. Sfintele Taine Si Ierurgiile Bisericesti

PLANUL LUCRĂRII

I. INTRODUCERE-Sfintele Taine în general

1. Noțiunea de Sfintă Taină;

2. Baza hristologică și eclesiologică a Tainelor;

3. Necesitatea Tainelor;

4. Numărul și împărțirea Sfintelor Taine;

II. IERURGIILE

1. Exorcisme;

2. Binecuvântări;

3. Sfințiri;

III. SFINTELE TAINE ȘI IERURGII IN VIAȚA BISERICII

CONCLUZII.

ARGUMENT

Prin căderea în păcat, omul a pierdut comunicarea harică cu Dumnezeu și a intrat în moarte sufletească și osândă veșnică, ajungând într-o stare în care mântuirea realizabilă prin propriile noastre puteri era imposibilă. Dumnezeu însă, în nemărginita Sa bunătate și înțelepciune a găsit cel mai potrivit mijloc al izbăvirii omului de rău, hotărând Întruparea Fiului Său pentru mântuirea lumii (Efeseni 2, 4-5)

Am ales să prezint în această lucrare câteva aspecte despre Sfintele Taine și ierurgii, întrucât Sfintele Taine sunt mijloacele prin care harul dumnezeiesc se împărtășește credincioșilor în Biserică.

Sfintele Taine sunt tot atatea maini ale dragostei dumnezeiesti intinse noua pentru a putea birui obstacolele ce stau in fata urcusului nostru duhovnicesc, a cresterii noastre in viata in Hristos. Denumirile multiple, pe care le poarta, indica tot atatea lucrari, pe care harul Duhului Sfant le opereaza asupra fiintei noastre sufletesti.

Valoarea si importanta lor deosebita pentru mantuire rezida in caracterul lor mai mult decat simbolic, cu totul real, al actului care se savarseste asupra credinciosului. Ele sunt simboluri in sensul in care simbolul este domeniul in care "vazutul este o parte a nevazutului si ca atare il cuprinde, caci o parte poate reprezenta intregul, pe baza participarii: de pilda, capul este trupul intreg".

De aceea mi s-a părut necesar și plăcut să dezvolt această temă care ocupă in invatatura ortodoxă un loc de frunte.

Capitolul I

INTRODUCERE

Sfintele Taine în general

În calitatea Bisericii de Trup tainic al lui Hristos, Dumnezeu – Creatorul tuturor poate lucra si asupra ființei umane. Lucrarea aceasta se împlinește prin săvârșirea Sfintelor și mântuitoarelor Taine. „Sfintele Taine sunt acțiuni sensibile instituite de Hristos prin care se împărtășește harul lui Hristos și se unește Hristos cu persoanele care cred ” . „ Sfintele Taine sunt lucrari tainice, săvârșite de episcop sau preot, prin care ni se comunica in chip nevăzut, dar prin forme sau acte exterioare harul divin necesar mantuirii noastre ” .

Mântuitorul Hristos prin Întruparea Sa și prin întreaga Sa lucrare mântuitoare ne-a adus viața și această viață ne este oferită concret prin Sfintele Taine, cu ajutorul cărora noi ne facem partași cu El prin moarte și suferim împreuna cu El, ca să putem fi și înviați în puterea și harul hristic.

În Ortodoxie, în general, întreg cultul este o epicleză, o invocare a Sfântului Duh, dar mai ales Tainele care nu sunt numai repetiția unor formule si rânduieli, ci prilejuri pentru reînnoirea chemării și pogorârii Sfântului Duh. Fiecare Sfânta Taină are propria sa Cincizecime, epicleza sa, care este rugăciunea adresată Tatălui pentru ca El să reverse Sfântul Duh.

Prin săvârșirea și primirea harului Sfintelor Taine se realizează o comunicare de viață duhovniceasca. Pentru aceasta, Sfintele Taine, sunt o parte fundamentală a slujirii Bisericii, care caută prin întreaga sa lucrare să actualizeze urmarea și apoi viețuirea în Hristos. Sfintele Taine sunt mijloace prin care primim iubirea lui Iisus Hristos și care ne leagă de El. Iubirea lui Hristos este harul dumnezeiesc. Harul sacramental corespunde principalelor trebuințe ale vieții omului începând de la naștere și până la sfârșitul vieții.

Prin Sfintele Taine se constituie Biserica. Prin Tainele inițierii( Botez, Mirungere și Împartașanie) omul se încorporează în Biserică și mai departe numai prin aceste lucrări sfinte ( Pocaință, Cununie, Hirotonie și Maslu) se pot transcende dimensiunile umane ale comunității creștine. Tainele sunt mijloace sau căi conducătoare spre împărăție și nu sunt scopuri în sine. Legătura dintre Taine și Biserică indisolubilă, de aceea ele sunt numite Taine ale Bisericii și Biserica dreptmăritoare este considerată Biserica a Tainelor.

Sfintele Taine aparțin inițial Bisericii și pentru ea se săvârșesc ele asupra credincioșilor. „Prin acestea, este permanent prezent viu și activ Hristos-Domnul în Biserica și în viața credincioșilor. Prin Sfintele Taine viața Bisericii, în Duhul cel Sfânt și viața credincioșilor ei se unește cu viața Capului ei nevăzut, cu Hristos și astfel înaintează în viața duhovnicească ”.

Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul și viața și care ne spune că:" Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine"(Ioan 14, 6).

Aceasta ar însemna că, odată cu înălțarea Mântuitorului la cer, legătura noastră cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garanție a mântuirii ar înceta.

Cuvintele Mântuitorului spun însa clar: "Vă este de folos sa Mă duc Eu. Căci daca nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar daca Mă voi duce, Îl voi trimite la voi"(Ioan 16, 7), aici ni se revelează pentru prima oară importanța Sfintelor Taine pentru mântuirea noastră.

