. Razboiul – Intre Onoare Si Imoralitate

CAP. 1 INTRODUCERE

1.1 Războiul – între onoare și imoralitate

Jaroslav Hašek și Liviu Rebreanu sunt doi scriitori care în aparență au foarte puține lucruri în comun, întrucât pe lângă faptul ca aparțin unor culturi diferite, ei au și perspective diferite de abordare a realității sau a moravurilor societății. Cei doi s-au format în medii distincte, însă datele biografice ale ambilor sunt în măsură să dea o explicație plauzibilă în vederea înțelegerii evoluției celor doi în cariera literară, fapt care m-a determinat să realizez câte un capitol de incursiune biografică pentru fiecare autor în parte.

În a-mi susține și argumenta ideea propusă în această lucrare: „Războiul – între onoare și imoralitate”, m-am oprit asupra a două romane care în opinia mea ar fi cele mai reprezentative pentru tema aleasă. Acestea sunt „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial” de Jaroslav Hašek și „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu.

Primul, „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial”, este un roman satiric la adresa Imperiului Austro-ungar și a Primului Război Mondial. Lucrarea a rămas neterminată datorită morții autorului. Acesta inițial a intenționat să realizeze o serie de șase volume, din care a apucat să termine doar patru după cum urmează: „În spatele frontului”, „Pe front”, „Gloriosul dezastru”, „Continuarea gloriosului dezastru”. Fiecare parte este împărțită în mai multe capitole care au titluri semnificative pentru conținutul lor.

Titlul original al romanului este „OSUDY DOBRÉNO VOJÁKA ŠVEJKA ZA SVETOVE VÀLKU”. Opera a fost tradusă în 58 de limbi diferite și a fost citită în întreaga lume, facându-și loc printre cele mai cunoscute romane din literatura universală.

În centrul lucrării, ca personaj principal, se aaflă Josef Švejk, un tip comun, glumeț și șmecher. Acesta este recrutat în Primul Război Mondial de la periferia orașului Praga și face mereu boacăne, fiind un încurcă-lume. Îi place să facă pe prostul și se preface atât de bine încât păcălește vigilența autorităților militare și medicale. Adesea îl induce în eroare și pe cititor.

Cât despre autor, Hašek a luptat pe tot parcursul vieții sale împotriva celor care îi asupresc pe oamenii mai săraci, mai necăjiți sau de clasă socială inferioară. În aceeași măsură a luptat pentru regăsirea identității naționale a cehilor și împotriva ideii de război, cu arma pe care o mânuia cel mai bine:scrisul. Realismul său și-a găsit expresia într-un gen de satiră care-i este propriu, excluzând alegoria și simbolurile, pentru a se revendica în cel mai strict înțeles al cuvântului de la viață, pe care o urmărește și o redă cu o fidelitate aproape reportericească.

Din contactul strâns cu poporul, Hašek a câștigat o limbă clară și directă, sobră și în același timp plină de culoare, abundând în imagini de o uimitoare sugestivitate și anume creată parcă pentru a deveni ecoul înțelepciunii populare. În clipa când a intrat, odată cu soldatul Švejk în Primul Război Mondial, Hašek era un scriitor satiric cunoscut în patria sa, dar nu și prețuit de cercurile literare burgheze pentru că, din motive evidente, era mai mult temut în aceste cercuri decât respectat.

„Pădurea Spânzuraților” este de asemenea un roman realist, însă scris într-un ton mai sobru. Rebreanu nu este la fel de optimist precum Hašek și privește războiul dintr-un unghi mai tragic, mai intens al dramelor de conștiință.

Ca și Hašek, atitudinea lui Rebreanu este una antiromantică și antiidilică, însoțită de refuzul prețiozității stilistice, fapt care a adus asupra celor doi o serie de comentarii și critici nefavorabile.

Personajul principal, în jurul căruia se desfășoară acțiunea propriu-zisă este Apostol Bologa, ofițer în armata Austro-ungară. La acesta inteligența este vie, însă voința rămâne inferioară. Cât timp nu se află printre români el este nu numai un corect soldat, ci și un viteaz austriac. Lealitatea lui este onorabilă în sfera îngustă a serviciului, în aceea a conștiinței apare problema, conflictul, întrucât trebuie să aleagă între a fi patriot austro-ungar pus în fața datoriei de a lupta, chiar împotriva celor de un neam cu el – românii, sau a fi un trădător, o canalie pentru imperiali dar martir pentru români. Lealitatea lui inițială este semnul unei conștiințe tulburi.

Notă antirăzboinică a romanului este evidentă, ca și la Hašek, iar cazul lui Bologa este al tuturor naționalităților care luptă în tabăra austro-ungară.

Autorul a avut grija să dea lui Bologa o creditate complexă, o copilărie cu crize mistice, care predispune la neurostenia oscilației. Niciodată cuvintele „patrie”, „nație română” și alte clișee politice nu vin dinspre Bologa. Limbajul lui are o puternică sentențiozitate ibseniană, ceea ce conferă cazului său o obscuritate cazuistică.

Liviu Rebreanu este cel care marchează primul moment al romanului românesc modern, reușind în două decenii să-i străbată vârstele, să-i dezvăluie direcțiile și formulele mai importante. Ca și Hašek, Rebreanu este un romancier al mulțimilor, în opera căruia infitrațiile lirice sunt expurgate aproape complet.

Urmărind direcția celor doi autori, dar și personajele celor două opere, cu evoluția lor în plan temporal și spațial, conflictele care-i înconjoară precum și concluziile evidente ale romanelor, care într-un mod sau altul, combat ideea de război șievidențiază efectele sale nefaste, realizând multitudinea asemănărilor dintre ele. În plus, ambele personaje, luptă într-un război care nu este al lor. Cehi sau români, ei se războiesc fără însuflețire patriotică, dar și fără speranțe naționale.

1.2. Primul Război Mondial

Ca să înțelegem mai bine motivele care i-au deeterminat pe autori să scrie aceste lucrări prin care, de fapt, se împotrivesc ideii de război, trebuie să facem o scurtă incursiune în istorie, mai exact în perioada primului război mondial.

Trebuie subliniat, încă de la început, că războiul este, în viziunea ambilor autori, un lucru nefast pentru omenire, care nu aduce decât consecințe negative asupra maselor, a oamenilor nevinovați. Acest lucru este în totală contradicție cu viziunea romantică, unde războiul apare ca un lucru absolut necesar și benefic pentru o națiune. Conducătorii, în viziunea romantică, sunt îndreptățiți să ducă războiul, pretextul fiind onoarea națională și patriotismul. Astfel, cei care luptă în război sunt considerați patrioți, bravi, eroi ai neamului, iar atrocitățile războiului sunt considerate fapte de vitejie, demne de un loc de onoare în istorie.

În viziunea realistă însă, ororile războiului sunt prezentate dintr-o perspectivă obiectivă: teroare, sărăcie, oameni nevinovați care mor și lasă în urmă atâtea și atâtea suflete îndurerate, distrugere – atât în ceea ce privește societatea, partea materială, dar și daune în ceea ce privește conștiința și caracterele oamenilor, lăsând deficiențe considerabile în moralul și spiritul oamenilor. Bineînțeles, conducătorii și clasa socială superioară în general, sunt ferite de aceste atrocități.

Revenind la Primul război mondial, iată câteva noțiuni generale, care deși sunt binecunoscute, sunt necesare pentru a ne crea o imagine a planului temporal și spațial în care se desfășoară acțiunea celor două romane.

În primul rând, războiul s-a desfășurat pe o perioadă de aproximativ patru ani, mai exact din 28 iulie 1914 până în 11 noiembrie 1918. Pe bună dreptate a fost numit și „Marele Război” sau „războiul națuinilor”, întrucât a fost u conflict militar de dimensiuni mondiale, extinzându-se din Europa până în Africa și Orientul Mijlociu, iar pentru scurtă vreme chiar și în China și în insulele din Oceanul Pacific.

S-a soldat cu victoria Aliaților și cu destrămarea imperiilor: Rus, German, Otoman și Austro-ungar, dar și cu apariția unor noi state în Europa Centrală și Răsăriteană. Prețul însă a fost foarte mare: aproximativ 10 milioane de morți, 20 de milioane de răniți și 8 milioane de dispăruți (din ambele tabere), dar și o societate aproape ruinată, care în scurt timp va fi nevoită să se reculeagă și să o ia de la capăt, odată cu începerea celui de-al doilea război mondial.

Motivul, sau mai bine zis pretextul pentru înițierea războiului a fost asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand în data de 28 iunie 1914, care a fost împușcat în timpul unei vizite oficiale în Serbia. Și de fapt acest eveniment a fost scânteia mult așteptată pentru un conflict deja iminent, care ardea mocnit și astepta impulsul necesar pentru a exploda. Astfel, în 28 iunie 1914, Austria atacă Serbia, în 3 august Germania invadează Belgia. Până și Statele Unite ale Americii intră în război în 1917.

Combatanții au fost de fapt Aliații și Puterile Centrale. O caracteristică a Primului Război Mondial a fost folosirea strategică, pe scară largă, a tranșeelor, ca linii de apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până la granița cu Elveția. Pe lângă cei care și-au pierdut viața pe câmpurile de luptă, un număr foarte mare de persoane și-au pierdut viața în spatele liniilor frontului, datorită lipsei resurselor de bază (mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor), dar și a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile și conflicte interne (sper exemplu genocidul armean).

Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluția industrială din sec. XIX-lea se traduce în creșterea puterii distructive a armelor și în diversificarea modalităților de atac aflate la dispoziția generalilor din acea epocă. Astfel, în primul război mondial au loc primele bombardamente aeriene din istorie. În jur de cinci procente din totalul victimelor de război au fost civili (în cel de-al doilea război mondial procentul de civili uciși a fost de 50%).

Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă de vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâteȘ German, Austro-ungar, Otoman și Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război.

Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascedența fascismului în Italia, a nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. În plus, războiul a catalizat Revoluția bolșevică, cea care avea să inspire ulterior revoluții comuniste în diferite țări precum China sau Cuba, dar și să creeze cauză războiului rece dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democrația modernă și laicizarea statului succesor – Turcia. În Europa Centrală au fost înființate state noi, precum Cehoslovacia sau iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

În ceea ce privește cele două romane analizate, autorii ambelor și-au canalizat energia în special pe una din problematicile războiului: Situația Austro-Ungariei și a statelor membre.

CAP. 2 BIOGRAFIE

2.1 Liviu Rebreanu – marele romancier

Liviu Rebreanu este ctitorul romanului românesc modern. Acest ilustru fiu al Ardealului este personalitatea de prim ordin, uriașă și cea mai complexă a secolului al XX-lea. Evoluția lui se oprește exact la răscrucea istorică a anului 1944, deși acest an încheie doar ciclul biologic, creatorul din el murind cu mulți ani înainte.

Rebreanu este și primul romancier român al universului rural, în opera căruia infiltrațiile lirice sunt aproape complet expurgate. Romancier al mulțimilor, ca și Jaroslav Hašek de altfel, Rebreanu este într-adevăr „creatorul romanului nostru modern, oglindă expresivă a obscurului unei epoci”, lucru recunoscut azi în unanimitate de conștiința criticăși publică al unei opere impresionante, creațiile sale stau alături de cele ale reprezentanților de seamă ai romanului din literatura universală: Tolstoi, Zola, Reymond, Galsworthy.

Autorul s-a născut la 27 noiembrie 1985 la Târlișua, sat din Ardeal despre care spunea că nu l-ar fi găsit pe nici o hartă: „Sunt născut într-o noapte … când Pământul s-a întâlnit cu restnd Pământul s-a întâlnit cu resturile cometei Bialla. În această noapte a fost cea mai formidabilă ploaie de stele. Îmi spunea tata că stătea pe prispăși că ploua cu stele cu adevărat, așa cum plouă cu apă.”

Tatăl, Vasile, era învățător, împărtășind destinul semimizer al învățătorimii ardelene. A profesat la Târgu Lăpuș, Maieru, de unde Liviu păstrează cele mai multe amintiri; apoi la Prislop. Din căsătoria cu Ludovica Diuganu au rezultat 14 copii, doi dintre ei murind la scurt timp după naștere. Liviu a fost primul născut. Scriitorul a evocat liric în „Cuibul visurilor” și „Ion” atmosfera de acasă (în special cea de la Maieru) și situația numeroasei familii.

Preocupările literare existau chiar în tradiția familiei. Tatăl scriitorului a fost coleeg de școală și prieten cu George Coșbuc și era el însuși un veleitar literar. După mărturisirea scriitorului, tatăl avea preocupări folclorice și aduna: „povești, descântece, chiuituri și alte produse poetice populare”.

Scriitorul a urmat școala primară în sat, la Maieru, avându-l învățător chiar pe tatăl său, apoi liceul românesc la Năsăud, un liceu unguresc la Bistrița și școala de honvezi din Șopron, în Ungaria. Acest fapt și-a lăsat pecetea asupra formației scriitorului care cunoaște în mod egal două limbi străine – maghiara și germana, însă din ce în ce mai puțin limba română. După terminarea liceului, în anul 1902, el pleacă la Budapesta cu intenția de a studia medicina. Dând curs dorinței tatălui său, el are de ales între preoție și ofițerie, dintre care el o preferă pe cea de-a doua și devine bursier al Academiei Militare din Budapesta.

Ofițer în ganizoana Gyula, Rebreanu nu se împacă însă cu ambianța cazană. Începe să scrie în limba maghiară. Citește pe marii romancieri europeni: Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Andreev, Kalman. Cariera sa militară este scurtă însă, el demisionând din armată și revenind la Prislop. Perioada petrecută la Prislop, într-o ambianță de hărțuieli cu membrii familiei care se mărise între timp, este decisivă pentru cariera scriitorului ; datorită frământărilor interioare cât și familiarizării, la vârsta receptivității maxime, cu evenimentele vieții de la țară. Lecturile perioadei ( în germană, rusă și română) îi cristalizează „ o imagine mai clară asupra dezvoltării istorice a literaturii, râvnind să se familiarizeze cu limba română”, în care întâmpină încă dificultăți de exprimare.

Liviu Rebreanu a știut că are ca menire scrisul. Nu a avut șansa unui mentor spiritual sau a unei prietenii implicând emulația scrisului, ca a lui Creangă sau Slavici cu Eminescu. Rebreanu se modelează singur, de la rreînvățarea limbii române cu dicționarul și vocabularul alături, la lectura clasicilor – Caragiale și Creangă – , până la curajul încercărilor de proză scurtă și îndrăzneală, rară atunci, a abordării romanului, până la ambiția de a scrie, de-a lungul a două decenii, de fiecare dată un nou tip de roman.

Într-o mărturie literară din 1926 Rebreanu dezvăluie momentul hotărător al devenirii sale:

„Eu eram scriitor. Am scris și publicat numeroase nuvele în ungurește și nemțește și am scris poate o sută de piese de teatru … întoarcerea spre literatura și cultura română s-a făcut aproape fără să îmi dau seama. A fost poate ceva care n-a întrebat rațiunea. Românește știam, dar atât de puțin, încât mi-a fost rușine când o familie de români din Vechiul Regat mi-a ieșit înainte cu voioșie să-mi vorbească, pe puntea unui vapor pe Dunăre, în Ungaria, aflând că sunt român. Mi-am dat seama că nu voi putea scrie niciodată românește fără o adâncire a limbii noastre, fără o revenire la izvoarele ei cele mai curate. Și am luat pe Creangă. Am înțeles foarte puțin. Am vrut să citesc pe Caragiale, dar n-am putut înțelege nimic. Am reînvățat limba românească așa cum înveți orice altă limbă, vorbind și scriind în caiete cu teme și extrase.”

Încă de pe acum autorul concepe „Ion” („Zestrea” – în versiunea originală). Problema țărănimii îl preocupa mai ales că ecoul răscoalelor din 1907 se resimțea puternic în 1907. Înainte de anul 1910, Rebreanu debutează greu și nespectaculos. Trimite mai multe nuvele unor reviste, printre care și „Vieții românești”, conduse de Garadet Ibrăileanu, dar debutul propriu – zis are loc în 1908, în revista „Luceafărul”, aflată sub îndrumarea lui Octavian Goga, de la Sibiu, cu schița „Codrea” („Glasul iubirii”). Al doilea debut i-l va asigura Mihail Dragomirescu în „Convorbiri critice”, în anul 1910. Tot în anul 1908, autorul trece Carpații însoțit de urarea tatălui său să ajungă cât Coșbuc de mare. Sosit la București, „tănârul scriitor va încerca o amarnică dezamăgire”. Este asaltat de griji materiale. El sosise cu gândul unor mari proiecte, a căror realizare o vedea posibilă imediat ce va cunoaște atmosfera literară bucureșteană, dar peste tot i se înfățișează o realitate crudă. Era la un an după răscoalele din 1907 și urmele evenimentului îl copleșesc, întărindu-i hotărârea de a-și dedica o parte a creației acestei sângeroase realități.

Cu iluziile sale fiind spulberate, decepția sa era mai mare. Ea se răsfrânge și asupra literaturii epocii. Scriitorul se situează de la început pe o poziție ostilă literaturii edulcorate, idilice, stând sub zodia semănătorismului. Scriitorul se distanța de caracterul falsificator,schematic, nerealist, al unei literaturi. Viața literară bucureșteană, măcinată de gropări diverse, redusă la dispute colaterale, sterile, îl dezgustă. Deci dificultățile materiale și climatul spiritual îl împiedică să-și înfăptuiască proiectele sale ambițioase. Începe o activitate publicistică destul de obscură. Scrie cronici dramtice la „Convorbiri critice”, o revistă coordonată de M. Dragomirescu și în „Sburătorul” a lui E. Lovinescu. Își exersează mâna pentru marile pânze epice, exercitându-și talentul în schițe, nuvele, și publicistică minoră, risipită prin periodicele vremii. Ca și cronicar dramatic mai colaborează „Lumina”, „Flacăra”, „Ordinea”, „Scena” și „Rampa”.

În 1912 își adună în volumul „Frământări” primele nuvele. În 1916 apare volumul „Golanii”. Tot în anul 1916, odată cu declanșarea primului război mondial, scriitorul este urmărit pentru situația lui militară neclară, el având cetățenie maghiară. Deși cere să fie înrolat în armată și refuză postul de contraspionaj care i se oferă, el preferă să rămână în București sub ocupație germană, stând ascuns.

Constinuă să lucreze dar este trădat de cineva – iar acea persoană se presupune a fi dramaturgul A. de Hertz, și este arestat. Fugind de sub escortă, el scapă și se ascunde în pivnița muzeului Kalinderu. Manuscrisul romanului „Ion” este pe punctul de a se pierde. Acum meditează și la marele său proiect, scris, într-un fel, într-o primă versiune. Situația sa și atmosfera acelor ani a fost evocată de către scriitor în nuvelele „Datoria”, „Catastrofa” și „Calvarul”. Cu ajutorul unor socialiști se strecoară în Moldova, scăpând de sub ocupația germană din București unde era mereu în pericol.

Proza română se află, în primele două decenii ale secolului XX-lea, cantonată în interiorul schiței, povestirii și nuvelei. Rebreanu înțelege foarte bine că acest tip de proză este depășit și încearcă o schimbare a nuvelei, dar, după ce își descoperă universul românesc propriu, trece la roman și acesta îl absoarbe aproape cu totul:

„În vremea aceea am încercat acest gen nou de nuvele, care nu era înțeles de gingașii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă scrisă viu, curgător, cu înflorituri de stil, dar fărăr nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic … Pe atunci, romane nu scria oricine, ca astăzi. Un romancier era un lucru grozv și aș fi riscat să fiu primit cu zâmbete ironice. Scriitorii din generația aceea nu-l depășeau pe Maupassant în lectură, iar cine îl cunoștea pe Zola, sau pe Balzac trecea drept savant. Eu, oarecum venisem dintr-o școală unde te pisa toată ziua cu Gothe, așa că rizontul era altul…”

Încerca să se bizuie pe o conștiință adâncă de scriitor profesionist, pe cunoașterea și uneori chiar traducerea din clasici ai literaturii universale ( Balzac și Zola, Tolstoi și Cehov, Boccaccio și Dickens), la care se adaugă și preocuparea de a păstra de-a lungul unei întregi existențe de scriitor un constant interes pentru dezvoltarea romanului european contemporan. Însemnările lui Rebreanu din „Jurnal” continuă o scurtă frază care arată în ce măsură scriitorul e dublat de un foarte exigent cititor:

„Citesc cu aceeași grijă cu care mă străduies să scriu”.

