Organizarea Bisericii
Introducere ………………………………………………………………3
Capitolul I
Organizarea bisericeasca in biserica primara …………………5
1.Perioada apostolica………………………………………………….5
Ierarhia bisericeasca………………………………………………9
Diaconii……………………………………………………………11
Preotii………………………………………………………………13
Episcopii …………………………………………………………..17
Ierarhia inferioara………………………………………………27
2. Perioada persecutiilor………………………………………………30
Capitolul II
Infiintarea Patriarhatelor………………………………………………35
Capitolul III
Organizarea bisericeasca in perioada
Sinoadelor Ecumenice…………………………………………………..47
Concluzii……………………………………………………………………..56
Bibliografie………………………………………………………………….58
Abrevieri……………………………………………………………………..60
Cuprins……………………………………………………………………….63
=== ORGANIZAREA BISERICII ===
INTRODUCERE
Comunitatea crestina infiintata de Sfintii Apostoli s-a numit de la
Inceput”Biserica’’:”Iar Domnul ii adauga zilnic Bisericii pe cei ce se
mantuiau’’Faptele Apostolilor(2,47).
Sfantul Apostol Pavel o mai numeste figurat’’Israelul lui Dumnezeu”:
“si toti cei ce vor umbla dupa dreptarul acesta, pace si mila asupra
Israelului lui Dumnezeu”.
Biserica nu are sensul de simpla adunare, ci pe acela de asociatie, de
fratie, de societate crestina.Biserica crestina prin infatisare ei
extraordinara, are unele asemanari cu alte comunitati religioase, dar
prin spiritul si esenta ei este o societate noua, este un organism al
mantuirii, cu norme si viata proprie.Termenul de “Ecclesia” a ramas
numele Bisericii, cu dublul ei sens de comunitate locala si de totalitatea
comunitatilor.
Motivul care m-a determinat sa aleg aceasta disciplina este stima si
respectul fata de Domnul profesor Tepelea Mrius.Aceasta tema am
ales-o datorita faptului ca Biserica este mama tuturor crestinilor, este
mama poporului roman.Prin intermediul Bisericii omul intra in
comuniune cu Dumnezeu, Biserica este locul in care noi credinciosii primim
invatatura cea dreapta, ea reprezentand trupul lui Hristos.
Aceasta lucrare este structurata in trei capitole.In primul capitol, am
vorbit despre organizarea Bisericii in Biserica primara, despre perioada
apostolica si perioada persecutiilor, despre ierarhia bisericeasca.In cel de-al
doilea capitol, am aratat cum s-au infiintat cele cinci Patriarhate:
Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalimul.In ultimul
capitol am vorbit despre organizarea bisericeasca in perioada Sinoadelor
Ecumenice, de importanta si insemnatatea acestor sinoade. Tot ceea ce am
scris este cu scopul de a-I multumi in primul rand lui Dumnezeu pentru tot,
iar apoi parintilor, profesorilor, sotului si tuturor celor care m-au ajutat.
CAPITOLUL 1
Organizarea bisericeasca in Biserica primara
1.Perioada apostolica
In istoria crestinismului Sfantul Ignatiu al Antiohiei foloseste pentru prima data expresia de “Biserica universala”, despre care spune ca se afla acolo unde este Hristos, apoi acest termen este folosit de trei ori in textul Martiriului Sfantului Policarp care este numit ‘’episcopul Bisericii universale din Smirna”.Modul cum se forma si cum se organiza o Biserica,il putem vedea in Faptele Apostolilor, dar si in Epistolele Sfantului Apostol Pavel. La inltarea Mantuitorului la cer, credinciosii Lui formau doua grupuri:unul la Ierusalim, in numar de 120 “si-n zilele acelea, sculandu-se Petru in mijlocul fratilor, iar numarul lor era ca la o suta doua zeci”Fapt.Ap.(1,15) si altul in Galileea, peste 500, cu totii asteptand sa fie botezati cu Duhul Sfant.”…ca Ioan a botezat cu apa,dar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant,nu mult dupa aceste zile’’Fapt. Ap(1,5).
La Ierusalim, Ap. s-au suit impreuna cu Fecioara Maria in incaperea de sus, unde se adunau de obicei si au completat numarul lor, alegand prin sorti, in locul lui Iuda Iscarioteanul, pe Matia unul dintre credinciosii care urmarisera tot timpul cuvantul si activitatea Mantuitorului:”Si au tras la sorti, si sortul a cazut pe Matia, si el s-a randuit impreuna cu cei unsprezece ap.”Fapt. Ap.(1,26)
La originea Bisericii crestine, infiintata de Sfintii Ap. dupa invatatura si puterea Mantuitorului, sta un fapt extraordinar: pogorarea Sfantului Duh asupra lor. Dupa zece zile de la inaltarea Mantuitorului la cer, la sarbatoarea Cinzecimii, apostolii se aflau cu totii impreuna in acelasi loc si asupra lor s-a pogorat puterea Duhului Sfant in forma de limbi ca de foc: “Si limbi ca de foc li s-au aratat, impartite, si au sezut pe fiecare dintre ei” Fapt. Ap. (2,3), si le-a daruit puteri si haruri supranaturale pentru indeplinirea misiunii lor dumnezeiesti in lume. “Si s-au umput toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai” Fapt. Ap. (2,4). Astfel Sfantul Ap. Pavel a tinut multimii de iudei si de prozeliti, adunati cu ocazia praznicului Cinzecimii la Ierusalim, o cuvantare inflacarata in care avem un tip de predica apostolica. Sfantul Ap. Petru le-a vorbit despre Iisus Nazarineanul, cunoscut de ei prin puterile, minunile si semnele pe care le-a facut Dumnezeu prin El, pe care ei L-au omorat, a inviat, S-a inaltat la cer si a implinit fagaduinta implinita de la Tatal de a revarsa asupra lor Duhul Sfant. Fapt. Ap. (2,22-33) .
Profetiile mesianice s-au implinit prin Iisus Hristos. Pe Acesta Dumnezeu L-a facut “Domn si Hristos”. Iar oamenii, auzind acestea s-au pocait de pacatele lor si au primit botezul in ziua aceea “ca la trei mii de suflete”. Fapt. Ap. (4,31).
Astfel a luat fiinta la Ierusalim prima comunitate crestina constituita din iudei si prozeliti din Palestina si din imprastiere. Iar oamenii “staruiau in invatatura Ap. si in comuniune, in frangerea painii si in rugaciune”. Fapt. Ap. (2,42). Primii crestini au continuat sa mearga la templu, pentru rugaciune, dar constituiau o comunitate proprie, avand un cult special, frangerea painii in casa: “si zi de zi intr-un cuget staruind in templu, si-n casa frangrand painea, impreuna isi luau Hrana intru bucurie si intru curatirea inimi” Fapt. Ap. (2,46).
In prima comunitate crestina, credinciosii au reusit sa realizeze benevol si partial comunitatea bunurilor “iar toti cei ce au crezut erau laolalta si aveau toate indeobste. Isi vindeau pamantul si bunurile si le imparteau tuturor dupa cum avea nevoie fiecare” Fapt. Ap. (2,44-45). Un bun exemplu in acest sens este Iosif din Cipru numit de Ap. – Barnaba, unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lor, si-a vandut tarina din Cipru iar banii i-a pus la picioarele Ap. pe langa aceste admirabile fapte, au existat si unele fapte mai josnice, cum ar fi cea a sotilor Anania si Safira, care voind sa faca opera de caritate crestina, dupa ce au oprit pentru ei o parte din pretul unei tarine vandute in folosul comunitatii, au spus Ap., ca l-au adus intreg. Astfel ei au mintit “Duhul Sfant” si au fost pedepsiti indata cu moarte, ceea ce a impresionat profund pe cei de fata.
Minunile facute de Ap. au intarit cuvantul predicat de ei la templu. Numarul crestinilor sporea zilnic, in curand numarul credinciosilor a sporit la cinci mii: “iar multi din cei ce auzisera cuvantul au crezut, si numarul barbatilor a ajuns la cinci mii” Fapt. Ap.(4,4).
Desi sunt arestati, adusi in fata Sinedrului si cercetati cu privire la puterea lor si a celui in numele caruia predicau si faceau minuni, totusi Ap. continua sa predice, sa savarseasca vindecari si minuni. Arestati din nou ei sunt eliberati in mod minunat din inchisoare.
Ucenicii si colaboratorii Ap. au fost numerosi. Cei sapte zeci de ucenici ai Domnului mergeau predicand doi cate doi in orasele si satele Palestinei,insoteau pe Ap. si colaborau cu ei la raspandirea Evangheliei.
In perioada apostolica, cele mai importante Biserici erau la Ierusalim, Antiohia, Damasc, Efes, Corint si Roma.3Alte Biserici mai mici au luat fiinta in provinciile Asiei Mici, Macedonia si Grecia, datorita mai ales predicii Sf.Ap.Petru si Pavel.La Ierusalim, Biserica era grupata in jurul Ap.si condusa de ei, avand forma ei de viata noua.Ea traia in invatatura Ap., in comuniune frateasca, in frangerea painii si in rugaciune. Dupa anul 50, cand Ap. au plecat de la Ierusalim in misiune, conducator la Bisericii din Ierusalim era “Iacob, fratele Domnului”, care a murit ca martir in anul 664.
Organizarea celorlalte comunitati crestine era asemanatoare. Si acestea erau conduse de Ap. fondatori. Acestia nu se stabileau definitiv intr-o comunitate, ci le vizitau, le scrieau, sau le supravegheau prin organele puse de ei, episcopi, presbiteri sau preoti si diaconi. In afara de Sfintii Ap., predicau noua credinta colaboratorii lor, episcopii, preotii, diaconii si alti misionari numiti si ei apostoli si evanghelisti. Uneori se formau cercuri de credinciosi, inainte de a asculta predica vreunui Ap., prin cei ce aduceau cuvantul Domnului din alta parte.
Cresterea numarului credinciosilor a creat unele greutati in viata primei comunitati creastine. Iudeii elenisti se plang Ap. ca vaduvele lor sunt trecute cu vederea la impartirea ajutoarelor. La propunerea Ap. s-au ales sapte barbati “plini de Duhul Sfant si de intelepciune”, care sa supravegheze si sa asigure buna randuiala la mesele comune, numiti diaconi. Mai tarziu, Ap. au hirotonit pe episcopi si preoti.
3 Bucevschi Diac. Prof. Orest, Recnzie la studiul: Agnes Cunningham, Dezvoltarea formelor bisericesti in timpul postapostolic, pag. 984
4 Ramureanu – Op. cit. pag. 25
Ierarhia bisericeasca este de origine apostolica. Faptele Ap. vorbesc despre episcopi, presbiteri sau preoti si diaconi. Ei formau in Biserica ierarhia superioara sau derul superior.
Din faptul ca prin Biserica Mantuitorului isi prelungeste in chip tainic exista pe pamant, rezulta ca Bisrica nu este numai a duhurilor ci si a trupurilor 5. Ea ne apare ca o realitate vazuta, formata din oameni si slujind oamenilor. Privita su acest aspect, Biserica este o institutie care, fara sa neglijeze legile omenesti, isi are conducerea si ierarhia ei proprie. Temeiul ei institutional e Hristos, care depaseste pe oameni, dar care ii si inbratiseaza, care ramane acelasi in oferirea jertfei sale si a roadelor ei, prin taine, tuturor celor ce vor sa le primeasca6. Biserica nu este o institutie in sensul unui sistem de norme lipsit de Hristos, ci traieste in virtutea legilor divine prin organe special alese, care sa ajute pe credinciosi in slabiciunile lor, acestea fiind organele de conducere.
Fiecare om e liber si egal cu semenii sai , dar desi este liber, omul simte nevoia sa fie si condus, insa de o conducere care sa fie expresia morala a puterii, dar nu a oricarei puteri, ci a puterii constituita prin vointa oamenilor. Biserca are deci inevitabil conducere, are o ordine juridica. Aceasta ordine se intemeiaza in mod special pe unitatea Bisericii. Una este cand ordinea are la baza numai vointa oamenilor si alta este cand are in plus vointa lui Dumnezeu. Sub acest aspect, Biserica are deci indoit caracter natural si supra natural, are unitate in dualitate, ordinea ei juridica reflectand atat conceptul uman cat si conceptul divin. De la inceput conducera Bisericii a fost reprezentata de Sfintii Ap.7.