Harul Duhului Sfânt trimis de Mântuitorul Apostolilor Săi și prin ei Bisericii Sale are misiunea de a învăța toate și a aduce aminte de toate cele spuse și făptuite de Mântuitorul (Ioan 14, 26).

Harul transmis prin Sfintele Tainele va face simțită prezența Mântuitorului față de toți oamenii: "Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor"(Matei 28, 20).

Absenta întâlnirii vizibile cu Mântuitorul va fi împlinită de Harul revărsat în Sfintele Taine, care sunt o permanentă sărbătoare a Cincizecimii pentru sufletele credincioșilor, sărbătoare cu reale urmări ontologice.

Dar așteptarea "întâlnirii depline poate fi înțeleasă numai prin faptul că noi și acum îl întâlnim pe Domnul cel preamărit, căci El face vizibilă și palpabilă între noi prezența Sa harică, activă prin Sfintele Taine"

Deci, Sfintele Taine sunt lucrări vizibile, acte personale ale Mântuitorului, în vizibilitate pământească, prin mijlocirea cărora "ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus și prin care venim în contact viu cu misteriul cultic sfințitor al lui Hristos".

Valoarea si importanța lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârșește asupra credinciosului. Ele sunt simboluri în sensul în care simbolul este domeniul în care "văzutul este o parte a nevăzutului și ca atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta întregul, pe baza participării: de pildă, capul este trupul întreg"

1. Noțiunea de Sfântă Taină

„Cuvântul sacrament – în limba latină sacramentum, înseamnă jurământ, mister religios și este folosit pentru a descrie anumite rituri ale credinței creștine. „Vulgata redă cuvântul în unele locuri cu grecescul misterion care înseamnă mister, taină descoperită inițiaților, secret, învățătură tainică, ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea (Marcu IV, 1 ; Luca VIII, 10 ; Romani XI, 25 ; I Cor. XV, 51 ; Coloseni II, 2 ; I Tesaloniceni II, 7 ; Efeseni V, 32). ”

În folosința timpurie eclesiastică, sacramentul a fost folosit cu un sens mai larg cu privire la orice respectare a unui ritual sau lucru sacru. În folosința de fiecare zi, cuvântul s-a aplicat în două moduri: „referitor la gajul sau zălogul încredințat spre păstrare publică de către părțile aflate în proces, ipotecat spre a fi folosit într-o cauză sacră și ca jurământul pe care un soldat roman îl depunea față de împărat și apoi referitor la orice alt jurământ. ”

Mai târziu aceste idei s-au combinat pentru a produce conceptul de rit sacru care era un gaj sau un simbol a cărui primire implica un jurământ de loialitate și aceasta a condus în timp la „limitarea cuvântului „sacrament” la riturile majore de instituire de instituire divină. ”

Într-un înțeles mai restrâns, taine sunt actele sfinte ale religiei creștine prin care se împărtășește credincioșilor harul dumnezeiesc. Prin această împartășire din harul dumnezeiesc, Sfintele Taine se deosebesc de toate celelalte simboluri. „Se numește taină, pentru că credem nu ceea ce vedem, ci unele vedem și altele credem", zice Sf. loan Gură de Aur, astfel observăm că, în înțeles restrâns sau special, taina este o lucrare sfântă, care a fost instituită de Însuși Dumnezeu întrupat și prin care se împărtășește credincioșilor în mod văzut, harul dumnezeiesc. . Mărturisirea Ortodoxă (I, 99) dă Sfintelor Taine următoarea definiție: „Taina este o lucrare sfântă, care împărtășește sufletului credincios arul nevăzut al lui Dumnezeu, sub o formă văzută, și care s-a așezat de Domnul nostru, rin mijlocirea căreia fiecare credincios primește dumnezeiescul har". „Tainele constau intr-un element natural și dintr-unul supranatural. . . sunt nu numai semne ale promisiunilor divine, ci și instrumente care lucrează necesar prin har asupra acelora care se apropie de e". (Mărturisirea lui Dositei, decr. 15).

2. Baza hristologică și eclesiologică a Tainelor

Este îndeobște cunoscut că Biserica este Trupul lui Hristos și plenitudinea de viață a Duhului Sfânt (Efeseni I, 23), căreia „Hristos Însuși, capul ei, i-a dat puterea și mijloacele vizibile de împărtășire a mântuirii realizate de El pentru întregul neam omenesc, prin Întruparea, Patimile, Jertfa pe Cruce și Învierea Sa din morți. Astfel, Hristos înviat și slăvit a asumat realități pământești ca să se împărtășească pe Sine Însuși și lucrarea Sa dumnezeiască” prin ele pentru mântuirea noastră, posibilitatea acestei asumări fiind dată de Întruparea Sa ca om.

Actele de împărtășire a lui Hristos, după cum am mai afirmat, sunt Tainele Bisericii, Biserica fiind ea însăși o taină și anume o Taină sursă generală și principală a altor taine ca una care participă direct la taina originară care este Hristos, fiind extensiunea și prelungirea în timp sau mediul de iradiere al lui Hristos, Taina întâlnirii personale a lui Dumnezeu cu omul și al mântuirii omului.

Prin Sfintele Taine, Hristos cel Înviat trimite Duhul Său cel Sfânt să ungă și să consacre pe cei ce cred, pentru a-i face părtași la Paștele, moartea și Învierea Sa, ca membri ai Trupului Său tainic. Arhiereul cel ceresc, deschide prin aceste porți ale harului intrarea în rai : „ Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine și pe cei ce vor să fie părtași îngropării Sale, necerându-le să moară în chip firesc ca și El, ci doar să mărturisească moartea Domnului prin Botez și să-L vestească prin ungerea cu sfântul Mir și prin împărtășirea cu Sfânta Taină ce se săvârșește pe altarul Bisericii, unde, în chip neînțeles, oamenii mănâncă Trupul celui ce a murit și a înviat. Așa că, după ce i-a făcut să intre pe porțile Împărăției Sale, Domnul îi și încoronează pe cei ce îi urmează.

