. O Problema de Exegeza In Rugaciunea Tatăl Nostru

1. Introducere.

Alegerea acestei teme se datorează faptului că este una dintre temele esențiale dezvoltării teologice și liturgice. Această rugăciune a marcat profund cultura europeană și nu numai. Merită să acordăm o atenție deosebită unei rugăciuni care încă din primele secole a ajuns să fie rostită în fiecare biserică creștină și a atras generații de oamenii de-a lungul secolelor.

Fiecare persoană care a auzit vreodată de Isus din Nazaret și cunoaște câte ceva din învățăturile Lui, cu siguranță trebuie să fie familiarizat cu rugăciunea „Tatăl nostru”, aflată în contextul Predicii de pe Munte. Ceea ce constituie farmecul acestei rugăciuni este simplitatea cuvintelor ei. Nicăieri nu au fost reduse cuvintele până la extrema lor esență lăuntrică, așa ca aici. Ele sunt atât de mult reduse, încât avem impresia că își încetează funcția lor de cuvinte și devin fapte. Apoi, profunzimea gândurilor ei a atras fiecare generație de oameni de-a lungul secolelor. Cu cât explorăm mai mult implicațiile ei, cu atât par să rămână neexplorate. Bogăția ei este inepuizabilă. Noi nu-i putem fora adâncimile. Cu adevărat noi vorbim cu Dumnezeu aici.

Rugăciunea face parte din contextul mai larg al celui mai faimos discurs care a fost rostit vreodată: Predica de pe Munte. Aici ni se prezintă standardele lui Dumnezeu pentru cei ce sunt creați după chipul Său, și recreați în asemănarea Fiului Său (Rom.8:29; 2 Cor. 3:18).

Uneori Domnul Isus îi pune în contrast pe ucenicii Săi cu păgânii. Astfel, păgânii se roagă „bolborosind” cuvinte goale, dar creștinii trebuie să se roage cu conștiența umilă a copilului că are un Tată în cer (6:7-13).

În cele ce urmează, vom face un studiu asupra uneia dintre cele mai alese rugăciuni care s-a rostit ori s-a scris vreodată: Rugăciunea Tatăl nostru. Versetul 11 din Evanghelia după Matei capitolul 6 „Pâinea noatră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, este pasajul pe care l-am ales ca și tema de studiu din această lucrare.

Ca mod de lucru, vom aborda mai întâi câteva observații generale ce țin de paternitatea rugăciunii Tatăl nostru: vom observa dacă Domnul Isus este autorul acestei rugăciuni și care a fost limbajul original în care a fost rostită. Vom privi care este scopul, funcția și esența rugăciunii după care s-a făcut o exegeză a paragrafului, și în finalul lucrării vom trata problema filologică și teologia paragrafului.

2. Considerații generale.

2.1 Paternitatea rugăciunii „Tatăl nostru.”

Toate sursele antice sunt de acord în a atribui Domnului Isus rugăciunea „Tatăl nostru”, ca și autor original. Nu este nici un motiv pe temei scolastic să ne îndoim în a

atribui paternitatea rugăciunii Domnului Isus, deoarece îndeplinește criteriile standard al autenticității și inautenticității, așa cum au fost dezvoltate de cărturarii Noului Testament. Chiar dacă atribuim Domnului Isus paternitatea rugăciunii „Tatăl nostru”, totuși sunt multe probleme pe care trebuie să le luăm în considerare.

La fel ca alte rugăciuni, „Tatăl nostru” conține mult material tradițional vremii respective. Când Domnul Isus a formulat această rugăciune, nu a formulat ceva cu totul nou ci doar ceva în afara tradiției. Din acest motiv aproape toate cererile din rugăciunea „Tatăl nostru” au paralelă în rugăciunile vechi evreiești. Acest mod de a formula rugăciuni a fost și încă mai este ceva caracteristic majorității rugăciunilor. Pentru a putea formula rugăciuni în așa fel încât să fie acceptate de o comunitate liturgică, este nevoie de o atenție sporită la forma și limbajul tradițional. În interiorul acestei limite putem introduce elemente noi, pe care comunitatea de închinare le va accepta. Prin urmare, autenticitatea rugăciunii are o anumită semnificație în înțelegerea rugăciunii ca și întreg, în selectarea și formularea precisă ale cererilor și în teologia ei specifică.

