. Autoritatea Morala
CUPRINS
INTRODUCERE ……………………………………………………….. 2
CAPITOLUL 1 – LOCUL ȘI ROLUL OFIȚERULUI ÎN
ORGANISMUL MILITAR ………………………….. 4
1.1. Statutul și rolurile ofițerului armatei moderne ……………….. 4
1.2. Caracteristicile ofițerului lider militar …………………………… 6
1.3. Modalități de punere în practică
a rolului de lider militar ………………………………………………. 8
1.4. Responsabilitățile și sarcinile ofițerului ……………………. .. 12
CAPITOLUL 2 – CONCEPTUL DE AUTORITATE MORALĂ.
FUNDAMENTELE AUTORITĂȚII
MORALE ……………………………………………………. 18
2.1. Autoritate și autoritate morală ……………………………………..18
2.2. Fundamentele autorității morale …………………………………. 21
CAPITOLUL 3 – AUTORITATEA MORALĂ A OFIȚERULUI
ARMATEI MODERNE ………………………………. 25
3.1. Personalitatea morală a ofițerului armatei moderne ……… 25
3.2. Autoritatea și autoritatea morală
a ofițerului armatei moderne …………………………………….. 29
3.3. Posibile calități morale ale ofițerului
armatei moderne ………………………………………………………. 33
3.4. Influența personalității ofițerului asupra stării moralului
militarilor ………………………………………………………………. 40
CAPITOLUL 4 – STUDIU PRACTIC–APLICATIV PRIVIND
FORMAREA AUTORITĂȚII MORALE A
OFIȚERULUI ……………………………………………. 49
CONCLUZII ……………….…………………………………………… 66
BIBLIOGRAFIE ……………………………………….…………….. 69
INTRODUCERE
Încă de pe băncile școlii militare am fost preocupat de conceptele de autoritate și ordine. Ce este autoritatea ? Cum se naște ordinea, cum se organizează acțiunile, cum se ordonează ele ca părți conexe sau complementare ale unei acțiuni concertate ? De ce este necesar și mai ales cum este posibil ca unii oameni să-i facă pe alții să realizeze ceea ce este de făcut ? Sunt întrebări pe care mi le-am pus frecvent, în special după ce am devenit ofițer și m-am lovit de acel lucru inevitabil în activitatea oricărui proaspăt locotenent – comanda subunității.
Încercând să găsesc matricea sincronizării dintre termenii de Comandă – Autoritate – Personalitate m-am oprit și asupra cărții generalului de divizie (r) doctor Gheorghe Arădăvoaice intitulată sugestiv ,,Ghidul Practic al Comandantului (Șefului) Eficient”. La capitolul intitulat ,,Cum să obținem autoritatea de șef” autorul spune: ,,Autoritatea reprezintă o necesitate pentru buna exercitate a atribuțiilor de comandant (șef). Ea decurge din statutul său de conducător investit cu drepturi și îndatoriri riguros determinate. Autoritatea este în același timp o rezultantă a ansamblului de calități de care dispune șeful, a conduitei sale, a întregii personalități materializată în activitatea curentă”. Am împărtășit fără rezerve acest punct de vedere, experiența anilor de serviciu demonstrând de nenumărate ori dualismul formal – informal existent în toate colectivitățile umane.
Faptul că buna funcționare a relațiilor interpersonale reglementate oficial constituie una din condițiile fundamentale ale desfășurării activităților în cadrul sistemelor sociale nu mai este o noutate. Mărturie în acest sens stau marile firme, corporații și instituțiile de prestigiu din întreaga lume în care legile, ordinele și regulamentele interioare statuează în mod clar conținutul și forma raporturilor de serviciu. Dar cum stau lucrurile cu cealaltă dimensiune a autorității – autoritatea morală ? Cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga sunt elocvente: ,,Există o autoritate care se recunoaște prin frică și alta spre care se uită lumea cu iubire și care e mai tare decât cealaltă”.
Astăzi, pentru oricine cunoaște valențele profesiei de ofițer, înțelegerea și susținerea importanței calității caracterului a devenit o necesitate atât din perspectiva identificării notelor sale teoretice, cât și din identificarea componentelor semnificative ale activității practice specifice ,,ofițerului ca lider de caracter”. Indiferent de gradul și funcția ocupată pentru statutul și rolul său de ofițer, calitățile umane reunite în ceea ce noi numim caracter nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. Istoria acțiunilor militare ne-a dovedit că liderii deosebiți pe câmpul de luptă au fost acei comandanți care au întărit genul și știința de a conduce războaiele cu caracteristicile de caracter specifice leadership-ului.
Ofițerul Armatei României, învestit cu înalta responsabilitate a participării la apărarea comună și cu deosebita răspundere față de viețile subordonaților, în calitate de lider militar, este dator să exercite actul de comandă în așa fel încât să poată îndeplini rolul și misiunile cu care a fost învestit de poporul român, nu numai prin comportamentul profesional personal, dar și prin climatul moral și etic al subunității sau unității pe care o comandă.
CAPITOLUL 1
LOCUL ȘI ROLUL OFIȚERULUI ÎN ORGANISMUL MILITAR
1.1 Statutul și rolurile ofițerului armatei moderne
Armata reunește în cadrul său persoane care au statusuri și roluri diferite, potrivit competențelor și funcției deținute în cadrul organizației.
Conducerea armatei, indiferent că aceasta este văzută ca instituție sau organizație, presupune existența unor comandanți (șefi), grupuri umane și structuri militare implicate în realizarea scopului și a obiectivelor specifice stabilite legal. Tot mai frecvent, în ultima vreme, atât în literatura de specialitate, cât și în limbajul cotidian când se vorbește de conducere în armată, se folosesc termenii următori: lider și lidership. Ei sunt diferiți, ca sens și semnificație, dar complementari și interdependenți.
În armată, conducerea oamenilor (la nivel tactic și operativ) și a instituției (la nivel strategic) se realizează de către comandanți, ajutați de statele majore (similare) existente la fiecare structură militară. Comandantul (ofițerul) este acel militar căruia i s-a conferit autoritatea de a conduce, coordona și controla o structură militară. În această calitate el își exercită autoritatea în scopul planificării, organizării, conducerii și controlului eforturilor subordonaților și al utilizării eficiente a resurselor umane, materiale, financiare, informaționale alocate pentru atingerea obiectivelor militare stabilite. Comandantul (ofițerul) are, prin prerogativele funcției sale, puterea legală de a cere subordonaților săi, la nevoie, să înfrunte riscuri și chiar să-și riște viața pentru îndeplinirea unei misiuni. Această putere nu o au ceilalți conducători de organizații sau de instituții din societate.
Literatura de specialitate vorbește despre existența mai multor tipuri de lideri. Astfel, se disting:
a) după modul în care dobândesc statutul de lider: lider formal, adică persoana care este numită într-o funcție de conducere într-o organizație și lider informal, adică persoana care prin calități personale, cunoștințe, competențe etc. se impune în fața celorlalți membri ai grupului dobândind acest statut;
b) după criteriul eficacității: lider eficace, adică acel conducător care atinge obiectivele organizației așa cum s-a stabilit (costuri, efort uman, timp); lider ineficace, adică acel conducător care nu reușește să îndeplinească sarcinile încredințate sau asumate liber;
c) după domeniul în care activează: lider politic, lider economic, lider cultural, lider militar etc.;
d) după modul în care se manifestă: sunt lideri oficiali, adică cei care dețin o funcție de conducere într-o organizație sau spontani, adică cei care se impun prin calități personale, competențe, într-un moment al vieții și activității organizației/instituției etc.
Din punct de vedere formal, orice comandant este un lider. Reciproca nu este însă valabilă. Aceasta se poate constata prin lectura tabelului următor:
Trăsăturile comandantului și liderului militar
Frecvent apare întrebarea dacă ,,Liderul se naște sau devine ?” Răspunsul este că orice persoană poate deveni lider. Aceasta întrucât este posibil să se dobândească competențele de lider. Toți oamenii au capacitățile necesare pentru a ajunge lideri, după cum toți au aptitudini pentru a face orice altă activitate umană. Desigur, unii sunt mai buni decât alții, dar fiecare posedă aptitudini care îl fac să se poată forma și perfecționa într-un domeniu de activitate. În acest sens, un membru al unui grup uman poate deveni lider al acestuia și fără a fi numit oficial pe o funcție de conducere.
Liderii sunt persoane ordonate care își consacră o parte a vieții lor organizării activității proprii și a celorlalți membri ai grupului, organizației, comunității umane. Fiecare are propria idee despre ceea ce înseamnă a fi lider eficace. Este important pentru un lider să cunoască propriile capacități, cunoștințe și valori, precum și modul în care ceilalți le percep. De exemplu, dacă grupul atribuie o foarte mare valoare factorului încredere, este important pentru cel ce dorește să devină lider să fie perceput ca o persoană demnă de încredere.
Un lider/ofițer bun face un efort pentru a dobândi competențe și a le pune în practică. De aceea este esențial ca acesta să posede:
o cunoaștere generală a organizației;
competențe și aptitudini;
capacitatea de a lucra în echipă;
aptitudinea de a vizualiza viitorul organizației;
capacitatea de a-și asuma riscul;
capacitatea de a recunoaște valoarea celorlalți.
1.2. Caracteristicile ofițerului lider militar
Calitățile personale cel mai adesea citate în studiile privind eficacitatea ofițerilor lideri sunt:
inteligența;
competența;
integritatea;
echitatea;
atitudinea binevoitoare;
deschiderea spirituală;
gândirea progresistă;
curajul.
Multe alte caracteristici ar putea fi adăugate la această listă, dar, practic, există diferențe și similarități într-o astfel de listă de calități sau alta. Disparitățile se explică probabil prin diferențe de metodologie (studii de caz, observații directe, sondaje, analize ale incidențelor critice), diferențe de eșantionare și de formulare sau terminologie. Nu există o listă definitivă cu calitățile esențiale ale unui lider și posedarea unei părți sau a ansamblului de calități, cel mai adesea menționate, nu sunt un motiv de eficacitate.
Se pare că probabilitatea de a fi un bun lider crește atunci când acesta dobândește și dezvoltă competențe și capacități în următoarele domenii:
a) Cunoștințe și competențe. Liderii care ocupă un post de comandă sau un altul în care ei exercită o influență directă trebuie să exceleze în specialitatea lor militară. Stăpânirea cunoștințelor și a procedurilor legate de specialitate constituie desigur un avantaj concurențial esențial în succesul unei misiuni. Pe de altă parte, subordonații unui lider foarte competent sunt mai puțin expuși la risc decât cei al căror lider este de o competență îndoielnică. Competența tehnică este o necesitate pe plan funcțional și un imperativ pe plan etic. Aceasta este adevărat la nivelurile tactic și operativ unde șefii/ofițerii vin în contact direct cu tehnologiile și tehnicile proprii specialității lor. În schimb, la eșaloanele superioare competența tehnică este mai puțin importantă, aici absolut necesare sunt cunoștințele și competențele militare mai vaste, cu valoare strategică, legate de funcționarea sistemelor și a instituției însăși, a relației acesteia cu societatea în care ființează.
b) Capacitate cognitivă. Capacitatea de rezolvare a problemelor în mod inteligent (adică apelul la spiritul de analiză și la gândirea creatoare) a fost întotdeauna un indice fiabil al randamentului unui lider. La eșaloane superioare, capacitatea de a vedea situațiile în ansamblul lor, de fi adăugate la această listă, dar, practic, există diferențe și similarități într-o astfel de listă de calități sau alta. Disparitățile se explică probabil prin diferențe de metodologie (studii de caz, observații directe, sondaje, analize ale incidențelor critice), diferențe de eșantionare și de formulare sau terminologie. Nu există o listă definitivă cu calitățile esențiale ale unui lider și posedarea unei părți sau a ansamblului de calități, cel mai adesea menționate, nu sunt un motiv de eficacitate.
Se pare că probabilitatea de a fi un bun lider crește atunci când acesta dobândește și dezvoltă competențe și capacități în următoarele domenii:
a) Cunoștințe și competențe. Liderii care ocupă un post de comandă sau un altul în care ei exercită o influență directă trebuie să exceleze în specialitatea lor militară. Stăpânirea cunoștințelor și a procedurilor legate de specialitate constituie desigur un avantaj concurențial esențial în succesul unei misiuni. Pe de altă parte, subordonații unui lider foarte competent sunt mai puțin expuși la risc decât cei al căror lider este de o competență îndoielnică. Competența tehnică este o necesitate pe plan funcțional și un imperativ pe plan etic. Aceasta este adevărat la nivelurile tactic și operativ unde șefii/ofițerii vin în contact direct cu tehnologiile și tehnicile proprii specialității lor. În schimb, la eșaloanele superioare competența tehnică este mai puțin importantă, aici absolut necesare sunt cunoștințele și competențele militare mai vaste, cu valoare strategică, legate de funcționarea sistemelor și a instituției însăși, a relației acesteia cu societatea în care ființează.
b) Capacitate cognitivă. Capacitatea de rezolvare a problemelor în mod inteligent (adică apelul la spiritul de analiză și la gândirea creatoare) a fost întotdeauna un indice fiabil al randamentului unui lider. La eșaloane superioare, capacitatea de a vedea situațiile în ansamblul lor, de a lucra cu idei abstracte, de a elabora modele teoretice, de a descoperi tendințe și de a face legături dobândește mai multă importanță. De altfel, capacitatea de a considera problemele și provocările în față cu ideile și valorile comune ansamblului forțelor armate, de a le analiza în conformitate cu principiile stabilite și de a comunica soluții și planuri de o manieră convingătoare este o caracteristică determinantă a unui leadership transformațional. ,,În definitiv, leadershipul nu este o chestiune de stil, ci de idei. În fond, ideile sunt cele care motivează oamenii și, pentru a ajunge la energizarea lor, trebuie în general concepte vaste transcendente, chiar filosofice. ..Ideile care au alimentat marii lideri sunt viziuni idealizate ale lumii de mâine, bazate pe principii morale și valori universale”.
c) Aptitudini sociale. Oricare ar fi nivelul influenței exercitate de un lider militar, atitudinile interpersonale – empatie, bunăvoință, capacitate de negociere, putere de convingere și de gestionare eficace a conflictelor – sunt esențiale în stabilitatea și menținerea relațiilor bune de muncă. Competențele sociale/interpersonale facilitează dezvoltarea rețelelor de contacte personale și a puterii ce emană de la aceste relații. Titularii posturilor strategice de înalt nivel trebuie să stabilească și să întrețină o complexă rețea de relații cu egalii și superiorii lor, precum și cu persoane de la periferia sau din afara organizației. De aceea, ei trebuie să stăpânească arta de a influența, în plus să fie excelenți comunicatori (explicații, negocieri, inspirație), pentru a reprezenta bine organizația și să poată promova adeziunea la schimbările din cadrul organizației.
d) Personalitate. Mulți dintre militarii de carieră estimează că integritatea personală este cea mai importantă virtute a unui militar și o calitate esențială a unui lider. La fel ca cea mai mare parte a trăsăturilor de caracter, integritatea este o manieră de afi, o obișnuință născută din repetiție, reflecție și voința de perfecționare. Integritatea este indispensabilă în obținerea respectului și încrederii subordonaților. O altă trăsătură de personalitate o constituie adaptabilitatea, adică deschiderea la experiență, suplețea și încrederea în sine. Deschiderea la experiență este unul dintre cei cinci piloni ai teoriei contemporane a personalității. De aceea, liderul/ofițerul care posedă această caracteristică este mai în măsură să înfrunte eventualele schimbări, să învețe din experiențele sale și să efectueze schimbări la nevoie. În ceea ce privește suplețea spiritului și a comportamentului, ea este adevărata sursă a ingeniozității și adaptabilității. În timp de criză, unul din principalele atribute pe care trebuie să le posede un lider/ofițer este capacitatea de a-și păstra sângele rece în situații dificile. Corelat cu adaptabilitatea, siguranța presupune o încredere în propriile competențe și capacitatea de a-și păstra calmul în focul acțiunii, doi factori ai analizei informației și ai luării deciziilor. În plus, stăpânirea de sine și adaptabilitatea unui lider pot avea o influență benefică asupra celorlalți. Dimpotrivă, instabilitatea emotivă este adesea un factor esențial în eșecul unei misiuni sau al carierei unui lider.
e) Motivație și valori. Este evident că nu toți militarii sunt motivați de dorința de a fi lider și cei care sunt nu caută în mod necesar același tip de putere. În general, se admite că liderii buni sunt împinși de țeluri sociale, adică de dorința de a uza de influența lor pentru binele colectiv și nu pentru propriile scopuri. Profesionalismul, care echivalează cu un ansamblu de atitudini și de valori incitative, se bazează pe următoarele țeluri: o atracție intrinsecă pentru profesia militară, un mare respect pentru competență acompaniată de dorința de a excela în abilități militare, adeziune fermă la responsabilități și la obiectivele profesiei (integritate profesională), ca și identificarea cu valorile etosului militar românesc.
Profesionalismul este un atribut dezirabil la întregul personal al Armatei României, dar el este indispensabil unui lider militar. Pentru că un număr mare de calități pe care trebuie să le posede un bun lider se dobândesc într-o mai largă sau mai puțin largă măsură, există mijloace de a se pregăti pentru asumarea acestui rol în instituția militară. Profitând pe deplin de ocaziile de perfecționare profesională și urmând un program personal de perfecționare, militarii care își asumă roluri de lider vor avea certitudinea dobândirii capacității și încrederii cerute pentru a conduce. De fapt, profesionalismul reflectă o aderare fermă la responsabilitățile sociale ale profesiei, un mare respect pentru competența și abilitățile militare, dar și o identificare cu valorile etosului militar.
1.3 Modalități de punere în practică a rolului de lider militar
Liderul militar își poate juca rolul în maniere diferite. Cercetarea concretă pe lângă grupuri și organizații a permis formularea unor teorii asupra modalităților prin care un lider își exercită rolul său. Practic, este vorba de stilul de conducere ales de lider în relația sa cu cei cu care lucrează. De regulă, liderul își alege stilul de conducere în funcție de nivelul de pregătire al grupului, de atitudinea acestuia față de activitatea de realizat și de capacitatea membrilor grupului de a executa sarcinile trasate. De aceea, liderul trebuie să fie abil, flexibil, hotărât și convins că membrii grupului sunt factorul cel mai important în atingerea obiectivelor propuse. Atitudinea unui grup față de sarcină arată dacă el este dispus să facă activitatea ce i se cere. Dacă da, atunci, el are încrederea, angajamentul și motivația necesare îndeplinirii lucrului sau unei activități speciale. Liderul militar care sprijină și încurajează subordonații afișează un comportament ce întreține entuziasmul subordonaților și favorizează relațiile intragrupale.
Subordonații sunt capabili să îndeplinească o sarcină dacă el are cunoștințele, competențele și experiența necesare și, desigur, este motivat. Atunci când liderul militar explică fiecărui subordonat ceea ce are de făcut, când, unde și cum, subordonații adoptă un comportament orientat spre sarcină. Prin urmare, stilul de conducere care convine depinde de criteriile de consimțământ și capacitate ale subordonaților. De regulă, cu cât subordonații sunt mai dispuși să accepte responsabilități și sunt mai capabili să le îndeplinească, cu atât mai puțin liderul trebuie să fie orientat spre sarcină.
Un mare număr de sarcini a căror responsabilitate incumbă liderilor militari trebuie, într-adevăr, să fie executate de alte persoane. A fi lider militar implică, deci, a exercita o influență asupra altuia. Or, puterea socială, sub toate formele, este cea care permite exercitarea acestei influențe. În prezentul context, puterea socială trebuie înțeleasă simplu ca potențial de a influența pe celălalt. Altfel spus, puterea socială este capacitatea de a acționa asupra credințelor, valorilor, atitudinilor, comportamentului sau randamentului uneia sau mai multor persoane în vederea atingerii unui obiectiv. Dacă putere socială provoacă efectul dorit, atunci există influență. Faptul de a poseda un atribut sau un talent (spiritul de analiză, de exemplu) nu conferă în sine putere. Deși statutul unei persoane într-o organizație derivă din puterea unei caracteristici personale sau dintr-un post/funcție ocupată, totuși, trebuie ca celelalte persoane să o recunoască pentru a o valida.