Și aceste porți sunt cu mult mai însemnate și mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porțile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă nu a trecut înainte prin cele dintâi”

Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. „ Spiritul dumnezeiesc poate nu numai să producă modificări cu mult mai mari asupra energiei din care se alcătuiesc formele lumii, ci și să producă această energie, ca un efect al energiei Lui spirituale, imprimând în ea potențial formele ce se vor actualiza la vremea lor, sau așa zisele « rațiuni » ale lucrurilor, de care vorbesc Sfinții Părinți. „

La baza concepției despre Sfintele Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om, dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spirituluidespre Sfintele Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om, dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului, și a trupului său, ci e și o putere cu mult mai mare ce străbate prin ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc, cu care omul se pune de acord și căruia i se deschide prin credință, în ambianța Bisericii.

„ În Taină nu se poate trasa o frontieră între mișcarea omului care lucrează și puterea Duhului Sfânt ”, dar mișcarea si lucrarea sunt rodul conlucrării între voința umană deliberativă și har.

Odată ce a primit harul în ea, voința umană nu mai este singură, de sine, ci e penetrată și modelată de har, adică este în comuniune cu Hristos cel lucrător în om. Voința umană, soarbe din iubirea lui Hristos, susținută de voința Lui față de noi, pentru a se umple ea însăși de iubire. Iată deci că dialogul dintre voința lui Hristos și voința noastră este un dialog al iubirii ; al iubirii desăvârșite a lui Hristos infuzate nouă prin Sfintele Taine și al iubirii sau voinței noastre în creștere, căci spune Sf. Nicolae Cabasila „ …iubirea este virtutea voinței. Când deci după toată călăuzirea și purtarea de grijă a voinței, Dumnezeu cere roade, este vădit că El rămâne în voința noastră și că depune în ea puterea și dispoziția spre bine. Deci și Botezul de aceea ni l-a dat și de aceea l-a instituit între celelalte Taine, ca să facă în noi voința bună…Și toată puterea Tainelor și viața cea nouă e pentru voință. ”

Sfintele Taine revarsă în om viața divină, adică energiile dumnezeiești ale Sfintei Treimi, sălășluite în umanitatea Fiului și coborâte în noi prin Duhul Sfânt. Ele au rostul de a preface treptat existența credincioșilor după chipul Omului-Hristos. În acest proces, fiecare taină își are rolul ei deosebit de al celorlalte, dar toate stau în legătură internă întreolaltă.

Ele toate comunică același Duh, aceeași energie divină a lui Hristos cel înviat și proslăvit ca om, dar nu toate la fel, ci din oceanul acestei energii, ceea ce se potrivește cu starea credinciosului. Toată energia lui Hristos cel înviat și înălțat s-a revărsat în umanitatea Lui și a ridicat-o la această stare prin faptul central al morții, prin faptul jertfei Sale, care continuă ca oferire sau ca moarte mistică în fața Tatălui. Energia dumnezeiască din umanitatea Sa are calitatea de energie a jertfei, e trăirea bogăției copleșitoare a prezenței lui Hristos în dispoziția totalei Lui dăruiri Tatălui. De aceea toate efluviile de har ce ni se conferă nouă credincioșilor prin diferitele taine, izvorăsc din această continuă stare de jertfă, care este în același timp o continuă plinătate de viață a lui Hristos ca om și produc în noi aceeași stare ; și numai întrucât produc aceeași stare ne și mântuiesc.

Prin fiecare taină participăm la toate actele mântuitoare ale Domnului, sau la Domnul înviata în care sunt concentrate toate faptele mântuitoare ale Sale, energia tuturor. Dar, întrucât inima acestor acte este moartea și Învierea, prin toate Tainele participăm la moartea și Învierea Lui, însă în grade diferite.

Trup tainic al lui Hristos, Biserica împlinește sfințirea și mântuirea noastră ; Biserica este „ Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți „ (Efeseni I, 23) ; Biserica este o prezență vie, teandrică, constituită dintr-o comuniune de persoane umane cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, ea fiind trupul iar credincioșii mădularele : „ Capul este întreg în tot corpul și fiecare mădular al corpului se simte aparținând lui Dumnezeu întreg, dar capul rămâne cap, mădularele rămân mădulare și trupul rămâne trup, dar nici unul dintre acestea nu poate fi ceea ce este decât păstrându-se în existență, ca atare și celelalte. „ tot ceea ce se petrece în Biserică își are ca inițiator Capul ei, care este Hristos. Tainele sunt ale Bisericii și tot Biserica săvârșește Tainele pe care Hristos-Capul le-a instituit.

Sfintele Taine realizează și exprimă totodată Biserica ca și comunitate sobornicească și sacramentală a oamenilor. “Articularea Sfintelor Taine în viața Bisericii și a oamenilor o face credința Bisericii de care depinde însăși lucrarea mântuitoare a acestora. Credința Bisericii…ține de fidelitatea acesteia față de Sfânta Scriptură și față de Sfânta Tradiție. ”

Am arătat că Biserica este Taină, sursă a Tainelor căci în ea Hristos îi încorporează pe credincioși în Sine, extinzându-se în ei prin Duhul Sfânt. Astfel, “dacă Biserica este sacrament sau taină în sensul de uniune realizată între Dumnezeu și totalitatea credincioșilor, Tainele, ca acte, sunt mijloace prin care se extinde și se menține continuu această legătură care constituie ființa Bisericii. ” Tainele sunt acte ale Bisericii totodată aceasta însemnând că „ prin ele acționează și Hristos dar și Biserica sau Hristos din și prin Biserică. Biserica nu e numai un rezultat al sacramentelor ci și condiție a lor. „