Putem vedea că rugăciunea Tatăl nostru are teologia sa proprie, cu specific evreiesc. Această teologie diferă de contextul literar în care este transmisă.

Rugăciunea „Tatăl nostru” , nu conține referințe cu privire la omnisciența lui Dumnezeu, și totuși este posibil ca anumiți autori să fi fost capabili de a se apropia de un conținut mai mare de învățătură decât ne pot arăta nouă sursele din zilele noastre. Dacă Domnul Isus a fost Cel care a formulat rugăciunea, nici o sursă anume, specific liturgică, nu ne poate fi numită. Câteva rugăciuni vechi evreiești, care sunt faimoase, (Kaddish sau Shemoneh Esreh) conțin paralele care se apropie mai mult decât altele. Însă aceste rugăciuni sunt atât de diferite între ele pe cât sunt și față de rugăciunea „Tatăl nostru”, pentru că au originea lor în tradiția orală a vieții liturgice, iar in cazul unora dintre ele, avem versiuni diferite.

De aceea, putem concluziona în privința rugăciunii „Tatăl nostru”, că atribuirea ei Domnului Isus poate fi corectă din punct de vedere istoric. Domnul Isus a alcătuit rugăciunea din elemente tradiționale dându-i forma și conținutul pe care El l-a dorit. Această metodă trebuie să fi fost asemeni altor forme cunoscute de rugăciune din timpul respectiv.

2.2 Limbajul original.

Întrebarea dacă rugăciunea „Tatăl nostru” a fost tradusă din aramaică în ebraică a fost discutată din Evul Mediu până în prezent. De asemenea sunt numeroase tendințe de a „retraduce” rugăciunea în presupuse limbi originale. Oricum, este necesar să ținem cont de următoarele realități:

Rugăciunea Tatăl nostru, în ceea ce ține de vechile surse, este atestată numai în greacă. Din câte știm, toate versiunile din alte limbi sunt traduse din greacă.

Sugestia lui Jean Carmignac și a altora, al căror punct de vedere îl reprezintă, susținând că ar fi existat un substrat semitic, rămâne neclară. Nu avem nici o evidență care să sugereze că Domnul Isus ar fi privit limba ebraică fiind o limbă sacră, sau cea aramaică fiind populară, și astfel adecvată acestei rugăciuni. Chiar din cele mai vechi surse descoperim că rugăciunea Tatăl nostru a existat în limba greacă. Astfel, se ridică întrebarea dacă Domnul Isus însuși ar fi alcătuit rugăciunea în limba greacă sau în

amândouă limbile, greacă și aramaică (versiunea aramaică fiind pierdută). O alta posibilitate e: unul dintre ucenicii Săi a alcătuit o versiune în greacă într-un stadiu timpuriu. Un răspuns conclusiv merge dincolo de ceea ce arată evidențele.

Ipoteza lui Ioachim Ieremia precum că Domnul Isus I se adresează lui Dumnezeu ca „Tată”, trebuie să fie interpretată de referința lui abba și înțeles ca o reflecție a relației speciale cu Dumnezeu. Nici una dintre revizuirile rugăciunii Tatăl nostru nu conține aramaicul abba. Pavel traduce abba ca o` patήr („Tată”) atât în Gal.4:6 și Rom.8:15; traducerea apare de asemenea și îm Marcu 14:36, în timp ce Luca 11:2 conține vocativul patήr („Tată”), și Mt.6:9b: Pa,ter h`mw/n (“Tatăl nostru”).

Conexiunea acestor invocații cu rugăciunea “Tatăl nostru” rămâne speculativă. Deci, nu există nici o evidență care să sugereze că rugăciunea „Tatăl nostru” așa cum o avem noi, ar fi fost mai întâi alcătuită în aramaică sau ebraică, și apoi tradusă în greacă. Faptul că rugăciunea a fost tradusă în mai multe limbi străvechi nu înseamnă că ar fi fost rezultatul unei traduceri. Se poate să fi existat în mod paralel de-a lungul timpului diferite versiuni ale rugăciunii în mai multe limbi, așa cum din totdeauna au existat până în ziua de astăzi. În ceea ce privește relația ei cu Iudaismul, rugăciunea „Tatăl nostru” indică spre un iudaism Helenistic.

