Asistenta Sociala In Biserica Veche Si Slujirea Sociala Ca Si Componenta a Mantuirii

I. ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN BISERICA VECHE

Alături de harul sfințitor, de cuvântul inspirat și de rugăciunea înaripată de credință, alături de mijloacele dumnezeiești de chemare la viața cea nouă în Hristos, de primenire și de continua zidire duhovnicească, Biserica a folosit într-o largă măsura și mijloacele omenești de ajutorare morală și materială a celor cuprinse și în aria lucrării sale mântuitoare.

Care erau aceste mijloace? Acelea care puteau fi folosite și pe care le indicau atât natura și rosturile Bisericii, cât și nevoile vieții omenești.

Biserica însăși a trebuit, potrivit naturii ei, să se organizeze în chip de societate religioasă, folosind mijloacele obișnuite ale organizării sociale, între care și pe cele materiale-economice. De altfel, rostul sau misiunea Bisericii a reclamat și a impus folosirea acestora, întrucât fără ele nu se poate asigura nici viața, nici lucrarea Bisericii în lume. Dacă acestea erau nevoi firești de care Biserica a trebuit să țină seama pentru sine însăși, apoi nu era oare tot atât de limpede, că trebuia să țină seama în lucrarea ei și de nevoile firești ale credincioșilor sau în general de ale celor chemați la mântuire?

Și unele și altele indicau folosirea mijloacelor omenești obișnuite prin care se menține și se asigură viața, condiția oricărei lucrări, oricărei misiuni sau înfăptuiri pe tărâmul lumii acesteia.

Dar una este folosirea lor pentru organizarea și lucrarea Bisericii și alta este folosirea lor pentru satisfacerea nevoilor comune ale vieții credincioșilor, sau măcar pentru alinarea suferințelor acestora. Și într-un caz și într-altul, se cere în primul rând: asigurarea mijloacelor materiale și apoi distribuirea lor, corespunzătoare nevoilor deosebite, care ne reclamă într-un fel pentru întreținerea cultului și a slujitorilor Bisericilor și într-alt fel pentru ajutorarea sau ocrotirea socială a credincioșilor. În orice caz însă, nici agonisirea și nici folosirea mijloacelor acestora nu poate urmări în fond alt scop decât acela pe care-l urmărește în mod principal întreaga lucrare a Bisericii: mântuirea. Și nu trebuie să se piardă nici o clipă din vedere că elementul sau mijlocul principal de care se servește Biserica în acest scop, este cel reprezentat de latura divină a lucrării ei: harul și chipurile în care el se pogoară asupra firii.

Căutând să-i asigure sieși mijloacele materiale care-i sunt necesare, Biserica s-a preocupat și de nevoile materiale ale credincioșilor, însă numai privindu-le prin prisma obiectivului religios pe care-l urmărește, iar nicidecum în alt scop. De aceea, Biserica n-a căutat să acapareze mijloacele economice ale societății omenești în genere sau ale Statului, și – cel puțin în Răsărit – ea nu a încercat să se substituie puterii civile și rostului acesteia, ci doar să aplice, în cadrul lucrării ei religioase, acele principii sau acele învățături, pe care însuși cuvântul Sfintei Scripturi nu le socotește de nici un preț, dacă nu sunt întărite prin fapte corespunzătoare.

Prin aceasta, nu vrem să spunem că ar fi lipsit în unele epoci și în unele părți ale Bisericii din Răsărit, încercări sau tendințe de a concura Statul prin forța economică. Astfel de stări sau orientări au existat, dar ca excepții, ca abateri, iar nu ca orientare generală pe care și-ar fi însușit-o întreaga Biserică. De altfel, unor astfel de orientări greșite li s-au dat replicile cuvenite prin secularizările pe care le-a înregistrat istoria mai veche și mai nouă ca avertismente și ca îndreptări aduse de însăși dezvoltarea firească a lucrurilor.

Așadar, Biserica îngrijindu-se de nevoile comune de viață ale credincioșilor sau ale tuturor celor chemați la mântuire, s-a menținut prin această lucrare în cadrul rostului său religios. De aceea Biserica nu și-a limitat lucrarea ei de ajutorare numai la credincioși, ci și-a extins-o în toată vremea, la „toată făptura, după cuvântul Domnului, care i-a trimis pe ucenicii Săi, zicându-le: Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura (Marcu XVI, 15).

Și nici nu putea să fie altfel. Căci doar mântuirea înfăptuită de Domnul nu a cuprins numai pe unii, ci pe toți oamenii, chemându-i pe toți să-și ia partea lor, care va fi după alegerea fiecăruia. Ca urmare, Evanghelia – vestirea cea bună – trebuia dusă pretutindeni ca o adevărată bună vestire pentru toți și în primul rând pentru aceia care nu ajunseseră încă la cunoștința ei.

Dar vestirea Evangheliei și-a făcut drum în lume și până la marginile pământului (Fapte I, 8), nu numai prin folosirea lucrării directe a harului și nu numai prin puterea nebiruită a cuvântului Domnului, care nu poate fi legat (II Tim. II, 9), ci și prin puterea tot atât de nebiruită a faptei. Căci buna vestire trebuia dovedită ca atare, prin fapte bune. Valoarea și folosul cuvântului se vădește din întruparea lui, din rodul lui pentru viață, Cuvântul bun, vestea cea bună, nu răsună în gol, ci prinde și se împlinește în mod concret, în fapte și prin fapte, care-i deschid drumul în viață. Pentru ca o vestire sau o propovăduire să fie cu adevărat evanghelie, ea trebuia să se dovedească neîntârziat a fi și o facere de bine, adică nu numai o bună vestire, ci și o bună lucrare. Iar spre a se vădi bună și din fapte, Evanghelia trebuie să cuprindă în sine un adevăr de folos pentru viață, și în același timp să aibă și puterea de a se înfăptui, de a se aplica continuu și de fiecare dată într-un fel nou și corespunzător realităților vieții.

Puterea aceasta o are adevărul în sine proporțional cu măsura cuprinsului său, dar cu toate acestea ea nu cuprinde, nu răscolește și nu transformă în bine viața, decât în măsura în care adevărul e străbătut și însoțit la fiecare pas de fluidul sfânt al dragostei. În dragoste stă puterea netrecătoare a tuturor marilor cuvinte, a tuturor adevărurilor care pot interesa viața omenească, a tuturor ideilor transformatoare de viață. Ea este un lucru firesc, o însușire natură a făpturii umane, dar în același timp este și o zidire, o sădire nouă suprafirească în inima omului, este o undă plină de mireasma înviorătoare a harului, care se să1ășluieșe în sufletele celor ce-L caută pe Domnul și care leagă tărâmul acesta de celălalt printr-o cale de lumină neapusă, printr-o punte incandescentă care se arcuiește între cer și pământ, între tăriile cerești și stihiile pământești.

Scânteie sfântă care încălzește și înmoaie inimile cele mai împietrite, ea topește toate zalele cu care se ferecă și se izolează oamenii unii de alții, ea deschide ușile zăvorâte și ascunse ale celor puternici, deschide punga celui avut pentru nevoile sărmanului, destramă vălul de mânie și de întuneric pe care-l lasă în urma lor certurile și înviforările de patimi, stinge distanțele care-i despart în vreme pe tineri de bătrâni, ca și cele de orice fel care-i despart pe toți cei de sub ceruri, și mai cu seamă, stinge depărtarea dintre cer și pământ, coborând cerul pe pământ și ridicând pământul spre ceruri.

Nici o putere nu este asemenea acesteia și în ea se simte: puterea lui Dumnezeu însuși.

Ea răzbate din glasul cântecului, din graiul cald al oricărui meșteșug care mișcă inima omului, din cuvântul părinților, al prietenilor și al oricărui om adevărat, din privirea senină ca și din cea plină de îngrijorare pentru binele semenului; se simte în pulsul inimii celui cu care vorbești, în accentul pe care-l pune cel ce zidește prin cuvânt, în mâna celui care călăuzește o corabie, o navă aeriană, o mașină, în mâna celui care făurește unelte pentru muncă, și cu deosebire, într-un mod mai grăitor și mai frapant decât în orice altă împrejurare, se simte în mâna care dă celui lipsit, în mâna care ajută în mâna care face numai lucrul pentru care a fost hărăzită, lucrul bun pe seama tuturor.

Aceasta este mâna care continuă zidirea lui Dumnezeu, mâna care întoarce de la moarte la viață, mâna binecuvântată, care se întinde celui căzut în necaz.

Și cum ar putea să fie numită oare altfel această mână, decât mână a lui Dumnezeu?

Mâna care ajută pe cel lipsit, pe cel căzut în nenorocire, este mâna care aduce mângâiere, insuflă încredere, trezește nădejde și învie parcă aproape din morți. De cele mai multe ori, ea reabilitează astfel chipul lui Dumnezeu din fiecare semen căzut. Și nu este oare aceasta o faptă asemenea ridicării și izbăvirii unui înger căzut?

Prin nimic nu se înalță omul atât de sus, ca prin fapta dragostei, prin binele pe care-l face. Fiecare gest, chiar fiecare gând îndreptat spre binele semenilor noștri, pune o treaptă pentru scara noastră către ceruri.

Prin nimic nu se simte mai viu, mai puternic și mai nedezmințit prezența lui Dumnezeu în lume, decât prin fapta dragostei, fapta de valoare absolută, care nu așteaptă răsplată. Prin ea ne mărturisim fii ai lui Dumnezeu și ai lui Dumnezeu împreună-lucrători suntem (I Cor. III, 9).

Și ce grai puternic și ce răsunet prelung are fapta cea bună! Câte simțăminte nemărturisite și câte gânduri nerostite rostește ea! Câte unde și câte valuri de bucurie, de fericire, de dragoste de oameni, de dragoste de viață și de dragoste de Dumnezeu nu trezește ea! Asemenea dragostei din care naște, ea nu cade niciodată nu piere, nu are moarte, pentru că biruiește mereu moartea și cântă vieții imnul divin al celei mai negrăite și netrecătoare fericiri.

Dar pe cât de slăvită este mâna care ajută și pe cât înalță ea pe om până la slava lui Dumnezeu, tot pe atât de osândită și pierzătoare este mâna care se ridică spre săvârșirea faptei rele, a celei potrivnice rostului care i s-a hărăzit din fire, ca și aceea care putând face binele, se întoarce de la cel lipsit, lăsându-l deșert și nemângâiat.

Cât de mare este puterea faptei bune, cât de mult întărește și-i zidește pe oameni, câtă putere are ea pentru strângerea unității și frăției dintre oameni, se vede cu ușurință din faptul că spre binefăcător aleargă toată lumea, îl caută toți, îl iau chiar cu asalt, împinși de atracția pe care o simt față de el. Pe când, nimeni niciodată n-a văzut îmbulzindu-se lumea la ușa celui făcător de rele.

Iar puterea de atracție pe care o vădește fapta bună, asemenea dragostei din care izvorăște, nu cade niciodată; nu cade și nu scade, ci se sporește și se împrospătează mereu. Cu această putere a crescut și s-a înnoit continuu lucrarea Evangheliei, Evanghelia însăși și-a despicat prin ea un drum biruitor prin stihiile veacului, un drum al izbăvirii prin lupta cea bună, a cărei principală armă a fost și a rămas dragostea de oameni.

Această dragoste vie, activă și atotbiruitoare, constituie deopotrivă, atât obiectul propovăduirii, cât și al principalei lucrări a Bisericii, după pilda și povățuirea Mântuitorului însuși.

Nu este pagină din Sf. Scriptură și nici din istoria Bisericii, în care să nu grăiască prin Duhul Sfânt și prin fapte de dumnezeiască frumusețe, dragostea de oameni.

Dar această dragoste își are izvorul în dragostea lui Dumnezeu pentru făptura mâinilor Sale, pentru că Dumnezeu însuși este dragoste (I Ioan 4, 8, 16), și ea își găsește împlinirea în dragostea făpturii însăși față de Ziditor, în dragostea față de Dumnezeu, căci, după cuvântul Scripturii, în dragostea de Dumnezeu și de aproapele, se cuprinde toată Legea (Matei XXII, 37-39).

Dar iarăși, împlinirea Legii se începe cu dragostea de aproapele, pentru că cel ce zice că iubește pe Dumnezeu, pe care nu-L vede, și nu iubește pe fratele său (aproapele) pe care îl vede, mincinos este (Ioan IV, 20).

Și dragostea pe care a propovăduit-o Biserica, dragostea la care i-a chemat Mântuitorul și ucenicii Lui pe oameni, nu putea fi o dragoste mincinoasă, o dragoste grăită și netrăită, o dragoste nearătată prin fapte, căci Biserica nu greșește, ci ea păstrează în veac și fără de știrbire și harul și adevărul descoperit spre mântuirea oamenilor. Iar pentru a nu greși, ea a urmat fidel cuvântul Domnului, care a dat pildă în această privință, zicând: Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; setos am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați cercetat; în închisoare am fost ș
Și dragostea pe care a propovăduit-o Biserica, dragostea la care i-a chemat Mântuitorul și ucenicii Lui pe oameni, nu putea fi o dragoste mincinoasă, o dragoste grăită și netrăită, o dragoste nearătată prin fapte, căci Biserica nu greșește, ci ea păstrează în veac și fără de știrbire și harul și adevărul descoperit spre mântuirea oamenilor. Iar pentru a nu greși, ea a urmat fidel cuvântul Domnului, care a dat pildă în această privință, zicând: Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; setos am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați cercetat; în închisoare am fost și ați venit la Mine, deci, veniți binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de Ia întemeierea lumii (Matei XXV. 34-36).

Nu mai puțin s-a călăuzit Biserica și după cuvântul tot atât de limpede al Sfinților Apostoli prin care a grăit Duhul Sfânt, învățând că nici credința fără de fapte nu poate să mântuiască pe cineva (Iacob II, 14) și arătând cât de mult se amăgesc, ca niște oameni fățarnici sau fără de minte, aceia care ocolesc faptele dragostei de aproapele. Căci – zice Sf. Apostol Iacob – de vor fi fratele sau sora goi și lipsiți de hrana de toate zilele; și le va zice cineva din voi: mergeți în pace, încălziți-vă și vă săturați și nu le-ar da cele de trebuință trupului, ce folos ar fi? (Iacob II. 15-16).

Ce povățuiri și ce îndrumări ar putea fi mai limpezi și mai grăitoare decât acestea, în privința căii pe care trebuia să meargă Biserica pentru împlinirea fără de greșeală a Legii întregi?

Și Biserica nu a stat nici un moment la îndoială să întărească prin fapte corespunzătoare, credința și dragostea pe care le vestea și la care îi chema pe oameni.