Programul său de lucru ca scriitor îl obligă să urmărească evoluția romanului, în mod deosebit a romanului francez, german și englez. Echilibrul îngust, opoziție între tradiționalism și modernitate, receptivatate față de proza obiectivă și față de revoluțiile aduse de Proust și Gide (Romanul de analiză și romanul despre roman), sinceritatea recunoașterii, sunt numai câteva din influențele asimilate de Liviu Rebreanu din lecturile sale:

„E o datorie morală care ține de moralitatea profesională să cunoști tot ce se creează în domeniul tău. Romanul, atât de hhibrid azi ca formă, prin înnoirile și înfățișările lui, uneori atât de ciudate, trebuie urmărit în toate literaturile și e singurul fel în care să dăm tradiționalismului o temelie solidă.”

Aceeași ambițioasă curiozitate o dovedește Liviu Rebreanu și în privința romanului românesc. A prețuit doi scriitori ai timpului, știind precis valoarea fiecăruia. Pe Mihai Sadoveanu îl admiră pentru opera-i copleșitoare, iar pe Hortensia Papadat-Bengescu, pentru noutatea curajoasă a formulei sale narative. Entuziasmul cu care își salută confrații denotă inteliigență și o superioară morală de scriitor:

„Salut cu entuziasm năvala scriitorilor români contemporani asupra romanului. El pune o dată capăt diletantismului care făcea om de litere din orice autor de trei poezioare și două schițe. Din această luptă între pretendenți, opera de artă devine și mai prețioasă.”

Prin Rebreanu, romanul românesc se încadrează în direcția prozei secolului XX care, după ce a asimilat naturalismul, își adaptează structurile pentru o nouă sensibilitate și adoptă o viziune tragică, într-un tip de „realism resacralizat” în care: „tragicul este regăsit în deplina lui puritate și este dominat de simboluri simple și fundamentale: moartea, sângele, pământul”. Prin această viziune tragică, structurile epice sunt surpate din interior, de fapt edificiul realismului obiectiv deschizând drum în proza românească spre romanul parabolic. Viziunea tragică presupune și o referire la disociația apolinic-dionisiac a lui Nietzsche, pe care-l prețuia mult. Într-adevăr exista la Rebreanu unitate în diversitate, o viziune tragică, venind din substratul obsesional asupra imaginarului ca viziune a esențelor, încât s-a putut vorbi chiar de o mitologie a actului creator. Jurnal, mărturisirile, interviurile – corpus unitar cu opera sa – sunt o instanță de control, ele relevând drumul inițiatic de coborâre în tenebre, în care Rebreanu însuși devine personaj al unui meta-roman.

În 1920, Rebreanu publică „Ion”, care îi aduce o mare consacrare. Încununat cu premiul „Ion Năsture-Herescu” al Academiei, romanul cunoaște ediții succesive, care-l scot pe autor din impasurile materiale. Cu mici excepții, critica îl salută entuziast. Deci, în 1920, acest fiu al Ardealului își face intrarea strălucită în noua literatură a vremii. Urmează repede, la scurte intervale, celelelalte romane, care îi vor consolida situația de prim-romancier al literaturii române.

Pe plan profesional, Rebreanu conduce revistele „Mișcarea literară” (1924 – 1925) și „România Literară” (1932 – 1934). Desfășoară și o bogată activitate publică: secretar la direcția Educației Poporului din Ministerul Muncii, director al Teatrului Național din București, reprezentant al României în Pen-Club, calitate în care vizitează Franța, Germania, Italia, notele de călătorie adunându-le în volumul „Metropole”. A fost mai mulți ani președinte al S.S.R., iar în 1939 a fost ales membru activ al Academiei Române, la propunerea lui Mihail Sadoveanu.

După „Răscoala”, care apare în 1923, ultima perioadă a vieții și a activității intervine un declin, apoi dezorientări ideologice care vor genera erori. În „Jar”, „Gorila”, „Amândoi”, romane sub posibilitățile scriitorului, se va accentua o anumită înclinare spre soluții naturaliste. În anii războiului glasul său nu se aude distinct. El patronează ziarul guvernamental „Viața”.

Dacă la începutul carierei Rebreanu era un tănâr de un blond fad, înalt și subțire, ca un plop, famelic și sfios, el se metamorfozează pe măsură ce i se conturează personalitatea, reținând prin acel cap sculptural cu ochi expresivi, de un albastru blând. Scriitorul părea că privește senin și netullburat dincolo de lume, parcă în metafizic. Părea oarecum absent, se ținea drept și solemn, ca un academician. Ajunsese la conștiința propriei valori, însă ea era însoțită de o modestie excesivă, proverbială. Când i s-a decernat premiul „Adamachi” s-a eschivat să meargă la solemnitatea decernării, refuzând orice onoruri oficiale.

Deși în paginile sale nu trădează această pasiune, Rebreanu era prieten al naturii. Era preocupat și de astronomie ca și Gib I. Mihăiescu și eroul lui Sebastian din „Steaua fără nume”. Lucra numai noaptea, câte nouă sau zece ore, la lumina unei lămpi de petrol cu abuz de tutun și cafea, încordat de o mare voință și vitalitate, încât când ieșea în lume din suferințele tentalice ale creației, „părea ca un om beat de muncă, ieși parcă din galeriile unei mine.”

Din vegherile sale nocturne, îndelungate, până la ivirea zorilor, scriitorul a rămas cu paloarea emanciată a feței sale. La treizeci de ani avea deja părul complet alb, cu o șuviță rebelă pe frunte. Ochii albaștri erau pătrunzători și vitroși, vorbea cu zgârcenie, consumat de flacăra lui interioară. În timpul liber se dedica picturii și muzicii. În afară de germană și maghiară, a mai învățat târziu și cu un efort tenace, engleza. A și tradus opere ale unor scriitori precum Lev Tolstoi, Gorki, Nietzsche, Dickens, Balzac, Zola, MicKzat Kalman. Preferințele lui literare le putem cunoaște din volumul „Amalgam”. După moartea scriitorului, arhiva a fost depusă la Academie. Manuscrisele cuprind încă material inedit și vreo cincisprezece mii de scrisori. Dezvăluirea întregii sale personalități complexe este un deziderat al viitorului.

Marele romancier Liviu Rebreanu nu a fost însă și un teoretician al romanului. Criticii și citittorii lui au așteptat patru decenii de la moartea scriitorului până la publicarea „Jurnalului”, care nu a adus revelații zguduitoare ci, mai degrabă a confirmat lucruri știute ori bănuite despre „atelierul de creație” al prozatorului. Cele mai interesante observații despre metoda de creație a lui Rebreanu se află în cărțile scrise de Neculae Gheran („Tănârul Rebreanu”, „Amiaza unei vieți”), de Ilin Stancu („Liviu Rebreanu în atelierul de creație”) și de Lucian Raicu („Liviu Rebreanu. Eseu)”. În eseul dedicat lui Rebreanu, cea mai surprinzătoare și pătrunzătoare exageză asupra operei sale românești, Lucian Raicu urmărește, cu mai multe nuanțări, complicata mișcare a acestui spirit creator.

Literatura română oferă imaginea lărgirii succesive a zonelor investigate, a diferențierii structurale a tipologiei prin trecerea de la individual la general. E trecerea de la o literatură a individului, la o literatură a familiei și apoi aceea a unei clase sociale a unei întregi colectivități. Sub unghi valoric, saltul de la universul rural sadovenian, rezistând prin izolare invaziei civilizatorii, la violența angrenajului social, care macină colectivitatea anonimă a lui Rebreanu, măasoară deschiderea estetică în aceeași epocă, a două moduri de expresie artistică. Atitudinea lui Rebreanu este una anitromantică, antiidilică, sub aspectul mesajului românesc, însoțit de refuzul prețiozității stilistice. În acest fel, autorul se alătură contemporanilor săi: Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade.

În Rebreanu avem cu adevărat pe romancierul gloatei, primul romancier obiectiv, care își cenzurează orice cochetărie cu lirismul, oferindu-ne o creație suficientă sieși, care vorbește prin mișcarea independentă a eroilor, nu prin comentariul scriitorului. Tipologia epocii lui Rebreanu este variată și ea ridică probleme esențiale, majore: dragostea, pământul, războiul, moartea, cu derivatele lor: crima, senzualitatea, nebunia, crizele de conștiință, patriotismul și altele. După cum spunea autorul: „adevărul, nu frumosul, e mai important și mai profund în ficțiunea artistică. Strălucirile stilistice, cel puțin în operele de creație, se fac mai întotdeauna în detrimentul preciziei și al mișcării de viață”. Scriitorul român se întâlnește într-o asemenea viziune cu marii prozatori realiști Balzac, Stendhal, realiști și naturaliști Zola, Maupassant sau fantaști și imaginativi Chateaubriand, Barbey, d’Aurevilly; dar mai ales își dovedește afnitatea cu Flaubert.

Sugestii conjugate venind din realism și naturalism i-au oferit lui Rebreanu modalitățile artistice pentru nuvelele și romanele sale. Nu putem vorbi, la Rebreanu, despre un corp doctrinar bine articulat. Acesta era un instinctiv al creației, mai puțin de dat speculației teoretice, iar observațiile estetice sunt ulterioare actului creator propriu-zis. Textele care pot fi invocate în acest sens sunt relativ puține. Ele sunt majoritatea mărturisiri provocate de un interlocutor – câte un interviu, un discurs de recepție la Academie, etc. – și făcute publice. Mărturisirile acestea parcimonioase ascund însă, în simplitatea lor câteva observații fundamentale caracterizate întotdeauna prin pondere și bun simț. Opiniile lui Rebreanu despre artă, literatură, nuvelă, roman și eroi, inspirație sau alte teme de acest fel, pot fi spicuite îndeosebi din următoarele texte: „Amalgam” , convorbirea cu F. Aderca – „Mărturia unei generații”, dar și dintr-o mulțime de articole și cronici abordând probleme, autori și opere. Tematica problemelor este destul de bogată, el scriind despre Coșbuc, Caragiale, Alecsandri, Creangă, Topârceanu, despre câteva romane moderne, autori străini și chiar despre problema iunirii în literatură. Ne oferă chiar elemente ale genezei lui „Ion” și „Pădurea Spânzuraților” sau referează despre nuvela românească.

După ce a început să scrie în limba maghiară, Rebreanu se întoarce spre literatira română fără să-și dea seama. El declară că a reînvățat limba română așa cum înveți o altă limbă străină. Graficul creției autorului este sinuos. El marchează o linie ascendentă până în 1920, cu o gestație îndelungată, o pregătire serioasă și motivare detaliată a ceea ce a devenit „Ion”. Apoi acest grafic se menține la aceeași altitudine cu „Pădurea Spânzuraților”; el cade brusc între 1925 și 1930 și se reînalță după 1930, cu maximă maturizare artistică în 1932, cu „Răscoala”, pentru a înregistra un nou declin epic – „Jar” în 1934, „Gorila” în 1938 și „Amândoi” în 1940.

Ca și sinuosul grafic al operei sale, concepția scriitorului a parcurs o evoluție capricioasă. Subliniez în primul rând că Rebreanu și-a început activitatea la „Convorbiri Critice”, revista lui Dragomirescu, care l-a lansat; a continuat apoi la „Sburătorul” lui Lovinescu, acest contact lăsând urme în gândirea lui estetică, însă substanța propriu-zisă a gândirii sale o constituie contactul cu marea creație a clasicilor literaturii universale, a realiștilor în primul rând. Elementele concepției sale estetice sunt fundamentate pe temelia realismului, concept foarte larg. Se poate spune că Rebreanu a ucenicit, a învățat tehnica scrisului, la școala marilor clasici ruși de la Gogol până la Tolstoi, Cehov, Gorki, Andreev; Zola și Maupassant din literatura franceză, sau Hardy, pe care îl prețuia excesiv, Joseph Conrad cu exotismul, existențele dramatice și gustul aventurii, precum și Galsworthy, din literatura engleză.

Sunt detectabile chiar și unele influențe din creațiile acestor mari scriitori. Eugen Lovinescu observă o influență tolstoiană în „Ion”, dar cu precădere în „Răscoala” – mulțimea ca erou principal. De altfel, Rebreanu a încercat chiar și o traducere din „Război și pace”. Este vizibilă o influenă gorkiană în nuvelistica sa inspirată din lumea periferiei sau una cehoviană în aceea a orizontului meschin al realității mic – burgheze, a intelectualității sătești sau a micilor slujbași. Ecourile dostoievskiene au fructificat paginile analitice din „Pădurea Spânzuraților”, „Ciuleandra” și „Amândoi”.

Liviu Rebreanu judeca arta ca un concept suficient sieși: „Arta e artă înainte de toate”, spunea el referindu-se la Titu Maiorescu și la „Convorbiri literare”. Literaturii îi cerea deci să-și infigă adânc rădăcinile în pământ. Afirma deci necesitatea aderenței sale cu realitatea socială. Scriitorul a fost preocupat, lucrul de altfel explicabil, de destinul romanui. Rebreanu vorbește de necesitatea cultivării lui, semn al unei conștiințe lucide, care intuia dezideratul sincronizării geniului cu problematica vremii. El a sprijinit dezvoltarea romanului românesc, încurajând tinerele talente.

Problema raportului artă-realitatea scriitorul o rezolvă în spirit realist. El se pronunță pentru prioritatea vieții. „Nu frumosul, care este o născocire umană, nu această categorie interesează în artă, ci pulsațiile vremii”, spunea Rebreanu. El contestă identificarea dintre creațiile artistice și contingentul imediat „făpturile din viața de toate zilele”. Opera de artă trebuie să reflecte realitatea, dar nu să o copieze fotografic, căci „artistul nu copiază realitatea niciodata”. În articolul „Cred”, el susține că creația literară este sinteză. Realitatea artei este o realitate nouă, autonomă, de alt ordin decât realitatea vieții:

„Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi creea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei”.

Scriitorul a înțeles dialectica particularului, nu copia un individ anume, ridicat la semnificația generalizării individualizate:

„Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având și trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au și în viață toți oamenii, dar trăiește numai prin ceea ce are unic și deosebit de toți oamenii din toate vremurile”.

Noțiunile de inspirație, muncă artistică, definesc la Rebreanu așa numitul realism obiectiv, considerat de scriitor ca fiind superior realismului critic anterior. Definită pe coordonate materialiste, inspirația pentru Rebreanu se sprijină pe ideea de muncă în creație. Pentru el, noțiunile de muncă și de artă se asociază. Mănat mereu de un demon al perfecțiunii, acesta nu-și considera opera sa definitivă. Își concepea mental întreaga operă înainte de a o scrie, apoi brusc într-o stare propice, se așternea pe scris, dar n-o considera încheiată. Scriitorul asimila inspirația cu o concentrare a atenției asupra unui lucru, nu cu o revelație, acest lucru fiind un efort conștient datorită căruia artistul se poate transpune în situația dorită pentru a creea. Creația devine astfel plăcere. Rebreanu însă nu acorda credit capriciilor hazardate ale stărilor de transă pentru a crea, el considerând că, creația literară, esența ei, rămâne o taină în ciuda tuturor descrierilor și explicațiilor. În linia mitologiei actului creator, scriitorul pretindea că eroi săi au trăit odată cu el chinul facerii lor. Scriitorul se instala într-un ritual preparator. Noaptea prima la Rebreanu o extraordinară realitate, ea transformând experiența în coborâre inițiatică.

Scriitorul asimila creația cu un miracol, opera ridicându-se deasupra timpului profan. Din mărturiile lui rezultă că l-a preocupat mereu inițierea publicului cititor în înțelegerea simbolurilor operei, prin depășirea comodei cantonări, în aparență mimetică a creației sale, iluzorie desigur. Existența pentru Rebreanu s-a înscris sub unica rațiune de a scrie, el mărturisind: „eu nu am altă meserie, eu sunt numai scriitor”. A fost obsedat de împlinirea unui realism al esențelor, care l-a preocupat mereu și prin care să aibă acces la întreg. Sinceritatea ar fi faptul esențial care traduce atitudinea autorului față de creație: „Dacă nu te dăruiești întreg artei în clipa creației, nu vei zămisli decât monștri fără viață”. El nu deosebea valoarea etică de cea estetică, ci le concepea unitar și are în vedere adevărata valoare etică a artei, nu entuziasmul unei arte moralizatoare. Atributul esențial al scriitorului autentic este sinceritatea. Prin teza sa, care spunea că opera nu e numai zugrăvire, ci și interpretare, Rebreanu infirmă principiile naturalismului. Alături de ideile valoroase, intervin și elemente contradictorii, când între practica literară și a teoretizării se formează un decalaj. Opera se menține deasupra teoretizării care o contrazic uneori: „Literatura trăiește prin ea și pentru ea însăși”, deși, în opera sa, scriitorul nu se rupe de contextul social.

Conform teoretizărilor, operele lui Rebreanu sunt rezultatul unei înccordări titanice. În ceea ce privește romanul, subiectul unui roman nu era niciodată indiferent lui Rebreanu. Despre „Pădurea Spânzuraților” spunea că romanul său e oarecum alături de realitate, sau, altfel spus, subiectul propriu-zis este modificat estetic în roman. Conform concepției sale realiste, Rebreanu s-a preocupat de exactitatea exprimării, de adecvarea stilului la personaj. Concepția sa despre arta compozițională în roman și nuvelă scriitorul a formult-o cu claritate și interesează arta literară a romancierului în aproape toate cărțile. Scriitorul râvnea să reflecteze concomitent urâtul și frumosul, binele și răul, văzând o sinteză etică, deoarece toate operele literare mari sunt și mari realizări etice, sinteze ale unor concepții de viață. Prin partea reprezentativă a creației sale, Rebreanu se încorporează viziunii realiste dar ea acoperă și o viiziune naturalistă, zolistă, înscrierile de mai mică valoare.

Închis în rezervele sale tot mai obstinate, scriitorul își atrage ostilitatea autorităților hitleriste și se retrage din viața publică. Nu cunoaștem frământările, gândurile intme ale scriitorului înainte de moarte, dar e cert că el a parcurs o criză de conștiință. Ținea prin țară conferințe cu caracter literar. Jurnalul pe care l-a lăsat dezvăluie unele aspecte ale evoluției sufletești ale scriitorului. În 1943 se îmbolnăvește de cancer pulmonar și se retrage la proprietatea sa de la Valea Mare. O existență dedicată total scrisul, munca istovitoare, nopți albe în șir la masa de scris, până găsea tonul romanului, transcrierea fiecărui roman de două-trei ori, îl fac pe Rebreanu să se prăbușească devreme. Moare în anul 1944, înainte să împlinească șaizeci de ani și este înmormântat la Valea Mare, pentru a fi reînhumat la cimitirul Belu.

Prețuit de scriitori și artiști, Liviu Rebreanu și-a cosolidat definitv o reputație încă din timpul vieții. Postum, luminile ei s-au amplificat. A fost și este tradus în principalele limbi de circulație europeană, iar opera sa a intrat adânc în conștiința publică. Va fi amintit întotdeauna ca artistul care marchează primul moment al romanului românesc modern.