Puterea este potențialul de a influența comportamentul, de a schimba cursul evenimentelor, de a învinge rezistența și de a determina oamenii să facă lucruri pe care poate nu le-ar fi făcut altfel. Aceasta este fundamentală în realizarea rolurilor pe care un lider le îndeplinește în instituția militară. Există, în principal, două feluri de putere:
puterea conferită de o funcție/post sau un grad militar;
puterea pe care o persoană o dobândește prin propriile sale eforturi de perfecționare – dezvoltându-și cunoștințele, competențele și alte calități necesare exercitării rolului de lider în Armata României.
În exercitarea rolului de lider militar, acesta din urmă face apel la puterea socială pe care o deține. La rândul său, puterea socială, poate fi: putere profesională, ce decurge din atributele postului ocupat în cadrul unei structuri de autoritate și de putere și puterea personală, care decurge din calitățile pe care societatea le valorizează sau le apreciază ca utile.
Puterea profesională este conferită și, deci, temporară. Ea se dobândește sau se pierde atunci când se schimbă încadrarea pe un post anume. De asemenea, un lider își poate compromite legitimitatea puterii profesionale ca urmare a conduitei greșite sau a randamentului scăzut. Puterea personală, dimpotrivă, se dobândește prin efort personal, de unde puternica sa mobilitate. Dar, ca orice putere profesională, ea trebuie să se sprijine pe un comportament acceptat social și un randament înalt.
Puterea unui lider (adică capacitatea sa de influență) nu este de neschimbat, ci crește sau se diminuează în funcție de comportamentul și randamentul său. Liderul militar este investit cu putere de celelalte persoane și nu poate controla maniera de interpretare și de percepere a faptelor și gesturilor sale: deci, el trebuie să fie conștient că este mereu ,,în reprezentație” și să înțeleagă că randamentul și comportamentul său pot fie să întărească, fie să slăbească puterea sa. Aceasta este rațiunea pentru care militarii de carieră insistă pe faptul că serviciul militar constituie un mod de viață, iar disciplina și etosul militare se aplică 24 de ore din 24, șapte zile din șapte.
Liderii militari vor fi în măsură să-și întărească puterea și capacitatea de a influența subordonații dacă și numai dacă posedă calitățile necesare, sunt competenți și eficace în tot ceea ce întreprind și respectați de ceilalți. Dimpotrivă, eșecurile și lacunele vor slăbi legitimitatea puterii și capacitatea lor de a conduce. Se asociază cinci mari tipuri de putere poziției în ierarhie sau în grad: puterea legitimă, puterea datorată recompensei, puterea coerciției, puterea legată de informație și puterea legată de mediu.
a) Puterea legitimă. Ea provine din capacitatea de a impune un sentiment al obligației sau al datoriei la o altă persoană. Această putere se bazează atât pe lege sau pe o altă sursă oficială (atribuții ale unei funcții sau ale unui post), cât și pe norme sociale și pe așteptări relative la o funcție.
b) Puterea datorată recompensei. Aceasta se bazează pe capacitatea de a da altora lucruri pe care le doresc sau le apreciază. Recompensele pot fi tangibile (bani, concedii), simbolice (diplome, medalii, onoruri militare), sau sociale (laude, recunoaștere, sprijinul inițiativelor personale). În Armata României, ca, de altfel, în toate armatele lumii, puterea de a recompensa crește pe măsură ce se obține un grad mai înalt și o funcție superioară în ierarhia militară.
c) Puterea de coerciție. Aceasta decurge din capacitatea de a atrage recompense și privilegii sau de a administra pedepse. Măsurile coercitive pot fi moderate (presiuni, avertismente, punere în gardă și supraveghere), sau severe (mustrări, amendă, schimbare din funcție). Puterea de coerciție este omniprezentă în armată și emană de la trei surse: (1) un grad superior și puterea disciplinară ce îi este inerentă; (2) datoria oficială a fiecărui militar de a respecta normele disciplinei militare tot timpul, fără excepție; (3) puterea discreționară a superiorilor de a asigura sarcini plictisitoare sau dezagreabile subordonaților lor, de a retrage privilegii sau de a exercita o influență negativă privind recomandările și deciziile referitoare la carieră.
d) Puterea legată de informație. Ea rezultă din capacitatea de a accede la informații importante și a le difuza, selectiv sau nu, celorlalți camarazi. Această putere este, în mod normal, legată de gradul militar al unei persoane și de poziția pe care o ocupă în structura de comunicații a instituției militare. Practic, situarea într-un loc în centrul organizației este un element determinant al puterii legate de informație în armată. De asemenea, cei care lucrează în strânsă colaborare cu persoane care ocupă posturi-cheie dobândesc o bună parte din puterea legată de informație.
e) Puterea legată de mediu. Ea provine din capacitatea de control a mediului fizic și social, resurselor, tehnologiei și organizării muncii și de a exercita astfel o influență indirectă. Acest tip de influență este repartizat printre toate gradele din armată, dar liderii de la nivelurile superioare au mai multă putere să facă schimbări importante în structura organizațională, în tehnologie și în mediul fizic și cultural din instituția militară.
Puterea personală, la rândul său, comportă trei subcategorii:
puterea ce emană din cunoaștere;
puterea carismatică;
puterea ce emană din relații.
1. Puterea ce emană din cunoaștere rezultă din capacitatea de a furniza oamenilor cunoștințele și sfaturile de care au nevoie. Această putere se bazează pe cunoaștere, competențe sau o experiență unică și este fundamentul modelului de influență socială bazat pe expertiză tehnică. Eforturile enorme pe care le-a investit Armata României în instrucție și educație probează valoarea ridicată pe care aceasta o acordă competenței și expertizei. De asemenea, în calitate de corp special de cunoștințe și competențe, expertiza conferă o putere și o influență considerabile experților care știu să administreze contingențele strategice ale unei organizații (de exemplu, avocații militari care intervin atunci când probleme de drept umanitar compromit capacitatea operațională, experții în informatică care joacă un rol din ce în ce mai important pe măsură ce se intensifică preponderența tehnologiei informației și comunicațiilor și dependența noastră față de ele).
2. Puterea carismatică se definește prin capacitatea de a suscita sentimente de acceptare personală, de aprobare, de eficacitate sau de valorizare. Aceasta se bazează, de obicei, pe stima pe care i-o acordă subordonații săi și uneori pe dorința lor de a se identifica cu el sau de a-l concura. Printre calitățile ce pot conferi mai multă putere carismatică se numără bunăvoința și amabilitatea, atitudinea prevenitoare, loialitatea, curajul, autenticitatea, integritatea.
3. Puterea ce emană din relații decurge din capacitatea de a accede la informații și la resurse utile, precum și la abilitatea de a profita de ocaziile ce se prezintă. Deși seamănă cu puterea legată de informații, puterea ce emană din relații se bazează, înainte de toate, pe rețelele de relații personale și nu este deci legată de un post anume. Contactele și rapoartele personale cu alți profesioniști militari, cu personalități influente sau experți recunoscuți sunt elemente ale puterii ce emană din relații, care se numesc, de regulă, capital social.
Puterea personală este fondată pe caracteristici individuale dobândite cu mai multă sau mai puțină dificultate și în ritmuri diferite, de către fiecare lider militar pe parcursul formării și perfecționării sale profesionale. Numeroase competențe se transmit cu ușurință și se dobândesc rapid de-a lungul carierei militare. În schimb, trăsăturile de personalitate – temperament, aptitudini, caracter, afectivitate și motivație -, se dezvoltă încet și se pot modifica cu dificultate. Dar și ele își pun amprenta pe felul în care fiecare lider militar își intră în rol.
1.4. Responsabilitățile și sarcinile ofițerului
Conform teoriei stratificate a sistemelor, sarcinile ofițerilor sunt din ce în ce mai complexe pe măsură ce se tinde spre eșaloanele superioare ale unei organizații. Complexitatea sarcinilor crește deoarece responsabilitățile sunt mai diversificate, factorii și interacțiunile de luat în calcul sunt mai numeroși, există mai multă incertitudine și activitățile se întind pe perioade mai lungi. În armată există o diferență netă între ceea ce fac liderii de la nivel tactic și ceea ce fac liderii de la nivelurile superioare ale instituției militare. Această diferență este direct dependentă de anvergura și complexitatea responsabilităților, de talia unității comandate și de orizontul planificării și acțiunii.
La nivelurile inferioare și la unele niveluri superioare ale forțelor armate, cea mai mare parte a ofițerilor au ca sarcină principală să elaboreze și să executa planuri pe termen scurt și să soluționeze problemele în timp reali, prin intermediul altor persoane. Ei îndeplinesc sarcini și execută misiuni. Activitatea lor se rezumă, în principal, la conducerea unor structuri militare pentru executarea operațiilor și punerea în practică a politicilor de apărare și securitate. Pe scurt, sarcina principală constă aici în conducerea persoanelor.
Prin urmare, de la debutul în carieră al unui lider în forțele armate și în continuare, el ar trebui să pună accentul pe calitățile și competențele individuale necesare pentru a conduce plutoane, companii, batalioane (similare) și brigăzi.
La niveluri superioare, dimpotrivă, responsabilitățile și puterile în ceea ce privește supervizarea randamentului și dezvoltarea capacităților sistemului, adaptarea politicilor, a sistemului și a organizației sunt, de obicei, cele mai importante. În plus, cercul de persoane constrânse la un leadership directiv cotidian are tendința să se restrângă și se limitează adesea la subalterni și la statul major imediat, în timp ce rețeaua colegială se extinde. Principala sarcină a ofițerilor de la eșaloanele superioare ale armatei constă în prevederea și punerea în practică a condițiilor necesare succesului operațiilor și a eficacității forțelor armate, adică conducerea instituției.
În primul rând, ofițerii de la acest nivel mențin în funcțiune și dezvoltă capacitățile strategice ale instituției. Apoi, aceștia se ocupă de competențele și priceperile de dezvoltat la liderii din forțele armate care dovedesc că au potențialul necesar pentru a ocupa posturi în statele majore ale categoriilor de forțe armate și mai sus. Prin urmare, liderii militari, în raport de nivelul ierarhic pe care se află, conduc persoane (aceasta înseamnă dezvoltarea capacităților individuale și cele ale echipei și unității și să se servească de ele pentru a executa sarcinile și misiunile încredințate) sau conduc instituții (aceasta semnifică dezvoltarea și menținerea capacităților strategice și profesionale ale forțelor armate și crearea condițiilor necesare succesului lor operațional).
Responsabilitățile liderilor militari sunt dependente de nivelul ierarhic al structurii militare pe care ei se află și acționează. Ele se referă atât la conducerea persoanelor, cât și la conducerea instituțiilor și sunt evaluate prin intermediul următorilor indicatori:
succesul misiunii;
integrarea în mediul militar;
bunăstarea și angajamentul personalului militar și civil;
adaptarea la lumea exterioară;
etosul militar.
Responsabilități legate de conducerea persoanelor. Ofițerii din Armata României au o influență directă asupra succesului misiunii, unul dintre criteriile eficacității activității derulate în/de instituția militară. Ei se pregătesc în vederea operațiunilor pe care le execută sau le sprijină și urmează directivele superiorilor lor. Un comandant (ofițer) trebuie întotdeauna să se achite de misiunea care îi este încredințată. De aceea, ofițerii de la toate nivelurile trebuie să dea exemplu în materie de competență personală și angajament, să muncească foarte mult pentru ameliorarea randamentului individual și colectiv, să fie în măsură să stabilească obiectivele, să planifice și să execute sarcinile, să aloce și să gestioneze resursele necesare îndeplinirii misiunilor.
Din punctul de vedere al integrării în mediul militar, ofițerii și ceilalți militari care constituie echipa de leadership au ca principale funcții coordonarea, promovarea spiritului de echipă și supervizarea. Ofițerul armatei moderne se asigură că toți împărtășesc aceeași interpretare a activităților, menține o bună comunicare în interior și stabilește proceduri în vederea favorizării coerenței acțiunilor. Pentru promovarea spiritului de echipă, ofițerul inculcă un sentiment de identitate colectivă personalului și organizează ședințe de antrenament ce favorizează susținerea reciprocă și colaborarea. În fine, în calitate de supervizor, ofițerul evaluează constant starea de funcționare a unității în conformitate cu reglementările și normele în materie, efectuând evaluări și inspecții, studiind rapoarte și controlează modul în care subordonații își asumă responsabilități pe timpul derulării misiunii.
În ceea ce privește bunăstarea și angajamentul personalului, principalele roluri ale ofițerului sunt cele de susținere și de mentor. În calitate de susținător, ofițerul, indiferent ce grad militar are, trebuie să dea un sens adevărat fiecărei sarcini și mandat, stabilește un climat sănătos în unitate, gestionează conflictele interpersonale, dă curs plângerilor și preocupărilor, apără interesele individuale și pe lângă personalul administrativ și superior, acționează pentru ameliorarea moralului și voinței de angajare în sarcină. În calitate de mentor, ofițerul protejează experiența și continuitatea echipelor și unităților pregătind tinerii ofițeri de mâine, încurajează și sprijină subordonații care participă la activități educative, profesionale și descreștere personală în cursul carierei.
Pentru favorizarea adaptării la lumea exterioară a subunităților și unităților și capacitatea lor de asumare a sarcinilor și relevarea provocărilor, ofițerii de la toate nivelurile trebuie să fie concomitent începători și inovatori. În calitate de începători, ei trebuie să caute să înțeleagă contextul în care se derulează sarcinile și misiunile. Ei știu să-și exercite influența lor în mediul interarme și multinațional. După exerciții, operații, proiecte și alte activități, ei revăd lecțiile reținute pentru a ameliora procedurile operaționale. În calitate de inovatori, ei sprijină filosofia ameliorării continue a activității și sunt gata să încerce noile proceduri și structuri pentru a consolida capacitățile subunităților și unităților lor, urmând această filosofie, ei încurajează inițiativa, inovația și învățarea prin experiență.
În ceea ce privește etosul militar, militarii care compun echipa leadership-ului trebuie toți să urmărească socializarea noilor membri, care începe de la antrenamentul de bază. În mod individual și colectiv, liderii trebuie, cel puțin, să facă respectate tradițiile militare ale bunei ordini și discipline. În plus, ei trebuie să creeze condițiile ce favorizează acceptarea și interiorizarea etosului militar. Aceasta semnifică că ei trebuie să fie buni instructori, să dovedească profesionalism militar și coerență în tot ceea ce întreprind cu subordonații lor.
Responsabilități legate de conducerea instituției. Pentru favorizarea succesului misiunii, ofițerii de la nivel strategic trebuie să conjuge rolurile vizionare, de antreprenori și de consilieri politici. În calitate de vizionari, ei trebuie să prevadă viitorul de o manieră concomitent realistă și imaginativă și să formuleze o orientare strategică globală pe termen lung pentru forțele armate. În rolul lor de antreprenori, ei trebuie să fixeze obiectivele realizabile, să aloce resursele în funcție de scopuri și de priorități și să cultive capacitățile operaționale defensive de astăzi și de mâine, inclusiv viitoarea generație de lideri. În calitate de consilieri, ei trebuie să știe să câștige încrederea conducătorilor militari și civili și să le furnizeze sfaturi judicioase privind desfășurarea și utilizarea resurselor militare, ținând seama de nevoi și capacități.
În sprijinul integrării în mediul militar, ofițerii de nivel strategic trebuie să își comunice intenția (strategică) și directivele prin intermediul unor politici coerente și doctrine de vârf. De asemenea, ei sunt purtătorii de cuvânt și gestionarii sistemelor militare. În calitate de purtător de cuvânt, ei trebuie să transmită o imagine omogenă a realității, știind să folosească simbolurile la dispoziția lor și mass-media. Totodată, ei trebuie să se achite de funcțiile protocolare și să reprezinte instituția militară în fața publicului. În calitate de gestionari ai sistemelor, ei sigură funcționarea coordonată și integrată a diverselor sisteme de susținere și veghează ca, periodic, acestea să se evalueze pentru a le determina eficacitatea și utilitatea.
Pe plan instituțional, ofițerii de la nivel strategic trebuie să asigure bunăstarea și angajamentul subordonaților lor făcându-i să se comporte ca luptători temeinic instruiți, adevărați profesioniști și superior motivați. Pentru aceasta, ei trebuie să înțeleagă principiul contractului social, să încerce să creeze condiții de serviciu satisfăcătoare și să prevadă mecanisme de examinare a preocupărilor membrilor și a modului și a modului în care ei au fost tratați. Ei trebuie să gestioneze așteptările personale ale membrilor incitându-i, totodată, la executarea ireproșabilă a sarcinilor, a îndatoririlor de serviciu sau a misiunilor încredințate, apelând la sistemul de recompense și pedepse. Totodată, liderii instituționali trebuie să tindă la realizarea și menținerea unui echilibru între obligațiile serviciului militar și nevoile individuale ale personalului.
Pentru asigurarea adaptării la lumea din exteriorul armatei, ceea ce constituie o responsabilitate vitală pe plan strategic, șefii de la eșaloanele superioare ale armatei trebuie să-și asume roluri de agent și catalizator al schimbării. În calitate de agent al schimbării, ofițerul lider trebuie să stabilească și să gestioneze relațiile externe cu guvernul, ministerele și celelalte organisme centrale, cu organismele private și publice cu competențe în materie de apărare. Pentru a întării influența armatei și capacitatea ei de a încheia protocoale de colaborare, șefii de la nivelurile superioare trebuie să înțeleagă foarte bine societatea românească și instituțiile sale și să fie în măsură să explice natura activității armatei guvernului, organismelor centrale și poporului român. Legăturile oficiale ca și rețelele personale sunt foarte importante în această privință. În calitate de agent al schimbării, șeful militar dezvoltă capacități ale personalului și, cu ajutorul analizelor pe termen mediu și lung, trage maximul de învățăminte din acestea. Astfel, el poate anticipa forțele schimbării și profită de avantajele concurențiale din proiectele de transformare. În același timp, legăturile personale cu lideri politici, cu manageri ai unor companii private și/sau cu liderii altor instituții cu competențe în materie de apărare și securitate națională reprezintă un avantaj pentru comandantul militar care coordonează procesul transformării armatei.
,,Un conducător eficace nu se mulțumește să sufere contingențe ale mediului său; el caută mai degrabă să exercite un efect asupra mediului și să fasoneze el însuși evenimentele”.
Printre numeroasele responsabilități ce le revin în calitate de păstrători ai profesiei lor, ofițerii lideri de la nivel strategic o au și pe aceea de promovare a politicilor și programelor ce contribuie la evoluția ascendentă a profesiei, în special în domeniile perfecționării profesionale, al istoriei și patrimoniului, a justiției militare și disciplinei. Pe planul etosului militar, îndeosebi, această responsabilitate se bazează concomitent pe exemplul personal, instrucția sistematică și întărirea punctului de vedere al instituției. Cu alte cuvinte, ofițerul trebuie să dea exemplul unei conduite profesionale ireproșabile, să stabilească programe de instrucție și de antrenament la scară mare în domeniile dreptului, al eticii și al istoriei militare și să facă să concorde cultura actuală a armatei (deciziile și practicile) cu valorile și idealurile etosului militar.
În contextul celor menționate mai sus, se cuvine insistat pe necesitatea ca ofițerii armatei moderne să înțeleagă și să accepte responsabilitățile inerente funcției lor de conducere din armată. Randamentul unui ofițer, ca și randamentul general, depinde de o combinare a factorilor personali și contextuali. Printre primii se află înțelegerea rolului de lider, capacitatea de asumare a acestui rol, motivația pentru a o face și încrederea în calitățile sale de lider. În ceea ce privește factorii contextuali, ei înglobează toate condițiile exterioare (de exemplu, persoanele, timpul, încadrarea, echipamentul, susținerea și mediu fizic) care pot fie să ajute, fie să împiedice îndeplinirea unei sarcini.
Evident, în materie de randament, prima condiție a succesului o reprezintă înțelegerea sarcinii de îndeplinit. Totul – orientarea și nivelul de efort personal, aplicarea cunoștințelor și competențelor și modul de exercitare a puterii și a influenței – se bazează pe modul în care liderul își înțelege sarcina.