5 Gaina Magist. Dumitru I. – Temeiuri canonice ale constiintei ortodoxe, pag. 398
6 Bucevschi – op. cit. pag. 983
7 Gaima Dumitru Op. cit., pag. 399
Dupa invatatura Sfintei Scripturi si scrierile Sfintilor Parinti, capul suprem al Biserici este Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta pastreaza pentru Sine conducera suprema a bisericii acordand-o in chip vazut nu lui Petru singur, cum spun romano-catolici si nici tuturor credinciosilor, ci tuturor Ap. Ap. actionau in virtutea harului apostolic, impartind credinciosilor roadele Evangheliei lui Iisus, fara insa ca puterea lor harismatica, sa fie transmisibila, acesta stare a lor fiind specifica si necesara numai lucrarii de intemeiere a Bisericii. Prin natura lui, apostolatul nu putea dainui, fiind dependent de factori subiectivi, odata cu moartea ultimului apostol avea sa se stinga si apostolatul propri-zis. Fusese dat pentru Ap. si a disparut o data cu ei. Deci apostolarul in plenitudinea darurilor lui spirituale si ca sinteza de diferite daruri harismatice extraordinare, nu s-a transmis mai departe. El a fost legat de anumite persoane chemate de Domnul sdi a fost necesar numai pentru lucrarea de intemeiere a Bisericii, in rest totul revenind prin succesiune episcopilor. Caci episcopii sunt urmasii in preotie ai apostolilor. Hristos ca Autoritate suprema a viitoarei societati si-a ales 12 Ap. pe care singur i-a introdus in adevarurile Noului Testament, Predicand in public invatatura sa si initiindu-i si in particular pe Ap. si pregatindu-i anume pentru a deveni organe apte spre a realiza scopul societatii crestine: mantuirea sufleteasca a oamenilor8. Dupa invierea Sa din morti Iisus Hristos, le-a poruncit Ap.: “,mergand invatati toate popoarele”, adevarurile ce le-ati auzit de la mine, botezandu-le: “in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”. Din acest moment Ap., organele societatii viitoare crestine, tragand la sort s-au raspandit in toata lumea si au inceput a predica popoarelor invatatura crestina in diferite limbi. In urma predicii lor s-au format societati si adunari, adica Biserici crestine.
8 Erbiceanu, Constantin – Autoritatea bisericeasca si organele ei, pag. 645
Prima alegere a fost aceea a lui Mathias, facuta dupa propunerea Sfantului Ap. Petru in adunarea credinciosilor, pentru a complecta numarul de 12 Ap.9.
Diaconii
Inaite de pogorarea Sfntului Duh si a raspandirii Ap., ei erau indeajuns pentru a indeplini serviciile primei grupari de crestini, de aceea nu gasim alte organe ale Bisericii decat pe Ap.. Curand insa, formadu-se noi societati ori Bisericii, Ap. au simtit nevoia urgenta de a infiinta si alte organe pentru servicii speciale cu care la inceput se ocupau Ap., adica cu serviciul agapelor comune. Pentru aceasta au infiintat diaconatul10. Cuvantul diacon inseamna slujitor si el a fost intre slujitorii Ap., ai episcopilor si ai preotilor. Diaconii au fost alesi de catre multime, de adunarea tuturor membrilor Bisericii pentru ca ei trebuia sa administreze afacerile economice ale Bisericii, apoi erau confirmati si hirotoniti de Ap., iar in absenta acestora, erau hirotoniti de episcopi prin punerea mainilor si rugaciune. Faptele Ap. amintesc ca Ap. au hirotonit pentru Biserica din Ierusalim sapte diaconi, pentru care “rugandu-se, si-au pus mainile peste ei”. Fapt. Ap. (6,1-6). Primul dintre diaconi purta numele de Stefan, apoi erau: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Ei serveau nu numai la mese ci formau o treapta ierarhica, fiind hirotoniti. Aveau libertatea sa predice si sa boteze. Diaconii sunt primii slujitori hirotoniti de Ap..
Primul dintre diaconi, Stefan, vorbind iudeilor cu mult curaj despre noua credinta, si-a atras ura si mania unor iudei din diaspora. Ei l-au acuzat de blasfemie contra lui Dumnezeu si de calcare a Legii lui Moise si l-au dus la judecata in fata Sinedriului. In Sinedriu Stefan tine o lunga cuvantare in
9 Ennescu, pr. c. – Despre alegerile bisericesti inainte de Constantin cel Mare, pag 618
10 Erbiceanu – op. cit. pag. 646
care face o scurta iatorie a poporului iudeu, scotand din profeti si din evenimentele Vechiului Testament ca Iisus Hristos este Mesia cel prezis de ei si ca iudeii sunt raspunzatori de uciderea Lui. In data, Stefan a fost scos afara din cetate si ucis cu pietre. Sfantul Stefan este primul martir al Bisericii crestine, iar uciderea lui marcheaza primul conflict doctrinar dintre crestinism si iudaism 11. Diaconii si-au rezervat timpul pentru servicii ca predica, botezarea convertitilor, savarsirea frangerii painii ori servirea bisericeasca. Ei sunt totdeauna amintiti cu episcopii si trebuie sa fie supusi intru toate episcopilor si preotilor si sa-i respecte pe acestia ca pe mai – marii lor, caci zice Sfantul Ignatie Teoforul: ” Diaconul este subordonat episcopului ca harul lui Dumnezeu si presbiterilor ca Legii lui Iisus Hristos” (Epistola catre Magnezieni, cap II.). Asa dupa cum ne spune chiar si numele lor, ei au functiuni mai modeste decat epistolii si preotii. Slujirea lor este de ordin material dar si de ordin spiritual. In centrul activitatii lor statea servea administrativa dar in acelasi timp ei erau si inpreuna slujitori ai lui Dumnezeu, impreuna cu preotii si episcopii.
Protestantii gresesc foarte grav cand afirma ca treapta diaconatului ar fi de origine mai tardiva si de origine omeneasca, nu divina, si ca diaconii de pe timpul Sfantului Ap. n-au participat de loc la lucrarile sfinte, la, vestirea Evangheliei si la cultul divin. O argumentare impotriva acetei teze este exemplul Sfantul Arhidiacon Stefan, care predica Sfanta Evanghelie si chiar al Sfantului diacon Filip care, pe langa vestirea Evangheliei si boteza.Fapt Ap. (6,8)12. Diaconii erau mai ales insarcinati cu administrarea averii bisericesti, cu impartirea ajutoarelor care se strangeau zilnic la Ap., si care trebuiau impartite cu grija numai celor nevoiasi. Tot ei ingrijau vaduvele si orfanii13.
11 Ramureanu – op. cit. pag 26
12 Coverca I. V. – Probleme de organizare bisericeasca in canoanele vechi arabe, pag. 413
13 Bucevschi – op. cit. pag 983
Diaconii puteau fi casatoriti si necasatoriti. Se pare ca Sfantul Arhid. Stefan a fost necasatorit, avand o buna situatie materiala, iar Sfantul Filip era casatorit, avand si el gospodaria sa si patru fiice, care profetizau. Misiunea diaconilor consta in aceea ca si ei se vor ocupa de fapte bune, in tot locul. Ei nu se vor ridica deasupra saracilor si nu vor face pe placul celor bogati, ci-i vor indemna pe acestia sa faca fapte bune si sa ia in consideratie cuvantul Stapanului nostru: “M-ati vazut flamand si Mi-ati dat sa mananc” Matei (25,42)14.
In timpul sfintelor slujbe si in special al Sf. Liturghii, ei aveau rolul de a supraveghea pe credinciosi, pentru a nu provoca dezordine, ci sa asculte slujba cu frica si cu evlavie. Iar cand slujau preotii si episcopii, ei ajutau acestora, oferind potirul credinciosilor la impartasanie.
Au existat in Biserica veche si femei, numite diaconite care ajutau la diferite servicii, in deosebi la botezul femeilor si la mese, fara sa primeasca insa hirotonia. In Epistola catre Romani, Sf. Ap. Pavel aminteste de diaconita Febe care a ajutat pe multi si pe el insusi. Romani(16,1-2).
Preotii sau presbiterii
In ordinea ierarhiei bisericesti, presbiteratul sau preotia este a doua treapta si este instituita direct de Domnul Iisus Hristos, ca urmand celor sapte zeci de ucenici alesi si trimisi la propovaduire. Luca (10)15. Sf. Ap. sunt cei care au randuit pe preotii.
La inceput cuvantul preot includea orice treapta ierarhica si aceasta numai pentru un timp, caci dupa cum acest cuvant s-a extins si asupra Ap., in vremurile urmatoare a putut fi restrans numai asupra diaconilor si preotilor. Dar intrucat inca de la inceput slujutorii bisericii din treapta de
14 Coverca I. V. – op. cit. pag 415
15 Ibidem – pag 411
sus a ierarhiei se numeu episcopi, a ramas pentru slujitorii bisericesti din treapta a II-a numele de preot, iar pentru cei din treapta a III-a numele de diacon16.
De regula ei erau mai multi intr-o comunine si formau sfatul episcopului. Ei slujeau fie cu episcopul locului, fie separat la serviciile incredintate lor de episcop. Ei puteau sa predice si sa catehizeze. Importanta preotilor a crescut odata cu inmultirea comunitatilor la orase si sate. In caz de vacanta episcopala, sau in absenta episcopului, colegiul preotilor conducea si administra comunitatea si pastra legaturile cu celelalte Biserici. Colegiul preotesc din alexandria, atat timp cat provincia nu avea episcop, hirotonea el pe noul ales.
La fel ca si episcopilor, preotilor li se cereau calitati morale, nume bun, stima si increderea credinciosilor. Sf. Ap. Pavel scria lui Timotei ca “preotii care isi tin bine dregatoria sa se invredniceasca de indoita cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvantul si invatatura”. I Timotei (5,17). Sinodul din Neocezareea, a stabilit ca varsta pentru preoti, varsta de 30 ani.
Preotia pentru inceput se confunda cu treapta de diacon. Referitor la acesta Patriarhul Fotie spune cand scri papei Nicolae I: “in Biserica Ortodoxa, daca vreunul dintre noi da la un diacon ordinatia sacerdotala, omitand presbiteratul, s-ar condamna ca un vinovat de o grava greseala… pentru faptul ca este foarte mare diferenta intre aceste trepte. Caci pentru fiecare din acestea, altele sunt rugaciunile, altele riturile, altele functiunile, altele felurile de observare si incercarile de supunuere”. Protia deci trece neaparat prin diaconat, ea este o sccesiune neintrerupta, vrednica de lauda
16 Gaina Dumitru – op. cit., pag 407
si demna de Dumnezeu. Pentru noi ortodocsii, ea a fost si ramane principiul ierarhic la adpostul caruia taina transforma viata, ramane cheia rezolvarii harice prin care credinciosul salta in divin17.
Prin Taina hirotoniei, preotii primesc harul Duhului Sfant si o data cu acesta, puterea sfintitoare, invatatoreasca si conducatoare. In virtutea puterii sfintitoare, ei pot savarsii toate Tainel instituite de Mantuitorul Iisus Hristos, cu exceptia hirotoniei, rezervata numai episcopului dar, inclusiv Taina ungerii cu Sf. Mir, pe care romano-catolicii o rezerva numai episcopului. Hirotonia unui preot era valida numai atunci cand era savarsita de un episcop canonic18. Anumite Canoane ce ca hirotonia unui preot sa se faca numai pe seama unei parohii. Iat si descrierea hirotoniei in preot: “Cand episcopul va voi sa hirotoneasca un preot, el ii va pune mainile pe cap, toti preotii atingandu-l si va citi asupra lui aceeasi rugaciune indicata pentru hirotonia episcopului”.
Preotilor li se cerea o conduita ireprosabila, o seriozitate si o maturitate maxima “trebuie ca preotii sa aiba caracterul batranilor care au trecut de varsta cand se apropiau de o sotie, caci ei se asociaza la Sf. Taine cu episcopul care-i asista in totul, fiind uniti in dragostea pastorului lor”. Preotul trebuie sa fie in buna intelegere si in stransa legatura cu episcopul. El nu va face nimic fara voia episcopului, nu-l va dispretuii pe acesta, nu va putea ridica o biserica fara stirea lui, iar daca va aduce vreo calomnie la adresa episcopului fara a putea face dovada unei greseli doctrinare, erezii cu abateri disciplinare, este pasibil oricand de pedeapsa depunerii din cler. Tot de pedeapsa depunerii sunt pasibili acei preoti care obtin demnitatea preoteasca prin simonie, cei care au fost depusi si continua inca sa exercite cele legate de misunea preoteasca, ce care se ocupa cu jocurile de noroc,
17 Gaina – op. cit., pag.407
18 Coverca – op. cit., pag 411
cei care se dedau la betie si tori cei care se indeletnicesc cu practicinecorespunzatoare chemarii preotesti19.