Din primele zile ale lucrării sale, prin Sfinții Apostoli, prin ucenicii acestora, prin evangheliști, prooroci, prin diaconi, diaconițe, prezbiteri, prezbitere, văduve și prin toata obștea de credincioși, împreună cu slujitorii obișnuiți ca și cu cei harismatici, Biserica a pus toată grija pentru pâinea cea de toate zilele a celor nevoiași. Evanghelia nu li s-a vestit acestora numai prin cuvânt, ci și prin faptă; iar vestea cea bună a faptei de ajutorare, evanghelia faptei, a străbătut ca fulgerul de la un capăt la altul lumea romana. S-au ridicat ca valurile uriașe ale apelor mulțimile celor flămânzi și goi și în toate părțile s-a pornit căutarea lui Hristos și a ucenicilor Săi, căutarea celor ce vesteau și înfăptuiau o Lege nouă, o lege biruitoare prin dragostea de oameni. Și atât de mare era puterea faptei izvorâtă din dragoste, încât și numai numele celor ce veneau în numele Domnului era binecuvântat de noroade, stârnea nesfârșite unde de dragoste care se propagau în chip miraculos, cuceritor, punând stăpânire pe mici și pe mari, pe iudei și pe elini, pe săraci și pe bogați, împărtășindu-i pe toți din bucuria cu adevărat dumnezeiască a dragostei care sfărâma toate barierele dintre oameni. Și câte erau atunci aceste bariere și în câte feluri fuseseră ele înfipte chiar și în conștiința lumii de atunci ca lucruri veșnice, de neschimbat! Și totuși se ivise nădejdea schimbării lor; clătinarea lor în cugetul oamenilor începuse.

Ce veste bună pentru cei asupriți și ce năprasnică noutate pentru asupritori!

În curând și unii și alții s-au făcut vestitorii ei. Iar Biserica și obștiile de credincioși împlineau în dragoste și smerenie Legea cea nouă. Stăpânirea i se opunea. Creștinii erau loviți, dar hotărârea lor de a trăi după Noua Lege era neînduplecată. Fără trufie și fără împotrivire față de legi și de stăpânire, ei nu-și plecau fruntea în fața nimănui, încât cu adevărat a putut spune unul dintre ei, plin de mândria legitimă pe care i-o dădea. conștiința biruinței de neînlăturat a Bisericii: „Romanus orbis ruit, et tamen cervix nostra erecta non flectitur”.

Apărați de nevoi, loviți de poruncile stăpânilor, stigmatizați ca dușmani ai lui Dumnezeu și ai neamului omenesc, încolțiți de prigonitorii care se sculau din toate părțile asupra lor, urmăriți, târâți prin judecăți și temnițe, batjocoriți, exilați, trimiși pe galere, la ocne și azvârliți pradă fiarelor din circuri, creștinii înfruntau cu tărie atrocitatea lumii vechi și, după cuvântul Domnului, umblau din cetate în cetate, din loc în loc, apărându-și viața și propovăduind Legea cea Nouă (Fapte I, 8; Matei X, 23).

Drumurile de pe uscat și cele de pe apă erau pline de creștini porniți în exod. Pe unde se întâlneau; dădeau slavă lui Dumnezeu, se îmbrățișau frățește și nu cruțau nimic spre a se ajuta unii pe alții cu tot ce puteau. Ei se iubeau unii pe alții înainte de a se cunoaște, așa cum pe bună dreptate remarcă, vrând să-i ia un bătaie de joc, unul dintre veninoșii lor adversari de atunci.

Datorită acestor stări, care au început după uciderea Sfântului Diacon Ștefan, la Ierusalim, durând mai bine de două veacuri și jumătate, suferințele, nevoile creștinilor s-au sporit. Săracii s-au înmulțit, căci prigonirea îi făcea să-și părăsească avutul și să plece în lume; s-au sporit orfanii și a crescut numărul văduvelor rămase de pe urma celor osândiți la moarte sau la exil, de pe urma mărturisitorilor și mucenicilor, și atâtea lipsuri și suferințe au apărut, încât toate laolaltă ar fi copleșit și ar fi șters orice urmă de Lege Nouă, dacă n-ar fi ars nestins flacăra sfântă a dragostei în sufletele tuturor celor ce L-au cunoscut pe Hristos.

Cât de greu era să le vii în ajutor tuturor categoriilor acestora de oameni loviți și mai ales să-i ajuți în mod statornic și organizat! Minunea aceasta n-a putut-o face decât dragostea jertfelnică a tuturor creștinilor, unul față de altul.

Dar, după cuvântul Mântuitorului (Matei V, 44-47), creștinii erau datori să-i ajute și pe străini, pe necreștinii care ajungeau în lipsuri sau în necazuri.

Mărturii neîndoielnice arată că Biserica primară și-a îndeplinit aceste îndatoriri atât față de fiii săi cât și față de străini.

Cum și în ce chip? Prin diverse forme de organizare socială care s-au succedat în dezvoltarea vieții bisericești, dar care au și coexistat, adică au durat alături una de alta, împlinind fiecare în felul său cele de trebuință pentru obștea credincioșilor ca și pentru nenumărați prozeliți, catehumeni sau chiar păgâni. Dintre aceste forme de organizare sunt cunoscute ca mai importante următoarele trei:

a) organizarea comunităților bisericești cu proprietate de obște (Fapte II, 44; IV, 32);

b) organizarea comunităților bisericești sub forma colegiilor, corporațiilor sau asociațiilor îngăduite sau tolerate de legea romană, și în fine;

c) organizarea lor ca unități fără proprietate de obște, având însă o întreaga rețea de societăți religioase și de instituții de asistență socială, care asigurau ajutorarea materială a celor lipsiți.

Fără îndoială că asistența individuala, neorganizată, n-a lipsit niciodată și în nici o vreme din Biserică, oricare va fi fost forma ei de organizare socială sau în orice chip va fi fost asigurată în sânul ei asistența celor nevoiași.

Nici prima, nici a doua formă principală de organizare socială a Bisericii primare nu excludeau pe cea de a treia, care a apărut și ea de prin secolul al II-lea, sau chiar din a doua jumătate a veacului I. Dintre ele însa, forma care s-a impus și s-a statornicit ca formă caracteristică și tipică de organizare socială a comunităților creștine și a Bisericilor în genere, este cea de a treia. Aceasta reprezintă cea mai potrivită formă de organizare ce s-a putut impune și menține, atât în vremea, persecuțiilor, cât mai ales după vremea lor, începând cu epoca lui Constantin cel Mare (de la anul 313).

Prevalența ei se datorează condițiilor obiective existente în statul roman, condiții care au favorizat generalizarea și dezvoltarea acesteia și s-au opus menținerii și dezvoltării celorlalte două forme. Forma cea de a treia era singura care se putea încadra perfect în orânduirea socială de atunci a imperiului roman și ea s-a putut menține și mai târziu, în timpul celorlalte orânduiri sociale.

Caracteristic pentru această formă este faptul că pe de o parte, în cadrul ei s-au păstrat și s-au dezvoltat societățile religioase, dintre care unele apăruseră chiar în epoca apostolică (societatea văduvelor, a fecioarelor, a prezbiterelor și a diaconițelor), și ea pe de altă parte, asistența socială, practicată în formă individuală și obștească de la începutul organizării bisericești, s-a cristalizat în instituții sau așezăminte speciale de asistență socială. Iar varietatea și importanța acestora în cadrul organizației bisericești în genere, i-au dat acestei forme sau rânduieli de organizare socială a Bisericii, o înfățișare aparte și un rost hotărâtor în definitiva afirmare a Bisericii în lumea veche și în toată vremea cât a durat imperiul bizantin, ca și după aceea timp îndelungat.

Este adevărat că un rost important în opera de asistență socială a Bisericii, au îndeplinit și societățile religioase. Cele mai multe dintre ele au avut însă un caracter religios dominant față de cel de asistență socială.

În cazul instituțiilor de asistență socială, lucrurile stau tocmai invers, adică la ele este dominant caracterul de asistență față de cel religios, care totuși nu-i lipsește nici uneia, ci din contră se împletește la fiecare pas cu cel dintâi. Ba am putea spune că cel dintâi s-a grefat în mod firesc și determinat de nevoi de neînlăturat, pe cel de al doilea, fiindcă în nici un caz opera de asistență socială a Bisericii nu poate fi detașată de lucrarea ei religioasă în sânul căreia, în numele căreia și pe baza căreia a apărut și s-a dezvoltat aceea.

Având și păstrându-și deci un caracter net religios, instituțiile de asistență socială născute în viața Bisericii și-au desfășurat acțiunea lor specifică mereu în cadru religios și cu scop religios și social în același timp, adică îndeplinind deopotrivă și un rost religios și un rost social, rosturi care nu pot fi despărțite în fond în nici o lucrare care se duce la lumină între oameni și pentru oameni, din partea Bisericii.

Care au fost aceste instituții, de câte feluri, cum au fost organizate și cât au durat?

În măsura în care ne pot servi documentele istorice, religioase și juridice și din mărturiile cuprinse în acestea, rezultă că principalele instituții de asistență socială în Biserica veche, sau măcar acelea despre care ni s-au păstrat sau despre care s-au scos la iveală dovezi, au fost următoarele: Brefotrofiile, Catotrofiile, Curotrofiile, Gherontocomiile, Ghirocomiile, Goptocomiile sau Goptofroniile, Nosocomiile, Orfanotrofiile, Partenoco-miile, Ptohiile și Xenodohiile.

Le-am înșirat alfabetic; urmează să ne ocupăm însa de ele pe cât se poate în ordinea apariției lor istorice, ținând totodată seama și de importanța fiecăreia.

Cât privește timpul precis în care ar fi apărut cele dintâi dintre acestea, nu avem date sigure. Este însa de presupus, în logică perfectă, că dacă toate acestea au cunoscut o perioadă clasică de dezvoltare și organizare, după ce creștinismul și-a dobândit deplina libertate, începând cu vremea lui Constantin cel Mare, atunci desigur că ele au existat de mai înainte, având în urma lor o activitate prin care li s-a verificat utilitatea și valoarea, căci altfel n-ar fi fost acceptate imediat și nu li s-ar fi dat în mod oficial dezvoltarea care li s-a dat chiar de îndată după Edictul de la Milan.

Dacă n-ar fi existat mai dinainte, s-ar fi înregistrat crearea lor abia din vremea lui Constantin cel Mare, ceea ce nu este cazul, și Iulian Apostatul (361-363) n-ar fi constatat abia la două decenii după aceea, că așezămintele de asistență socială ale Bisericii sunt atât de răspândite și de bine organizate, încât ele hrănesc nu numai pe creștinii săraci, ci și pe păgâni, și n-ar fi luat măsura de a le înlocui prin așezăminte păgâne sau de stat, asemănătoare.

Totuși, din faptul că aceste așezăminte au fost menite să vină în ajutorul acelor categorii de nevoiași sau de oameni expuși mizeriilor, de care Biserica s-a ocupat, după cuvântul Mântuitorului din primele ei zile, încă din epoca apostolică, putem presupune în mod întemeiat că ele au luat naștere într-o formă rudimentară chiar din vremea aceea, dezvoltându-se apoi la umbra societăților religioase sau chiar în cadrul unora dintre acestea, cum au fost societatea văduvelor, a fecioarelor și a diaconițelor.

De asemenea, unele dintre ele au putut constitui temelia unor societăți religioase, ca de exemplu nosocomiile, pentru corpul religios al parabolanilor.

În fine, așa precum multe din așezămintele lumii noi s-au ridicat pe temeliile lor străvechi din lumea păgână, așa cum și până astăzi s-au păstrat obiceiuri, instituții juridice și chiar rituri înjghebate din elemente vechi păgâne, se poate presupune că cel puțin unele dintre așezămintele creștine de asistență socială, vor fi avut câte un prototip în lumea păgână. Aceasta nu înseamnă că noile așezăminte create de Biserică ar trebui reduse la simple forme noi ale unor instituții vechi; din contră, conținutul și sensul lor nou le face să nu se poată confunda cu cele din cetatea antică păgână care totuși au existat în forma posibilă atunci și cu rosturile tot atunci posibile. Cine s-ar fi așteptat oare la un lucru atât de nefiresc cum ar fi acela că în lumea veche să fi existat rânduieli și așezăminte specifice lumii noi? Ce ar mai fi oare ziua de ieri, dacă ea ar fi fost ca și cea de astăzi? Și cine ar mai face deosebirea între nou și vechi?

După cum este greșit să se încerce a se vedea lucrurile în felul acesta, căutându-se a se minimaliza valoarea noului față de vechi, este tot atât de greșit și de nedrept a se ignora și a se ocărî mereu ceea ce a fost, ceea ce este vechi. Căci oare și-ar putea cineva imagina lumea și istoria ca formate din bucăți, din segmente care nu pot da nici măcar iluzia pe care ți-o dau desenele animate?

În creștinism a existat, în epoca luptelor aprige cu păgânismul, și tendința aceasta de – sorginte laică iar nu religioasă – de a dărâma toți idolii sau de a dărâma întreaga lume veche de altădată, cu idolii ei. Dacă o asemenea atitudine poate fi explicată și justificată până la un punct pentru vremea aceea, apoi ea apare cu totul puerilă, înainte de a fi nedreaptă, pentru vremea de mai târziu, așa încât trebuie lăsată la o parte desconsiderarea aproape fanatică a valorilor antichității și a instituțiilor lumii antice, numai dintr-un exagerat zel creștin sau din dorința de a etala prin artificii de care acestea n-au nevoie, vredniciile valorilor și creațiilor creștine.

Cu aplicare la problema care ne preocupă, va trebui deci să spunem că este deplin posibil ca o seamă din instituțiile de asistență socială ale Bisericii, să-și fi avut cu adevărat unele întruchipări rudimentare sau de o infimă valoare, într-o serie de așezăminte existente în cetatea antică. Acest lucru este cu atât mai verosimil, cu cât urmele unor astfel de așezăminte ni s-au păstrat nu numai în vagi amintiri sau fragmente de scris ce nu pot împrăștia bezna în care zace îngropată cea mai mare parte a trecutului, ci chiar în resturi vizibile, cum sunt de exemplu și între altele, acelea ale unui Xenodohion din Pompei.

Nimeni nu va putea însă trage la îndoială faptul că, indiferent ce asemănare există între vechile așezăminte ale lumii antice și între cele noi ale creștinismului, acestea din urmă au adus în lume un cuprins nou, de o valoare și de o strălucire care a umbrit cu totul pe cele din lumea veche și care nu contenește să lumineze și după două mii de ani, cu aceeași uimire ca și primele raze de lumină care au apărut din noua credința în zările de început ale istoriei Bisericii. Acest cuprins nou este reprezentat prin dragostea nefățarnică și neinteresată de aproapele, dragoste care depășește cercul familial, social, național și religios, răzbind dincolo de orice limite care se interpun între uman și divin și ancorând peste toate acestea, în Dumnezeu care dragoste este (I Ioan IV, 8).