De regulă, liderii militari sunt, cel mai adesea, informați cu ceea ce așteaptă de la ei superiorii lor, prin descrierea sarcinilor sau a directivelor și ordinelor directe. Totodată, acțiunile lor pot să fie dictate de evenimente întâmplătoare sau de situații de criză sau de necesitatea de a interveni în caz de ecart individual, colectiv sau sistemic în raport cu inițiativa, când ei anticipează sau descoperă o nevoie de acoperit.
Cu alte cuvinte, activitățile unui lider sunt adesea controlate de factori externi, dar uneori, la fel, de el însuși. Această distincție este importantă, căci ea reflectă aspectul comportament esențialmente calitativ al leadershipului. Atunci când un lider are un reacțional, adică el acționează la directivele sau condițiile externe, se spune că el are un stil de leadership pasiv.
Atunci când este vorba de propria inițiativă și exercită propriul control, se consideră că el are un stil de leadership activ sau dinamic. Dinamismul, ca și energia, inițiativa și îndrăzneala cu care este asociată aceasta, sunt trăsăturile unui lider eficace. Acesta din urmă nu se mulțumește nici cu rezultate “trecătoare”, nici cu explicații de genul “așa am făcut mereu și a fost bine”. Se așteaptă ca liderii cu experiență , care au dobândit pricepere tehnică și profesională, precum și o siguranță întemeiată pe maturitate, să conteste statu quo-ul sau cel puțin, să îl pună în discuție.
De fapt, cu cât un lider are o funcție mai înaltă și mai multă putere, cu atât mai mult ceilalți se așteaptă ca el să fie ferm și uneori chiar intransigent, fără a fi agresiv în mod necesar.
Pe scurt, pentru a se achita cum se cuvine de responsabilitățile lor, liderii militari fac ceea ce se așteaptă de la ei și ceea ce estimează că trebuie să facă pentru atingerea obiectivelor stabilite la nivelul instituției militare. Succesul lor în această privință depinde, in definitiv, de simțul datoriei și de voința lor de acceptare a responsabilității inerente statutului și rolului lor de lider militar.
CAPITOLUL 2
CONCEPTUL DE AUTORITATE MORALĂ. FUNDAMENTELE AUTORITĂȚII MORALE
2.1. Autoritate și autoritate morală
Conceptul de autoritate este deosebit de complex, prezentâdu-se în literatura de specialitate (sociologie, psihologiesocială, politologie etc.) sub diferite aspecte. Surprinderea semnificațiilor sale presupune o scurtă incursiune în problematica altor două concepte, mai cuprinzătoare: putere și forță.
Pentru a înțelege mai bine semnificațiile celui dintâi este necesar să luăm în considerare cele două laturi distincte ale sale: puterea socială și puterea personală.
Conceptului de putere socială i s-au asociat multiple explicații de-a lungul veacurilor. Perspectivele din care a fost analizat conceptul au fost foarte diferite. Majoritatea gânditorilor (doctrinelor) subliniază faptul că puterea este un fenomen social ce însoțește în mod necesar procesele de integrare socială: ,,se poate spune la limită, că nu există integrare și nici societate posibilă fără putere”. Puterea se naște în procesul reglementării tensiunilor sau conflictelor, în elaborarea hotărârilor de acțiune colectivă sau individuală, din existența relațiilor de dominare–subordonare, conducere-supunere, deci în intercațiunile dintre indivizi și/sau grupurile sociale animate de scopuri sociale, fiind o forță organizatoare a vieții sociale. Pe plan istoric real, puterea este, în mod necesar, un om sau un grup de oameni, putând fi vituală (virtuale, mai bine spus, deoarece nu există o putere absolută, cu excepția lui Dumnezeu, ci puteri: economică, politică, juridică, militară etc. Diseminate la rândul lor) sau reală (oficială, ,,puterea victorioasă”). Puterea este necesară societății, fiind întotdeauna o oglindă a acesteia, chiar dacă putere oficială nu face ceea ce vrea societatea sau societatea nu vrea ceea ce decide puterea.
Cât privește puterea personală, căci aceasta ne interesează în mod deosebit, iată două definiții foarte des întâlnite și edificatoare pentru înțelegerea conceptului:
Puterea unui om, privită în mod general, constă în mijloacele pe care acesta le are la îndemână pentru a obține un profit în viitor (Thomas Hobbes);
,,Puterea este capacitatea agenților (persoane, grupuri sau instituții) de a consolida sau de a transforma (complet sau parțial) un ansamblu de posibilități de acțiune sau de alegere pentru alți agenți”(R.J.Mokke, F.N. Stokman).
La nivel social, puterea este întotdeauna potențială, adică atunci când este folosită devine altceva: fie forță, fie autoritate. Putem spune că puterea este forță latentă, forța este puterea manifestată (în acțiune), iar autoritatea este puterea instituționalizată.
Forța, în sens sociologic este oarecum sinonimă cu coerciția, impune modificarea acțiunii unui individ sau a unui grup împotriva dorinței individului sau grupului; înseamnă aplicarea unor sancțiuni atunci când cele hotărâte nu sunt primite cu plăcere. Mai înseamnă reducerea, limitarea sau chiar totala eliminare a unor alternative la acțiunea socială a unei persoane sau a unui grup de către o altă persoană sau grup. Numai cei care au putere pot amenința sau folosi forța. Puterea nu este nici forță, nici autoritate, dar le face posibile pe ambele.
Cât privește conceptul de autoritate, acesta este tratat într-o mare varietate de scheme explicative. Fie că aparțin filosofiei, psihologiei, sociologiei, politologiei sau teoriei managementului, ele caută să surprindă esența și mecanismele autorității în raport cu problematica lor specifică.
Dicționarul Enciclopedic identifică patru sensuri de bază ale termenului de autoritate : unul rațional ( în acest sens autoritate = ,,concept determinând influența general acceptată a unei persoane, organizații sau instituții în diferite sfere ale vieții sociale“ ), unul funcțional (autoritate = ,,putere, drept de a emite dispoziții obligatorii sau de a impune ascultarea în temeiul unei calități sau împuterniciri”), unul instituțional (autoritatea = ,,organ de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu; persoană care exprimă voința acestui organ”) și unul moral (autoritate = ,,prestigiul, trecere, vază, considerație; persoană care se impune prin prestigiul sau cunoștințele sale”).
Una din cele mai consistente referiri la autoritate vine din politologie. Dicționarele de specialitate identifică aceleași patru sensuri ale termenului cu utilizări contextuale specifice: acela de ,,putere, drept de a emite acte juridice, economice, administrative cu caracter obligatoriu pentru comunitate în temeiul unei entități politice sau împuterniciri speciale”; acela de ,,instituție sau organism care dispune de putere”; acela de ,,reprezentant al puterii, funcționar investit cu dreptul de a aplica decizii și acte”; acela de influență exercitată de ,,o personalitate, determinată de statut, calități personale, prestigiu, etc”.
Literatura sociologică definește autoritatea ca o relație prin care o persoană sau grup acceptă ca legitim faptul că deciziile și acțiunile sale să fie ghidate de o instanță superioară (persoană, grup, organism).
Din perspectivă managerială, autoritatea este definită ca fiind ,,puterea de a acționa în niște limite adesea bine determinate. În acest caz, puterea este dreptul de a impune decizii personale, drept acordat liderilor de către treptele ierarhiei superioare ale organizației”. Pornind de la aceste aspecte, se pot desprinde câteva idei esențiale.
Autoritatea este un concept cultural implicat în relațiile inter-umane, purtând cu sine o problematică axată pe ideea de organizare, conducere, dirijare, control și evaluare a proceselor sociale, pe scurt, pe ideea de ierarhie socială. Identificată mai mult sau mai puțin cu conceptual de putere, autoritatea este un principiu ordonator, teleologic și de structurare a practicii, precum și de ierarhizare a indivizilor ca agenți ai practicii. De aici decurg și funcțiile autorității: ,,a impune interesele sociale în aport cu interesele individuale, a simplifica și a face posibil procesul de decizie; a oferi un cadru unic pentru activitatea organizată a unui grup, colectivități, organizații”.
Identificarea ,,autorității” cu ,,puterea”, cum am văzut, nu este legitimă, cu excepția situațiilor în care limbajul comun sau specializat ,,personalizează” sau ,,instituționalizează” autoritatea, situații în care identificarea poate fi acceptată cu oarecare îngăduință, în ipoteza de ,,atribut” al persoanei (grupului, instituției). Ceea ce este esențial în această diferențiere este faptul că acceptarea autorității este bazată pe convingere, până la capăt, în timp ce acceptarea puterii are ca rezervă constrângerea. Dacă extindem conceptul autorității dincolo de simpla relație conducători-conduși, vom înțelege că și în domeniul autorității mentalitatea socială este astfel percepută încât se aplică de cele mai multe ori cutume: fiecare categorie ocupațională a societății trebuie lăsată să-și împlinească menirea. Și această cutumă izvorăște din componenta morală a spiritualității colective.
În exercitarea efectivă a autorității, dincolo de recunoașterea acesteia de către cei asupra cărora se aplică, intervin factori de natură cognitivă, volițională și afectivă. Autoritatea conducătorilor politici este dată de presupoziția că știu, pot și doresc să conducă; autoritatea militarilor decurge din presupoziția că știu, pot și doresc să apere cetatea ș.a.m.d. ,,A ști”, ,,a putea”, ,,a dori”, iată expresiile care dau substanță autorității; ele sunt în aceeași măsură condiții necesare ale legitimității acesteia.
Generic, orice autoritate se bazează pe o investiție de încredere făcută în contul persoanei ( grupului, instituției ) purtătoare a autorității. O asemenea investiție se realizează, însă, așa cum am observat deja, la capătul unei serii de presupoziții și mai puțin la capătul unor certitudini. Instituindu-se în vederea desfășurării unor acțiuni viitoare, autoritatea este, prin excelență, supusă unor raționamente de legitimare anticipative, în construcția cărora premisele sunt fie serii statistice de fapte anterioare, fie judecăți de valoare, ele însele derivate din promisiuni, acorduri, convenții, fie evaluări subiective, stereotipe, contextuale, parțiale ori de nivelul obișnuinței sau al simțului comun. În aceste condiții, comportamentul purtătorului de autoritate este unul probabil, acordul dintre așteptare și ofertă, dintre presupoziție și fapt fiind întotdeauna variabil. Fie că oferta excede așteptările, și atunci autoritatea se consolidează, fie că este sub așteptări și atunci autoritatea se consolidează, fie că este sub așteptări și apare criza de autoritate.
Cât privește autoritatea morală, așa cum am subliniat mai înainte ea este una din dimensiunile autorității sociale. Din capul locului trebuie să subliniem faptul că autoritatea morală este (poate fi) o însoțitoare a tuturor formelor de manifestare a autorității (politică, juridică, militară, etc) și o formă distinctivă de acestea. Ea nu este ,,una dintre” ci parte a ,,fiecăreia dintre…”. Autoritatea morală nu are un suport onitic distinct; investitura de încredere de care depinde legitimarea autorității este, prin excelență, de natură morală.
Dacă ar fi să oferim o definiție putem spune că prin autoritate morală se înțelege capacitatea de înrâurire spirituală a conștiinței și comportamentul oamenilor pe care o posedă unele persoane și instituții datorită însușirilor morale pe care acestea le au în mod real.
Autoritatea morală poate fi deci personală și/sau instituțională. Ea se impune neconstrângerilor, prin intermediul prestigiului, reputației și exemplului personal moral, aspecte asupra cărora vom reveni mai pe larg în paginile următoare.
Autoritatea morală nu este impusă de statutul social al unei funcții sau activități. Ea se dobândește prin calități morale dovedite, prin exemplul moral furnizat. În cazul autorității morale nu poate fi vorba de autoritate formală, ci numai de una reală, nu poate fi vorba de autoritate irațională, ci numai rațională.
Locul autorității morale ,,alături” de cea specifică unei profesiuni este unul privilegiat. Ea îl reprezintă pe purtătorul autorității profesionale în calitatea sa de om, anterioară oricărei investituri și este premisă fundamentală a investiturii de încredere Ea aduce în planul autorității profesionale un principiu moral major: acela potrivit căreia promisiunile trebuiesc onorate. Cel care este investit cu încredere și acceptă această încredere face o promisiune. Neonorarea încrederii, ca și abuzul de încredere sunt repudiate moral.
2.2. Fundamentele autorității morale
Cât privește fundamentele autorității în general, natura sa ontologică cum se mai spune uneori, nu există un consens între teoreticienii autorității. Autoritatea explicată dintr-o perspectivă psihologică a fost considerată ca fiind produsul psihismului individual (trebuința generală de subordonare și de supunere, după G. Tarde, încrederea într-o judecată străină sau instinctul de subordonare față de o putere superioară, după alți autori). Din perspectiva sociologiei, autoritatea este ,,rezultatul unor anumite raporturi de forță ale indivizilor într-un grup social” susține Petre Andrei, al superiorității de capacități și funcții între indivizi sau grupuri; ,,autoritatea nu este nimic altceva decât această inegalitate, consubstanțială sociabilității, încercată, recunoscută ca atare și efectiv consimțită”(Raymond Polin).
Se degajă din aceste păreri ideea că autoritatea este un raport social și o valoare, un fenomen psihosocial și cultural perceput – acceptat – suportat în mod direct și acționând simbolic asupra oamenilor în contextul de viață.
Interesantă este concepția lui Max Weber în legătură cu legitimarea autorității. Sociologul german susține că autoritatea poate avea trei fundamente: tradiția, carisma și fundamentul rațional-legal. În primul caz, fundamentul autorității este unul preponderent moral, cutumiar. El constă din respectarea obiceiurilor, normelor, valorilor cu care colectivitate s-a identificat în timp și care sunt impuse prin opinia publică sau prin propria conștiință, formată social. În al doilea caz, acceptarea autorității este determinată de calitățile deosebite ale unor persoane, de capacitatea acestora de a insufla respect și ascultare; uneori această activitate este plasată de colectivitate în spațiul supranatural (profeți, conducători religioși, ghicitori etc.). Al treilea caz este cel mai bine reprezentat în mediul social și el reprezintă centrul de greutate al fundamentării autorității. Este vorba, în esență, de acceptarea autorității pe temeiul competenței personale, a poziției ierarhice ce oferă o viziune mai cuprinzătoare și un plus de informație, precum și un drept de decizie recunoscut social și moral. Cei care recunosc autoritate au, în acest caz, două motive distincte: primul, acela determinat de presupoziția că societatea trebuie condusă iar conducătorii trebuie ascultați; al doilea, acela determinat de presupoziția că aceia care au fost desemnați să conducă au și capacitatea de a o face. Aceste motive au, în conștiința colectivă, o puternică justificare morală.
Dacă aspectele morale pot fi fundament foarte puternic al autorității, care sunt fundamentele autorității morale ?
Așa cum am subliniat mai înainte, fundamentele autorității morale sunt: prestigiul, reputația și exemplul personal.
Prestigiul este un concept insuficient de clar precizat. Dicționarul explicativ al limbii române desemnează prestigiul ca fiind ,,autoritate morală, considerație, influență de care se bucură cineva sau ceva; vază, importanță” . În continuarea celor de mai sus, dicționarele de psihologie definesc prestigiul ca ,, fenomen psiho-social legat de statut, rol și de succes. Prestigiul poate fi atașat unei persoane (șef, savant), unei grupări (clasă socială), unei profesiuni, unui loc, unei epoci. Atribuit de către cineva, în interiorul unui grup socio-cultural diferit, prestigiul suscită deferență și admirație și ca urmare a puterii sale de influențare constituie o valoare socială apreciată.” Așadar, prestigiul este ,,ceva” atribuit ,,cuiva”, de către ,,cineva”. O dată dobândit de către o persoană, prestigiul joacă, în plan acțional, un rol foarte important deoarece ,,persoanele de mare prestigiu sunt adeseori imitat, constituie modele și iradiază influențe complexe asupra celorlalți ca și o atracție cu totul deosebită”.
Vorbind despre autoritatea personală, Petre Andrei susține că aceasta se bazează pe vârstă, pe forță fizică și pe superioritatea spiritului. Prima impune respect, a doua impune frică, iar superioritatea spiritului ,,trezește în conștiința indivizilor tendința de imitație și instinctul de subordonare”. Autoritatea personală, susține autorul, este însă foarte variabilă și fragilă deoarece ea depinde mai întâi de persoana care se impune și apoi de indivizii cărora li se impune.
Preluând ideile germanului A. Vierkandt din ,,Autoritat und prestige”, Petre Andrei contestă rolul prestigiului de fundament al autorității morale. Autoritatea personală propriu-zisă, susține autorul, nu trebuie confundată cu ceea ce se numește prestigiul, căci nu arareori în societate avem de a face cu indivizi care impun, sunt temuți, uneori chiar urâți, după cum există alții care por fi iubiți sau stimați fără a putea impune altora o abdicare de la propria lor voință și gândire. În genere, prestigiul este lipsit de temeiul rațional al superiorității. Cel care are numai prestigiu are numai o superioritate spontană căreia i se supune cineva ușor, dar de care se poate desface tot așa de repede. Prestigiul are mai mult un caracter mistic, care derivă fie din poziția socială a unui individ, fie din cauza ignoranței noastre, căci adeseori cineva pe care nu-l putem observa destul de bine, pe care nu-l cunoaștem, despre care se aud lucruri bune, are prestigiu. Așa se creează acea popularitate misterioasă și acea aureolă inexplicabilă în jurul unor anumite persoane. Prestigiul este deci irațional și nu depinde de faptele și superioritatea socială a cuiva, ci numai de impresia pe care o face asupra celorlalți, susține în încheiere, Petre Andrei.
După opinia mea, prestigiul constituie unul din fundamentele autorității morale. Prin prestigiu înțelegem o relație ce ia naștere între conducători și conduși și se manifestă prin acceptarea conștientă a conducătorului datorită competenței, calităților și meritelor acestora dovedite în multe împrejurări. Prestigiul este aprecierea deosebită de care se bucură o persoană sau instituție pe baza unor însușiri pe care le are. Este adevărat că, în dese situații, această atribuire de calități conducătorului este lipsită de raționalitate, putându-se produce ,,efectul de prestigiu” în planul autorității morale.
Undeva pe aproape, ca înțeles, întâlnim termenul de reputație. Despre reputație, Dicționarul explicativ al limbii române mai înainte amintit spune că înseamnă ,,părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat. Renume, faimă, celebritate”. Din punct de vedere moral, și în strânsă legătură cu problema autorității morale, avem în vedere, atunci când vorbim despre reputație, doar ,,reputația pozitivă” și înțelegem prin aceasta considerația, prețuirea de care se bucură o persoană datorită modului său de conduită, predominant pozitivă.
Cât privește cel de-al treilea fundament al autorității morale – exemplul personal -, desemnăm prin acest concept un tip anume de comportament moral care exprimă (se înscrie în) idealul moral al unui grup social, profesiuni, instituții. Exemplul personal este expresia trăsăturilor morale specifice unei anumite morale și poate fi întruchipat de persoane sau instituții. Exemplul personal înseamnă, în ultima instanță, un ansamblu de calități morale întrupate într-o anumită persoană, calități morale evidente și probate.
Despre acest aspect voi vorbi în al treilea capitol al lucrării mele.
CAPITOLUL 3
AUTORITATEA MORALĂ A OFIȚERULUI ARMATEI MODERNE
3.1. Personalitatea morală a ofițerului armatei moderne
Cu aproape un secol în urmă sociologul român de valoare internațională, Dimitri Gusti, îndemna: ,,Acționează astfel încât în fiecare clipă a acțiunii tale să atingi realizarea maximă a personalității tale”, căci, sublinia la vremea sa marele Goethe, ,,….din câte-n lume-avem / Numai personalitatea / Este binele suprem”. Frumoase îndemnuri ! Dar oare este posibil așa ceva ? Am putea noi să ne angajăm la un așa travaliu ? Dacă da, cum ? Ce înseamnă a fi o personalitate ? Domeniul militar poate fi mediul desăvârșirii noastre morale ? Iată întrebări la care vom răspunde în paginile următoare.