2.2. JAROSLAV HAŠEK – incursiune biografică

De la bun început trebuie precizat că nici în patria scriitorului nu se cunosc încă detalii îndeajuns de lămurit toate împrejurările în care a trăit și a scris Jaroslav Hašek. Critica literară burgheză nu l-a considerat un scriitor în adevărata accepțiune a cuvântului și nu i-a consacrat studii ample. După ce „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial” s-a impus de la sine ca una dintre marile cărți ale literaturii universale, abia atunci au început să apară o puzderie de amintiri ale celor care l-au cunoscut pe Hašek, cuprinzând însă date de multe ori contradictorii și inexacte.

De aceea cel mai sigur și demn de încredere izvor din care se pot extrage amănunte veridice despre viața și activitatea literară a lui Jaroslav Hašek este lucrarea lui Zdena Ancik: „Despre viața lui Jaroslav Hašek”, în care autorul, înarmat cu o metodă științifică de cercetare, a comparat toate sursele cunoscute până la el, reușind să stabilească de cele mai multe ori adevărata înfățișare a lucrurilor.

Tatăl viitorului scriitor, Josef Hašek, a fost aproape toată viața sa un umil profesor la mai multe școli particulare – la cele de stat nu putea funcționa pentru că nu-și dăduse toate examenele la universitate. Mama lui Jaroslav, Ecaterina Jareš, a fost fiica unui intendent al prințului Schwarzenberg. Deși s-au iubit de cum s-au cunoscut, viitorii părinți au trebuit să aștepte din cauza situației materiale nesigure a lui Josef, 13 ani până să se poată căsători. În 1879 s-au mutat în Praga, iar la 30 aprilie 1883 s-a născut Jaroslav, cel de-al doilea copil al familie, primul murind la scurt timp după naștere.

În familia Hašek bucuriile erau rarae, fiecare zi era apăsată de grija zilei de mâine. Câștigurile tatălui erau atât de mici încât abia ajungeau pentru hrana zilnnică. Apăsat de timpuriu de greutățile vieții, Josef Hašek era aspru, intransigent și înțelegea să își exercite asupra familiei o autoritate pe care o voia necontestată. Jocurile copiilor erau adesea întrerupte de nuiaua necruțătoare a tatălui. De altfel, copiii nici nu aveau voie să iasă în stradă, trebuind să-și petreacă tot timpul în casă, în locuințele pline de igrasie și întnecoase în care se muta, pe rând, familia.

Jaroslav era un copil firav, predispus la boală, liniștit și timid. Una din marile lui bucurii era să-și asculte mama povestind despre ținuturile de basm unde-și petrecuse ea copilăria și despre întâmplările uimitoare cu oamenii de acolo. Se pare că povestea atât de frumos, cu atâta putere de evocare, încât numai din amintirile ei, cu mulți ani mai târziu, Jaroslav a scris un volum de istorioare. Trebuie spus că, de altfel, și tatăl, deși cu o fire închisă și posacă, a căutat întotdeauna să întrețină în sufletul copiilor săi dragostea pentru pământul natal și respectul față de omul simplu și muncitor.

O influență hotărâtoare, însă, asupra lui Jaroslav Hašek, a exercitat-o în această direcție marele scriitor Alais Jirasek, pe care el a avut norocul să-l aibă profesor în gimnaziu. Prelegerile lui Jirasek despre gloria trecută a poporului ceh, despre marea lui istorie, au trezit de timpuriu în sufletul lui Jaroslav o ură mistuitoare împotriva impiluitorului:monarhia austriacă, și a tuturor rotițelor ei, judecătorii, polițiștii, preoții și „domnii” de tot felul, din slijba măritului împărat de la Viena.

La început, Jaroslav a fost un elev bun și ascultător, în primele clase de liceu fiind chiar ministrant la o biserică. Aici, în afară de bănuții pe care-i câștiga și care erau atât de prețuiți în situația în care se afla familia sa, el a deprins și profunda cunoștere a ritualurilor bisericești catolice și legendele despre sfinți și mucenici de care a știut apoi să se folosească cu atâta haz în „Peripețiile bravului soldat Švejk” și într-o multitudine de povești satirice.

În anul 1895 se produce o schimbare – și nu în bine – în viața lui Jaroslav Hašek: tatăl lui se îmbolnăvește grav și moare. Viața familiei devine și mai grea. Ecaterina Hašek e silită să-și găsească o ocupație și după multe căutări, nu găsește alta mai bună decât să coasă cămăși pentru un magazin de confecții. Scăpat de supravegherea atentă a tatălui și profitând de slăbiciunea mamei pentru el, Jaroslav nu-și mai vede de învățătură și în clasa a IV-a rămâne repetent. La rugămințile mamei lui repetă anul următor clasa, dar nu o termină, lăsând pentru un timp școala la o parte.

Așa se face că, după o încercare nereușită de a intra ucenic într-o tipografie, îl găsim curând pe Jaroslav ca vănzâtor serviabil și supus la drogheria „La trei bile de aur” din Praga. Aici, în mirosul amețitor de lacuri și vopsele și tot felul de esențe, tănârul Hašek, înzestrat cu o memorie excepțională, înregistrează și reține moravurile, gesturile și ticurile verbale ale clienților și negustorilor care vin în prăvălie, material pe care mai târziu le va folosi în culegerea de povestiri întitulată „Într-o veche drogherie”. În scurt timp este nevoit să-și părăsească slujba și nici pe următoarea nu o păstrează pentru mult timp, propunându-și să-și continue învățătura la o școală comercială. Jaroslav era acum un tănâr „maturizat de experiența vieții”, mai ales prin călătoriile făcute prin Slovacia și Moravia, începute imediat după moartea tatălui său și în cursul cărora se întreține în special din cerșit.

Este foarte probabil ca tocmai aceste călătorii să fii sădit în mintea lui Jaroslav ideea de a deveni scriitor. Simțindu-se apropiat de oamenii simpli de pe întinsul patriei sale și împrietenindu-se repede cu ei, s-a îmbogățit în câțiva ani cu un limbaj atât de impresionant de cunoștințe și impresii, încât trebuie să fi simțit ca un impuls natural nevoia de a le da o formă literară. Este posibil ca acesta să fi fost și motivul hotărâtor în determinarea sa de a-și continua învățătura.

După o serie de încercări făcute sub un pseudonim, primele povestiri semnate a lui Hašek apar în anul 1900, în ziarul Narodni Listy. Încă în aceste prime povestiri ale lui Hašek apare tipul omului din popor, trecut prin „ciur și prin dârmon”, sfătos și bun de glume, care-i sperie, scandalizează și păcălește pe bogătași. Prin intermediul colegilor săi de școală, Hašek face cunoștință cu cercurile literare burgheze din Praga și în special cu așa-numitul grup Syrinix, care profesa cu ostentație o artă decadentă dusă la extrem. Dar el nu se poate încadra în această lume meschină și artificila, se simte de la bun început străin de ea și o părăsește curând.

Adevărata școala, după cum spune Zdena Ancik , a fost natura și poporul. Dar dacă aceasta a fost școala lui, cu siguranță marele său învățător a fost Maxim Gorki, pe care l-a citit cu nesaț din tinerețe. După exemplul marelui clasic rus, Hašek și-a făcut o linie de conduită morală din cunoașterea cât mai autentică și mai profundă a vieții, pe care dorește să o așeze la temelia creației lui literare. E drept însă că în ceea ce privește modalitățile de cunoștere a vieții, scriitorul avea atunci idei care cu un euferism îngăduitor, ar putea fi numite oarecum excentrice. Lupta sa însă cu greutățile vieții a exercitat o influență decisivă asupra întregii conformații spirituale și optici sociale a omului Hašek. Ea explică pe de o parte înțelegerea și calda lui compasiune pentru toți cei care sufereau și pe de altă parte, teribila sa ură, neîmpăcată și necruțătoare împotriva tuturor celor care asupreau pe omul de jos, indiferent dacă erau austrieci sau cehi. Dar în loc să se îndrepte spre mișcarea muncitorească, împins de firea lui clocotitoare, de un spirit de independență prost înțeles și mai ales de lipsa oricărei îndrumări, Hašek își găsește un refugiu vremelnic în cercurile anarhiste, de unde luptă împotriva stărilor de lucru existente printr-o frondă ieftină și ineficace, având ca urmare și probleme cu autoritățile.

Activitatea lui Jaroslav Hašek în rândul anarhiștilor cehi atinge apogeul în anul 1907, când ajunge redactor al ziarului lor de propagandă, Komuna. După ce petrece, la scurt timp, o lună de zile în închisoare, el se gândește din ce în ce mai serios la legătura de dragoste care se înfiripase, între timp, între el și Jarmila Mayer. În familia Jarmilei, căreia tatăl îi interzise de altfel să se întălnească cu Jaroslav, arestarea lui era considerată ca o rușine nemaipomenită. În închisoare fiind, Jaroslav primește din partea Jarmilei o scrisoare în care aceasta îl avertiza că dacă nu se va despărți de prietenii lui anarhiști, nu se vor putea căsători. Dragostea pentru ea se dovedește însă mai puternică decât legătura cu anarhiștii, așa că după ieșirea din închisoare părăsește redacția ziarului Komuna.

În general, legătura cu Jarmila a avut o înfluență binefăcătoare asupra-i, punând mai multă ordine în viața și munca lui. Cu toate acestea, continuă să muncească intens, iar în sutele de mici povestiri și foiletosoane satirice, păstrate din această epocă, el face o adevărată cronică satirică a vremii: nimeni nu știe mai bine decât el să-i lovească unde îi doare mai tare pe birocrații chezaro-crăiești, pe apostolii șovinismului austriac, pe împărat și familia de la putere, pe preoți și clerici, pe burghezii cehi care, deși austrofili, se împăcau foarte bine cu stăpânirea de la Viena, pe toți cei care, într-un fel sau altul, reprezentau puterea și forța ostilă omului simplu, poporului.

Poziția lui socială se pare că se consolidează: e colaborator permanent al unuia dintre cele mai mari ziare cehe de atunci – Česke Slovo, redactor la revista „Lumea animalelor” și scrie regulat la multe alte publicații, în special la reviste umoristice. În consecință, onorabilul domn Mayer, tatăl Jarmilei, își dă consimțământul pentru căsătoria celor doi. Jaroslav Hašek și Jarmila se căsătoresc în primăvara anului 1910.

La scurt timp, Jaroslav începe să manifeste o predilecție deosebită pentru satirizarea armatei austriece, cu gândul de a o discredita definitiv în ochii compatrioților săi, considerând că aceasta era unul dintre cei mai puternici stâlpi de susținere ai construcției șubrezite pe care o reprezenta monarhia lui Franz Josef. Toate schițele sale cu subiecte luate din viața armatei se ordonează în jurul unui erou comun: bunul soldat Švejk. În anul 1911, aceste schițe apar într-un volum, sub titlu „Bunul soldat Švejk și alte istorioare ciudate”.

Când, la un moment dat, se plictisește de activitatea pentru care nu avea nici o vocație și nici o deosebită plăcere, de la revista „Lumea animalelor”, Hašek face exact ceea ce povestește teteristul din „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial” și anume: descrie într-un pseudo-limbaj științific niște animale inventate de el și urmărea firește, nu se lasă așteptată. Disperat de plângerile cititorilor, proprietarul revistei îl dă afară. Tot în 1911 i se întâmplă ceva și mai ciudat. În timp ce se întorcea într-o noapte acasă, traversând podul Karol, îi trece deodată prin minte o idee năstrușnică și, fără să stea prea mult pe gânduri, se apleacă tare de tot peste parapetul podului, ca și cum ar fi vrut să se arunce în apă. Un trecător alarmat anunță poliția și Hašek se trezește la ospiciul de nebuni, unde este internat ca să i se vindece presupusa depresie mintală. Nu a stat prea mult acolo, dar a văzut și a aflat multe lucruri neobișnuite dintr-o lume pe care nu o cunoștea încă. Aceste noi cunoștințe nu s-au irosit. Paginile despre nebuni și despre activitatea la revista „Lumea Animalelor” sunt printre cele mai pline de haz din roman și la înălțimea celor mai mari umoriști ai lumii.

Desigur, aceste acte de sfidare la adresa uzanțelor admise în lumea bună, care la Hašek exprimau o atitudine față de viață și societatea înconjurătoare, nu puteau fi pe placul liniștitei și ordonatei Jarmila, astfel că neînțelegerile nu întârzie să apară în căminul abia întemeiat. Jaroslav, părând că vrea să liniștească temerile soției sale, se apucă de o treabă care știa că avea să fie apreciată de familia Mayer și care pe el trebuie să-l fi amuzat teribil. El hotărâște să valorifice practic cele învățate la „Lumea animalelor” și să deschidă o crescătorie de câini. Nu peste mult timp apare deci „Magazinul de câini, în comision”, cu firma „Institutul Kynologic”. Nu știm dacă Hašek a câștigat prea mult cu această afacere, cert este însă că posteritatea s-a îmbogățit cu pagini peste care generații după generații vor râde cu lacrimi citind despre avatarurile negoțului cu câini ale bunului soldat Švejk.

În 1912, Hašek ajunge la neînțelegeri din ce în ce mai supărătoare cu Jarmila, care tocmai născuse un băiat pe care l-au numit Richard. Văzând că nu poate să-și înduplece soțul să renunțe la ceea ce i se păreau apucături nedemne, fire mândră și intransigentă, Jarmila pleacă de acasă și se mută cu copilul la onorabilul domn Mayer, tatăl ei.

La izbucnirea primului război mondial, Hašek se află în gazdă la faimosul caricatorist ceh Josef Lada, bun prieten al autorului, care, devenind ilustratorul Bravului soldat Švejk, reușește să contureze portretul acestui fantastic personaj și a multor alții care apar în roman, în diferite ipostaze. Caricaturile lui sunt cunoscute până azi ca fiind imaginea oficială a lui Švejk.

În 1914, la Praga, Hašek joacă poliției austriece o festă care stârnește multă vâlvă. În ziua de 14 noiembrie, adică la aproximativ 3 luni de la declanșarea războiului dintre Austro-Ungaria și Rusia Țaristă, Hašek se prezintă la hotelul „U Valsu”, se înregistrează cu un nume rusesc, după care declară că locuiește la Moscova și că vine direct de la Kiev. Poliția austriacă, ce vedea la tot pasul numai spioni ruși, cum primește fișa de la hotel dă ordin imediat ca străinul suspect să fie arestat, convinși că făcuseră o captură de preț. Cu aceeași promptitudine au fost anunțate și autoritățile superioare despre arestarea spionului rus. Mare a fost mirarea inspectorului însărcinat să cerceteze cazul, când în birou i-a fost adus Jaroslav Hašek – pe care îl cunoștea și care arbora cel mai nevinovat aer din lume. Întrebat de ce se înscrise la hotel cu alt nume, acesta răspunde că voia să se convingă dacă și în timp de război poliția austriacă funcționează tot atât de bine – curiozitate pentru care a fost penalizat cu cinci zile de închisoare.

În anul 1915, Hašek este încorporat și repartizat la regimentul 91 infanterie din Česke Bujedovice. Despre viața lui de cazarmă ne povestește în „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial” teteristul Marek, care nu e altul decât însăși autorul lui Švejk. Cu aceasta a luat sfârșit o întreagă epocă din existența lui Hašek și a început o alta, care se va deosebi din toate punctele de vedere de prima.

Opera literară a lui Hašek din primii cincisprezece ani ai secolului XX este carcaterizată printr-o certă evoluție ascendentă. El a scris în tot acest timp, sub pseudonim sau sub semnătură proprie mai bine de o mie de povestiri și articole. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape arată că a scris două romane, ale căror manuscrise s-au pierdut. Chiar în 1911 a început să-i dicteze Jarmilei un roman satiric – pe care nu a apucat însă să-l termine. A mai scris și câteva comedii de moravuri, din care câteva s-au păstrat.

În luna aprilie, în 1915, a ajuns împreună cu batalionul său pe front, iar cu primul prilej – pe care l-a avut în noiembrie – a trecut în liniile ruse pentru a lupta împotriva asupritorilor neamului său. Însă, din aprilie până în noiembrie 1915, Jaroslav a cunoscut o bună parte din eroii pe care îi vom întâlni în roman: locotenentul Lucaš, plutonierul Vanek, maiorul Wenzel și mulți alții. Dar mai ales și mai presus de toate, aici l-a cunoscut pe FRANTISEK STRASLIPSY – ordonanța locotenentului Lukaš – cărămidar de felul lui, mustind de bun simț și umor popular, vorbind numai în pilde și care i-a servit scriitorului, în 1921, ca model pentru bravul Švejk, așa cum îl cunoaștem noi astăzi. Când a trecut în liniile ruse, Hašek a fost însoțit de Straslipsky.

În Rusia, Hašek a fost mai întâi internat într-un lagăr de prizioneri până când, aflând că se formează unități de voluntari cehi, s-a înrolat și el.

La izbucnirea Revoluției Socialiste din Octombrie, Hašek era din nou în Kiev. În 1918 îl găsim făcând parte din Armata Roșie a muncitorilor și țăranilor. În același an devine membru al Partidului Comunist, din ura împotriva asupritorilor de toate felurile și însetat de dreptate pentru omul simplu, de rând.

În focul revoluției se călește Hašek și devine un om nou, închinându-și acum toată puterea de muncă lui Octombrie Roșu. Odată cu această activitate febrilă care-i ocupă tot timpul, se petrece și schimabarea radicală a caracterului său: o disciplină severă ia locul instabilității lui de odinioară, o ordine care merge până la meticulozitate înlocuiește comportarea anarhică de altădată. Dorește din ce în ce mai mult să fie de folos cauzei celor mulți și asupriți. Aderarea la partidul proletariatului îi aduce suportul moral care i-a lipsit atâta vreme, îl ajută să-și dezvolte din plin calitățile de ziarist și, pe neaașteptate, de organizator.

În curând, prin intermediul voluntarilor cehi care se întorc în patrie, începe să se vorbească și la Praga despre schimbarea produsă în felul de a fi și de a trăi a lui Hašek. Dar cei care îl vorbesc de bine sunt cei mai puțini. Majoritatea ziarelor burgheze, îl calomnizează și-l acuză că „s-a dat cu bolșevicii”. De aceea, când Uniunea Sovietică e vizitată de o delegație de comuniști cehoslovaci, Hašek le trimite o scrisoare în care le vorbește despre activitatea lui în cadrul Armatei Roșii și-i roagă să restabilească adevărul cu privire la el.

Și într-adevăr, la sfârșitul anului 1920, Jaroslav Hašek se întoarce în Cehoslovacia, dar în loc să poată juca în viața publică rolul pentru care acum se simțea pregătit, e primit cu un cor de urlete din partea întregii prese burgheze și social-democrate de dreapta, care-l acuză că și-a trădat patria și că e „agentul Moscovei”. În aceste împrejurări grele el numai găsește nici un sprijin. Chiar și social-democrații de stânga îl privesc cu neîncredere.

La această campanie, evident regizată pentru a-l împiedica să se desfășoare atât pe plan politic cât și literar, el încearcă să răspundă cu arma lui fără greș: satira. Failetoanele lui satirice sunt însuflețite de atâta vervă, iar umorul lui se împletește un sarcasm atât de virulent, încât rămân printre cele mai bune lucruri scrise de Jaroslav Hašek, gazetarul fără pereche. Tot la campania de intimidare și „asasinare morală” a celui care, pe merit, este socotit astăzi unul dintre cei mai mari scriitori pe care i-a dat poporul ceh, se adaugă apoi și greutățile materiale, sărăcia care se lipește de el ca odinioară. Un timp rătăcește din nou ca în tinrețe, până când găsește apoi adăpost în casa unui prieten.