Totodată Tainele ca și dăruiri multiple și continue ale lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică sunt și prilejul chemării și pogorârii Duhului Sfânt „ după Cincizecime, Duhul Sfânt este acela care menținând-o ca pe un sacrament în totalitatea ei, o face, datorită acestei calități, sursă a actelor sacramentale, însă și rezultat mereu înnoit al lor, ceea ce pune în evidență faptul că Biserica, având în ea pe Hristos din care iradiază continuu Duhul, continuă în același timp să primească pe Duhul, să fie îmbogățită, înnoită și împrospătată de El prin sacramente. „

Concluzia este aceea că, odată intrată în istorie la Cincizecime, Biserica este prin Hristos în Duhul Sfânt condiție a Tainelor dar și rezultat al lor, fiindcă este condiție a lor. De aceea, în afară de Biserică nu pot fi Taine și ele trebuie săvârșite în Biserică, întru puterea lui Hristos și prin organele rânduite ce au puterea de a transmite harul dumnezeiesc prin Taine.

3. Necesitatea Tainelor;

Necesitatea Sfintelor Taine este strâns legată de necesitatea harului pentru mântuire, întrucât Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos ca mijloace speciale de comunicare a harului dumnezeiesc în Biserică, rezultă că ele sunt absolut necesare pentru mântuire. Poate exista însă și posibilitatea ca, Dumnezeu să mântuiască pe unii și în afara Bisericii și implicit a Sfintelor Taine, „în cazul în care aceștia n-au cunoștință sau nu pot beneficia de ele, dar nu în cazul că le resping. Oricum, acestea sunt excepții care confirmă regula și nu infirmă caracterul necesar al Sfintelor Taine. ” Romano-catolicii susțin că aceștia se mântuiesc cu siguranță, ceea ce probabil, dar conform Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții acest lucru nu este sigur. Sfânta Scriptură ne spune că cel ce nu primește Sfintele Taine, nu va intra în împărăția cerurilor, fără a preciza vreo excepție sau vreun motiv de neprimire mai special. Desigur că Dumnezeu este atotputernic și poate trece peste orice motiv și „poate acorda mântuirea în chip excepțional, altfel decât prin Sfintele Taine , așa cum a făcut cu tâlharul de pe Cruce. ”

Totuși ceea ce trebuie reținut în legătură cu Sfintele Taine este că cel ce le nesocotește ca mijloace de împărtășire a harului dumnezeiesc instituite de Insuși Dumnezeu, nu se va mântui.

4. Numărul și împărțirea Sfintelor Taine;

Tradiția și practica ortodoxă recunoaște sub aspectul de lucrare sfântă prin care sub formă văzută se împărtășește harul nevăzut al lui Dumnezeu, un număr de șapte Taine, numărul de șapte având conotații legate de desăvârșire, puritate, de cele șapte daruri ale lui Dumnezeu enumerate la Isaia, cap. II, 1-2: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. ”

Învătătura despre șapte Taine apare pentru prima dată în Mărturisirea de credință cerută împăratului Mihail Paleologul de către papa Clement al IV-lea în anul 1267 și citată în Sinodul unionist de la Lyon în anul 1247. „Polemica cu teologii protestanți din timpul patriarhului Ieremia al II-lea din Constantinopol, conduce la aceeași afirmație a numărului de șapte taine. Scrisoarea patriarhilor răsăriteni menționează acealși număr de șapte Taine, nici mai mult nici mai puțin. ”

Deși aceste enumerări își au originea în Biserica Apuseană, ele au fost acceptate și de creștinii din răsărit după secolul al XIII-lea. Acceptarea avea la bază desigur nu influența teologiei latine, ci fascinația numărului șapte, pus în legătură cu textul de la Isaia XI, 1-3.

La autorii bizantini care acceptă cele șapte taine găsim totodată și diverse liste ce concurează una pe alta. Monahul Iov (sec. al XIII-lea), autor al unei dizertații asupra Sfintelor Taine, include în listă tunderea în monahism, așa precum a făcut-o și Teodor Studitul, dar îmbină într-o singură Taină Pocăința și Maslul.

Simeon arhiepiscopul Tesalonicului (sec. al XV-lea) acceptă și el caracterul sacramental al tunderii în monahism, dar o pune în rând cu Pocăința, considerând Maslul ca Taină separată. Între timp, Ioasaf, Mitropolitul Efesului (contemporan al arhiepiscopului Simeon), declara: „Eu cred că tainele Bisericii nu sunt șapte ci mai multe” și dă o listă de zece taine ce cuprindea în plus și sfințirea Bisericii.

Sfântul Dionisie vorbește și el de șase Taine iar Sfântul Ioan Damaschinul nu menționează decât două. „Unele texte menționează ca Taină și aghiazma mare și adeseori Botezul însemna ansamblul celor trei Taine. ”

Deși nu s-a angajat oficial față de nici una din liste, Biserica Ortodoxă Răsăriteană acceptă șapte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința, Maslul, Nunta și Preoția. Șapte Taine a instituit Mântuitorul Iisus Hristos, și tot șapte a învățăt și Biserica pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții.

Având în vedere efectele lor ecleziale, precum și paralelismul dintre cele șapte Taine și cele șapte daruri ale Sfântului Duh (I Corinteni XII, 8-11), care a trecut din teologia scolastică în Mărturisirile de credință mai recente, „ mulți teologi găsesc acest număr ca potrivit cu trebuințele vieții spirituale ale creștinului. ” Botezul naște pe om, prin Duhul Sfânt la o viață nouă în Hristos; Mirungerea întărește și dezvoltă viața cea nouă duhovnicească, iar Euharistia o hrănește și o înviorează, unind în mod deplin și ființial pe cel botezat cu Hristos. Boala sufletului, păcatul și bolile trupului sunt vindecate, prima prin Pocăință, ultimele, în special, prim Maslu.