Preotul este obligat de Canoane sa invete cuvantul lui Dumnezeu, sa-si exercite slujba sa cu cea mai mare rigurozitate si sa aiba grija de poporul care i-a fost incredintat. In caz contrar se va excomunica. De asemenea, preotul nu-si puare exercita functiunea sa decat in parohia sau in sectorul sau. Prin acesta se evita anumite neoranduieli si instabilitatea preotilor.
Vor fi inlaturati din cler si acei preoti care se vor face vinovati de desfranare, cei care reneaga pe Hristos, cei care vazand in lipsa pe un frate cleric nu-l va ajuta, dandu-i din cele ce-i prisosesc lui, cei care se roaga cu un cleric depus,cei care se amesteca in afaceri lumesti nepotrivite cu situatia si cu starea lor, cei care nu se impartasesc in timpul Liturghiei, cel care va serba Pastile odata cu iudeii,precum si cel care a fost hirotonit de doua ori pentru aseeasi treapta. Daca preotii aveau o purtare corecta, erau rasplatiti de catre credinciosi si prin asigurarea intretinerii lor.
Pentru a fi urmatori vrednici ai ucenicilor Domnului,trebuiau sa fie conpatimitori,milostivi pentru toti, sa evite cu grija mania,pertialitatea,judecatile nedrepte,sa fie departe de ei lacomia,sa nu creada cu usurinta in rau si sa nu fie aspri in judecatile lor.2
Preotii la inceput au purtat numele de barbati apostolici sau urmasi ai Ap.Cu inceputul secolului II dispar de tot Ap. aproape toti ca martiri,exceptie fiind numai Sf.Ap. si Evanghelist Ioan.Sangele varsat de ei
19 Coverca.-op.cit.pag.411
20 Ibidem pag.412
Prin decapitare, altii ucisi cu pietre, altii omorati in alte moduri, iar in viata, persecutati, alungati, ocarati, batuti, intemnitati si niciodata lasati in pace ca sa-si urmeze apostolatul lor in liniste, prin aceasta ei au produs fructele lor extraordinare si anume inmultirea crestinismului.
Episcopii
Episcopul, ca urmas direst al Sf.Ap. si ca detinator al harului in deplinatatea sa, face parte din treapta cea mai inalta a ierarhiei bisericesti si prin el se transmite harul celorlalte trepte ierarhice21.Episcopii erau numiti de la inceput si presbiteri, termeni prin care se intelegea atat episcopul, cat si preotul.Episcopul era presbiterul cel mai de seama din fruntea comunitatii.Episcopatul era o functie mai mare decat cea preoteasca.
Treapta episcopatului ne apare ca singura treapta ierarhica definita in mod precis atat prin atributele cat si prin prerogativele ei.Episcopul este plinatatea harica prin care Dumnezeu sfinteste lumea, iar din incredintarea Sf.Duh si Sf., izvorul tuturor tainelor fara de care ierarhia n-ar exista si Biserica n-ar putea via, este deci chipul omului ridicat la rangul cel mai mare de sfintire.
Fiind ales de trei sau cel putin doi episcopi, egali in plenitudinea darurilor lor sacerdotale, ca si Ap.si egal transmitand puterea lor harica ca putere comuna tuturor, episcopul detine in cadrul Bisericii Ortodoxe, celmai mare rang bisericesc.Egalitatea episcopului este expresia egalitatii Ap.Caci asa cum nu a fost si nu putea exista intaietatea de drept intre Ap., tot asa nu putea exista intaietate nici intre succesorii Ap., adica intre
21 Coverca-op.cit.pag.406
Episcopi.Ei cu totii dispun de putere spirituala identica si de demnitate identica si prin urmare numai adunarea lor comuna poate investii pe un episcop cu drepturile de care dispune fiecare episcop22.
In Canoanele egiptene-arabe, episcopul e privit sub toate aspectele conduitei sale, fapt prin care se constata ca chiar de la inceputul crestinismului, s-au cerut clericilor calitati exceptionale si o conduita demna de a fi imitata de masa credinciosilor.De altfel, aceste calitati sunt expuse pe larg si de catre Sf.Ap. Pavel in Epistola I catre Timotei(3,1-7).in primele secole, episcopul ca si ceilalti clerici, traia in mijlocul poporului sitrebuia sa-i urmeze intru toate.Cat priveste starea sa sociala, episcopul este sfatuit de catre Canonul XIII Apostolic ca, in cazul in care a avut sotie inaite de a fi fost facut episcop, sa ramana casatorit si mai departe.Canoanele cereau candidatului in treapta de episcop sa nu fi fost casatorit curand dupa Botez, iar inainte de casatorie sa nu fi trait in concubinaj.De asemenea cel care a avut ca sotie o vaduva, o femeie ele carei purtari nu sunt mai presus de orice discutie, sau necinstita, o sclava sau o femeie care nerge in locuri de petrecere, acela nu poate sa devina episcop.Nu poate fi hirotonit episcop nici acela care a trait cu doua surori,sau cu nepoata sa.23
Sf.Ap. Pavel porunceste lui Timotei sa nu se grabeasca a pune mainile peste nimeni, primindu-i in cler pe neofiti, pentru ca nu sunt inca destul de incercati in cunostinta adevarului religios, iar din cauza aceasta sa devina partasi la pacatele altora.
22 Gaina-op.cit.pag.407
23 Coverca-op.cit.pag.407
Cu privire la calitatile fizice ale candidatului, Canoanele stabilesc anumite defecte drept impedimente, iar altele trecute cu vederea, “Acela care este chior sau schiop, sa fie facut episcop, daca merita episcopatul, caci acesta cu e un defect corporal care sa-l pateze sau sa-l pangareasca, ci necuratia sufletului”.In schimb, un surd sau un orb nu pot fi facuti episcopi, nu atat pentru ca ar fi necurati, cat mai ales pentru bunul mers al Bisericii si pentru ingrijirea bunurilor ei.Se stabilesc deasemenea principii de primire in episcopat si cu privire la eunuci:”Eunucul care a fost adus in starea aceasta fara voia lui sau caruia i s-au taiat partile virile intr-o persecutie,sau s-a nascut astfel, daca merita episcopatul,sa fie facut episcop, daca este mutilat de el insusi, sa nu fie admis in cler pentru ca s-a facut ucigas de sine si dusman a ceea ce a creat Dumnezeu”24.
Cei stapaniti de duhuri necurate erau mai intai exorcizati si numai dupa aceea erau hirotoniti:”Exorcistul sa nu fie hirotonit,caci acest lucru depinde de vointa si de intentie si este un dar a lui Dumnezeu.Daca necesitatea cere ca exorcistul sa fie hirotonit episcop, i se vor pune mainile”.Acela care indelinea in cel mai inalt grad toaye conditiile amintite urma sa fie hirotonit de catre doi sau trei episcopi.Traditia apostolica ne sta marturie ca hirotonia unui episcop este lucru al autoritatii sinodale.Canonul 56 stabileste:”Este necesar ca episcopul sa primeasca hirotonia din mainile a doi sau trei episcopi.Daca ii va pune mainile numai un singur episcop, sa fie excomunicat”.Numai intr-un singur caz se putea face actul hirotoniei de catre un singur episcop si anume:daca era intr-o necesitate urgenta, fie din cauza unor persecutii intinse, fie pentru alt motiv si era imposibil a se intrunii mai multi episcopi.Acest caz urma sa fie justificat insa printr-o adunare de episcopi, dandu-i in acelasi timp licenta si instituirea.
24 Coverca-op.cit.pag.407
Alegerea clericilor in frunte cu episcopul se facea de catre toata comunitatea credinciosilor si nu puteau fi admisi in cler decat aceia care faceau dovada serioasa de conduita morala si dragoste de Dumnezeu si de aproapele.Hirotonia unui episcop, se facea dupa ce era mai intai ales de toti credinciosii si facuse in prealabil evidente dovezi ca nu urmareste interesul sau personal, al familiei sale sau al prietenilor, ci numai progresul si bunul mers al eparhiei pe care o pastoreste.Alegerea si hirotonia unui episcop se facea astfel:”Episcopul va fi ales de catre toata adunarea de credinciosi si lipsit de pacat.Dupa ce a fost numit si primit, toata adunarea credinciosilor, cu preotii si diaconii, se vor aduna duminica.Toti episcopii se vor grupa cu veselie mare si-i vor pune mainile, preotii vor sta in picioare in liniste, si tot poporul va fi tot atat de linistit si ei se vor in sine insusi ca sa coboare Duhul Sf.asupra lui.Si ei vor propune unuia dintre episcopi, ca sa faca punerea mainilor pe cel care este hirotonit si pentru a se ruga pentru el”25.
Daca in comunitatea respectiva nu erau destui membrii credinciosi care sa participe la alegerea de episcop, se scria comunitatilor vecine, acolo unde credinciosii erau in numar mare, pentru a veni trei credinciosi demni de incredere, care impreuna cu comunitatea respectiva cercetau daca respectivul candidat intruneste toate conditiile pentru hirotonie.
Episcopului i se cerea o cultura aleasa, spre a putea invata comunitatea incredintata lui.Sf.Ap. Pavel pretinde episcopului sa fie invatator si privighetor neadormit asupra turmei sale-I Timotei(4,2),sa fie
25 Coverca-op.cit.pag.408
versat in toata buna invatatura si capabil,pentru a explica Sf. Scripturi asa cum trebuie.Datoria de a invata sfinti si conduce, formeaza obiectul principal al oricarui pastor de suflete.
In virtutea deplinatatii harului, episcopul si-a rezervat anumite acte pe care preotii sau diaconii nu le pot face.Atfel,episcopul hirotoneste pe preoti si pe diaconi,sfinteste Sf. si Marele Mir, impreuna cu ceilalati membri formand Sf. Sinod, sfinteste biserici si antimise pentru trebuintele lor, depune pe clericii care se abat de la doctrina si disciplina Bisericii, iar impreuna cu alti episcopi, pot depune si pe un episcop.Dar cu toate ca se bucura de o asa mare autoritate, el nu trebuie sa se ridice deasupra diaconilor si a preotilor si nici a poporului, caci”Biserica este constituita sin unirea unora cu altii”26.
Ca si alte documente vechi bisericesti si Canoanele indeamna pe credinciosi sa respecte si sa cinsteasca pe slujitorii cuvantului lui Dumnezeu, in frunte cu episcopul, ca pe Insusi Dumnezeu.
Episcopului i se aduceau trufandale din fructe, dupa obiceiul iudaic.La primirea lor, mai intai le binecuvanta, citea o rugaciune destinata pentru acestea, apoi le impartea clericilor si credinciosilor, oprind si pentru sine.La altar nu putea primi decat fructe, pe cand carne,legume sau alte alimente, credinciosii trebuiau sa le duca acasa episcopului.Acestea le ofereau credinciosii din dragoste si in mod benevol, caci episcopul nu le impunea aceasta contributie.
26 Coverca-op.cit.pag.409
In caz de abatere, episcopul era judecat de un sinod, dupa anumite norme.Contra unui episcop nu putea fi primita marturia unui eretic, a unui singur credincios si nici chiar a unui singur episcop, caci orice afirmatie facuta va fi stabilita pe baza marturiei a doi sau trei martori-Matei(18,16).Numai acuzatia adusa de doi sau trei credinciosi demni de incredere, era prezentata sinodului.In cazul in care se prezenta de buna voie si-si marturisea gareseala, i se aplica pedeapsa cu mai multa indulgenta.El era chemat in fata sinodului,iar in caz de nesupunere, se convoca a doua oara, prin intermediul a doi episcopi, care-l cor depune, daca nu se supunea, se convoca a treia oara, trinitand inca doi episcopi si daca refuza a se infatisa la judecata, sinodul ii aplica o pedeapsa in raport cu greseala sa, pentru ca sa nu fie ca un vinovat care a scapat din vederea dreptatii27.
Sinodul judeca pe un episcop pe baza marturiei a doi sau a trei martori bine intentionati si cinstiti, numai pentru afaceri spirituale, caci pentru cele civile sau penale, erau judecati de catre tribunalele civile.In pricesul al caror urmari ar fi fost caterisirea celui acuzat, trebuia neaparat sa aduca marturie cel putin cinci martori credinciosi si onesti,care intareau marturiile lor prin juramant.
Un alt aspect al activitatii episcopului, de care erau legate o serie intreaga de probleme, era acela al administrarii averilor bisericesti.Asa dupa cum in episcop erau concentrate toate daririle spirituale,in mod firesc era concentrata si intreaga conducere a Bisericii.El administra averea Bisericii dupa cibzuinta sa, dar i se aminteste dreptatea divina, caci
27 Coverca-op.cit.pag.410
Dumnezeu vede ceea ce face, si Lui Dumnezeu Ii va da socoteala despre faptele sale.Episcopul era obligat sa ingrijeasca averea Bisericii, fara a o risipi, vinde ori instraina.Pentru orice instrainare, era amenintat cu excomunicarea.Episcopul putea sa se foloseasca la nevoie de averea Bisericii, dar numai pentru strictul necesar, nu si pentru a face lux si pentru a trai in desfatari.Tocmai pentru aceasta,la impartirea ajutoarelor asistau si alte persoane, ca nu cumva episcopul sa fie acuzat de partialitate.Daca episcopul avea avere personala inainte de intrarea sa in cler, trebuia sa-si faca un inventar al intregii averi, ca in felul acesta, averea Bisericii sa fie distincta de a sa,pe care o putea lasa mostenire oricui.
