Biserica Ortodoxa Romana In Timpul Regimului Comunist

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………….. 3

Relația dintre Stat și Biserica în timpul regimului comunist …… 3

CAPITOLUL 1 ……………………………………………………………………….. 5

Patriarhul Iustinian Marina un apostol al Bisericii

Ortodoxe Române …………………………………………………….. 5

Mărturii actuale ale câtorva personalități

contemporane Patriarhului Iustinian ……………………………. 10

Patriarhul Iustinian despre canonizarea Sfinților

Ortodocși Români ……………………………………………………. 12

CAPITOLUL 2 ……………………………………………………………………… 14

Viața și activitatea Patriarhului Justin Moisescu ……………. 14

CAPITOLUL 3 …………………………………………………………………….. 16

Biserici demolate sau mutate în regimul comunist ……….. 16

CAPITOLUL 4 …………………………………………………………………….. 20

Preoți martiri și mărturisitori ai Bisericii din România … 20

Clerul și arestările ……………………………………………….. 23

Epurarea ierarhiei ……………………………………………….. 25

Poliția politică și slujitorii altarului …………………………… 26

CONCLUZII ………………………………………………………………………… 29

ABSTRACT ……………………………………………………………………….. 34

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………….. 35

INTRODUCERE

Relația dintre stat și biserică în timpul regimului comunist

Întemeiat pe factori ai vieții spirituale, raportul Biserică – Națiune, se verifică în istoricitatea sa pornind de la elemente determinante specifice. Prin contextul istoric al apariției și evoluției poporului nostru creștin-răsăritean, ortodoxia a reprezentat temeiul spiritualității și al concepției de viață al românului, fapt verificat în atâtea momente de răscruce a istoriei naționale.

Cea mai înaltă, cea mai abstractă idee, ideea de Dumnezeu, a însemnat dintr-un început în viața poporului nostru puterea cea sfântă, tainică și vie, puterea înnoitoare, care și-a pus pecetea asupra lui chiar din momentul chemării la viețuire ca neam în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic.

La sfârșitul anului 1989, la sfârșit de deceniu, când în clipa descătușării sale a ieșit din robie și noapte, acest popor ortodox-dunărean a rostit în disperarea sa, care depășea capacitatea de răbdare nu numai cuvântul “LIBERTATE” ci și “CU NOI ESTE DUMNEZEU”, rostirea până atunci interzisă pentru că în acea zi puterea absolută își aroga nu numai dreptul de decizie în orice domeniu, dar și toate drepturile, urmărind formarea unui om “NOU”, de fapt un “HOMO ALIENATUS” în vreme ce invoca demagocic valorile naționale situându-se deasupra valorilor supreme ale trecutului pe măsură ce demola furibund acest trecut, pe măsură ce jertfea această națiune de propria istorie de identitatea sa.

Suntem un popor născut creștin, ortodox, caracterizare pusă în evidență prin structura și formele spiritualității noastre, un popor caracterizat prin capacitatea de suferință și generozitate, cu aptitudini profunde pentru toleranță religioasă. Ortodoxia ne-a ferit de extremism, ne-a ferit de manifestări de prozelitism, dar poporul român a fost adesea determinat să-și concentreze forțele spirituale pentru a-și consolida unitatea de credință, întru apărarea ortodoxiei, având de asemenea resurse sufletești spre a privi cu înțelegere și dragoste pe semenii de alt neam, conviețuind astfel secole cu populații de confesiune catolică și protestantă, cu evrei sau mahomedani.

În condițiile istorice specifice țării noastre, îndeosebi după 1918 națiunea română și-a obținut dreptul de recunoaștere legitimă între celelalte naționalități moderne ale Europei. În acest timp, ca și de-a lungul secolelor Biserica noastră Ortodoxă a însemnat puterea care a lucrat în sufletul și viața zilnică a poporului, în trupul și spiritul naționalității noastre.

Într-o societate creștină organizată în stat nu se poate pune problema dacă omul aparține statului sau bisericii. Biserica există în timp și spațiu, dar ea nu este din timp și din spațiu. Un stat creștin intră cu timpul și cu spațiul său mărginit în eternitatea bisericii și aderând la destinația suprafirească a omului către Cezar, cât și despre Dumnezeu: “dati Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”.

Regimul comunist se considera pe sine o viziune completă asupra vieții și astfel o alternativă la învățătura Bisericii. Credința creștină va fi pusă într-o grotească paralelă cu știința și va fi combătută printr-o susținută campanie de eliberare a clasei muncitoare de efectele narcotizante ale opiumului pentru popor.

Prin aceasta se punea în practică teoria lui Marx potrivit căreia, înainte de a fi eliminat complet, la nevoie și prin violența fizică, sentimentul religios trebuie obligat să devină privat exclus din peisajul social. Erau urmărite nu numai eliminarea prezenței creștine din stat ci din întreaga societate din școli, din armată, din spitale. Aici se va ajunge printr-o politică consecventă, prin evacuarea tuturor simbolurilor creștine din spațiul public, prin excluderea profesională a celor care se declarau conștient că aparținând Bisericii și prin pretenția sistemului comnist de a prelua pentru întreaga viață trupească și sufletească a cetățeanului. Acesta este miezul utopiei comuniste: statul ateu forțează limitele dimensiunii private, se insinuează drept atotcuprinzător, otrăvind launtric pe “omul vechi” în devenirea acestuia prin statutul de “om nou”. Cercul se închide perfect, spiritul este declarat în carantină, iar lumea e asaltată fără rest de materie, de la cel mai neînsemnat detaliu exterior și până la cele mai ascunse gânduri și sentimente. Experiența extremă a acestei nebunii ideologice o vor face cei de la Pitești și din alte temnițe în care se va pune în aplicare reeducarea.

Pentru impunerea propriei forme de religiozitate, dincolo de spațiul concentraționar, Statul român își va rezerva cu de la sine putere dreptul de control asupra Bisericii și cultelor.

După perioada de trecere a anilor ’50, când mii de oameni ai Bisericii, fie ortodocși, catolici sau protestanți, vor fi trimiși în lagăre și în închisori, un adevărat ecumenism al cultelor vor continua în colaborare străină cu organele poliției, activități de control și îngrădire. Competențele acestor organe vor fi largi și se vor concretiza în câteva direcții: împiedicarea cât mai mult posibil a activităților religioase; amestecul în procesul de numire/alegere a noi membrii în ierarhia bisericească și în cea a cultelor; influențarea liniei politice a ieșirilor oamenilor Bisericii și cultelor în străinătate; cenzura literaturii teologice și fixarea unor triaje cât mai mici; neutralizarea politică a eventualelor forțe de schimbare, prin combaterea cercurilor bisericești opozante sau prin schimbarea colaborării cu regimul, inclusiv a celor ce se bucurau de prestigiul moral.

Relația dintre Stat și Biserică nu va fi în perioada comunistă de la noi una de dialog și nici de colaborare în sensul firesc al cuvântului. Va fi una de separație dușmănoasă unilaterală. Controlul Statului comunist asupra vieții religioase nu a avut nici un moment sensul garantării continuării nestingherite a acesteia. Controlul Statului era prin natură și scop, restrictiv. Acest fapt va conduce la formarea unei vieți religioase pe două niveluri, în timp ce statul ținea sub control ierarhia Bisericii, în acest timp la nivel parohial și monahal, va continua fără întrerupere viața liturgică specifică. O situație deloc de la sine înțeleasă în celelalte state comuniste, dar care pentru a fi menținută, va necesita din partea ierarhiei Bisericii un enorm preț unam, greu de bănuit astăzi. Viața liturgică va fi pentru Biserică, fără a exagera în nici un fel afirmând astăzi acest lucru, starea de rezistență cotidiană timp de un secol.

Cei care azi acuză de pasivitate Biserica majoritară trebuie să mediteze ceva mai mult asupra definiției Bisericii.

Continuitatea liturgică a vieții bisericești, în fapt singura formă autentică de continuare a Bisericii în istorie va fi într-o măsură hotărâtoare rezultatul politicii înțelepte a vrednicului de pomenire Patriarh Iustinian Marina. Realist, acesta, era pregătit pentru o confruntare pe termen lung cu regimul comunist. Așa cum spunea și Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului în admirabila evocare a personalității Patriarhului Iustinian al cărui ucenic a fost, o strategie pe termen lung presupunea la vremea respectivă găsirea unui „modus vivendi”, a unui echilibru între compromisul de suprafață și asigurarea în profunzime a continuității vieții bisericești.

Pentru aceasta Biserica avea nevoie nu numai de ierarhi diplomați în relația cu regimul, dar și de propriile instrumente de supraviețuire. Sub pretextul invitației adresate în 1948 tuturor cultelor din România, de a depune Statutul și Mărturisirea de credință în vederea (re)legalizării Patriarhului Iustinian, va îndemna și coordona formularea Statutului de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, și azi în vigoare, sinteză a tot ce avea teologia ortodoxă românească mai bun la acea oră. Prin două documente, recunoscută dimpotrivă de Biserică și de Stat, era asigurată Bisericii o prețioasă autonomie teologic-administrativă. Păstrarea acesteia va fi testamentul politic al Patriarhului Iustinian lăsat urmașilor săi.