2.3 Scopul original și funcția rugăciunii „Tatăl nostru.”

Presupoziția că Domnul Isus a formulat rugăciunea Tatăl nostru, duce la mai multe concluzii. Atât pentru mentorul și învățătorul, Ioan Botezătorul (Luca 11:1), cât și pentru Domnul Isus, rugăciunea trebuie să fi fost o problemă de mare prioritate. Ea însemna mai mult decât păstrarea unui ritual și a unei îndatoriri. Rugăciune este o declarație teologică și o unealtă pentru pregătirea teologică. Rugăciunile nu servesc numai ca un mijloc de comunicare cu Dumnezeu, ci ele sunt vehicole ale informării teologice a celor ce se roagă. De aceea, rugăciunea a fost totdeauna o componentă a instruirii catehetice. Fiind învățată și studiată, rugăciunea „Tatăl nostru” duce la adânci reflecții teologice. Așa au ajuns instrucțiunile cu privire la rugăciune un proces care continuă în istoria bisericii și în istoria teologiei până în prezent.

Rugăciunea Tatăl nostru este așezată în mijlocul Predicii de pe Munte, această locație proeminentă nu este accidentală. Predica de pe Munte ne crează imaginea Domnului Isus rugându-se înconjurat de ucenicii Săi. Această imagine, deasemenea apare în câteva texte narative ale evagheliei traditionale (Marcu 14:22-25; 32-42; Ioan 16:23-33; 17:1-26).

Una dintre întrebările care au căpătat mare atenție în scolasticismul trecut, a fost dacă Domnul Isus s-a rugat El Însuși rugăciunea Tatăl nostru, sau a făcut-o special pentru ucenici (v.9a. „Iată cum dar trebuie să vă rugați”). Unii au argumentat că Domnul Isus nu ar fi rostit petiția a cincea care conține iertarea păcatelor, deoarece, astfel El ar fi admis propria stare de păcat, și ar fi contradictoriu dogmei bisericești care susține că Domnul Isus este Singurul fără păcat. Totuși acest argument rezultă din cristologia creștină și nu din teologia iudaică împărtășită de Domnul Isus. Ca și evreu, Domnul Isus trebuie să-și fi recunoscut starea Sa de păcat, deoarece o asemenea mărturisire a păcatului sunt semne ale celui neprihănit. Cu iertarea lui Dumnezeu care era asigurată oricărui o cerea, cu sinceritate, de la El, „lipsa păcatului” în sensul iudaic era restaurată. Conceptul târziu al creștinilor, cu privire la starea fără de păcat a Domnului Isus, presupune un concept al păcatului diferit de cel iudaic. Pentru iudaism, starea de păcat este parte a limitării umane și constă din încălcarea legii lui Dumnezeu, comisă atât conștient cât și inconștient, în timp ce noțiunea Creștină de păcat presupune că forțele demonice posedă umanitatea ceea ce implică înstrăinarea de Dumnezeu. În concepția creștină, Domnul Isus este văzut ca fără de păcat (2 Cor.5:21; Gal. 3:13; Ioan 8:46).

Ce a intenționat Domnul Isus prin realizarea acestei rugăciuni? Nu putem face decât speculați în ceea ce privește această întrebare, deoarece, nu avem nici o sursă

explicită. Contextul ne sugerează că rugăciunea Domnului Isus a fost parte a criticii Sale aduse împortiva cultului iudaic, și în mod special în ce privește rugăciunea. Nu putem conclude din această rugăciune că Domnul Isus dezaprobă toate rugăciunile publice din sinagogă. Evaluarea sumară a lui Heinemann, este parțial acceptabilă:

„O rugăciune care este intimă și izvorâtă din interior în loc de o rugăciune publică; o rugăciune scurtă și la subiect în loc de serii lungi de benedicții; stilul simplu, popular al unei rugăciuni private în loc de cel mai formal și elaborat stil al rugăciunii din sinagogă; rugăciune în limba localnică Aramaică în loc de stilul literar sau Scriptural, în care stilul comun popular nu era suficient de fluent; mai degrabă o rugăciune personală pe care o poate rosti fiecare om decât o rugăciune pe care trebuie să fie recitată de Liderul închinării. Aceasta este esența instrucțiunilor Domnului Isus date ucenicilor și exemplificată de această rugăciune”