În sfârșit, comunitatea credincioșilor are nevoie de o stare preoțească, pentru propovăduirea Evangheliei, săvârșirea celor sfinte și conducerea pe calea mântuirii (Matei XXVIII, 19-20). „ Această stare este consfințită prin Taina Hirotoniei. Biserica mai are nevoie și de Nuntă, pentru sfințirea unirii bipersonale a celor ce realizează împreună legătura naturală a căsătoriei, în vederea perpetuării, conservării neamului omenesc și a participării lui la Taina unirii cu Hristos, cu Biserica. ”

Trebuie amintit faptul că protestanții recunosc în general numai Botezul și Euharistia. Luteranii le socotesc pe acestea două ca mijloace obiective ale grației de care se împărtășesc toți cei ce le primesc, indiferent de dispoziția lor subiectivă.

Adevăratul motiv al respingerii celorlalte cinci Taine de către protestanți, stă în spiritul doctrinei lor.

Exisa diferite impartiri ale Tainelor:

a) Taine care se repeta: Euharistia, Spovedania, Nunta, Maslul si uneori Mirungerea, si Taine care nu se repeta: Botezul si Hirotonia si, chiar uneori, Mirungerea;

b) Taine ale incorporarii in Hristos ca madulare ale Trupului Sau Biserica: Botezul, Mirungerea si Euharistia; Taine ale cresterii in Hristos: Euharistia; Taine reparatoare: Pocainta si Maslul si Taine pentru misiuni speciale: Hirotonia si Nunta.

Capitolul II

IERURGIILE

Ierurgiile sunt lucrări sfințite și sfințitoare, prin care lucrează harul mântuitor și sunt săvârșite ca și Sfintele Taine numai de episcopii și preoții Bisericii, hirotoniți canonic.

Lucrarea Bisericii, prin ierurgii, este de a scoate pe om si natura înconjurătoare de sub orice stăpânire și influență a duhurilor rele. Biserica folosește ierurgiile ca rugăciuni sau acte sfințitoare, care se săvârșesc fie înainte, ca pregătire spre o anumită Sfântă Taină, fie după, ierurgiile fiind în mare măsură in legătură cu Sfintele Taine sau Sfânta Liturghie.

Prin ierurgii, puterea și acțiunea curățitoare și sfințitoare a Bisericii se revarsă nu numai asupra ființei omului, ci și asupra întregii naturi înconjurătoare.

Ierurgiile constituie astfel mijlocul prin care Biserica țintește să realizeze desăvârșirea omului: „ele pregătesc, anticipează și prevestesc făptura cea nouă care va să fie, adică"cer nou și pământ nou"(Apocalipsa XXI, 1) și pe care le așteptăm, potrivit făgăduinței Mântuitorului, după sfârșitul veacurilor. ”

Ierurgiile se apropie de Sfintele Taine atât prin scopul lor, cât și prin mijloacele și efectele lor. „ Efectele ierurgiilor depind de credința cât și de vrednicia primitorului, a celor pentru care se savarsesc sau care beneficiaza de ele. ”

Ierurgiile au fost instituite de Biserică, după revărsarea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli. „ Despre cele mai multe dintre ierurgii, ne vorbesc Sfinții Părinți și scriitorii bisericești din primele veacuri creștine, ca: Sfântul Iustin Martirul și Tertulian ” „ în secolul II , Sfântul Vasile cel Mare în secolul IV ”.

Lucrarea Bisericii, prin ierurgii, este de a-l scoate pe om și natura înconjurătoare de sub orice stăpânire și influență a duhurilor rele. De aceea, unii împart aceste mijloace ierurgice în: ”exorcisme și binecuvântări”, iar alții, în: a)exorcisme; b)curățiri și dezlegări; c)binecuvântări; d)sfințiri.

Toate aceste ierurgii Biserica le folosește ca rugăciuni și acte sfințitoare care se săvârșesc fie înainte, ca pregătire spre o anumită Taină, fie după, ierurgiile fiind, în bună parte, în legătură cu Tainele.

Între ierurgii și Taine sunt asemănări și deosebiri.

Asemănarea constă în aceea că și unele și altele lucrează în chip tainic și mijlocesc omului același har mântuitor și în același scop. Și Tainele și ierurgiile urmăresc sfințirea, înnoirea si fortificarea omului ca ”făptură nouă” și a naturii înconjurătoare și readucerea lor la Dumnezeu. Și unele și altele sunt săvârșite de aceeași slujitori ai Bisericii: preoții sau episcopii.

Deosebirile constau în faptul că Tainele sunt instituite direct de Mântuitorul Hristos, ca fiind absolut necesare pentru mântuire cu porunca expresă de a le săvârși; pe când ierurgiile nu sunt toate absolut necesare, sau direct legate de mântuire. Tainele se refera numai la om, pe când ierurgiile au o sferă mult mai largă, referindu-se și la întreaga fire înconjurătoare.

Scopul ierurgiilor este doxologic și soteriologic și anume:

a)Adorarea și preamărirea lui Dumnezeu Cel în Treime Sfânt, în numele Căruia se săvârșesc;

b)Curățirea omului de întinăciunea păcatelor în vederea primirii Sfintelor Taine, sau după Cununie, în vederea sfințirii progresive și a desăvârșirii;

c)Dezlegarea și eliberarea naturii înconjurătoare de sub blestemul păcatului și de sub influența demonilor, sfințind-o și fortificând-o.

După forma, structura externă sau lungimea lor, ierurgiile se pot împarti în:

a)rugăciuni sau molifte ;

b)ierurgii mai dezvoltate, care pe lânga rugaciuni cuprind și cântări, citiri, ectenii, tropare și rituri sau ceremonii etc. ;

c)slujbe care sunt cele mai lungi ierurgii, la care se adaugă Apostolul și Evanghelia.

În ceea ce privește locul și timpul în care se săvârșesc, ierurgiile diferă: unele se săvârșesc în biserică, altele în casele credincioșilor și uneori chiar în aer liber.

