doar pentru un interval scurt de timp, datorită tarifelor ridicate. Convorbirea era interceptată și deseori întreruptă, când se considera necesar.

Corespondența era supusă cenzurii:

„n-aveai voie să scrii orice, mai mult lucruri generale, iar dacă scriai ceva cu tentă religioasă, riscai să nu ajungă”(C. Potocian), iar în acest caz, se făcea apel, pentru obținerea de bunuri sau materiale religioase, în special Biblii, la un limbaj codificat, stabilit în prealabil.

„știu că întotdeauna scrisorile erau citite, era lăsată câte o urmă ca să se vadă c-au fost citite.” (Laura Szasz)

Vizitele rudelor sau prietenilor din străinătate întâmpinau de asemenea dificultăți: gazda trebuia să anunțe la Miliție sosirea lor precum și faptul că nu dețineau valută.

Oaspeții nu aveau voie să înnopteze în casa gazdei, ci trebuiau să fie cazați la un hotel, recepționerii deseori informând Securitatea cu privire la numărul de persoane, atât la sosire cât și la plecare.

Pe lângă bunurile materiale precum haine, alimente, produse cosmetice, se mai aduceau și materiale cu conținut religios, literatură adventistă și, în special, Biblii, ascunse în diferite locuri: roți de rezervă, saci cu grâu ș.a.m.d., ceea ce reprezenta un risc deosebit.

Persoanele la care se găseau materiale aduse ilegal din străinătate riscau pedeapsa cu închisoarea, sub acuzația de complicitate la contrabandă, conform Legii nr. 30/1978, iar răspândirea lor era considerată infracțiune de difuzare fără autorizație a unor imprimate grafice și fonice și se pedepsea tot cu închisoarea, conform Legii presei nr. 3/1974.

Depistarea canalelor de introducere în țară a unor astfel de materiale, constituia una din preocupările Securității, după cum reiese și din Planul de măsuri din 16 Mai 1981:

„Se urmărește identificarea și anihilarea canalelor prin care se introduc în țară materiale cu caracter mistic și ostil, depistarea locurilor de multiplicare și depozitare, a metodelor de difuzare a acestora […] O atenție deosebită se va acorda depistării personalului autohton și străin de pe navele fluviale, maritime, din transportul feroviar și rutier care are posibilități de a introduce sau scoate în și din țară materiale cu conținut mistic și ostil…”

Ele veneau în special din R. P. Ungaria și R. S. F. Iugoslavia, dar și din țări occidentale precum Statele Unite sau Anglia.

Sergiu Grossu, în „Calvarul României creștine”, amintește de un episod în care fostul ambasadorul american de la București, David Funderburk acuza guvernul român că „violează sistematic libertatea religioasă”, făcând cunoscut opiniei publice că „cele 20.000 de Biblii trimise la București în anii ’70 de către Alianța reformată mondială, fuseseră confiscate de către autoritățile române și transformate în hârtie igienică”, fiind încă lizibile anumite porțiuni de text biblic.

Pastorul Orban Ioan afirmă că introducerea clandestină a acestor materiale religioase în țară se realiza de foarte multe ori chiar cu ajutorul Securității.

„Din cadrul sistemului au fost nenumărate persoane car au ajutat introducerea în țară a materialelor spirituale, chiar a Bibliilor. Unii au făcut-o pentru că așa le dicta conștiința, dar majoritatea […] au fost cumpărați de bani […] erau ahtiați după bani, după anumite favoruri și atunci era de neînțeles, dar era realitate…”

În ceea ce privește dreptul de emigrare, articolul 14 al Declarației Universale menționa că: ”În fața persecuției, orice persoană are dreptul de a-și căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări.”

Politica externă condusă de regimul de la București și-a pus amprenta și asupra politicii de emigrare, care, asemeni celorlalte state din blocul socialist, era privit nu ca un drept civil, ci ca o concesie acordată unui număr limitat de persoane, în special pentru reîntregirea familiei.

Procesul de emigrare era îngreunat și chiar descurajat de către autorități printr-o serie de obstacole de ordin birocratic și financiar, ambele motivate politic.

Capitolul 5

Regimul comunist în percepția adventiștilor

Dacă în capitolul 3 am prezentat viziunea societății și a statului asupra cultului minoritar adventist – perceput ca Altceva, diferit de restul societății și cu tendințe ascunse, subversive și periculoase la adresa unității spirituale și politice – în continuare vom pătrunde în interiorul acestui grup minoritar, pentru a cunoaște percepția membrilor adventiști cu privire la conducătorii statului și la regimul comunist în general; va fi de asemenea prezentată și ideea de schimbare a regimului – dacă a existat în cadrul bisericii adventiste și care au fost fundamentele pentru o astfel de schimbare.