Înainte de a începe descifrarea conotațiilor conceptului de personalitate morală, considerăm necesar să facem o scurtă incursiune în problematica personalității umane pentru a facilita înțelegerea.
Personalitatea umană constituie obiectul de studiu al mai multor discipline: psihologia, filosofia, sociologia, dreptul etc., discipline care au dat înțelesuri oarecum diferite conceptului.
Noi ne păstrăm în limitele accepțiunii date de filosofie.
Cuvântul ,,personalitate” – ca și cel de ,,persoană” – derivă din latinescul ,,persona”, care desemna o mască ce o purtau artiștii în antichitate, când jucau rolul pe scenă. De aici cuvântul ,,persona” a primit înțelesul de rol, astfel că în plan socil, actualmente, personalitatea este o persoană care este capabilă să joace și joacă în realitate un rol de seamă în viața omenirii, se identifică cu acest rol, realizându-l în chip desăvârșit; este ,,persoana cu aptitudini și însușiri intelectuale, etice, morale, deosebite care aduce o contribuție valoroasă (excepțională) în domeniul socil-politic sau în filosofie, știință, tehnică, literatură”.
Personalitatea nu este un dat, ci un produs, reprezentând răspunsul (compensator) conștient al subiectului la realitatea înconjurătoare. Omul nu este ci se face. Cum ? În procesul însușirii active a conținuturilor și a valorilor sociale, a influențelor mediului social, cât și în procesul obiectivării, al acțiunii creatoare de valori. Originalitatea creatoare, slujirea comunității, tăria voinței, consecvența, echilibrul și bogăția spirituală ar fi câteva din trăsăturile sale caracteristice.
Personalitatea poate fi privită și din perspectiva eticii, ca atare se poate vorbi de personalitate morală. Problema personalității morale a fost foarte discutată de eticieni, născându-se mai multe concepții despre formarea și manifestarea sa.
Pentru Kant, personalitatea este ,,omul nou” al epocii și sensul moralei ar fi de a-l face pe om să fie apt, să devină o personalitate. Omul nu este o oaie în turma domnului, ci propriul său creator și stăpân, personalitatea fiind un produs al propriului efort. În filosofia românească interbelică, C.Rădulescu-Motru oferă un mod original de abordare a personalității. În concepția sa, ,,producerea” personalității este scopul suprem al ,,realității totale” (expresia îi aparține), adică a existenței, pe care o reduce până la urmă la legile realității originare, legile naturii.
Dimitrie Gusti, despre ale cărui idei etice am mai amintit, abordează problema personalității din perspectiva voinței: ,,unitatea armonic concentrată dintre afectele fundamentale ale voinței” (iubire de sine, simpatie și respect) cea mai lungă formează conceptul de personalitate, de unde și imperativul formulat la începutul capitolului. Dimitrie Gusti abordează problema personalității sociale convins fiind că criza societății contemporane lui este determinată de criza personalității sociale, iar rezolvarea ei ar presupune depășirea crizei personalității, lucru posibil prin ,,înscriere” între dominantele personalității următoarelor:
voința de a fi ceea ce ești, adică actualizarea maximă a potențialului de care dispui;
voința de participare la viața socială;
voința de a crea în sânul națiunii valori mici sau mari deopotrivă necesare;
voința de a persevera în realizarea cu curaj a scopurilor sociale și naționale.
Personalitatea, sublinia autorul citat, nu este hărăzită doar elitelor (,,spiritelor pure”). ,,Realizarea ei este posibilă aici, în lumea în care trăim și stă în putința tuturor. Tribuna personalității este viața, cu tot ce constituie munca ei de devenire”.
În concepția creștină (ortodoxă) personalitatea morală ,,este întruparea liberă și personală a binelui într-o dezvoltare consecventă și armonică a întregii ființe și în participarea creatoare la viața morală a omenirii”. Personalitatea se naște din persoană ,,prin acceptarea și cultivarea liberă și personală a valorilor care-i sunt inerente”. Personalitatea morală este deci acea persoană morală ajunsă la desăvârșirea prin întruparea binelui în sfinți, posesori ai unei curățenii morale exemplare. Două ar fi căile prin care creștinul poate atinge nivelul personalității: purificarea – ferirea de orice păcat, eliminarea a tot ce este rău, și spiritualizarea – pătrunderea spiritului de duhul lui Hristos.
Mijloacele formării morale ar fi:
asceza (ca ,,exercițiu” intern și extern); ,,privegherea” ca ,,atenție vie și neobosită la toate mișcările dinăuntru ale firii”; îndreptarea sufletului întreg spre realizarea binelui; meditația, spovedania, retragerea spirituală; regimul de viață cumpătat; renunțarea la plăcerile trupești;
comuniunea – revărsarea vieții lui Hristos în credincios; se poate realiza prin : Sfintele Taine, Sfânta Scriptură și rugăciune;
imitația – urmarea modului de viață care a fost Hristos.
După această incursiune putem încerca o definiție a personalității morale: Personalitatea morală este o componentă integrativă esențială a personalității umane, care desemnează omul conștient de sine ce se distinge prin originalitate modului de asigurare a cerințelor morale, prin capacitatea de a crea valori sociale care contribuie la progresul moral al societății.
Pornind de la definiția de mai sus, putem prezenta și câteva din trăsăturile personalității morale:
conștientizarea și afirmarea efectivă a nevoii de a fi om, de a se manifesta ca valoare în toate planurile activității sociale, de înfăptuire a binelui moral;
autodeterminarea – capacitatea de a se transforma, de a interioriza necesitatea exterioară (naturală și socială), astfel încât constrângerea să devină datorie , iar normele și regulile morale să se transforme în convingeri, sentimente și acte de voință;
îndreptarea permanentă spre dimensiunea morală a analizei și acțiunii, ceea ce presupune discernământ critic, capacitatea de opțiune și acțiune îndreptată spre ,,cel mai bun lucru”;
demnitate și onoarea prin care se exprimă atitudinea față de sine și față de alții, față de valorile și non-valorile propriei conduite sau ale conduitei altora.
Spuneam mai înainte că personalitatea morală nu este un dat ci se formează. Procesul de devenire a personalității morale, de integrare în structurile intelectuale, afective și volaționale a valorilor, principiilor și normelor morale, se realizează prin intermediul unor modalități și forme instructiv-educaționale, în care un rol important îl au instruirea și autoinstruirea morală. La începutul formării personalității morale dominantă este eteronomia, adică primatul constrângerii exercitate de adult și respectul copilului față de regula prezentată de adult. La 10-11 ani eteronomia cedează locul autonomiei în sensul că regula constrângerii este înlocuită cu regula cooperării, regulile nu mai sunt doar impuse din exterior, ci sunt supuse unui examen critic și acceptate sau respinse după un examen critic.
Personalitatea umană în general, deci și personalitatea morală nu se poate realiza și dezvolta în afara libertății, ultima constituind condiția sine qua non a primeia. ,,Dacă privim personalitatea umană ca un sistem complex și dinamic de structuri și elemente ce se intercondiționează reciproc, atunci libertatea umană (în general) – cea morală în special – ni se dezvăluie drept cadru de manifestare nu numai a posibilităților sale de creație și inventivitate în domeniul științifico-tehnic, profesional, social-politic, cultural-artistic, ci și în sfera moralității.” Libertatea morală reprezintă o trăsătură a personalității morale (și nu numai cadru propice formării și afirmării acesteia), una din trăsăturile sale fundamentale.
În manifestarea sa normală am văzut ce se înțelege (presupune) prin personalitatea morală. Dar există și stări (manifestări) de alterare a personalității. Atunci când omul pierde o parte din instanțele care-l dimensionează (ideal, avere, părți ale corpului etc.), el se depersonalizează, stare resimțită ca un gol interior, lucrurile obișnuite nu mai au sens, rost; omul a ieșit din rostul lui. Apersonalizarea caracterizează subiectul care nu reușește să aibă puncte de vedere proprii în raport cu persoane sau situații. Există și așa-zisa ,,personalitate negativă”, adică personalitate structurată dizarmonic de tip antisocial, incapabilă de adaptare la normele morale și de a menține relații sociale.
Pentru ofițerii armatei moderne, având în vedere statutul lor socioprofesional, unitatea dintre personalitate și moralitate este o cerință de bază a vieții lor. Am spus moralitate deoarece nu orice cadru militar este (poate fi) o personalitate morală, dar de moralitate trebuie să dea dovadă. Această trăsătură, ca și eventualul statut de personalitate morală, nu este un dat, ci trebuie cultivată, iar locul unde se cultivă este ,,școala militară”.
Profilul moral al cadrelor militare trebuie să cuprindă, într-o unitate strânsă, două categorii de calități:
calități morale personale, deci care țin efectiv de caracterul său;
calități de promotori morali, care țin de posibilitatea îndeplinirii sarcinilor educative: capacitatea de a crea un climat sănătos, cultivarea cinstei, corectitudinii, modestiei, respectului pentru adevăr, combaterea subiectivismului și arbitrariului în aprecierea oamenilor, simpatie pentru oameni, voința de a săvârși pe alții etc.
Dintre calitățile morale ale cadrelor militare enumerăm: devotamentul, cinstea, corectitudinea, responsabilitate, onoarea, curajul, principialitatea, răspunderea, demnitatea. Asupra unora dintre acestea mă voi referi pe parcursul acestui capitol.
3.2. Autoritatea și autoritatea morală a ofițerului armatei moderne
Există în plan social o putere militară, concentrată, în cea mai mare măsură , la nivelul armatei. Ea se manifestă în plan real ca forță militară, în primul rând așa, dar și ca autoritate militară (a militarilor). Instrumentele forței militare sunt armele, iar instrumentele autorității militare sunt tradiția, legile în virtutea cărora funcționează această instituție, competența cadrelor militare, însemnele sale, ierarhia militară etc. Nu discutăm aici autoritatea instituției, ci autoritatea morală a ofițerului armatei moderne.
Există după cum se știe două căi pentru a câștiga autoritatea: prima, prin folosirea exclusivă a puterii pe care ți-o oferă funcția încredințată, prin impunerea forței, prin folosirea exclusivă a metodelor coercitive; a doua cale , prin trăsături frumoase de caracter, pregătire superioară, moralitate de săvârșită. Aceasta este, de fapt, autoritatea recunoscută și prețuită de oameni, o autoritate trainică, solidă. Putem spune, deci, că autoritatea cu deosebită forță de penetrație asupra conștiinței și conduitei subordonaților presupune deopotrivă cunoștințe multilaterale, responsabilitate și moralitate sau, în termenii filosofului Diderot, ,,Știința și sinceritatea constituie adevărata măsură a autorității”.
Autoritatea morală a cadrelor militare nu se bazează pe competență, nici pe cea a gradului sau/și funcției; ea decurge din statutul de priceput militar sau de conducător. Autoritatea morală se bazează pe manifestarea unor calități și însușiri morale dintre care am enumera:
concordanța dintre vorbe și fapte;
principialitate și exigență;
muncă cinstită;
lipsă de fățărnicie;
tenacitate morală;
spirit de cinste și corectitudine;
demnitate și onoare militară etc.
Autoritatea morală nu se dobândește odată cu investirea în funcție. De asemenea, ea nu este un dat, care vine de la sine, ci se obține prin efort conștient, susținut, prin exigență și principialitate, prin apropierea de subordonați și receptivitate la nevoile lor, prin încercarea de a găsi soluții mereu îmbunătățite la numeroasele probleme ce apar în viața de zi cu zi. Așa cum remarca Andre Maurois, cea mai sigură cale pentru câștigarea și menținerea autorității este munca: ,,Există mii de drumuri – scria marele umanist, care duc la o reușită efemeră și fragilă; nu există decât unul singur către o reușită durabilă. Iar acest drum este cel al muncii neîncetate, al omului mereu avid de a învăța mai multe; este de asemenea, acela al dragostei pentru ceilalți oameni și al efortului de-ai înțelege; este în sfârșit, acela al perfecționării propriului eu.”
De ce este necesară autoritatea morală pentru ofițerul armatei moderne? Autoritatea morală are drept rezultat sporirea autorității generale a ofițerului armatei moderne și, ca atare, creșterea puterii sale. Ea constituie un factor de securitate, de asigurare a participării și demnității individului în cadrul organizației. Autoritatea morală este un factor de încredere în viitor, garant al speranțelor de afirmare, este un factor de coordonare în procesul de interacțiune. Autoritatea, dublată de autoritatea morală reală, duce la atingerea obiectivelor organizației și la menținerea grupului militar ca grup, ca o unitate. Autoritatea morală nu poate fi delegată odată cu delegarea în actul de conducere. Împuternicind comandantul de grupă/pluton să execute cu subordonații o acțiune nu i-ai delegat și o parte din autoritatea ta morală. Autoritatea morală se constituie în mediul libertății și al toleranței morale.
Nefiind întovărășită de nici un fel de sancțiune și neposedând nici un fel de mijloc de constrângere exterioară, ci având drept singură cale de impunere convingerea, autoritatea morală trebuie să constituie pentru fiecare dintre noi o dimensiune a statutului de ofițer modern în Armata României. Să nu cădem însă în patima ,abuzului” de autoritate morală, ceea ce ar însemna, folosind cuvintele lui Andrei Pleșu, ,,tendința de a judeca tranșant lumea și oamenii, aplecarea irepresibilă de a sfătui, invocând, drept argument, propria calitate morală, laolaltă cu o prezumtivă experiență de viață.
Absolut necesară pentru exercitarea în cele mai bune condiții a atribuțiilor funcționale, atât cele de comandă cât și cele educative, autoritatea – sinteza rezultată din îmbinarea valorilor și responsabilităților funcției cu calitățile celui care conduce – se cere mereu întreținută, pentru a nu se diminua sau chiar pierde. Un asemenea pericol este inevitabil în situații de genul: necunoașterea domeniului condus, abandonarea pregătirii sistematice, neconcordanța dintre vorbe și fapte, dintre principiile exprimate și practicile promovate precum și multe altele. Fiecare în parte, atunci când apar, afectează grav autoritatea celor în cauză și firește, prin aceasta diminuează mult forța actului de conducere, randamentul muncii în general.
Valoarea formării oamenilor pentru acțiunea militară este dată de fundamentele unei educații morale sănătoase, în cadrul căreia caracterul devine elementul prioritar. Orice organizație militară are proprii arbitrii morali, acei militari care prin cuvintele și faptele lor stabilesc standarde de conduită morală. Desigur pentru aceasta este necesar ca fiecare ofițer al armatei moderne să cunoască, să înțeleagă și să manifeste un comportament moral clădit cu sfințenie pe atributele și notele caracteristice ofițerului de caracter.
Loialitate și supunere, integritate și curaj, subordonare față de binele unității și față de națiunea română sunt virtuți indispensabile funcției militare.
Moralul pentru a-și evidenția valențele sale calitative este necesar a se manifesta atât în acțiunile personale, cât și cele profesionale, publice ale ofițerului lider militar de caracter. Numai cei cu o concepție îngustă și falsă despre viața morală susțin că dacă își îndeplinesc în mod onorabil obligațiile de serviciu, le pot neglija pe cele personale. Câtă fățărnicie și superficialitate la ofițerul care pretinde sinceritate, loialitate și demnitate din partea subordonaților săi, iar el consumă în mod exagerat alcool, își înșală soția, nu se interesează de soarta copiilor săi. Aceste opinii înguste nu sunt și nu pot fi compatibile cu leadership-ul militar de caracter.
Profesiunea de ofițer este în mod direct legată de cele mai înalte valori umane, iar fiecare ofițer al armatei moderne trebuie să fie sensibil la valorile morale, să manifeste înțelegere și adeziune totală la acestea. Fiind calități esențiale asigurării funcționării eficiente a organismului militar și manifestării virtuților personale ale fiecărui militar, acestea devin obligații pentru ofițerii comandanți în a le forma subordonaților lor.
Valorile societății democratice sunt considerate de mulți oameni ca fiind ,,liberale”, deși o armată responsabilă să apere aceste valori liberale este considerată o instituție ,,conservatoare”. Grija față de demnitatea individuală a fiecărei persoane sugerează o orientare liberală, iar celor care luptă pentru demnitatea individuală li se impune să renunțe la propriul individualism de dragul grupului. Aici se poate constata, lucru sesizat de mulți autori, prezența unei discrepanțe paradoxale între presupusele valori civile și militare. Totuși, există o părere majoritară asupra recunoașterii faptului că fără valorile conservatoare de loialitate, supunere și autocontrol funcționalitatea armatei ar dispărea.
Responsabilitatea fiecărui ofițer al armatei moderne este de a depăși acest paradox aparent, pentru că numai un ofițer cu o gândire liberală este în măsură să-i influențeze pe alții, să exercite presiuni asupra altora într-o societate de oameni liberi în care s-au născut și au crescut. Manifestarea autorității ofițerului, ca necesitate a exercitării eficiente a actului de comandă asupra subordonaților este mai puternică și mai completă decât cea din cadrul oricăror altor raporturi umane și domenii din societatea noastră. Această autoritate merge mână în mână cu responsabilitatea de a respecta demnitatea individuală a subordonaților păstrând totodată ordinea și disciplina militară. În acest fel valorile liberale și conservatoare trebuie reunite în mod echilibrat în persoana ofițerului armatei moderne. Nu este un lucru ușor, dar este extrem de important și necesar. Cum se poate reuși acest lucru? Ofițerul armatei moderne nu trebuie să fie nici absolutist, nici relativist, ci trebuie să păstreze o perspectivă echilibrată prin care să poată cuprinde întreaga complexitate ce caracterizează întrepătrunderea valorilor morale cu funcția militară.
Un ofițer cu un moral puternic își va asculta mereu glasul conștiinței în mod onorabil, indiferent de situațiile care apar, indiferent de opinia publică, dacă este convins că ceea ce face este o faptă onorantă, corectă și cinstită. Ofițerul cu un caracter slab devine ușor influențabil de opinia publică și de părerile personale ale altora, îi este teamă de consecințele acțiunilor sale asupra reputației și prestigiului său.
Nu este neapărat necesar să ai tot timpul dreptate, atâta vreme cât subordonații știu că ofițerul care-i comandă a făcut ceea ce a crezut că este bine în acea situație. Oamenii trebuie să creadă că liderul știe ce vrea, că intenționează să facă ce spune, că face ceea ce spune cât poate mai bine, că se poate conta pe faptul că el este consecvent. ,,Nimeni nu este cu adevărat om superior dacă pe lângă superioritatea de muncă n-are o energie de continuitate a muncii, o voință nestrămutată de a ajunge acolo unde trebuie: adică om de caracter în toată accepțiunea cuvântului”.
Un caracter bun este necesar pentru a câștiga respectul, iar respectul rămâne una dintre condițiile realizării calității de lider, mai ales pe termen lung. Atunci când un ofițer are respectul subordonaților săi, aceștia vor încerca să-i imite acțiunile, obiceiurile, felul de a fi și de a acționa, îl vor asculta și îl vor urma în orice acțiune, își vor îndeplini misiunile cu orice risc.
Putem spune că subordonații vor reacționa direct proporțional cu caracterul ofițerului care-i comandă, indiferent dacă este bun sau rău. Subordonații își urmează ofițerii pe care îi respectă și în care au încredere, știind că aceștia vor avea întotdeauna grijă pentru soarta și viața lor în orice condiții.
Războiul, mai mult decât o ciocnire de forțe materiale, este o ciocnire de voințe și caractere. Din această cauză militarii trebuie să aibă acea forță morală care să reziste nu numai șocului brutal la care sunt supuși de realitatea câmpului de luptă, ci și unei ciocniri tot așa de periculoase ca și războiul: ciocnirile de spirit și de concepție. Firește că puterea morală a unei armate este aceea care rezultă din contopirea caracterului ofițerilor cu cel al celorlalți militari. Într-adevăr, pentru ca armata noastră să aibă o forță morală maximă, trebuie ca atât ofițerii, cât și ceilalți militari să fie oameni cu caracter puternic. Numai astfel se poate realiza acea stare de spirit care îi determină pe subordonați să facă totul pentru lider (ofițer) și pentru misiunea ordonată de acesta, indiferent de cost, chiar dacă acesta este sacrificial propriei vieți.