Ierurgiile, sunt rânduite în trei mari grupe:I)cele referitoare la persoane;II)la natura înconjurătoare și III)la obiecte sau lucruri neînsuflețite, deși ultimele două ar putea fi una singură, pentru că ierurgiile uneia pot fi și ale celeilalte.

1. Exorcisme;

Exorcismele sunt rugăciuni sau slujbe care au rolul de a elibera omul, natura, sau alte lucruri de sub stăpânirea sau influența demonilor . Această ierurgie a exorcismului se întemeiază pe puterea dată de Mântuitorul Hristos Bisericii, de a alunga puterile răului: „… pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați”(Matei X, 8).

Un exemplu de exorcism este oferit atunci când, îndată ce a născut o femeie, în prima zi, preotul trimite sau îi aduce o sticlă cu apă, peste care, după rugăciunile începătoare (fără”Împărate ceresc”) și troparele de umilință, preotul rostește scurta rugăciune de sfințire a apei, în care cere iertarea păcatelor, schimbarea chinurilor, îndepărtarea tuturor răutăților și vindecare. Această sfințire se numește ”moliftă”. După sfințirea apei se cântă sau se citește Troparul Nașterii Domnului și Condacul, apoi se citesc cele trei rugăciuni care urmează pentru iertarea păcatelor și curățirea femeii lăuze de întinăciunea trupească pricinuită de naștere.

2. Binecuvântări;

„Binecuvântările sunt rugăciuni sau slujbe prin care, prin semnul Sfintei Cruci se invocă harul divin asupra unei persoane sau a unui lucru menit pentru hrana și folosul omului” , mai pe scurt, binecuvântările sunt rânduieli pentru dobândirea ajutorului dumnezeiesc în necazuri și nevoi. Această ierurgie a binecuvântărilor se întemeiază pe faptul că însuși Mântuitorul Iisus Hristos a binecuvântat pâinea și peștele: „și luând cele cinci pâini și cei doi pești, a binecuvântat și, frângând a dat ucenicilor pâinile iar ucenicii, mulțimilor. ”(Matei XIV, 19). Tot Mântuitorul a binecuvântat și pe copii: „punându-și mâinile peste ei, s-a dus de acolo. ”(Matei XIX, 15), dar a dat și Sfinților Săi Apostoli poruncă să binecuvinteze casele în care vor fi bine primiți: „și intrând în casă, urați-i zicând:<pace casei acesteia>”(Matei X, 12)

Exemple de binecuvântări găsim nenumărate in Molitfelnic, enumerate după trebuință : la vreme de secetă; la ploaie multa;la vreme de ciuma si boli molipsitoare;când se îmbolnăvesc dobitoacele; când se strica țarinile, viile si grădinile de grindina sau de vietăți;la binecuvântarea semințelor, ogoarelor, viilor si grădinilor;la răsădirea viei si a pomilor;la binecuvântarea roadelor, ca pârgă;la binecuvântarea grâului, pâinilor, vinului si untdelemnului, la binecuvântarea apei, etc.

3. Sfințiri;

Sfințirile sau consacrările sunt binecuvântări mai solemne, sunt ierurgiile prin excelență, depline, care se apropie de Sfintele Taine cel mai mult și prin care anumite persoane sau lucruri se scot din întrebuințarea lor comună și se destinează scopurilor sfinte. (Ex: Sfeștania, Sfințirea Bisericii, Hirotesiile, etc. )

Aghiazma , ca slujbă de sfințire a apei, este slujba cel mai des săvârșită și cea mai frecventă ierurgie în Biserică . Aghiazma este de doua feluri:mică și mare. Cel mai des săvârșită este aghiazma mică, care se numește “sfeștanie”. Ea se numește și “luminare” sau “slujba luminilor”, pentru ca la început se înțelegea prin ea aghiazma cea mare care se săvârșește la Bobotează, sărbătoare numita și “ziua luminilor, sau a luminării”, deoarece atunci se botezau catehumenii.

Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, spune că : „ în ziua Bobotezei se face nu numai reînnoirea botezului Domnului, ci și a harului botezului primit de fiecare dintre noi”.

Temeiul scripturistic al aghiazmei se află în însași pericopa Evangheliei care se citește la sfeștanie(Ioan 5, 1-4). Aici se aminteste de vindecarea slabanogului care zacea, așteptând la scăldătoarea Vitezda tulburarea apei de către îngerul Domnului care cobora o data în an; acolo l-a gasit Mântuitorul Hristos și l-a tamaduit. Lucrarea pe care o făcea îngerul atunci, o face de atunci încoace necontenit harul Domnului, prin apa sfințită de preoții Bisericii, ori de cate ori este nevoie, după invocarea Duhului Sfânt asupra ei.

De asemanea, și din ectenia care urmează citirii Evangheliei și din rugăciunea de sfințire a apei, care reproduc ideea Apostolului și Evangheliei, se înțelege că Duhul Sfânt invocat sfintește apa, care devine sfințitoare, tămăduitoare de boli și cu putere de a alunga demoni.

Sfințirea apei s-a practicat de la început, din prima zi a existentei Bisericii, curățindu-i de toate păcatele când s-au botezat un numar mare de creștini (Fapte, 2, 41;4, 4).

Constituțiile Apostolice, amintind de practica sfințirii apei si a “untului de lemn”, pe care o faceau apostolii, atribuie Sfântului Apostol Matei sfințirea apei și a untdelemnului , la botez.

Aghiazma sau sfeștania se face mai adesea în casele credinciosilor, de regulă miercurea și vinerea în timpul postului.

Cântarea ”În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a aratat…” ne amintește nu numai că Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat ca să Se descopere Sfânta Treime și să fie El arătat și mărturisit de Tătăl ca Însuși Fiul Lui, ci și pentru ca prin această apă sfințită- cu care noi ne botezăm și gustăm din ea- Hristos retrăiește acest moment, apoi și noi îl retrăim cu El în fiecare an, din clipa în care am fost botezați.