Mai întâi, ar trebui precizat faptul că, și in aceasta situație, asemeni concepției statului despre Biserica adventista – prezentată in capitolul 3 – a existat o percepție dublă a Bisericii adventiste cu privire la liderii și regimul comunist.

Pentru a nu intra in conflict cu autoritățile statului, pentru a nu periclita și acele restrânse libertăți de care se bucura, biserica și liderii ei au ales să facă un compromis: acela de a prezenta regimul comunist și liderii ei într-o lumină pozitivă, chiar favorabilă, însă doar la suprafață, Biserica neaderând niciodată la doctrina și principiile comuniste.

Cu privire la această stare de duplicitate, pastorul Orban Ioan declară că “exista o atitudine cu două fețe față de tot ceea ce se întâmpla. Era o situație oarecum comică, majoritatea oamenilor o făceau cu duplicitatea pe care erau obligați să o manifeste”.

Astfel, așa se explică prezența unor articole, cu caracter elogiativ și patriotic, la adresa conducătorului și realizărilor acestui, în fiecare număr al revistei “Curierul Adventist”, singura publicație oficială a bisericii. Redăm câteva citate, extrase din articol:

“Suntem profund recunoscători bunului Dumnezeu și mulțumitori conducerii țării noastre pentru libertățile largi care ni s-au acordat, și care și-au pus pecetea lor pe realitățile vieții spirituale în general și pe viața religioasă în special”.

“Ca Adventiști de Ziua a Șaptea și în același timp ca cetățeni și fii ai patriei noastre, ne bucurăm de depline libertăți, de exercitarea liberă a drepturilor noastre cetățenești […] Ca cetățeni vom sprijini efectiv toate eforturile ce se fac, la scară națională, pentru edificarea unei Românii prospere […] pentru continua înflorire a patriei noastre, Republica Socialistă România”.

Iar cu ocazia aniversării președintelui Nicolae Ceaușescu, conducerea bisericii a trimis următoarea scrisoare de felicitare:

“Excelenței Sale

Domnului Nicolae Ceaușescu

Președintelui Republicii Socialiste România”

Domnule Președinte,

Cu prilejul aniversării a 70 de ani de viață și a 55 de ani de activitate neobosită și rodnică în slujba poporului și a patriei noastre dragi, vă rugăm să ne îngăduiți ca împreună cu întregul nostru popor să ne exprimăm din adâncul inimii stima și respectul profund pe care vi le păstrăm dumneavoastră […] Ne exprimăm admirația noastră față de eroica dumneavoastră luptă pentru mărețele idealuri de independență, libertate și pace, pentru o lume mai bună și mai dreaptă, care v-au animat încă din tinerețe.

În numele pastorilor, credincioșilor și al conducerii Cultului Crestin Adventist de Ziua a Șaptea din Republica Socialistă România, vă adresăm un cald omagiu și cele mai alese urări de bine, sănătate, putere de muncă, viață îndelungată și succese remarcabile în dezvoltarea tot mai puternică a scumpei noastre patrii […]

Și cu această deosebită ocazie dorim să vă asigurăm de loialitatea noastră ca cetățeni ai patriei și ne angajăm să dovedim totdeauna prin cuvinte și mai ales prin fapte adeziunea noastră deplină la planurile cele indrăznețe de dezvoltare a tării noastre al căror ctitor sunteți […]

În numele conducerii Cultului Creștin Adventist de Ziua a Șaptea,

Președinte Secretar

Dumitru Popa Nelu Dumitrescu”

Însă, privit mai în profunzime, greutățile existente, privarea de anumite drepturi și libertăți fundamentale, i-au făcut pe membrii bisericii și chiar pe liderii ei, sa priveasca conducerea țării și întregul sistem comunist, într-o viziune diferită decât cea prezentată în mod oficial.

Opiniile membrilor adventiști intervievați diferă, în funcție de mai multi factori: vârsta, gradul de tangență cu autoritățile statului, accesul la mijloace de informare, studii ș.a.m.d. însă ele au un punct comun, exprimat și de poziția oficiala a Bisericii, privind relația cu Statul.

Concepția adventistă cu privire la relația Biserică-Stat este asemănătoare cu cea a reformatorului Martin Luther.

Inspirat de gândirea lui Augustin – divizarea familiei umane în două cetăți: Cetatea lui Dumnezeu, alcătuită din cei aleși și Cetatea Pământului sau a Diavolului, a cărei locuitori se află în afara harului – Luther și-a dezvoltat teoria despre stat în strânsă legătură cu doctrina sa despre cele două împărății:

„Dumnezeu a stabilit două moduri de guvernare pentru oameni. Unul este spiritual; nu are sabie, dar are Cuvântul, cu ajutorul căruia oamenii pot deveni buni și drepți […] Celălalt fel este guvernarea lumească, ce lucrează cu ajutorul sabiei, astfel încât cei care nu vor să fie buni și drepți pentru viața veșnică, să poată fi constrânși să fie buni și drepți în ochii lumii […] Concepția adventistă cu privire la relația Biserică-Stat este asemănătoare cu cea a reformatorului Martin Luther.