Construită pe aceste baze, relația dintre Statul comunist și Biserica Ortodoxă Română, privilegiată în ochii unor analiști superficiali sau rău-voitori, era în fapt o tentativă comună de a profita la maxim de celălalt.

Statul profita de neimplicarea politică sau propagandistică a Bisericii, iar Biserica încerca să scoată cât mai mult din îngrădita ei libertate garantată de către stat. Ultimii ani ai regimului ceaușist vor aduce cu sine călcarea în picioare și a ultimelor rezerve formale ale Statului față de autonomia Bisericii. Pe lângă instrumentalizarea punctuală a unor oameni ai Bisericii, atrași fatal de orientarea protoconistă și de naționalismul bizar al comunismului românesc, regimul nu se va rușina să intervină masiv și să amenințe însăși structura de bază a vieții bisericești. Planurile de demolare a Dealului Patriarhiei 1987 – 1988, vor fi punctul maxim de încordare între regim și Biserică. Numai invitarea în România a Patriarhului Ecumenic Dimitrios I de Constantinopol, vizită care va fi intens urmărită de presa occidentală, va deturna violența malefică a regimului comunist. Altă soartă vor avea, din nefericire, locașuri precum Mănăstirea Văcărești sau Biserica Enei.

Istoria vieții creștine cotidiene în deceniile comuniste este în mare parte însă nescrisă. Tragediile anonime consumate la nivel de parohie sau umilințele la care au fost supuși monahii și monahiile, acceptate cu smerenie demnă și în nădejdea unor vremuri mai bune, sau războiul de toate zilele dus cu cenzura obtuză și insolentă sau cu agenții Securității, atât de siguri pe puterea lor fără limită, încât nu-și mai ascundeau identitatea și misiunea – toate acestea își așteaptă deocamdată cronicarii.

Decembrie 1989 va găsi relația dintre Stat și Biserică într-o situație ingrată. Pe de-o parte, Biserica majoritară era acuzată de colaboraționism, iar pe de altă parte aceeași Biserică nu avea la îndemână nici o bază legală pentru începerea unei noi epoci în relațiile cu puterea politică post-comunistă.

Această ambiguitate durează de un deceniu. Dincolo de motivele întârzierii amintite mai sus, s-a ajuns în situația de față și datorită reputației clasei politice de după 1989 de a intra în normalitate cu o entitate pe care aceeași oameni, înainte de 1989, nu instrumentalizarea punctuală a unor oameni ai Bisericii, atrași fatal de orientarea protoconistă și de naționalismul bizar al comunismului românesc, regimul nu se va rușina să intervină masiv și să amenințe însăși structura de bază a vieții bisericești. Planurile de demolare a Dealului Patriarhiei 1987 – 1988, vor fi punctul maxim de încordare între regim și Biserică. Numai invitarea în România a Patriarhului Ecumenic Dimitrios I de Constantinopol, vizită care va fi intens urmărită de presa occidentală, va deturna violența malefică a regimului comunist. Altă soartă vor avea, din nefericire, locașuri precum Mănăstirea Văcărești sau Biserica Enei.

Istoria vieții creștine cotidiene în deceniile comuniste este în mare parte însă nescrisă. Tragediile anonime consumate la nivel de parohie sau umilințele la care au fost supuși monahii și monahiile, acceptate cu smerenie demnă și în nădejdea unor vremuri mai bune, sau războiul de toate zilele dus cu cenzura obtuză și insolentă sau cu agenții Securității, atât de siguri pe puterea lor fără limită, încât nu-și mai ascundeau identitatea și misiunea – toate acestea își așteaptă deocamdată cronicarii.

Decembrie 1989 va găsi relația dintre Stat și Biserică într-o situație ingrată. Pe de-o parte, Biserica majoritară era acuzată de colaboraționism, iar pe de altă parte aceeași Biserică nu avea la îndemână nici o bază legală pentru începerea unei noi epoci în relațiile cu puterea politică post-comunistă.

Această ambiguitate durează de un deceniu. Dincolo de motivele întârzierii amintite mai sus, s-a ajuns în situația de față și datorită reputației clasei politice de după 1989 de a intra în normalitate cu o entitate pe care aceeași oameni, înainte de 1989, nu au știut decât să o persecute sau, în cel mai fericit caz să o ignore. Iată de ce votarea unei echilibrate și drepte legi a cultelor va fi nu numai un succes pentru recâștigarea normalității relației Bisericii cu puterea profană, dar nu mai puțin un semn de normalizare a raportului puterii politice față de Biserică și e celelalte culte.

CAPITOLUL 1

1. Patriarhul Iustinian Marina un apostol al Bisericii Ortodoxe Române

Patriarhul Iustinian este încă viu în amintirea tuturor și ori de câte ori îi sunt evocate faptele mari pe care le-a săvârșit, apare teama de a nu-I putea fi surprinse trăsăturile esențiale ale vieții și activității sale într-un portret pe măsura staturii lui, spre a i se face dreptate așa cum se cuvine.

S-a născut la 22 februarie 1901, în satul Șuiești, jud. Vâlcea, într-o familie de țărani, primind din botez numele de Ioan. A făcut Seminarul teologic la Râmnicu Vâlcea, după care a fost numit învățător în satul Olteanca, jud. Vâlcea (1923), transferat apoi în comuna Băbeni – Vâlcea. În octombrie 1924 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Băbeni, funcționând paralel și ca învățător până în 1930. Între timp s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, obținând în 1929, titlul de licențiat.

În anul 1932 a fost detașat ca preot la catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea, primind și sarcina de director al Seminarului teologic din acest oraș, post pe care l-a deținut în anul școlar 1932-1933. în septembrie 1933 a fost transferat în postul de paroh la Biserica “Sf.Gheorghe” din Râmnicu Vâlcea unde a ostenit până în 1945.

La 30 iulie 1945 Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei. Trimis în monahism la mănăstirea Cetățuia sub numele de Iustinian, la 12 august 1945 a fost hirotonit arhiereu vicar în catedrala mitropolitană din Iași, cu titlul de Vasluianul. În calitate de arhiereu-vicar, a organizat asistența socială în cuprinsul Arhiepiscopiei Iașilor, necesară în împrejurările grele de după război și în timpul secetei ce bântuia atunci în Moldova.

În august 1947, în urma retragerii din scaun a mitropolitului Irineu Mihălcescu, s-a încredințat arhiereului Iustinian conducerea Arhiepiscopiei Iașilor, ca locțiitor de arhiepiscop și mitropolit, iar în noiembrie 1947, a fost ales mitropolit al Moldovei, fiind investit și înscăunat în decembrie 1947, în cadrul festivității tradiționale.

La 27 februarie 1948, într-un moment când se întrezăreau prefaceri adânci în țară și lume, Vlădica Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile ce se prefigurau grele și nesigure, covârșeau răspunderea celui ce urma să succeadă în acest scaun, pentru că acum Biserica avea nevoie de o minte lucidă și pătrunzătoare, de un spirit organizator, care să o știe cum să o călăuzească în zorile încă cețoase ale viitorului și să asigure o viață normală.

Conștientizând povara răspunderii pe care trebuia să și-o asume cel chemat la această grea slujire, Marele Colegiu Electoral, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române pe Mitropolitul Moldovei Iustinian Marina.

Luând pe umerii lui viguroși greutatea acestei înalte răspunderi Patriarhul Iustinian enunța pe scurt, în următorii termeni, în fața membrilor colegiului electoral, punctele principale ale programului pe care înțelegea să-l pună în aplicare: “Cel dintâi și cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut, în hotarul tradiției noastre bisericești, este păstrarea credinței, care în decursul istoriei s-a arătat a fi o piatră de temelie tare … deoarece credința noastră ortodoxă nu va putea să fie în sânul poporului nostru vie, energică și rodnică prin fapte de dragoste, de pace și de sfințenie, decât printr-un cler pregătit, plin de demnitate și devotat cu sufletul și cu mintea chemării sale sfinte, pregătirea cât mai bună a clerului va fi una din grijile de căpetenie ale sarcinii mele patriarhicești …”

La 6 iunie 1948, la ceremonia de investitură din aula Palatului Parlamentului și la cea de instalare din Biserica Sf. Spiridon Nou din București, Patriarhul Iustinian a prezentat pe larg componentele acetui program menit să aducă o transformare înnoitoare în lucrarea Bisericii noastre: pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei și cerințelor vremii, restaurarea monahismului românesc în toată puterea frumuseții și misiunii sale; reorganizarea învățământului teologic spre a face posibilă promovarea vocației preotești; reîntregirea bisericească și revenirea fraților greco-catolici din Transilvania la matca ortodoxă de la care s-au desprins prin unirea de la 1700; promovarea relațiilor ecumenice cu bisericile creștine și altele.