Să analizăm deci rostul și structura fiecăreia dintre aceste așezăminte.

GHIROCOMIILE

sau

Azilele pentru văduve

Înainte de a se putea organiza fiecare comunitate creștină, după rânduiala dată de către Sfinții Apostoli, trebuia ca văduvele (I Tim. 5, 9) mai vârstnice, care trăiau în înfrânare și care se dedicau slujirii Bisericii (I Tim. 5, 11; 5, 16; I Cor. 7, 8) să fie ajutate și chiar întreținute de obște. Firește însă, că datorită situației grele de ființe abandonate la voia întâmplării, în care ajungeau cele mai multe dintre văduve, se impunea ajutorarea tuturora. La început însă, cu mijloacele de care dispuneau grupările sau comunitățile mici de credincioși, acest lucru nu era cu putință.

Cele dedicate slujirii Bisericii s-au constituit în gruparea sau societatea religioasă a văduvelor pusă sub îndrumarea și cârmuirea clerului.

Casele în care erau adăpostite acestea, în cazul că duceau viată de obște, s-au numit case ale văduvelor sau azile pentru văduve. Dar adevăratele azile pentru văduve, sau ghirocomiile, ca azile speciale pentru adăpostirea și întreținerea văduvelor, nu sunt acestea, ci cele create pentru văduvele sărace, care nu se găseau direct în slujba Bisericii ca cele din societatea văduvelor.

Deci avem două categorii de văduve. Unele pentru care exista obligația necondiționată de a fi întreținute de comunitate pentru serviciile pe care le prestau în slujba Bisericii, și altele a căror întreținere nu constituia o ob1igație specială și care sub acest raport intrau în categoria comună a credincioșilor lipsiți de mijloace.

Atâta timp cât a fost posibilă întreținerea acestora din bunurile comunităților destinate să asigure cele necesare tuturor membrilor lor (Fapte II, 44-45; 4, 32-35), nu a apărut necesitatea organizării unei asistențe speciale pentru văduve, ci s-a impus doar îngrijirea lor mai deosebită față de ceilalți nevoiași, așa cum arată însăși Sf. Scriptură (Fapte 6, 16).

Cei șapte diaconi creați pentru chivernisirea bunurilor de obște ale comunității din Ierusalim, în legătură cu distribuirea cărora se născuseră discuții chiar din pricina văduvelor (Fapte 6, 1), arată cu prisosință grija deosebită pentru văduvele din a doua categorie.

După ce n-a mai fost cu putință, și acolo unde n-a fost cu putință să li se asigure și văduvelor din a doua categorie întreținerea în chipul arătat, a devenit necesară găsirea altei forme pentru a le veni în ajutor.

Cea mai indicată s-a părut și s-a dovedit a fi crearea azilelor sau caselor de adăpost pentru văduve. Acestea își au originea în casele comune ale văduvelor aflate în slujba Bisericii și care duceau viață de obște.

Existenta unor astfel de azile pentru văduve (ghirocomii) este atestată în rând cu celelalte categorii de așezăminte de asistență socială în Biserica veche, deși pomenirea lor directă este rară de tot în comparație cu a celorlalte.

Din vremea lui Constantin cel Mare se pomenește un ghirocomion întemeiat de maica sa Elena, la Constantinopol, precum și că în complexul de așezăminte de asistență socială creat de Sfântul Zotic, tot în zilele lui Constantin și cunoscut sub numele de Zoticon, erau îngrijite și văduvele sărace, adică exista și un azil pentru văduve.

De altfel, însuși împăratul Constantin cel Mare a purtat o grijă deosebită celor nevoiași, punând la dispoziția Bisericilor de prin cetăți mari cantități de alimente spre a fi folosite pentru întreținerea văduvelor, orfanilor, străinilor și a săracilor în genere. Dar grija acestora era dată prin canoane chiar în seama episcopilor, cărora li se impune în mod expres obligația de a le acorda văduvelor asistența cuvenită (Can. 7 Sard.; 11 Teofil Alex., 3.IV. ecum.).

Existența ghirocomiilor este atestată și în vremea lui Iulian Apostatul, iar în mărturii din veacul al V-lea se amintește că Evdochia, soția împăratului Teodosie II (408-450), a făcut un pelerinaj la Ierusalim și a întemeiat acolo un ghirocomion.

Ghirocomiile, ca toate așezămintele de asistență socială ale Bisericii din vremurile vechi, au beneficiat de diverse privilegii, scutiri, etc. În veacul al IX-lea însa, împăratul Nichifor I (802-811) dispune printr-o novelă din anul 810, ca de atunci înainte sa fie supuse la unele impozite și anumite bunuri ale ghirocomiilor, în rând cu ale altor instituții similare.

Ghirocomiile sunt amintite în mod deosebit de către Zonara și Balsamon, în comentariile la canonul 8 al sinodului al IV-lea ecumenic, apoi Balsamon, în comentariul la canonul 1 al sinodului I-II Constantinopol, unde arată că împăratul Nichifor II Focas a interzis printr-o novelă a sa (nov. 19 din anul 964) să se mai creeze noi mănăstiri și așezăminte bisericești de asistență socială, între care și ghirocomii, precum și să li se mai sporească averile acestora. Această novela însa a fost scoasă din vigoare printr-o altă novelă a împăratului Vasile II Macedoneanul din anul 988.

Administrarea acestor azile ca și a tuturor așezămintelor de asistență ale Bisericii, o avea episcopul sau clerul local, ajutat de diaconi și de alți clerici inferiori și mai ales de economii bisericilor.

Pentru evitarea oricărei bănuieli ce putea să cadă pe clericii inferiori, inclusiv pe economii care, în îndeplinirea rosturilor de administratori sau supraveghetori ai ghirocomiilor, trebuiau să viziteze aceste așezăminte, sau casele văduvelor dedicate slujirii Bisericii, prin canonul 38 Cartagina se interzice acestora să le viziteze singuri, obligându-i sa-și ia însoțitorii pe care-i rânduiesc episcopii și prezbiterii. Din textul aceluiași canon mai rezulta că nici episcopii, nici prezbiterii nu aveau voie să viziteze singuri pe văduve, adică așezămintele pentru ocrotirea acestora.

Iar pentru ca episcopii să fie ajutați îndeajuns în administrarea așezămintelor de asistență ale Bisericii, inclusiv a celor pentru văduve, canonul 3 al sinodului al IV-lea ecumenic dispune ca nici un cleric să nu se angajeze pentru câștig urât la administrarea altor case profane, ci să fie la dispoziția episcopilor, pentru administrarea caselor bisericești pentru văduve, fecioare, etc., adică a așezămintelor destinate acestora.

Ca îngrijitoare ale văduvelor din azile, au fost folosite văduvele dedicate slujirii Bisericii, fecioarele, diaconițele și apoi călugărițele, mai ales după ce o parte dintre ghirocomii au trecut sub îngrijirea mănăstirilor de maici, care au înlocuit cu timpul și societatea văduvelor și pe aceea a fecioarelor și pe a diaconițelor în cea mai mare parte.

Ele au durat atâta timp cât nu s-a găsit o altă formă de organizare a asistenței văduvelor și sunt pomenite până târziu în Bizanț, chiar și în epoca postbizantină, contopite însă cu alte așezăminte și formând mai mult azile de femei bătrâne.

PARTENOCOMIILE

sau

Casele de adăpost pentru fecioare

În strânsă legătură cu organizarea și cu asistența văduvelor, a luat naștere și organizarea și opera de asistență a fecioarelor.

Se știe că, în Biserica veche, a existat o societate religioasă a fecioarelor, organizată după rânduieli quasimonastice. Ca și cele din societatea văduvelor, acestea erau dedicate slujirii Bisericii. Ele puteau viețui pe la casele lor fie în familie, fie sub îngrijirea văduvelor, sau în obștii supravegheate și îndrumate chiar de către văduvele afierosite Bisericii.

Curând însă, pentru mai buna organizare, supraveghere și îndrumare a vieții lor, s-au creat case de adăpost pentru obștiile de fecioare, numite Partenone. Acestea sunt amintite încă în vremea Sfântului Antonie și în vremea lui Constantin cel Mare. De asemenea și în vremea lui Iulian Apostatul (361-363). Canonul 44 Cartagina impune respectarea rânduielii de a se organiza partenone, pentru ca prin ele să fie ferite și fecioarele și Biserica de defăimare, și dispune ca îngrijirea fecioarelor să fie încredințată de către episcopi și prezbiteri, unor femei cinstite, adică văduvelor afierosite.

Așezămintele pentru adăpostirea fecioarelor s-au numit și partenone și partenocomii, așa cum le zice Sf. Grigorie de Nazians. Ele s-au bucurat în toată vremea de cinstea care se dădea stării însăși a celor care viețuiau într-însele, beneficiind de numeroase privilegii bisericești și de stat, menite să le asigure cele mai prielnice condiții pentru misiunea lor morală și socială.

Dar casele de adăpost pentru fecioare nu erau destinate exclusiv pentru fecioarele afierosite, ci în ele se primeau și altele, care fie că se găseau în primejdie din diferite pricini, cum arată canonul 126 Cartagina, fie că rămâneau orfane și fără mijloace de trai sau fără ocrotire.

Rostul cel mai important pentru viața creștină l-au îndeplinit Partenocomiile, prin adăpostirea acestor categorii de fecioare și în deosebi a celor orfane, expuse tuturor primejdiilor și mizeriilor într-o societate ca aceea în care și-a desfășurat Biserica veche lucrarea ei timp de atâtea veacuri.

De aceea, orfelinatele pentru fete, îngrijite de fecioare sau văduve afierosite și de diaconițe, s-au numit multă vreme Partenocomii, iar mai pe urmă numele acesta a dispărut, rămânând în întrebuințare numai acela de Orfanotrofii – orfelinate, fără a se specifica dacă este vorba de un orfelinat pentru fete sau pentru băieți sau eventual de o singură instituție, având două ramuri sau secții, una pentru fete și alta pentru băieți.

Prin urmare au existat două feluri de partenocomii – unele adăpostind fecioarele afierosite, iar altele adăpostind și fete orfane sau împinse de alte necazuri să-și găsească adăpost sub ocrotirea Bisericii.

Conducerea și administrarea partenocomiilor o aveau episcopii și ceilalți clerici din subordinea lor, așa cum rezultă și din canonul 38 Cartagina, care impune aceleași măsuri de prudență în legătură cu vizitarea partenocomiilor de către clericii de orice grad, ca și în legătură cu vizitarea ghirocomiilor.

Dintre toate așezămintele de asistență socială ale Bisericii, se pare că partenocomiile – în cazul când nu erau și orfelinate – au durat mai puțin, alipindu-se cu vremea mănăstirilor de călugărițe și contopindu-se cu acestea.

Încercarea de a le menține sau de a le reînvia ca așezăminte laice, necălugărești, oricât de lăudabilă ar fi fost, n-a dat rezultate, așa încât prin veacul al XII-lea și Balsamon abia dacă mai poate aminti existența unui singur partenon laic în Teba, creat de mitropolitul de acolo, Caloctenis.

BREFOTROFIILE

sau

Leagăne de copii mici părăsiți sau găsiți

Cea mai neajutorată și în același timp cea mai nevinovată dintre ființe este fătul nou-născut. Nici o altă făptură nu are nevoie de îngrijire mai mare și mai constantă decât el, și cu toate acestea păcatele, deznădejdea și mizeria au determinat și continuă să împingă și astăzi atâtea mame la gestul funest de a-și părăsi copiii nou-născuți, la voia întâmplării, așezându-i, în cel mai bun caz într-un loc ferit și oarecum în ochii oamenilor, spre a se milostivi cineva de ei.

În lumea veche, aceștia erau așezați pe la ușile templelor și ale clădirilor publice, la porțile cetăților, prin foruri și prin portice. Milostivirea creștinilor i-a făcut să-și îndrepte purtarea de grijă și lucrarea dragostei și către aceste ființe osândite fără nici o vină. De aceea, cu bună vreme, pe lângă îngrijirea individuală a unora ca aceștia și alături de cea asigurată de comunități prin întreținerea lor, la oricine s-ar fi găsit spre a fi crescuți, s-a trecut la îngrijirea lor mai organizată, prin case sau așezăminte bisericești destinate exclusiv adăpostirii și creșterii copiilor găsiți și numite Brefotrofii sau Brefocomii (Codex 1, 2, 19; 1, 2, 22, etc.).

Astfel de case existau încă înainte de epoca lui Constantin cel Mare și ele erau deservite mai ales de văduve și fecioare. Ele au luat apoi o dezvoltare paralelă cu a celorlalte așezăminte de asistență socială ale Bisericii, mai ales că în două edicte speciale (din anii 315 și 322) însuși Constantin cel Mare a luat măsuri de ajutorare a părinților care nu ar fi avut cu ce să-și crească copiii, ca astfel să se înlăture uciderea sau părăsirea acestora (Cod. Theod. 11, 27, 1, 1; 11, 27, 1, 2).

Dar cu toate că și înainte de Constantin cel Mare și după el, ba chiar el însuși a mai încercat și prin alte legi sau rânduieli să evite uciderea sau abandonarea copiilor mici, totuși astfel de măsuri și-au dobândit eficacitatea abia după organizarea Brefotrofiilor în localitățile mai mari ale imperiului.

Desigur că nu era necesar ca Brefotrofiile să fie atât de numeroase ca alte așezăminte similare. De aceea, acolo unde nu era cazul să se organizeze aparte, au fost încadrate în Orfanotrofii, cu care de altfel s-au găsit mereu în strânsă legătură, întrucât copiii crescuți în Brefotrofii treceau în mod firesc, după câțiva ani, în orfelinate. Utilitatea lor a fost apreciată de către stăpânirea imperială bizantină care le-a arătat o atenție și o purtare de grijă deosebită, de altfel ca și celorlalte așezăminte de asistență socială ale Bisericii.

Amintite des în vremea împăratului Justinian (Cod. 1, 2, 19; Cod. 1, 2, 22; 1, 2, 23; Cod. 1, 3, 42 (41), 6, 9; -, 3, 46 (45), 6, 9; Cod. 1, 3, 57; Nov. 7, Prolog; Nov. 7, 1; Nov. 43, 1 § 1, etc.), se pare că de la o vreme ele s-au contopit în cea mai mare parte cu orfanotrofiile și s-au păstrat numai ca secții ale acestora. Legislația lui Justinian le asigură o seamă de drepturi și de privilegii, ocupându-se în de-aproape și de organizarea lor. Astfel, li se asigură dreptul de proprietate, dreptul de a primi donații nelimitate (Cod. 1, 2, 19) și scutire de taxe (Cod. 1, 2, 22), dreptul de a primi rente care nu se prescriu niciodată (Cod. 1, 3, 46 (45), 9), dreptul de a avea ateliere meșteșugărești și de a-și asigura venituri din ele (Nov. 43, § 1), etc. Totodată li se aplică regimul de favoare al prescripțiilor la termen de 100 și 40 ani (Cod. 1, 2, 23; Nov. 131, 6; Edict. V Justinian), iar bunurile lor sunt apărate de înstrăinare prin dispoziții legale (Cod 1, 3, 57; Nov. 7, 1), conferindu-li-se în genere toate privilegiile Bisericii (Nov. 7, Prolog și cp. 1).