O scrisoare către Jarmila arată că, în ciuda acestor greutăți, Hašek lucra totuși neobosit la „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial”. La început e nevoit să-și tipărească romanul pe cont propriu și să o publice în fascicole. Dar în fața entuziasmului cu care cititorii salută această carte minunată, în care se regăsește parcă „întreg sufletul poporului ceh”, publicarea ei e preluată de un mare editor care face cu această ocazie o afacere strălucită. Hašek nu se alege, bineînțeles, decât cu firimiturile, dar reușește cu toate acestea să-și cumpere o căsuță unde să lucreze. Deși, bolnav, dictează cu înverșunare pagină cu pagină, capitol cu capitol, fără să reușească însă să-și termine capodopera. Răpus de o viață aspră, „plină de privațiuni și adversități, într-o lume care-i era străină prin atitudine și care-l dușmănea”, Jaroslav Hašek moare la 3 ianuarie 1923, în vârstă de 40 de ani.

Note bibliografice

CAP. 3 ÎNTRE TRAGIC ȘI COMIC: DE LA „PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR” LA „PERIPEȚIILE BRAVULUI SOLDAT ŠVEJK ÎN RĂZBOIUL MONDIAL

Cap 3.1. Viziunea tragică – „Pădurea Spânzuraților”

În viziunea tradițională războiul era prezentat ca o necesitate, din perspectiva realizării unui ideal național – libertate, independență și însemna o îșiruire de fapte eroice care trebuiau să stârnească admirația cititorilor, deci viziunea lui Hašek fiind în totală opoziție. Francais Furet, în „Atelierul istoriei” este de părere că în operel literare istoria este o formă a povestirii: „istoria este fiica povestirii”. Evenimentele istorice de la care pornește și Hašek sunt unice – Primul Război Mondial, nu sunt comparabile cu altceva și au schimbat istoria lumii. Acest eveniment însă, este văzut ca un moment de declin al istoriei, ca o tragedie pe care Hašek o tratează umoristic. Asistăm deci la o demitizare a istoriei.

Pe aceeași direccție putem spune că merge și Liviu Rebreanu, în faimosul său roman „Pădurea Spânzuraților”, păstrând aceeași atitudine antirăzboinică, dar mai puțin antimilitaristă. Acesta nu folosește un stil comic, satiric, ci se axează pe evidențierea conflictelor interioare a personajelor și în special a personajului principal, Apostol Bologa, dintr-un punct de vedere psihologic. Este subliniată drama lui Bologa. Acesta are o inteligență vie, voința însă îi rămâne inferioară. Astfel, câtă vreme este ofițer și nu are de-a face cu românii, Bologa este nu numai un soldat corect, ci și un austriac viteaz.

„Lealitatea lui e onorabilă în sfera îngustă a serviciului, în aceea a conștiinței e o deficiență. El ar trebui să fie sau patriot austro-ungar, decis, chiar și spre oroarea românilor, sau un franc trădător, martir pentru obstinație, semnul unei conștiințe tulbure.”

Și într-adevăr, cazul lui Apostol Bologa este similar cu cel al tuturor naționalităților care luptă în tabăra austro-ungară, pentru o cauză pe care nu o împărtășesc și nu o aprobă. „Cehi, români, etc. se războiesc fără să știe de ce, fără însuflețire patriotică, dar și fără speranță națională. Ei sunt bieți oameni comuni nedeciși.” Deși prin melancolia și gravitatea lui, romanul este comparabil cu faimosul „Le mie prigioni”, „Pădurea Spânzuraților” este un roman psihologic, o interesantă monografie a incertitudinii chinuitoare în afară de orice considerații politice. După cum știm, autorul a făcut din Bologa un personaj complex și bine realizat, cu o istorie sugestivă pentru acțiunile sale ce vor urma: o ereditate complexă, o copilărie cu crize mistice, care să predispună la neurastenia oscilației. Limbajul său are o puternică sentențiozitate ibseniană, ceea ce dă cazului său „o și mai cețoasă obscuritate cazuistică.”

Problema războiului intra în preocupările lui rebreanu încă din 1916, când proiectase schița „Spânzurații”. Războiul se insinuează în gândirea romancierului ca o obsesie. Deși nu cunoaște încă drama fratelui său, Emil, spânzurat fără vină în 1917 pe frontul austro-ungar, și reținut încă de la lucrul la „Ion, scriitorul” broda cu datele ficțiunii. Intenția sa de a scrie un roman de război se concretizează prima oară în anul 1918 când, fiind în refugiul la Iași, vede o fotografie reprezentând trei sute de cehi apânzurați, acuzați de trădare. Această fotografie a unei păduri de spânzurătoare îl va impresiona profund și îl va marca, întipărindui-se în minte și urmărindu-l pe tot parcursul vieții.

Prima versiune a lucrării trebuia să nareze pe marginea fotografiei, însă ăi apare prea „cerebrală”, lipsită de autencitatea faptului sau ideii de viață trăită. Va începe în 1919 primele pagini ale romanului, însă nu continuă deoarece îi lipsea suportul epic, scriitorul neparticipând efectiv la război. La sfârșitul anului însă, Rebreanu află drama fratelui său, acest eveniment având un rol decisiv în geneza romanului. Reîntors la Beclean, în sânul familiei, află despre împrejurările morții fratelui său, i se dau fotografii și corespondența acestuia. Drama prorpiu-zisă i-a fost comunicată de scrisoare unui soldat sârb, prezent la execuția lui Emil. Un alt frate, Iulian, a sustras documentul condamnării – comunicatul generalului Karg.

Reîntors la București, sub tumultul impresiilor scrie primul capitol. Apoi întrerupe lucrul din nou până la sfârșitul anului 1921. Între timp apar „Ion” și „Calvarul”. Resimțind necesitatea unor noi mărturii, scriitorul se va deplasa la Ghimeș pentru a vizita locurile prin care a trecut fratele său. În 1921, la Ghimeș, locul execuției, se va familiariza cu atmosfera, va cunoaște și va sta de vorbă cu martorii ultimelor clipe ale lui Emil: groparul (Vidor), fiica acestuia (Ilona), primarul și preotul. Revenind în capitală, recitește tot ce a scris, reia lucrul șă într-o febră creatoare termină versiunea definitivă în anul 1922. Romanul apare în același ani și este, în general, bine primit de criticii literari.

„Pădurea Spânzuraților” este una dintre cele mai bine realizate creații inspirate de primul război mondial, alăturându-se astfel astfel „Peripețiilor bravului soldat Švejk în războiul mondial”. Deține un loc de frunte în literatura universală, comparându-se cu alte creații inspirate din aceeași problematică, cum ar fi „Adio arme!” de E. Hemingway, „Nimic nou pe frontul de vest” de E. M. Remarque, „Școala Verdunului” de St. Zweig sau „Focul” de H. Barbusse. În literatura română Rebreanu este din nou un descizător de drumuri, întrucât pe lângă faptul că oferea primul roman modern și obiectiv din România, este și creatorul primului roman românesc închinat războiului, celelalte romane de până atunci care abordau tematica de război, fiind niște simple cronici ale războiului.

Romanul lui Rebreanu are și meritul de a fi primul nostru roman de analizăă, deținând un loc aparte în întregul creației acestuia, care era considerat ca putându-se mișca doar în amplitutidinea epicului mișcărilor sociale rurale („Ion”), refuzat de analiza naturilor dilematice. Creația a înregistrat, spre surprinderea tuturor, un succes enorm. Ambianța războiului și condamnarea lui se realizează prin drama sufleatească a lui Apostol Bologa, fiul unui intelectual, crescut într-o atmosferă patriotardă și mistică. Romanul urmărește sinuciderea lentă a protagonistului, de la scena inițială a spânzurării cehului Svoboda, până la finalul asemănător de care are parte Apostol.

Cu crizele din copilărie, influențele exercitate de mediu, cu o concepție formată la izvoarele idealismului în epoca studiilor budapestene, îndrăgostit de fiica unui maghiar înstărit, Bologa va veni în contact cu războiul. După execuția lui Svoboda, pe care o asistase și de justețea căreia nu se îndoiește, întrucât Bologa își îndeplinea întotdeauna datoria, simptomele îndoielii se strecoară în suflet în ambianța discuțiilor de la popota ofițerească. Dilema lui ia forma panicii când intervine neșansa de a fi mutat pe frontul românesc. Suspectat, el își caută liman în ideea dezertării pe care nu o poate pune în aplicare imediat, întrucât este rănit, apoi bolnav, trebuie mereu să amâne gestul. Revenit în sat, își revede mama, rupe logodna cu Marta, încearcă o nouă criză mistică, se căsătorește subit cu Ilona, fata groparului din Lunca, pentru a găsi „un punct luminos în hățișul labirintic al sufletului său torturat”, iar când încearcă să fugă, după ce fusese numit în completul curții de judecată al prizonierilor români, el va fi prins, judecat și condamnat la moarte prin spânzurătoare.

Tensiunea psihologică a romanului vine din oscilațiile sufletești ale protagonistului „de la situația de ofițer leal la calvarul derutei sale” , cu toate etapele sale sinuoase. De data aceasta construcția este mai simplă decât în „Ion” sau „Răscoala”, desfășurată pe un singur plan și închide drama unicului erou principal. Însă firul narativ „e sinuos precum cutele conștiinței dilematice a lui Bologa.” Scriitorul a notat cu binecunoscuta lui minuțiozitate etapele evoluției eroului său. Într-un caiet de creație, el indică trei etape, puse sub tutela unor principii directoare. Prima etapă este cea a lui Apostol – cetățeanul: „Omul nu e nimic decât în funcție de stat.” Următoarea este cea în care Apostol devine român: „Statul nu cere iubire, ci numai devotament și disciplină omului, pe când neamul presupune o dragoste frățească.” A treia etapă este aceea a umanizării lui Apostol: „În sânul neamului, el își găsește eul său cel mai bun în care sălășluiește mila și dragostea pentru toată omenirea.”

Tragedia lui Bologa e provocată de conflictul, dintre datoria de cetățean leal al Imperiului Austro-ungar și sentimentul național. Romancierul urmărește o simetrie interioară, cele două ipostaze ale eroului său: omul datoriei și omul iubirii.

În consecință, planurile narative apar limpede. În schițele de plan ale creației, Rebreanu însăși le-a notat astfel: „Partea întâi – Datoria”, „Partea a doua – Datoria dincolo de hotare”, „Partea a treia – Iubirea pentru toți oamenii” și „Partea a patra – Iubirea morții.”

Rebreanu a evitat cu măiestrie șovinismul, oferind chiar sugestii pentru înfrățirea naționalităților. Bologa nu are postura de combatant, ci prin prisma zbaterilor de conștiință, după modelul lui Hamlet parcă constituind o monografie a intelectualului duplicitar mic-burghez, iar în plan psihologic o „epopee a incertitudinilor chinuitoare.” Astfel, Bologa nu are, spre deosebire de Švejk, resentimente naționale, ci pur și simplu urăște războiul. Scriitorul vorbea de valoarea paradigmatică a eroului său astfel: „În Apostol am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generații. Șovăirile lui Apostol Bologa sunt șovăirile noastre, ale tuturora, ca și zbuciumările lui…”

Mijloacele psihologice moderne refac „liniile Golgotei sufletești” de la Spânzurătoarea lui Svoboda până la spânzurătoarea proprie. Mijloace simbolice cu virtuți cinematografice refac ambianța proprie cadrului dramei. Zbaterile eroului se asociază cu peisajul. În momentul execuției inițiale este prezentat un cadru nocturn de „toamnă rece, pluvioasă, în care oftările vântului răspund parcă meditațiilor eroului.” O cromatică contastantă alb-negru, de genul unui clar-obscur rembrandtian, este sesizabilă în întreg romanul, oferind în relații binare percepția obsesiei, fixația eroului: bezna nopții – cimitirul și cruci albe; lumina albă a reflectorului – gândurile negre; spânzurători albe – noaptea, spitalul alb – meditațiile sumbre, etc. Insistența asupra culorilor este simptomatică. Ea reface un peisaj halucinogen, opresiv, obsesiv. Această obsesie a spânzurătorii își are, în mod cert, rădăcinile în tragedia spânzurării fratelui său.

Pentru Rebreanu, a găsi „tonul romanului”, care este esențial pentru el, presupune și acea posibilitate de comunicare cu biografia interioară. Deși, în mare, subiectul cărții era deja închegat, descoperirea împrejurărilor în care a murit fratele său și lectura celor peste o sută de scrisori din corespondența acestuia, contribuie la sublinierea senzației de trăire autentică pe care opera o comunică.

Tema propriu.zisă a romanului „Pădurea Spânzuraților” se referă la tragedia individului ce aparține unui imperiu multi-național, implicat în primul război mondial și forțat să aleagă între două imperative: datoria față de stat și sentimentul de iubire față de propriul său neam. Cartea deci se constituieîntr-un fel ca o biografie a lui Apostol Bologa, pe fundalul unei situații de criză generală, născută de război. Următoarea notație a lui Rebreanu din perioada când lucra la subiectul acestei cărți este de un real folos în descifrarea destinului personajului principal:

„Principii: (Premisa) Apostol e un cetățean, o părticică din Eul cel mare al statului, o rotiță într-o mașinărie mare, omul nu e nimic decât în funcție de stat. (Termenul mediu) Apostol devine român; pe când statul e ceva fictiv și întâmplător, putând întruni oameni străini la suflet și aspirații, neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar instinctivă. Statul nu cere iubire, ci numai devotament și disciplină omului, pe când neamul presupune o dragoste frățească. (Concluzia) Apostol devine om; în sânul neamului individual își regăsește Eul său cel bun, în care sălășluiește viața și dragostea pentru toată omenirea. Numai într-un Eu conștient poate trăi iubirea cea mare, universală – religia viitorului.”

Ca și în celelalte romane ale lui Rebreanu, compoziția sferică, sfârșitul confundânduț-se cu începutul , include continuitatea, în cazul de față, a crizei morale provocate de război, cercul tragic al morții integrat într-o realitate a vieții dominate de absurd. O. S. Crohmălniceanu sesiza în studiul „Cinci prozatori în cinci feluri de lectură” că această construcție circulară a lui Rebreanu integrează o „iluzie a realului”. Din perspectiva sa, „Pădurea Spânzuraților” are patru părți cu o acțiune lineară: sfârșitul primei părți sugerează ambiguitatea destinului personajului („Sunt rănit sau poate…”); partea a doua se încheie cu despărțiea lui Bologa de mama sa și de Marta, cu presentimentul despărțirii definitive; în partea a treia finalul e legat de încercarea de dezertare a eroului și de eșecul acesteia; iar partea a patra se încheie cu secvența spânzurării protagonistului.”

Scena de început a romanului este de o mare densitate, strecurând în sufletul cititorului groaza, senzația de participare la un spectacol sinistru. Lumea absurdă a momentului apare secționată într-un loc ce capătă proporțiile semnificative ale întregii scene a frontului și ale consecințelor mult mai profunde ce le generează războiul, dincolo de luptele din prima linie. Totul se cuprinde „sub cerul cenușiu de toamnă ca un clopot uriaș de sticlă aburită”, notație concentrată despre un cosmos ce închide orice perspectivă, claustrează ființa omenească încât spânzurătoarea, ca element și instrument al morții, „întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră”, nu spre cer. Scriitorul structurează efectul pe care natura îl are asupra personajelor, potențând indispoziția acestora. Cei câțiva oameni – doi soldați bătrâni, un caporal și un țăran, au de îndeplinit o misiune ingrată, fiind obligați să sape groapa unui condamnat la moarte prin spânzurătoare. Peisajul din jur închide un cerc al morții:

„În dreapta era cimitirul militar … cu mormintele așezate ca la paradă, cu cruci albe, proaspete, uniforme. În stânga … începea cimitirul satului.” Anormalitatea se include și în descrierea de perspectivă a satului unde se află cartierul diviziei de infanterie, ascuns „sub o pânză de fum și pâclă”, zărindu-se biserica ce avea turnul „spintecat de un obuz”. Comentariile soldaților nu întârzie să apară: „Dar nici asta nu-i armată, don’ căprar … S-ajungem noi gropari … de …”.

Dincolo de cunoscuta imagine a războiului, cu scene de confruntare directă de pe front, sunt surprinse aici momente de tensiune aproape insuportabilă. Fiorii morții au inundat natura din jur, omul, năvălit de spaime, simțindu-se incapabil a i se mai sustrage. Caporalul este îngrozit fiindcă, oriunde și-ar îndrepta privirea , nu poate scăpa de însemnele morții: spânzurătoarea, cele două cimitire, de aceea: „Fu cuprins de o frică sugrumătoare, ca în fața unor stafii.” Viața omului paralizează într-un univers aducător de moarte: „Un vânt tomnatec, umed și trist, începu să bată dinspre satul amețit de ceață …” În acest context, scena spânzurării cehului Svoboda va căpăta valoare de anticipație a tragicului, dominant în roman. Personajele ce vor asista la execuție se grupează nu numai în funcție de grade militare – ofițeri și soldați, ci mai ales potrivit atitudinii față de osâdit – de condamnare sau de compasiune, momentul obligând la o clarificare în conștiința lor. Chiar numele celor două personaje strecoară anumite semnificații: Svoboda înseamnă în traducere, „libertate”, iar numele de Apostol face trimitere la Mântuitor, Eliberator.

Comportamentul lui Bologa, excesul său de zel în supravegherea pregătirilor pentru execuție, acompaniate cu fraze stereotipice despre stat și datorie, pare nepotrivit și neautentic, șochează mai ales în discuția cu nou-venitul căpitan Kafka: „numai războiul e adevăratul generator de energii” afirmă Bologa, replica lui Kafka fiind spusă cu un „glas blajin, colorat, de o ironie blândă”: „Și eu care credeam că războiul e un ucigător de energii!” Textul conține, nu întâmplător, o altă imagine semnificativă: „… și în câteva clipe se făcu o roată de oameni în jurul spânzurătoarei.” Roata reprezintă cercul închis al morții, destinul care îi unește deodată pe toți și le strecoară în suflet același fior. Pentru Bologa, care-și impusese războiul dintr-un imperativ al orgoliului și nu din convingere, pledoaria nu rezistă în fața argumentelor unei realități distructive. Figura lui Apostol Bologa exteriorizează acum o nouă trăire, de care se alarmează singur: „și se făcu roșu de luare-aminte și privirea i se lipise pe fața condamnatului.”

În paralel, Rebreanu sugerează și frământările sufletești ale personajului, astfel Boologa „își auzea bătăile inimii ca niște ciocane.” „Mobilul declanșator al tulburării lui Bologa” va fi flacăra din ochii condamnatului. Toată dezaprobarea, izvorâtă din sentimentul de datorie care îl animase atunci, se prăbușește, eroul având brusc senzația „că asistă la o scenă de martiraj”, „întocmai ca cei dintâi credincioși care, în clipa morții silnice, vedeau pe Hristos…” Nu-i scapă niciunul din gesturile condamnatului: „licărirea de bucurie”, „privirea lucitoare” ce părea „că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare.” Momentele de mare încordare, învăluite de o tăcere apăsătoare, vor fi acelea în care, doctorul constată, cu ceasul în mână, moartea lui Svoboda, eliminarea lui din acest timp exterior. Este un moment de mare tensiune, de groază, dominat de o stare de culpabilizare generală. Caporalul obligat să devină călău seamănă cu un al doilea osândit.

Fire șovăitoare, Apostol Bologa a avut nevoie totdeauna de un ideal, sub imperiul căruia existența sa capătă sens. Convins de importanța principiului respectăroo datoriei față de stat, idee cu care a înlocuit alunecarea spre misticism din copilărie, eroul îi subordonează acestuia toate acțiunile. Astfel, condamnă ca judecător la Curtea Marțială pe cehul Svoboda și îi supraveghează pregătirile pentru execuție, dând ordine severe. Întâlnirea și discuția cu Kafka vor reprezenta un al doilea mobil al șocului suferit de Bologa în acel moment. Căpitanul are o cu totul altă părere asupra războiului, dar mai ales compasiune pentru o viață de om.