De puține ori Partidul Comunist Român s-a înșelat în privința celor aleși și hărăziți să ocupe funcții și ranguri de frunte, credinței, unde ortodoxia și-a împletit firele cu însăși existența poporului român. Și iarăși de puține ori vicleșugul nativ al unui popă de țară, demn de abilitățile unui edilitar oltean, a atins perfecțiunea unui program politic de durată, într-un moment când nava Bisericii, într-o țară ocupată de armatele roșii era amenințată cu naufragiul și disoluția. A fost meritul acestui “hoț de cai” Iustinian Marina. Ea a izbutit, printr-o politică țesută cu o măiestrie fără de pereche, să înșele pe toți cei ce-l supravegheau, să-și dezamăgească stăpânii de la care prinsese camilafca, devenind astfel, fără înconjur, un Thomas Becket al României.

Patriarhul a fost învinovățit de promovări opuse interesului politic și chiar ostile acestuia. Se știa că aducerea la Patriarhie, în regim de colaborare personală, angajați cu apartenență politică de dreapta și extremă dreapta.

S-a crezut că prin alegerea ca patriarh a Înalt Prea Sfințitului Iustinian, țelurile se vor realiza cu ușurință, activitatea acestuia la Mitropolia Moldovei îndreptățind aceste speranțe. Comportamentul Patriarhului Iustinian de după alegerea sa a nimicit aceste speranțe de mai bine. Ajuns Patriarh Iustinian a schimbat completamente macazul, reluându-și fostele legături cu național-țărăniștii și liberalii întocmind un statut de organizare a Bisercii care este copia fidelă a proiectului de stat proiectat de legionari, prin care el și-a arogat drepturi despotice de conducere în Biserică, pe care o îndruma după bunul său plac, fără ca măcar acesta să fie vreun fel de sprijin democrației populare.

Deși față de oamenii regimului se declara patriarhul democrației, în particular spune tuturor că el a fost ales de comuniști pentru a desființa Biserica, dar că el va face tot posibilul pentu a o salva, lucru pe care l-a afirmat față de preotul Gala Galaction. Astăzi știm cu certitudine că a salvat-o. Rămâne să vedem prețul plătit. Prin Iustinian Marina, Biserica Ortodoxă Română a continuat să rămână o instituție importantă în România postbelică (între 1945 – 1959).

Patriarhul acorda protecția Bisericii și protecție personală unor tineri care și-au dovedit ulterior chemarea și valoarea. Existența îndelungată a celebrului grup Isihast de la Antim, supranumit “Rugul Aprins”, care strângea în jurul unor mese de taină ortodoxă, oameni ai Bisericii, dar și intelectuali ai societății civile, printre care pe doctorul și preotul Vasile Voiculescu, se datorează în mare parte modului autonom și abil de a conduce Biserica Ortodoxă Română al Patriarhului Iustinian

Moștenirea patriarhului este paradoxală. În plină prigoană atee, cel care la început a fost acuzat de a fi aservit Patriarhia intereselor noilor puteri comuniste, va declanșa procesul de canonizare de noi sfinți români și va dezvolta un amplu program de reformă a structurilor Bisericești. Începând cu învățământul teologic și terminând cu viața monahală, trecând prin măsurile de asigurare social a statutului clerului și de conservare a patrimoniului cultural și eclezial, Patriarhul Iustinian a jalonat practic ceea ce nu a fost până acum formulat, de o manieră teoretică și completă: o doctrină socială soi-generis a Bisericii Ortodoxă Române. Incluzând nu de puține ori umilințe, mizând pe vivacitatea trupului Bisericii, pe factorul timp și pe discrepanța dintre teoria și practica sistemului comunist, lucrând mai mult cu oamenii regimului și mai puțin cu structurile acestuia, conștient de pericolul etichetării drept un trădător al intereselor Bisericii, Patriarhul Iustinian a intuit ca nimeni altul în epocă necesitatea dezvoltării unei strategii a supraviețuirii prin lucrare. Având de ales între dispariția bisericii în temnițe și continuarea chiar și redusă, a misiunii ei la suprafață, având și exemplul tragic al Bisericii Ruse, Patriarhul va alege calea unei practici pastorale și sociale din ale cărei articulații și roade se inspiră Biserica până azi.

2. Mărturii actuale ale câtorva personalități contemporane Patriarhului Iustinian

Constantin Bălăceanu: “Dacă-l privim pe Patriarhul Iustinian în planul corecret al realizărilor sale, cred că din cei patru patriarhi pe care i-am avut este cel mai important. A salvat Biserica Ortodoxă, așa cum a salvat-o, cu compromisurile respective ea a funcționat. A dat o dezvoltare eclesiologică extrem de interesantă, a dezvoltat mănăstirile. A fost unul dintre restauratorii mari ai Bisericilor din România. De asemenea, el a organizat învățământul și a favorizat o serie întreagă de publicații, care au apărut în regim comunism.

Cred că Biserica Ortodoxă Română trebuie să-i păstreze o amintire. Și nu numai Biserica Ortodoxă Română, ci și intelectualii români, cu toate reproșurile care i se pot face.

Alexandru Paleologul: “…Multă vreme am avut impresia că Patriarhul face un joc politic al puterii și că pentru el puterea este irezistibilă. Însă trebuie să înțelegem că mariajul este uneori improductiv pentru Biserică, în calitate de instituție.

Dacă intra Patriarhul într-un conflict cu puterea, putea să se întâmple ceva cu el, nu pot evalua ce s-ar fi întâmplat ca risc personal și fizic; ar fi avut consecințele probabil rele asupra Bisericii Ortodoxe.

Am remarcat o creștere a calității clerului. Nu puteam să evit ideea că este un merit al Patriarhului în această regenerare și ridicare de nivel a clerului.

Privind retrospectiv astăzi trecutul societății românești, inclusiv al Bisericii și a altor instituții sau altor foruri de existență socială, de atunci încoace, trebuie să ne dăm seama că rolul Bisericii a continuat să fie ce trebuia să fie.

Biserica n-a fost niciodată în defect față de ce trebuia să aducă ea credincioșilor. A funcționat așa cum trebuie să funcționeze o Biserică, să aibă autoritatea ei spirituală, să fie cel puțin învățătură în practica confesiunii și a cunoașterii credincioșilor. Acesta a fost principalul antidot la bolșevizarea și imbecilizarea națiunii.

Dan Ciochin: “Imaginea unui om în epocă poate fi proastă, sau aparent proastă și istoria îi dă cu totul o altă dimensiune”.

Despre Patriarhul Iustinan nu s-a spus că era Patriarh, ci “sovrom Patriarh”

“Sovrom” erau niște societăți sovietico-românești, care spălau economia noastră și bogățiile. Ori Patriarhul a fost aparent “roșu”. În realitate a fost cel mai mare patriarh, a fost un patriarh providențial.

Să nu uităm că în timpul patriarhului Iustinian, în plin comunism, s-au făcut primele canonizări de sfinți români.

În presa timpului se scria că Patriarhul Iustinian a avut o întâlnire particulară cu regina Elisabeta, și când aceasta i-a făcut un Rolls Royce Cadou, cel mai scump automobil din lume, el i-a spus: “o maiestate, vă mulțumesc, dar eu, în aproape 20 de ani de patriarhat, n-am editat o biblie”, și atunci, Rolls-ul a fost schimbat pe contravaloarea a 200.000 de Biblii. Și trebuie să vă spun că eu am cumpărat această Biblie de la librărie. De la librăria de stat. Eram în clasa a XI-a.

Zoe Dumitrescu-Bușuleanga: Trebuie să îndepărtăm de pe figura Patriarhului tot molozul, toate impuritățile care s-au adunat mai ales din cauza propagandei făcute în străinătate împotriva lui.

… A apărut Biserica. Erau Bisericile deschise de dimineată până seara. Și ardeau în Biserici mici lumânări.

… Sfârșitul său a fost extraordinar de expresiv pentru dragostea lui pentru Biserică. Se întorcea de la Elias, Patriarhul avusese niște probleme cardiace, a trecut pe lângă Biserica Enei, cea mai importantă de pe traseul principial al Bucureștiului și una dintre cele mai prețioase sub raportul patrimoniului național.

… Patriarhul, când a văzut macaralele a zis: “Ah Biserica mea, Bisericile mele!”. A făcut criză și în aceeași zi a murit. Un lucru extrem de expresiv pentru această personalitate care a însemnat un moment de luptă pentru apărarea Bisericii. Și acest lucru nu trebuie uitat. Este primul lui și cel mai mare merit.

Joi, 22 februarie, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, înconjurat de membrii Sf.Sinod, a oficiat Sfânta Liturghie și parastasul de pomenire a Patriarhului Iustinian la Biserica mănăstirii Radu-Vodă din București, unde este înmormântat. Duminică, 25 februarie 2001, după Sfânta liturghie, în toate Bisericile și mănăstirile din Patriarhia Română, s-au oficiat slujbe pentru pomenirea Patriarhului Iustinian”.