Inspirat de gândirea lui Augustin – divizarea familiei umane în două cetăți: Cetatea lui Dumnezeu, alcătuită din cei aleși și Cetatea Pământului sau a Diavolului, a cărei locuitori se află în afara harului – Luther și-a dezvoltat teoria despre stat în strânsă legătură cu doctrina sa despre cele două împărății:

„Dumnezeu a stabilit două moduri de guvernare pentru oameni. Unul este spiritual; nu are sabie, dar are Cuvântul, cu ajutorul căruia oamenii pot deveni buni și drepți […] Celălalt fel este guvernarea lumească, ce lucrează cu ajutorul sabiei, astfel încât cei care nu vor să fie buni și drepți pentru viața veșnică, să poată fi constrânși să fie buni și drepți în ochii lumii […]

Expresiile folosite de Luther pentru a descrie cele doua instituții erau: “mâna dreaptă a lui Dumnezeu”, pentru Biserică și “mâna stângă a lui Dumnezeu” pentru Stat. Astfel, în opinia lui, conducătorul de stat era o “mască a lui Dumnezeu”(larva Dei), prin care Dumnezeu, deghizat, guvernează lumea.

Luther îndemna la supunere și la acceptarea responsabilităților civice, atâta timp cât nu intra în contradicție cu pretențiile lui Hristos.

Exista astfel o relație de colaborare și de sprijin reciproc între cele două instituții, însă fără interferența niciuneia dintre ele în problemele interne ale celeilalte: Biserica îndemna credincioșii la supunere față de autoritatea temporală, iar Statul asigura protecția și libertatea de acțiune a Bisericii.

Biserica Adventistă, în conformitate cu preceptele Sfintelor Scripturi, îndeamnă la supunere față de autoritățile civile, considerând că existența și activitatea lor a fost posibilă cu asentimentul voinței divine.

“Adventiștii recunosc că stăpânirea a fost dată de Dumnezeu pentru a asigura ordinea, justețea și siguranța cetățenilor și că ea trebuie ajutată în îndeplinirea sarcinilor ei legale, pentru binele tuturor cetățenilor[…] În lumina Bibliei, ei (adventiștii) recunosc datoria lor de a respecta legile statului, de a munci cu daruire pentru binele și prosperitatea țării, obligativitatea de a plăti impozite, cinstea ce o datorează față de stăpânire și obligația biblica de a se ruga pentru ea”.

Însă, această supunere față de autoritatea de stat este valabilă doar atâta timp cât ea nu intervine sau nu aduce prejudicii libertății de conștiință și de închinare.

“Ca și creștin, conform textului biblic “Fiți supuși oricărei stăpâniri omenești…”(1 Petru 2:13), i-am respectat până la credință; când a fost în joc problema conștiinței, atunci am spus “Nu putem mai departe…” (Țapu Ioan).

Deși credincioșii adventiști erau supuși statului (exceptând cazurile de încălcare a principiilor biblice), se pare totuși că ei au perceput regimul comunist din România ca fiind de natură malefică. Delea Maria, soția președintelui Conferinței Cluj (1965-1980), afirmă: ”îl consider un regim rigid, mai ales față de biserică, aspru. Nu aș dori să mai revină niciodată, deoarece lupta direct împotriva lui Dumnezeu, urmărea pe copiii sinceri ai lui Dumnezeu, în școli, în diferite posturi…”

Pentru pastorul Buciuman Simeon, din Conferința Transilvania de Nord, regimul comunist i-a prezentat o imagine pozitivă a societății, cel puțin în primii ani ai tinereții:”La un moment dat, pentru că așa am fost format, educat la școală din clasele primare, cu organizația de pioneri, de UTC, aveam o imagine destul de pozitiva despre comunism, chiar dacă am avut oarecum de suferit din cauza regimului […] mi se părea că aduce o serie întreagă de beneficii […] eu zic că pentru o perioadă bună, comunismul a reușit să mobilizeze efectiv masele și să le inspire cu spiritul lor de a-i susține, până în momentul în care el și-a scos colții și a restrâns libertățile…”

În opinia dânsului, principiile promovate de regimul comunist erau bune însă lipsea ingredientul esential, fapt care i-a adus prăbușirea: ”De fapt lor (comuniștilor) le plăceau oamenii credincioși, pentru că erau conștiincioși, se încadrau perfect în doctrina comunistă sau în practică mai degrabă. Totul fără Dumnezeu. În etică și moralitate, comunismul este rupt din creștinism practic, dar în ce privește partea filosofica aici este pe o alta ramură, ramura ateistă. Ei au încercat să construiască un creștinism fără Dumnezeu […] lucru care le-a adus de fapt dezastrul. Dacă acceptau și lucrul acesta ei erau creștini cu adevărat”.