Aghiazma mare are o mare putere sfințitoare și se păstreaza mulți ani fără a se altera. De aceea are și cea mai mare întrebuințare: la botezul copiilor, la botez grabnic;la curățirea vaselor sau a fântânii spurcate, la binecuvântarea începerii semănăturilor, la holdele, viile și grădinile bântuite de lăcuste;la sfințirea Crucii, a icoanelor, a vaselor de cult, a tritei, a clopotului, a antimisului, a Sfântului și Marelui Mir și a Bisericii.

De obicei, Aghiazma mare, sfințirea Bisericii, la sfințirea casei, a mrejelor pescarilor, a corăbiilor sau a vapoarelor, la sfințirea clopotului, a steagului și a vaselor de cult, a veșmintelor bisericesti, la casa care se tulbura de duhuri necurate etc. „ Sfințirea Bisericii este cea mai importantă și cea mai fastuoasă dintre aceste ierurgii, fiind și cea mai complicată, pentru că se face de episcop cu sobor de preoti. Odată terminată construcția și înzestrata cu toate odoarele de cult, urmează sfințirea bisericii. Slujba începe după vecernia de seara cu privegherea de noapte, apoi utrenia, în timpul căreia se pregătesc aromatele și se face sfințirea apei mari, după care se duc toate în altar, unde episcopul stropește cu aghiazmă cei patru stâlpi ai Sfintei Mese;dupa aceea toarnă la colțurile mesei în forma crucii aromatele amestecate fierbinți(ceară, tamaie, smirnă, aloe și alte aromate) spre întărirea lespezii de deasupra și spre închipuirea îngropării Domnului. ”

Capitolul III

SFINTELE TAINE ȘI IERURGII IN VIAȚA BISERICII

Învățătura Bisericii ortodoxe despre Sfintele Taine este strâns legată de cea a prezenței Mântuitorului și a lucrării Duhului Sfânt în Biserica Sa, înzestrată de Domnul cu putere și cu mijloacele necesare în scopul mântuirii și sfințirii credincioșilor. Biserica este domeniul de manifestare a energiei și lucrării Duhului Sfânt, energie care izvorăște din jertfa de pe cruce a Mântuitorului și care se împărtășește credincioșilor prin Sfintele Taine. După expresia unor Sfinți Părinți, Biserica și Tainele ei au izvorât din coasta împunsa a Domnului, iar puterea ei în omenire își are izvorul în Învierea Domnului. „Mântuitorul Hristos a pus în Sfintele Taine puterea harului pe care acestea o comunica acolo unde « celebratul si primitorul nu ridica obstacole ”

Așadar, Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei Întemeietor, ea împărtășește credincioșilor harul divin până la sfârșitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată și neîmpuținată a harului divin, pe care îl împărtășește fiilor ei duhovnicești prin Sfintele Taine, lucrări văzute, prin care fiecărui creștin în parte i se conferă harul care-l renaște și-l ridică la viața suprafirească în Hristos. Prin Sfintele Taine, Mântuitorul Hristos este prezent și activ, prin Duhul Sfânt, în trupul Sau tainic, Biserica, al cărei Întemeietor și Cap este, prin ele ea lucrând mântuirea și sfințirea credincioșilor, susținând, întărind și făcând ca aceștia să progreseze în viața cea noua în Hristos. De aceea, Biserica nu poate fi concepută fără Taine, după cum nici Tainele fără sau în afară de Biserică. Biserica și Tainele ei se condiționează reciproc, datorita legăturii ființiale și personale dintre Fiul și Duhul Sfânt și împreună-lucrării Lor în iconomia mântuirii și în Biserică. Totodată, prin ierurgiile ei, Biserica împărtășește credincioșilor săi ajutor dumnezeiesc, folositor progresului duhovnicesc și ușurării dobândirii mântuirii de către aceștia.

Sfânta Biserica, stâlp și temelie a adevărului(1 Timotei 3, 15), este așezământul dumnezeiesc în care creștinul renaște, crește, se îmbogățește și se desăvârșește în noua viață în Hristos, principalele ei mijloace de care se folosește în acest scop fiind Tainele si ierurgiile ei. Astfel, „creștinul renaște la noua viata in Hristos prin Botez, se întărește și sporește in aceasta prin Sfântul Mir, dobândește și arvuna vieții veșnice prin unirea cu Hristos în Euharistie, se curățește de păcate și se reînnoiește sufletește prin Pocăință, devine preot al lui Hristos prin Hirotonie, se unește pentru conviețuire prin Nuntă, dobândește vindecare de bolile sufletești si trupești, precum și iertare de păcate prin Sfântul Maslu. ” De asemenea, prin ierurgiile Bisericii, creștinul dobândește ajutor pentru desăvârșirea sa morala în vederea mântuirii.

Dar dacă Biserica este cea care condiționează Tainele, la rândul ei, ea însăși este rezultatul acestora . Prin Botez, Mirungere și Euharistie se realizează incorporarea continuă a credincioșilor in Hristos și în Biserica Sa, prin Pocăința si Maslu credincioșii își redobândesc sănătatea sufletească și trupească, spre a fi vrednici fii ai ei, prin Hirotonie se nasc slujitorii ei care continuă întreita slujire a Mântuitorului până la sfârșitul veacurilor, iar prin Nuntă se perpetuează și înmulțește neamul omenesc, din care o mare parte formează trupul tainic al lui Hristos.

Tainele sunt lucrări ale Bisericii sau lucrări ale lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică;ele sunt săvârșite in mod nevăzut de Hristos, iar în mod văzut de preoți, care poseda un har special în acest scop, prin Taina Hirotoniei.