Patriarhul Iustinian a trecut la cele veșnice la 26 martie 1977, fiind înmormântat în Biserica Radu-Vodă.

3. Patriarhul Iustinian despre canonizarea

Sfinților Ortodocși Români

Biserica Ortodoxă Română trăiește astăzi una din marile zile ale istoriei sale bimilenare, când înscrie în cartea vieții și nevoințelor ei, ca pe o izbândă a credinței și duhului religios al neamului noastru, un număr de sfinți – anunțând că alte chipuri venerabile din trecut se vor adăuga la numărul celor aleși de ea.

Cu aceasta, se arată vădit că Biserica Ortodoxă Română a adus la viață și la lucrul Ortodoxiei nu numai contribuția sa materială de bunuri pământești, ci și o contribuție spirituală de valoarea sfințeniei, care este cea mai mare realizare pe care pot să o producă oamenii…

Biserica Ortodoxă Română se bucură azi de încununarea mucenicilor și mărturisitorilor noștri cu cununa sfințeniei și bucuria ei este cu atât mai mare, cu cât ea este cunoscută și împărtășită, în duhul dragostei creștine, de Bisericile Ortodoxe surori.

Credincioșii noștri de pe tot întinsul Patriei noatre sunt alături de noi în aceste clipe fericite – când facem proclamarea solemnă a generalizării cultului unor sfinți ale căror sfinte moaște de sute de ani ocrotesc credincioșii și Biserica noastră – și când facem proclamarea solemnă de canonizare a unor sfinți români ortodocși, ierarhi monahi și credincioși care au strălucit în sfințenie și au pătimit cu seninătate pentru legea orotodxă a părinților lor.

Mărturisind recunoștința noastră tuturor celor din neamul nostru și din alte neamuri Ortodoxe, care au pus credința și viața lor la temelia Bisericii Ortodoxe Române – mulțumim Bunului Dumnezeu că ne-a învredincit în aceste zile să cinstim pe cei ce au primit cununa sfințeniei și socotim cinstirea lor cuvenită lui Dumnezeu însuși, care i-a învrednicit pe ei de această cinste, iar pe noi de bucuria de a pune această cunună pe funtea lor de aleși și pilduitori fii ai Bisericii Ortodoxe: una sfântă, sobornicească și apostolească a Domnului nostru Iisus Hristos.(Reprodus din Apostolat Social, vol VI, București, 1958, pag.72-73)

CAPITOLUL 2

1. Viața și activitatea Patriarhului Iustin Moisescu

După moartea Patriarhului Iustinian Marina, la 26 martie 1977, Colegiul electoral bisericesc a ales pe metropolitul Moldovei și Sucevei, Dr. Iustin Moisescu, în 12 iunie 1977, ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. La 18 iunie a avut loc festivitatea înmânării Decretului prezidențial de recunoaștere în această demnitate, la Consiliul de Stat. La 19 iunie 1977, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a solilor altor Biserici creștine și a reprezentanților Statului, s-a făcut înscăunarea ca Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Cel de-al patrulea Patriarh al Bisericii noastre s-a născut la 5 martie 1910, în satul Cândești, județul Argeș, în familia unui învățător, căzut pe câmpul de luptă în 1917. A urmat cursurile Seminarului orfanilor de război din Câmpulung-Muscel (1922-1930), apoi a fost trimis de Patriarhul Miron să-și desăvârșească studiile la Facultatea de Teologie din Atena, unde a obținut titlul de licențiat în anul 1934, apoi la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Strasburg (1934-1936) și din nou la Atena, unde a obținut titlul de doctor în teologie în anul 1937.

Reîntors în țară, a fost pentru scurt timp profesor la Seminarul Nifon, iar în 1938 a fost recomandat ca profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Varșovia. La izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, s-a reîntors în țară funcționând ca profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie din Cernăuți – Suceava (1940-1946), transferându-se apoi la Facultatea de Teologie București (devenită în 1948 Institutul Teologic Universitar).

Ca profesor de teologie, apublicat numeroase lucrări, între care “Evagrie din Pont. Viața, scrierile și învățătura” (Atena, 1937, teză de doctorat, în grecește), “Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sf.Ioan Hrisostom” (Cernăuți, 1942), “Originalitatea parabolelor Mântuitorului” (Râmnicu Vâlcea, 1945), “Activitatea Sf.Ap.Pavel în Atena” (Iași, 1946), “Ierarhia bisericească în epoca apostolică” (Craiova, 1955), și mai multe studii în revistele: Biserica Ortodoxă Română, Ortodoxia, Mitropolia Moldovei și Sucevei.

La 26 februarie 1956, a fost ales Mitropolit al Ardealului fiind Hirotonisit arhiereu la 15 martie 1956, în Catedrala patriarhală din București și înscăunat la Sibiu la 18 martie 1956. În această slujire, a înființat revista Mitropolia Ardealului, care apare și azi și a îndrumat întreaga viață bisericească a străvechii Mitropolii a Transilvaniei.

La 10 ianuarie 1957 a fost ales în scaunul de arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, fiind înscăunat la 13 ianuarie 1957. În cei 20 de ani de păstorie în istoricul scaun vlădicesc de la Iași, mitropolitul Iustin Moisescu a desfășurat o rodnică și pilduitoare activitate, care îl așează în rândul marilor ierarhi cărturari al Moldovei. Prin osârdia sa, au fost ridicate noi clădiri – adevărate monumente arhitectonice – în incinta Mitropoliei din Iași. Birourile centrului eparhial, protopopiatul și căminul preoțesc, iar catedrala și reședința mitropolitană au fost refăcute. Au fost restaurate cele mai multe din mănăstirile și bisericile – monumente istorice din Arhiepiscopia Iașilor, cu sprijinul material și tehnic acordat de Stat prin Departamentul Cultelor și Direcția Patrimoniului Cultelor și de Mitropolia Moldovei și Sucevei. S-au ridicat sedii noi pentru toate protopopiatele, s-au adăugat clădiri noi la Seminarul Teologic din mănăstirea Neamț, iar cele vechi au fost modernizate. La toate mănăstirile din Moldova s-au pus bazele unor colecții muzeistice, popularizate prin diferite publicații, care au apărut sub directa îndrumare a mitropolitului Iustin Moisescu.

În afară de revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, centrul mitropolitan Iași a publicat și alte numeroase lucrări între care volumul: Monumente istorice – bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei (anul 1974).

Ca mitropolit al Moldovei și Sucevei, a fost delegat de Sf.Sinod să reprezinte Biserica noastră la zeci de Congrese și întruniri intercreștine. De pildă, la Adunările generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Adunările generale al Conferinței Creștine pentru Pace. A făcut parte din Comitetul executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor și din Prezidiul Conferinței Bisericilor Europene (Nyborg). Peste tot a contribuit la întărirea legăturilor frățești dintre Bisericile creștine și popoarele lumii, temei sigur al păcii și înțelegerii internaționale.

Pe tărâm obștesc, subliniem faptul că a fost deputat în Marea Adunare Națională, începând cu anul 1957, în toate legislaturile și membru în Consiliul Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste. A făcut parte din câteva delegații ale țării noastre la diferite congrese pentru apărarea păcii.

Patriarhul Iustin a trecut la cele veșnice în ziua de 31 iulie 1986 fiind îngropat în Catedrala patriarhală din București în locul lui fiind numit patriarh Teoctist Arăpașu.

CAPITOLUL 3

1. Biserici demolate sau mutate în timpul regimului comunist

Rana adâncă e în suflet. Prin demolarea Bisericilor a fost rănit un popor în sufletul lui adânc, Biserica, lăcașul sfânt, este simbol al Trupului lui Hristos. Mântuitorul izgonindu-i pe profanatori, numește templul “Casa Tatălui meu”. Iudeii îl provoacă: “Ce semn ne arăți că faci acestea?” El le zice “dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica … Iar El vorbea despre templul Tatălui Său”, Ioan 2:16; 18:21. Mântuitorul identifică Biserica – templu cu Trupul Său, casa lui Dumnezeu cu propria casă a sufletului. Atunci și suferința se identifică. Suferi ca pentru propriul trup, pentru propria casă. A lovi într-o Biserică înseamnă a lovi în casa Părintelui Ceresc, în Trupul Fiului Său Iisus Hristos, în trupul unui om, în trupul unui neam sfințit în Duhul Sfânt. Orice Biserică așa se zidește: “Cu vrerea Tatălui, cu lucrarea Fiului, cu săvârșirea Duhului Sânt”, opera “Treimii cele de-o ființă și nedespărțită” care cheamă sufletele să fie la fel de unite în credință, în adevăr și în dragoste. Biserica este locul sacru al acestei unități după chipul Treimii. A lovi într-un asemenea locaș înseamnă a lovi în cel mai sfânt loc al ființei neamului, a lovi în puterile lui spirituale, în credința care este starea de rezistență, în nădejdea care-l înaripează, în iubirea divină care-i dă viață, care-i susține viața.