Din toate aceste drepturi și privilegii, conferite în mod expres Brefotrofiilor, se vede limpede că și ele, ca și celelalte așezăminte de asistență socială ale Bisericii, se bucurau de personalitate juridică de drept public, ca unități distincte de restul unităților bisericești. Acest caracter al lor se evidențiază și mai bine prin administrația autonomă de care dispuneau, având conducători speciali, numiți Brefotrofi.

Se înțelege însă că aceștia erau subordonați episcopilor și economilor eparhiali, în sarcina cărora cădea în primul rând responsabilitatea pentru buna chivernisire a întregului patrimoniu bisericesc, inclusiv al celui aparținător Brefotrofiilor. De asemenea episcopii aveau și alte atribuții în conducerea Brefotrofiilor, ca alegerea sau aprobarea alegerii Brefotrofilor (Cod. 1, 3, 42 (41/9) sau chiar numirea lor directă și a altui personal din administrația acestor așezăminte.

Brefotrofii erau opriți, sub pedeapsă, să înstrăineze bunurile Brefotrofiilor (Cod. 1, 3, 42 (41/6; Nov. 7, 1). Ei erau principalii cârmuitori ai Brefotrofiilor, ajutați fiind de administratori sau intendenți (Cod. 1, 3, 42 (41/6) de hartulari – secretari-contabili – (Nov. 120, 7/1; Vasilic. 5, 2, 10), și de alt personal, după nevoie.

Cel mai potrivit personal ajutător pentru Brefotrofi, l-au format văduvele, diaconițele și fecioarele.

ORFANOTROFIILE

Între acele instituții de asistență socială ale Bisericii vechi, care au durat până astăzi, satisfăcând o nevoie socială care continua să se mențină, se numără la loc de frunte Orfelinatele.

Necunoscute lumii vechi păgâne, Orfelinatele, așa cam au fost organizate de Biserică, au fost și au rămas o pildă de dragoste de aproapele, și au reprezentat unul din titlurile de glorie ale Bisericii vechi și de totdeauna.

În case speciale pentru adăpostirea lor, erau adunați orfanii creștinilor și împreună cu ei și orfani de-ai necreștinilor. Îngrijirea acestora era încredințată văduvelor și fecioarelor afierosite, apoi diaconițelor, diaconilor și altor clerici, care toți lucrau sub îndrumarea și controlul episcopilor și al prezbiterilor.

La început comune, adăpostind și băieți și fete, orfelinatele s-au diferențiat în mod firesc în două categorii, unele pentru fete și altele pentru băieți.

Grija de copiii orfani a constituit o îndatorire obștească pentru creștini în genere și una specială pentru cler. Cel mai vestit orfelinat făcând însă parte dintr-un complex de instituții de asistență socială, pare a fi orfelinatul Sfântului Zotic, întemeiat în vremea lui Constantin cel Mare, la Constantinopol, de către Zoticus, unul din cei doisprezece senatori romani, care l-au urmat pe împărat în noua capitală a imperiului, după anul 330. Acest prea milostiv bărbat, după ce a ajuns în Bizanț, a intrat în cler și, ca prezbiter, cu ajutorul primit de la Constantin cel Mare și de la Biserică, s-a dedicat ajutorării celor lipsiți, organizând un Orfelinat, un spital (Nosocomion), un așezământ pentru săraci (Ptohocomion), altul pentru primirea străinilor (Xenodohion) și probabil și unul pentru văduve (Ghirocomion). Pentru evlavia lui, pentru marea și jertfelnica lui dărnicie în slujba celor lipsiți sau loviți de soartă, ca și pentru alte virtuți, Zoticus a fost așezat în rândul sfinților, după moartea sa martirică suferită sub Constanțiu, dându-i-se numele caracteristic pentru vrednicia sa și anume cel de Ocrotitor al orfanilor.

Se pare că în Constantinopol multă vreme a existat numai Orfelinatul Sf. Zotic, care avea desigur proporțiile corespunzătoare nevoilor cărora era menit să le facă față. Cel puțin așa rezultă dintr-o serie de legi ale împăraților bizantini. Astfel, dintr-o lege a împăratului Leon I, de la anul 468 și din alta de la anul 469 (Codex. 1, 3, 32 (31); 1, 3, 35 (34), apoi din Novela 120 din anul 544 și din Novela 131 din anul 545 ale lui Justinian (Nov. 120, 7, introd.; – Vasil. 5, 2, 7; Nov. 131, 15 – Vasil. 5, 3, 17); precum și din altele, ca de exemplu o novelă a împăratului Heracliu din anul 638.

Cu toate acestea, pe lângă Orfelinatul Sfântului Zotic, la Constantinopol mai apare, în veacul al VI-lea, și Orfelinatul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, căruia, la anul 578, împăratul Justin II, printr-o Novelă îi asigură anual câte 443 monezi de aur din tezaurul imperial, iar în același an, printr-un hrisov confirmă această danie. După trei veacuri și mai bine, daniei lui Justin al doilea din 578, i se dă caracter de lege de stat, cu aplicare constantă, printr-o novelă din anul 909 a împăratului Leon al VI-lea Filozoful.

Că vor fi existat în Constantinopol chiar mai multe orfanotrofii, este foarte probabil. Ele aveau însa o conducere unitară asigurată prin patriarhie, care designa în fruntea orfanotrofiului principal al Sfântului Zotic, un mare orfanotrof, cu atribuții de administrator suprem al tuturor orfelinatelor din capitală.

În restul imperiului și în întreg cuprinsul Bisericii, rânduiala era ca în fiecare cetate mai mare să existe câte un orfelinat sau chiar mai multe, după nevoi, căci desigur în cetăți ca Roma, Alexandria, Antiohia, Tesalonic, etc., cu greu ar fi ajuns numai câte unul.

Împăratul Constantin cel Mare, pe lângă faptul că favorizase crearea așezaminte1or de asistență socială de către Zoticus, a dăruit în mod special Bisericilor de prin cetăți (episcopiilor) mijloace în scopul ajutorării celor lipsiți, a văduvelor, orfani1or, etc., pe care desigur episcopii le-au folosit pentru orfelinate și alte instituții similare.

Existenta unui mare număr de orfelinate este atestată de cele mai multe legi ale împăraților bizantini, referitoare la așezămintele de asistență socială ale Bisericii, în care legi se face mențiune aparte de orfelinatul sau orfelinatele din capitala imperiului și de cele din restul cetăților, în legătură cu drepturile, privilegiile, organizarea, alegerea administratorilor acestora, etc..

Prin aceste legi, li s-au asigurat orfelinatelor o mulțime de drepturi și de privilegii care consacră pe de o parte personalitatea lor juridică, iar pe de altă parte, le situează în rândul așezămintelor bisericești și chiar pe o poziție de egalitate sub raportul dreptului, cu episcopiile care totuși le tutelează.

Într-un mod cât se poate de clar, li se recunoaște și li se garantează orfelinatelor personalitatea juridică, recunoscându-li-se un drept al lor de proprietate independent de al altor unități bisericești, un anume regim juridic al prescripției acestui drept, apoi un altul al achiziției, al schimbului și al înstrăinării proprietății, apoi al taxelor și impozitelor, al construcțiilor de imobile și al administrării și gestiunii lor; cu alte cuvinte li se recunoaște un patrimoniu și o administrație independentă.

Dreptul de proprietate al orfelinatelor ca instituții aparte, ca unități bisericești independente sau autonome, este recunoscut și asigurat prin toate legile împăraților bizantini care se referă la dobândirea și administrarea bunurilor, ca și la orice fel de privilegii ale acestor așezăminte considerate sacra collegia, consortium (Codex 1, 2, 22); coetus pius (Codex 1, 3, 46 (45) § 9); collegia, corpora (Codex 1, 3, 57; Nov. 7, 6; 7, 10; 7, 12 și Epilog; Nov. 43, 1 etc.); sacra domus (Nov. 120, 5 §1; 120, 6 § 2-3; 120, 7 introd. și § 1; 120, 8 etc.); domus pia (Nov. 120, 6 § 1; Vasilic. 5, 2, 5); venerabilis domus (Nov. 123, 16; 123, 23; 131, 10; 131, 14, etc., etc.

Prin Novela 7 a lui Justinian (an. 535) se interzice ca așezămintele de asistență socială ale Bisericii, în calitate de sacra collegia, între care și orfelinatele, să achiziționeze bunuri în mod ilicit pentru patrimoniul lor (Nov. 7, 12).

În ce privește achiziționarea licită a bunurilor, aceasta le este asigurată prin toate mijloacele obișnuite, recunoscându-li-se în special dreptul de a primi donații, ctitorii, legate, orice fel de moșteniri și ab intestato, etc.

Împăratul Justinian autorizează printr-o lege (an. 528-530) orfelinatele să primească donații oricât de mari, stabilind însă următoarea rânduială: donațiile până la 500 solidi, pot fi făcute și primite fără nici un fel de acte oficiale, adică fără înscrierea sau înregistrarea lor la autoritatea civilă competentă; cele care depășesc acest plafon, trebuie înregistrate; excepție se face numai în cazul donațiilor imperiale (Codex 1, 2, 19);

Toate donațiile făcute Orfanotrofiilor sunt scutite de orice fel de taxe (Codex 1, 2, 22).

O formă specială de achiziție este aceea care li se asigură orfelinatelor prin danii sau contribuții anuale din partea statului sau a împăratului.

Prin legate, particulare, li se pot lăsa orfelinatelor venituri anuale din anumite bunuri (Codex 1, 3, 46 (45) § 9).

De asemenea li se asigură orfelinatelor moștenirea unor bunuri din care testatorul dispune să se ridice clădiri pentru un astfel de așezământ, prevăzându-se printr-o primă lege a lui Justinian din anul 531, că urmașii testatorului trebuie să ridice noua clădire, noul orfelinat, în decurs de un an de la moartea respectivului. În cazul că aceștia nu-și îndeplinesc obligația testamentară, ea va fi dusa la îndeplinire de către episcopul competent după trecerea termenului de un an (Codex 1, 3, 46 (45) Proemion și cp. 1). Iar dacă episcopii nu-și îndeplinesc nici ei această ob1igație, să o ducă la îndeplinire — prin devoluție — mitropoliții sau arhiepiscopii diecezelor (patriarhii), și în cele din urmă orice laic (Codex 1, 3, 46 (45), § 6). Prin aceeași lege se prevede că dacă din moștenirea respectiva urmează a se zidi o biserică sau mănăstire, acest lucru să fie adus la îndeplinire în termen de trei ani.

Printr-o a doua lege din anul 545 în această chestiune, Justinian prevede obligația expresă pentru urmași, de a zidi în termen de un an orfelinatul pentru care s-a lăsat moștenirea și prelungește până la cinci ani această obligație, dacă moștenirea a fost destinată zidirii unei biserici (Nov. 131, 10).

De aici se vede cât interes deosebit a pus împăratul în zidirea orfelinatelor, preferându-le bisericilor și mănăstirilor și zorind la maximum ridicarea lor.

De altfel Justinian mai asigurase posibilitatea zidirii de orfelinate și din unele moșteniri incerte, în cazul cărora puteau să intre și orfelinatele în concurență cu alto așezăminte de asistență socială, spre a-și ridica edificii din moșteniri1e respective, însa numai dacă orfelinatele erau mai lipsite decât celelalte așezăminte din categoria celor de asistență (Cod. 3, 49 (48), 1-7).

Cât privește înstrăinarea bunurilor din patrimoniul orfelinatelor, fie prin vânzare, ipotecare, schimb, etc., încă din vremea împăratului Anastasie I (491-518) s-a emis o lege, prin care să interzică în principiu orice fel de înstrăinare a acestui fel de bunuri. Ea se putea face în caz de necesitate evidentă în anumite condiții, a căror neobservare atrăgea anularea actelor de înstrăinare (Cod. 1, 2, 17, § 1-2, Nov. 46 Praef.).

Mai târziu (anul 534) Justinian interzice orice înstrăinare a bunurilor lăsate de către cineva orfelinatelor și prevede anularea actelor de înstrăinare și restituirea bunurilor, în cazul în care s-a încercat totuși înstrăinarea unor astfel de bunuri printr-o meșteșugită eludare a legii (Cod. 1, 3, 57). În anul următor, același împărat interzice din nou, dar de data aceasta sub severe sancțiuni, înstrăinarea sub orice titlu a vreunui bun aparținând orfelinatelor (Nov. 7, 1). Totuși, în cazuri bine determinate, înstrăinarea interzisă în principiu și din orice fel, se admite prin schimb cu bunuri ale casei imperiale (Nov. 120, 1, an. 544) sau și prin emfiteoză perpetuă în anumite condiții (Nov. 120, 6, § 1; Nov. 120, 7, introd.).

Apărate prin legi numeroase, de irosire și de înstrăinare, orfelinatele s-au bucurat din partea statului și din partea Bisericii de aceeași ocrotire specială și plină de atenție, de care s-au bucurat prin ele orfanii înșiși.

Lor li s-au asigurat în genere privilegiile Bisericii din Constantinopol ca unor instituții bisericești, ba uneori acordându-li-se chiar o considerație mai înaltă sau o prețuire mai directă și mai mare decât chiar bisericilor și mănăstirilor (Cod. 1, 3, 46 (45), § 6; Nov. 131, 10, etc.). De numeroase ori aceste privilegii sunt conferite, repetate sau confirmate prin legi imperiale, ca de exemplu prin legea împăratului Leon I din anul 469 (Cod. 1, 3, 35 (34), apoi prin Novela 7 din anul 535 a lui Justinian (Nov. 7, 1); prin Novela 131 din anul 545 a lui Justinian (Nov. 131, 13); prin Novela lui Vasile II Macedoneanul, din anul 988 și prin altele.

Asigurându-se pe seama orfelinatelor achizițiile de bunuri și păstrarea acestora, legile bizantine le-au și facilitat achiziționarea, păstrarea și administrarea, printr-o seamă de măsuri de privilegiere.