Scena cheie de la începutul romanului sugerează ideea că tragedia cea mare a războiului nu se petrece în primele linii, ci este cea din conștiință, oamenii fiind constrânși să respecte datoria față de un stat ce nu le aparține și de aici moartea văzută ca unică soluție salvatoare. Taina aceasta a descoperit-o Svoboda. În vreme ce toți ceilalți au ochii plini de lacrimi, senzațiile spânzuratului sunt transferate de scriitor lui Bologa: „Se zăpăci și simți că i s-a uscat cerul gurii”. Întunericul învăluie totul într-o atmosferă halucinantă, confuză, ca de moarte: „Ce intuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ.” O serie de cuvinte devin obsesie, dictate parcă din subconștient: „Omu …, omul …, omul, făcu Bologa cutremurându-se.”

Pe fundalul în care doar „spânzurătoarea albea nepăsătoare, oamenii par să se fi prefăcut în niște stafii fără odihnă, iar eroului îi pare mai apropiată lumea de dincolo. Starea de confuzie, de groază a desscoperirii unei vieți trăite în eroare, se transmite parcă mediului care strivește: „Și întunericul umed, înecăcios, îi strângea în clește inima, din ce în ce mai fără milă.” Acasă în locuința din sat, Bologa, într-o stare ca de vis, își rememorează viața. De la timpul obiectiv, al ceasornicului, care măasoară momentul morții lui Svoboda, eroul se sustrage realității, de care se înstrăinează brusc: „dar îndată gândurile se năpustiră asupra lui din toate ascunzișurile creierului.” Retrăind momentele esențiale ale vieții sale, Bologa caută o eliberare a conștiinței culpabilizate de coșmarul privirii lui Svoboda.

În acest context, doina cântată de Petre devine încă un stimulent al trăirii regresive a lui Apostol, căruia îi apare din amintire casa de la Parva, de pe Valea Someșului, și mormântul tatălui său. Avocatul Iosif Bologa, fusese un vrednic urmaș al strămoșului său tras pe roată la Alba Iulia, împreună cu Horea. Născut în momentul în care Iosif Bologa fusese condamnat în procesul Memorandumului, Apostol a crescut în primii ani ai copilăriei sub ocrotirea idolatră a mamei, primind o educație mistică. Întoarcerea tatălui va schimba viața copilului, fiind orientat spre o instrucție serioasă, încât să înțeleagă că viața omului numai atunci e prețioasă când urmăărește un ideal.

Cea mai importantă amintire a copilăriei îi rămăsese revelația de la șase ani, întruchipare a iubirii lui Dumnezeu, inoculată de mama sa: „Apoi tocmai în clipa când se închina, … se deschise deodată cerul și … apăru o perdea de nourași albi, în mijlocul cărora strălucea fața lui Dumnezeu, ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoșătoare și în același timp mângâietoare ca o sărutare de mamă.” Vedenia prilejuiește comentarii diferite în familie: deoparte sunt mama și protopopul Groza, convinși că Apostol primise un semn divin și că va trebui să devină preot; pe de altă parte tatăl, revoltat că i s-ar putea îmbolnăvi fiul, umplându-și mintea fragedă cu fantasmagorii popești.

Iubirea lui Dumnezeu persistă și în timpul anilor de liceu de la Năsăud. Succesele la învățătură din acești ani, apreciate îndeosebi de tatăl său, îi vor apropia sufletește. Vorbindu-i despre strămoșii martiri, Iosif Bologa îl sfătuiește să se conducă în viață după anumite norme morale și mai ales: „ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român!” Moartea subită a tatălui produce însă o ruptură în conștiința lui Apostol: „Am pierdut pe Dumnezeu, îi fulgeră prin minte.” Această criză de conștiință îl va face să prețuiască și mai mult modelul său de acum înainte. Îndepărtatea de Dumnezeu va însemna îndepărtarea de cariera preoțească, eroul înscriindu-se la filosofie. Cu o mare sete de cunoaștere, el se va dărui studiului, învățând foarte repede limbile germană și maghiară. Remarcat de profesorul de filosofie, devine un apropiat al său și îl cunoaște pe nepotul acestuia, Varga, viitorul său camarad de arme.

Obsedat de ideea de a trăi pentru un ideal, Bologa și l-a făurit din „datoria față de stat, pe care o susține cu o nuanță de fanatism.” Într-o discuție în Parva cu avocatul Domșa, tatăl viitoarei logodnice, eroul îl combate cu argumente: „Eu nu afirm că statutul nostru e bun! A strigat Apostol. Dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria … Dați-mi un stat mai bun și mă închin.” Îndrăgostindu-se de Marta, fiica avocatului Domșa, Bologa se hotărăște brusc să se logodească. Astfel, războiul îl găsește în această situație, nehotărât dacă să plece sau nu pe front. Cerând părerea mamei, ea îl va avertiza că nu are de ce să se sacrifice, devreme ce românii nu au patrie. Însă a fost de ajuns ca Marta să admire un locotenent ungur, pe care îl vedea erou, pentru ca Apostol să-și hotârească plecarea pe front. Își găsește acum un alt mijloc de a-și împlini idealul: „Adânc convins că și atfel își împlinește datoria către țară.” Evenimentele s-au succedat apoi cu mare rapiditate: a urmat o școală de artilerie și a devenit ofițer, a fost trimis pe front, rănit, decorat de trei ori și înaintat locotenent. În această lungă retrospectivă, finalul e un alt început „războiul a luat locul de frunte în concepția lui de viață … pe urmă a fost la Curtea Marțială care l-a judecat pe Svoboda … pe urmă au venit spânzurătoarea și ochii condamnatului … și doina ordonanței sub fereastră care nuumai încetează deloc, ca o mustrare … În locul concepției despre datorie, distrusă într-o clipă, o altă cocepție de viață se naște în sufletul lui Bologa.

O. S. Crohmălniceanu, în studiul despre Rebreanu, remarca: „Interiorizarea aduce aceeași intensificare esențială bruscă, absentă anterior. Apar acum momentele foarte scurte, dar cu o tendință maractă spre eternizare pentru că absorb întreaga viață.” În acest sens observăm că efectul timpului exterior e mereu diminuat, Bologa retrăgându-se tot mai mult în interioritate, drept care numai participă cu aceeași însuflețire la discuțiile despre război de la popota ofițerilor și numai reține din ele decât câte ceva, destul ca să-i amplifice tulburarea: „Conștiința! Oftă deodată tânguitor căpitanul Cervenko. Glasul acesta se înfipse ca un ac în urechea locotenentului Bologa.” Parteneri de conversație au păreri opuse, în funcție de poziția pe care o au față de statul ale cărui interese le slujesc. Ungurul Varga e plin de indignare când aude voci care îl mai regretă pe Svoboda, în vreme ce argumentele evreului Gross în apărarea demnității umane nu sunt convingătoare:

„ – Omul e centrul universului … omul e Dumnezeu.

– Statul! Statul care ucide!

– Noi apărăm patria, prietene, moștenirea strămoșească! Îl întrerupse Varga, calm, cu o superioritate mândră în glas.

– Aici în inima Rusiei, e patria dumitale? Întreabă Gross cu mare dispreț.

– Unde-i datoria, acolo-i patria! Interveni Apostol, dar cu atâta sfială că nimeni nu-i luă în seamă vorbele.”

Ceea ce îl tulbură cel mai mult pe Apostol însă sunt cuvintele lui Cervenco: „Iubirea, oameni dragi, iubirea.” Privirea lui Cervenco și cuvintele acestea îl înspăimântă pe Bologa, simțim că e aruncat în „adâncimea prăpastiei de care se ferise toată seara.” Klapka va surprinde frământarea lui Apostol, rostind cuvintele pe care acesta, de teamă, nu ar fi îndrăznit să le pronunțe: „- Ești o inimă de aur, Bologa! Te-am văzut aseară cum te-ai chinuit, urmă căpitanul, toată seara și toată noaptea. Și te-am înțeles. Poate că numai eu te-am înțeles, fiindcă eu …” Mărturisirea lui Klapka privind motivele transferării sale îi declanșează lui Bologa o tulburare profundă, trezindu-i deodată în suflet toate zbuciumările. Tot acum căpitanul îi povestește despre pădurea de spânzutați cehi ai căror ochi „străluceau cumplit ca niște luceferi prevestitori de soare, și atât de măreți, și cu atâta nădejde, că toată fața lor părea scăldată într-o lumină de glorie.”

Convingerea despre datorie a fost deja înlocuită în sufletul lui Bologa cu teama de moarte și cu gândul la dezertare: „Pădurea Spânzuraților … murmură Apostol cu ochi scânteietori de o ură nouă, plămădită în sufletul lui pe nesimțite.” În același timp, întâlnirea cu Klapka reprezintă un șoc necesar trezirii eroului la realitate, deprinderea de lumea ireală în care trăise până atunci: „Ce ridicol am fost cu cocepția de viață – se gândi apoi deodată. Cum nu mi-am dat seama că o formulă neroadă nu poate ține piept vieții niciodată? Acum, uitându-se în urmă, i se păru că toată viața i-a fost goală ca o pungă de hârtie model. Și în discuțiile cu Petre devine mai confesiv plăngându-se de război. Ordonanța lui are oo mentalitate populară în legătură cu războiul, socotindu-l pedeapsa lui Dumnezeu. Preluând parcă gândurile superiorului său, Petre rostește cu înțelepciune: „Moartea nu-i pedeapsă. Viața e pedeapsă.”

În existența lui Bologa se petrece o schimbare profundă, căreia el însuși îi dă numele de „primenire”, ca o nouă viață, pe cealaltă socotind-o drept o mare eroare: „Fără inimă, creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte.” Timpului interior devine numai viitor, starea de spirit evoluând în sensul unei exaltări.

Preocupărea intensă pentru distrugerea reflectorului este justificată și de faptul că i s-ar crea posibilitatea de a vorbi cu generalul Karg, în legătură cu mutarea lui de pe frontul românesc, unde urma să lupte împotriva conaționalilor săi, pe cel italian. Întunericul din noaptea de veghe la reflector îi trezește altă teamă, dar îi stimulează și gândul la dezertare: „Pe asemenea vreme poți trece la dușman fără frică.” Instaurându-se pe deplin în interioritate, gândul la dezertare generează momentul de alienare, „gând stăruitor, ca o muscă pe care în zadar vrei să o alungi”. Chiar spargerea reflectorului nu-i mai produce lui Bologa satisfacții de învingător, ci dimpotrivă mirându-se cum a putut face o asemenea ticăloșenie. Abia acum își dă seama că simbolul pe care îl reprezenta reflectorul în întunericul morbid era lumina mântuitoare.

Pentru această izbândă militară, Apostol Bologa va fi în mod special facilitat de general, căruia îi solicită mutarea pe frontul italian, inițiativă care îl irită pe austriacul Karg, acesta socotindu-l de acum înainte pe român printre suspecți. Gândul dezertării prinde tot mai mult contur, ca o soluție eliberatoare dictată de subconștientul lui Bologa. Lui Klapka îi mărturisește frământările prezentului, detașate de trecut: „Când mă uit înapoi că am purtat în mine viața unui străin …” și are curajul să fie el însuși, fără teama de odinioară: „Pe mine golul m-a înfricoșat ca și întunericul.”

Convins că nu-l mai poate influența să-și schimbe hotărârea, Klapka rostește disperat: „Atunci te cheamă spânzurătoarea” și ca pentru el însuși „E nebun …”Apostol Bologa nu-și poate duce la îndeplinire hotărârea, de a dezerta, „la muscali”, fiindcă într-un atac de noapte este grav rănit, „Îngropat la marginea unei pâlnii de obuz”. Partea întâia a romanului se încheie ambiguu: „Sunt rănit sau poate …”

În spital, intrat în convalescență eroului îi reaparea obsesia celor două dileme existențiale: viața sau moartea. De aceea e membru absent, nelăsându-se antrenat de vechea teamă de conversație a lui Varga, războiului. Pentru Bologa, primejdia prin care trecuse e semnul așteptat, ca o nouă naștere, în vederea unei existențe dedicate obsesivului ideal, încât Varga remarcă: „Ești dezertor cu gândul și sufletul tău …”, și-l avertizează că nu-l va cruța dacă va nimeri în zona lui de supraveghere de pe linia frontului.

Revenit la regiment și repartizat la o coloană de muniții, Bologa are tot felul de întâlniri premonitorii: cu preotul Boteanu, prietenul său din copilărie, cunoștința cu Ilona, fiica groparului Vidor, noua lui gazdă. Evenimentele din viața lui Apostol se precipită. Chiar după prima vizită pe care o face la cartierul general al regimentului și pe la diverși camarazi: Klapka, Gross, Cervenco, Bologa este deja hotărât să prospecteze locul pe unde ar putea dezerta, având harta pozițiilor frontului cu el. Complexul de vinovăție se accentuează atunci când, pus în situația de a fi traducător pentru un grup de prizonier români, primește din partea unuia dintre ei o aspră mustrare „Locul dumitale ar fi dincolo, nu aici domnule, dar români ca dumneata …” Starea lui de spirit va deveni însă șovăielnică, trăind prezentul și renunțănd la trecut: „Timpul rămâne în urmă, destrămându-se ca o pânză incoloră”. Timpul devine introspectiv, prin schimbarea persoanei parcă se dezvăluie Bologa însuși, demontând fiecare fibră a ființei sale lăuntrice: „Îndată ce puse capul pe pernă, avu senzația că trupul i-a amorțit. În schimb, creierii porniră într-o goană săălbatică. Mii de frânturi de gânduri scânteiau în secundă, se ciocneau, se amestecau, se înlănțuiau.”

Războiul pare îndepărtat acum, numai constituie o amenințare, suferința mult mai profunda ținea de imposibilitatea unui pact interior, pierzând punctele de sprijin de odinioară: statul, datoria, religia. Astfel, Bologa gândește: „Viața omului e insuportabilă dacă n-are un razim solid, care să ție veșnic dreaptă cumpăna dintre lumea dinăuntru și cea din afară …” Îmbolnăvindu-se, eroul obține un concediu de o lună și va pleca la Parva, pentru un timp fiind captivat de regăsirea locului natal, a mamei. Reține atenția în textul romanului câte un pasaj semnificativ, cu un ecou deosebit. Petre, ordonanța cu un nume simbolic, ca și acela a lui Apostol, seamănă a fi discipolul: el este dintr-un sat de pe Someș, din Ierusalim.

Pentru început, Bologa se simte refăcut acasă, cu dragostea de viață și mii de speranțe. Din nou timpul își pierde dimensiunea obiectivă a scurgerii, fiindcă sufletul îi pare vindecat: „Sufletul lui Apostol sorbea vraja primăverii, nesăturat.” Față de comportarea cam ușuratică a Martei devine impulsiv și rupe brusc logdna, de data aceasta din propria inițiativă. Gestul este interpretat și drept șovin, fiindcă Marta vorbise ungurește și venise însoșită de un ofițeer ungur. În atmosfera tensionată a orașului, întâmplarea nu va fi fără urmări, Bologa intrând în conflict cu Pălăgieșu, fost coleg de școală, un fel de colaboraționist căruia, după ce îl lovește, îi va cere iertare. De altfel, chia din primele momente ale revederii, doamna Bologa îi povestește fiului despre persecuțiile la care erau supuși români, despre arestarea protopopului Groza din cauza îndemnurilor patriotice adresate din amvon; ea îi mărturisește un gând, ca o speranță: „Am socotit că ai trecut în țară, la ai noștrii.”

După revelația din copilărie, Apostol cunoaște un al doilea moment de iluminare. Îîn fața lui apare mereu turnul bisericii de peste drum și crucea ce parcă strălucea cu fulgerări de aur. În continuare: „Ochii lui Apostol se încăpățânau să înfrunte razele ce izvorau din trupul crucii, parcă lumina lor orbitoare și triumfătoare ar fi încercat să-l sfideze sau să-l dojeanească tocmai momentele când creierii lui se frământau cu necredință ființei care i-a frânt în două viața. Apoi deodată privirea lui coborâ de la cruce, jos în cimitirul de lângă biserică și descoperi piatra cu inscripția aurită, însemnând mormântul și amintirea tatălui său … în aceeași clipă însă își aduse aminte atât de clar, ca și cum le-ar fi auzit acum, cuvintele pe care odinioară i le-a spus tatăl său, în Năsăud: «Să-ți faci datoria întotdeauna și nu uita niciodată că ești român …». adică ce rost are amintirea aceasta acuma? Se întrebă Apostol, luându-și seama și negăsindu-i rostul, nici legătura cu ceea ce îl preocupa pe el în momentul acesta.”

De acum înainte, neliniștea, îndoiala, nu-i mai dau răgaz, singura plăcere fiind aceea de a privi biserica: „Stătea ceasuri întregi în cerdac, la soare, sorbind albastrul văzduhului, în care își plimba neîncetat gândurile. Deseori ochii lui încercau să se odihnească contemplând crucea înflorită cu raze din turnul bisericii. Mai mult zăbovea împrejurul mormântului de piatră al tatălui său. Știa inscripția pe de rost, și totuși, de câte ori o privea, căuta să o silabisească, pentru că în vremea aceasta îi venea mereu în minte linia dreaptă pe care a urmat-o batrânul în viață. O linie dreaptă a râvnit și el cu patimă. În zadar. Între inima și mintea lui era un zid asupra căruia toate sforțările lui se plângeau nepunticioase.”

Toate acestea, reîntoarcerea la Parva, reîntâlnirea cu biserica, cu lumina acea divină, înseamnă pentru Apostol Bologa descoperirea dimensiunii ființei sale legată de imaginea obsedantă a tatălui său. Prin veghea la piatra de mormânt de produce un fel de reîncarnare, ca un transfer de personalitate, eroul reamintindu-și că face parte dintr-un lung șir de martiri care s-au sacrificat pentru drepturile românilor. Tot acum el are o adoua revelație: „Apoi deodată începu să se clatine și să se înalțe, purtat parcă pe aripi de cântece. Ochii lui priveau fără mirare, deșii cerdacul dispăruse și câmpurile de asemenea și tot pământul și numai crucea din vârful bisericii lucea foarte blând și aproape, încât, dacă ar fi înntins mâna ar fi atins-o … liniștea și misterele cerului și ale pământului se întâlneau fâlfâiau în inima lui și picurau roua bucuriei eterne în care străluceau miliardele de lumi văzute și nevăzute. Apoi o fericire fierbinte îi umplu ființa întreagă mai puternică decât bucuria vieții și mai dureroasă decât suferința morții. Apostol Bologa tresări ca și când s-ar fi trezit dintr-un farmec. Sus, în spatele crucii … râdea o geană albastră, luminoasă, vestitoare de soare nou. Inima îi tremura blând, împovărată de iubire și setoasă de a iubi. Apoi toate simțâmintele cele tulburi, ca și cele clare, se adunară într-un mănunchi solid, puternic, și îndată îi apăru în creier, un gând viu, ca un trăsnet «sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu».”

Scena această pare una legendară, când producându-se miracolul, eroul se simte alesul, în el coborând spiritul divin. În felul acesta, lui Apostol Bologa i se arată calea pe care va trebui să o urmeze, fiind predestinat să devină un fel de Mântuitor al neamului, să îndeplinească mesajul tatălui. Aceste pagini poartă puternică amprentă dostoievskiană sub aspectul revelației mistice, trimițând la analogii cu personajul Alioșa din Frații Karamazov. Apostol a descoperit dintr-o data seninătatea, limpezimea, sufletului împăcat cu sine însuși și de aici gestul, care pare nefiresc celor din jur de a cere iertare lui Pălăgieșu și Martei.

Partea a doua a romanului se încheie cu scena reîntoarcerii pe front lăsându-i pe cei de acasă nedumeriți de purtarea lui ciudată. Nu mică îi fu surpriza lui Bologa când o găsește pe Ilona așteptându-l pe peronul gării din Lunca, convinsă că el se va întoarce înainte de terminarea concediului. Rebreanu insistă asupra capacității de trăire intensă a lui Bologa în aceste momente, sugerează o anumită acuitate senzorială, eroul asumându-și din plin bucuria contopirii cu natura din primăvară: „Sorbi cu lăcomie lumina cereasc …” E setea acelor ce nu vor să se despartă de viață. Totodată, sufletul lui e fascinat de sentimentul tulburor pe care îl comunică până și vibrațiile glasului Ilonei, întreaga ei făptură.