În Biserică de aceea se și numește loc și casă ale unei deosebite prezențe a lui Dumnezeu, potrivit invocării lui Solomon: “casă a numelui lui”, iar numele dezvăluie prezența lui Dumnezeu.

Într-o Bisrică ortodoxă, creștinul se simte inspirat de rugăciunea domnească: “precum în cer așa și pe pământ”.

“În Biseria slavei tale în cer mi se pare a fi Născătoare de Dumnezeu”, el se simte părtaș prin har la familia lui Dumnezeu, concetățean cu Prea Curata Maică și cu Profeții, Apostolii, Martirii, Ierarhii, Cuvioșii și toți sfinții; se simte adăpostit ca într-o novă. De aceea Bisericile Ortodoxe Tradiționale se construiesc în chipul unei nove înscrise în cruce. Capătă deodată forma atât a novei cât și a crucii întruchipând astfel condiția existenței și vieții umane. Ești în biserică la fel ca într-o corabie înaintând prin valuri răstignind ispite și încercările puterilor demonice cu ochii ațintiți spre Răsăritul cel de sus spre Soarele Dreptății. De aceea în Biserică credinciosul se simte acasă, în sânul iubirii și luminii divine atotcuprinzătoare. Simte rodind în el Duhul Sfânt, dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, dreptate, credincioșie, bunătate, înfrânare, simte unitate lăuntrică, simte echilibrul. Se simte regenerat ori de câte ori ia parte la Sfânta Liturghie. Iată cum mărturisește un învățat contemporan, Francois Jackob (laureat al premiului Nobel): “este o credință a spiritului să aibă o viziune coerentă și unificatoare despre lume. În lipsa acestuia apar angoasele și schizofrenia”.

Asa s-a suferit atunci. Așa s-a manifestat durerea, de la proteste în scris sau strigăte, la plâns în hohote sau plâns tainic al inimii. Când nu mai ai lacrimi în ochi să ai în plânsul inimii”, învață Părinții. Atunci a apărut și nu s-a stins încă strigătul de durere: cum să distrugi asemenea locașuri ale păcii, ale sănătății umane? Cu ce conștiință sau lipsă de conștiință propovăduiau pacea, se intitulau apostoli ai păcii și demolau cele mai pure locașuri ale păcii? Era mai adâncă setea de distrugere … Îi irita condiția fundamentală a Bisericii de a revela sensul suprem al existenței și forța ei mobilizatoare. Doreau și încercau să instituie în locul lui Dumnezeu idoli, chiar Turnul Babel.

Ca motive erau invocate planuri de sistematizare. Dar la Atena privește cu uimire o bisericuță mică, o bijuterie, străjuită de un bloc imens ca și cu o aripă ocrotitoare deasupra-i. Nu numai că nu s-au socotit ostile cele două lumi, dar oferă privirii o simbioză a armoniei sacre.

Și iarăși te mai întrebi: oare simțeau ei că lovesc în sufletul semenilor lor, în valorile cele mai înalte, în tradițiile și istoria unui popor? Luau ei cunoștință de suspinele inimilor rănite în ceea ce avem mai scump, mai netrecător? Suferi când ți se ia pâinea de la gură, dar suferi și mai profund când ți se ia pâinea spiritului.

Nu ajungeau până la urechile lor nici lacrimile nici blestemele. Erau incoștienți, iresponsabili, căci unelteau odată cu demolarea locașurilor sfinte, demolarea istoriei, a rădăcinilor. Cu fiecare Biserică demolată se smulgea câte o rădăcină grăitoare de neam și credință, de nume de voievozi, de căpetenii. De ne vom gândi numai la Biserica Mihai-Vodă surghiunită între solidele blocuri comuniste, Biserică simbol deopotrivă a domnitorului unificator de țară și al tezaurului istoriei ca locaș al arhivelor statului. Păstra în cabinetul său chipul lui Mihai-Viteazul, și demola în același timp Biserica unde acesta se rugase în genunchi Sfântului Nicolae ca să-l izbăvescă de osânda morții, după cum citim în “cronică”.

Cum să lovești cu atâta cruzime și inconștiență în mărturiile atât de vii ale istoriei? Nu e de conceput o ființă fără ereditate. Teologic, Tradiția a fost numită “memoria vie” a Bisericii. Se poate spune în același sens că Tradiția este și memoria vie a unui neam.

Conștiințele care s-au angajat la opera de față sunt sigur că nu au suferit în propriul lor suflet martiriul locașurilor lui Dumnezeu erau de față când se loveau cu târnăcopul niște trupuri sacre, iar ființa lor îndura bărbătește și intuia deopotrivă învierea memoriei, anamneza.

În final, nu pot să nu împărtășesc cititorului imaginea ce-mi vine în spirit, nu are competența grupului de mărturisitori și o semnificație mai adâncă? Arhitecte și un singur arhitect!

Asemenea Sfintelor Mironosițe care nu l-au părăsit pe Mântuitorul în timpul suferinței Lui, ci l-au însoțit pe Apostolul Iubirii și s-au învrednicit primele de arătarea Celui Înviat, sunt și ele martore ale pătimirii sfintelor locașuri. Fie ca să trăiască și bucuria Învierii, a neamului și a lor personală! Amin.

Conducătorii comuniști erau numai atei, dar mai ales considerau că toată societatea trebuie îndepărtată de la religie, crezând că aceasta este o superstiție dăunătoare și rivalul ideologiei comuniste. A început prigoana preoților, desființarea mănăstirilor, alungarea călugărilor și călugărițelor.

Atât în timpul dictaturii comuniste de sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, cât mai ales în timpul lui Nicolae Ceaușescu, foarte multe locașuri sfinte au fost doborâte cu ură, cu silnicie.

Lucrările în zona Sălii Palatului din anii 1959 – 1960 au cerut de asemenea multe sacrificii. În această perioadă au căzut Biserica Sfântul Ionică din mahalaua Moldovei (sau Sf.Ioan cel Mic), construită din zid înainte de 1795 de boierul Dimitrie Dărăscu și Biserica Stejarul (aflată în spatele Palatului pe fosta alee a Palatului Republicii nr.2), aceasta din urmă a fost construită din zid de Tănase, căpitan și Stancu, vârf de brutari și restaurată ulterior de arh.P.Gottereau.

Epoca comunistă sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989) a fost pentru Bisericile noastre cea mai neagră etapă a istoriei.

După cutremurul din 1977 care a zdruncinat puternic Bucureștiul, Nicolae Ceaușescu a întrezărit o nouă posibilitate de dezvoltare a propriei “personalități” de fapt de manifestare a propriei megalomanii, aceea de a fi mare ctitor și arhitect.

Momentul în care a început furia dărâmării Bisericilor a fost în anul 1977, marele cutremur face să cadă multe blocuri din București, printre care și blocul având la parter restaurantul Dunărea, din vecinătatea Bisericii Enei. Lovirea “din greșeală” a acesteia de către macaraua ce demola blocul afectat a constituit un pretext pentru demolarea Bisericii monument.

Cu același prilej, Direcția Patrimoniului Cultural Național a fost desființată abuziv în același an 1977, din cauza de a elibera avizul de dărâmare a Bisericii.

Bilanțul catastrofal al distrugerii de locașuri de cult din București din perioada 1977 –1989 a fost: translarea și mutilarea vechilor incinte a 8 Biserici; dărâmarea a 20 de Biserici creștin-ortodoxe, a trei case de rugăciune ale cultelor baptist, penticostal, adventist și a 6 sinagogi și temple de rit mozaic.

CAPITOLUL 4

1. Preoți martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989)

După, peste 15 ani, de la căderea regimului comunist în România, o tăcere inexplicabilă se păstrază cu privire la calvarul Bisericii Ortodoxe din perioada 1945-1989. A trecut mai puțin de o jumătate de secol de când au murit și au dispărut în închisorile comuniste 150 de preoți ortodocși, la care se adaugă zecile de slujitori ai Bisericii morți imediat după eliberare din cauza regimului de exterminare la care au fost supuși și jertfa lor este deja uitată. După ce au fost îngropați în mare taină, în morminte neștiute de nimeni, fără cruce la căpătâi, mucenici precum părintele Petre I. Focșăneanu de exemplu, care a murit la Gherla în 1953 din pricina bătăilor și a schingiuirilor la care a fost supus pentru că a oficiat în închisoare slujba învierii, sunt astăzi îngropați încă o dată în nepăsare, în loc să fie reabilitați oficial măcar acum, post-mortem, și cinstiți cum se cuvine.

Desigur, există în general o serie de cărți care prezintă date referitoare la martiriul Bisericii noastre, dar în general se cunoaște foarte puțin despre suferința celor peste 1600 preoți ortodocși arestați în vremea prigoanei comuniste și nu se știe aproape nimic despre schimbările impuse de Partidul Comunist în Sinodul de la București. Cine își mai amintește astăzi de curajoșii ierarhi înlăturați în vremea prigonirii comuniste, cum a fost și episcopul martir Nicolae Popovici al Oradiei, care prorocea în cuvântul rostit cu prilejul înscăunării sale: “mă gândesc la începutul unui drum pe care-l văd prevăzut nu cu flori și trandafiri, ci cu cruci”.