Pentru eventualele neintelegeri in materie de credinta si doctrina, pentru disciplina si pentru alte actiuni care ar depasi competenta unui singur episcop,Canonul hotaraste intrunirea unui sinod format din toti episcopii, de doua ori pe an28.
Sf. Ap. Pavel aseaza ca episcopi pe Tit in Creta si pe Timotei la Efes, cu misiunea de a aseza, la randul lor, preoti prin cetati.Episcopul unei Biserici era conducatorul si organul unitatii ei, el pastra legaturile fratesti cu celelalte Biserici.Fiecare episcop avea competenta si jurisdictie numai in Biserica lui, dar rangul si vrednicia lui de episcop erau recunoscute pretutindeni.In acest sens, desi episcopii erau numerosi, episcopatul era unic in Biserica29.
Inmultindu-se numarul crestinilor, in cele trei veacuri, s-a inmultit si numarul centrelor episcopale. Episcopii oraselor mari au trimis presbiteri
28 Coverca-op.cit.pag.411
29 Ramureanu-op.cit.pag.50
Pentru deservirea noilor comunitati, incat episcopul se afla in fruntea mai multor comunitati. De alta parte, a inceput a se naste o oarecare ierarhie intre comunitatile episcopale insasi.Insa functiunile sacramentale si pastorale ale episcopilor erau si au ramas aceleasi si egale, cu toata diferenta de valoare dintre centrele in care se aflau ei.30
In rasarit, au aparut mai multe astfel de centre, in apus numai Biserica din Roma se putea mandri cu origine veche apostolica. Importanta centrelor episcopale era in functie de numarul crestinilor, de vechimea lor si mai apoi de locul pe care il ocupa in Imperiu orasul respectiv.
Constituiti prin institutie divina, episcopii detin deplinatatea harului ca putere bisericeasca transmisa prin hirotonie, temelia si garantia lor fiind succesiunea apostolica. Desi episcopatul detine preotia in forma cea mai deplina, ar fi gresit sa se spuna ca succesiunea apostolica s-a pastrat numai prin episcopat, mai sunt preotii si diaconii. Episcopul este preotul suprem prin care se transmite puterea sfintitoare, e usa prin care intra in Biserica harul sfintitor, el este conducatorul unei comunitati de credinciosi ce reprezinta in mic viata intregii Biserici. Desi sunt mai multi episcopi, fiecare cu comunitatea sa , totusi episcopatul este unul, unitatea Bisericii bazandu-se pe unitatea intregului episcopat. Dupa cum Sf. Ap. au primit misiunea nu separat, ci ca un intreg, tot asa si episcopatul in masura in care este integrat in unitate apartine unitatii.31
Spre sfarsitul secolului I, cele trei categorii ale ierarhiei superioare, episcop, preot si diacon, erau bine diferentiate ca nume, atributii si cinste.
30 Coman Pr.Prof.Ioan G., Recenzie la vol.:Jean Meyendorf, Orthodoxie et Catholicite pag.547
31 Gaina Dumitru-op.cit.pag.400
Sf. Ignatie, ucenic apostolic si episcop al Bisericii din Antiohia, mentioneaza cu claritate existenta celor trei trepte ierarhice, in Epistola catre Magnezieni. Sf. Clement Romanul in Scrisoarea I-a catre Corinteni, aminteste cele trei trepte ale ierarhiei crestine, pe care-i compara cu arhiereii, preotii si levitii Vechiului Testament.
Cu timpul, numarul episcopilor dintr-o provincie a crescut, deoarece fiecare cetate mai importanta dorea sa aiba episcopul ei, luand fiinta astfel mai multe episcopii. Cel mai de seama dintre episcopi care locuia in capitala sau metropola unei provincii, purta numele de mitropolit si el avea grija de unitatea bisericeasca din provincia sa si asigura legaturile ei cu alte Biserici. Autoritatea morala a unor mitropoliti ii facea ascultati si influenti chiar in afara provinciilor lor. Titlul de mitropolit este primul titlu ce s-a adaugat dignitatii de episcop, ca fiind cel mai simplu pentru a deosebi pe episcopul orasului, care era metropola provinciei32. Petru si ceilalti apostoli si barbati apostolici au inceput sa predice Evanghelia mai intai in orasele metropole ale imperiului si care erau cele mai celebre in fiecare provincie. Efesul era capitala Asiei, Cesaria a Capadochiei, Nicomidia a Bithiniei, Amasia a Pontului, toate aceste orase au fost celebre metropole in Biserica chiar din primele secole33. Canonul Apostolic nu desemneaza pe mitropolit decat prin calitatea de primul, cel intai si seful provinciei34. Dupa regulile canonice, dreptul de a hirotonisi episcopi din fiecare provincie apartine Mitropolitului. Pana la Sinodul I ecumenic, sistemul mitropolitan se consolidase.
32 Ennescu, Pr., C.-Despre titlurile de Mitropolit,Arhiepiscop, Exarch, Patriarch si Papa pag.398
33 Ibidem pag.399
34 Munteanu, Magistr., Al.Armand-Exarhii in Biserica veche pag.549
Deoarece episcopii Alexandriei au fost aceia carora li s-a contestat mai mult puterile de catre mitropolitii din resortul lor, sau de episcopii din fiecare provincie, care au dorit sa aiba un mitropolit particular, deaceea ei s-au distins prima data fata de ceilalti mitropoliti, luand titlul de Arhiepiscop . Sf. Epifanie da aceasta calitate lui Alexandru – episcop de Alexandria si chiar Preafericitului martir Petru, care l-a precedat. Numele de Arhiepiscop a inceput sa devina comun, astfel s-a hotarat sa se lase mitropolitului doar titlul vechi de episcop al primului scaun35.
Marii mitropoliti, in Orient se numeau Exarhi . Acestia aveau sub jurisdictiunea lor mai multi mitropoliti mai mici si mai multe provincii a caror adunare sub un sef se numea diaceza. Dupa canon cele trei diaceze vechi erau: a Romei, a Alexandriei si Antiohiei si trei noi : a Asiei, Pontului si Traciei. Numele de Exarh este dat episcopului de Antiohia36.
Apoi s-a inceput a se da titlul de Patriarh . Imparatul Teodosiu in Epistola sa catre imparatul Valentinian, a dat titlul de patriarh lui Papa Leon37.
Numele de Papa inseamna parinte si de la inceput a fost comun tuturor episcopilor, dar dintre episcopii Bisericii din Orient numai cel al Alexandriei l-a conservat in titluratura sa. Teologii si canonistii Romano-catolici iau numele de papa drept un titlu superior celui de patriarh.
35 Ennescu, C.-op.cit.pag.406
36 Munteanu Armand-op.cit.pag.551
37 Ennescu, C.-op.cit.pag.409
Originea acestui titlu nu are insa o baza canonica ci simplu istorica in organizarea Bisericii, cum au titlurile de Mitropolit, Arhiepiscop, Exarh si Patriarh, iar numele de episcop este singurul care arata originea apostolica a celei mai inalte trepte in ierarhia preoteasca si carmuitoare a bisericii38.
In afara de ierarhie, au existat in Biserica primara , pentru un timp, unii crestini, inzestrati de Dumnezeu cu daruri si puteri supranaturale, numite harisme, de la numele carora deriva si numele de harismatici. Acestia nu erau alesi de comunitate, nici asezati prin hirotonie. Epistola I-a catre Corinteni (12,28), este locul cel mai insemnat care atesta existenta harismaticilor. Aici Sf.Ap Pavel spune ca Dumnezeu a pus in Biserica : “ intai pe Ap, al doilea pe prooroci, al treilea pe invatatori, apoi pe cei ce au darul de a face minuni, apoi darurile vindecarilor, ajutorarilor, carmuirile, felurile limbilor”. Harismele au fost un dar supranatural special facut Bisericii incepatoare, pentru cresterea si consolidarea ei. Dupa epoca apostolica , ele s-au stins treptat, iar cu timpul au incetat39.
Ierarhia inferioara sau clerul inferior.
Marimea comunitatiilor si inmultirea nevoilor Bisericii au facut necesara crearea personalului ajutator, numit clerul inferior sau ierarhia inferioara. Din ierarhia inferioara faceau parte mai multe categorii de
38 Ennescu, C.-op.cit.pag.410
39 Ramureanu-op.cit.pag.52
slujitori ca :
Ipodiaconii , acestia savarseau unele din serviciile diaconilor
Anagnostii , sau lectorii care faceau citire din Sf. Scriptura la cult
Psaltii, erau cantaretii
Acolutii , erau insotitorii episcopilor
Exorcistii, ajutau la vindecarea celor posedati de duhuri necurate
Usierii, sau ostiarii aveau grija de paza usilor locasului divin, ca sa nu intre cei neinitiati in doctrina crestina
Groparii, ajutau la ingroparea celor morti40
Ierarhia este o institutie de drept divin, fara de care Biserica nu poate exista.Ea este o functiune sacerdotala, este insasi multimea credinciosilor vazuta prin cler, principiul sfant asemenea intemeietorului ei Iisus Hristos.A nega ierarhia bisericii, inseamna a denatura notiunea de Biserica, a vedea opozitie intre har si functiuIerarhia este o institutie de drept divin,fara de care Biserica nu poate nea sacerdotala sau a recunoaste numai harul pentru a nega functiunea Biserici, inseamna a nega Biserica insasi in constitutia ei dumnezeiasca,harica si ierarhica. Dupa cum nu poate exista Biserica fara credinciosi, asa nu pot exista nici credinciosi fara ierarhie si nici ierarhie fara Biserica,fiecare din acestea depinzand de cealalta.41
40 Ramureanu-op.cit.pag.53
41Gaina-op.cit.pag.406
Asadar, in Biserica avem trei trepte ierarhice:
1. Diaconia, treapta cea mai de jos a preotiei.Ca ajutor al preotului si episcopului, diaconul necesita calitati morale specifice si inzestrare harica corespunzatoare, e vorba de plinirea si sfintirea slujbei preotesti potrivit treprei diaconatului.
2. Preotia, care implica fata de diaconie o daruire de sine si mai puternica si anume daruirea unei vrednicii crescand potrivit harului incredintat.
3. Episcopatul42.
In canoane sunt amintite trei trepte ale clerului inferior:subdiaconii, lectorii si cantaretii.Aceste trepte nu sunt de origine divina, adica instituite de Domnul Iisus, ci ele au fost introduse ulterior pentru trebuintele Bisericii.Sf.Scriptura nu aminteste nimic de ele, ci numai anumite canoane abia prin secolul III-IV. Chiar daca nu faceau parte din ierarhia propriuzisa, li se cereau si lor anumite calitati pentru a putea fi exemplu credinciosilor din mijlocul carora se recrutau.Lectorul sa nu fie nici guraliv, nici betiv, nici batjocoritor, ci sa fie bun citittor si mai ales sa puna in practica ceea ce citeste. Aceasta misiune n-o primeau prin hirotonie ca ceilalti clerici ci prin hirotesie”ii va inmana cartea, dar nu-i va pune mainile”. Misiunea subdiaconilor consta in mentinerea ordinii si disciplinei in timpul slujbelor si ajutorul acordat clerului superior la savarsirea Sf. Taine. Ei aduceau apa cu care isi spalau preotii mainile. Ca intretinere, ei primeau o parte din ofrandele aduse de catre credinciosi, clericilor43.
42 Gaina-op.cit.pag.407
43 Coverca I.V.-op.cit.pag.414
2.Perioada persecutiilor
De la inceput propavaduirea crestina a intampinat unele piedici si greutati,atat din patrea iudeilor cat si din partea paganilor. Persecutiile propriu-zise, cele indurate de crestini din partea autoritatilor romane si ale multimii pagane, au fost mult mai grele, de lunga durata si au pus Biserica in grea cumpana. Ele au inceput in anul 64, sub imparatul Nero si a durat pana in anul 313, cand imparatul Constanti cel Mare a publicat edictul de toleranta religioasa de la Milan. Persecutiile n-au fost continui,dar au durat mai mult de jumatate din timpul aratat.
Cauzele care au provocat persecutiile au fost de mai multe feluri:religioase, politice si moral-sociale.