Această caracterizare a lui Heinemman pare să fie influențată atât de instrucțiunile cu privire la rugăciune din Mt.6:7-8, cât și de ideile despre Isus care vin dintr-o învățătură modernă din afara textelor. Trebuie să ținem cont că rugăciunea Tatăl nostru nu conține nici o polemică împotriva sinagogii. Această rugăciune poate fi rostită de fiecare credincios, cu educație sau fără, acesta fiind și scopul ei teologic și nu se exclude folosirea rugăciunii în închinarea comună, după cum ne arată istoria transmiterii ei.

2.4 Forma și esența rugăciunii „Tatăl nostru.”

Au fost multe discuții cu privire lde serii lungi de benedicții; stilul simplu, popular al unei rugăciuni private în loc de cel mai formal și elaborat stil al rugăciunii din sinagogă; rugăciune în limba localnică Aramaică în loc de stilul literar sau Scriptural, în care stilul comun popular nu era suficient de fluent; mai degrabă o rugăciune personală pe care o poate rosti fiecare om decât o rugăciune pe care trebuie să fie recitată de Liderul închinării. Aceasta este esența instrucțiunilor Domnului Isus date ucenicilor și exemplificată de această rugăciune”

Această caracterizare a lui Heinemman pare să fie influențată atât de instrucțiunile cu privire la rugăciune din Mt.6:7-8, cât și de ideile despre Isus care vin dintr-o învățătură modernă din afara textelor. Trebuie să ținem cont că rugăciunea Tatăl nostru nu conține nici o polemică împotriva sinagogii. Această rugăciune poate fi rostită de fiecare credincios, cu educație sau fără, acesta fiind și scopul ei teologic și nu se exclude folosirea rugăciunii în închinarea comună, după cum ne arată istoria transmiterii ei.

2.4 Forma și esența rugăciunii „Tatăl nostru.”

Au fost multe discuții cu privire la scopul și structura literară a rugăciunii Tatăl nostru. Multe minți sclipitoare, de-a lungul anilor, și-au pus întrebarea, oare din câte petiții este alcătuită această rugăciune, și răspunsul a fost dat în funcție de interpretarea fiecăruia a pasajului din Evanghelia după Matei: “Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”. Cei care au găsit în acest verset două petiții, ca de exemplu Augustin, susțin ideea că ar fi vorba de șapte petiții ce alcătuiesc rugăciunea Tatăl nostru. Pe de altă parte, alții împreună cu Origen, Crisostom, și în general teologii reformați, susțin faptul că versetul de mai sus conține doar o petiție, așadar rugăciunea Tatăl nostru este alcătuită doar din șase petiții, trei țin de relația noastră cu Dumnezeu, și trei țin de relația noastră cu aproapele nostru. În lumina aceasta, rugăciunea a fost adesea comparată cu Decalogul, cu petițiile ce țin de datoria omului față de Dumnezeu și față de aproapele său (Mt.22:37-40; Mc.12:29-31). În spatele acestei asemănări, apare o diferență ce dăinuie între Lege și Har, între Noul și Vechiul Testament.

2.4.1 Aranjarea petițiilor în rugăciunea „Tatăl nostru.”

Rugăciunile scurte care au fost date mai departe de către rabini, ca și alte asemenea compoziții de tip înalt în liturghia lui Israel, arată o formă literară foarte bună și echilibrată, cât și o bună precizie a termenilor lor. Așa cum ne este dată în Matei, rugăciunea Tatăl nostru admite o asemenea descriere. Petițiile în cuvintele familiare ale traducerii lui Cornilescu, pot fi prezentate astfel:

Avem prima seria a petițiilor care sunt în număr de trei:

Tatăl nostru care ești în ceruri…(Invocație)

Sfințească-se Numele Tău

Vie Împărăția Ta

Facă-se voia Ta

Precum în cer așa și pe pământ.

Urmată de a doua serie de petiții în număr egal:

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

Și ne iartă nouă greșelile noastre

– precum și noi iertăm greșiților noștri

Și nu ne duce în ispită

– ci izbăvește-ne de cel rău.