Și intradevăr, trimis cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Cheia, a murit la 20 octombrie 1960, după ce s-a încercat de mai multe ori otrăvirea sa. În anul 1945 Tit Simedrea, mitropolitul Bucovinei, s-a retras din scaun, înțelegând că va fi disponibilizat din oficiu, iar mitropolitul Olteniei, Nifon Grigore Criveanu, a fost pensionat la vârsta de 56 de ani, o dată cu desființarea Mitropoliei Olteniei.

La 21 februarie 1946, mitropolitul Transilvaniei, Visovan Puiu, a fost condamnat la moarte în contumacie, iar la 28 februarie 1950, Sinodul de la București, format din noii ierarhi impuși de către puterea comunistă, l-a depus din treaptă.

În 1947 au fost “puși în retragere” prin decretul 1836 din 10 septembrie, episcopii Cosma Petrovici și Lucian Triteanu al Romanului. La 16 august în același an se retrăgea din scaun mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, murind la scurtă vreme în împrejurări neclare.

Noii ierarhi au fost aleși în mare grabă. În trei zile consecutive, trei noi episcopi: la 19 noiembrie 1947 Iustinian a devenit mitropolitul Moldovei, la 20 noiembrie 1947 Firmilian Marin a fost ales episcop al Craiovei, iar la 21 noiembrie 1947 protopopul Sebastian Rusan a ajuns episcop al Maramureșului.

În după amiaza zilei de 27 februarie 1948 clopotele anunțau moartea patriarhului Nicodim Munteanu, iar la 24 mai Iustinian a devenit Patriarhul României.

La 5 februarie 1949 Episcopia Hușilor s-a împărțit între Episcopiile de Roman și Galați, iar episcopul Grigore Leu a fost “pus în retragere” și a murit la mai puțin de o lună de la destituire, se pare că a fost otrăvit.

La 25 martie 1949 a avut loc înscăunarea mitropolitului Firmilian al Olteniei iar după două zile, la 27 martie 1949, instalarea episcopului Iosif al Râmnicului și Argeșului.

Numai la mănăstirea Neamț se aflau în 1949 – potrivit mărturiei părintelui Filip Gavril de la mănăstirea Toplița, care era elev în acea vreme la Seminarul de la Neamț – cinci episcopi ortodocși destituiți de către autoritățile comuniste: Eugeniu Laiu, Partenie Ciopron, Emilian Antal, Pavel Serpe și Anastasie Dincă.

Dar și printre ierarhi numiți de autoritățile comuniste au existat oameni cu demnitate, care au plătit uneori cu viața curajul de a nu se supune stăpânirii atee. Este cazul mitropolitului Sebastian Rusan care se pare că a fost otrăvit.

Li s-a reproșat unora dintre preoții arestați activitatea lor legionară sau apartenența la Partidul Național Țărănesc, ori faptul că au făcut propagandă liberală. Altora li s-a li s-a reproșat că s-au opus colectivizării, sau pur și simplu că au dat o bucată de pâine unui om flămând, cum s-a întâmplat cu preoții Gheorghe Cârstoiu și Nifos Petruș, ori că au împrumutat o revistă religioasă unui vecin. Dar cei mai mulți au fost arestați doar pentru “vina” de a-l sluji pe Hristos. Astfel, în august 1952 au fost ridicați de Securitate sute de preoți și nu puțini au rămas închiși fără a fi judecați și condamnați. În cazul părintelui Dumitru C Popescu, procesul a avut loc abia după șapte ani de la data arestării, iar condamnarea a fost de numai doi ani, așa că s-a considerat că a executat pedeapsa în timpul celor șapte ani cât a fost închis!

Comuniștii au făcut totul pentru a-i distruge pe slujitorii Bisericii. La Peninsula s-au constituit două brigăzi formate din preoți, care aveau parte de un regim și mai sever decât ceilalți deținuți politici. Ziua erau supuși la muncile cele mai grele, noaptea erau treziți și bătuți cu cruzime. Dar Dumnezeu a vrut să fie altfel și tocmai acolo unde părea că este iadul, Dumnezeu a strămutat raiul, după cum spune părintele Arsenie Popacioc. În ciuda frigului, foamei și a schingiuirilor incredibile la care au fost supuși, nu puțini sunt preoții care mărturisesc că niciodată nu au trăit o viață mai curată și de înaltă trăire duhovnicescă ca în acei ani. Mulți preoți au știut să transforme “închisoarea în altar”. Părintele Ioan Iovan mărturisește că a fost cuprins de o bucurie uimitoare când, pus în lanțuri în închisoare, și-a adus aminte de Sfântul Petru care de asemenea a fost pus în lanțuri și bătut pentru credința în Hristos. Altă dată, bătut de un gardian cu cruzime, fără vreun motiv, părintele Ioan Iovan s-a întors spre acela și l-a binecuvântat: “Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine fiule duhovnicesc după nume și să-ți șteargă ție păcatele”.

Există numeroase amintiri din închisoare legate de câte un preot care chiar în acele condiții teribile, era permanent cu fața senină, luminată de câte un zâmbet binevoitor. Mihai Rădulescu mărturisește despre părintele Gheorghe Chiriac din București: “nu l-am remarcat niciodată abătut. Nu l-am surpins scăzându-i forța lăuntrică. Nu l-am observat nici trist nici morocănos…”

Astfel, cu oamenii trecuți prin închisorile comuniste s-au întâmplat adevărate miracole. Este cunoscută mărturia părintelui Nicolae Steinhardt despre experiența luminii taborice pe care a trăit-o în închisoarea de la Jilava. Tot astfel, părintele Filaret Gămălău, condamnat la 25 de ani de muncă silnică, mărturisește că după vreo zece ani de detenție, datorită foamei și bătăilor îndurate în închisoare, și-a pus gând într-o zi să se sinucidă, dar noaptea i-a apărut în vis Hristos și l-a întrebat: “Ce vrei să faci? Uiți că ai fost slujitor al altarului meu?” deși a mai rămas cinci ani în închisoarte, viața părintelui s-a schimbat pentru totdeauna din acea zi.

Apoi părintele Vasile Vasilache își amintește cum a simțit într-o zi că trebuie să privească pe micuța fereastră a celulei. Nu i se îngăduie aceasta, dar și-a asumat riscul. A văzut doi oameni condamnați cărând pe o targă trupul neînsuflețit al unui alt deținut. A avut atunci sentimentul că deținutul mort era fratele său părintele Haralambie. Într-adevăr, după cum a desoperit mai târziu, Haralambie s-a stins în acea zi.

Și mai aproape de noi, părintele Lăcătușu, mort în 1983, s-a învrednicit de acel dar de la Dumnezeu rezervat unor sfinți, trupul său a rămas neatins de stricăciune.

Cât despre șirul călugărilor ce au fost prigoniți pentru credința lor, doar Bunul Dumnezeu îl mai știe, numai la Mănăstirea Vladimirești de lângă Tecuci au fost arestate în perioada 1956 – 1960 peste 60 de maici și surori, iar de la Mănăstirea Sihastru, 35 de viețuitori. Mulți dintre membrii arestați au murit în închisori. Victor Bilț, Nicolae Goiță, Dimitrie de la Mănăstirea Ciolanu, Antonie Grigoraș, monahia Mihaela de la Vladimirești, Nectaria – stareța de la Mănăstirea Poiana Mărului, sau Nicodim Vasilache de la Tismana sunt doar câteva nume de martiri din rândul cinului călugăresc.

Printre cei arestați pentru vina de a-l căuta sau propovădui pe Hristos și care au murit în închisori au fost și studenții teologi precum Ioan Bodu, Mihai Formațiu, Ioan Cerbu, apoi absolvenți ai facultăților de Teologie: Constantin Budei, Remus Dan, Teodor Filipașcu, Ioan Pelican și Grigore Tigoi.

Desigur, victimele prigoanei abătute asupra Bisericii Ortodoxe au fost mult mai numeroase, pentru că formele de persecuție au fost multiple pe lângă ucideri, arestări, torturi și confiscarea averii, unii au fost evacuați din locuință, cei din familie pierzându-și locul de muncă sau fiind exmatriculați din școli, pentru a nu mai aminti de amenințări, umiliri etc.

Mai trebuie spus că, deși în 1964 puțini ortodocși au fost eliberați o dată cu toți deținuții politici, supravegherea lor și anchetele au durat uneori până în 1989. Ba unii au fost chiar arestați din nou, cum s-a întâmplat cu părintele Mina Dobzeu de la Huși, arestat în 1989.

2. Clerul și arestările

Preoții erau considerați ca reminiscențe fasciste și prin urmarea se impunea o epurare a clericilor și teologilor considerați indezirabili. Cu toate aceste atacuri, noua structură politică, nu risca a nu primi în guvern sau în organizațiile politice preoți. Conducerea P.C.R. și-a stabilit un adevărat program politic, după evenimentele din august 1944, în a atrage, în rândurile Uniunii Patrioților, transformată mai târziu în Partidul Național Popular, numeroși preoți, în special din zonele rurale.