„Biserică – ierarhie – Taine este “sfânta triadă” în și prin care se realizează mântuirea și sfințirea credincioșilor, după rânduiala înțelepciunii celei negrăite a lui Dumnezeu, ”Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoștința adevărului”(1 Timotei 2, 4)”. Iar dacă Domnul Iisus Hristos a dat Bisericii Sfintele Taine, tot El I-a dat „ pe unii Apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, iar pe alții pastori si învățători, spre desăvârșirea sfinților, pentru lucrul slujirii, pentru zidirea trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit, pe măsura vârstei deplinătății lui Hristos”(Efeseni 4, 11-13). Dar “desăvârșirea sfinților”, ”zidirea trupului lui Hristos”, ”unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu” și “starea de bărbat desăvârșit pe măsura vârstei deplinătății lui Hristos”, ca lucrări ale Bisericii, nu pot fi concepute fără Taine, fără ierurgii si fără preoție.

CONCLUZII

După cum ne-am putut da seama Sfintele Taine sunt expresia marii iubiri a Mantuitorului, care ne-a lăsat, după înnalțarea Sa, pe Mângâietorul, ca să ne ajute în lupta noastră cu cel rău, care, profitând de slăbiciunea noastră, ne periclitează nu numai mântuirea noastră ci chiar și condiția noastră de ființe spirituale.

Din cele arătate mai sus se poate desprinde într-o oarecare măsură importanța și valoarea sfintelor Taine, comparabile în viata organică cu sângele ce pulsează în venele fiecăruia dintre noi, sânge care ne face vii și capabili de rod.

Importanța și valoarea lor nu se poate dezvălui însă, în mod deplin, prin mijlocirea cuvintelor, ci numai prin trăirea nemijlocită și practicarea permanentă a lor, prin împărtășirea cu puterea transfiguratoare a harului divin ce se revarsă din ele și aceasta în strânsă comuniune a credinței, a nădejdii și a dragostei cu celelalte mlădițe ale trupului tainic al Mantuitorului.

Tainele au un îndoit caracter: hristologic și bisericesc. Sunt instituite de Hristos, pentru Biserică și mântuirea oamenilor. Ele sunt săvârșite de către Biserică sau de către Hristos în Biserică, prin episcopii și preoții Bisericii, organe vizibile, sfințite, ale arhiereului nevăzut Hristos, care transmit harul unor persoane pregătite în acest scop. Tainele se acordă unor persoane și nu comunității întregi a Bisericii sau unor grupuri de persoane, căci fiecare Taină înseamnă o relație personală a primitorului cu Hristos Însuși.

Tainele sunt, cum zice un mare teolog al Bisericii noastre”actele prin care Hristos recapituleaza in Sine ca Biserica pe oameni, despartiti de Dumnezeu si intreoalta, daca ei credin El. Tainele au deci o functie unificatoare”. Putem spune că și ierurgiile sunt o seamă de lucrări sfinte și sfințitoare, aplicate omului de la naștere până la moarte, și după moarte, și asupra naturii înconjurătoare. Prin ele lucrează același har mântuitor și în același scop, ca și prin Taine și sunt oficiate, ca și Tainele de episcopi și preoti.

Ierurgiile au un obiectiv mai extins, ținând și la sfințirea și ridicarea întregii creații, a cosmosului, la înnoirea lui, adică la o lume îndumnezită, la acele : „ ceruri noi si pamant nou in care locuieste dreptatea ”(2 Petru 3, 13).

Deci prin urmare prin Sfintele Taine și prin Sfintele ierurgii, se transmite harul divin necesar pentru întărirea sufletelor și trupurilor credincioșilor pentru dobândirea scopului suprem al vieții noastre, adica mântuirea sufletelor.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999;

2. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în Hristos, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, București, 1992;

3. Andrutsos, Hristu Simbolica, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955;

4. Braniste, Pr. Prof. Dr. Ene, "Liturgica Speciala", Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980 ;

5. Bria , Pr. Prof. Dr. Ion, ” Tratat de Teologie Dogmatica si Ecumenica ”, . Editura Romania Crestina, Bucuresti, 1999 ;

6. Carrez Maurice și Francois Morel, Dicționar grec-român al Noului Testament, trad. de Gheorghe Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999 ;

7. Chițescu Prof. N. , Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică, volumul II, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004 ;

8. Dicționar Biblic, Societatea Misionară Română, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995;

9. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Gh. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978 ;

10. . Idem, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția apostolică din punct de vedere ortodox, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXLVII (1980), nr. 11-12 ;

11. Dură, Pr. Dr. Nicolae, “Propovaduirea si Sfintele Taine”, Ed. Institutului Biblic si de misiune Ortodoxa, Bucuresti, 1998 ;

12. Evdokimov Paul, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, București, 1996 ;

13. Guțu G. , Dicționar Latin-român, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983 ;

14. Meyendorff John, Teologia bizantină, trad. în limba română de Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, București, 1996 ;

15. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D. , “Biserica si cult pe intelesul tuturor”, Ed. Europartner, Bucuresti 1996;

16. Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, Ediția III;

17. Schillebeeck E. H. , ”Hristos- Taina intalnirii noastre cu Dumnezeu”, in "Ortodoxia", XVIII (1966);

18. Stăniloaie Preot D. , “Teologia dogmatica ortodoxa”, vol III Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978 ;

19. Idem, ”Fiinta Tainelor in cele trei confesiuni”, in "Ortodoxia", VIII(1956), nr. 1;

20. , Din aspectul sacramental al Bisericii, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XVIII (1966), nr. 9-10;

21. Idem, Natură și har în teologia bizantină, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVI (1974), nr. 3;

22. Idem, Numărul Tainelor, raporturile între ele și problema Tainelor în afara Bisericii, în rev. “Ortodoxia”, anul VIII (1956), nr. 2;

23. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor -Arhid. Pr. Prof. Dr. Ioan Zagrean, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, Ediția IV.