Războiul de astăzi nu se mai face cu militari care să se supună orbește, ci cu persoane conștiente, care merg libere să-și facă datoria și la nevoie să-și sacrifice viața. Îndeplinirea datoriei ostășești, ca partea cea mai însemnată și mai curată a datoriei cetățenești se realizează numai în condițiile în care există convingerea fermă că demnitatea poruncește îndeplinirea datoriei.
Aceasta se realizează în condițiile asigurării compatibilității caracterului de lider cu scopurile urmărite și a armonizării cu forțele de motivare dominante ale acelora pe care caută să-i conducă. Dacă misiunea este înțeleasă ca reprezentând un scop cu adevărat nobil, atunci militarii se vor angaja total, prin asumarea oricărui risc, în vederea îndeplinirii acesteia.
3.3. Posibile calități morale ale ofițerului armatei moderne
Personalitatea ofițerului presupune ca o condiție indispensabilă dezvoltarea și afirmarea unor calități alese de ordin moral și trebuie să îmbine organic atât calitățile ce le conferă atributul de specialiști militari, cât și virtuțile morale superioare, de genul omeniei, corectitudinii, cinstei, onoarei, altruismului, principialității etc. Ofițerii transmit tinerilor ostași, o dată cu știința și măiestria mânuirii armelor, a folosirii procedeelor de luptă și sentimentul dragostei și respectul față de patrie, mândria de a fi în slujba apărării acesteia, răspunderea față de societate, corectitudinea și conștiinciozitatea în muncă, cinstea, exigența față de sine însuși și față de alții, pe scurt, o atitudine civică responsabilă și simțul datoriei, despre care Nicolae Iorga spunea că este ,,cea mai luminoasă dovadă de sănătate a unui suflet”. Dar, din perspectiva rolului de educator, se știe bine că numai o personalitate poate înălța alte personalități, numai un caracter integru poate modela alte caractere asemănătoare. Ei nu se pot afirma ca personalități fără a-și asigura un prestigiu de necontestat din punct de vedere moral; nu se pot face iubiți și respectați de subordonați dacă nu au o conduită în deplin acord cu morala, activitatea lor trebuind să se întemeieze pe o conduită înaintată, pe fermitate și principialitate, pasiune și spirit de abnegație. Pentru aceasta trebuie depus un efort pentru formarea noastră pe coordonatele unui profil psihomoral clar definit, întemeiat pe integritate, probitate profesională și etică, respectul pentru adevăr, refuzul hotărât al compromisurilor, al abaterilor de la principiile și normele unei munci și vieți oneste, cinstite.
Profilul moral al ofițerului armatei moderne se poate încadra foarte bine în standardele moralei creștin-ortodoxe, mai ales dacă ne gândim la trecutul de luptă al poporului român, care a știut mereu să fie onest și cinstit, însă la fel de bine a știut să-și apere țara cu sabia. Și în Vechiul Testament și în era creștină sunt o mulțime de mărturii despre sfinți care au slujit sub arme și acest lucru nu i-a împiedicat să ducă o viață morală atât de înaltă încât să ajungă la sfinți. S-a împământenit în societate vorba de „bun creștin” despre cei care duc o viață după norme morale propovăduite de Biserică dar și „nedus la biserică” despre cei care nu se prea împacă cu moralitatea. Renumele de bun creștin este un fapt bine văzut în societate, dând naștere la încredere și o mai bună comuniune. Cu atât mai mult ofițerii armatei moderne trebuie să posede virtuțile moralei creștine, căci ei sunt cei de la care societatea așteaptă mai mult, si sunt, și trebuie să fie modele de urmat pentru subordonații lor.
Profilul moral al cadrelor militare cuprinde, intr-o indisolubilă unitate, două categorii de calități:
calități morale personale
calități care țin de posibilitatea îndeplinirii sarcinii de promotori morali
Calități morale personale
Unul dintre bunurile morale pe care le poate avea comandantul (ofițerul) este onoarea. Baza onoarei militare este, pe de o parte, virtutea fiecăruia, iar pe de altă parte celelalte calități și vrednicii ale lui: curajul, inteligența, profesionalismul, dexteritatea în profesia militară etc. ,,Pentru a nu fi deviată sau pervertită, onoarea militară trebuie să se întemeieze pe temeliile moralei. Această idee este fundamentală”. Deținerea armelor și capacitatea de a le folosi impun militarului, în special ofițerului, să posede calități morale clare. Știind că morala este știința binelui și a răului, teoria acțiunii umane în măsura în care este supusă binelui și are drept scop binele, dificultatea va consta în a defini binele, cu atât mai mult cu cât ofițerul va putea fi confruntat cu situații în care nu-i va fi ușor să determine unde se află binele si ce este binele. În acest sens putem porni de la principiile enunțate atât in Biblie, cât și de înțeleptul chinez Confucius: „Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu face”, sau în Evanghelie: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. Chiar dacă pare utopic, ofițerii trebuie să mediteze la acest ideal înalt. Aceasta nu înseamnă neapărat că ofițerii trebuie să facă pe mielușeii. Forța armată este făcută pentru a apăra PATRIA cu armele, ceea ce implicit, înseamnă să distrugă, să rănească și să ucidă; datoria ofițerilor este deci aceea de a se pregăti eficient pentru aceasta, de a-și îndeplini pe deplin datoria de apărare dar, în aceeași măsură, de a avea în ei principiile și voința de a nu depășii puterea ce le este încredințată.
Onoarea militară constă și în a-ți face bine meseria. Adică:
în timp de pace să se pregătească bine de război, astfel încât forța armată să constituie o unealtă disuasivă și, deci o garanție de pace;
în timp de război să-și conducă oamenii la luptă cu determinare, economisindu-le sângele și energia și având curajul de a merge ei înșiși până la jertfa supremă.
Timpul de pace impune ofițerului armatei moderne să depășească monotonia vieții de cazarmă, meschinăriile vieții cotidiene datorate lipsei de mijloace și dezinteresul concetățenilor săi pentru militărie. Totuși nu trebuie să nu acționeze. Trebuie să mențină în mod inteligent rigoarea disciplinei fără a neglija relația umană cu subordonații, fără, în sfârșit, să uite rolul său de educator al tinerilor pe care națiunea i-a încredințat.
Studiul și punerea în aplicare a noțiunii de onoare începe în timp de pace. Un ofițer care se lasă dus, care acceptă mici compromisuri în timp de pace și de calm, se va lăsa mai ușor antrenat în comiterea unor acte contrare onoarei atunci când vor interveni dificultățile, proba focului și alegerii dramatice.
În timp de criză sau de conflict deschis, onoarea ofițerului este de a-și îndeplini până la capăt misiunea. După cum spunea generalul Castelnau, unul dintre marii generali francezi ai primului război mondial, ,,decizia fermă de a muri mai degrabă decât a da înapoi dă măsura forței noastre morale, a acestei forțe care singură face valoarea unei trupe”.
Însă această eficacitate și această voință de a îndeplini misiunea au limite.
Finalitatea, adică îndeplinirea misiunii, trebuie să justifice orice mijloace și procedee? Aici se situează atât limitele cât și măreția onoarei militare. Această întrebare banală, pusă poate de mii de ori, capătă o importanță cu atât mai mare în zilele noastre cu cât ideologii monstruoase au pervertit spiritul uman, iar militarul dispune de o putere mai mare ca niciodată.
O altă calitate a ofițerului armatei moderne este de a fi responsabil, și responsabil nu poate fi fără referință morală și fără un caracter puternic. Responsabilitatea înseamnă a accepta profund misiunea încredințată, înseamnă a ne dărui cu totul în îndeplinirea ei, știind să luăm asupra noastră eșecurile și neajunsurile. Responsabilitatea mai este și corelatul intern al libertății, în sensul că, atunci cât ești responsabil, ai capacitatea de a decide între alternative, între bine și rău, respectiv poți răspunde verbal pentru decizia luată.
A fi la comandă înseamnă să știi să execuți ordine, ceea ce ne conduce să vorbim despre disciplină. Disciplina este una singură și este valabilă pentru toți, deși îmbracă forme diferite. Faptul că armata de află sub autoritatea puterii politice nu înseamnă că ofițerul trebuie să execute toate ordinele și toate dorințele puterii politice, necondiționat. Limita este tocmai onoarea și morala. Există regulamente care prevăd explicit cazurile în care militarul trebuie să refuze să execute ordinele.
În sfera onoarei, aprecierea raportului între valoarea bazată pe impresia ori intuiția opiniei colective și conduita militarului are și aspecte delicate. Căci valoarea personală morală nu corespunde întotdeauna cu opinia colectivă. Adesea nu suntem, în realitate, așa cum socotesc alții că suntem. Valorăm, moral, fie mai mult, fie mai puțin decât apreciază superiorii noștri.
Onoarea este și obiect al dreptului natural. Potrivit acestui drept, omul este îndreptățit să pretindă și să primească ce este al său. Dar respectarea impune și obligații corespunzătoare. Între onoare și respectarea unor îndatoriri există o strânsă legătură. Onoarea este ca o piatră prețioasă căreia cel mai mic defect în scade mult prețul. Este o comoară ce nu se poate redobândi o dată ce, dintr-o nesocotință, a fost pierdută. Militarul de onoare este constant în voință și acțiune. El își este credincios sieși, înfruntând toate primejdiile, toate amenințările, nu face concesii în conduita demnă. Nu se schimbă după împrejurări și interes individualist. Pe cuvântul lui poți pune preț pentru că el confirmă, prin fapte, atât convingerile cât și faptele sale. Își ține promisiunile față de orice camarad. Este principial cu sine și cu alții. Pe scurt, pentru a evita pierderea demnității omenești și creștinești, militarul de onoare disprețuiește nu numai ghimpii durerii, ci și fulgerele unor împrejurări obiective. Onoarea este averea celor aleși, a celor bogați sufletește, cum am mai spus – giuvaier de mare preț. După cum spune Sfânta Scriptură ,,ai grijă de nume, că acesta va rămâne mai mult decât o mie de comori de aur” (Isus Sirah 41,15).
Oricât de înalte, necesare și respectabile sunt valorile patriotismului, onoarei și simțului datoriei, ele pot fi și sunt adesea duse dincolo de rațional. Patriotismul poate incita la disprețuire și respingerea celorlalte națiuni; simțul exacerbat al datoriei poate duce la folosirea oricărui mijloc în îndeplinirea misiunii. De aceea aceste valori trebuie să fie echilibrate de o alta și mai generală, care este respectul față de persoană. Promovarea acestei valori are drept consecințe datorii față de subordonați, față de egali, de superiori și de adversari.
Ofițerul armatei moderne trebuie să fie ferm și să știe să-i protejeze pe subordonații săi mai ales în timp de criză sau de război, în care instinctul cel mai primitiv are tendințe de a prima asupra rațiunii. A nu tolera delăsarea morală, cruzimea, violența inutilă, merge adesea mână în mână cu voința fermă de a economisi viața subordonaților.
Datoriile față de egali constau nu numai în respect și ascultare, ci și în curajul și interesul de a le prezenta adevărata situație, indiferent dacă este bună sau proastă și chiar de a le explica dezacordul cu intenția, de exemplu, a unei manevre pe care ar fi expus-o.
Datoriile față de adversar sunt mai greu de îndeplinit în zilele noastre. Astăzi, conflictele au căpătat un caracter total, în care armele, mai puternice și mai sofisticate, ucid în mod anonim și brutal. Regulamentele militare și convențiile militare ale Dreptului Internațional Umanitar stipulează reguli foarte respectabile și precise, însă a căror pondere riscă să fie slabă în toiul acțiunii. Ceea ce va conta atunci va fi doar un caracter oțelit și o conștiință dreaptă, luminată de normele obiective ale moralei, care permit să nu se uite că fiecare adversar este o persoană.
Ofițerul armatei moderne trebuie să dea dovadă de solidaritate. Solidaritatea umană este un sentiment care îi determină pe oameni, pe baza unor însușiri înnăscute, să-și acorde ajutorul reciproc în toate domeniile vieții și activității omenești, un liant puternic care încheagă pe toți oamenii intr-o unitate de voință, simțire, acțiune. Semnele camaraderiei ostășești se arată și prin ușurarea greutăților camarazilor și subordonaților, prin susținerea celor slabi, facere de bine tuturor, preluarea sarcinilor unul altuia.
O altă calitate a ofițerului armatei moderne este sinceritatea, care face pereche bună cu corectitudinea. Regulamentele militare fac precizări clare cu privire la pedepsele aplicate în cazul ascunderii adevărului și în cazul minciunii. Insă cinstea adevărată este cea care vine din interior, din inimă, nu cea impusă de justiția exterioară. Cinstită nu este acea persoană care respectă această valoare pentru că nu are altă soluție mai bună, ci aceea pentru care a fi cinstit este singura soluție, iar în afara ei este moartea.
Curajul ,,este calitatea ostașului de a reacționa calm, cu stăpânire de sine, de a nu intra în panică în momentele cruciale ale misiunii ce o are de îndeplinit”.
Curaj înseamnă lipsa fricii, aceasta ține, mai degrabă, de patologie psihică. Oamenii normali simt frica și în acest moment are rolul de a da energia necesară rezolvării unor situații de vârf, dacă este canalizată eficient și cu sânge rece, dacă este ținută în frâu.
Loialitatea exprimă statornicia în culori și în cuvinte, credincioșia de care dă dovadă persoana. Ofițerii armatei moderne trebuie să fie loiali jurământului pe care l-au depus, trebuie să-și respecte cuvântul dat față de orice persoană. ,,A jura înseamnă a te angaja solemn, de obicei într-o anumită formulă și intr-un cadru deosebit, înseamnă că te îndatorezi profund din punct de vedere moral, înseamnă că te obligi unui anumit mod de comportare în toate împrejurările. Cel care jură invocă drept garanție tot ce are mai scump: credința, onoarea, libertatea, sângele, viața”.
Ofițerul armatei moderne trebuie să fie loial însăși datoriei ce o are de îndeplinit, trebuie să fie loial superiorilor săi direcți (în limita regulamentelor și legilor morale, bineînțeles) să fie loial sieși și subordonaților, care în multe situații depind de el.
Acestea sunt majoritatea virtuților morale personale, inerente oricărui om de bună credință, în general și, ofițerului în special. Ele trebuie întregite cu o inteligență fină, tact pedagogic, viziune de ansamblu asupra lucrurilor, caracter puternic și o voință morală solidă, care este baza caracterului moral.
Viața morală nu se inventează plecând de la nimic. E necesară mai întâi o temeinică cunoaștere teoretică a moralei, sunt necesare baze pe care să o întemeiem. În al doilea rând, ea cere o practică zilnică, încă din timp de pace, neacceptând nici un compromis și fiind mereu în acord cu conștiința. Căci nu în ziua în care se ivește criza vom urma brusc percepte pe care nu am avut curajul să le punem în practică în zilele mai ușoare de pace. Atunci vom da ușor dovadă de slăbiciune, în momentul alegerilor dramatice.
Calități ce țin de posibilitatea îndeplinirii sarcinii de promotor moral
Fiecare ofițer al armatei moderne trebuie să fie nu numai o pildă personală din punct de vedere al conduitei morale, ci și un propagator activ al moralității. Calitatea de promotor moral consecvent reprezintă o obligație pentru toți comandanții – ofițer care au, intr-un fel sau altul, un asemenea statut și o trăsătură definitorie impusă de înseși atribuțiile lor, care îi obligă să asigure sănătatea morală a colectivității conduse. Însă nu trebuie să ne gândim numai la colectivitatea militară. Tinerii care satisfac stagiul militar sunt viitori întemeietori de familie și ceea ce le este implantat în suflet de către comandantul lor, în armată, măcar puțin, va fi transmis copiilor lor, direct – prin sfaturi , vorbe, etc sau indirect, prin modelul de conduită și manifestare morală.
Cea mai importantă calitate prin care comandantul poate influența comportamentul subordonaților este exemplul personal. Într-o subunitate, comandantul acesteia este figura centrală spre care se îndreaptă mereu toate privirile, nu numai în momentele de cumpănă. La vârsta pe care o au, tinerii militari manifestă un spirit de observație foarte dezvoltat. Ei îl observă și-l studiază pe comandantul lor cu multă atenție și rareori le scapă ceva. Văd ce nivel de pregătire are, ce concepții și convingeri promovează, cât de temeinic și de riguros conduce ședințele de instrucție, ce atitudine are față de subordonați și față de șefi, cât este el însuși de conștiincios, corect, disciplinat. Ei văd în comandantul lor modelul militar format spre care tind. Nu întâmplător se spune că ,,așa cum este comandantul, așa sunt și subordonații”. Este un adevăr atestat în toate ipostazele vieții și practicii ostășești, cu deosebire când este vorba de ordine și disciplină.
Exemplul are și calitatea de a acționa rapid. Poporul nostru a înțeles acest adevăr și-l concretizează în proverbul ,,Drumul exemplului este scurt, cel al povețelor este lung”.
Toate manualele de comandă spun că șeful trebuie să dea exemplul de urmat pentru subordonați. Aceasta nu înseamnă numai să dea asaltul în fața oamenilor săi, ca Mihai Viteazul în lupta de la Neajlov. Exemplul stă de-a lungul anului, rămânând el însuși, cu calitățile și defectele sale, având voința fermă de a fi la înălțimea sarcinii primite, fără lăudăroșenie sau triumfalism. ,,Adevăratul exemplu implică uitare de sine. Subordonații îi vor ierta șefului defectele dacă acesta dă impresia că îi slujește pe ei, că slujește unitatea de care este responsabil, în loc să se slujească pe sine” .
Există fără îndoială, o relație cauzală nemijlocită, între pregătirea militară, tehnică, de specialitate și psihopedagogică a comandanților și înrâurirea pe care ei o exercită asupra subordonaților în planul comportamentului și moralității militare.
Pentru militarii de astăzi, contactul cu ofițerii cu o pregătire solidă, cu un vast orizont de cunoaștere, cu însemnate posibilități spirituale și afective, impresionează în mod cu totul deosebit, determină o atitudine de respect și stimă. De aceea, tot ce vine de la asemenea cadre militare poartă girul credibilității, al autorității, își pune amprenta asupra conduitei tânărului militar.
O altă însușire importantă a personalității ofițerului armatei moderne este capacitatea de a crea și organiza un climat moral sănătos, în deplină concordanță cu principiile și valorile moralei. Ofițerul poate să le ofere un exemplu ideal de urmat, poate să-și formeze o autoritate morală solidă în cadrul subunității (unității), însă pe deasupra, el trebuie să vadă problema conduitei morale în ansamblu, să stabilească de unde pornește și unde vrea să ajungă, să știe să organizeze o viață morală în cadrul subunității, să canalizeze intenția și entuziasmul subordonaților asupra a ceea ce este frumos, moral și să înlăture elementele ce promovează imoralitatea, să manifeste o atitudine intransigentă împotriva eventualelor fenomene și/sau tendințe etice negative.
Comandantul trebuie să facă informarea morală, adică să le prezinte subordonaților normele, valorile morale, consecințele comportamentului moral; trebuie să se prezinte indirect, pe sine ca un model de urmat ca să le demonstreze că se poate. Însă, față de aceasta, trebuie să explice și partea bună a lucrurilor, bucuriile și frumusețile unei vieți trăite în deplină concordanță cu principiile moralei ortodoxe. Viața a demonstrat grăitor că un climat moral este superior nu numai din punct de vedere uman, prevenind uzura și degradarea energiilor umane, tendințele de suspiciune, teama, neîncrederea, servilismul etc., dar și din perspectiva rezultatelor muncii. ,,Acolo unde domnesc ordinea, principialitatea, omenia și moralitatea, se lucrează mai bine și cu mai mult spor. Prin această prismă, a optimiza climatul înseamnă a așeza întreaga activitate pe baze etice”.
Combaterea subiectivismului și arbitrariului în aprecierea oamenilor și cultivarea valorilor morale în rândul subordonaților sunt alte însușiri de promotori morali.