Cauzele religioase:crestinismul era o religie noua, monoteista,spirituala, morala,in timp ce paganismul era o religie veche politeista,idolatra si decazuta. Paganii nu aveau o intelegere pentru o relatie spirituala, fara temple, fara zei si jertfe,fara reprezentarile zeilor prin statui, in care oamenii de rand credeau ca locuieste puterea lor. Credinta crestina era socotita de pagani o apostasie de la traditia stramosilor, dispretul zeilor, ateism si nelegiuire. Orice calamitate abatuta asupra Imperiului roman, cutremure, furtuna, seceta,inundatii,epidemii,toate erau atribuite crestinilor, fiindca au parasit cultul zeilor, iar zeii maniosi trimite aceste nenorociri asupra oamenilor.
Cauzele politice:stransa legatura dintre religie, stat si viata publica scotea si mai mult in evidenta contrastul dintre crestinism si paganism. Politeismul era amestecat in toate manifestarile vietii publice si de stat. Ideea paganilor, ca Imperiul roman este ajutat si protejat de zei si ca nenorocirile care se abat asupra lui vin din cauza crestinilor, care supara pe zei, a contribuit ca paganii sa vada in crestini dusmanii statului.
Cauzele moral-sociale:prejudecatile si ura paganilor se manifestau si in aprecierile lor asupra vietii morale a crestinilor. Neintelegand Taina Sf. Impartasanii, in care painea si vinul sunt prefacute, prin Sf. Duh, in Trupul si Sangele lui Iisus, crestinii erau acuzati ca ucid copiii la cultul lor si se hranesc cu sangele si carnea acestora. Neitelegand rostul si sensul agapei crestine, crestinii erau socotiti imorali, fiind acuzati ca la ospetele comune se dedau la desfrau si comit chiar incesturi44.
Persecutiile indurate de crestini din partea paganilor au fost multe si grele. Numarul lor este socotit dupa imparatii romani persecutori. Lactantiu socoteste sase, Supliciu Sever noua, Fericitul Augustin zece, dar ele au fost mai multe. Crestinii au fost persecutati de la Traian(98-117)pana la Deciu(249-251), pe baza unei dispozitii oficiale provizorii si marginite, numita rescript, care se aplica intr-o cetate sau regiune. De la Deciu pana sfarsitul domniei lui Diocletian(285-305), crestinii au fost persecutati pe baza unei dispozitii generale data de imparat, numita edict, valabila in tot Imperiul, ceea ce a dus la persecutia generala a crestinilor. Crestinii nu erau condamnati datorita unor anumite crime prevazute si pedepsite de legile in vigoare, ci datorita calitatii si numelor lor de crestini45.
Primul imparat persecutor e Nero(54-68), astfel prima persecutie sangeroasa a fost in anul 64, care a invinuit pe nedrept pe crestini de incendiul Romei, ca sa scape de furia multimii. Persecutia a fost de o cruzime inspaimantatoare. Dupa traditia crestina au murit la Roma, ca martiri, Sf.Ap. Petru si Pavel, dupa toata probabilitatea,in anul 67.
44 Ramureanu-op.cit.pag.56
45 Ibidem-pag.57
Sub imparatul Domitian, persecutia incepe iarasi. Una din cauzele persecutiei a fost refuzul crestinilor de a plati impozitul perceput de la iudei, dupa daramarea temlului din Ierusalim, crestinii declarand ce ei nu sunt evrei. Dupa traditie, atunci a suferit si Sf. Evanghelist Ioan, fiind exilat in Insula Patmos, unde a scris Apocalipsa.
Contra crestinilor, imparatul Traian da cel dintai rescript care se pastreaza. Pliniu cel Tanar, ii trimite imparatului Traian o scrisoare prin care-i cere sfatul cum sa procedeze fata de crestinii din provincia sa, care erau numerosi. Traian ii raspunde printr-o scrisoare, cu caracter de rescript, in care stabileste ca sa nu-i caute din oficiu pe crestini, dar daca sunt denuntati si dovediti ca si crestini sa fie pedepsiti, sa-i lase liberi pe cei ce apostaziaza de la Hristos. Rescriptul lui Traian are o importanta considerabila, caci el va servi ca norma in urmarirea si pedepsirea crestinilor pana la Deciu 46.
In perioada imparatului Antonin Piosul, a izbucnit o persecutie la Smirna, in care au murit 11 crestini, printre care Sf. Policarp, care a fost ars pe rug si strapuns cu un pumnal in circul din Smirna.
Tot impotriva crestinismului a fost si Marcu Aureliu, care desi era un imparat cult, filosof stoic, ura crestinismul din ratiuni de stat. In timpul lui a suferit la Roma tanara fecioara Cecilia si Sf. Iustin Martirul, denuntat de rivalul sau pagan Crescens si condamnat la moarte prin decapitare, impreuna cu alti sase crestini. In Galia, au suferit martiriul pentru Hristos 48 de martiri.
46 Ramureanu-op.cit.pag.58
In timpul fiului lui Marcu Aureliu, imparatul Comod, au suferit moarte martirica la Cartagina 12 martiri. Dupa Comod, Biserica a avut cativa ani de pace.
Persecutia a izbucnit cu violenta in Africa, in timpul domniei lui Septimiu Sever(193-211). Acesta a interzis propaganda crestina, datorita careia crestinii au suferit. In Africa, au suferit martiriul la Cartagina, un grup de sase crestini in frunte cu Perpetua si Felicitas. In Galia a suferit martiriul Sf. Irineu 47.
Maxinim Tracul a poruncit uciderea conducatorilor Bisericii, care erau considerati ca “vinovati de invatatura cea dupa Evanghelie”. Masura s-a extins si la preoti si diaconi.
Cel dintai imparat roman care publica un edict general contra crestinismului este Deciu. Acesta are intentia de a desfiinta crestinismul. Toti crestinii erau obligati sa se prezinte inaintea unei comisii de satat si sa faca acte de adeziune la paganism. Martirii si marturisitorii au fost numerosi si de aceasta data.
Sub imparatul Valerian se porneste un razboi neindurat contra Bisericii. Crestinii au fost din nou obligati la sacrificii, mai ales clericii 48.
Sub imparatii Diocletian, Galeriu, Maximian Hercule si Constantiu Chlor, Biserica a suferit cea mai grea persecutie. Acestia au dat contra crestinilor patru edicte de persecutie, prin care decretau daramarea
47 Ramureanu-op.cit.pag.60
48 Ibidem pag.61
locasurilor de cult crestine, interzicea adunarile crestine, arderea cartilor sfinte si a arhivelor crestine pedepsirea aspra a clericilor si crestinilor care nu apostaziau de la credinta in Hristos. Atunci au fost numerosi martiri mai ales in Rasarit.
Contrar asteptarilor masurilor luate de imparatii romani contra crestinilor si a urii lumii pagane, cu cat crestinii erau ami persecutati, cu atat numarul lor crestea. Curajul martirilor in fata mortii a facut pe multi pagani sa treaca la crestinism 49. Prin marturisirile lor in fata judecatorilor pagani, martirii ne arata credinta lor nezdruncinata in puterea lui Dumnezeu si a Fiului Sau Iisus Hristos, care S-a intrupat si S-a rastignit pentru mantuirea oamenilor. Harul Duhului Sf. vine permanent in ajutorul oamenilor pentru mantuirea lor. Exemlul martirilor eate de mare pret, caci ei ne arata modul de a ne conduce in viata dupa poruncile Domnului Iisus pastrate in Evanghelia Sa.
49 Ramureanu-op.cit.pag.63
CAPITOLUL II
Infiintarea patriarhatelor
Incepand cu domnia imparatului Constantin cel Mare (306-337) si in special de la imparatul Teodosie cel Mare (379-395),Imperiul Roman a luat tot mai mult aspectul unui stat crestin.Temeiul organizatiei Bisericii a ramas tot eparhia cu circumscriptiile administrative romane.Desi prin canoane s-a stabilit ca sediul unui episcop sa fie numai intr-un oras, aceasta hotarare n-a putut fi aplicat nici in Apus, nici in Rasarit, unde gasim sedii episcopale si in localitati mai putin insemnate. Daca un episcop avea o eparhie prea intinsa, putea s-o imparta cu un alt episcop, sau mitropolitul avea dreptul sa infiinteze noi eparhii. Obiceiul din timpul postapostolic, ca episcopii sa fie alesi de episcopii invecinati, precum si clerul si poporul respectivei comunitati bisericesti, s-a mentinut timp indelungat.50
Ierarhia bisericii consta ca si in primele secole din cele trei trepte:episcop, preot si diacon, avand fiecare atributiile sale bine stabilite.
Drepturile speciale ale episcopului erau: raspandirea invataturii crestine prin predica, hirotonirea preotilor si a diaconilor, hirotesia subdiaconilor, lectorilor, egumenilor, protopresbiterilor, protodiaconilor si a altor demnitari bisericesti, vizite canonice, pregatirea si sfintirea Sf. Mir, sfintirea antimiselor si a cimitirelor, administrarea penitentei, primirea si exercitarea puterii legislative, judecatoresti si administrative asupra tuturor persoanelor bisericesti. El era dator sa se ingrijasca de instruirea relatiilor clerului si a credinciosilor. Era obligat sa vegheze ca averile bisericesti si manastiresti sa fie administrate conform destinatiei lor, sa participe la sinodul episcopal, supunandu-se hotararilor acestuia. Episcopul nu avea voie sa sfinteasca clerici pentru alta eparhie decat a sa.51
50Ramureanu – op. cit. pag.213
51 Ramureanu- Dezvoltarea organizarii bisericesti.Patriarhetele.Sinoadele.pag 295
Inmultindu-se comunitatile crestine la sate, episcopii din orase, nemaiputand supraveghea pe toti clericii de la tara, s-au instituit horepiscopi, adica episcopi de tara, pentru a controla pe preotii de la sate. Acestia au fost inlocuiti, mai tarziu cu episcopi vizitatori, numiti periodeuti. Pentru satisfacerea unor trebuinte administrative ale Bisericii s-au infiintat din cele trei trepte ierarhice unele demnitati cu caracter administrativ. Astfel, din treapta episcopatului, s-au dezvoltat mitropolitii, arhiepiscopii, exarhii si patriarhii, fara ca ei sa aiba un har mai mare ca al episcopilor. Din treapta preotiei, au iesit arhipresbiterii sau protopresbiterii, sau protoiereii sau protopopii. Din treapta diaconatului au luat fiinta arhidiaconii sau protodiaconii. Aceste demnitati au intrat in uzul Bisericii si se mentin pana azi. Inter demnitarii eparhiilor, locul de frunte il detinea arhidiaconul. El avea datoria sa supravegheze clerul inferior. Incepand cu secolul al IV-lea, cel mai vechi preot a capatat numele de arhipresbiter,protopresbiter sau protopop al bisericii catedrale si statea in timpul Liturghiei la stanga episcopului.52
Incepand din secolul al IV-lea, Biserica a avut un numar mare de slujitori, clerici si functionari.
Episcopul care rezida in capitala unei provincii, in metropola, a devenit capetenia si protosul episcopilor, adica mitropolitul lor. Sistemul mitropolitan existent in parte si inainte de secolul IV, a luat o deosebita dezvoltare dupa acest secol, iar din aceasta s-a dezvoltat patriarhatul. Mitropolitul avea dreptul de aconvoca sinoadele provinciale, executand hoatararile lor, de a conduce alegerea episcopilor, de a demite un episcop.
52 Ramureanu- op. cit. pag.296
Intre mitropolitii care s-au bucurat de acest titlu, au fost cei din Roma, Alexandria,Antiohia,Efes,Cezareea Capadociei,Heracleea din Tracia, Tesalonic, Cartagina.53
Mitropolitii de frunte sau superiori, erau in Biserica veche in numar de patru: cel din Roma,Constantinopol,Alexandria si Antiohia. Episcopul Bisericii de Ierusalim ramas numai episcop simplu in timpul cand s-a organizat sistemul mitropolitan, fiind subordonat mitropolitului din Cezareea Palestinei. Sinodul IV ecumenic a ridicat scaunul din Ierusalim la rangul de Patriarhie, avand in vedere ca aici a trait, a invatat, a suferit si a inviat Domnul Iisus. Astfel din secolul al IV-lea, Constantinopolul, Alexandria si Ierusalimul au fost socotite patriarhate. Incepand cu secolul al VI-lea, patriarhul de Constantinopol poarta titlul de “patriarh ecumenic”, fara ca prin acest titlu sa se micsoreze autoritatea sau jurisdictia celorlalti patriarhi rasariteni ai scaunelor apostolice din Alexandria, Antiohia si Ierusalim.