Astfel, au fost scutite de taxe pentru donații și pentru moșteniri (Cod. 1, 2, 22), apoi au fost scutite de impozite, atât ele cât și alte bunuri ale lor, chiar dacă aveau scop lucrativ, cum erau de pildă atelierele meșteșugărești, însă acestea nu toate, ci numai o parte, spre exemplu la Constantinopol, numai acelea care intrau în cifra de 1100 ateliere aparținând Bisericii și așezămintelor ei (Nov. 43 și 59).

De asemenea, în cazul legatelor particulare, pe care le primeau orfelinatele, li s-a asigurat dreptul de a și le revendica oricând în cazul că au fost înstrăinate, stabilindu-se printr-o lege a lui Justinian din anul 530, că dreptul așezămintelor bisericești de asistență asupra bunurilor care fac obiectul numitelor legate, nu se prescrie niciodată (Cod. 1, 3, 46 (45), § 9). S-a stabilit apoi termenul de o sută de ani pentru prescrierea dreptului orfelinatelor și a altor așezăminte similare, precum, și al bisericilor și mănăstirilor, asupra bunurilor care le-au fost vândute, donate, etc. (Cod. 1, 2, 23, an. 530), iar mai târziu acest termen a fost redus la patruzeci de ani prin edictul lui Justinian din anul 541, deși nu în toate cazurile, ci numai în unele specificate limitativ. (Edict. V Just.; Nov. 131, 6; Vasilic. 5, 3, 7).

Dar scutirile și privilegiile de tot felul acordate orfelinatelor, Bisericii în genere și oricăror așezăminte ale ei, nu le-a dispensat de îndeplinirea obligațiilor morale de a ajuta statul prin toate mijloacele de care dispuneau, atunci când acesta se găsea în primejdie sau când se simțea nevoia unui ajutor din partea Bisericii. Contribuțiile de acest fel au fost nenumărate și s-au consemnat în documentele vremii.

De asemenea, la anumite impozite de căpetenie, au fost supuse toate așezămintele bisericești și Biserica însăși, adică feluritele ei unități, socotindu-se o sfântă îndatorire obștească plata impozitelor acestora (Nov. 149, 3; Vasilic. 6, 3, 45).

Pentru sporirea impozitelor și chiar pentru spolierea așezămintelor bisericești între care și a orfelinatelor, a survenit în anul 810 o Novelă a împăratului secularizat Nichifor I (802-811), prin care se stabilesc impozite proporționale pe bunurile bisericești, inclusiv pe acelea ale orfelinatelor.

Într-o altă formă, Novela din 964 a împăratului Nichifor II Focas lovește iarăși orfelinatele, interzicând și sporirea bunurilor acestora.

Cu toate acestea, în genere, orfelinatele au fost în atenția permanentă a statului, formând obiectul unui sprijin continuu din partea împăraților ca și din partea conducerii bisericești.

Cum pe de o parte orfelinatele au fost considerate în drept și de fapt ca unități autonome, cărora li s-a recunoscut o personalitate juridică distinctă de cea a Bisericii, iar pe de altă parte, ele erau totuși creații ale Bisericii și așezăminte subordonate conducerii bisericești, se înțelege că în administrarea acestor așezăminte a trebuit să se țină seama de specificul arătat, căutându-se formule potrivite pentru a li se asigura și autonomia lor ca instituții independente și dreptul conducerii bisericești ca autoritate tutelară a acestora.

Din legile privitoare la orfelinate, se constată existenta mai multor categorii de persoane, cu răspundere în administrarea acestor așezăminte și anume: episcopii, economii bisericii, ecdicii Bisericii orfanotrofii, administratorii propriu-ziși și hartularii.

Ce rosturi aveau fiecare dintre aceștia?

Episcopii aveau conducerea tuturor treburilor bisericești din eparhii, inclusiv a celor economice și a operei de asistență socială din eparhie, fiind obligați să-și îndeplinească această îndatorire prin intermediul economilor sau administratorilor economici ai eparhiilor, aleși de obicei dintre clerici dar și dintre laici. Economii erau rânduiți de episcopi cu consimțământul clerului (can. 10 Teofil. Alex.; Cod. 1, 3, 33 § 4). Ei îndeplineau felurite atribuții (Cod. 1, 2, 14; 1, 2, 17 § 2; 1, 2, 25; 1, 3, 33 § 2, 4; 1, 3, 49 § 2, 6; 1, 3, 57; 1, 4, 13; Nov. 7), puteau fi și administratori ai așezămintelor de asistență ale Bisericii (can. 10 Teofil Alex.; Cod. 1, 2, 15; 1, 3, 46 (45) § 1), având obligația să dea anual episcopului socoteală de administrarea averii bisericești (Cod. 1, 3, 42 § 5).

Episcopii aveau dreptul să administreze și ei personal așezămintele de asistență socială, inclusiv orfelinatele. (Nov. 126, 6 § 1-2; Vasil. 5, 2, 6). De obicei însă, acest lucru îl încredințau, dacă nu direct economilor, atunci administratorilor simpli sau speciali, care în cazul orfelinatelor se numeau orfanotrofi, sau și numai hartularilor sau secretarilor acestor așezăminte. Numai în cazuri excepționale și în mod interimar, vor fi dat atribuții de acest gen și ecdicilor sau defensorilor bisericești, rostul cărora era mai mult de a apăra interesele celor adăpostiți în așezămintele de asistență socială ale Bisericii (Can. 75, 95 Cartag.; can. 2 și 23, IV ecum.; Cod. 1, 3, 33 (32) § 2-4; 1, 3, 42 (41) § 9-10; 1, 3, 56 § 3; Nov. 56, 1; 59, 1-2; 134, 4, etc.). Pe toți aceștia îi numeau episcopii locului (Cod. 1, 3, 40 (41) § 6, 9; Cod. 1, 3, 46 (45) § 1; Nov. 120 6 § 2; 123, 16; Vasil. 3, 1, 30-31; 131, 10; Vasil. 5, 3, 11).

În cazul că așezămintele de asistență socială nu erau administrate de economi, ci de alte persoane, acestea erau obligate să-i dea episcopului socoteală de administrarea averii respectivelor așezăminte, iar episcopii puteau dispune direct sau prin foruri superioare, urmărirea debitorilor și a celor ce pricinuiseră pierderi acestor așezăminte (Nov. 123, 23; Vasil. 3, 1, 39).

Episcopul avea dreptul ca în cazurile în care nu se zideau în decurs de un an orfelinatele pentru care se lăsaseră mijloacele necesare de către cineva, să ia asupra lui această sarcină și să procedeze la zidire (Cod. 1, 3, 46 (45) § 1; Nov. 131, 10; Vasil. 5, 3, 11); de asemenea el avea dreptul ca în asemenea caz să-i verifice și pe administratorii designați pentru astfel de orfelinate de către ctitori sau testatori, sau numiți ulterior de către urmașii lor, și să-i mențină sau, dacă nu-i găsește buni, să rânduiască alții în locul lor (Nov. 131, 10), sau în cazul că n-au fost designați deloc, să-i numească el direct (Cod. 1, 3, 46 (45) § 1).

Episcopul avea dreptul să consimtă sau nu la înstrăinarea unor bunuri ale orfelinatelor, care se făcea în anumite condiții (Cod. 1, 2, 17 § 1-2) precum și să consimtă sau nu la încheierea contractelor de dare în emfiteoză perpetuă a unor bunuri aparținând orfelinatelor, chiar dacă nu le administrează direct episcopul (Novela 120, 6 § 1-2).

În afară de episcop, dreptul de a-i numi pe orice fel de administratori ai orfelinatelor ca și ai altor instituții de asistență socială îl aveau și ctitorii lor, prin testament, sau urmașii acestora, dacă li se prevedea dreptul acesta prin testamentul ctitorilor (Cod. 1, 3, 46 (45) § 1; Novela 131, 10).

De la o vreme, ce nu poate fi stabilită cu precizie, probabil din vremea lui Justinian, unele orfelinate și alte așezăminte similare au început să fie întemeiate și de către particulari, nu numai de către Biserică, așa cum rezultă dintr-o lege a Iui Justinian din anul 530 și dintr-o Novelă a acestuia, din anul 545 (Cod. 1, 3, 46 (45) § 1, Novela 131, 10). În asemenea cazuri, ele aveau administrație proprie, subordonată totuși episcopilor care aveau dreptul să o supravegheze, să ia măsuri de înlocuire a unora din personalul administrativ și de conducere, deși fără aprobarea acestora nu se puteau săvârși o seamă de acte administrative (Novela 120, 6 § 1; Vasil. 5, 2, 6).

Conducătorii, administratorii și orice fel de slujitori ai orfelinatelor ca și ai oricăror așezăminte de asistență ale Bisericii, erau obligați să dea socoteală episcopilor de activitatea lor și erau supuși judecății acestuia neputând fi judecați de altă instanță (Novela 123, 23; Vasil. 3, 1, 10).

În ordinea importanței pentru administrarea orfelinatelor, după episcopi și economi sau și după ecdici uneori, urmează cârmuitorii sau proestoșii propriu ziși ai orfelinatelor, cunoscuți sub numele de orfanotrofi (Cod. 1, 3, 32 (31); Cod. 1, 3, 35 (34); Cod. 1, 3, 42 (41) § 6, 5; 1, 3, 46 (45) § 1, 3; Cod. 1, 3, 57; Novela 120, 6 § 1).

Aceștia nu erau simpli administratori, ci conducători de fapt ai orfelinatelor. Ei se mai numeau și întâistătători sau proestoși ai așezămintelor (Novela 120, 6 § 1), apoi praesules collegiorum (Novela 7, 6; 7, 10; 7, 12 și epilog), sau praesides collegiorum (Novela 43, 1) și aveau răspunderea principală pentru buna chivernisire a orfelinatelor; numiți adeseori și administratori ai caselor pioase sau sfinte – administratores sacrarum domum – (Novela 120, 5 § 1; 120, 6 § 2-3; 120, 7, introd. și § 1; 120, 8) – venerabilis domus administrator (Novela 123, 16; 123, 23) – ei totuși aveau o poziție superioară administratorilor simpli (Cod. 1, 3, 46 (45) § 1).

În ce consta aceasta? În drepturi și privilegii conferite numai orfanotrofilor (Cod. 1, 3, 35 (34), nu și administratorilor simpli. Astfel, orfanotrofii aveau drepturile și obligațiile principale de tutori ai minorilor și de curatori ai majorilor pe care îi adăposteau în orfelinate (Cod. 1, 3, 32 (31), an. 468-469; Novela 131, 15, an. 545; Vasil. 5, 3, 17), apoi orfanotrofii nu numai că puteau fi clerici hirotoniți, ceea ce nu era regulă în privința administratorilor simpli, ci puteau deține chiar ranguri clericale înalte, de prezbiteri, de episcopi sau chiar de mitropoliți (Cod. I, 3, 35, (34).

În împrejurările în care din veacul VI încoace, ctitoritul a luat un mare avânt, evoluând chiar spre patronat, atât în Răsărit cât și în Apus, înșiși împărații au tins să devină ctitori și apoi patroni ai unor mănăstiri, biserici și așezăminte de asistență socială. Fără îndoială că dintre toate, orfelinatele le-au atras mai devreme luarea aminte, fapt care i-a determinat să le confere orfanotrofilor, – în calitate de conducători al orfelinatelor, superiori administratorilor simpli – o seamă de drepturi, sarcini sau privilegii în plus față de conducătorii altor așezăminte similare, să-i țină într-o cinste deosebită, ridicând apoi pe orfanotroful principal din capitală, întâi la rangul de căpetenie a tuturor orfanotrofilor și al altor conducători de instituții similare din capitală (Cod. 1, 3, 35 (34); Novela 120, 7, introd.; Vasilic. 5, 2, 7) și apoi introducându-l chiar în rândul demnitarilor curții patriarhale și al celei imperiale.

Dar încă de prin veacul al V-lea (Cod. 1, 3, 32 (31), an. 468, 469; Cod. 1, 3, 35 (34), demnitatea de orfanotrof principal al capitalei (orfanotroful Zoticului) a devenit atât de importantă prin ridicarea acestuia la rangul de căpetenie a tuturor conducătorilor de așezăminte de asistență socială din capitală, încât din vrednicia de orfanotrof al capitalei, prezbiterul Acaciu a fost ridicat din anul 471 la aceea de patriarh al Constantinopolului.

Din scrisorile lui Fotie, una este adresată (nr. 65) către orfanotroful capitalei, Gheorghe, iar rivalul său Ignatie, chemase la demnitatea de orfanotrof al capitalei, pe Nichifor, mitropolitul de Niceea, dar acesta nu se îndupleca.

Numeroase alte mențiuni găsim în documentele istorice și în legislația bizantină și postbizantină de stat și bisericeasca, până în veacul al XIX-lea, în legătură cu orfanotrofii și, firește, și cu orfanotrofiile și cu celelalte așezăminte de asistență socială create de Biserică.

Administratorii propriu ziși ai orfelinatelor (Cod. 1, 3, 42 (41) § 6) erau economii sau gestionarii acestor așezăminte, putând să fie clerici sau laici. Uneori și înșiși orfanotrofii sunt numiți administratori, după cum alte ori sunt numiți economi.

Administratorii prestau întreaga muncă zilnică de întreținere, de aprovizionare, de îngrijire a orfelinatelor și a orfanilor, de achiziționare și folosire a bunurilor orfelinatelor, de personalul de serviciu, etc.

Și administratorii ca și orfanotrofii erau numiți de episcopi. Ei puteau fi numiți însă și de către ctitorii orfelinatelor sau de către urmașii acestora, dacă existau dispoziții testamentare în această privință (Cod. 1, 3, 40 (41) § 6 ,9; Cod. 1, 3, 46 (45) § 1, 3; Novela 120, 6 § 2; 131, 10; Vasil. 5, 3, 11). Cum însă aceste slujbe erau bine retribuite și reclamau onestitate deosebită, s-au luat măsuri pentru a se evita simonia la alegerea celor destinați să le ocupe (Cod. 1, 3, 40 (41) § 9; Novela 123, 16) și pentru a nu le da prilej să-și însușească în nici o formă bunurile instituțiilor pe care le servesc (Cod. 1, 3, 40 (41) § 6), interzicându-se ca ei sau rudele sau prietenii lor să cumpere, să ia în emfiteoză sau să schimbe bunurile orfelinatelor (Novela 120, 7 § 1; Vasil. 5, 2, 10; Novela 131, 13; Vasil. 5, 3, 15).

În cazurile în care în anumite condiții se putea înstrăina vreun bun al orfelinatului, se cerea în acest scop și consimțământul administratorului (Cod. 1, 2, 17 § 1-2), care se cerea și la schimbul unor astfel de bunuri (Novela 120, 7), iar când se încheia un contract de dare în emfiteoză perpetuă a unui bun al instituției, li se cerea și administratorilor să jure în fața episcopilor că prin acel contract nu se păgubește instituția (Nov. 120, 6 § 1; Vasil. 5, 2, 6).