Izolarea de Occident precum și colapsul economic din anii ’80 au dus la o serie de privațiuni de materii necesare traiului zilnic, la nivelul întregii societăti românești. Laura Szasz, copil fiind, își amintește de acea perioadă: ”poate n-am avut o viziune așa de profundă și pot să zic că nu simțeam atât de mult asprimea regimului pentru că eram un copil și pentru un copil toate lucrurile grele se pot transforma în lucruri frumoase la un moment dat […] am simțit din punct de vedere al hranei și al unor dulciuri sau al unor lucruri pe care poate un copil și le dorește […] dar se compensau poate cu lucrurile celelalte care-ți aduceau bucurie”.

Existența unui sistem inchis și a unei cenzuri riguroase în domeniul mass-mediei din societatea comunista a avut, în opinia unora, și aspecte pozitive.

“Îmi dau seama că atunci nu conștientizam cât este de nefiresc să trăiești cu cenzură în continuu. Acum îmi dau seama că n-aș mai putea trăi așa […] Dar atunci trăiam într-un sistem atît de închis încât nici nu-mi dădeam seama că se poate altceva, dar îmi doream să fie altceva […] Mie mi-a făcut și bine și rău regimul respectiv […] bine, în sensul că am fost protejată de ceea ce acum tocmai se întâmplă și tinerii sunt bulversați, de o serie de imoralitate, de o serie de informație obscenă […] Atunci nu exista așa ceva și ne-am putut păstra mintea pentru lucruri mai prețioase” (Hanna Bota).

Departe de complimentele și elogiile aduse în presă “ctitorului” Nicolae Ceaușescu, stau mărturiile unor oameni care au trăit și au suferit în perioada regimului comunist.

Contactul direct cu realitățile societății, cu atoritățile statului, lipsa de libertăți, privațiunile de ordin economic precum și mijloacele de informare cu caracter clandestin, ca Europa Liberă și Vocea Americii, i-au făcut pe mulți adventiști “insensibili” la propaganda comunistă de preamărire a conducătorului statului, Nicolae Ceușescu.

Opiniile cu privire la el sunt diverse:

Ceaușescu – victimă a regimului și a anturajului

“săracu […] aproape că l-am considerat un nevinovat. El n-avea capacitatea nici să scrie doua rânduri de la el; era înconjurat de niște sfetnici blestemați și el fiind atât de redus el a crezut tot ce alții au spus despre el, și a crezut că chiar este un geniu. Cei din jurul lui erau mai mari vinovați…” (Timiș Alexandru)

Ceaușescu – bun coordonator și edificator

“Eu l-am apreciat pentru organizare, spiritul de mobilizare și fixarea unor obiective, ceea ce astăzi nu mai este posibil; sigur, aceasta și datorită sistemului centralizat și de forță, n-aveai altă posibilitate, n-aveai altă alegere, atunci toată lumea mergea în cadență…” (Buciuman Simeon)

“Ceaușescu, așa cum a fost el, minuni în țară a făcut, metroul în țară l-a făcut, clădiri, blocuri a făcut; a avut și el părțile lui rele, dar atunci când un tânăr termina o Facultate sau un liceu, avea un loc de muncă asigurat […] Niciodată nu l-am condamnat pentru ceea ce a făcut, dimpotrivă eu chiar l-am apreciat pe Ceaușescu pentru că a investit foarte mult în tineri […] Îmi pare rău că n-a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu” (Potocian Cristina).

Ceaușescu – persoană lipsită de suflet

“Eram foarte supărat pe atitudinea dânsului și a familiei sale. În ochii mei era privit ca o persoană non-grata, o persoană fără suflet, fără scrupule, care vorbea despre un trai bun, dar care percepea acest lucru doar pentru sine.