Incepand cu Sinodul al IV-lea ecumenic din 451, s-a fixat mai bine si jurisdictia pe care o avea fiecare patriarh in parte. Episcopul Romei care poarta numele de papa, si-a intins jurisdictia asupra intregii Italii, apoi asupra tarilor din Apus, Patriarhatul din Constantinopol, avea sub jurisdictia sa Tracia, Pontul si Asia Proconsulara, cu toate protestele mitropolitului de Efes, care se bucura ca aici a predicat si a murit Sf. Ioan Evanghelistul, Patriarhul de Alexandria avea sub ascultare Egiptul, Libia si Pentapole, Patriarhul de Antiohia avea jurisdictiune asupra Siriei, Feniciei si Arabiei, iar cel de Ierusalim asupra Palestinei.
53 Ramureanu – op. cit. pag. 298
Patriarhia de Constantinopol avea sub conducerea ei:39 mitropoliti si aproape 400 episcopi, cea din Alexandria: 14 mitroploiti si vreo 114 episcopi, cea din Antiohia: 13 mitrololiti si 140 episcopi si cea din Ierusalim: 3 mitropoliti si vreo 30 episcopi. Roma avea mai multi mitropolit si episcopi decat celelalte patriarhii.54
Drepturile patriarhale, in rapor cu mitropolitii subordonati erau asemanatoare cu ale mitropolitilor fata de episcopii eparhiali. In plus, patriarhul avea urmatoarele drepturi speciale: dreptul de canonizare, adica trecerea in randul sfintilor a unora dintre raposatii cu viata plina de sfintenie, dreptul la stavropighie, adica scoaterea unei manastiri sau biserici de pe teritoriul altei eparhii, prin trimiterea unei cruci si punerea ei sub jurusdictia sa, dreptul de a lua in serviciul sau clerici din alte episcopii sufragane, dreptul de a fi pomenit la serviciul divin de catre toti clericii patriarhiei, dreptul de sfinti Sf.Mir, dreptul de a sfinti si confirma pe mitropolitii si arhiepiscopii patriarhului.
Alegera patriarhilor se facea de catre episcopii si mitropolitii invecinati, adica de sinodul patriarhal, cel ales era confirmat si investi de imparat prin acordarea carjei, mantiei si engolpionului. In cazul ca un patriarh urma sa fie judecat, imparatul trebuia sa convoace un sinod special, prezidat de un alt patriarh, daca se putea mai inalt in rang onorific.
Prin “patriarhat” se intelege cea mai inalta forma de organizare pe care si-o poate da o Biserica Ortodoxa nationala, adaptandu-si unitatile ei bisericesti la unitatile administrativ-politice ale statului respecti. La aceasta
54 Ramureanu – op.cit. pag.300
forma de organizare s-a ajuns in Biserica crestina treptat, pe masura dezvoltarii ei, respectand principiile de care s-au condus Sf. Ap. in organizarea comunitatilor pe care le intemeiau, precum si forma de exercitare a puterii bisericesti centrale, in colegiu sau sinod, potrivit indrumarilor pe care ei le primisera, in acest scop, direct de la Mantuitorul Iisus, cand i-a trimis la propovaduire. Exista dovezi ca inca din timpul Sf. Ap., Biserica ajunsese sa se organizeze sub forma de mitropolii, recunoscand episcopului din capitala sau metropola o intaietate onorifica, de care erau legate si anumite drepturi jurisdictionale.55
Cele cinci patriarhate sunt: cel al Romei, dupa care urmeaza cel al Constantinopolului, apoi al treilea al Alexandriei, iar dupa cel al Antiohiei al cincilea cel al Ierusalimului.56Fiindca Roma a cazut din propria imparatie, pentru care se si numea intaia, a cazut si din prerogative. Roma a incetat a fi imparatie, pentru ca a fost cucerita de alte neamuri si de popoarele barbare gotice. Atata timp cat Roma a fost imparatie, a avut aceste prerogative si a ramas cea intaia, dar apoi Constantinopolul trece pe locul intai. Dupa acestea se enumera tronul marii cetati a Alexandriei, dupa acesta cel al marelui oras Antiohia si in fine cel al cetatii Ierusalimului. Dupa cum putem vedea au asezat tronurile dupa imparatii, mai intai pe cele doua orase imparatesti, apoi pentru ca in Egipt a fost o imparatie mai mare decat a Antiohiei, s-a pus al treilea al Alexandriei. Fiindca si in Ierusalim a fost imparatie, iar scaunul sau a fost mai mic decat al Antiohiei si pentru ca
55Ivan, Prof. Dr. Iorgu D. –Patriarhia Ortodoxa Romana la a 60-a aniversare, pag 638
56 Doxopatri, Nil – Ordinea scaunelor patriarhale, pag.1339
Petru Corifeul a fost cel dintai episcop in Antiohia, apoi si Palestian a fost parte a Alexandriei, rupandu-se de ea, astfel si circumscriptia sa este mai mica decat a celorlate si mai apoi,s-a facut Patriarhat, pe drept cuvant s-a asezat dupa cel al Antiohiei. Atat in Ierusalim cat si in Constantinopol au fost numiti arhiepiscopi si patriarhi. Arhiepiscopi ca fiind cei dintai, apoi devenind autocefali si de sine statatori, iar patriarh pentru ca onorandu-se in egalitate cu celelate trei Patriarhate si invrednicindu-se de aceeasi onoare si scaun, pentru care si patriarhul Constantinopolului se subscrie arhiepiscopului Romei Noi si patriarh ecumenic, pentru ca a luat prerogativele Romei, caci Roma era imparateasa ecimenica mai inainte, apoi mai pe urma Constantinopolul. De aceea pe drept cuvant si papa este ecumenic si al Constantinopolului Ecumenic, nu mai putin si ceilalti trei sunt Ecumenici pentru aceea si patriarhului Constantinopolului i se zice si ecumenic.
Patrairhul Romei avea prerogativa de aprimi apeluri asupra altor patriarhi si a judeca acuzatiile fiindca si cel al Constantinopolului a luat privilegiile Romei, astfel si aceasta poate sa judece pe cei trei patriarhi.
Nil Doxopatri ne arata originea ierarhica a patriarhiilor:”Antiohia este cea mai veche, apoi Roma, dupa care Alexandria, Ierusalimul si ultim Constantinopolul”.57Numele de papa l-a avut la inceput cel al Antiohiei, apoi al Alexandriei si numai in al treilea rand vine cel al Romei, iar prin uz s-a restrans in urma numirea de papa numai la patriarhul Romei.
57 Doxopatri – op. cit. pag. 1349
Din cauza indepartarii locurilor si pentru mentinerea ordinii si disciplinei cu severitate, au dispus ca peste mai multe provincii metropolitane pe care nu le putea supraveghea de aproape patriarhul sa le puna cate un exarh ori reprezentant al patriarhului. Prin urmare exarhul era reprezentantul patriarhului peste mai multe provincii sau mitropolti.58Rezulta dar ca exarhii aveau prerogative superioare mitropolitilor si arhiepiscopilor. Patrairhul hirotonea pe mitropolitii provinciilor, cu exceptia daca o provincie nu poseda prerogative de a hirotonisi in ea pe mitropolit cu episcopii ori arhiepiscopi ei.
Patriarhiei Constantinopolului i s-au recunoscut doua privilegii importante prin Sinodul al IV-lea ecumenic: acela de a fi al doilea scaun dupa cel al Romei si egal in cinste cu acela si de a fi instanta de recurs pentru pricinile nerezolvate definitiv la scaunele de judecata ale mitropolitilor si chiar al exarhilor.59Acest sinod a asigurat rolul de prim rang al patriarhiei de Constantinopol intre cele patru de pe teritoriul Imperiului Bizantin.
Cel mai puternic dintre patriarhi a fost multa vreme cel de Alexandria. Biserica ce si-a avut resedinta din orasul zidit de Alexandru cel Mare, a fost intemeiata de Sf. Evanghelist Marcu, in acest oras el suferind martiriul in ziua de 4 aprilie. Sf. Marcu este considerst primul episcop si patriarh al acestei Biserici.60Eusebiu de Cezareea arata ca primul episcop al
58 Doxopatri, op. cit. pag.1350
59 Borcea-op. cit. pag.20
60 Ibidem – pag. 22.
Alexandriei a fost Avianus, iudeu de origine, ce afost hirotonit episcop de Sf. Marcu. Avand in vedere ca Alexandria era singurul mare oras al Egiptului, multa vreme episcopul de aici afost singurul ierarh. Prestigiul Alexandriei si al patriarhului ei ca aparator al traditiei apostolice, l-au indreptatit pe avva Alexandru sa fie unul dintre cei care au prezidat primul Sinod ecumenic. Se poate afirma ca cele douazeci de canoane ale primului Sinod au fost in mare parte creatia alexandrinilor.61
Puterea episcopului de Alexandria asupra clericilor sai era mai mare decat cea a episcopului Romei, iar autoritate civila atasata oficiului sau a fost mult mai vasta. Un obiectiv important al episcopului de Alexabdria a fost acela de a deveni capul Bisericii orientale. In aceasta perioada Biserica Alexandriei isi putea revendica o intaietate prin martirii ei, prin scolile catehetice si prin viata ei religioasa. Bisericile Antiohiei, Ierusalimului si Romei nu aveau inca stralucirea Alexandriei.
Mai tarziu avva Chiril a fost un luptator pentru pastrarea vechiului statut al scaunului din Alexandria. In acest timp in scaunul Patriarhiei constantinopolitane a urcat Nestorie, atat din punct de vedere teologic cat si politic. Cu toata protectia imperiala de care s-a bucurat Nestorie, cel de-al treilea Sinod ecumenic de la Efes i-a adus victoria in fata Patriarhului de Constantinopol. Acest triumf a consacrat Alexandriei rolul de intaistatator in lumea crestina orientala. Astfel, Patriarhia de Alexandria, a carei prestigiu n-a incetat sa creasca a atins acum cu Chiril apogeul puterii.62
61 Borcea L. – op. cit. pag.23
62 Ibidem – pag.24.
Situata in inima Orientului, Antiohia era ca marime al treilea oras al Imperiului Bizantin. Patriarhia cu sediul aici se considera apostolica deoarece Biserica antiohiana fusese intemeiata de Sf. Ap. Petru. Ea cuprindea intreaga dioceza civila a Orientului si trecea si dincolo de frontiere, extinzandu-se asupra Georgiei si Persiei. Succesul crestinismului s-a concretizat in marele numar al bisericilor si al martirioanelor ridicate. Orasul Antiohia a fost un centru intelectual crestin foarte activ. Nu se poate nega existenta unei puternice rezistente pagane mai ales in randul intelectualitaii bine reprezentate in oras.
Patriarhia Antiohiei avea 12 mitropolii cu 125 episcopi sufragani, 5 mitropolii autonome, 7 arhiepiscopi si 2 episcopi, in total 151 de episcopii, raspandite pe un teritoriu urias ce cuprindea Siria, Arabia, Cilicia, Mesopotamia. 63
Patriarhia de Antiohia oferea, fata de cea de Alexandria, un mare contrast. Daca cea de-a doua reprezenta un teritoriu compact si bine delimitat, cu o unitate etnica si o organizare administrativa milenara, popoare obisnuite cu supunerea, Antiohia avea o intindere imensa, fara hotare precise la nord si la est compusa din mai multe rase, o multime de limbi, din diverse obiceiuri, cu mici insule de paganism.64Monofizismul a fost impus definitiv la Antiohia ce catre Patriarhul Sever, dupa numeroase razvratiri. Dupa depunerea lui de catre Iustin, a fugit la Alexandria, Patriarhia de Antiohia si-a dobandit ierarhia sa proprie.
63 Borcea L. – op. cit. pag 29
64 Ibidem – pag.31
Atunci cand s-a organizat sistemul mitropolitan, episcopul de Ierusalim a ramas episcop simplu, fiind subordonat mitropolitului din Cezareea Palestinei. O prima diferentiere o face primul Sinod ecumenic care ii da intaietate fata de scaunul de la Cezareea.65Canonul recunoaste episcopiei Ierusalimului onorurile cuvenite uneia ce sa afla in Orasul Sf. si o ridica astfel deasupra celorlate. Drepturile raman insa mitropolitului din Cezareea Palestinei, episcopul din Ierusalim continuand sa fie sufragan al mitropolitului de Cezareea. Disputa dintre Ierusalim si Cezareea in privinta intaietatii a continuat pana in veacul al V-lea. Sinodul IV ecumenic a scos episcopul Ierusalimului din calitatea de sufragan al mitropolitului de Cezareea si deci din Patriarhia de Antiohia.