Administratorii se mai numeau și piarum actionum dispensatores et curatores, (Cod. 1, 3, 46 (45) § 1).

La ieșirea din funcție, atât administratorii cât și orfanotrofii, ca și episcopii de altfel, nu au dreptul nici ei, nici prin intermediul rudelor sau prietenilor să ia nimic din averea pe care vreunul din aceștia și-a agonisit-o în timpul funcționării, ci numai din aceea pe care au avut-o la intrarea în funcție (Nov. 131, 13; Vasil. 5, 3, 15).

Hartularii erau secretarii sau ajutoare ale administratorilor și conducătorilor mai înalți ai așezămintelor de asistență socială ale Bisericii în genere, deci și ai orfelinatelor. Ei îndeplineau mai ales funcția de contabili, având și alte atribuții în administrația acestor așezăminte (Nov. 120, 6 § 1; Vasil. 5, 2, 6; Nov. 120, 7 § 1; Vasil. 5, 2, 10). Hartularii mai îndeplineau funcții de secretari și contabili în întreaga administrație bisericească patriarhală, mitropolitană și eparhială, căpetenia lor din administrația patriarhală ocupând chiar un loc (al doilea) în pentada a noua a demnitarilor curții patriarhale (Sint. At. V. 410, Ion de Citru, răspuns canonic al 8-lea).

Dar și hartularii din administrația instituțiilor de asistență socială ca și cei din obișnuita administrație bisericească, se deosebeau de cei din corpul special al hartularilor creat de Justinian pe seama Bisericii în anul 530, și care îndeplineau funcția de inspectori contabili pe regiuni întinse, în întreg imperiul fiind 96 la număr (Codex 1, 2, 25).

Aceștia din urmă erau numiți de patriarhul din Constantinopol pentru întreg imperiul (Cod. 1, 2, 25), iar pe cei care lucrau în administrația așezămintelor de asistență socială ale Bisericii, îi numeau desigur episcopii ca și pe orice alt fel de hartulari (Sint. At. II, 53, 219).

Dar, pe lângă aceștia mai existau și hartularii de stat, unii dintre ei, probabil cei încadrați în sistemul hartularilor imperiali, având chiar titlul de mari hartulari (Dölger, Regesta nr. 1153).

În administrația orfelinatelor ca și în a celorlalte instituții de asistență socială a Bisericii, pe lângă slujbașii amintiți mai erau o seamă de alții mai mici, îndeplinind diverse funcții în cadrul administrației și gospodăriei. Pentru acestea erau angajați sau trimiși la ascultare diaconi, diaconițe, văduve, fecioare, diverși monahi, monahii, clerici inferiori și laici. Dintre aceștia nu au lipsit niciodată educatorii religioși și duhovnicii în genere (Cod. 1, 3, 33 (32) § 7-8).

Existenta unui orfanotrof deosebit de administratorul propriu zis, ca și existența acestora și a altor s1ujbași ai unor astfel de instituții, era determinată de proporția instituțiilor, nefiind în toate cazurile necesar același număr de funcționari. Uneori, economul Bisericii, împreună cu hartularii și alte ajutoare, ajungeau.

Toți cei angajași in administrația orfelinatelor puteau fi clerici sau laici. Dar chiar și în cazul că vreunii dintre ei ar fi fost laici, ca de exemplu economii, administratorii sau hartularii, se bucurau totuși de privilegiile clerului, întrucât însăși acestor așezăminte li se conferiseră privilegiile de care se bucura Biserica.

II. SLUJIREA SOCIALĂ CA ȘI COMPONENTĂ A MÂNTUIRII

În vremea noastră, datorită unei mai sensibile conștiințe sociale, slujirea a ajuns să constituie unul din capitolele principale ale teologiei creștine contemporane, cu implicații din ce în ce mai profunde, în principalele sectoare ale vieții bisericești : în pastorație, în misiune, în ecumenism, în relația dintre Biserică și lume. Slujirea creștină este cerută de caracterul comunitar al ființei și vieții umane. Umanitatea însăși se dezvăluie astăzi din ce în ce mai mult ca o largă comunitate, bazată pe relații multiple interpersonale. Slujirea creștină adâncește relațiile interpersonale ale oamenilor.

Prin slujirea sa, credinciosul devine împreună-lucrător cu Dumnezeu. Prin iubirea sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereu actual, al creației. Omul își sprijină, pe iubirea lui Dumnezeu, setea sa de sens și scapă de sentimentul de părăsire și singurătate. Slujirea are și funcția de necontenită înaintare în cunoașterea și dezvoltarea omului. Prin slujirea reciprocă, oamenii își dezvoltă ființa lor autentica în mod continuu. De aceea în slujire este pusă în aplicare răspunderea noastră, a unuia față de altul și, în ultima instanță, răspunderea față de Dumnezeu. În realitate, răspunderea față de om e implicată în răspunderea față de Dumnezeu.

Slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor, în strânsă corelație și interdependență își au originea în însăși slujirea lui Hristos. Mântuitorul Hristos reprezintă de fapt slujitorul model al lui Dumnezeu și al oamenilor, și izvorul de putere al slujirii noastre față de Dumnezeu și față de oameni. În slujirea lui Hristos este greu să se facă o distincție netă între dimensiunea verticală și cea orizontală, deoarece El împlinea, prin întrupare, voia Tatălui și prin aceasta îi servea pe oameni. Același lucru se întâmplă și cu slujirea creștină. În slujirea lui Dumnezeu se cuprinde si slujirea oamenilor și invers. Cele două slujiri sunt unite într-o unică responsabilitate umană.

Potrivit Sfintei Scripturi, slujirea constituie misiunea fundamentală a Bisericii, cu care aceasta stă sau cade din rostul ei în lume, așa cum i-a fost fixat de Dumnezeu, mai întâi prin profeți și apoi prin Domnul nostru Iisus Hristos.

Slujirea creștină promovează încrederea față de om și dă o apreciere pozitivă dimensiunii sociale a existenței umane. Teologia slujirii de azi trebuie să arate că viața creștină, deși trăiește din relația cu transcendența ea nu este scoasa din relația organica cu istoria și societatea.

Astfel slujirea devine componentă a mântuirii, deoarece, prin firea umană asumată la întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne cuprinde virtual pe toți fără a ne anula ca persoane proprii și roadele răscumpărării se răsfrâng asupra tuturor oamenilor din toate timpurile și locurile. În comuniunea cu Hristos și prin El cu toate persoanele Sfintei Treimi, realizată prin Botez, Mirungere și Euharistie creștinul trebuie să se străduiască atât ca să se mențină în aceasta comuniune, căci celui ce i se pare că stă să ia aminte să nu cadă, (I Cor. 10, 12) cât și să crească în această comuniune, reaprinzând și împrospătând mereu relația și comuniunea lui cu Hristos și cu Biserica, prin Tainele acesteia, și îndeosebi prin Sfânta Împărtășanie luată cu vrednicie. Hristos ne cheamă mereu la Sine, dar noi nu putem urca decât prin credință, har și fapte bune. Un loc aparte între acestea îl ocupă și slujirea semenilor sub multiple aspecte luând ca model slujirea lui Hristos.

Teologia slujirii are o deosebită actualitate și de aceea poate sa aibă un cuvânt de spus în ceea ce privește interpretarea vieții creștine ca act de smerenie, contribuind astfel la creșterea conștiinței că Biserica, atâta timp cât este pe cale, este o comunitate slujitoare pentru mântuirea și îndumnezeirea membrilor săi.

Credința și faptele bune, condiții subiective ale mântuirii.

Prima datorie și cea mai mare grijă a credinciosului în viată este grija de mântuire a sufletului său, după cuvântul Mântuitorului care zice: Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toata și-și va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, schimb, pentru sufletul său? (Marcu 7, 36-37).

Mântuirea personală este un act dumnezeiesc și omenesc; este lucrarea harului și efortul omului arătat prin credință și fapte bune.

Mântuirea este mesajul central al credinței creștine și fundamentul neclintit al întregii vieți și al tuturor activităților Bisericii lui Hristos. Adevărul mântuirii fiind esența Evangheliei lui Hristos, fiecare creștin în parte și întreaga comunitate a creștinilor, Biserica, trebuie să dea mărturie despre acest adevăr, să mărturisească pe Hristos cel Unul, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, și să păzească puritatea și integritatea adevărului mântuitor spre a fi vrednici să repete împreună cu Sf. Apostol Pavel cuvintele: Căci propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăție, nici pe înșelăciune (I Tes. 2, 3). Adevăratul scop și sens al vieții creștine este unul singur, mântuirea în Hristos prin Duhul Sfânt în Biserica. În afara lui Hristos nu există mântuire. Biserica, trupul tainic al lui Hristos și plenitudinea de viață a Duhului Sfânt – (Efes. 1, 23) este câmpul obișnuit în care ne realizăm mântuirea.

Mijloacele prin care omul. ajunge la îndreptare, adică la împroprierea sau însușirea personală a mântuirii realizate de Iisus Hristos, pentru noi sunt credință și faptele bune. Acestea constituie condițiile subiective ale mântuirii, condiția obiectivă fiind harul divin.

Învățătura ortodoxa spune că ceea ce trebuie să păzească creștinul ca să poată dobândi viața de veci, sunt credința dreaptă și faptele bune.

Credința, născută în om de har, nu este numai acceptarea adevărului mântuitor, primit prin Iisus Hristos, ci și alipirea spirituală de persoana Mântuitorului și de opera săvârșită de El. Credința întreagă implică deci devotamentul întreg față de Hristos, înseamnă iubire față de El, iubire care se manifestă în chip necesar în fapte bune. Faptele bune sunt cele săvârșite după poruncile dumnezeiești și cu ajutorul harului divin, cu care se conlucrează liber și conștient.

Credința care mântuiește este legată organic de faptele bune izvorâte din iubire față de Dumnezeu și față de semeni. Aceasta este credința vie lucrătoare prin iubire, singura care mântuiește. Acest adevăr al unității organice a credinței și iubirii, adică al credinței și faptelor bune sau al coordonării credinței și iubirii, în procesul de însușire a mântuirii, se exprimă prin formele cele mai des întâlnite, că omul se mântuiește prin credință, sau prin credință și iubire, sau prin credință și fapte bune, sau prin păzirea poruncilor dumnezeiești sau din fapte, iar nu numai din credință sau prin credință, lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6).

Sfânta Scriptură pune mereu în strânsa legătură credința și faptele bune, ca factori ai mântuirii, înfățișând îndreptarea și viața veșnică, ca urmări ale credinței (I Ioan 5, 10; Rom., 5, 2) sau ale iubirii I Ioan 3, 14) sau ale păzirii poruncilor divine (I Ioan 3, 23, 24) sau ale credinței și faptelor (Iacob 2, 24), adică ale credinței lucrătoare prin iubire (Gal., 5, 6), căci credința vie se arată în fapte (Iacob 2, 17 și 26).

Credința trebuie însoțită de fapte bune care decurg din iubire spre a fi lucrătoare și mântuitoare. Sf. Apostol Pavel, în epistolele sale, accentuează credința care îndreaptă, înțelegând totdeauna credința, nedespărțită de dragoste prin care e activa în fapte bune. Sfântul Apostol Pavel exclude din acțiunea de însușire a mântuirii, faptele legii (Rom. 3, 28; Gal. 2, 16), faptele legii mozaice și ale legii naturale care nu, se săvârșesc în colaborare cu harul, ci sunt numai încercări umane de a se îndrepta prin puteri proprii.

Sfântul Iacob care scoate în relief importanta faptelor bune ca factor de mântuire vorbește și de credința care nu ajunge pentru mântuire, căci o credință simplă care nu mântuiește o au și demonii. O credință puternică ca la Sf. Apostol Pavel care îndreaptă pe om, iar faptele despre care spune Sf. Iacob ca sunt necesare pentru mântuire, nu sunt faptele legii ci faptele izvorâte din iubire. Rezultă că Apostolul Pavel care accentuează în chip deosebit credința și Iacob, care scoate în relief importanța faptelor bune ca factor de mântuire, nu se contrazic, ci, dimpotrivă, stau în desăvârșită armonie.

După cum hrana întreține viața noastră și prin ea trupul trăiește, tot așa și dacă vom avea fapte bune, vom avea cu noi Duhul Sfânt și având cu noi Duhul Sfânt vom avea și fapte bune. Și dimpotrivă: dacă nu vom avea fapte bune nu vom avea nici Duhul Sfânt și atunci – nici în fapte nu vom prisosi. Este necesar, pentru mântuire să aducem lui Dumnezeu imnul faptei, ca astfel să îndepărtăm de la noi păcatele.

Faptele bune trebuie să reflecte dispoziția lăuntrică a sufletului nostru. Ele urmează în mod necesar îndreptarea și unde ele nu există nu este credință adevărată. Săvârșirea faptelor bune este o cerință a unei porunci dumnezeiești. Totuși ele nu apar ca impuse omului, căci o dată cu ele este născut din nou, este fiu al lui Dumnezeu și faptele bune răsar ca un act liber și spontan.

Învățătura creștină afirmă necesitatea faptelor bune pentru mântuirea omului care crede, spre deosebire de protestantism, care susține că omul nu e dator să contribuie decât cu credința la mântuirea sa (sola fide). Ortodoxia a păstrat această învățătură importantă a creștinismului genuin despre obligația omului de a se sili, după primirea harului, nu numai să creadă ci să-și arate credința prin fapte bune, căci credința fără fapte moartă este (Iacob 2, 26) și cel ce nu păzește poruncile mincinos este și întru adevăr nu se află (I Ioan 2, 4), deci nu se mântuiește.

Ortodoxia a rămas la învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți că omul, după ce a primit credința, prin fapte se înnoiește și se preschimbă din zi în zi. Prin fapte ne curățim de toată spurcăciunea cărnii și a duhului, desăvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu (II Cor. 7, 1). Prin faptele de creștin, opuse nesimțirii și tuturor faptelor necurăției, ne dezbrăcăm de viețuirea de, mai înainte, de omul cel vechi care se strică prin poftele amăgitoare…. îmbrăcându-ne în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia adevărului (Efes. 4, 22-24): Prin ele creștem după chipul lui Hristos, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos (Efes. 4, 13) din puterea lui Hristos, care este în noi cu Duhul Său, făcându-ne făptură nouă (II Cor. 5, 17).

Faptele bune au un rost ontologic asupra firii omului care crede, adică un rost de refacere a structurii ei strâmbate de păcat, dar în același timp un rost de reunire a ei cu Dumnezeu. Căci firea în stare de păcat, este totodată firea incapabilă să primească pe Dumnezeu, așa cum omul bolnav nu poate primi lumina soarelui în sine.