În Frontul Național Democrat, în Uniunea Preoților Democrați, în Uniunea Patrioților existau mulți preoți, în general proveniți de la legionari, în frunte cu Constantin Burducea și Valerian Zaharia. Normal, acești preoți erau șantajabili și supuși oricând la ascultare.

Cei ce dețineau portofolii importante în noile structuri ale puterii, de la Vasile Luca și Ana Pauker până la Teohari Georgescu, doreau să lichideze ceea ce ei considerau cuibare reacționare, în special în Ardeal. Așa cum preciza Cristian Vasile, „reprezentanții regionali comuniști întâmpinau o rezistență cu totul specială cu precădere în două centre urbane din sudul Transilvaniei: Brașov și Sibiu (aici se găsea și reședința Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului, cu vestita sa Academie Teologică Andreiană, un adevărat simbol al românismului, la fel ca și Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de la Blaj).

În vara anului 1945, în cercurile bisericești, atât în Regat, dar mai ales în Transilvania, circula zvonul cu privire la epurarea unor prelați, dar și clerici ardeleni. În contextul dorinței unei curățiri politice, s-a ajuns la adoptarea unor legi ale epurării, care doreau o verificare a tuturor instituțiilor, inclusiv cele bisericești. Vasile Luca considera că rămășițele fasciste „sunt pătrunse în viața noastră publică, începând cu administrația, aparatul de Stat, Biserica, școala și ternimând cu mentalitatea otrăvită a poporului”.

Preotul Grigorie Pișculescu, alias Gala Galaction, personalitate marcantă a culturii teologice era inclus în listele cu scriitorii care „ar fi capitulat în fața fascismului, trecând în lagărul dușmanilor poporului român”.

S-a dorit ca și clerul să fie implicat în lupta politică. Intenția Partidului Comunist era vădită de a implica, mai ales în anumite zone ale țării, clerul în politică. În Oltenia conducerea PCR, prin reprezentanții regionali a căutat să-i atragă în partid și să-i folosească împotriva partidelor istorice.

Clericii care criticau regimul politic nu aveau la ce se aștepta decât la verificări, arestări și detenții pe perioade mai scurte sau mai lungi. Arestări masive au avut loc, încă di anul 1945 în toate zonele țării. Studii și lucrări recente au scos în lumină faptul că mii de preoți ortodocși, ca de altfel și greco-catolici, romano-catolici sau pastori ai unor biserici protestante au suportat regimul de detenție.

O notă din 15 mai 1947 a SSI, pusă recent în lumină de către Cristian Vasile, arăta situația îngrijorătaore a arestării preoților: „Clerul este îngrijorat de arestările de preoți care s-au făcut în ultimul timp, după afirmațiile făcute de unii din rândurile lui. Se spune că la Ministerul de Interne se află închiși un număr de 80 de preoți, care trăiesc în condițiuni grele, atât din punct de vedere alimentar, cât și higienic. Majoritatea preoților arestați sunt din numărul acelora care au fost în Transnistria ca deservenți la diferite parohii. Se crede că sunt iminente noi arestări”.

Arestările s-au intensificat în anul 1948. Organele de securitate erau din ce în ce mai iritate la intervențiile patriarhului Justinian Marina privind eliberarea clericilor arestați. La 12 decembrie 1948, patriarhul Justinian cerea tuturor eparhiilor tabele cu clericii arestați, ceea ce a dus la întocmirea unei evidențe înaintată de către patriarhie Ministerului Cultelor.

Ajungând aceste date la Direcția Generală a Securității, aceasta a intreprins investigații la nivelul întregii țări, care s-au soldat cu următoarele constatări: intervenția patriarhului Justinian „era interpretată ca o victorie politică a Bisericii Ortodoxe, care primea astfel dreptul de a se amesteca în bunul mers al treburilor statului”.

Abia în anii 1963 și 1964 regimul comunist, în contextul schimbărilor interne, dar mai ales a presiunilor internaționale, a trecut la eliberarea deținuților politici, inclusiv a preoților. Eliberarea deținuților politici a fost stabilită prin decretele nr. 767/1963, nr. 176/1964, decrete care nu au fost publicate în Monitorul Oficial, și despre care nu se știe prea mult în ceea ce privește conținutul lor.

3. Epurarea Ierahiei

Încă din primăvara anului 1945, în cercurile bisericești, se vorbea de o iminentă epurare a ierarhiei, în special a ierarhilor ardeleni, dintre care primul vizat era mitropolitul Nicolae Bălan, al Ardealului. Nu există însă un document sigur în această privință, document care să probeze o intenție clară a autorităților comuniste de a-l înlătura. Fuseseră deja înlăturați mitropoltul Bucovinei de sud, Tit Simedrea și cel al Olteniei, Nifon Criveanu. Fără îndoială, primul ministru Petru Groza, da deputat în Adunarea eparhială a Mitropoliei Ardealului, din 1911 și până la moartea sa petrecută în anul 1958, era un suport pentru mitropolitul Nicolae Bălan.

O notă informativă a SSI, semnată de informatorul „Viator”, identificat sigur astăzi cu Dudu Velicu, la 10 august 1945, arăta faptul că mitropolitul Bălan și episcopul Aradului, Andrei Magieru, se aflau pe lista ierarhilor epurabili.

La 15 februarie 1946, un raport politic al sursei „Barbu”, foarte probabil același Dudu Velicu, propunea vacantarea tuturor scaunelor ierarhie cu arhierei în vîrstă de peste 70 de ani. Între aceștia se număra și Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, Lucian Triteanu, episcopul Romanului, Cosma Petrovici, episcopul Dunării de Jos, Veniamin Pocitan, vicar la Patriarhie și Ilarion Băcăuanul, vicar la Roman. Se constată că vacantările ar fi dus la ocuparea scaunelor ierarhice de către arhierei devotați noului regim.

O campanie calomnioasă s-a organizat, prin presă, pentru determinarea retragerii mitropolitului Irineu Mihălcescu din scaunul mitropolitan al Iașilor. „Tribuna Românească” , în mod constant, prin pana lui Alexandru Olteanu, îl acuza pe mitropolit de complicitate la furtul unor obiecte din palatul mitropolitan, în perioada anilor 1940-1942.

Legea pentru punerea în retragere a clerului, promulgată la 30 mai 1947, va „rezolva” sfârșitul mitropolitului Irineu Mihălceascu și al episcopilor: Cosma Petrovici și Lucian Triteanu.

În articolul 7 al Legii se prevedea că: „Arhiereii-vicari, episcopii, arhiepiscopii și mitropoliții Bisericii Ortodoxe Române dveniți improprii funcțiunii lor, din cauza unor invalidități fizice sau de altă natură, vor putea fi puși în retragere la cererea Ministerului Cultelor, în urma avizului conform al unei Comisii speciale, primind o sumă egală cu salariul gradului respectiv, fără altă indemnizație, având însă dreptul de îngrijire și întreținere într-una din mănăstiri pe tot timpul cât locuiesc în mănăstire. Comisiunea specială de mai sus va fi alcătuită din: un delegat al Ministerului Cultelor, ca președinte, care va putea fi și medic, un magistrat delegat al Ministerului Justiției și un delegat al Sfântului Sinod. Comisiunea va lucra și lua hotărâri în majoritatea membrilor”.

Episcopul de Oradea, anticomunist, delegat al Sinodului în Comisie, nu a putut opri înlăturarea ierarhilor incomozi. Ei însuși va fi mai târziu pus în retragere, la 5 octombrie 1950, cu domiciliu forțat la mănăsatirea Cheia. Alături de el, înainte de 1950 și după acest an, au fost epurați, prin pensionare următorii ierarhi: Efrem Enăchescu, Arhiepiscop al Chișinăului și Mitropolit al Basarabiei; Vasile Lăzărescu, mitropolitul Timișoarei; Visarion Puiu, mitropolit al Transnistriei, caterisit la 28 februarie 1950; Emilian Antal, locțiitor al Mitropoliei Bucovinei; Partenie Ciopron, episcop al Armatei; Policarp Morușca, locțiitor de episcop al Maramureșului; Teodor Scorobeț, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului; Pavel Șerpe, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

4. Poliția politică și slujitorii Altarului

Mai târziu, după evenimentele din Polonia și Ungaria din toamna anului 1956, care au zdruncinat lagărul socialist, securitatea înăsprește măsurile de supraveghere și urmărire a cultelor religioase, inclusiv a Bisericii Ortodoxe Române. Regimul Dej se vede pus în situația de a controla situația prin intensificarea măsurilor de urmărire, crescând rolul și activitatea organelor de represiune. Această intensificare „s-a reflectat în principal printr-un control mult mai strict al populației, realizat prin supravegherea tuturor cetățenilor cu ajutorul informatorilor, a căror utilizare a fost regândită. Rezultatul imediat l-a constituit anihilarea principaleleor grupuri armate care încă mai rezistau în munți”.