Patriarhia de Ierusalim nu dispune decat de un teritoriu restrans dar prestigiul de care se bucura se datora Locurilor Sf. de pe pamantul sau, relicvelor celor mai de pret ale crestinatatii, care au atras o uriasa masa de pelerini. Acesti pelerini sunt cei ce ne descriu liturghiile marete si impresionante care se tineau in tot cursul anului, marile sarbatori. Distruse de persi,edificiile au fost refacute,iar pelerinajele au fost reluate cu si mai mare intensitate.66
Palestian a devenit un fel de proprietate comuna a intregii crestinatati pe care suveranii, papii, episcopii, oamenii de rand se intreceau in a o inzestra cu bogatii si a o dota cu case de adapost pentru pelerini. Se depuneau eforturi pentru repararea si intretinerea bisericilor de aici, pentru intemeierea unor noi manastiri.
65 Borcea L.. op . cit. pag.34
66Ibidem – pag.35.
Spre deosebire de situatia din Patriarhia de Antiohia aici in Ierusalim marea majoritate a crestinilor a recunoscut hotararile de la Calcedon. Raporturile aproape egale cu intraga lume crestina i-a tinut departe de cei de aici, de disputele teologice, mentinandu-se legatura nu numai cu Constantinopolul ci si cu Roma. Patriarhii Ierusalimului au ramas atasati ortodoxiei straduindu-se sa o mentina si in randurile monahilor mereu turbulenti si inclinati spre monofizism.67
Ierusalimul a cazut sub stapanire persana pana cand imparatul Heraclios i-a alungat de aici. Apoi Ierusalimul a fost cucerit de arabi.
Nil Doxopatri aseamana cele cinci Patriarhate cu cele cinci simturi:”Deci canda atrebuit sa fie complet corpul Bisericii, a carei cap este Hristos,caci tot corpul se conduce prin cele cinci simturi, iar nu de patru, de aceea a economisit Sf. Spirit ca Patriarhiile sa fie cinci, care sunt un corp si o Biserica, avand ratiune acelor cinci simtiri, cele cinci Patriarhate.”68
Din cele aratate pana acum cu privire la crearea de unitati bisericesti mai mari decat eparhia: mitropolia, exarhatul, patriarhia, s-a putu vedea ca asemenea unitati au luat fiinta din motive de ordin practic, pentru usurarea desfasurarii activitatii bisericii. In acest scop, la stabilirea intinderii acestor unitati bisericesti s-a folosit impartirea administrativ-politica a statului.69
67 Borcea – op.cit. pag.36
68Doxopatri, N.-op.cit. pag.1230
69Ivan, Iorgu D.op. cit. pag.649
Dupa ce imprejurarile n-au mai ingaduit convocare si tinerea sinoadelor ecumenice, in Biserica Ortodoxa, la rezolvarea problemelor mai importante, care interesau intreaga Biserica, s-a ajuns pe calea consensului general. Hotararile luate pe aceasta cale au devenit obligatorii, ca si cum ar fi hotarari ale unui sinod ecumenic. Pe aceasta cale s-a ajuns in Biserica Ortodoxa de Rasarit la recunoasterea de noi biserici organizate ca Patriarhii, pe langa cele stabilite de catre Sinodul VI ecimenic, fiind inscrise si in diptice, dupa Patriarhia Ierusalimului si anume: Patriarhia Ortodoxa Rusa (a V-a), Patriarhia Ortodoxa Sarba (a VI-a), Patriarhia Ortodoxa Romana (a VII-a) si Patriarhia Ortodoxa Bulgara (a VIII-a).70
Referitor la organizarea Bisericii Ortodoxe Romane, se poate observa ca in toate etapele pe care le-a inregistrat evolutia organizarii ei, pana la forma de Patriarhat, ea s-a adaptat situatiei statului respectiv si ca toate modificarile care au avut loc in raporturile dintre episcopii ei s-au incadrat in normele stabilite de catre Parintii Sinoadelor ecumenice, cu prilejul formarii de unitati bisericesti mai mari decat eparhia, cu o exactitate care nu se intalneste la nici una dintre Bisericile Ortodoxe organizate ca Patriarhie.
70 Ivan Prof. Dr. Iorgu D. op. cit. pag. 650
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA BISERICEASCA IN PERIOADA
SINOADELOR ECUMENICE
Sinoadele bisericesti sau consiile au primit in aceasta perioada o noua dezvoltare din cauza multiplelor si marilor discutii si controverse teologice. Datorita obiceiului episcopilor de a aduna in cosuri extraordinare pe clericii din eparhia lor, cu scopul de a cunoaste parerea intrecului der subordonat, s-a nascut institutia sinodului ordinar, care era local sau particula. In perioada a II, avem sinoade sau concilii generale sau ecumenice la care participau reprezentantii ai intregii Bisserici si se luau hotarari pentru intreaga Biserica71
Sinoadele au fost tinute pentru a rezolva diferite probleme atunci cand nu s-a putut ajunge la un consens prin simple discutii. Majoritatea sinoadelor au fost locale, insa au existat si sinoade generale in numar de 7, ale caror hotarari au avut o aplicare universala. Prima intalnire a conducatorilor Bisericii a avut loc la Ierusalim, in primul secol, cand Ap. s-au intalnit pentru a lamuri unele aspecte de invatatura. Fapt. Ap. (6,1-7)
Cele 7 Sinoade Ecumenice acopera perioada dintre anii 325 si 757 d.Hr., iar deciziile lor reprezinta temelia invataturii cerstine.
71Ramureanu – op . cit. pag. 300
Primul sinod ecumenic s-a tinut la Niceea, la 325, al II-lea la Constantinopol in 381, al III-lea la Efes in 431, al IV-lea la Calcedon in 451, al V-lea la Conbstantinopol in 553, la VI la Constantinopol in 680-681 si al VII-lea la Niceea in 787.
Toate aceste Sinoade au fost convocate de imparatii: sinodul I a fost convocat de Constantin cel Mare (306 – 337), al II-lea de Teodosie I (379 – 395), al III-lea de Teodosie II (408 – 540), al IV-lea de Marcian (451 – 457), al V-lea de Justinian (527 – 565), la VI-lea.de Constantin IV Pogonatul (668 – 685)si al VII de imparateasa Irina72. Incercarea romano-catolicilor de a demonmstra ca episcopul Romei a contribuit la convocarea tuturor acestor Sinoade, nu are nici o baza istorica. Episcopul Romei n-a fost prezent la nici unul din aceste Sinoade, iar la Sinodul al II-lea ecumenic n-a trimis nici delegati. Cu toate acestea Biserica Romei a recunoscut si ea hotararile dogmatice si canonice ale acestor Sinoade.
Atributiile Sinoadelor Ecumenice erau urmatoarele: definirea si confirmarea dogmelor crestine pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii si expunerea lor pe scurt in forma de simboluri de credinta, precum si cercetarea fiecarei invataturii ce s-ar ivi in vreo Biserica, examinarea si intarirea Traditiei Bisesicii si despartirea traditiei adevarate de cea falsa, revizuirea canoanelor sinoadelor anterioare, luarea de hotarari referitoare la organizarea si administrarea Bisericii intregi, precum si stabilirea gradelor si drepturilor ierarhiei bisericesti, exercitarea puterii judecatoresti in instanta suprema73.
72 Ramureanu – op. cit. pag.301
73Ibidem – pag. 301.
Toti episcopii, avea dreptul de a participa la sinod cu vot deliberativ, unii clerici distinsi, preoti sau diaconi, care au participat la sinoade aveau numai vot consultativ. Un preot sau diacon daca reprezenta pe un episcop la sinod, avea drept de vot decisiv.
Hotararile Sinodului ecumenic, fiind purtatorul suprem al puterii spirituale in intreaga Biserica, erau obligatorii pentru toti membrii Bisericii, daca erau publicate in mod formal si solemn. Imparatii bizantini au recunoscut si ei puerea obligatorie a hotararilor Sinoadelor ecumenice. Imparatul Justinian a dispus ca hotararilor canoanelor sa aiba aceeasi puetre si valoare ca si legile statului74.
Pe langa sinoadele sau conciliile ordinare, care se intruneau periodic si inafara de Sinoadele ecumenice, intalnim si in Rasarit cat si in Apud, sinoadele particulare sau extraordinare. Cele mai insemnate dintre ele care au dat canoane acceptate de intreaga Biserica drept canoane generale, fiind in vigoare pana in zilele noastre, sunt urmatoarele:
Sinodul din Ancira, in Galatia (314- 315) a dat 25 de canoane. Aici se pune in discutie procedeul ce trebuie indeplinit la cei cazuti de la dreapta credinta, in timpul persecutiei lui Diocletian.
Sinodul din Neocezareea din Pont a dat 15 canoane in care se face referire la disciplina Bisericii.
Sinodul din Antiohia Siriei(341).
74 Ramureanu – op. cit. pag.301
Sinodul din Sardica, a dat 20 de canoane.
Sinodul din Laodiceea, a dat 60 de canoane referindu-se in special la cult si drepturile preotilor. Tot la acest sinod a fost codificat si canonul sfintelor cartii ale Bisericilor Rasaritului.
Sinodul intrunit intre anii (360 – 370) in Gangra, a dat 21 de canoane impotriva eustatienilor.
Sinodul de la Constantinopole (394) tinut sub presedentia patriarhului Nectarie, a dat 2 canoane.
Intre anii 390 – 426 s-au tinut in Africa mai multe sinoade, de exemplu cel de la Hippo 393, Mileve 402 si la Cartagina. Sinoadele africane au dat numeroiase canoane, formand o colectie de 133 – 147 canoane75
Sinoadele particulare s-au intrunit atat spre a reprezenta una sau mai mute circumscriptii bisericesti, cat si spre a reprezenta Biserica unui stat sau a unei natiuni.
Sinoadele tinute din motive particulare de un episcop protos cu toti episcopii, erau o categorie speciala de sinoade particulare extraordinare, care intamplator se nimereau loa resedinta lui. In Rasarit, aceste sinoade s-au numit, sinoade endemice. In Apus, mai erau in uz asa numitele “Concilia mixta” propriu-zis adumari ale statului, alcatuite din episcopi si demnitari laici, convocate pentru rezolvarea unor probleme bisericesti si civile.
75Ramureanu – Op. cit. pag 302
Imparatul Constantin ce Mare este una din personalitatile de seama din istoria universala. Pana la el, Biserica a indurat grele persecutii din partea imparatilor romani. Convertirea lui la crestinism a insemnat o mare cotitura in istoria acestuia, caci prin publicarea edictului de toleranta religioasa de la Milan din ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate in tot Imperiul Roman. Bisrica intra de acum inainte, intr-o perioada de inflorire si proposire in “ sec. ei de aur”76.
Impreuna cu Liciniu, cumnatul sau, au publicat Edictul de la Milan, prin care se acorda libertate religioasa deplina crestinismului, caredevine religie permisa in Imperiu. Tot o data, se anulau toate hotararile anterioare luate contra crestinilor si se retrocedau Bisericii locasurile de cult si averile confiscate de imparatii precedenti. Edictul de la Milan are o importanta epocala prin hotararile si urmarile lui. Din religie nepermisa si persecutata, crestinismul devine religie permisa, ba chiar favorizata, cum arata actele ulterioare ale imparatului Constantin.
Constantin a luat fata de paganism o atitudine bine voitoare fara a jigni, insa paganismul greco-roman, avea numeroase si puternice radacini. Imparatul insusi pastra aproape tot timpul domniei demnitatea suprema pagana de pontifex maximus si nu se lepada de paganism decat prin Botezul savarsit cu cateva zile inainte de moare, in mai 33777.
Politica religioasa a lui Constantin este caracterizata mai ales prin cateva fapte de importanta majora: actul de libertate religioasa de la Milan, alegerera unei noi resedinte imperiale si convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325. Imediat dupa edict, imparatul scuteste pe clericii crestini de obligatia grea si costisitoare a functiilor municipale.
76Ramureanu – Istoria Bisericeasca Universala, pag 98
77 Ibidem – pag 99
Scuteste biserica de dari, drept de care nu se bucurau templele pagane, si-i inapoie tot ceea ce ii fusese confiscat, acordandu-i dreptul de a primi legate si donatiuni. Tot o data el acorda ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului pentru ridicarea de biserici si intretinerea clerului. El acorda Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor si dadu episcopilor dreptul sa judece pe cei ce n-ar voi sa fie judecati dupa legile statului, el a generalizat duminica ca zi de repaus in Imperiu78.
Constantin s-a hotarat sa paraseasca Roma pagana, spre marea nemultumire a episcopilor romei, si sa intemeieze un nou oras ca resedinta imperiala. Acesta a fost Bizantul, care a primit numele de Constantinopol. In Constantinopol numit “ Roma cea noua ”, se ridica un oras cu mare viitor politc si bisericesc.