Petițiile astfel fiind așezate, rugăciunea expune o cadență și un ritm care într-o anumită măsură, devine mai ușor de întipărit atât în mințile celor în vârstă cât și a tinerilor. În prima parte, după propoziția ce deschide această rugăciune „Tatăl nostru”, nu este nici un cuvânt pentru, sau despre om. El este Tatăl tuturor și gloria Sa se manifestă pe întreg pământul. În mod frecvent s-a observat că propoziția „precum în cer așa și pe pământ” în mod logic califică toate cele trei petiții premergătoare. Afirmația „vie Împărăția Ta”, descrie starea de așteptare a primilor ucenici, așteptare a unei Împărății cerești „precum în cer așa și pe pământ” a cărei venire le-a fost promisă de către Domnul Isus. Dumnezeu are o Împărăție cerească care în mod corect poate fi considerată ca și model al Împărăției ce va veni, pentru care ne rugăm zilnic.

În a doua parte a rugăciunii îl găsim pe om reprezentat de pronumele „noastră,” „nouă” și „noi”, în câteva petiții. Cel ce se roagă, are un duh de dependență de Dumnezeu pentru lucrurile temporale și spirituale;pe acesta îl găsim cerând binecuvântări care pentru noi astăzi, sunt deja asigurate prin lucrarea completă a Domnului Isus. Cuvintele folosite au fost mai mult sau mai puțin familiare în închinarea către Dumnezeul lui Israel. Cu toate că, după cum credem noi că rugăciunea Tatăl nostru a fost dată în limba ebraică, ea intră în literatură prin intermediul limbii grecești a Noului Testament, cu o formă plăcută ce a stârnit admirația cărturarilor.

Rugăciunea a fost așezată astfel:

Pa,ter h`mw/n o` evn toi/j ouvranoi/j\

a`giasqh,tw to. o;noma, sou\

evlqe,tw h` basilei,a sou\

genhqh,tw to. qe,lhma, sou(

w`j evn ouvranw/| kai. evpi. gh/j\

to.n a;rton h`mw/n to.n evpiou,sion

do.j h`mi/n sh,meron\

kai. a;fej h`mi/n ta. ovfeilh,mata h`mw/n(

w`j kai. h`mei/j avfh,kamen toi/j ovfeile,taij h`mw/n\

kai. mh. eivsene,gkh|j h`ma/j eivj peirasmo,n(

avlla. r`u/sai h`ma/j avpo. tou/ ponhrou/Å Amin.

Nu poate fi fără semnificație faptul că într-o rugăciune care este vorbită simplu, categoric, gândită și intenționată atât pentru cei ce vorbeau limba greacă cât și pentru cei ce erau familiari cu ebraica, și pentru că a fost dată foarte devreme o autorizație în limba clasică, ca propozițiile să se termine într-un mod sistematic încât să fie cât mai clar. Prima și a cincea propoziție se sfârșesc cu sigma, iar cele trei din mijloc se termină cu upsilon. Aceasta cuprinde prima parte a rugăciunii. Apoi descoperim că toate celelalte șase propoziți, din partea a doua a rugăciunii, se termină cu nu și ultimei propoziții îi este inclusă tradiționalul „Amin”. Probabil, în primele secole aceste trăsături au fost esențiale pentru a păstra integritatea rugăciunii și au fost de ajutor memoriei în răspândirea ei generală printre oameni.

2.4.2 „Tatăl nostru” o rugăciune pentru toate timpurile.

Trebuie să observăm că rugăciunea este compusă din termeni ce au aplicații universale; rugăciunea este a tuturor ucenicilor lui Hristos, pentru fiecare zi, și pentru orice popor. Putem folosi cuvintele acestei rugăciuni atât în perioadele grele cât și în perioadele când experimentăm binecuvântările lui Dumnezeu în viața noastră. Putem observa înțelepciunea cu care este alcătuită această rugăciune care ne ferește de expresii care, în anumite experiențe, ar fi fost nepotrivite și imposibile pentru urmașii devotați ai lui Hristos.