Eu personal nu-l uram, dar în ochii mei era un om fără caracter […] sufereau oamenii în jurul lui și el parcă aplauda această suferință a oamenilor prin atitudinea pe care o avea, de desconsiderare a omului” (Orban Ioan)

Ceaușescu – perturbator al timpului liber al copiilor

“Eu personal niciodată nu l-am privit cu ură sau cu agresiune […] poate pentru că nici nu aveam motive: nici nu mă încălzea cu nimic, nici nu mă deranja cu nimic. În familie nu se vorbea urât despre el […] Însă ceea ce ne deranja pe noi, copiii, erau manifestările de gen 1 mai sau 23 august […] nu ne întreba dacă vrem să participăm […] noi trebuia să fim prezenți”(Potocian Cristina)

Ceaușescu – obstacol în libera exercitare a credinței

“Pentru țară el s-a luptat să fie bine însa felul cum punea problemele și greutățile pe care le făcea în câmpul de muncă al copiilor lui Dumnezeu, m-au facut să am o așa aversiune față de el, mai ales față de soție, deși Cuvântul Domnului ne învață să ne rugăm pentru ei, și așa și făceam. Ne rugam pentru ei, ca Domnul să le schimbe poziția sau să-i schimbe pe ei, cum s-a și făcut” (Delea Maria).

Schimbarea regimului în concepția adventistă

Izolarea pe plan internațional, încălcarea în mod deliberat a drepturilor omului, condițiile extrem de grele ale nivelului de trai au reprezentat suficiente argumente în favoarea ideii de schimbare a regimului.

Însă, spre deosebire de celelalte state socialiste: Polonia, cu influența Solidaritățiiși și a grupului de intelectuali disidenți; Cehoslovacia, cu membrii Chartei 77 care în ciuda măsurilor de represiune nu au încetat lupta; Ungaria, unde membrii disidenți desfășurau o activitate semilegală, în România absența unui astfel de curent, ostil regimului, s-a datorat în special “forței aparatului de represiune, atât cea reală cât și cea mai puternică, imaginată de populație, care vedea la tot pasul informatori și microfoane”.

Această stare de pasivitate și de îndurare a abuzurilor regimului, rezumată în Occident, sub formula “mămăliga nu face explozie”, a făcut ca regimul să nu cunoască amenințări serioase din interior.

Lipsa unui curent anticeaușist nu însemna însă lipsa dorinței de schimbare precum și a sentimentului de “Așa nu se mai poate! Trebuie schimbat ceva!”

Datorită situației dificile în care se afla Biserica adventistă – lipsa de drepturi și libertăți – e de înțeles că s-a manifestat aceași dorință de schimbare și de îmbunătățire a condițiilor de exercitare sau manifestare a credinței.

Hanna Bota, născută în primii ani după venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, mărturisește despre nevoia de schimbare:

“Eu nu trăisem decât în comunism, așa că nu știam ce ar fi însemnat o schimbare a regimului, neieșiind din țară până după 1989 […] Mi s-a oferit șansa să plec din țară dar am refuzat.

Îmi dau seama că atunci nu conștientizasem cât este de nefiresc să trăiești cu cenzură în continuu. Acum îmi dau seama că n-aș mai putea trăi așa […] dar atunci trăiam într-un sistem atât de închis încât nici nu-mi dădeam seama că se poate altceva, dar îmi doream să fie altceva […] Nu mă așteptam să se întâmple cum s-a întâmplat […] A fost șocant.”

Concepția conform căreia Dumnezeu este stăpânul istoriei și că apariția, precum și menținerea unui regim la putere are loc doar potrivit voinței divine, este exprimată în mărturia pastorului Timiș Alexandru:

“Nu știu dacă am nutrit dorința de schimbare. Am simțit c-ar fi nevoie dar recunosc că n-aș fi bănuit că se face atât de repede! Dar să spun c-am râvnit, că m-am rugat pentru asta, n-aș fi sincer […] M-am ghidat dupa ROMANI, capitolul 13: orice autoritate, indiferent de regim, este îngșduit, lăsat de Dumnezeu și când Dumnezeu va vedea de bine să schimbe, va schimba”

Cu privire la nevoia de schimbare, pastorul Buciuman Simeon afirmă că biserica n-a manifestat în mod deschis acest lucru:

“După anii ’80 comunismul a intrat într-un declin ireparabil și atunci era un spirit general de “Trebuie să se facă ceva, nu se mai poate!”Creștea din ce în ce mai mult tensiunea însă nu, biserica nu a promovat niciodată aceste idei […] în biserică nu se discuta acest lucru […] nu era un subiect de discutat […] noi eram axați mai ales în acea perioadă pe probleme pur spirituale. Nu ne gândeam “Of dacă am scăpa de restricția aceasta să avem și noi o tipografie, să avem posibilitatea de a publica…”

Dorința de schimbare a regimului din partea membrilor adventiști invoca ca principale argumente: persecuția, discriminarea și privarea de drepturi în toate sectoarele vieții, pe considerente religioase:

“Doream schimbare pentru că era o activitate opresivă împotriva religiei iar lucrarea lui Dumnezeu era limitată la cei patru pereți și unde exista autorizație pe perete.” (Țapu Ioan)

“Până la 15 ani nu aveam probleme, nu doream nimic […] Dar când au apărut problemele am dorit să se schimbe, să nu mai fim tratați așa și ceea ce mi-am mai dorit: să merg dincolo. Aveam prieteni și tot timpul îmi spuneau “Ce bine e la noi, te poți exprima, poți să fii tu însuți”. Îmi doream să se întâmple asta și la noi în țară.” (Potocian Cristina).