Descoperirea recentă în Arhiva CNSAS a unui fond care cuprinde materiale interesante privind reforma activității Securității și dat publicității, s-a putut constata noile metode utilizate în supravegherea și urmărea destabilizatorilor regimului comunist. Materialul care cuprinde luările de cuvânt, în cadrul unei Conferințe naționale, cu toți șefii securității, ale lui Alexandru Drăghici, ministrul de interne și ale lui Gheorghe Pintilie, șeful Securității, material analizat de Elisabeta Neagoe și Liviu Pleșa, surprinde virulența limbajului și tonului folosit de către cei care conduceau securitatea, spre a întări securitatea care reprezintă „arma ascuțită a dictaturii proletare”.

Cercetătorii CNSAS au scos în evidență, în repetate rânduri, că „activitatea religioasă constituia una dintre preocupările cele mai importante ale Securității, care dorea să controleze cât mai bine toate formele de manifestare din domeniu, în încercarea de a domina acest segment extrem de important al societății”.

Convins că activitatea informativ-operativă a Securității, atât calitativ cât și cantitativ, privind supravegherea cultelor religioase, Alexandru Drăghici afirma, potrivit culturii sale proletcultiste, că: „Biserica a fost întotdeauna elementul de frână al progresului poporului… astăzi statul nostru democrat nu ia poziție împotriva religiei, ci așteaptă doar ca, odată cu ridicarea culturală a poporului, el singur să se edifice asupra acestei noțiuni a „opiului poporului”, cum spune Marx, poporul să vadă singur ce este religia”.

Preocupat atent era și față de Biserica Ortodoxă. De aceea, afirma că: „ nu întotdeauna se acordă în unele direcții regionale atenția cuvenită pregătirii corespunzătoare a muncii informative în rândul clerului ortodox. De aceea, agentura existentă este slabă, iar acțiuni de perspectivă nu există”.

Una din metodele de perspectivă ar fi fost compromiterea acestor culte, prin acuzarea că sunt infiltrate de legionari, pentru ca finalizarea urmăririlor să fie justificată din punct de vedere legal. Cercetătorii George Enache și Adrian Nicolae Petcu, sesizează într-unul din studiile sale că acuzația de legionarism prindea și era ca o respizație „gură la gură” pentru supraviețuirea filajelor și urmăririlor.

Astfel, acuzația, adusă celor pe care îi va aresta Securitatea, peste un an, era: „ești legionar pentru că ești teolog, și fiind teolog ești anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”. Drăghici era obsedat de această acuzare: „Mulți tovarăși se întreabă cum îndrăznesc legionarii să intre în mănăstiri. Intră, fiindă aceștia au contingență cu cei din mănăstiri și aceasta fiindcă și ei, călugării, sunt niște păcătoși și mulți dintre ei legionari și știți doar că corb la corb nu-și scoate ochii. Tagma aceasta bisericească trebuie insistent urmărită, să vedem ce fac ei mai ales”.

Ideile lui Drăghici erau susținute de către Plenara CC al PMR, din luna iulie 1957, care atrăgea atenția: „ sprijinului permanent acordat de partid și guvern pentru întărirea organelor MAI cu cadre din rândul partidului, nivelul politic și profesional al majorității lucrătorilor MAI a crescut, iar ca urmare se constată o îmbunătățire generală a muncii operative”.

CONCLUZII

Problema Bisericii lui Hristos, supraviețuitoare sub impactul ocupației sovietice în geneza, și a Bisericii Ortodoxe Române, în special, constituie o sursă neașteptată și succesivă a interpretării istorice, dar în același timp – și poate aceasta este mai important – un prilej de meditație existențială asupra unui fenomen consumat în cei 45 de ani, în țara cu cea mai densă credință ortodoxă, în momentul declanșării Războiului Rece.

Ocupația sovietică post 23 august și dobândirea puterii publice de către comuniști, pe 6 martie 1945, a prins Biserica într-un clește. Pe de-o parte, participarea ei din prima zi a declanșării ostilităților (21 iunie 1941) o antrenare în chip firesc în conflictul și compania spirituală împotriva celor fără Dumnezeu marcând succese incontestabile atât în Basarabia, cât și între Nistru și Bug unde s-au clădit, reclădit și deschis într-un interval scurt peste 300 de Biserici. Pe de altă parte capitularea din august 1944 în fața celor fără de credință – act istoric în care biserica n-a fost consultată – a condus trupele de ocupație ale Armatei Roșii până-n Dealul Patriarhiei din capitală, obligând chiriașii, în frunte cu Patriarhul Nicodim Munteanu să accepte noua realitate și pe conducători politici care o reprezentau.

În lucrarea de față se prezintă doar o parte din gravele probleme cu care s-a confruntat Biserica, reprezentanții săi și poporul credincios în anii comunismului dur, modul în care a fost supravegheată și tratată aceasta, lucrarea lăsând posibilitatea deschiderii unor viitoare cercetări.

Analizând materile create de fosta Securitate se pot desprinde o serie de aspecte privitoare la rezistența anticomunistă depusă de Biserica Ortodoxă Română. Amintim o susținere a mișcării de rezistența din munți și codrii României, o acțiune susținută de călugări, dar și de preoții de mir o rezistență prin predică, prin spiritualitate intensă, prin folosirea rugăciuni, o rezistență a ierarhiei și nu în ultimul rând prin refuzul de aplicare a unor cereri ale puterii comuniste.

Așadar, putem remarca că dintre puținele aspecte ale existenței Bisericii Ortodoxe Române în anii comunismului demonstrează că slujitorii ei au fost mereu la datorie și pentru mărturia lor au fost prigoniți de organele unui partid care nu recunoștea existența Divinității.

Biserica Ortodoxă Română a rezistat în pofida acestor realități, datorită ființei sale sacramentale, prin marii duhovnici, unici în Ortodoxie și neîntâlniți în celelalte confesiunii creștine.

Lucrarea de față are 35 de pagini și are ca titlu „Biserica Ortodoxă Română în timpul Regimului Comunist”. Această lucrare are o Introducere în Care se tratează relația dintre Statul comunist și Biserica Ortodoxă după al Doilea Război Mondial până în 1989 și patru capitole care sunt împărțite în mai multe subcapitole, în care se tratează viața și activitatea celor doi patriarhi din timpul comunismului, Iustinian și Iustin, mai tratează viața grea a preoților care nu s-au supus regimului și viața Bisericii care au fost demolate și mutate.

ABSTRACT

This work is entitled „Romanian Orthodox Church in the Communist period”. This paper has 35 pages and it is divided in: Introduction in subside I spoke about the relationship between the state and the Church in the communist period and four chapters subside are also divided in many small Chapters, the first chapter Speak about the Patriarch Iustinian Marina who was an Apostle of the Romanian Orthodox Church.

The second chapter presents the life and the activity of the Patriarch Justin Moisescu, the fourth patriarch of the Romanian Orthodox Church.

The third chapter of this work presents some details about the demolished churches and moved in other places by the communist regime.

In the fourth chapter is presented the hard of the priests in the communist period and also the arrests made by the regime.

BIBLIOGRAFIE

Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001;

Preda, Radu – Biserica în stat, Editura Scripta, 1999;

Păcurariu, Mircea – Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Manual pentru Seminariile Teologice, București, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987;

„Patriarhul Iustinian Marina, Un apostol al Bisericii” în „Vestitorul Ortodoxiei”, Anul XII, nr. 266 – 267, 15 aprilie 2001;

„Moștenirea Patriarhului Justinian” în „Vestitorul Ortodoxiei” Anul XIIm nr.264-265, anul 2001;

„Biserica Ortodoxă Română l-a sărbătorit pe Patriarhul Iustinian” în „Vestitorul Ortodoxiei”, Anul XII, nr.264-265, 15 martie 2001;

Manea, Vasile – „Preoții Ortodocși în închisorile comuniste”, Editura Patmos, 2001;

Manea, Vasile; Cicerone, Ionițoiu – „Martiri și Mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989)”, Editura Patmos, 1999;

Stenhardt, Nicolae – „Jurnalul fericirii”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1996;

Păiușan, Crina; Ciureanu, Radu – „Biserica Ortodoxă Română sub regimul Comunist 1945-1958”, Vol.I;

Gabor, Adrian – „Biserica Ortodoxă Română și regimul comunist (1945 – 1964), București, 2006-2007;

Ciachir, Dan; Micu, Radu Dorin – „Pentru o ortodoxie realistă”, vol.II, Editura Anastasia, 2003;

Popescu, Dumitru – „Hristos Biserică Societate”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

ANEXE

SIGLA PATRIARHIEI ORTODOXE ROMÂNE

Miron Cristea

Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

(1925-1939)

Nicodim Munteanu

Al doileaPatriarh al Bisericii Ortodoxe Române

(1939-1948)

Iustinian Marina

Al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

(1948-1977)

Iustin Moisescu

Al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

(1977-1986)

Tecotist Arăpașu

Al cincelea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

(1986-2007)

Daniec Ciobotea

Al șaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

(2007 – )