Între cerințele menite a mări influența exemplului personal al cadrelor militare asupra comportamentului moral al tinerilor militari, se înscrie și conduita consecventă, unitară, în formularea aprecierilor și cerințelor, exprimarea atitudinilor față de subordonați. Dacă azi se dă subordonaților un exemplu privind modul cum trebuie respectată o cerință a comportării regulamentare, nu se admite ca mâine să se îngăduie nesocotirea ei, iar poimâine să se pretindă cu asprime respectarea acesteia ș.a.m.d. Această oscilație între extreme este deosebit de dăunătoare în educația morală a subordonaților.
În demersul comandanților pentru instaurarea unei conduite morale exemplare, se impune totodată a se manifesta cerințe unitare din partea tuturor șefilor. Ce s-ar întâmpla dacă un ofițer ar formula și ar pretinde respectarea unei anumite norme de comportare, iar altul ar anula-o? Militarii dezorientați n-ar mai ști ce să creadă și, treptat, în cazul repetării unor asemenea situații, ar deveni circumspecți față de cerințele ce li se impun și și-ar orienta conduita după ceea ce îi place sau nu șefului și nu după regulile și normele morale.
Calitatea de promotor moral consecvent reprezintă o obligație pentru orice comandant, pentru toate cadrele militare care au, intr-un fel sau altul un asemenea statut și o trăsătură definitorie impusă de înseși atribuțiile lor, care îi obligă să asigure sănătatea morală a colectivității conduse. Nu doar pledoaria, cât mai ales practicarea legilor morale se impune indiscutabil. De ce? ,,Pentru că asemenea valori nu sunt deloc accesorii, aspecte formale, maniere de complezență, ci necesități cu impact însemnat în exercitarea atribuțiilor funcționale, în pregătirea pentru luptă și educarea soldaților, în încrederea și prețuirea ce o acordă cetățenii armatei”.
Influența personalității ofițerului asupra stării moralului militarilor
Pentru a duce la îndeplinire misiunile ce le revin si a-și atinge scopurile stabilite, militarii au nevoie de conducători care să-i știe coordona si organiza, să fie în stare să creeze condițiile necesare implicării responsabile în rezolvarea sarcinilor specifice. Comandanții eficienți au anumite caracteristici specifice ce constituie elemente fundamentale pentru abordarea conducerii si realizarea unui climat psihosocial optim. Lista calităților dezirabile pentru un conducător (lider) este practic infinită. În timp ce multe caracteristice (exemplu sinceritatea) sunt așteptate de la toți membrii profesiei militare, există câteva trăsături ce sunt vitale pentru comandanții militari: loialitate, integritate, spirit de inițiativă, hotărâre, altruism. Întreaga personalitate a comandantului de subunitate își pune amprenta asupra activității oamenilor din subordinea sa si asupra nivelului lor de satisfacție, încredere în ei și în instituție, de integrare în grup, de stabilitate si siguranță.
Începând cu cercetările de la Hawhorne ale lui Elton Mayo și ale colaboratorilor săi și apoi, continuând până astăzi, sociologii si psihologii nu au încetat să se întrebe asupra multiplelor determinări ale comportamentului uman în situații de grup. Cum era și firesc, multe din studiile consacrate acestor aspecte, s-au oprit asupra unuia dintre fenomenele psihosociale cu rol deosebit de important în funcționarea mecanismului reglării interne a grupului ca sistem – climatul psihosocial.
Dacă în literatura de specialitate anglo-americană și franceză se utilizează pentru desemnarea acestui fenomen noțiunea de ,,moral” iar în cea germana cea de ,,climat”, în țara noastră se utilizează, alături de noțiunea de ,,climat social” și alți termeni, considerați de unii autori ca fiind sinonimi cu acesta cum sunt: atmosferă, moral, ambianță socială, etc.
,,Dicționarul de psihologie socială” susține ideea că noțiunea de climat psihosocial este sinonimă cu ,,atmosfera sau moralul”. Fac această precizare pentru că pe parcursul acestei lucrări voi folosi termenii de climat psihosocial și moral ca reprezentând aceeași realitate.
În țara noastră, într-o lucrare consacrată psihologiei organizationale, V. Ceaușu consideră că ,,moralul reprezintă starea generala de spirit, o îmbinare de elemente cognitive, afective și volitive, care reflectă atitudinea si gradul de mobilizare energetică a membrilor grupului față de activitatea în curs și mai ales față de sarcinile viitoare.”
Cercetând climatul psihosocial în cadrul grupului de muncă industrial, I. Czitrom subliniază determinarea complexa a acestuia de factori fizici si social – culturali, de relațiile interumane existente în cadrul grupului, de mărimea și structura întreprinderii, de scopurile urmărite și de rețeaua de comunicație, de stilul de conducere și de modul de luare a deciziilor etc.
Pentru a obține o imagine cât mai completă asupra factorilor care determină conținutul climatului psihosocial este necesar să se acorde atenția elementelor de impact din imediata apropiere a colectivului analizat și mai ales, celor din interiorul grupului. Astfel în interiorul si exteriorul colectivului în cauză, întâlnim atât factori de natura obiectivă cât și factori subiectivi.
În cadrul primei categorii de factori menționați, respectiv cei obiectivi, materiali, se înscriu: condițiile de muncă, vechimea grupului și a componenților săi, nivelul pregătirii profesionale a membrilor colectivului, nivelul retribuției oamenilor. În cea de a doua categorie a factorilor subiectivi, sunt cuprinși pe de o parte, factori ce țin de individ, îndeosebi de cei investiți cu atribuții de conducere, cum sunt: concepția despre om, competența profesională, stilul de conducere, tactul pedagogic, priceperea de a repartiza echitabil sarcinile, de a aprecia obiectiv, principial eforturile și rezultatele muncii oamenilor, de a-i stimula, de a le rezolva corespunzător problemele de muncă și de viață cu care se confruntă, prestigiul și autoritatea etc., iar pe de altă parte, factori ce țin de caracteristicile colectivului: coeziune, starea de spirit, moralitatea grupului, forța opiniei colective și altele.
Observând evoluția și rezultatele obținute de diferite grupuri militare (subunități) în activități curente si specifice, m-am întrebat de ce grupuri militare relativ omogene din punct de vedere al componentei umane (mediu social din care provin militarii – relativ același, nivel de educație apropiat, etc.), al condițiilor materiale și situaționale, obțin rezultate diferite în desfășurarea acelorași activități, au un nivel al moralului diferit, se implică într-un grad mai mare sau mai mic în rezolvarea sarcinilor de serviciu.
În orice colectivitate, și cu atât mai mult în microgrupurile militare (gen subunitate) pentru a avea un climat corespunzător de muncă se cere asigurat un minimum de condiții adecvate de lucru. Totusi, satisfacerea acestei nevoi nu duce automat la crearea unui climat optim de muncă, după cum nici existența unor condiții de muncă precare, grele, comportând chiar unele riscuri, nu generează de la sine un climat psihosocial necorespunzător.
Putem deduce că un climat psihosocial corespunzator are determinări ce țin de nivelul de pregătire și competență al oamenilor, de relațiile dintre ei, de motivația activității, de interese, idealuri și aspirații, de modul cum sunt organizați și conduși, de satisfacțiile pe care le trăiesc ca urmare a muncii și activității în colectiv. Am observat că mai presus de orice, în obținerea rezultatelor pozitive și implicit al unui moral ridicat un rol deosebit îi revine comandantului de subunitate, prin stilul său de conducere, care nu este decât o reflectare a întregii lui personalități.
În aceeași ordine de idei, se observă că și situația existentă în grup din perspectiva așezării fiecărui om la locul potrivit, în funcție de experiență și pregătire, are influență asupra climatului de muncă, în ultimă instanță asupra eficienței întregii activități. Acolo unde se realizează efectiv principiul ,,omul potrivit la locul potrivit” fiecare ocupând funcția în care poate da randament maxim și obține satisfacții în muncă pe baza rezultatelor obținute, recunoscute ca atare, angajarea în muncă este echitabilă și dispar posibilitățile de apariție a unor nemulțumiri. Această ,,așezare a omului potrivit la locul potrivit” ar trebui realizată de comandantul de subunitate pe baza cunoașterii particularităților fiecărui membru al grupului, a calităților și aptitudinilor speciale ale acestora. Nu putem vorbi de cunoașterea subalternilor fără o formație ,,umanista” a comandantului, în sensul orientării lui spre oameni, stabilirii unor relații autentice care să-i permită cunoașterea lor așa cum sunt și nu cum ar dori să pară.
După cum se știe, fiecare factor care concură la determinarea climatului psihosocial al unui microgrup are importanța lui mai mare sau mai mică, totuși, un rol hotărâtor în formarea și menținerea unui climat optim îl deține factorul de conducere, respectiv comandantul, prin calitatea cu care a fost investit si locul său în cadrul grupului.
Raporturile interumane din instituția militară sunt riguros reglementate, orientate, conduse și controlate pentru a răspunde în întregime cerințelor obiective ale funcționarii acestei instituții. Dar, aceasta nu înseamnă că s-ar restrânge câmpul de afirmare a înțelegerii umane, al apropierii față de om, de cultivare a entuziasmului, optimismului, întrajutorării, cooperării active etc. Dimpotrivă, cu cât activitatea este mai complexă, viața este mai austeră, procesul instructiv mai aspru, mai dificil, cu atât mai mult este nevoie de afecțiune, de căldură umană, de înțelegere deplină și conlucrare activă, de un climat care să genereze angajarea conștientă, dăruirea, valorificarea tuturor energiilor și capacităților individuale și colective.
Modul în care comandantul de subunitate se impune în fața subordonaților depinde de capacitatea acestuia de a corobora autoritatea formală (legală, instituțională), dată de funcția pe care o deține în structura ierarhică a organizației și autoritatea informală, funcțională, personală. Autoritatea instituțională îi dă posibilitatea și în același timp obligația ofițerului de a decide și ordona subordonaților. De fapt, această autoritate nu este a persoanei, ci este deținută de organizație, deoarece este obținută de individ prin poziția sa în cadrul organizației.
Această autoritate (instituțională) nu poate garanta singură obținerea rezultatelor scontate de conducător, ea trebuie să fie întărită de prestigiul ofițerului, de meritele personale dobândite în timp.
Autoritatea personală reprezintă un rezultat al ansamblului de trăsături ale personalității liderului și se manifestă în principal prin atitudinea și aprecierea pe care ceilalți indivizi o au la adresa sa. Calea cea mai sigură și temeinică este calea autorității personale, bazată pe merite și calități deosebite, pe trăsături pozitive de caracter și comportament. Această autoritate este trainică și de durată și nu se poate decât printr-o conduită morală ireproșabilă. Străduința de a-și însuși asemenea calități, munca neobosită pentru îndeplinirea ireproșabilă a obligațiilor și îndatoririlor ce-i revin, sporesc șansele să fie respectat de către subordonați. Autoritatea personală, spre deosebire de cea instituțională, nu este ceva dat, ci se obține prin efort susținut din partea comandantului, nu se acordă, ci se cucerește prin muncă.
Autoritatea reală a ofițerului armatei moderne este autoritatea în care se îmbină poziția dată de funcția sa în cadrul organizației și calitățile sale morale.
Atunci când relația ofițer – subordonat se bazează numai pe poziția oficială, când comandantul nu se apropie de colectiv, nu-l înțelege, iar ofițerul are în comportamentul său incorectitudini, greșeli, subordonații își pierd încrederea în el, nu mai muncesc cu tragere de inimă, apar tensiunile și conflictele, productivitatea scade, autoritatea se erodează, prestigiul dispare sau nu se naște.
În schimb, un comandant competent, principial și corect, exigent dar înțelegător, care se ocupă de realizarea sarcinii, dar și de subordonați, care întreține relații corecte în grup, își va spori autoritatea în fața subordonaților, pentru că la poziția sa oficială se adaugă prestigiul dat de faptul că subordonații îl percep, îl acceptă conștient ca fiind cel mai bun dintre ei, omul care-i poate conduce cu succes. În aceasta situație, relația de comandă devine destinsă, oamenii executa cu tragere de inimă ceea ce li se cere, colectivul se încheagă, devine coeziv, își sporește posibilitățile de acțiune.
Nu este obligatoriu, dar este necesar ca un ofițer să-și cunoască foarte bine specialitatea, el va comanda oamenii, însă întrebarea e cum îi va comanda, ce-i va învăța, dacă nu știe nici pentru el. Comandantul de subunitate trebuie să fie un bun profesionist, să fie deschis spre nou, să se adapteze din mers la tot ceea ce aduce cu sine schimbarea, viitorul.
Atitudinea față de schimbare, de necesitatea perfecționării reprezintă o altă caracteristică a personalității ofițerului, care influențează obținerea și menținerea autorității sale. Lucrurile noi specifice specialității trebuie să fie în prim planul activităților unui ofițer, el trebuie să fie convins de necesitatea acestui lucru, de necesitatea receptivității la elementele noi apărute, de însușirea și aplicarea lor, chiar de descoperirea lor, deoarece nu este numai atributul specialiștilor, al eșaloanelor superioare să optimizeze specialitatea, ci și a sa. Comandantul dornic de perfecționări va socoti binevenită orice sugestie în procesul căutării soluțiilor, el nu va respinge aprioric nici o idee, nu va ezita să o discute, căutând noul. Prin ascultarea și analizarea punctelor de vedere ale subordonaților va obține din partea acestora o angajare motivată în îndeplinirea sarcinilor, întreg colectivul simțindu-se implicat în înfăptuirea soluției născute din confruntarea pe temeiul argumentelor. Prin încurajarea subordonaților de a veni cu propuneri, ofițerul își întărește autoritatea și își câștigă respectul din partea lor și în același timp creează premisele închegării colectivului, îi face pe militari să se simtă importanți, să aibă încredere în forțele proprii și le stimulează creativitatea.
Ofițerul armatei moderne trebuie să fie un bun organizator. Pentru că un bun militar trebuie să fie un talent organizatoric, să prevadă ansamblul tuturor condițiilor unei activități, să le aprecieze realist și să elaboreze la timp formulele organizatorice optime. Prin urmare cerințele trebuie să fie formulate odată cu căile de realizare a lor. Optimul de organizare presupune colectarea continuă a informațiilor despre felul cum se comportă oamenii, se execută ordinele și se învață corect problemele.
Pentru a fi respectat de subordonați, ofițerul va da dovadă de rezistență la efort. Subordonații nu vor avea încredere în el dacă nu rezistă la marșuri, dacă are o slabă pregătire fizică. Atunci când știu că poate cândva, viața lor va atârna de acest om, ei îl vor cât se poate de pregătit din toate punctele de vedere, atât profesional, cât și fizic.
Obținerea unui climat psihosocial pozitiv, stimulativ pentru indivizi, depinde și de calitățile oamenilor ce-l alcătuiesc. Se au în vedere aici acele caracteristici psihotemperamentale, caracteriale și atitudinale, precum și cele socioprofesionale. Cunoașterea structurilor și funcționalității colectivului condus are o importanță deosebită întrucât oferă comandantului posibilitatea de a pătrunde în intimitatea proceselor ce se produc în grup, de a interveni în mod deliberat și oportun pentru a face din acesta un colectiv cu o coeziune puternică, pe deplin integrat cerințelor vieții militare.
Persoanele flexibile, sensibile la schimbări stabilesc ușor contacte cu ceilalți membri, se adaptează rapid la situațiile noi, în timp ce persoanele rigide, dogmatice, închistate, orientate excesiv pe propria lor persoana sunt aproape incapabile să stabilească și să întrețină relații normale. Aceasta, evident influențează semnificativ climatul psihosocial al grupului.
Persoanele incapabile a înțelege trăirile semenilor de a se acomoda la ele se închid în sine; cad într-o stare de autonemulțumire, îi transformă pe alții în simple instrumente în vederea satisfacerii trebuințelor personale, devin ,,tirani”. Asemenea indivizi devin un factor de stres pentru ceilalți și prin urmare sunt evitați constituind o cauză importantă în crearea unui climat nefavorabil, tensionat, bazat pe suspiciune și neîncrederea dintre semeni.
Cu cât intercunoașterea subiectivă la nivelul microgrupului este autentică cu atât probabilitatea constituirii unui climat cooperant, întemeiat pe încredere reciprocă este mai mare și pe această bază, integrarea deplină a membrilor săi se face într-un ritm mai rapid.
Maniera de a conduce o subunitate trebuie să varieze în funcție de subordonați. Unii dintre ei au nevoie mai mult de disciplină decât de înțelegere, pentru alții recunoașterea este mai indicată decât directivele. Alții preferă să fie lăsați să lucreze singuri, după cum exista oameni care nu se pot descurca fără sprijinul altora. A voi să conduci întregul personal în aceeași manieră, oricât de umană ar fi ea, nu ameliorează nici starea de spirit, nici eficiența muncii. Un tratament automat și stereotip purtând eticheta aceleiași bunăvoințe pentru toți apare cu totul nefiresc și este inadecvat pentru unii indivizi. Un conducător dur, dar sincer, are mai multe șanse de a obține rezultate vizibile decât unul afabil, dar artificial. Indiferența care simulează amabilitatea provoacă cu timpul mai multă supărare și indignare decât o duritate naturală și sinceră. Conducătorul dispune de o serie de mijloace pentru a-i ajuta pe indivizii capabili să se dezvolte și nu trebuie să uite că nu-i poate trata pe toți la fel, după metoda sa preferată. În îndeplinirea sarcinilor ce le revin, oamenii au interese și motivații atât de diferite, încât un tratament uniform, oricât de ridicată ar fi calitatea lui sub toate aspectele nu poate duce decât la eșec.
Așadar, comandantul de subunitate deține un rol important în formarea colectivului, în închegarea lui, în rezolvarea eficientă a activităților specifice și în stabilirea unui climat psihosocial adecvat. Sistemul de relații promovat de comandant trebuie să se caracterizeze prin încredere în subordonați, solicitarea și folosirea opiniei acestora în rezolvarea problemelor colectivității, promovarea unor relații de stimă și respect reciproc între comandant și subordonați, înlăturarea acelor ,,bariere psihologice” care apar cu un caracter mai pronunțat în mediul militar.
Pentru optimizarea climatului psihosocial al subunităților militare, trebuie avute în vedere modalitățile de mobilizare a subordonaților la îndeplinirea scopurilor comune, precum și sistemul de control al comandantului, ca factor important de influențare a climatului psihosocial. Pentru aceasta se impune îmbogățirea cunoștințelor de psihologie generală, psihologie militară, psihologie socială, sociologie, știința conducerii și pedagogie ale comandanților de subunități, ca o condiție a promovării unui stil de conducere corespunzător.
Subordonații urmăresc cu mare interes pe cei investiți cu funcții de conducere, îndeosebi pentru a învăța câte ceva de la ei, de a deveni ca ei. Un comandant competent, cu bogate cunoștințe tehnice, militare, pedagogice, corect și modest, este un exemplu demn de urmat pentru subordonați. Aceștia vor ști să-l aprecieze și să-l urmeze, să-i respecte ordinele. Modestia și corectitudinea reprezintă veritabile forțe educative, ele trebuie să fie proprii fiecărui ofițer.
În viața de zi cu zi în cadrul subunității, felul de a fi a ofițerului se transmite pe nesimțite. De obicei cum este șeful sunt și subordonații, deoarece ei văd în el un model pe care îl vor urma. Trăsăturile de caracter negative ca: orgoliul, lipsa de principialitate, încurajarea servilismului și lingușelii, a favoritismului vor constitui o piedică în calea formarii unei autorități morale a ofițerului și de aici mai departe în calea desfășurării în bune condiții a vieții în subunitate.
Un ofițer cu principii sănătoase este un ofițer care își va câștiga încrederea subordonaților. Pentru a fi principial, trebuie să manifeste aceeași exigență, dacă nu chiar mai mult, și față de sine. Nu este de ajuns să fie exigent cu subordonații, să le ceară lor să fie punctuali, ci trebuie să respecte el însuși, în mod ireproșabil, regulile și regulamentele militare, dezvoltând integritatea morală a subordonaților, preocupându-se permanent de propria-i integritate. Un comandant, oricât de sever ar fi, va atrage respectul și dragostea subordonaților dacă, în aceeași măsură se dovedește drept, corect și principial în tot ceea ce întreprinde. A comanda înseamnă înainte de toate a ține la cineva, a convinge în loc de a constrânge și, înainte de orice, de a da exemplu cu propria persoană.