Faptele bune sunt necesare pe lângă credință, pentru însușirea mântuirii, fiindcă abia prin ele, adică prin activitate liberă și conștientă în direcția binelui, vine la expresia deplină colaborarea omului cu harul divin. Prin activitatea sa, creștinul arată că trăiește, ca mădular viu, în trupul tainic al Mântuitorului, adică în Biserica Lui, având harul Lui, prin Duhul Sfânt. Fapta face să se arate fructele harului primit la botez, har care, prin activitate, pătrunde întreaga ființă a omului, însuflețind-o și întărind-o tot mai mult în bine deci, dându-i putința să ducă o viață de sfințenie. Faptele bune realizează astfel unirea dintre puterea umană și puterea divină. Energia cea mai de seamă care lucrează în fapte, îndemnând, încălzind și ușurând lucrarea omenească, este harul divin, iar, ele, faptele bune, manifestând libertatea umană neanulată de har, dau, putința arătării deplinei eficacități a acestuia în om.

Rezultă așadar că mântuirea se înfăptuiește în, om de harul divin, cu care omul colaborează prin credință și fapte bune. Astfel, însușirea de către fiecare creștin a operei mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos prin credință și prin fapte bune este o lucrare divino-umană. Harul naște și însuflețește credința în om și tot el stimulează și susține fapta bună a omului, deci și slujirea semenilor; iar credința la rândul ei sporește eficacitatea lucrării harului în om, manifestându-se în fapte bune, prin care omul înaintează, urcând pe drumul mântuirii.

Faptele bune, expresii și roade ale slujirii creștine.

Omul se descoperă din ce în ce mai mult în deplinătatea sa ca subiect în relațiile de comuniune cu ceilalți. O caracteristică a acestei descoperiri sau cunoașteri de sine adevărate a omului e că ea se realizează nu prin teorii speculative despre om, ci prin slujire reală a lui.

După învățătura ortodoxă se afirmă și se realizează numai în legăturile sale vitale cu ceilalți, slujind și fiind slujit de ceilalți, numai completându-se prin slujire, reciprocă cu aceea. Dacă pentru creștini conceptul adevărat al omului constă în însușirea lui de chip al lui Dumnezeu, ei pot spune și trebuie să spună că chipul lui Dumnezeu în om se slăbește când omul iese din viața de comuniune iubitoare cu ceilalți, și se afirmă și crește numai când omul participă la viața și bunăstarea celorlalți prin slujire reciprocă.

Mântuirea adusă nouă de Hristos oferă cea mai adâncă bază pentru slujirea omului și a lumii. Căci în Mântuitorul Hristos sunt cuprinse, multe posibilități: în El încap, toți și toți pot fi aduși la El, spre mântuire. Căci relația cu Dumnezeu implică în același timp relația dreaptă cu semenii noștri. Omul nou adus de Învierea lui Hristos, este deschis tuturor prin Hristos și este factorul unificator al întregii creații, rezidită și ea, tot prin Învierea lui Hristos pentru om.

Prin Hristos avem deodată relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri care devin chipuri ale Fiului prin Duhul Sfânt. De aceea mântuirea personală este rod al relației de iubire jertfelnică, slujitoare cu semenii, în același Hristos, care ne încorporează pe toți în Sine, prin Duhul Său.

În societatea semenilor creștinul trebuie să aibă o viață activă. Pe Dumnezeu îl cunoaștem în semeni, iubindu-i și săvârșind față de ei fapte de iubire și îl cunoaștem în universul naturii activând prin civilizarea și înfrumusețarea ei. Prin fapte se desfășoară Hristos în noi și în relațiile dintre noi și semeni. Statornicindu-se în fapte bune credinciosul se împodobește cu virtuți și trăiește pe Hristos, însuși, întrucât ființa virtuții este Hristos.

Creștinii prin activitatea lor îndreptată spre bine, adevăr, frumos, îl vădesc pe Hristos viu între ei, iar cei ce privesc la El măresc pe Tatăl lor cel din ceruri. Omul îndreptându-se către semenul său face ca și Hristos să se orienteze către sine. Orientarea activă, cu fapta și cu adevărul către semeni este esența vieții religioase, dusă de creștin în comuniune. Prin activitatea și faptele sale, creștinul își lucrează mântuirea sa, dar și a semenilor săi, căci toți trebuie să ducă o viață adevărată după viața și învățătura Mântuitorului.

În faptele săvârșite noi răspundem altor și altor situații, altor și altor nevoi ale semenilor noștri în fața cărora ne pune Dumnezeu, cerându-ne să ne manifestăm continuu și noi iubirea noastră, care în alt fel este iubirea neîncetată a lui Dumnezeu, față de oameni prin noi și față de noi înșine; căci El voiește ca noi să creștem neîncetat și multiplu, dezvoltându-ne toate posibilitățile noastre de cunoaștere și făptuire, dezvoltând comuniunea de iubire cu cât mai mulți oameni și împrospătând-o neîncetat.

Omul face bine semenilor pentru că și-a deschis inima pentru ei și prin facerea de bine deschide inima altora. De aceea activitatea înfrățește pe oameni, căci nici o faptă nu o face omul numai pentru sine. Și în orice activitate omul trebuie să fie ajutat și de alții. Activitatea inșilor se concentrează într-una singura cu efecte considerabile, sau se înlănțuie contrapunctic, sau se provoacă și se condiționează una pe alta. Fiecare satisface prin activitatea sa nu numai o necesitate personală, ci una a semenilor săi și în general în una colectivă.

Cine ajută omului, ajută lui Hristos. Parafrazând cuvântul Mântuitorului că cine ajută pe cei ce au nevoie de ajutor, îl ajută pe El însuși, Sfântul Grigore de Nazians spune: Frații mei și frați ai lui Hristos, e vreme să cercetăm pe Hristos, să-l apropiem pe Hristos, să îngrijim pe Hristos, să hrănim pe Hristos, să cinstim pe Hristos. Omul nu e numai după chipul lui Hristos ci e legat de Hristos, pentru faptul că Hristos s-a făcut semenul nostru și fiecare om, e legat de toți ceilalți oameni, în relația eu-tu-el. Omul se face asemenea lui Dumnezeu prin slujire.

Nimic nu are omul așa de mult ca Dumnezeu, ca a face bine, spune tot Sfântul Grigore de Nazians.

Prin slujirea aproapelui ducem până la capăt slujirea lui Dumnezeu. potrivit cu intențiile iubirii Lui, căci acestea toate se referă la oameni, spre ei s-a îndreptat întru totul, până la unirea sa cu ei. În fiecare om este astfel implicată o față a lui Hristos. Sfântul Simeon Noul Teolog, comentând acest text, spune că din El decurge că fiecare văzând pe fratele și pe aproapele său, sa-l slujească așa ca pe Dumnezeul său, să se socotească pe sine atotmic față de, fratele său, ca față de Făcătorul său și să-l primească și să-l cinstească așa ca pe Acela, și sa-și verse bunurile sale în slujirea lui; precum și-a vărsat Hristos sângele său pentru mântuirea noastră.

Slujirea prin faptele iubirii constituie o solidarizare morală a tuturor. creștinilor și a fost socotită universală pentru început. Slujirea specială a Apostolilor și slujirea sacramentală și pastorală a Preoției, care are în vedere, pe rând, evenimentele vieții omenești și sfințirea lor în vederea mântuirii, produc ca efect slujirea prin fapte, care are caracter de permanență și de continuitate.

Prin slujire, iubirea care izvorăște din Dumnezeu, ia drumul invers, dinspre oameni spre Dumnezeu: Adevărat vă zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie mi-ați făcut (Matei 25, 40-45). Slujirea semenilor și a lumii se împletește cu slujirea lui Dumnezeu și a noastră înșine și dă un sens vieții noastre. Slujirea transformată într-un concept fără acoperire în fapte, nu e mântuitoare pentru nimeni. A fi credincioși lui Hristos, ca indivizi și ca Biserică, înseamnă a-L urma pe drumul slujirii până la jertfa pentru alții.

Biserica trebuie să-L trăiască pe Hristos și să-L arate pe Hristos în toată lucrarea ei de slujire a mântuirii omului, fiindcă ea este expresia credinței comune în Hristos, pentru că membrii ei trăiesc viața lui Hristos și pentru că numai în Hristos își dobândesc aceștia mântuirea, slujind lui Dumnezeu prin slujirea semenilor lor. Așa cum Hristos a lucrat continuu, manifestându-și iubirea față de alte și alte nevoi ale oamenilor din jurul Său, așa trebuie să facem și noi. Dar faptele cerute nu constau numai din manifestări ale iubirii față de semeni, ci și din fapte de înfrânare a egoismului care ne mărginește în general, nedându-ne posibilitatea să ne împărtășim de iubirea nelimitată a lui Hristos și să-i răspundem ei; ele constau și din faptele de întărire a purității sau a transparenței noastre și a întăririi legăturii noastre cu Dumnezeu, ale intensificării apropierii de El și a relației iubitoare cu El.

c. Netemeinicia concepțiilor sectare despre slujirea socială.

1) Temeiul hristologic al slujirii sociale.

Legătura între slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor, sau implicarea datoriei de slujire a oamenilor în slujirea lui Dumnezeu, o arată Bisericilor în mod exemplar și cu supremă putere obligatorie pentru conștiința lor, însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Făcându-se om, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut atât slujitor al lui Dumnezeu-Tatăl, cât și oamenilor. El ne-a arătat prin aceasta o altfel de mărime a omului decât cea care pretinde să i se slujească, dar consideră nedemn să slujească.

Nu tot așa va fi și între voi. Ci cel care vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru. După cum și Fiul Omului n-a venit să fie slujit, ci ca să slujească (Matei 20, 26 și 28).

El se întrupează ca să facă voia Tatălui, întrucât mântuiește prin aceasta pe oameni. Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce m-a trimis, spune Mântuitorul către ucenicii săi, dar o spune privind lumea care așteaptă să fie mântuită de El, (Ioan 4, 24-35). Acceptând să fie răstignit face voia Tatălui, dar prin răstignire mântuiește lumea. Prin această opera face voia Tatălui și slujește lumii, mântuind-o.

Mântuitorul se da pe Sine chip de adevărată slujire zicând: Care din voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru (Matei 20, 26-28), Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și, dea viața drept răscumpărare pentru mulți (Marcu 10, 45): Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel ce slujește (Luca 22, 26); Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Toate aceste texte arată câtă putere de dăruire și de slujire adevărată cuprinde chipul Mântuitorului, care ne încredințează că va fi cu noi în această asociere de slujire, până la sfârșitul veacului: Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20).

Pildă de smerită slujire se dă Mântuitorul pe sine și cu ocazia spălării picioarelor când se adresează către Ucenicii săi, zicându-le: Înțelegeți ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul v-am spălat vouă picioarele și voi sunteți datori să spălați picioarele unii altora. Că v-am dat vouă pildă, ca precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi asemenea (Ioan 13, 12-15).

Iisus Hristos este Mântuitor întrucât este slujitor și omul se mântuiește întrucât slujește oamenilor din puterea și la porunca Mântuitorului. Căci prin iubire Hristos în același timp mântuiește și slujește, iar Omul în același timp se mântuiește și slujește. Numai teoriile soteriologice care nu au văzut rolul central al iubirii în mântuire au putut despărți între activitatea mântuitoare și slujitoare a lui Hristos, sau între preocuparea omului pentru mântuire și cea pentru slujire.

Această calitate de a sluji este esențială Tatălui și ține de taina proniei, a iconomiei: Tatăl Meu, până acum lucrează și Eu lucrez (Ioan 5, 17). Slujirea e de aceeași însemnătate și esență cu calitatea de fiu iar pentru credincios este una din trăsăturile chipului. A sluji e după chipul lui Dumnezeu. De aceea slujirea e o componentă a mântuirii, a dragostei, în timp ce păcatul a fost și este refuzul slujirii.

Slujirea Fiului Omului are ca scop general mântuirea (Marcu 10, 45). Sfinții Părinți învață că mântuirea noastră n-ar fi fost posibilă fără întreita slujire a Mântuitorului. În acest scop, Fiul lui Dumnezeu se face fiu al omului, adică se face părtaș al firii create, luând trup și suflet ca să le înalțe. Smerindu-se ca Dumnezeu, El a înălțat, în trupul său, întreaga omenire la starea lui Dumnezeu. El s-a făcut om pentru om.

Din puterea sa de slujire luăm putere fiecare pentru a sluji cu iubire pe semenii noștri și să creștem în comunitatea Bisericii.

2) Temeiul soteriologic și eclesiologic al slujirii sociale. Mântuirea în starea finală este după Sf. apostol Pavel readunarea tuturor în Hristos. Precum păcatul constă în egoismul care desparte pe oameni de Dumnezeu și întreolaltă, mântuirea constă în depășirea egoismului, în iubirea tuturor întreolaltă și în unirea cu Dumnezeu. Între Învierea lui Hristos și învierea noastră se întinde intervalul lucrării lui Hristos de a ne aduna pe toți în El în chip desăvârșit și al străduințelor noastre în această direcție, stimulate și susținute de lucrarea Lui. Această lucrare a lui Hristos se îndreaptă și se exercită într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin sensibil și vădit, în toți.

Hristos nu ne-a adus mântuirea pentru ca noi credincioșii să continuăm să trăim în izolare, ci pentru ca să tindem împreună spre o unitate tot mai mare și tot mai profundă, care în gradul ei final să culmineze în împărăția veșnică a lui Dumnezeu.

Aceasta se reflectă în faptul că noi nu putem să ne dobândim mântuirea rămânând izolați, preocupându-ne numai de noi înșine. Fără îndoială, fiecare trebuie să ne însușim mântuirea personal, dar nu ne-o putem însuși personal și nu putem persista și înainta în ea decât ajutați de alții și ajutând pe alții, adică în mod comunitar prin slujire reciprocă. Mântuirea echivalează cu scoaterea și ieșirea noastră din izolare și cu unirea noastră cu Hristos și cu alții. Mântuirea înseamnă comuniunea în Hristos. De aici e evidentă îndatorirea creștinilor de a se strădui să mențină sau să desăvârșească unitatea lor bisericească prin iubire. Căci iubirea lui Hristos ne ține la un loc (II Cor. 5, 14).

Fiind uniți cu Hristos cel în starea de jertfă și înviere pentru mântuirea noastră, trebuie să ne jertfim și noi pentru semenii noștri, să-i socotim ca pe Hristos care cere răspunsul nostru astăzi și să căutăm unirea cu ei prin slujirea, ce, le-o aducem, așa cum Hristos a slujit mântuirea noastră a tuturor, reînnoind în același timp întreaga zidire în care omul are poziția de centru.