Deși nu era exprimată în mod public, pe față, pentru a nu înrăutăți și mai mult condițiile existente ale Bisericii, ideea de schimbare a regimului era nutrită de enoriașii adventiști, în funcție de problemele cu care se confruntau: nivelul de trai, imposibilitatea de a-și manifesta în mod deschis credința sau discriminările la care erau supuși.

Momente de reculegere ale adventistului

Într-o societate unde se manifesta prezența aproape omniscientă a organelor de Securitate, viața cetățeanului de rând era supusă controlului rigid al Statului.

Dificultățile prin care treceau Bisericile neoprotestante datorită acțiunilor Statului n-au însemnat însă lipsa momentelor de comună părtășie între membrii bisericii sau organizarea de activități cu caracter cultural, educativ și religios în cadrul bisericii.

Cu alte cuvinte, credincioșii neoprotestanți, în cazul de față, adventiști, au reușit, în ciuda privațiunilor, să găsească modalități de a se simți „bine” în perioada rigidă a regimului comunist.

Pentru membrii adventiști Biserica a reprezentat un adevărat Axis mundi, un centru de cultură și educație și chiar de “distracție”, care s-a dorit a fi o alternativă viabilă la sistemul educativ ateist promovat de regim.

Despre importanța rolului Bisericii jucat în viața ei, Hanna Bota mărturisește:”Pentru mine societatea de la școală sau de la locul de muncă nu a fost greu de suportat pentru că nu era o societate în care să mă implic activ, era doar o societate în care să-mi desfășor activitatea […] suport afectiv și intelectual găseam cu prisosință în biserică […] pentru mine biserica a fost un centru de cultură ce nu mi-ar fi putut da școala sau societatea în perioada comunistă.”

Astfel biserica se constituia într-un loc unde se închegau relații de prietenie, iar ulterior de căsătorie, un loc unde tinerii puteau să se dezvolte pe plan intelectual și să-și prezinte în public creațiile literare și muzicale sau un loc unde puteau să petreacă momente plăcute într-un mod diferit de restul tinerilor care nu făceau parte din cadrul bisericii.

Adoptarea unui stil de viață sănătos, fără consum de alcool sau tutun, a unui stil vestimentar, lipsit de extravaganță sau accesorii bijutiere precum și a unui mod de distracție, lipsit de “tumultul” dansului și al chefurilor, constituiau caracteristici specifice credinciosului adventist.

Lectura, muzica, organizarea de tabere, ieșiri cu prietenii și cu familia în weekend sau sărbători, munca voluntară sau studiile biblice reprezintă doar câteva moduri de recreere preferate de adventiști.

Un capitol special îl constituia cinematograful, opera sau teatrul, care nu erau vazute cu ochi buni de către Biserică, considerând că exercită o influență nefastă asupra dezvoltarii caracterului de creștin.

Cu privire la frecventarea cinematografului, teatrului sau operei, Hanna Bota afirmă că: “Biserica n-a încurajat niciodată cinematograful, în ideea că nu este ceva creștinesc. Dacă ne duceam, ne duceam în mod clandestin, ori un grup mai mic, sau în doi-trei […] “O floare și doi grădinari”, pare-mi-se c-a fost un film pe care l-am văzut și la care am plâns […] Așa se întâmpla și cu teatrul […] tot clandestine […] și la operă mergeam dar nu în grup mare organizat.”

Muzica audiată în mod special în mediul adventist era cea de factură creștină sau simfonică. Nici muzica ușoară nu era neglijată însă nu se număra printre favoritele genurilor.

De multe ori, părinții se implicau în selecționarea unor genuri “sănătoase” de muzică pentru copiii lor.

“Nu am crescut într-o familie izolată de muzica din societate […] era muzică liniștită, cuminte […] nu-ți făcea nici rău dar nici bine […] Muzica rock era interzisă […] Tatăl meu îmi cumpăra casete iar conform textului biblic “Cercetați toate lucrurile și păstrați ce e bun”, el îmi spunea următoarele: “Eu nu vreau ca tu să te duci în afară pentru că acolo nu ești corect informată […] eu vreau ca aici în familie să te informezi.” (Potocian Cristina)

Ieșirile în oraș sau organizarea de excursii reprezentau de asemenea momente deosebit de gustate în cercurile adventiste.