O alta caracteristică a unui bun ofițer este omenia. Ea înseamnă oferirea subordonaților a ceea ce merită; să fie apreciați și recompensați atunci când merită, să fie sancționați în funcție de circumstanțele abaterii și o dată ce un militar a plătit pentru greșeala sa comandantul trebuie să se comporte ca și cum incidentul nu ar fi avut loc.
Respectul față de subordonați este o altă trăsătură care creează premisele câștigării încrederii în forțele proprii a militarilor și în crearea unui climat de munca stimulativ și creativ. Subordonații trebuie priviți ca profesioniști, ca oameni maturi, responsabili. Un bun comandant cunoaște numele, biografia și caracteristicile individuale ale subordonaților săi.
Întreg procesul de instrucție este dominat de personalitatea ofițerului, de autoritatea și stilul său de muncă, care imprimă în rândul subordonaților climatul de încredere si hotărâre pentru îndeplinirea misiunilor încredințate. Prin trasaturile sale de caracter morale și prin competența profesională, comandantul (ofițerul) devine figura centrală a întregii activități de pregătire, de instruire și educare.
În subunități ofițerul este organizatorul și conducătorul unic al instrucției care, prin calitățile sale specifice, mobilizează și antrenează întregul efectiv să acționeze organizat, disciplinat, cu optimism și hotărâre, să înfrunte toate privațiunile și riscurile apărute.
A conduce nemijlocit oameni în și prin oameni înseamnă, un comportament apropiat de ei, dorința de a-i cunoaște, de a colabora cu aceștia. Nu se poate conduce ceva, indiferent de natura elementului condus, fără ca în prealabil să cunoști mecanismul și modul său de funcționare. La fel, pentru conducerea oamenilor, important pentru ofițer este să-și îmbogățească bagajul de cunoștințe cu noțiuni și metode psihologice care să-i permită să descopere trăsăturile personale ale subordonaților. Doar cunoscându-i pe aceștia suficient de bine, va reuși să lucreze diferențiat cu ei, în funcție de calitățile și deficiențele lor.
Seriozitatea, încrederea și sinceritatea în relațiile cu subordonații contribuie la întărirea coeziunii și dezvoltarea unui moral ridicat. Subordonatul trebuie să știe ce gândește șeful despre el, despre munca pe care o desfășoară; el așteaptă aprecieri din partea comandantului nu numai cu prilejul unor evenimente deosebite, ci permanent, acesta ajutându-l să știe ce mai are de făcut, unde trebuie să persevereze și unde să revină.
Poate activitatea cea mai importanta, care l-ar ajuta pe orice comandant să-și atingă scopurile și să duca la închegarea colectivului prin creșterea încrederii în forțele proprii, este delegarea autorității. Capacitatea de a delega autoritatea ține în primul rând de încrederea comandantului în el însuși, de verticalitatea și principialitatea de care dă dovada. Un comandant sigur pe sine, care își cunoaște propria valoare și poziție în cadrul grupului militar, nu va percepe delegarea autorității ca pe o pierdere a ei, ca o subminare a propriei autorități și poziții. Delegând o parte din responsabilitățile sale, comandantul demonstrează încrederea pe care o are în subordonați și îi condiționează pe aceștia să-i demonstreze ,,șefului” că a avut dreptate, că sunt oameni responsabili, competenți, pe care se poate baza. Acest lucru se răsfrânge și asupra climatului psihosocial, asupra motivației și satisfacției pe care o resimt subordonații prin implicarea lor activă în rezolvarea eficienta a sarcinilor ce le revin. Mulți refuză să delege pe alții, considerând că cere timp și efort, fiind mult mai simplu să-si facă singuri treaba. Însă, afirma Stephen R. Covey, ,,a delega pe alții e poate singura activitate, din câte există, cu un foarte puternic efect de dinamizare” și ce poate închega mai tare un colectiv, decât mobilizarea, implicarea indivizilor în activități, creând un mediu stimulativ, dinamic și eficient care să asigure satisfacția muncii făcute.
Concluzionând, se poate afirma că, deși moralul militarilor unei subunități este determinat de o multitudine de factori, atât obiectivi cât și subiectivi, comandantul de subunitate este unul dintre cei mai importanți factori, dacă nu cel mai important. Stilul său de conducere, talentul organizatoric, nu sunt decât o oglindire a întregii sale personalități.
Un moral ridicat se dezvoltă în condițiile unei comenzi funcționale, participative, suportive, centrată pe sarcină și oameni, suplă, activă, competentă și pragmatică, exercitată de persoane integre, verticale, principiale
și carismatice.
CAPITOLUL 4
STUDIU PRACTIC-APLICATIV PRIVIND FORMAREA AUTORITĂȚII MORALE A OFIȚERULUI
Formarea profesională a viitorilor ofițeri este o arhitectură care utilizează mai multe „materiale”, structuri și concepte. Studiul de față se ocupă cu structura etică a personalității ofițerului armatei moderne.
Am întocmit un chestionar pe care l-am aplicat tinerilor ofițeri din Comandamentul Comunicațiilor și Informaticii și unitățile militare subordonate, prin care am urmărit să constat atât prezența în structura personalității acestora a valorilor etice tradiționale, cât și opțiunea acestor tineri ofițeri ai armatei moderne pentru eventuale alte valori moderne actuale, care să fie cultivate, prin mecanismele educative specifice noii societăți românești, atât în sistemul militar de învățământ, cât și pe parcursul carierei militare în organismul militar.
Academia militară, instituție de învățământ superior, are ca obiectiv specific atât de necesar oricărei armate, nu numai formarea competențelor profesionale, dar și realizarea unor calități specifice dimensiunii moral-cetățenești a fiecărui absolvent.
Studiul întreprins în rândul tinerilor ofițeri din Comandamentul Comunicațiilor și Informaticii și unitățile militare subordonate, pe baza întrebărilor formulate în anexă, ne arată modul în care sunt percepute, apreciate și promovate valori morale, considerate de mine ca fiind prezente, într-o manieră sau alta, cu grade diferite de frecvență și intensitate în mediul militar.
La itemul nr.1 au răspuns 88% din cei solicitați. S-au înregistrat circa 11% nonrăspunsuri.
Pe categorii de trăsături de personalitate ponderea răspunsurilor este dată în tabelul nr.1.
Tabelul nr.1
Evaluarea trăsăturilor de personalitate
Cele mai frecvent indicate trăsături de personalitate au fost cele din categoria absolut necesare (categoria „a” de răspunsuri), respectiv: cinstea, curajul, demnitatea, disciplina, onoarea, camaraderia și inițiativa. Ne dăm seama cu multă ușurință că aceste trăsături urmează ceea ce numim „nucleul tare” al constelației de trăsături morale ale ofițerului armatei moderne.
A doua categorie de trăsături cuprinde pe cele considerate necesare (categoria „b” de răspunsuri), respectiv:
datoria
umanismul
fermitatea
spiritul de echipă
respectul față de ceilalți
devotamentul
loialitatea
responsabilitatea
perseverența
În fine, în categoria „c” au fost indicate calitățile morale care ar trebui să fie prezente în structura personalității ofițerului, și anume:
principialitatea
spiritul de sacrificiu
tenacitatea
Rezultă că în răspunsurile primite au fost cuprinse toate calitățile morale care eu am crezut că formează constelația de valori morale ce compun personalitatea ofițerului armatei moderne. Nu au mai fost indicate și alte calități de către subiecții chestionați.
La itemul nr.2 au răspuns 51% din totalul subiecților solicitați.
Cele mai indicate tare morale ale personalității ofițerului armatei moderne au fost cele prezentate în tabelul nr.2.
Tabelul nr.2
Trăsături morale negative
La acest item s-a înregistrat un număr mare de nonrăspunsuri (48%). Cele mai multe dintre acestea s-au înregistrat la tinerii ofițeri sublocotenenți, absolvenți ai ultimelor 2-3 promoții, care nu au luat încă contactul deplin cu realitățile de la unități, nu au suficientă experiență pe baza căreia să facă evaluări morale mai profunde sau – presupun eu – s-au oferit pur și simplu să răspundă negativ la această întrebare din diferite motive: suspiciune, teama de consecințe negative asupra carierei, prudență excesivă sau pur și simplu din comoditate.
Cel mai mare număr de răspunsuri a fost repartizat pe o plajă procentuală cuprinsă între 14-27% din care rezultă care sunt cele mai des întâlnite trăsături morale negative la cadrele militare – ofițeri (sau care sunt indezirabile), respectiv: minciuna, lașitatea, egoismul, indisciplina, consumul excesiv de alcool, indiferența, nepăsarea, necinstea și hoția.
Urmează o a doua categorie de răspunsuri care indică o frecvență mai mică de trăsături morale negative întâlnite (sau nedorite) la ofițeri, cuprinse între 3-7%: frica, corupția, lenea, nepăsarea, trândăveala etc.
În sfârșit un ultim grup de răspunsuri vizează și alte tare morale care sunt sporadic prezente în structura personalității morale a ofițerului armatei moderne (sub 3%) – vezi tabelul nr.2.
Ținta itemului nr.3 a fost de a afla măsura în care demnitatea, ca valoare morală, este conștientizată și apreciată de către ofițerii chestionați. Pozitiv este faptul că la acest set de trei întrebări ale itemului a răspuns marea majoritate a subiecților – 97%.
Cel mai mare număr de răspunsuri a fost dat de itemul nr.3, pct.b. 60% din aceste răspunsuri indică flexibilitate comportamentală morală a ofițerilor care se dovedesc a fi neclintiți pe poziția lor morală, își păstrează verticalitatea, dar uneori, în funcție de presiunea situației, recurg la compromis fără însă a-și submina propria integritate morală.
O a doua categorie de ofițeri reprezentând 33% se situează în mod constant pe propriile poziții etico-morale și pretind sever și altora să fie respectați în același fel. Există totuși un număr mic de respondenți, respectiv 3%, care sunt dispuși, în funcție de situație să renunțe la demnitatea personală pentru a-și rezolva problemele. Considerăm, vis-a-vis de procentul mic al acestei din urmă categorii de cadre, că demnitatea ca valoare morală este solid și profund fixată în conștiința morală a ofițerului și poate fi păstrată și promovată în sistemul de valori morale al viitorului ofițer.
Următoarele 3 întrebări de la itemul nr. 4 au ca scop să identifice și să măsoare dacă și cât de mult este prezentă în structura personalității morale a ofițerului valoarea onoare militară – valoare complementară celei de mai sus. Și la aceste întrebări s-a înregistrat un număr mare de răspunsuri (96%).
Cei mai mulți dintre ofițerii respondenți (47%) sunt de părere că, în situații de excepție, se poate recurge la unele metode și mijloace neconcordante cu propriile principii morale, dar încadrându-se la limitele decenței morale, rămânând deci în sfera onoarei militare.
O a doua categorie de ofițeri, însumând 38% – pe care-i putem numi „asceți” sau „prudenți” – sunt de părere că ofițerul trebuie să se limiteze strict la propriile mijloace de trai, recurgerea la altele însemnând o atitudine dezonorantă, deci inacceptabilă (avem rezerve față de acest punct de vedere gândindu-ne la mijloacele materiale și financiare modeste ale ofițerului zilelor noastre).
Regretabil este faptul că totuși un număr însemnat de ofițeri reprezentând circa 11% din totalul respondenților sunt de părere că acesta trebuie să apeleze la orice mijloace și metode pentru a trăi decent; aceasta înseamnă în fapt abandonarea normei demnității și onoarei, deschiderea posibilității înscrierii sale pe calea degradării morale prin practicarea unor metode și mijloace imorale (necinste, furt, hoție etc.). Cred că în acest segment social trebuie intervenit mai mult cu mijloace teoretice (etice, deontologice), dar și practice (comportamentale) pentru a reduce la minimum acest gen de manifestări imorale. Nu mai punem la socoteală faptul că societatea este datoare individului să-i asigure mijloacele de trai decent pentru ca el să nu recurgă la metode imorale.
Cel de-al cincilea item al chestionarului vrea să evalueze valoarea morală numită datoria militară. Și la acest item s-a înregistrat un număr mare de răspunsuri (97%).
Cei mai mulți subiecți, reprezentând 57% consideră că-și fac datoria executând ordin ele și misiunile primite, folosind și metode și mijloace „neortodoxe”, dar care nu compromit ideea de rectitudine morală.
Un număr mai mic de ofițeri, reprezentând circa 39% din total, se înscrie în acea categorie pe care o putem numi a „legistului”, a „omului regulamentului”, care execută ordinele fără șovăire, așa cum se dau ele, rezolvându-și toate dificultățile pe parcurs.
Îmbucurător este faptul că numărul celor care încearcă să se eschiveze de la îndeplinirea unor misiuni dificile, de la lupta cu obstacolele și dificultățile care pot apărea este foarte mic (0,8%),
Dată fiind tranziția în care ne aflăm, precaritatea mijloacelor armatei credem că deși cea mai corectă poziție este cea a ofițerilor care au răspuns la întrebarea „b”, poziția celor de la „a”, este mai realistă, mai aproape de realitățile cu care se confruntă armata în prezent. Prin urmare pledăm cu fermitate pentru îndemnul kantian: „Fă-ți datoria” – acest lucru fiind esențial pentru orice militar din sistem și în primul rând pentru cel care conduce, adică ofițerul.
Următorul item – al șaselea – are ca țintă evaluarea factorului vital al existenței organismului militar – disciplina militară. Numărul mare de respondenți la cele trei întrebări din structura itemului, respectiv 93%, relevă faptul că și această valoare morală își are locul său bine fixat în conștiința și conduita morală a ofițerului. Esența ei constă, după cum se știe, în respectarea neabătută a ordinelor, legilor, regulamentelor în cele trei situații tipice: pace, criză și război.
Cea mai mare parte a ofițerilor chestionați, adică 65% din total, este de acord că normele militare nu funcționează la fel în toate situațiile tip întâlnite; la criză și război ele sunt înlocuite (și completate) de dispoziții și hotărâri ad-hoc, ele fiind puse în slujba noilor și ineditelor situații care apar și care nu se aseamănă cu cele de la pace.
Numai 20% dintre subiecții chestionați sunt de părere că, chiar și în situații de criză și război, legile și regulamentele militare funcționează ca și la pace.
Un număr relativ mic de subiecți, adică 8% este de părere că războiul dislocă total câmpul normativ, acesta fiind dominat de haos și arbitrariu, fiecare comandant dând ordine și acționând la întâmplare.
Sunt de părere că ar trebui promovat punctul de vedere al majorității respondente, accentul în pregătire fiind pus pe acel tip de instruire a forțelor terestre într-un câmp normativ (norme disciplinare), specific luptei (războiului) moderne. Trebuie luat în seamă și punctul de vedere al minorității care conștientizează posibilitatea apariției pe câmpul de luptă a unor situații în care nu se poate aplica niciun fel de normă decât… inspirația de moment a celui care comandă.
Un alt item din chestionarul administrat – al șaselea – urmărește să evidențieze prezența și forța unei alte calități morale indispensabile unui ofițer al armatei moderne: tenacitatea. La acest item au răspuns 98% din cei chestionați.
Cea mai mare parte a subiecților respondenți (62%) dovedește că este tenace în urmărirea realizării scopurilor și misiunilor militare, ceea ce este un fapt pozitiv pentru a garanta funcționalitatea organismului militar. Ei declară că își urmează nestingheriți căile pe care le-au ales de urmat în îndeplinirea scopurilor, chiar dacă cineva încearcă să le pună „bețe în roate”; aceasta înseamnă că au suficientă forță morală pentru a depăși obstacolele care le pot pune în pericol atingerea țintelor (scopurilor).
O altă parte din subiecții chestionați, reprezentând 34%, declară că apelează la metoda negocierii cu cei care încearcă să le pună piedici în strategia aleasă de ei.
Numai 2% dintre subiecți declară că abandonează metoda proprie sub presiunea dificultăților ce apar renunțând definitiv la luptă.
Așadar și această valoare morală este bine reprezentată în structura de personalitate a ofițerului și nu avem decât a o promova și în modelul viitorului ofițer cu atât mai mult, cu cât complexitatea luptei moderne reclamă o tot mai puternică tărie morală (tenacitate) în eforturile individuale (ale comandanților) și colective (ale subiecților) de a obține victoria în luptă.
O altă morală specifică ofițerului armatei moderne este fermitatea. Itemul nr.8 din chestionar încearcă să „prindă” această trăsătură de caracter din structura personalității morale a ofițerilor chestionați. Și la acest item a răspuns marea majoritate a celor chestionați, 98%.
Peste 87% dintre subiecți declară că ei țin cont de sfaturile oportune și pertinente ale șefilor, colegilor sau ale altora atunci când iau hotărâri privind căile și mijloacele de îndeplinire a misiunilor.
Doar 10% dintre subiecți declară că se situează cu hotărâre numai pe calea aleasă de ei, fără a se sfătui cu alții pentru a-și realiza scopul (pe aceștia i-am numi „orgolioși”).
În fine, doar 0,3% dintre respondenți au răspuns că ei abandonează definitiv strategia propusă și cedează în fața greutăților ce se ivesc în calea realizării scopurilor.
Tenacitatea, fermitatea sunt strâns legate de o altă valoare morală numită perseverența.
Ofițerul se caracterizează prin voința de a învinge greutățile apărute și a răzbi printre ele pentru a-și atinge neapărat scopul – lucru demonstrat și de răspunsurile oferite la itemul nr.9, adică de 98% din total.
Majoritatea subiecților solicitați, reprezentând 81% din respondenți, au declarat că acționează întotdeauna în mod sistematic, metodic pentru a înlătura complet și definitiv toate obstacolele care se ivesc în calea atingerii scopurilor.
Numai 16% dintre ci solicitați recunosc că apelează la ajutoare – colegi, prieteni etc. Care să-i sprijine în înlăturarea eventualelor piedici care se ivesc în calea luării deciziilor.
În fine, numai 0,8% dintre aceștia apreciază că, dacă dificultățile sunt insurmontabile, ei renunță la idee, o abandonează definitiv.
O valoare cardinală a sistemului etic al personalității morale a ofițerului este principalitatea, a cărei prezență a fost evaluată la itemul nr. 10, respectiv orientarea în viață în general, în conducerea subunității după anumite principii. La acest item au răspuns 97% dintre cei solicitați.
Aproape jumătate dintre ei (45%) declară că sunt lideri principiali, că nu renunță în nicio împrejurare la propriile lor principii orice s-ar întâmpla (pe aceștia i-am putea numi „intransigenți morali”, și nu „fixiști” cum în mod răuvoitor sunt numiți adeseori).
Cea de a doua grupă de răspunsuri, cuprinzând 42% din total, se referă la acei ofițeri care nu se abat de la propriile principii chiar dacă pe moment ar putea renunța la unele din ele apelând la compromisuri fără însă a abandona comportamentul bazat pe acestea.
Numai 10% dintre subiecți declară că ei adoptă un cu totul alt punct de vedere, renunțând definitiv la orice principii pentru a-și rezolva problemele (pe aceștia i-am putea numi „oportuniști” sau „cameleoni morali”).
Cercetând cu atenție tabelul cu inventarul calităților morale ale ofițerului (vezi itemul nr.1) rezultă că cinstea ocupă locul cel mai înalt între acestea (95% din totalul alegerilor exprimate).
Și răspunsurile date de itemul nr.11 indică prezența masivă a acestei valori în configurația sistemului de trăsături morale ale ofițerului.
Cei mai mulți subiecți respondenți reprezentând 50% din total declară că uneori folosesc și alte metode de a obține rezultate, dar în nici un caz nu aduc atingere onestității și cinstei.
Circa 43% dintre cei chestionați declară net că ei obțin rezultate pozitive bazându-se exclusiv pe sinceritate, onestitate și încredere.
Numai 2% dintre cei care au răspuns recunosc că deseori apelează la mijloace „neortodoxe” pentru a-și realiza scopurile.
Cel de-al doisprezecelea item al chestionarului urmărește să constate prezența în structura personalității morale a ofițerului armatei moderne a altor două valori, și anume dreptatea și echitatea.