Organizarea administrativ-teritoriala ia o mare dezvoltare in epoca sinoadelor ecumenice si locale, dar principiile de organizare ecleziala, instituide de Mantuitorul Isus Hristos si aplicate de Sfantul Apostol, raman fundamentale.
Astfel mai mult decat in primele 3 secole cu dezvoltarea pe care a luat-o in urma deplinei libertati ce i s-a asigurat in sec. IV – VI, Biserica s-a adaptat treptat la sistemul institutional al statului, adica, s-a indus in structura lui organizatorica, pastrandu-si insa, specifical prin care s-a deosebit permanent de stat. Imparatul Diocletian a infaptuit o mare reforma administrativ teritoriala, reforma desavarsita de Constantin cel Mare.
78 Ciucur Marcel – Principiul adaptarii unitatilor teritoriale bisericesti la impartirea administrativ-politica de stat in secolul I-VI, pag. 560
Imperiul a fost impartit intre doi augusti, unul in Rasarit si altul in Occident, care erau secundati la randul lor fiecare de cate un caesar. Cei dintai augusti au fost Diocletian si Maximilian. Diocletian a impartit imperiul in patru mari prefecturi, conduse de prefectii pretoriului: a Orientului, a Iliricului, a Italiei si a Galiei. La randul lor prefecturile au fost impartite in dioceze (12), fiecare dioceza a fost divizata intr-un numar de provincii79. Biserica la randul ei, si-a turnat intreaga organizare teritoriala in tipare creat de Diocletian si consolidate de Constantin cel Mare, incat fiecarei unitati administrativ-teritoriale de stat ii corespundea o unitate administrativ-teritoriala bisericeasca80.
Pe plan civil in fruntea fiecarei provincii se afla un presedinte, iar in fruntea fiecarei dioceze era un vicar numit mai tarziu exarh. La greci, provinciile se numeau eparhii. Pe plan bisericesc, in fruntea fiecarei provincii sau eparhii, se gasea un mihopalit, prin faptul ca episcopul capitalei provinciei respective capata treptat un primat de onoare, care-l investea implicit cu o oarecare autoritate fata de ceilalti episcopi din cadrul provinciei respective.
Biserica este infailibila caci si infaibilil este si Intemeitorul ei Isus Hristos. Infaibilitatea Bisericii se exprima prin organul ei suprem de conducere, care este simbolul ecumenic. Simbolul e format din episcopi,
79 Prof. Milan Sesan, Iliricul intre Roma si Bizant, pag.204
80Ciucur, Marcel – op. cit.pag.558
care, pritr-o disciplina interioara, liber consimtita, actioneaza in duhul sobornicitatii si al libertatii de constiinta, deliberand in biserica ca si cand ar fi unul, asemenea Intemeietorului ei Isus Hristos81.
Fiecare episcop eparhiot este deplin independent in conducerea eparhiei sale. Daca totusi se iveste vreo problema ce depaseste cadrul competitiei sale canonice, fie ca e vorba de o problema de credinta sau disciplina bisericeasca, de data aceasta episcopul eparhiot este dependent de opinia si hotararea celorlalti episcopi eparhioti ai provinciei bisericesti adunati in sinod, deci de sinodul episcopilor. Acest sinod, spune canonul 37 apostolic, pentru cercetarea dreptei credinte si dezbaterii controverselor bisericesti, trebuie sa se tina de doua ori pe an, prima data in a 4-a saptamana a Cinzecimii, ia a doua oara in a 12-a zi a lunii octombrie82. Si cum aceste adunari privesc viata Bisericii, ele nici cand nu vor fi parasite de Domnul, caci Domnul a spus: “Acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, sunt si Eu in mijlocu lor” Matei (18,20). Potrivit acestor cuvinte, apostolii desi erau inzestrati cu darurile Duhului Sfant, putand deci rezolva individual orice diferente religiopase, totusi ei deliberau in comul, dand pilda vie succesorilor lor. Fapt. Ap. (6,2). Marturie vie avem multele sinoade tinute in timpurile primare la Bisericii crestine.
Convocarea Sinodului I ecumenic constituie unul din meritele deosebite ale imparatului Constantin. Vazand tulburarea crescanda provocata de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin s-a decis sa convoace pe episcopii Imperiului intr-un sinod general sau ecumenic spre a
81 Gaina,Dumitru, op. cit. pag. 400
82Ibidem,pag. 402
defini impreuna adevarurile de credinta si a asigura unitatea crestinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin si-a dat seama ca unitatea crestinismului si pacea si linistea Bisericii constitue elementul de viata si de rezistenta la Imperiului roman universal. In locul pluralutatii zeilor pagani, era de preferat existenta unei siungure credinte in Imperiu, cea crestina, caci ea asigura si unitatea lui politica.
Crestinarea imperiului si aparitia arianismuluyi a determinat convocarea primului sinod. El a fost convocat de imparat care voia sa aiba pentru unitatea imperiului un temei al unitatii religioase. Pentru contemporani sinodul de lka Niceea ca si celelate sinoade a avut o valoare religioasa si politica83. Din punct de vedere al organizatiei si conducerii bisericesti, sinodul de la Niceea a continuat principiul sinodului apostolic si a proclamat principiul general care va determina structura Bisericii Ortodoxe, adica administratia bisericeasca se va organiza pe plan teritorialdupa circumscriptiile civile ale statului.
Primii crestini au cautat adevarul credintei cu inima. Cand au intrat in Biserica si elemente luminate ale societatii, invatatii, deveniti crestini, au cautat sa inteleaga adevarurile noii credinte si cu mintea. Ei s-au straduit sa explice feluritele probleme teologice dar mai ales problema Sfintei Treimi.
83 Pr. Prof. Ioan G. Coman – Organizarea bisericeasca in istoria ortodoxiei, pag. 547
CONCLUZII
Invatatura ortodoxa arata ca, desi in "esenta", Biserica nu se schimba niciunde si nicicand, fiindca ar inceta de a mai fi institutie divina, ea se schimba, totusi in forma externa, adica in privinta organizarii.
Chiar daca procesul de dezvoltare al organizarii bisericesti a luat de-a lungul secolelor infatisari diverse de manifestare in forma ei de comunitate eclesiala, Biserica si-a pastrat de la inceput identitatea si permanenta ei fundamentala. Numarul membrilor Bisericii crestea din ce in ce mai mult si odata cu aceasta se impune tot mai pronuntat ideea de unitate, ordine si organizare, pentru a impiedica orice tendinta centrifugala, orice spirit de faramitare a unitatii bisericesti.
Practica adaptarii unitatilor teritoriale bisricesti la impartirea administrativ-politica de stat a fost introdusa de Sf. Ap. dupa cum se poate constata din scrierile acestora. Apostolii au inceput sa predice in orasele mari ale imperiului, unde s-au format repede insemnate nuclee crestine.
La inceput, fiecare comunitate bisericesca, fondata de Sf. Ap., era independenta si se organiza in conformitate cu trebuintele ei. Cu timpul, incep sa intervina insa diferentieri intre aceste comunitati egale intre ele, pe baza originii lor apostolice sau a resedintei episcopale. Asadar, nu poate fi vorba de prerogative de intaietate, la care se ajunge mai tarziu.
Intreaga viata a Bisericii este aratata de sfintele canoane, principalele legi bisericesti cu obligativitatea generala in Ortodoxie, ca ierarhia Bisericii este o institutie divina: episcop, preot si diacon-demnitatea de mitropolit sau patriarh sau oricare alta fiind de ordin administartiv, ca in cadrul acestei ierarhii sunt raporturi firesti potrivit starii lor ierarhice si ca in Biserica nu exista un mai mare episcop care ar detine toata puterea asemenea unui monarh.
Am observat apoi ca, in viata Bisericii, sinodul este cheia rezolvarii problemelor de ordin dogmatic, cultic si canonic, el fiind expresia cea mai adecvata a obstei crestina prin care se defineste pozitia intregii noastre Biserici si se fundamenteaza cadrul canonic al Ortodoxiei ecumenice.
Temeiul primordial canonic pentru organizarea si conducerea Bisericii Ortodoxe consta in ierarhie. Acesteia i se da expresia deplina numai prin sinodalitate. Sinodaliatea este cea mai autentica randuila canonica si traditionala ortodoxa.
Organizarea administrativ-teritoriala ia o mare dezvoltare in epoca sinoadelor ecumenice si locale, dar principiile de organizare ecleziala, instituite de Mantuitorul si aplicate de Sf. Ap., raman fundamentale. Astfel, mai mult decat in primele trei secole, cu dezvoltarea pe care a luat-o in urma deplinei libertati ce i s-a asigurat in secolele IV-VI, Biserica s-a adaptat treptat la sistemul institutional al statului, adica s-a indus in structura lui organizatorica, pastrandu-si insa, specificul prin care s-a deosebit permanent de stat. Organizarea bisericeasca incepe sa se adapteze dince in ce mai mult la impartirea administrativ-politica de stat, in dioceze.
Principiul adaptarii unitatilor teritoriale bisericesti la impartirea administrativ-politica de stat sta la baza organizarii vietii bisericesti a Bisericii Ortodoxe pana astazi, desi fiecare Biserica autocefala se gaseste in conditii si situatii diferite.
BIBLIOGRAFIE
1. Biblia, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1998.
2. Birdas, Protos. Emilian, Stavropighia in dreptul bisericesc, in Glasul Bisericii, anul XIV, 1955, numarul 3-4.
3. Bucevschi,Diac. Prof. Orest, Recenzie la studiul:Agnes Cunningham, Dezvoltarea formelor bisericesti in timpul postapostolic, din Concilium, 1981, numarul 4, in Glasul Bisericii, anul XL, 1981, numarul 9-10.
4. Ciucur, Marcel, Principiul adaptarii unitatilor teritoriale bisericesti la impartirea administrativ-politica de stat in secolul I-VI, in Mitropolia Moldovei si Sucevei, anul LIII, 1977, nr.7-9.
5. Coverca, I. V., Probleme de organizare bisericeasca in canoanele vechi arabe, in Glasul Bisericii, anulXX, 1961,nr. 5-6.
6. Demetrescu Dragomir, Sistemul Bisericilor Ortodoxe Autocefale, in B.O.R.anul XXV, 1901-1902, nr. 5 si 6.
7. Doxopatri, Nil,Ordinea scaunelor patriarhatelor,traducere de Constantin Erbiceanu, in B.O.R., anul XXXI, 1907-1908,nr.11 si 12.
8. Dura,Rev. Prof. Dr. Nicolae, Recenzii de:Dr. Sorin Joanta, in Rev. Teologica, anul XI, 2001.
9. Ennescu, Pr. C., Despre titlurile de Mitropolit, Archiepiscop, Exarch, Patriarch si Papa, in B.O.R., anul XX, 1896-1897, nr. 5.
10. Ennescu, Pr. C., Despre alegerile bisericesti inainte de Constantin cel Mare, in B.O.R., anul XX, 1896-1897, nr.7.
11. Erbiceanu, Constantin, Autoritatea bisericeasca si organele ei, in B.O.R., anul XXVI, 1902-1903, nr. 6.
12. Gaina, Magistr. Dumitru I., Temeiuri canonice ale constiintei ortodoxe, in Ortodoxia, anul XIV, 1962, nr. 3.
13. Getia, Prot. Gheorghe, Recenzie la volumul:Maximos, Mitropolitul Sardelor, Patriarhia Ecumenica in B.O. in Mitropolia Banatului, anul XXIV ,1974, nr. 10-12.
14. Ivan, Prof. Dr. Iorgu D., Patriarhia Ortodoxa Romana la a 60-a aniversare, in Glasul Bisericii, anul XLIV, 1985, nr. 10-12.
15. Munteanu, Magistr. Alexandru Armand, Exarhii in Biserica Veche, in Studii Teologice, seria a II-a, anul XIV, 1962, nr. 9-10.
16. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Recenzie la volumul:Jean Meyendorf, in Mitropolia Moldovei si Sucevei, anul XLIII, 1967, nr. 7-8.
17. Ramureanu Pr. Prof. Ioan, Dezvoltarea organizarii bisericesti. Patriarhatele. Sinoadele., in volumul:Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Pr.Prof.Milan Sesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericeasca Universala, volumul I, 1987.
18. Ramureanu Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericeasca Universala, Manual pentru seminariile teologice, Bucuresti 1992, editura IBMBOR.
ABREVIERI
Pag. – pagina
Nr. – numar
Pr. – preot
Dr. – doctor
Drd. – doctorand
Prof. – profesor
Lect. – lector
Magistr. – magistrand
Diac. – diacon
IBMBOR – Institutul Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane
Op. cit. – opera citata
Ap. – apostoli
Fapt. – faptele
Sf. – Sfant
B.O.R. – Biserica Ortodoxa Romana
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizarea Bisericii (ID: 167275)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.