Mântuirea noastră personală și a semenilor noștri are loc în Biserică. Biserica este în lume și lucrează în lume, mântuirea celor pe care îi încorporează în Hristos, prin Duhul Sfânt, slujindu-i pentru că a fost întemeiata de Hristos după Moartea și Învierea sa din morți și introdusă în istorie ca o realitate teandrică de către Duhul Sfânt la Cincizecime, pentru omul răscumpărat de Hristos din robia păcatului și a morții, și redat comuniunii cu Dumnezeu.

Biserica se face prezentă în lume prin lucrarea, ei de slujire. Căci, ea n-a fost trimisă în lume pentru a stăpâni triumfător, ci pentru a sluji, făcându-se tuturor toate, dar fără a-și pierde identitatea de comunitate teandrică a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Aceasta este cu adevărat dimensiunea cea mai proprie a Bisericii. Biserica are, ca rost al ei, servirea. Nu numai servirea Tainelor, ci servirea omului, a omenirii în sens total, atotcuprinzător, în sensul în care a slujit Domnul-Slujitor, întemeietorul ei.

Mântuitorul a lăsat urmașilor Săi, prin slujirea Sa, modelul și îndemnul la slujire, arătând – așa cum am mai spus, că mare nu e cel slujit, ci cel ce slujește. De aceea Biserica cu slujitorii ei, urmând exemplul întemeietorului, trebuie să slujească fiilor ei, prin darurile ce le-a căpătat, Iisus Hristos restabilind legătura dintre cer și pământ, dintre Dumnezeu și om, desființând zidul cel despărțitor al vrajbei (Efes., 2, 14).

Hristos mântuiește pe oameni întrucât se extinde în ei, întrucât îi încorporează în sine și întrucât îi asimilează treptat cu omenirea sa înviată. Biserica este această extindere a lui Hristos în oameni, acest laborator în care se realizează treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel înviat. Dacă oamenii sunt adunați în același Hristos, daca același Hristos îi încorporează pe toți cei ce se mântuiesc ridicându-i la starea umanității sale, prin energia harului ce o transmite în sine, mântuirea nu se poate obține în izolare. Mântuirea se obține numai în Biserică, în organismul celor adunați în Hristos, Biserica e câmpul de acțiune al energiei harului ce țâșnește din Hristos, adică al Duhului Sfânt care sălășluiește deplin în umanitatea lui Hristos cea înviată și din ea ni se comunica nouă. Biserica este Hristosul comunitar, care face necontenit drumul lui Hristos cel personal. Hristos în calitate de cap nu se poate despărți de trupul său, Biserica, ci e mai degrabă mereu conducătorul nemijlocit și suflarea cea mai intimă, mereu prezentă în el. Aceasta comuniune între Hristos și Biserică se bazează pe participarea Bisericii la Pătimirea și Învierea lui Hristos și se activează în ea. Aceasta însă se împlinește sacramental în Sfintele Taine. Biserica fiind viața noastră în Hristos, viața ei fiind creșterea noastră în Hristos, ea e organul mântuirii și sfințirii noastre. Așadar Biserica este o comunitate teandrică sacramentală pentru viața și mântuirea noastră prin slujire. Din puterea lui Hristos dată ei prin Duhul Sfânt, Biserica slujește ca organ prin care se comunică și credincioșilor puterea și ajutorul lui Hristos. Lucrarea de mântuire începută prin actul Întrupării lui Hristos și continuată prin Răstignire, Înviere, Înălțarea la ceruri și șederea de a dreapta Tatălui, nu s-a înfăptuit deplin decât prin întemeierea Bisericii, care este finalizarea acțiunii mântuitoare. Biserica este așezământul dumnezeiesc al unirii omului cu Dumnezeu, prin Hristos în Duhul Sfânt, iar în afară de Hristos și de Biserica-Trupul Lui, nu există mântuire.

d. Faptele bune, criteriu al judecății particulare și obștești.

Biserica Ortodoxă învață că sufletul omenesc după despărțirea de trup este supus dreptei judecați a lui Dumnezeu, în fața căreia trebuie să dea socoteală de viața de pe pământ. Dacă aceasta viață a fost în conformitate cu legile morale și dacă omul a fost în comuniune cu Dumnezeu, sufletul e răsplătit cu bunuri duhovnicești, bucurându-se de fericirea raiului, iar daca a dus o viată imorala, el este condamnat la chinurile iadului. Referitor la făgăduința Mântuitorului Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul (Matei 5, 5), Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă care e pământul pe care îl vor moșteni. Nu e, după afirmația unora, un pământ spiritual, pentru că nu aflăm nicăieri în Sfânta Scriptură să fi vorbit vreodată de așa ceva. Dar promisiunea Mântuitorului se referă la lucrurile viitoare, cât și la bunurile prezente. De asemenea și Sf. apostol Pavel, făgăduind răsplata prezentă, se străduiește să ne abată de la păcat. Făgăduind pământul, Iisus Hristos nu sfârșește aici răsplata sa; El adaugă și bunurile celeilalte vieți.

Prin faptele bune care trebuie să încununeze credința sa agonisește mântuirea și îndumnezeirea celor ce cred în Hristos.

Iisus Hristos vrea să ne facă a înțelege prin împărăția cerurilor nu numai folosirea bunurilor din cer, dar și învierea tuturor și clipa înfricoșatei sale veniri. Ca răsplată, cei drepți vor primi la urmă bunurile negrăite ale vieții de apoi. În ziua cea mare a judecății, iubitorii de slavă deșartă își vor primi răsplata faptelor lor, când Dumnezeu va vădi tainele inimii lor.

Condițiile pe care le cere Sfânta Scriptură pentru ca cineva să fie trimis prin judecata particulară la fericire, sunt pe de o parte: credința (Marcu 16, 16), pe de altă parte, faptele bune (II Cor. 5, 10, Matei 25, 34 și urm.) sau păzirea poruncilor. Formularea cea mai scurtă este cea a Sf. apostol Pavel: Credința lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6). În expresia cea mai simplă, la judecată se cer atât credința cât și fapte bune. Deci nici o credință teoretică, incapabilă de fapte, nici faptele care nu au izvorul în credință, nu mântuiesc, faptele care nu se fac pentru Hristos din dragoste față de El și cu conștiință smerită că El dă putere pentru ele, ci se fac din cine știe ce interes sau implică în ele mândria celui ce le face, nu au putere mântuitoare.

Faptele bune de un anumit fel, săvârșite mereu, nasc deprinderea de a face regulat acel bine, adică o virtute. Poruncile dumnezeiești cer omului să practice mereu orice fel de bine și să ocolească orice fel de rău, iar credința e cea care îi dă putere la aceasta. Prin virtuți omul se face asemenea lui Hristos (Rom. 8, 29), crește la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Efes. 4, 13), dobândind prin iubire asemănarea cu El. De aceea putem spune că Hristos la judecată va lua lângă sine pe cei ce vor arăta asemenea Lui, pe cei ce vor purta pecetea Lui, a omului adevărat, în ființa lor.

Aceasta nu înseamnă că numai cei, ce au ajuns până la acest grad de desăvârșire, sau sfințire, sau unire cu Hristos, se mântuiesc. Dumnezeu va căuta cu atenție aceste începuturi de trăsături ale chipului său, la judecată, adică toate faptele săvârșite din credință și iubire față de El.

Domnul nu va pune în cumpănă numeric faptele bune și cele rele. Căci se poate ca unii să fi săvârșit foarte multe fapte rele și apoi s-au căit cu toată puterea de ele, fără să mai apuce să facă multe fapte bune. Aceasta nu-i va împiedica de a se mântui. Sau se poate ca unii să fi făcut multe fapte bune, dar spre sfârșitul vieții au căzut în necredință și necurățenie, fapt care poate să-i piardă. Ceea ce se are în vedere la judecata particulară e starea cu care se duce, omul din aceasta lume.

Credința și faptele bune nu sunt așadar un factor juridic de schimb ci numai un factor de relație, în care caz s-ar pune exact în cumpănă cu faptele cele rele. Faptele nu se scriu numai în cer, ca merite care trebuiesc recompensate, ci se scriu, se sapă și în ființa omului, în forma ce i-o dă acesteia necontenit, întrucât prin ele omul se face după chipul lui Hristos. Iar Domnul le citește nu numai din cartea de sus, ci și din om, ba se vede prin ele pe sine însuși, întipărit în om.

La judecata obștească sau la a doua venire Domnul va judeca viii și morții, adică pe toți oamenii care au trăit aici pe pământ de la începutul lumii. Despre ea vorbește Mântuitorul în diferite parabole, ca de exemplu în parabola despre neghina semănată printre grâu (Matei 13, 24-30), a năvodului în care se prind pești buni și răi (Matei 13, 47-50), a celor zece fecioare (Matei 25, 1-13). Judecata universală e propovăduită și de Sfinții Apostoli (Fapte 17, 31 ; Rom. 2, 6-13; 1 Cor. 3, 13 ; I Petru 4, 5 etc.) și de Sfinții Părinți.

Judecata din urmă va fi universala întrucât ei îi vor fi supuși toți oamenii, din toate timpurile și din toate locurile. Scopul ei este de a se constata cum a întrebuințat fiecare om darurile primite de la Dumnezeu (Matei 25, 15 și urm.); cum a trăit și s-a comportat față de Dumnezeu și de semeni, în ce fel i-a slujit, din momentul în care a știut deosebi binele de rău și până la sfârșitul, vieții. Domnul va judeca și va răsplăti fiecărui om după credința, cugetele, vorbele și faptele sale (Mărt. Ort. 1, 59; Ioan 3, 18; Rom. 2,16). Așadar, credința, cugetele, vorbele și mai ales faptele sunt criteriile după care vom fi judecați la urmă.

La judecata universală pe care o va face Fiul Omului (Ioan 5, 22; Fapte 1, 42) fiecare își va vedea, ca într-o, oglindă sau ca într-o carte deschisă, viața sa pământească; va vedea efectele ideilor și faptelor sale în urmași, și văzându-le vor constata dacă au fost bune sau rele, daca a slujit conform chemării lui Hristos și va trage consecința acestei constatări. Potrivit ei, despărțirea între cei de-a dreapta și cei de-a stânga, va avea drept criteriu unic modul în care au fost sau nu generoși, săritori, iubitori, sensibili la suferințele altora aici pe pământ.

Așadar, împărăția cerurilor se va da celor, ce au slujit pe aproapele, celor care au săvârșit fapte bune, pentru că aproapele nu este altcineva decât Hristos identificat cu tot omul pentru care El s-a jertfit, pe care l-a răscumpărat, din care a făcut egalul său, cu care s-a unit, din care a făcut o ființă de mare preț.

Mântuirea subiectivă o înțelegem prin urmare ca o lucrare divin-umană, de restabilire a chipului lui Dumnezeu în omul credincios și se poate împlini numai în Biserica. Noi nu ne putem mântui nici numai prin credință, fără fapte, sau numai prin fapte fără credință, nici numai prin credință și fapte fără ajutorul harului dumnezeiesc, sau numai prin har fără credință și fapte bune. Mântuirea redă, cum s-a putut vedea, nu numai răscumpărarea noastră și împăcarea cu Dumnezeu ci și înnoirea firii umane prin Hristos în Duhul Sfânt și noile relații dintre om și Dumnezeu și dintre oameni în Hristos datorită Duhului Sfânt care este Duhul comuniunii eclesiale în iubire.

III. CONCLUZII

Mântuirea noastră în Hristos a dat acel om nou care s-a eliberat de egoism, nu numai în direcția lui spre Dumnezeu ci și spre semenii săi, deschizându-se total atât lui Dumnezeu, cât și semenilor săi, oamenii. În jertfa sa Hristos a dat și dă continuu răspunsul suprem la chemarea Tatălui și la apelul nostru și ne dă și noua puterea acestui răspuns. În identificarea sa cu cei ce au nevoie de ajutor îndreaptă spre noi apelul de necondiționată obligativitate pentru iubirea și slujirea oamenilor care își are sursa în slujirea lui Hristos. Slujind oamenilor, noi nu dijmuim în vreun fel slujirea pe care o datorăm lui Dumnezeu, nu furăm din timpul și din grija slujirii lui Dumnezeu, ci slujim în realitate lui Dumnezeu, împlinind porunca Lui. Fapta de slujire a creștinului e una, adresanții sunt doi: Dumnezeu și omul. Cine slujește omului, slujește și lui Dumnezeu. Cele două slujiri se implică, deci, reciproc, unindu-se într-o unică responsabilitate umană. Slujirea socială sub multiplele ei aspecte are ca scop practicarea și realizarea binelui în comunitate pentru ca toți semenii noștri să se bucure de experiențele folositoare ale fiecăruia. Și toți să progreseze în bine, să se mântuiască și să înainteze spre îndumnezeire.

De slujirea astfel înțeleasă, Biserica leagă atât mântuirea creștinului, cât și înaintarea în cunoaștere și progres a omului și a societății întregi. În slujirea reciprocă este pusă în aplicare răspunderea umană în general și creștină în special: ne simțim responsabili unii față de alții și toți față de Dumnezeu.

Bibliografie:

Ediții ale Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Studii și Articole

Pr. Prof. Liviu Stan, Instituțiile de asistență socială în Biserica Veche, în Ortodoxia, nr.1, 1957.

Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Coordonate pentru o teologie a slujirii, Ortodoxia, XXXI (1979), nr.1

Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor, B.O.R., LXXXVIII (1970), nr. 3-4.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Condițiile mântuirii, Studii teologice, III (1951), nr. 5-6.

Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Structura actului religios după doctrina ortodoxă, Studii Teologice, VI (1954), nr. 3-4.

Protos. Dometie Manolache, Temeiuri ale slujirii în dogma Sfintei Treimi și a răscumpărării, Ortodoxia, XXIV (1972), nr. 2.

Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume, Ortodoxia, XXIV (1972), nr. 2.

Pr. Magistr. Mircea Nișcoveanu, Doctrina Sf. Ioan Gură de Aur în comentariul său la Predica de pe Munte, (Matei V-VII), Studii Teologice, XVII (1965). nr. 9-10.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Judecata particulară după moarte, Ortodoxia, VII (1955); nr. 4.

Lucrări de specialitate

+ Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat Social, Ediția II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1949.

***, Activitatea de asistență socială în Biserica Ortodoxă Română, București 2000.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1998.

*** Politici Sociale, Curs pentru Facultatea de Asistență Socială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1995.

*** Biserica și Problemele Sociale, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1933.

Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Talasie, 54, sc., 5, Filocalia, vol. III, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae.

Învățătura de credință Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1952.

Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1958.

Pr. prof. Constantin Galeriu, Jertfă și răscumpărare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1973.

Prof. Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică și Simbolică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. vol. III., 1958.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și Problema intercomuniunii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1978.

Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia, Dogmatică Ortodoxă, vol. II, București, 1978.