Discuțiile cu camarazii reîntâlniți îi dirijează faptele într-un sens căruia nu i se poate opune. De altfel, el recunoaște în vocile lor propriile gânduri. Orice cuvânt rostit de cineva are un alt ecou alarmant, în sufletul lui: „De ce-mi urează drum bun?” se întreba la despărțirea de Gross. Mânat de premoniții Bologa își precipită toate acțiunile, grăbit să nu piardă timpul. Se hotărâște imediat să o ceară în căsătorie pe Ilona, pe care o iubește cu disperare, motivând lui Klapka: „Sufletul e același și la țărancă, și la contesă …” Bologa se manifestă cu aceeași exaltare ca față de Dumnezeu și în iubirea pentru Ilona: „Ar fi vrut să-și vestească fericirea deodată cerului și pământului.” Deși i se strecoară îndoiala că iubirea cea nouă l-ar putea îndepărta de la credințele și năzuințele lui, eroul, nu se poate sustrage unui fel de trăire totală, cu toate simțurile și gândurile neîncetat parcă toată viața lui ar fi fost amenințată de pieire.

Momentul iubirii e ca o nouă purificare a sufletului personajului, o treaptă către iubirea cea mare a lui Dumnezeu, despre care le vorbește și celor din jur, de exemplu lui Klapka. În sensul menirii cu care se crede investit Bologa, semnificativ e dialogul cu preotul Boteanu, acesta din urmă rostind cuvinte profetice: „Crede, Apostole, și Dumnezeu va coborâ în inima ta când va bate ceasul și nu te va părăsi în vecii vecilor!” „Vreau să văd și uneori îmi resimt ființa curată și primitoare ca un potir.” Această replică a lui Apostol îndeamnă la o interpretare în sensul misticii creștin-ortodoxe. Potirul este echivalentul cupei, vasul cu lichidul sacru, elixirul, aici substituindu-se ființei divine, întruchipate de Apostol scriitorul sugerează că eroul conferă deja un all sens și logodnei cu Ilona, îndreptându-se spre gestul final, pregătit întru totul, nunta fiind obligatorie în ciclul vieții. Invitat de preot, Bologa participă la slujba de Înviere. Noaptea acestei sărbbători poartă amprenta viziunii exatice a personajului. Cerul pare bolta unei imense catedrale, în vreme ce glasul preotului din bisericuța de lemn răsună ca dintr-o peșteră, părândui-se trâmbiță de argint ce vestește un alt timp.” Graba lui Bologa de a-și duce la îndeplinire gândul, e dictată de unele întâmplări: apar mai mulți dezertori, mai întâi trei, apoi încă patru și curând numărul lor este de doisprezece, unii fiind țărani unguri, alții soldați români.

Numit din nou judecător la Curtea Marțială, în drum spre cartierul general, Bologa are prilejul să vadă oameni spânzurați. Conștiința lui e atât de tulburată încât tabloul devine halucinant. În subconștient, eroul este dominat de complexul vinovăției, cu atât mai mult numai poate accepta să judece și să condamne la moarte. Rămas singur, el îi revede cu ochii minții pe cei spânzurați, obsedat de privirile lor în care a identificat privirea lui Svoboda, în timp ce în palme simțea atingerea aspră a funiei. Pentru o clipă se simte ca în ziua Judecății de Apoi.

Generalul Karg îi comunică lui Bologa misiunea deosebită pe care o avea în calitate de judecător la Curtea Marțială, dezertarea devenind un fenomen mai alarmant decât pericolul de pe front. Afară Bologa vede ceața, un întuneric simțit dureros, înfricoșător și care a schimbat deodată fața lumii. Timpul obiectiv își pierde dimensiunea, înlocuit fiind cu timpul pesonajului grăbit să-și îndeplinească gândul, dezorientat încă neștiind încotro merge: „Adică unde să mă duc?” se întreabă el. Ca de pe o peliculă întreruptă mereu, îi apar din subconștient întrebări dintr-o căutare nedefinită: „Oare ce-am uitat?” ceea ce căuta era harta cu pozițiile frontului.

Ilona îi ghicește intențiile și vrea să-l ajute oferindu-se să-l conducă deoarece cunoaște munții mai bine, dar Apostol nu o accepta să o sacrifice. Din nou ochii lui văd afară un infern cu „cerul negru ca și pământul” și doar „crucea” de lumină pe care o are în sine îi procură forța de a continua. Drumul pe care îl urmează i se pare cunoscut, ca și cum ar mai fi mers pe acolo într-o altă viață. Urcă și coboară pe o cărare umblată ca printr-un labirint cu o mulțime de obstacole. Un împătimit al iluziei, Bologa crede că va reuși până întâlnește sârma ghimpată ce marca poziția frontului și, căutând un loc de trecer, uită că îl pândesc atâtea pericole. Ca avertisment al interdicției îi apare o „stâncă” pe cărarea „ca un coridor între peretel râpei și tulpinile brazilor”, apoi cărarea interzisă și „sârma ghimpată … trei rânduri, cu împletituri dese.”

Chiar atunci când realizează pericolul, înstrăinat de propria-i ființă, Bologa continuă drumul până când e oprit de santinelă. Fatalitatea nu întârzie să se arate în persoana lui Varga, cel care îl arestează. Astfel, ulltima propoziție a părții a treia anticipează un final tragic: „Apoi fâșia de lumină muri în potopul de întuneric”. Simptomatic pentru Bologa, cel desprins de realitate, timpul exterior s-a oprit: „Numai vremea nu se clintea din loc.” După încordarea de până atunci, senzația următoare este întâi de o „ușurare ciudată”, apoi de o oboseală sfâșietoare, nemaiavând acum altă dorință decât odihna. La vederea dovezii zdrobitoare a intenției lui Bologa, harta, Varga reacționează cumplit: „În ochi îi fulgera dispreț și ură și triumf.”

Privirea buimăcită a celui prins îl dezorientează însă pe Varga, care cunoaște o înduioșare subită, ce ar putea o altă evoluție al personajului, asemănătoare cu cea a lui Bologa de la începutul romanului. Rebreanu sondează starea de spirit din armată, sugerând „degradarea sufletelor combatanților” constrânși să-și îndeplinească datoria față de stat. Sublocotenentul care îl duce pe Apostol Bologa spre cartierul general al regimentului remarcă, trecând pe lângă „braniștea de spânzurați, cât e de interesant, vorbind despre spioni și trădători și uitând postura celui pe care trebuia să-l predea. Absent până atunci, eroul realizează ce i se întâmplă abia când zărește pe șosea „un gâtlej strâmb, întocmai forma crengii de pe copacul cu spânzuratul singuratec.”

Dar chinul lui nu se va mai curma repede. Deși trauumatizat psihic, Bologa nu se desparte ușor de viață. Pe drum, ecoul își găsește forța de a comunica gândurile sale sublocotenentului, vorbindu-i despre ironia destinului de a-l fi transformat din judecător în osândit. Asistă la o zbatere a lui Bologa între cele două alternative: viața și moartea pe de-o parte soldații care îl escortează ca pe un criminal, pe de altă parte, „natura cu pomii înfloriți … și făntâna cu cumpăna în mijlocul curții.” Crohmălniceanu observa că în construcția romanelor lui Rebreanu bazate pe ciclitate, repetarea include și o degradare. Astfel, același preot care la condamnarea lui Svoboda era neconvingător și încurcat, în cazul lui Bologa e zelos, dezvăluindu-și automatismul și imbecilitatea: „Dumneata te rog să-mi dai lucruri concrete, nu …. echilibre sufletești.” El este acela care născocește că Bologa ar fi șeful bandei de dezertori, deci că ar fi vorba de o acțiune organizată.

Întemnițat în chioșcul asupra căruia își concentrase atenția în ziua precedentă, condamnatul descoperă că fereastra acestuia e o „cruce de lemn dintr-un pătrat alb”. Textul devine introspectiv, dominat de monolog interior. Metafizica romanului se sprijină pe disponibilitatea eroului de a problematiza și a diseca propria experiență, raportată la dimensiunile universale. Spiritul său își caută un corespondent universal, concetrând în clipe disponibilități de trăire umană. Implicat în infinte dispute interioare, Bologa devine indiferent la întâmplările exterioare: „O secundă mai puternică decât o viață de om … Viața omului nu e afară, ci înlăuntrul, în suflet … ce-i afară e indiferent … nu există.”

În aceste momente, pentru Apostol viața anterioară e ca un film învârtit nebunește. Ceea ce îl preocupă acum ține de o altă experiență, un alt început în care își ocrotește o demnitate de „viteaz”, „oricât ar umbla preotul să mă ponegrească.” Scriitorul surprinde cu o profundă înțelegere drama unei conștiințe atât de zbuciumate, încât nimic din ceea ce e omenesc nu îi este străin. Dorința lui Apostol ar fi fost aceea de a-și organiza o existență ideală în care să încapă toată bogăția de trăiri omenești. Va fi însă obsedat mereu de complexul vinovăției, al ezitărilor și incertitudinilor, al slăbiciunilor umane. Gândul fulgerător la Ilona îi aduce o căldură binefăcătoare în suflet.

Cunoscând anumite clipe de iluminare, la care ajunge prin „extaz de rugăciune”, Bologa nu acceptă ajutorul propus de Klapka pentru a-i salva viața, iar reacțiile sale de la proces sunt ale unuia care a pierdut de tot simțul realității. Desprins de mediul vieții militare, înstrăinat, el recepționează cu greu ce se petrece în exterior. Toată desfășurarea procesului exercită o presiune îngrozitoare asupra eroului căruia nervii nu-i mai rezistă și strigă: „Omorâți-mă! Omorâți-mă!”. La sfârșit se simte însă atât de detașat de toate, încât nu-și mai recunoaște numele, fiind pus în situația de a-și aștepta moartea și de a o înfrunta cu dezgustul aceste vieți. Până în ultimele clipe însă, Apostol va spera într-o minune salvatoare. Regretul disperat după viață îl exprimă și în drumul spre execuție, printr-o serie de gesturi sfâșietoare.

Nu întâmplător preotul care îl întâmpină este vechiul său prieten, Boteanu. Tot ce se întâmplă până la spânzurătoare lui Bologa se constituie într-un ceremonial de înmormântare plin de solemnitate. Pe tot drumul îl îsoțește plânsul Ilonei, iar senzația de plutire îl inundă ca un semn al înălțării spiritului. Descoperind pe Dumnezeu, eroul descoperă și iubirea nemărginită și iertarea. Cel care încercase odinioară rezistența funiei, ca judecăto și om al datoriei se trezește deodată în fața ștreangului, unde prima lui reacție e de spaimă, ca apoi să-l cuprindă din nou acel val de înstrăinare.

Peste întunericul nopții și plânsul cutremurător a lui Klapka, ultimele clipe ale lui Apostol Bologa sunt echivalente cu o înălțare. Ca un adevărat demiurg, Rebreanu își vede eroul înconjurat de lumina ce inundă tot universul, identificându-se parcă cu „luceafărul vestind răsăritul soarelui”, simbol al renașterii naționale. Glasul preotului încheie scena ca o vestire la ceruri: „Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol …. Apostol … Apostol”.

Transfigurarea din final a lui Apostol Bologa, ajuns la stadiul de homo religiosus, compune într-o clipă din elemente disperate un spațiu sacru. Este evident că romanul, „Pădurea Spânzuraților” a lui Liviu Rebreanu este dedicată românilor ardeleni care, printr-un lung șir de martiri și suferințe, vor obține eliberarea de sub jugul străin. Romanul a avut parte de nenumărate critici, nu mai mult sau mai puțin pozitice, Rebreanu fiind acuzat, „absența imagismului”, „întrebuințarea prea deasă a comparației sobre”, sau chiar de „lipsa înzestrării speciale în direcția intuiției limbii vorbite”, notațiile organice și senzațiile puternic accentuate.

Cert este însă că romanul lui Rebreanu se afla încă de pe atunci la un loc de cinste în literatura română, arătând că realismul românesc intrase într-o nouă fază.

Cap 3.2. Viziunea comică: „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial”

Când „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial” au văzut lumina tiparului, foarte puțini și-au dat seama că literaruta cehă se îmboogățește cu o operă profund națională și populară, că un mare scriitor dăruise poporului său o creție care îl situează în literatura universală alături de Swift, Cervantes sau Charles de Coster. Este de aceea un remarcabil merit al lui Ivan Olbracht faptul că el, cel dintâi, a știut să vadă în Jaroslav Hašek un mare scriitor, iar Švejk – una dintre cele mai importante cărți scrise în limba cehă.

După cum mărturisea Olbracht, „Peripețiile bravului soldat Švejk” au fost citite, încă de la prima aparăție, de mii de oameni și reușește să trezească cel puțin același interes până în prezent. Acesta era revoltat de faptul că deși zeci de mii de oameni râdeau cu hohote peste paginile acestei cărți, dintre oamenii lor de litere nu prea se găseau voluntari să o laude. „Întrabață pe un om din popor ce crede despre cartea aceasta și numai la auzul numelui de Švejk va începe să râdă. Puneți însă aceeași întrebare și unui om de cultură literară și veți vedea că va zâmbi parcimonios și va răspunde oarecum stingherit. Nu va avea curajul să fie nerecunoscător pentru clipele de desfătare pe care i le-a dăruit cartea și să vorbească urât despre ea, dar, pe de altă parte nu va uita să pomenească despre stilul ei neliterar, despre palmele nemiloase pe care cartea le dă vechii și noi estetici literare și mai ales estetismului literar vechi și nou. Iar când își va aminti de stilul ei, ce reproduce limba vorbită în cazărmi, pe stradă sau în cârciumi, limbă pe care o folosește de fapt neoficial și el, va spune totuși că nu se cuvine să o caracterizeze drept un lucru minunat.”

Rațiunile care ne fac să socotim „Peripețiile bravului soldat Švejk” o mare operă de artă sunt multiple. În primul rând, cartea lui Hašek este genială pentru că prezintă primul război mondial dintr-un unghi de vedere cu totul nou, așa cum nimeni altul nu a mai făcut-o până la el. Nu există altă carte în care tragismul, tâmpenia și cruzimea războiului imperialist să fie demascate cu o astfel de forță nimicitoare. Toți cei care până la Hašek au scris despre marele măcel au trebuit să facă un uriaș efort de voință pentru a se smulge din haosul moral în acre îi aruncase această catastrofă. Jaroslav Hašek – și acest luucru trebuie subliniat cu toată tăria – „nu a avut nevoie să îînvingă mai întâi războiul în sufletul lui.” El a fost chiar de la început deasupra lui. Și-a bătut joc de el în totalitatea lui și în fiecare amănunt, ca și cum ar fi fost vorba de o simplă încăierare de bețivi la o cârciumă din Zizkov.”

În al doilea rând, Švejk marchează un tip literar absolut nou în literatura universală: „tipul eroului popular considerat printr-o prismă cu totul neobișnuită, în contrast izbitor cu caracterele frământate de probleme adesea insolubile pentru vremea sau lumea în care trăiesc, nemulțumite și nefericite în mediul ambiant, care nu li se potrivește deloc.” Dimpotrivă, Švejk e mulțumit și bucuros în orice situație, nu-și pierde niciodată cumpătul, buna dispoziție și încrederea în sine și are „convingerea nestrămutată că din orice împrejurare, oricât de desperată ar fi ea, există o ieșire.”

Pentru a înțelege și mai bine toată originalitatea lui Švejk și implicit mesajul lui Hašek, e nevoie să facem o scurtă incursiune în istoria creării romanului, de la începuturile lui și până la forma în care îl avem astăzi. Din amintirile Jarmilei, Hašek se știe că pentru prima oară autorul s-a gândit la Švejk în vara anului 1911. Într-o seară, Jaroslav s-a întors acasă într-o dispoziție sărbătorească, s-a așezat la masă și, înfrigurat, a notat ceva pe o bucată de hârtie – titlul romanului, care era „Tâmpitul companiei”, după care urma o propoziție care începe așa: „S-a prezentat singur la recrutare, în dorința de a fi găsit apt și a intra în armată” și încă alte câteva cuvinte indescifrabile. Aceasta este prima însemnare despre Švejk. La câteva zile după aceea, în revista „Karikatury” a desenatorului Josef Lada, care avea să realizeze caricaturile pentru viitorul roman, a apărut o schiță al cărui erou este Švejk. În scurt timp au urmat apoi alte câteva. Aceste povestiri îl prezintă pe bravul soldat Švejk slujindu-și împăratul până la uitarea de sine și refuzând să părăsească armata chiar și atunci când o comisie medicală opinează pentru lăsarea lui vatră. E lesne de înțeles că pe vremea aceea Hašek trebuie să fi fost totuși destul de limpede dacă ne gândim că în timp ce „Švejk se topea de dragoste pentru măritul împărat de la Viena și ținea să-l slujească cu un devotament înduioșător, cu îndărătnicie chiar, tinerii cehi fugeau de umilința de a sluji în armata asupritorilor, refugiindu-se în masă în Elveția, America de Nord sau America de Sud.”

În 1916, în timp ce lucra la redacția publicației Cehoslovak, care apărea la Kiev, Hašek a început să scrie „Peripețiile bravului soldat Švejk în prizonierat.” În această cărticică de circa o sută douăzeci de pagini în format mic, în realitate era prea puțin vorba despre prizonieratul lui Švejk, era mai mult o relatare a întâmplărilor prin care trece bunul soldat Švejk în timpul războiului. Multe scene din această a doua versiune a lui Švejk se repetă și în cea din urmă, pe care o citim noi azi, ceea ce dovedește că Hašek a prelucrat acele idei ulterior într-o narațiune de proporții mari și cu adăugiri de elemente noi. Dar atât în versiunea din 1911 cât și în cea din 1916, accentul pus îndeosebi pe lupta poporului ceh pentru independență națională și pe ura lui împotriva monarhiei habsburgice. Încă din expoziția romanului transpare intenția care stă la baza întregului mod de a se comporta a lui Švejk: „procurorul a încercat să facă din Švejk un acuzat politic. El a arătat astfel că vorbele lui Švejk despre împărat, deși spuse pe un ton serios, au provocat râsul tuturor celor afllați în sală.” Prin aceasta Švejk s-a făcut vinovat de tulburarea liniștii și ordinii publice, procurorul pretinzând că acesta o făcuse dinadins.

Pasajul acesta este revelator pentru caracterul lui Švejk așa cum se va dezvolta el mai târziu. Oricât ar încerca el să-și arate, cu toată seriozitatea, devotamentul lui față de împărat, de armata austriacă, de superiorii lui, el stârnește numai râsul, pentru că modul lui de a acționa este absolut neașteptat și în opoziție totală cu felul în care ar trebui el de fapt să gândească și să acționeze, după legile bunului simț, în situația în care e pus. Ultima versiune se dovedește de cele care au precedat-o nu numai prin amploarea ei cât mai ales prin orientarea scriitorului. În primele două versiuni, așa cum am văzut, verva lui Hašek s-a îndreptat în special împotriva amatei austriece, ca instrument de asuprire și umilire a poporului. În cea din urmă satira lui țintește mult mai departe, e mai profundă, multilaterală. Este o satiră acerbă, cu scânteiri de geniu, la adresa militarismului în general, a tuturor războaielor pustiitoare, făcute de pe poziții ostile poporului, a războaielor nedrepte.