Cu privire la relațiile cu persoanele neadventiste, Hanna Bota declară că deși aceste relații erau bune, ea rămânea fidelă grupului de prieteni de la biserică.

“Nu organizam activități după școală: să ne întâlnim după-masă, seara sau în weekend […] Cred că nici la un film n-am ieșit cu colegii deși știam că ei ieșeau, mergeau la mare împreună, la chefuri […] Niciodată n-am mers cu ei, niciodată, pentru că eram loială grupului meu.”

Legătura deosebit de strânsă cu Biserica, precum și implicarea acesteia în reglementarea aspectelor de viață conform principiilor biblice, și-au pus adânc amprenta asupra modului de petrecere a timpului liber a credincioșilor adventiști. Iar conform mărturiilor lor, Biserica s-a dovedit a fi un substitut deosebit în ceea ce privește oferirea unei educații și a unui mod de distracție corespunzător în perioada comunistă.

Concluzii:

În ciuda drepturilor și libertăților așternute pe hârtie sau declarate în public, regimul comunist a dus o politică acerbă de ateizare a societății românești, nu datorită faptului că nu credea în Dumnezeu, ci deoarece dorea să creeze un om nou, supus în totalitate liderilor comuniști. Pentru aceasta au întreprinse unele măsuri ca: interzicerea predării religiei în școli, limitarea drastică a numărului de locuri la Seminariile teologice, limitarea activităților cu caracter misionar precum și multe alte măsuri menite a diminua cât mai mult influența religiei și a bisericilor în societate.

Chiar dacă în perioada regimului ceaușist, Biserica adventistă nu a cunoscut persecuțiile religioase specifice anilor ’50, totuși ea a avut de suferit, datorită imposibilității de a-și exercita în mod liber și nestingherit drepturile.

Credincioșii adventiști, conform mărturiilor personale au suferit în mod special datorită convingerii lor de a păzi, ca zi sfântă, ziua de sâmbătă, neparticipând astfel la cursurile școlare, la instrucțiile militare sau chiar la serviciu. Pentru aceasta au suportat batjocura, discriminarea și chiar concedierea.

Conform documentelor emise de către autorități, cultul neoprotestant adventist era perceput ca instrumente ale organismelor internaționale, care erau folosite de statele occidentale pentru a se implica în problemele interne ale Statului.

Pe de altă parte, potrivit mărturiilor celor intervievați, Statul, regimul, era perceput ca fiind de natură malefică, ca un regim care lupta împotriva lui Dumnezeu.

Anexe

Anexa 1

William Miller

Ellen G. White

John Andrews

Mihail B. Czechovski

Anexa 2

Organizarea Bisericii Adventiste pe plan mondial

Diviziunea Euro-Africa

Anexa 3

Structura organizatorică a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea

Anexa 4

Corul de Tineret Cluj după un program muzical (1986)

Botez în Biserica Adventistă Cluj, 30 iunie 1986

Anexa 5

Tabără de vară în munții Apuseni, drumeție, august 1985

Grup de tineri adventiști la o zi de naștere, 30 septembrie 1986

Anexa 6

Revista oficială a Bisericii Adventiste din România

Anexa 7

Fundamental beliefs of the Seventh Day Adventist Church:

1. The Holy Scriptures
2. The Trinity
3. The Father
4. The Son
5. The Holy Spirit
6. Creation
7. The Nature of Man
8. The Great Controversy
9. The Life, Death, and Resurrection of Christ
10. The Experience of Salvation
11. The Church
12. The Remnant and Its Mission
13. Unity in the Body of Christ
14. Baptism
15. The Lord's Supper
16. Spiritual Gifts and Ministries
17. The Gift of Prophecy
18. The Law of God
19. The Sabbath
20. Stewardship
22. Marriage and the Family
23. Christ's Ministry in the Heavenly Sanctuary
24. The Second Coming of Christ
25. Death and Resurrection
26. The Millennium and the End of Sin
27. The New Earth

Bibliografie:

I. Surse inedite

a) interviuri

1. Bota, Hanna – Născută în 7 iulie 1968; naționalitatea: maghiară; religia: adventistă de ziua a șaptea; studii: Institutul Teologic Adventist, Facultatea Teologie Litere; profesia: profesor de teologie. Data realizării interviului: ianuarie, 2004, Cluj-Napoca

2. Buciuman, Simeon – Născut în 9 iulie 1961; naționalitatea: română; religia: adventistă; studii: Institutul Teologic Adventist; profesia: pastor. Data realizării interviului: 30 martie, 2004, Cluj-Napoca