Numărul mare de răspunsuri oferite și la acest item, respectiv 90% din total confirmă ipoteza noastră cum că într-adevăr ofițerii au bine fixate și aceste valori morale în sistemul etic propriu.
Astfel, circa 60% din totalul celor care au răspuns declară că au o reacție discretă, inteligentă față de practica abuzivă a șefului (superiorului) de a-i încărca cu sarcini mai mult decât pe alții, dându-i acestuia de înțeles că ar trebui să procedeze mai echitabil în ceea ce privește distribuirea sarcinilor între subordonați.
O a doua categorie de ofițeri reprezentând 34% din total declară că ei nu țin cont de favoritismele practicate în jurul lor de șefi și își văd constant de treaba lor.
În sfârșit, nu număr foarte mic de subiecți reprezentând circa 2% din total recunoaște că practica favoritismul, nepotismul și a pilelor îi înfurie și îi determină să se eschiveze de la îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Următoarele itemuri conțin întrebări care au fost adresate numai unei părți din totalul subiecților chestionați, și anume numai acelei categorii de ofițeri care a participat la diferite misiuni în afara granițelor României (adică 8% din totalul acestora).
Itemul nr.4 a urmărit dacă ofițerii care au participa la acțiuni militare în diferite teatre de operații au avut ocazia de a lua inițiative pentru a soluționa problemele cu care s-au confruntat.
Răspunsurile date confirmă adevărul că în condițiile războiului modern, spre deosebire de cel clasic, crește rolul inițiativei în luptă.
Astfel, 91% din totalul respondenților au declarat că în absența unor ordine de la eșalonul superior au luat decizii proprii pentru a ieși din diferite situații.
Numai 0,8% dintre cei care au răspuns susțin că au așteptat restabilirea sistemului de comunicații și primirea ordinelor „de sus”.
Doar un singur subiect declară că a părăsit misiunea din lipsă de ordine clare și lămuritoare.
După cum reiese din tabelul nr.1 curajul este cea de a doua valoare morală indicată din sistemul etic al personalității ofițerului. Și răspunsurile date de ofițerii care au participa în teatrele de operații sunt în același sens.
Astfel, circa 86% dintre aceștia au răspuns că ei au acționat primii pentru a ieși din blocaje sau situații grele produse pe câmpul de luptă.
Un număr mic de ofițeri, adică 6%, a declarat că ei acționează numai după ce unul dintre vecinii săi de luptă pornește acțiunea (numim acest fenomen „efectul de contaminare”).
În fine, doar 4% din cei chestionați au recunoscut că ei nu acționează până când nu primesc ordine de la eșalonul superior.
În concluzie, se poate aprecia că marea majoritate a tinerilor ofițeri chestionați are capacitatea și dovedește curaj pe câmpul de luptă pentru a-și îndeplini misiunile.
Reacțiile comandanților în perspectiva pierderii unei bătălii, a eșecului unei misiuni, sunt diverse.
Itemul nr.16 a urmărit să identifice dacă ofițerii care acționează în teatrele de operații găsesc resurse pentru a depăși totuși aceste situații dovedind tărie de caracter.
Răspunsurile date de cei chestionați confirmă această presupoziție făcută de mine.
Astfel, cea mai mare parte a subiecților care a răspuns, adică 89% din total a declarat că ei au solicitat sprijinul și cooperarea cu alte forțe (vecini, disponibili etc.) pentru a rezolva situațiile.
Circa 34% din totalul celor care au răspuns au declarat că ei ies din criză prin schimbarea deciziei sau prin luarea altor măsuri adecvate care le stau în putință.
Numai un număr mic de respondenți a declarat că s-a întors la bază fiind în pericol de a compromite misiunea.
Una din caracteristicile războiului modern din perspectivă psihologică este stresul de luptă foarte ridicat, manifestările exacerbate de frică, teamă și groază.
Itemul nr.17 are drept scop să evidențieze modul în care comandanții, liderii militari reușesc să soluționeze situațiile de acest fel. Și la acest item a răspuns un număr mare de ofițeri din cei chestionați, adică 99%.
Cea mai mare parte dintre aceștia, reprezentând 66%, declară că a reușit să gestioneze astfel de situații, mobilizându-și resursele, aplicând toate metodele și mijloacele de influențare psihologică pentru a calma spiritele în situațiile în care s-au manifestat astfel de fenomene.
O altă parte din cei solicitați, reprezentând 33% din total, a declarat că a soluționat problemele prin intensificarea comunicării cu subordonații, cu comandantul etc. pentru a atenua frica, a diminua panica (este cunoscut faptul și procedeul că cei cuprinși de frică, de panică reușesc să iasă din acestea dacă vorbesc continuu sau dacă li se vorbește).
Pozitiv mi se pare faptul că niciunul din cei chestionați n-a declarat că a părăsit misiunea din aceste motive.
O altă valoare, nu neapărat morală, cu care trebuie „echipat” ofițerul lider militar este echilibrul, cumpătarea în acțiuni și decizii.
Următorul set de trei întrebări din itemul nr.18 are ca scop de a identifica dacă aceste calități, trăsături de personalitate sunt prezente în sistemul etic al personalului ofițerului și în ce măsură ele se manifestă în diverse situații. Și la acest item au răspuns marea majoritate a celor solicitați (99%).
Dintre aceștia circa 60% au declarat că și-au mobilizat toate resursele disponibile pentru a resuscita voința și rezervele psihologice a celor blocați sau paralizați pe moment sub presiunile câmpului de luptă.
O altă parte, adică 39% din totalul respondenților, declară că s-a confruntat cu situația opusă: de a potoli spiritele celor înfierbântați de „temperatura situației” și au folosit metodele și mijloacele adecvate ieșirii din astfel de situații.
Niciunul dintre ofițerii aflați în astfel de conjuncturi n-a declarat că a lăsat ca lucrurile „să curgă” de la sine, după voia celor cuprinși fie de prea mult zel, fie de apatie sau epuizare psihică pe câmpul de luptă, acționând în direcția asigurării normalității psihice a celor aflați în astfel de situații.
Un alt aspect strâns legat de performanța profesională, de succesul pe câmpul de luptă este cel al cooperării nu în sens strict militar, ci ca disponibilitate psiho-morală a comandanților de a coopera în general cu subordonații, cu camarazii de arme în particular (tipul democratic).
Și în acest domeniu întâlnim situații diferite, tipuri diferite de comandanți: de la cei mai cooperanți până la cei mai orgolioși.
Itemul nr.19 pune în evidență situația dezirabilă pentru succesul în luptă, și anume existența în fruntea subunităților luptătoare a unor comandanți dispuși (nu numai siliți de împrejurări) permanent la a coopera cu alții.
Toți subiecții solicitați au răspuns la toate cele trei întrebări din structura itemului.
Cei mai mulți ofițeri, reprezentând 53% din total, au răspuns că niciodată nu s-au aventurat de unii singuri în rezolvarea situațiilor, misiunile angajând cooperarea cu subordonații, colegii, vecinii etc.
O altă parte dintre subiecții investigației mele, reprezentând 47% din total, recunoaște că uneori ia hotărâri individuale, dar se consultă cu ceilalți asupra posibilităților de cooperare în vederea îndeplinirii misiunilor.
Niciunul din cei solicitați să răspundă la aceste întrebări n-a declarat că a luat decizii neținând cont de sfaturile, sugestiile sau recomandările celor din jur.
Un suport solid al cooperării în luptă îl constituie o altă semnificativă valoare socio-morală, și anume camaraderia adică spiritul de coeziune, de solidaritate și întrajutorare între militari, luptători și comandanți în toate împrejurările.
Ultimul item – nr.20 – dovedește că și această trăsătură morală caracterizează ofițerul armatei române.
A răspuns marea majoritate a ofițerilor solicitați (95% din total)
Cei mai mulți dintre aceștia, adică 50%, au declarat că acordă sprijinul solicitat partenerilor de luptă aflați în dificultate, după ce analizează cu atenție situația și posibilitățile de a acorda sprijinul cerut.
Circa 45% din total au declarat că fac tot posibilul de a acorda sprijin fără rezerve, necondiționat acelor parteneri de acțiune aflați în dificultate.
Niciunul dintre cei chestionați nu s-a situat pe poziția de a refuza sprijin, ajutor vreunui camarad aflat în nevoie, lăsându-l să se descurce cum poate.
În concluzie, apreciez că valorile enumerate de ofițerii investigați ar trebui să fie principalele valori ce pot fi promovate într-o schemă structurală a personalității viitorului ofițer al Armatei României moderne, care să slujească tipului real de lider militar și care să răspundă solicitărilor foarte complexe ale teatrelor de operații și ale războiului modern.
Într-o epocă în care un calcul greșit poate duce la consecințe tragice pentru umanitate, competența tehnologică dobândește o dimensiune morală nouă, crucială. Dacă sub umbrela armei nucleare, viitoarele conflicte militare trebuie duse cu grija de a menține violența la cel mai scăzut nivel posibil, liderii militari vor trebui să fie pe deplin conștienți de folosirea politică a instrumentului militar. În contextul conflictelor limitate pentru scopuri politice specifice, acțiunea curajoasă și subordonarea sinelui pentru îndeplinirea misiunii devin mai dificile pentru profesionistul militar, dar și mai importante ca oricând.
Integritatea, supunerea, loialitatea sunt calități ce au o semnificație mai importantă în armata modernă pentru că este mai dificil pentru liderii militari să le dezvolte la subordonați. Funcția militară își păstrează rolul nobil și necesar de apărare a unui mod de viață, iar profesia militară va fi echivalentă cu sarcina de a-și forma și dezvolta componente specifice ei, de a atrage și păstra lideri care înțeleg dimensiunile etice ale competenței profesionale și sunt exemple personale prin deținerea și afirmarea celor mai înalte calități morale și intelectuale.
CHESTIONAR
CU ITEMURILE APLICATE OFIȚERILOR PENTRU EVALUAREA DIMENSIUNII MORAL-CETĂȚENEȘTI
CONCLUZII
Ideile prezentate în această lucrare au scos cred în evidență un lucru: ofițerul armatei moderne dacă vrea să fie compatibil și să se ridice la înălțimea statutului său trebuie să muncească asiduu. Să muncească din greu pentru a se perfecționa, pentru a se cunoaște pe sine dar și pe ceilalți. Indiferent cât de bine sau repede o va face, există un lucru care trebuie să-i fie de nezdruncinat: probitatea morală. A vorbi însă despre moralitate în chip absolut neutru, fără a degaja o anumită atitudine (una de esență morală), cred că nu este nici posibil, nici rațional și nici benefic. Iar atitudinea nu poate, în ceea ce ne privește , să fie decât una față de profesia de ofițer al Armatei României. Așa se explică faptul că demersul teoretic s-a îndreptat cu predilecție asupra realității domeniului militar, îndeosebi în ceea ce-l privește pe viitorul ofițer.
Exigențele carierei militare ne obligă la a avea un profil moral din care dimensiunea autorității nu trebuie să lipsească. A poseda, în raport cu alții, autoritate morală presupune, pe de o parte, înțelegerea conceptului în semnificațiile sale profunde, iar pe de altă parte un exercițiu practic continuu. ,,Un tip cu adevărat moral este, sub raport etic, mai exigent cu sine însuși, decât față de alții”, sublinia Lucian Blaga.
În lucrarea prezentată, conceptul de autoritate morală l-am definit ca fiind capacitatea de înrâurire spirituală a conștiinței și comportamentului oamenilor pe care o posedă unele persoane și instituții datorită însușirilor morale pe care acestea le au în real. Autoritatea morală se impune neconstrângător, prin intermediul prestigiului, reputației și exemplului personal moral, aspecte care constituie fundamentele autorității morale.
Autoritatea morală nu este impusă de statutul social al unei funcții sau activități. Ea se dobândește prin calități morale dovedite, prin exemplul moral furnizat. Locul autorității morale, ,,alături” de cea specifică unei profesiuni, este unul privilegiat. Ea îl prezintă pe purtătorul autorității profesionale în calitatea sa de om, autoritatea morală conferindu-i statutul de personalitate morală.
Cât privește pe ofițerul Armatei României, autoritatea sa morală nu este direct proporțională cu gradul sau/și funcția sa; ea decurge din statutul său de ,,priceput” militar sau de conducător/lider. Autoritatea sa morală se bazează pe manifestarea unor calități și însușiri morale cum ar fi: concordanța dintre vorbe și fapte, principialitate și exigență, muncă cinstită, lipsă de fățărnicie, tenacitate morală, cinste și corectitudine, demnitate și onoare militară.
De ce este necesară autoritatea morală pentru ofițerul armatei moderne ?
Opinez că autoritatea sa morală are drept rezultat sporirea autorității sale generale. Ea constituie un factor de securitate, de asigurare a participării și demnității individului în cadrul subunității. Autoritatea morală este un factor de încredere în viitor, garant al speranțelor de afirmare, este un factor de coordonare în procesul de interacțiune. Autoritatea, dublată de autoritate morală reală, duce la atingerea obiectivelor organizației și la menținerea grupului militar ca grup, ca o unitate.
Autoritatea morală nu poate fi delegată odată cu delegarea în actul de conducere. Împuternicind comandantul de grupă să execute cu subordonații o acțiune militară nu i-ai delegat și parte din autoritatea morală. Nefiind întovărășită de nici un fel de sancțiune și neposedând nici un fel de mijloc de constrângere exterioară, ci având drept singură cale de impunere convingerea, autoritatea morală trebuie să constituie pentru fiecare dintre noi o dimensiune a statutului de ofițer al Armatei României.
După opinia mea, ofițerul armatei moderne trebuie să posede și calități de promotor moral. Tânărul ofițer nu trebuie să fie numai o pildă personală din punct de vedere al conduitei morale, ci și un propagator activ al moralității, un ins capabil să desăvârșească moral pe alții și să asigure sănătate morală structurii militare pe care o conduce. În concepția de formare a ofițerilor se prevăd expres astfel de obiective: ofițerul trebuie să fie ,,o personalitate cu caracter puternic pozitiv, atașat eticii și deontologiei militare”, ,,un etalon de comportament etic”, ,,un modelator al personalității subordonaților” etc. În formarea morală a ofițerului Armatei României, după opinia mea prima răspundere revine ,,școlii militare”. Ca agent principal al formării profilului moral al tânărului ofițer, ,,școala militară” se implică prin următoarele dimensiuni ale sale:
prin modul de organizare și desfășurare a procesului de învățământ, și anume: prin conținutul acestuia, prin seriozitatea și consistența sa;
prin exemplul personal al cadrelor didactice și ofițerilor. Aici pledez pentru necesitatea unui cod moral al ofițerului în numele căruia să se organizeze educația morală a studenților și pe care aceștia să și-l asume la absolvirea academiei;
prin modul de organizare a vieții ostășești cotidiene.
Din perspectiva celor mai sus prezentate, opinez că modul în care este conceput procesul educației morale trebuie reanalizat astfel încât randamentul să devină maxim. Ea ar trebui să înceapă cu o fundamentare teoretică a procesului educației morale, care să pună în evidență: valorile morale actuale, metodologia și agenții desfășurării educației morale, mutațiile ce trebuie produse în planul realității ostășești pentru ca demersul educativ explicit să-și găsească suport și întărire în demersul implicit de toate zilele. Ar trebui, de asemenea, reactualizată ideea potrivit căreia rolul ,,școlii militare” în formarea morală a ofițerului armatei moderne nu exclude efortul personal al studentului în ,,autofacerea” sa morală. În momentul în care educația morală devine pentru tânărul ofițer din obligație, datorie morală, putem spune că am închis cercul, că am intrat în normalitate.
Valoarea formării oamenilor pentru acțiunea militară este dată de fundamentele unei educații morale sănătoase, în cadrul căreia caracterul devine elementul prioritar. Orice organizație militară are proprii arbitri morali, acei militari care prin cuvintele și faptele lor stabilesc standarde de conduită morală. Pentru aceasta este necesar ca fiecare ofițer al Armatei României să cunoască, să înțeleagă și să manifeste un comportament moral clădit cu sfințenie pe atributele și notele caracteristice liderului de caracter.
O dată cu o comandă, un control și o rețea de comunicații complicate, integrarea în raportarea faptelor devine din ce în ce mai necesară. Deciziile de comandă sunt mai centralizate, dar depind în întregime de onestitatea personală. Mai este încă nevoie de liderul eroic, dar rolul lui trebuie completat de managerul și de inginerul militar. Astăzi, și cu atât mai mult în viitor, este de neconceput ca cei mai capabili profesioniști militari să nu trebuiască să demonstreze cunoștințe specifice acestor roluri, uneori chiar pe toate la un loc.
Nu am pretenția că am spus tot ce era de spus sau se putea spune despre subiectul în discuție, și nici că ceea ce am spus poate avea caracter de normă. Sper că am atras atenția asupra unui aspect care este, din nefericire, în multe situații trecut cu vederea: moralitatea și autoritatea morală a ofițerului armatei moderne.
BIBLIOGRAFIE
*** Concepția formării ofițerilor în Academia Forțelor Terestre, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2000;
*** Dicționar explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Univers Enciclopedic, București, 1998;
*** Dicționar enciclopedic de psihologie, Editura Babel, București, 1997
Andrei Petre, Opere sociologice, vol. III, Editura Academiei R.S.R, București, 1978;
Arădăvoaice Gheorghe, Personalitatea cadrelor militare, Editura Militară, București, 1978;
Arădăvoaice Gheorghe, Disciplina militară, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1993;
Arădăvoaice Gheorghe, Conținutul și formarea unor valori morale militare în procesul de modernizare a armatei, în ,,Gândirea Militară Românească”, nr. 2/1995;
Bălan Nicolae, Reforma învățământului militar, în ,,Observator militar”, nr. 6/2000;
Bourceanu Gheorghe, Autoritate și prestigiu, Editura Junimea, Iași, 1985;
Carrad Harry, Onoarea militară, în ,,Buletinul Învățământului Militar”, nr. 4-5, 1995;
Călin M., Datoria morală și procesul educației, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978;
Cătineanu Tudor, Elemente de etică, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987;
Cosea Mircea, Etica tragică sau despre nebunia colectivă, Editura Cartea Românească, București, 1995;
Covey, S.R., Etica liderului eficient sau Conducerea bazată pe principii, Editura Allfa, București, 2001;
Covey, S.R., Eficiența în șapte trepte. Un abecedar al înțelepciunii, Editura Allfa, București, 2000;
Cristea Radu, Personalitatea și idealul moral, Editura Albatros, București, 1989;
David Eugen, Provocările eticii, Editura Caleidoscop, Sibiu, 1995;
Hudițeanu Al., David E., Macovei M., Etică și deontologie militară, Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1997;
Lazăr Cornel, Autoritate și deontologie, Editura Lincorna, București, 1999;
Marcus S., Carismă și personalitate, Societatea Știință și Tehnică, București, 2000;
Măgureanu Virgil, Puterea Politică, Editura Politică, București, 1979;
Mielu Zlate, Leadership și management, Editura Polirom, Iași, 2004;
Nicola Ioan, Tratat de pedagogie Școlară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;
Pleșu Andrei, Minima moralia, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1991;
Tătar Octavian, Deontologia ofițerului. Prolegomena, Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1999;
Tătar Octavian, Etică și deontologie militară. Prelegeri, Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 2000;
Tătar Octavian, Autoritatea morală a ofițerului, în ,,Spirit Militar Modern”, anul VIII, nr. 2(33), București, 1996;
Tătar Octavian, Personalitatea morală a ofițerului, în ,,Spirit Militar Modern”, anul VIII, nr. 5-6 (36-37), București, 1998;
Tătar Octavian, Profilul moral al absoventului Academiei Trupelor de Uscat, în ,,Praxiologia educației militare”, nr. 3, Centrul de Pregătire Management Resurse Umane, București, 1999;
Vianu Tudor, Studii de filosofia culturii, Editura Eminescu, București, 1982;
Vlăsceanu Mihaela, Organizații și comportament organizațional, Editura Polirom, Iași, 2003;
Vlăsceanu Mihaela, Psihologia organizațiilor și conducerii, Editura Paideia, București, 1993;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Autoritatea Morala (ID: 167277)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.