„Peripețiile bravului soldat Švejk” este astfel o cronică fidelă a primului război mondial pe care-l putem urmări în aproape toate fazele lui. De la cele dintâi clipe ale măcelului, întregul aparat de stat birocratizat și corupt al Habsburgilor desfășoară o activitate febrilă pentru a împiedica poporul să se întrebe asupra sensului acestui război pe care el nu l-a dorit și nu-l poate admite. Armata, presa, justițiia, societățile filantropice, pseudoștiința, toate se coalizează pentru a teroriza și înșela omul simplu. În vălmășagul acesta, în care cei mai mulți își pierd capul, își face apariția Švejk, care, „cu un calm desăvârșit și o voință ce nu poate fi tulburată de nimic, înfruntă necazurile ce se abat asupră-i, ca asupra tuturor oamenilor simpli, cu atâta seninătate și curaj, cu atâta bu simț și tenacitate, încât devine invulnerabil față de călăii lui.”

Arestat pentru că s-ar fi făcut vinovat de crimă, de înaltă trădare, exprimându-și opinia că războiul trebuie neapărat să izbucnească, Švejk nu este nici un moment intimidat și înfricoșat de soarta lui. Dimpotrivă, el e tot timpul deasupra închizătorilor lui, care n-au nici o putere asupră-i. Interogatoriile, în care în loc de întrebări sunt folosiți pumnii, sunt pentru el un moft, fiind de părere că, pe vremuri era mai rău: „Am citit undeva într-o carte că acuzații erau puși să umble pe tablă înroșită și să bea plumb topit, ca să se vadă dacă erau sau nu vinovați … ăl de stătea doar închis în camera de tortură se simțea ca un nou-născut. În ziua de azi arestul e o floare la ureche. Nici tu spintecare, nici tu butuci, pat avem, massă avem, lavițe avem, nu ne înghesuim ca sardelele, ciorbă ni se dă, pâine ni se dă, urciorul cu apă ni se aduce, latrina o avem colea, sub nas. În toate se vede progresul.”

Amenințat cu trimiterea în fața unor comisii medicale pentru a se vedea dacă nu cumva e nebun, bunul Švejk nu se neliniștește deloc. „Mie nu mi-e frică de oamenii ăștia, spunea el. Când eram ostaș m-a examinat un medic veterinar și am ieșit bine la examen. Iar când e acuzat, pe nedrept, că se preface a fi bolnav spre a nu fi trimis pe front și supus unui tratament medical barbar în fața căruia niciunul dintre simulanții adevărați nu rezistau, Švejk are întotdeauna o atitudine bărbătească și și își pune în vădită inferioritate călăul, arătându-i că e mult mai puternic decât orice cazma și bătându-și joc de elsub masca celei mai ortodoxe lealități: „Nu mă cruța – își îndemna el călăul – gândește-te la prietenul tău. Chiar dacă în locul meu ar fi taică-tu sau fratele tău bun, tu trebuie să-i aplici clistirul fără șovăială. Gândește-te că de clistirele astea depinde soarta Austriei și că izbânda este a noastră.”

Această forță pe care întregul aparat al statului asupritor nu este în stare să o înfrângă i-a insuflat-o lui Švejk în primul rând conștiința că în societatea în mijlocul căreia trăiește e „ceva putred” și că lucrurile nu mai pot să dureze mult. Convingerea aceasta, pe care o simte împărtășită de întreg poporul, deși acesta nu găsește încă mijloacele sau nu are curajul încă să o exprime, îi dă putere să fie senin și optimist, să aibă o nezdruncinată încredere în viitor. În felul acesta el devine, de la început, reprezentantul maselor populare care urăsc războiul și luptă prin toate mijloacele ca să nu fie nimicite.

Inițial, Švejk are o atitudine defensivă, de apărare a prorpiei sale persoane împotriva nebuniei dezlănțuite în jurul său. Când autoritatea bagă de seamă că în spatele frunții senine ale bravului soldat ar putea să se ascundă cumva gânduri subversive, și îl întreabă „Aș vrea să știu, porc de câine, ce gândești tu acum?”, bravul soldat răspunde fără să clipească:

„Cu respect vă raportez că eu nu gândesc, pentru că în armată soldatului îi este interzis să gândească. Când, cu ani în urmă, eram în regimentul 91, domnul căpitan ne zicea întotdeauna «Soldatul n-are voie să gândească singur. Pentru el gândesc superiorii. Când soldatul începe să gândească, numai e soldat, ci un nespălat de civil.»” Și figura lui blajină îi înșeală pe toți căpcăunii cu care are de-a face.

Dar, în timp, în tăcerea de moarte pe crae clasa stăpânitoare a așternut-o peste spatele frontului, încep să apară și să se audă glasuri de revoltă care vestesc că poporul se trezește, că el începe să întrezărească ieșirea din război printr-o răsturnare revoluționară. „Ar trebui să fii de față când se strâng vecinii jos, la Skocice, spune un cioban. Fiștecare are pe câte unul în război și să-i auzi cum îți vorbesc. După râzboiul ăsta zice că va fi libertate, n-au să mai fie nici curți boierești, nici împărați, nici baroni și moșiile cică s-or lua.” Iar teteristul Marek spune răspicat că, cu ajutorul tribunalelor nu se pot câștiga războaie, dacă ele nu-s dorite de popor.

De aceea nici Švejk nu se menține multă vreme în postura exclusivă de apărare, ci trece curând la atac. Firește, nu trebuie ssă ne gândim nici o clipă că Švejk este un luptător în accepțiunea curentă a acestui cuvânt, dar sapă cu tenacitate la temelia ordinii existente și ajută activ, deși nu totdeauna conștient, la dărâmarea a ceea ce a fost clădit pe impilare și sclavie. Liniștit și veșnic cu zâmbetul pe buze, cu o șiretenie ascunsă sub masca fidelității și devotamentului nețărmuit, el execută ordinele pe dos și provoacă oriunde se află numai încurcături și catastrofe. Arma lui este aparent inofensivă, ridicolul, dar el o mânuiește cu atâta pricepere încât învinge totdeauna infamiile pe care războiul nedrept și cei care l-au provocat le revarsă asupra lui.

Superiorii lui nu izbutesc niciodată să-i vină de hac, pentru simplul motiv că Švejk nu se teme de ei. Sub uniformele lor cu fireturi lucitoare el îi vede așa cum sunt: meschini, inculți, răi dar și fricoși. Este adevărat, ei sunt de multe ori cruzi și răzbunători și-l pedepsesc fără cruțare, dar nu-l pot determina niciodata să-și schimbe felul de a fi. Acest lucru se întâmplă deoarece Švejk e însăși poporul ceh, care se apără de calamitatea războiului și de poftele nebune de cuceriri ale stăpânirii, de nesfârșitele suferințe, de foamea și mizeria aduse de război, printr-o rezistență organică, care, până la urmă, va duce la înlăturarea ordinii sociale care dă naștere războaielor de agresiune.

Desenatorul Josef Lada, cel care a realizat ilustrațiile pentru „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial”, exprimă spiritul nemuritor al lui Hašek, ce constă în falsa lui supunere față de puternicii zilei pe care, lăudându-l cu intenție în mod exagerat, le dezvăluie cu atâta pătrundere ridicolul și hidoșenia încât pasivitatea lui de suprafață se transformă , sub ochii noștrii uimiți, într-o uriașă și incomparabilă forță explozivă, care nimicește fără cruțare mitul puterii dușmănoase ce hotărâște destinele oamenilor, fără voia și împotriva lor. Iată-l de pildă, pe Švejk discutând liniștit la o halbă de bere cu agentul secret Bretschneider, aflat în exercițiul funcției lui, adică în plină vănâtoare de oameni mai mult sau mai puțin vinovați, pentru temnițele chezaro-crăiești. Bunul și bravul nostru soldat admite din toată inima și cu toată seninătatea că asasinarea arhiducelui Ferdinand la Sarajevo e o pierdere grea pentru popoarele Austriei, dar felul în care își exprimă regretul pentru moartea meștenitorului tronului îl caracterizează chiar de la primele pagini: „E o pierdere, nu se poate tăgădui, spune Švejk. Mare pierdere. Ferdinand nu poate fi înlocuit cu orice dobitoc.”

Sau părând că-și aduce aminte cu mare plăcere de vremurile bune de altădată, când fusese recrut în armata împăratului, cu o față deschisă și surăzâtoare ca o lună plină, Švejk povestește o întâmplare aparent maruntă, dar care, pusă parcă deodată sub o lipă, capătă dimensiuni și semnificații ce depășesc cu mult cadrul limitat al ce lor povestite, pentru a îmbrăca o valoare de generalitate, devenind tipică:

„În armată, fără disciplină se duce dracului totul, comentează blajin eroul nostru. Locotenentul nostru Makovek ne spunea mereu «Dacă n-ar fi disciplina, mă tâmpiților, v-ați cățăra ca maimuțele în copaci. Milităria vă face oameni, idioților, neisprăviților!» Și n-avea dreptate? Închipuiți-vă un parc, să zicem la Karlak și acolo în fiecare copac câte un soldat fără disciplină. Vedeți, de asta m-am temut eu întotdeauna.” Dar după un asemenea comentariu, făcut cu un glas egal și cu o figură care radiază de mulțumire, ce mai rămâne din trufia imbecilă a ofițerului regal și imperial, plătit să transforme soldații în roboți necuvântători, buni pentru a fi aruncați în monstruosul abator al războiului.

Aceasta este „trăsătura de geniu a lui Hašek”: cu mijloacele unui artist desăvârșit el a creat, pentru prima oară în istoria literaturii tipul răzvrătitorului, a eroului care exprimă mânia și disprețul maselor față de asupritori, sub înfățișarea unui tip care pare că, dimpotrivă, întruchipează tocmai respectul dus până la orbire față de autorități, a unui individ care pare că nu are altă rațiune de a fi decât să primească și să execute fără comentarii ordinele superiorilor.

Să nu ne închipuim însă, nicidecum că „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial”, se rezumă doar la relatarea ispravelor bunului și neînfricatului nostru prieten. Acesta este eroul ei principal, dar cartea lui Jaroslav Hašek este o mare frescă socială, pictată cu culori corozive, o neîntrecută satiră a unui întreg regim intrat în descompunere. Odată cu Hašek noi disprețuim și râdem nu numai de cei care lovesc direct în Švejk, ci șși dimpotrivă de falșii lui protectori: doamnele caritabile care vor ca soldații să plece pe lumea cealaltă cu cugetul împăcat, slujitorii bisericii care nu cred în nimic, dar și de regulamentele absurde redactate de inapți, de stilul pompos al presei oficiale, de generalii și de agenții secreți ai statului asupritor, de jandarmii sau judecătorii lui. Cu alte cuvinte râdem de întreaga lui organizare și de principiile pe care se întemeiază și ne bucurăm că lucrurile stau așa, că dușmanii omului simplu sunt demni nu numai de ură, ci și de batjocura noastră.

Din păcate, „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial”, este un roman neterminat. Din punct de vedere structural, este alcătuit din patru părți intitulate de autor „cărți”, după cuum urmează „În spatele frontului”, „Pe front”, „Gloriosul dezastru”, „Continuarea gloriosului dezastru”. Fiecare parte este împărțită în mai multe capitole, intitulate sugestiv pentru conținutul acestora. Tehnicile compoziționale sunt clasice. Narațiunea este la persoana a III-a, iar întâmplările hazlii se desfășoară în ordine cronologică, înșirându-se armonios unele după altele. Cu alte cuvinte, narațiunea este liniară, fără ramificații, divagații sau acțiuni paralele. Este o povestire comică, satirică chiar dar și aventuroasă capre pune în lumină mereu același personaj principal oomniprezent în prim.planul acțiunii – Švejk.

Josef Švejk, acest personaj comun, recrutat de la periferiile orașului Praga, un individ glumeț, șmecher, care deviază întotdeauna de la subiectele discuțiilor prin exemplificările sale complexe și detaliate care nu au legătură cu cele ce se vorbesc, un încurcă lume care face mereu boacăne, dar care scapă întotdeauna cu basma curată, reușește să facă pe prostul atât de bine încât păcălește vigilența autorităților militare, medicale și adesea îl induce în eroare chiar și pe cititor. În postfața primului volum autorul declară că bravul soldat este un tip isteț, dar prefăcut, iar în portretul pe care i-l face pare un tip inocent: „fața-i zâmbitoare, încadrată de urrechi mari și ieșite de sub capela îndesată exprimă siguranța de sine și totodată nevinovăție. Ochii lui păreau că întreabă: «Nu vă supărați, am făcut vreun rău? Sunt eu vinovat cu ceva?»”

Soldatul se declarăîn orice împrejurare că este cretin, idiot, tâmpit și bou și este de acord cu oricine îi aplică aceste calificative. După ce este arestat de agentul secret în cârciumă și acuzat de „înaltă trădare”, este dus la comisariatul de poliție. Acolo anchetatorul îl avertizează să nu facă pe prostul, dar Švejk îl asigură că nu se preface.

„N-am de ce să mă fac, răspunse Švejk cu gravitate… Eu am fost reformat din armată și declarat idiot în mod oficial de o comisie specială. Sunt un idiot oficial.” El se simte bine în orice împrejurare și nu se teme de nimic. Când după interogatoriu este dus într-o celulă unde restul bărbaților de acolo erau încremeniți de spaimă, acesta îii încurajează spunându-le că arestul e floare la ureche, întrucât omenirea a progresat. Comisia de medici care l-a examinat pe Švejk a întocmit un raport în care au consemnat că acesta „suferă de tâmpenie totală și de cretinism congenital.”

Ajuns la ospiciu, medicii de acolo constată că Švejk are reflexe normale, dar în fața prostiilor pe care le debitează nu știu ce să creadă. În consecință, diagnosticul lor este: „simulant cu mintea reedusă.” Considerându-se că de fapt nu este un nebun periculos „ca-n sânul lui Avraam”, dar fără să i se dea rația de mâncare cuvenită. Drept urmare acesta face un scandal și este dus din nou la poliție, de unde i se dă drumul în sfârșit acasă, unde doamna Mülerova, care avea grijă de casă, îl aștepta doar peste câțiva ani. Švejk este supravegheat în continuare de detectivul care practic l-a trimis la pușcărie și care încearcă să-l tragă de limbă, să-l provoace să spună ceva compromițător la adresa conducătorilor țării, dar acesta întoarce până și cele mai abile convorbiri politice în așa fel încât aducea vorba mereu despre afacerea sa cu câini, despre cotoii pe care-i vinde și care se presupune că sunt rase pure.

Într-o zi, Švejk este chemat la oaste și fiindcă suferea de reumatism, apare la recrutare într-un scaun de rotile împins de doamna Mülerova și cu niște cârje împrumutate de la un vecin, fapt care stârnește multă vârvă în presă și în opinia publică, ce-l percepea pe Švejk drept un brav și adevărat patriot, care deși este invalid, este gata să-și dea viața pentru împăratul său. Ajuns la garnizoană, unde declară că suferea de reumatism, este trimis la spitalul garnizoanei, loc în caree erau torturați cei care erau simulanți. De la spitalul militar, unde suportă toate relele tratamente și cruzimile cu bărbăție, ajunge la închisoarea militară și de aici este luat ca ordonanță de preotul catolic Otto Katz, un bețiv și viicios care cu doar câțiva ani înainte se convertise, întrucât era evreu. Feldkuratul Katz, după multe peripeții pe care le-a petrecut împreună cu Švejk, îl pierde pe acesta la jocul de cărți, astfel că bravul soldat ajunge ordonanță la locotenentul major Lukas, alături de care va rămâne până la sfârșitul romanului și căruia îi va face multe necazuri, care culminează cu trimiterea pe front.

Locotenentul major Lukas ajunge adesea la disperare din cauza gogomăniilor pe care le face, printre care se numără: îl face de râs în fața generalului major care îi trimite pe front drept pedeapsă pentru că i-au furat câinele, pe tren trage semnalul de alarmă și este dat jos, fapt care îl determină să o ia pe jos spre front, dar o ia în direcție opusă, pornind într-o anabasă plină de încurcături până să ajungă la destinație, unde Lukas era bucuros că scăpase de el. Švejk mai comite o multitudine de absurdități, cum ar fi: probează uniforma unui soldat rus care se scălda într-un iaz, de acolo este luat prozonier de austrieci, considerat trădător și condamnat la moarte, dar situația se clarifică în final și scapă cu bine, ajunge pe frontul din Ungaria unde intră în conflict cu niște civili ungurii, iar în consecință Lukas este acuzat de șovinism, ajunge ordonanța companiei sale, compania 11 și încurcă romanele care conțineau cheia codificărilor mesajelor secrete de pe front. Švejk este un mare ghinionist căruia lucuurile îi ies mereu pe dos, deși are cele mai bune intenții.

Însă un lucru foarte important și care nu-l părăsește niciodată, este plăcerea personajului de a povesti. Tot timpul găsește ceva de povestit, chiar dacă nu are nici o legătură cu conversația, fie că se află în fața superiorilor, fie printre cei de condiția sa. Orice îi stârnește pofta homerică de a povesti, iar aceste povestiri ale lui încep așa: „Asta îmi aduce aminte de …”, „Tot așa s-a întâmplat …”, „Am cunoscut și eu pe unul care…”.

În posttfața la „Cartea întâi” autorul precizează că romanul este o „frescă” istorică a unei anumite epoci”, iar prin „expresiile tari” pe care le folosește el exprimă antipatia și disprețul poporului ceh față de împărat. Romanul are un caracter antimilitarist și antirăzboinic, iar narațiunea, deși comică, are la bază o nenorocire, un dezastru, care a fost Primul Război Mondial. Tocmai prin această tratare umoristică a tragediei reale se remarcă lucrarea lui Hašek. Comicul romanului nu este unul gratuit, cum s-ar părea după o lectură superficială, ci este o complexă satiră a cărei țintă războiul și Imperiul Austro-Ungar. Chiar din primele pagini ale romanului, de la imaginea cu tabloul lui Franz Josef care era „căcat de muște”, de la cârciuma lui Palivec și până la sfârșit, romanul înfățișează un imperiu al cărui sfârșit este iminent și o monarhie de care se va alege praful.

Răul se află în partea superioară a ierarhiei sociale, în clasa aristocrației. Arhiducele Ferdinand, cel „ciuruit” la Sarajevo, după cum spunea Švejk, era imoral și alerga femeile pe moșia sa de la Konopšite. Iată și părerea lui Švejk despre casa de Habsburg: „Ce fel de insulte se aduc împăratului șa beție? Tot felul! Îmbătați-vă numai, puneți să vi se cânte imnul austriac și veți vedea ce urmează. Veți auzi atâtea despre împărat, că numai pe jumătate dacă ar fi adevărate, ar fi destul să fie făcut de râs toată viața” Este o declarație pe care Švejk o face agentului secret, pornit să-l tragă de limbă pentru a-l putea acuza de „înalta trădare” sau „instigare la revoltă” și trimite la închisoare, de aceea continuă cu prudență și compătimire: „Dar el, bătrânul, zău că n-o merita săracul. Soția Elisabeta i-a fost înjunghiată, pe urmă i s-a prăpădit Jan-Orth; frate-său, împăratul Mexicului, a fost împușcat într-o fortăreață, și acum la bătrânețe, i-au mai împușcat și nepotul. Ar trebui să aibă omul nervi de oțel. Pe lângă asta îl mai înjură și bețivii. Dacă ar izbucni astăzi ceva, eu unul m-aș duce voluntar să-l apăr, chiar de m-ar face harcea-parcea.”

Elanul său prefăcut este contrazis mai târziu într-o discuție în care spun despre împărat că este un tâmpit: „Tâmpit de-a binelea … prea deștept n-a fost el niciodată, dar războiul ăsta cu siguranță îi pune capac.” În altă împrejurare, când Locotenentul major Lukas îl anunță că au fost transferați pe front în prima linie din cauza că Švejk a furat grifonul colonelului, acesta îi răspunde cu subtilă ironie: „Cu respect vă raportez, domnule oberlaitant, că mă bucur mult. Ce bine are să fie când vom cădea împreună pentru majestatea sa împăratul și pentru familia lui.”