3. Delea, Maria – Născută în 23 octombrie 1927; naționalitatea: română; religia: adventistă; studii: Liceul Pedagogic; profesia: învățătoare. Data realizării interviului: 30 martie, 2004, Cluj-Napoca

4. Fărcaș, Doina – Născută în 8 aprilie 1953; naționalitatea: română; religia: adventistă; studii: ciclu gimnazial; profesia: bucătăreasă. Data realizării interviului: 22 martie, 2004, Cluj-Napoca

5. Orban, Ioan – Născut în mai 1961; naționalitatea: maghiară; religia: adventistă; studii: Institutul Teologic Adventist; profesia: pastor. Data realizării interviului: 24 martie, 2004, Cluj-Napoca

6. Potocian, Livia – Născută în 2 august 1954; naționalitatea: română; religia: adventistă; studii: Liceul de industrie ușoară; profesia: croitoreasă. Data realizării interviului: 24 martie, 2004, Cluj-Napoca

7. Potocian, Cristina – Născută în 27 iulie 1974; naționalitatea: română; religia: adventistă; studii: Colegiu de Medicină Generală; profesia: asistentă medicală. Data realizării interviului: 22 martie, 2004, Cluj-Napoca

8. Szasz, Laura – Născută în 1976; naționalitatea: maghiară; religia: adventistă; studii: liceu; profesia: secretară. Data realizării interviului: 29 martie, 2004, Cluj-Napoca

9. Timiș, Alexandru – Născut în 29 mai 1933; naționalitatea: maghiară; religia: adventistă; studii: Facultatea de Drept, Institutul Teologic Adventist; profesia: pastor, profesor de teologie. Data realizării interviului: 25 martie, 2004, Cluj-Napoca

10. Țapu, Ioan – Născut în 11 iunie 1926; naționalitatea: română; religia: adventistă; studii: 7 clase elementare, 4 clase de aviație, la Școala Tehnică de Aviație; profesia: muncitor. Data realizării interviului: 21 martie, 2004, Cluj-Napoca

b) presa

1. Curierul Adventist, Anul LVIII, LXV, ianuarie-februarie, 1980, 1988

2. Dosarele istoriei, nr.7, 9, 2003

3. Historia, nr 25, nov.2003

II. Surse edite

lucrări generale

Bucur, Marius – Istoria contemporană a României, Ed. Accent, 2001

Cairns, Earle – Creștinismul de-a lungul secolelor, Ed.Soc.Mis.Ro

Constantiniu, Florin – O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997

Constituția din 1965, Titlu II – Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, art.17 – alineat 2

Delumeau, Jean – Religiile lumii, Ed.Humanitas, Buc, 1996

Gabanyi, Anneli – Cultul lui Ceaușescu, Ed. Polirom, Iași, 2003

George, Timothy – Teologia reformatorilor, Institutul Biblic Emanuel, Oradea, 1998

Grossu, Sergiu – Calvarul României creștine, Ed. Convorbiri Literare, 1992

Nicoară, Simona – Identitate și alteritate, coord. de Nicolae Bocșan, Toader Nicoară, vol 3

Oprea, Marius – Banalitatea răului, Ed. Polirom, Iași, 2002

Țon, Iosif – Credința adevărată, Ed.Soc. Mis. Românnă 1988

Vedinaș, Verginia – Libertatea credințelor religioase, Ed. Lumina Lex, București, 2003

b) lucrări de specialitate

1. Asanache, Marcel – Eseu de istorie adventă în Transilvania – teză de licență,1996

2. Cojea, V.D. – Lumini și umbre, Ed. Card, București, 2001

3. Cojea, V.D. – Vechi cărări advente, Ed. Card, București

4. Cojea, V.D. – Adventismul sub comunism, Ed.Card, Buc, 2003

5. Cojea, V.D. – Vechi înscrisuri advente, Ed. Card, București

6. Cojea, V.D. – Cărări vechi și noi, Ed.Card, Buc, 1999

7. Ștefan Demetrescu – Ce credem noi adventiștii, Ed. Atelierele SOCEC. Buc, 1915

8. Manualul comunității, Ed.Cuvântul Evangheliei, Buc, 1994

9. Moldovan, Aron – Biserica adventistă și criticii ei, Ed.Viață și sănătate, Buc, 1998

10. Moldovan, Vilhelm – Manualul doctrinelor biblice AZS, București, 2000

11. Pârcălab, Ioan – Eseu de istorie adventă – teză de licență, iunie, 1997

12. Rotaru, Ioan – Monografie adventă – teză de licentă, Univ. Babeș Bolyai, Fac. Teologie Reformată

13. Varadi, Iosif – Creștinul erou în furtuna adventistă, Ed. Hiperborea, Turda, 2002

c) alte surse

1. Internet: site-ul oficial al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea – www.adventist.org