La tot pasul sunt ridicularizate entuziasmul militarist și pseudopatriotismul. Un exemplu ar fi fost discuția purtată de ostașii de la un spital militar unde preotul Otto Katz, însoțit de Švejk care îi are ordonanță și țârcovnic s-a dus să împărtășească muribunzii. Un soldat bătrân își pierduse credința în Dumnezeu, pentru că, de când a izbucnit războiul, în toate bisericile se fac slujbe pentru succesul armatelor, iar Dumnezeu apare în postura de comandant de stat major, pe când oamenii mor pe capete, iar cei care scapă rămân schilozi pe viață. Švejk intervine în discuția dintre răniți și cu prefăcută seninătate declară: „Eu unul socotesc că e foarte frumos să te lași înjunghiat cu baioneta, zice Švejk, și nici un glonț în burtă nu e rău, dar și mai frumos e când te sfârtecă grenada. Te uiți cum îți zboară picioarele, cu burtă cu tot, și ți se pare atât de ciudat că mori din așa ceva, înainte ca vreunul să te lămurească cum devine cazul.”

Un alt exemplu ar fi discuția dintre bravul soldat și un plutonie, care îi cere părerea despre durata războiului. Švejk îi răspunde: „Cincisprezece ani … Asta-i la mintea cocoșului, dacă odată am avut un război de treizeci de ani, acum, că suntem pe jumătate mai deștepți, e limpede că treizeci împărțit la doi egal cincisprezece. Și apoi continuă: „Eu unul, să știți, nu vreau să aud de pace până nu ne vedem la Moscova și la Petrograd. Ce fel de război mondial ar fi și ăsta, dacă am sta și am trage bășini în jurul granițelor.”

Războiul și militarismul sunt privite dintr-un punct de vedere protestatar. Bărbații sunt înrolați cu forță și pentru a scăpa de front simulau tot de felul de boli, iar alții ajungeau până acolo încât de mutilau. Aceștia erau ținuți în arest și torturați pentru a alunga „demonul înșelăciunii din sufletul simulanților.” Tortura consta în dieta absolută, spălături stomacale de două ori pe zi, clismă cu apă săpunită și glicerină, împachetări în cearșafuri muiate în apă rece. Švejk era considerat și el simulant. În ziua în care a primit ordinul, fiind ținut la pat din cauza reumatismului, s-a prezentat la comisie în cărucior însoțit de menajera sa, doamna Mülerova, „O femeie bătrână, împingeau un cărucior în care ședea un bărbat cu chip ostășesc și cocardă lustruită, facând semne din cârje … și strigă: La Belgrad!”

Sunt prezentați în mod ridicol și anumiți gradați, însetați de gloria militară. Toți acești gradați fioroși sunt de fapt niște cretini care se simt protejați de uniforma militară și care nu au aptitudini de buni organizatori și conducători ai armatei. Astfel, colonelul Krauss, căruia Švejk i-a furat grifonul, era așa de prost și suferea de mania explicatului, încât ofițerii îl ocoleau. Alți reprezentanți autoritari ai armatei sunt maiorul von Schwarzburg, cadetul Biegler, locotenentul Dub, care amenința pe soldați că are să-i facă să plângă și că nu le dorește să-i cunoască partea rea.

În roman nu este de fapt descrisă nicio scenă de luptă, dar peregrinările batalionului și ale lui Švejk de la Budejovice pe frontul din Ungaria, apoi în Galiția. Ei se află pe tot parcursul romanului în spatele frontului, deși ne așteptam să participe la luptă ca să le vedem atitudinea și comportamentul în fața inamicului. Cu toate acestea teteristul Marek, care este însărcinat să întocmească jurnalul companiei, în care să prezine cronologia evenimentelor, scrie istoria batalionului și aventurile precum și victoriile sale cu anticipație, descriind adevărate fapte de vitejie. Noua sa metodă constă în consemnarea la început a unor fapte mai mărunte, pentru că „nu putem începe chiar din capul locului cu victorii mari”, de aceea își alcătuiește un plan al victoriilor viitoare, în care pune în evidență spiritul de sacrificiu al ostașilor care vor reuși să-l ia prizonier și pe țarul Rusiei.

În roman sunt o multitudine de scene de un comic irezistibil. Să ne amintim de scena în care Švejk este ordonanța preotului Otto Katz și împreună cu acesta trebuie să miruiască răniții din spital. Fiindcă preotul a uitat cum să oficieze această taină, Švejk care găsește soluții în orice împrejurare, îi cumpără un catehism și pentru că era nevoie de untdelemn sfințit de episcop, îi cumpără un litru de ulei de cânepă. Când îi înmănează feldkuratului uleiul, îi zice cu solemnitate: „Carevasăzică, ulei avem … ulei de cânepă numărul trei, calitatea I, putem să ungem cu el un batalion întreg. E o firmă solidă. Vinde și vopsele, lacuri și pensule. Ne-ar mai trebui un clopoțel … „ Și într-adevăr a furat un clopoțel de la poarta unei cârciumi, iar a doua zi a luat o trăsură și au plecat cu ea la spital. Švejk suna din clopoțel, iar preotul ținea în mână sticla de ulei, cu care binecuvânta credincioșii care-și scoteau pălăriile. Ironia însâ a făcut ca, pe când au ajuns la destinație, bolnavii decedaseră. Părea prea rău nu s-a întristat că au găsit rapid o altă întrebuințare „untedelemnului sfințit” – și-au uns cu el cizmele și broasca de la ușă.

Între soldați există și unele animozități îndreptate mai ales împotriva ungurilor. Când locotenentul Lukas este declarat șovin de presa maghiară, colonelul austriac îi ia apărarea și-și exprimă deschis disprețul pe care îl are față de „canaliile de unguri”. Švejk are și el o părere originală despre ei: „Se găsește câte un ungur care nu-i ungur din vina lui.”

Note bibliografice

CAP. 4 CONCLUZII

Ajunși la finalul acestei lucrări, suntem în stare să tragem anumite concluzii, să facem câteva aprecieri și să exprimăm niște opinii. Asemănările dintre cele două romane sunt mai mult decâr evidente și merg pe linia tematicii de război, cu implicațiile sale, a realității sociale din acea perioadă. Însă astfel de asemănări există și în ceea ce privește stilul compozițional, unul antiromantic și antiidilic, sub aspectul measjului realist și modern, însoțit de refuzul prețiozității stilistice, precum și în atitudinea clar antirăzboinică a celor doi autori.

Bineînțeles, aceste asemănări sunt relative și limitate, întrucât atât Hašek cât și Rebreanu au stiluri și viziuni proprii, destul de diferite și personale. Hašek pune accentul pe ideea de patriotism și de eliberare în lucrarea sa, pe când cea a lui Rebreanu tratează problema conștiinței naționale dintr-o perspectivă psihologică a conflictului interior. Bologa nefiind adeptul clișeelor politice gen „nație română” sau „patrie”. Limbajul folosit ar fi un alt exemplu. Rebreanu, deși nu este adeptul prețiozității stilistice, folosește totuși un limbaj literar ales, pe când Hašek își dă frâu liber exprimării, spunând întotdeauna lucrurilor pe nume, călcând în picioare pruderia mic burgheză. De altfel, Hašek a ținut să-și precizeze punctul său de vedere în această direcție în post fața volumului I:

„Viața nu este o școală de maniere elegante. În viață, fiecare se exprimă așa cum știe. Maestrul de cermonii, doctorul Guth, vorbește altfel decât cărciumarul Palivec de la Ulciorul, iar acest roman nu este unul de maniere alese, pentru salonarzi sau o carte educativă întru cunoașterea expresiilor care pot fi folosite în societate. E o frescă istorică a unei epoci. Dacă e expresie mai tare, dar care circulă, se cere întrebuințată, nu preget să o redau întocmai, așa cum e. Consider parafrazarea sau înlocuirea prin puncte cea mai stupidă falsificare (…) Bine s-a spus cândva că un om cu educație aleasă poate citi orice. Împotriva a ceea ce este firesc se ridică numai porcii și bădăranii ipocriți, care în purismul lor abject nu se uită la conținut, ei se năpustesc asupra unor cuvinte izolate. Cu ani în urmă am citit critica unei nuvele, în care criticul era furios din pricina că autorul scrisese despre un personaj că și-a suflat și și-a șters nasul. Expresia pare a fi împotriva a ceea ce este estetic și înălțător în literatura care trebuie pusă la dispoziția poporului. Și asta nu-i decât o mică mostră de ce fel de dobitoace se nasc sub soare. Oamenii care se indignează de o expresie mai tare sunt niște lași, căci realitatea vieții îi va surprinde nepregătiți și tocmai acești oameni slabi sunt cei mai mari dușmani ai culturii și ai formării caracterelor. Dumnealor ar educa poporul ca o ceată de omuleți hipersensibili, de practicanți ai falsei culturi de tipul Sfântului Aluis. (…) Folosind în cartea mea câteva expresii tari, am putut constata, în treacăt, cum se vorbește în realitate. Nu-i putem cere cărciumarului Palivec să vorbească ales ca doamna Lavdova, doctorul Guth, doamna Fastrova și mulți alții care ar dori să facă din Republica Cehoslovacă un mare salon cu parchete, în care să se umble în frac, cu mănuși, să se vorbească numai în cuvinte alese și să se cultive manierele elegante de salon, sub ar căror văl, tocmai filfizonii salonarzi se aruncă în brațele celor mai feroce destrăbălări și excese.”

Spre final, Hašek adăuga: „Nu știu dacă în această carte voi izbuti să redau ceea ce am vrut. Faptul că am auzit pe unii oameni tratându-se cu expresia ești prost ca Švejk, mărturisește oarecum contrariul. Dar chiar dacă cuvântul Švejk va deveni o nouă înjurătură în cununa înflorită a ocarei trebuie să mă mulțumesc și cu această contribuție la îmbogățirea limbii cehe.”

Am ținut în mod deosebit să dau aceste citate, întrucât ele expliică atitudinea și limbajul folosit în roman și implicit în unele din citatele pe care le-am dat.

Satira lui Hašek este una impresionantă și care a prins la publicul larg poate și datorită faptului că a fost scrisă sub formă de comedie, lucru vizibil încă de la început, prin însăși personajul Švejk și peripețiile sale. Se poate spune că brvul soldat Švejk avea o figură din care se putea vedea clar că avea multe pe inimă, îi plăceau lucrurile neîngăduite, fără voie își scotea superiorii din minți, aceștia răcnindu-i în față de nenumărate ori, nedelicat, „pleacă bestie!”; „pleacă mizerabilule!” sau „idiotule, dobitocule, secătură” dar acesta, fiind cuumsecade nu punea la suflet și se întorcea mereu cu forțe proaspete, rostind plin de avânt: „Cu respect vă raportez!”.

Švejk este într-adevăr un erou ascendent pentru era noastră și nu pentru că am fi neapărat adepții limbajului folosit de Hašek, ori pentru că bravul soldat ar fi vreun model intelectual, ci pentru simplu fapt că el folosește o tehnică de supraviețuire mai diferită în circumstanțele neospitaliere a societății postmoderne în care trăim și care este din ce în ce mai complexă și uneori bsurdă. Metoda sa este de a pleda drept un idiot veritabil și de a-și îndeplini ordinele în așa fel încât să pară absurde și este una dintre cele mai unice strategii de supraviețuire concepută vreodată de oameni. Vizitatorii Republicii Cehe vor avea ocazia să vadă pe ici pe colo câte o reprezentare a bravului soldat în uniformă și cu o bere în mână. Acesta a devenit, în mod neoficial, mascota cehilor. Josef Lada, cel care a realizat caricaturile originale ale romanului, a avut un uriaș succes cu reprezentările sale expresive și sugestive ale lui Švejk și ale altor câteva personaje din cu care acesta a intrat în contact.

Jaroslav Hašek romancier, umorist, adept al glumelor și povestirilor, creatorul capodoperei satirice „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial” este alături de Franz Kafka, cea mai reprezentativă figură a Pragăi literare, propunând o literatură mai colorată și blasfemă. El a fondat, în același spirit, un partid politic numit „Partidul Progresului Moderat în Limitele Legii”, iar din banii strânși din acestă activitate i-a cheltuit într-o cârciumă locală. Prin operele și atitudinile sale, el și-a făcut mulți dușmani. Cehoslovacia burgheză nu l-a recunoscut multă vreme pe acest fidel interpret al spiritului popular ceh, iar creațiile sale au fost la început disprețuite și alungate la periferia literaturii. Acestea însă sunt actuale și iubite până azi, apreciate în literatura universală. Creatorul lor a primit din partea istoriei o binemeritată recompensă: cei împotriva cărora el a luptat cu atâta curaj și consecvență, cu atâta artă și succes, au fost alungați de poporul lui în arhiva istoriei. De aceea noi, cititorii lui de azi, putem avea doar un singur regret când lăsăm din mână această memorabilă carte, „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial” – acela că Jaroslav Hašek nu a mai apucat să o termine.

Revenind la Liviu Rebreanu, subliniez faptul că acesta este ctitorul romanului românesc modern, Fiu ilustru al Ardealului, el reprezintă personalitata de prim ordin cea mai complexă a primei jumătăți a secolului XX, primul romancier obiectiv al universului rural, în opera căruia infiltrațiile lirice sunt expurgate aproape complet, un adevărat „romancier al mulțimilor”. Autorul a fost dintotdeauna preocupat de destinul romanului, de necesitatea cultivării lui, de încurajarea tinerelor talente în acest domeniu. În problema raportului artă – realitate, el adoptă un spirit realist, pronunțându-se pentru prioritatea vieții și pentru pulsațiile sale, fără a pune accentul pe arta frumosului, care în perspectiva sa era o născocire omenească.

Rebreanu, spre deosebire de Slavici, „omul care nu a vrut să fie scriitor”, a știut dintotdeauna că are ca menire scrisul. S-a modelat singur, de la reînvățarea limbii române cu dicționarul și vocabularul alături, până la încercările de proză scurtă și îndrăzneala abordării, de-a lungul timpului, a mai multor tipuri de roman. Tiberiu Moșoiu spunea despre Rebreanu că a fost cel dintâi care a reușit să iasă cu totul din sine, să-și facă un crez literar din sfaturile pe care Flaubert le dădea cândva lui Maupassant, să privească cu un ochi de cercetător științific viața, să creeze un personaj dintr-o acumulare de note și obsevații riguroase, dar și că a reușit să înalțe din tendințele romanului rus efectele pe care le poate produce, în sufletul unui erou, alternarea a două elemente etice opuse.

Criticii literari afirmau păreri foarte diferite despre el. Unii considerau că Liviu Rebreanu primise în literatura românească cu o concepție relativ învechită, cea a strictului naturalism, dar tocmai prin acea întârziere în moda timpului își rezerva un teren neexploatat și fertil. Într-o societate influențată excesiv de stratificarea socială, unde lupta egoistă într-o realizare are loc fără eroism, din îndârjiri obscure și din compromsuri asemănătoare cu cele zugrăvite de Balzac, un ochi ager și obiectiv, nehalucinat de emfaza romanrică, avea să descopere tragedii fără strălucire ca însăși viața și personajele ei însuflețite de ambiții mediocre, pentru fresca unei întregi epoce, de trei ori interesantă: sub aspectul social, național și sufletesc. Criticile negative însă nu întârziau să apară. Alți critici erau de părere că limbajul utilizat de Rebreanu, neglijența cu care sunt alăturate la întâmplare părțile de vorbire, comparațiile vulgare și rău plasate, după cum spuneau ei, erau pur și simplu supărătoare. Drept răspuns, autorul invocă teza suficienței și individualității artei „arta e artă mai presus de toate” și susținea că realitatea artei este o realitate nouă, autonomă, de alt ordin decât realitatea vieții, iar dialectica particularului a ridicat-o la semnificația generalizării individualizate, întrucât toate operele mari literare sunt și mari realizări etice, sinteze ale unei concepții de viață”. Criteriul de care se lasă călăuzit Rebreanu este acela că „realizarea unei situații care să nu stânjenească scurgerea materiei epice și nu armonia exterioară a subiectului” este obiectivul care trebuie urmat.

Dacă ne referim la personajul principal din „Pădurea Spânzuraților”, Apostol Bologa, observând că evoluția lui sufletească e analizată cu pătrundere și conflictele care frământă viața lui interioară cuprinde momente de un real dramatism. Personajul, după citirea romanului, nu se desenează cu trăsături puternic individualizate, însă psihologia lui, elaborată cu meticulozitate, are în ea ceva problematic, intrigant, care nu izvorâște, în mod spontan și organic ca în „Ion”, din experiența directă și vie a autorului. Rebreanu apare ca un puternic evocator al maselor și, zugrăvind indivizi aparținând atâtor naționalități diferite, își păstrează aceași notă justă, măsurată și obiectivă. Deși faptele pe care le zugrăvește sunt de un interes palpitant și în legătură cu pasiuni arzătoare, caricatura, sentimentalismul sau declamația sunt întotdeauna evitate de scriitor, care poate fi într-adevăr numit realist pentru înalta lui imparțialitate.

„Pădurea Spânzuraților” sondează problematica războiului imperialist și de asuprire națională, iar cazul lui Bologa este acela al tuturor naționalităților care luptă în tabăra autro – ungar, fără, însuflețire patriotică într-un război care nu este a lor. Romanul devine implicit și o prezentare a problematicii naționale în limitele coridorului multinațional al Imperiului Austro –Ungar. Suspectat pentru naționalismul său, eroul a fost, prin forța împrejurărilor istorice, în fața unei dileme dramatice. Din pendularea între două poziții contrare rezultă drama personajului Bologa, analizată cu luciditate. Lucrarea reprezintă o monografie a incertitudinii chinuitoare în afară de orice considerații politice și este un veritabil roman psihologic.

Războiul a provocat traume adânci în conștiința generației de scriitori ai vremii. Principalii scriitori postbelici, ei înșiși martori sau participanți la război, au fost preocupați de ideea unui roman de război, bineînțeles scris cu conotații antirăzboinice. Rebreanu era la curent cu literatura europeană a vremii închinată primului genocid mondial. Nucleul central al romanului este drama fratelui său, Emil, spânzurat fără vină în 1917 pe frontul austro – ungar, dramă cunoscută de scriitoor la doi ani după ce a avut loc.

După cum spunea Cornel Ungureanu, Liviu Rebreanu a căutat mereu o unitate pierdută a lumii, ca un om al pământului. A încercat să releve o axis mundi, să descopere pentru cititori un centru al lumii. El a refuzat dinamismul excentric al literaturii moderne. Simetriile sale descoperă mișcarea sublimă a unui Cosmos în care nimic nu tulbură ordinea lumii.

BIBLIOGRAFIE

Ancik, Zdena – „Despre viața lui Jaroslav Hašek”, Praga, 1946

Călinescu, G. – „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, București, 1941

Chifor, V. – „Literatura română interbelică”, Oradea, 2003

Durand, G. – „Structurile antropolgice ale imaginarului”, București, 1998

Frinta, E – „Hašek – creatorul lui Švejk”, Praga, 1965

Furet, Francois – „Atelierul istoriei”, Paris, 1982

Hašek, Jaroslav – „Peripețiile bravului soldat Švejk în războiul mondial”, București, 2003

Hîncu, D. – „Un ostaș nemuritor – bravul soldat Svek”, București, 1956

Kosic, K. – „Hašek și Kafka”, Praga, 1983

Miron, S. și Roșca, E. – „Prozatorii români din perioada interbelică”, București, 1992

Olbracht, Ivan – „Despre Hašek și Švejk”, Praga, 1921

Raicu, L. – „Liviu Rebreanu”, București, 1976

Rebreanu, L. – „Amalgam”, București, 1976

Rebreanu, L. – „Jurnal”, București, 1984

Rebreanu, L. – „Pâdurea spânzuraților”, București, 2003

Vianu, T. – „Arta prozatorilor români”, București, 1941