Frumusețea intrinsecă a rugăciunii și influența sa morală și spirituală pe care o are asupra oamenilor din toate timpurile și din orice clasă socială, a fost cea scoasă în evidență de Adolph Saphir:

„rugăciunea Tatăl nostru este un model de rugăciune, realizată cu o frumusețe și simetrie asemeni unei capodopere de artă. Cuvintele acestei rugăciuni sunt atât de transparente și adecvate, că odată fixate în minte, nu le putem confunda cu nici o altă expresie. Petițiile sunt solemne și pline de importanță iar pacea și bucuria pe care le insuflă s-a dovedit a fi atractivă oricărei inimi.”

Această rugăciune este scurtă și poate fi învățată repede, este ușor de adus aminte și folosită frecvent. Este cel mai iubit și apropiat prieten al copilăriei noastre și crește o dată în paralel cu noi în semnificații . Este un consilier care niciodată nu te părăsește și un partener ce te însoțește pe tot parcursul vieții. Iar în timpul existenței noastre pe acest pământ, trebuie să mărturisim, ca și Luther, că putem învăța cele mai înalte și adânci lucruri despre aceste petiții, dar totuși va dura o eternitate pentru a le da răspunsul.

2.5 Perspective tradiționale pe fundalul rugăciunii „Tatăl nostru.”

În decursul anilor, unii din cercetătorii Noului Testament au ajuns la aceeași părere cu privire la faptul că rugăciunea Tatăl nostru este foarte similară și se poate chiar baza pe rugăciunile de la sinagogă din primul secol. De aceea vom încerca să vedem dacă există posibilitatea ca Domnul Isus să fi folosit rugăciunile curente ale evreilor ca și model.

2.5.1 Rugăciunea Qaddish.

J. Dunn reflectă asupra punctelor comune la care au ajuns cercetătorii Bibliei cu privire la conexiunea dintre Rugăciunea Tatăl nostru și rugăciunile evreiești de la sinagogă, afirmând că „Qaddishul face parte din interesul particular al creștinilor, de când sa afirmat că este posibil ca Domnul Isus s-o fi folosit în a aformula rugăciunea Tatăl nostru”. Motivul pentru care cercetătorii Bibliei afirmă o asemenea relație este bazat pe două expresii din rugăciune. Qaddish începe cu fraza „Exaltat și sfânt fie Numele Său Măreț” a cărui paralelă o găsim în Matei 6:9 „Sfințească-se Numele Tău”. A doua expresie care este împărtășită de cele două rugăciuni, este găsită în fraza cu privire la venirea împărăției. Quaddish afirmă: „Fie ca El să-și stabilescă împărăția pe perioada vieții tale”, iar în Matei 6:10 avem petiția „Vie Împărăția Ta”. Aceste paralele îl fac pe David Pool să afirme că există o echivalență între rugăciunea Tatăl nostru și Quaddish cu excepția diferenței persoanei. James Heinemann afirmă că nu ar trebui să neglijăm așa de ușor diferența care apare între cele două rugăciuni: O rugăciune se adresează lui Dumnezeu direct la persoana a II-a și cealaltă rugăciune vorbește despre El indirect, fără să-L identifice pe Nume sau să conțină vreun epitet,

în mod special atunci când, în locul adresării directe către Dumnezeu cu Paternoster; găsim că rugăciunea Kaddish vine către congregație cu persoana a II-a plural (și ziceți ‚voi’ Amin).

Cea mai importantă problemă în determinarea relației dintre Qaddish și rugăciunea Tatăl nostru, este faptul că nu sunt evidente similaritățile dintre cele două rugăciuni, chiar dacă Qaddish a fost folosită în primul secol, și dacă este adevărată forma în care a fost folosită. Rugăciunea Qaddish se poate să fi existat într-o formă de bază în perioada Tanaim-ilor dar nu este menționată în Mișna sau Talmud, ca parte a serviciului din sinagogă. Totuși, prima referință cu privire la folosirea liturgică a Qadish-ului nu apare decât prin prejma anului 600 d.H. în tratatele Post-Talmudice cunoscute ca Sopherim. De aceea, în ciuda similarităților dintre rugăciunea Qaddish și Tatăl nostru, problema împrumutului dintre cele două rugăciuni pare a fi mică și poate anacronică, deoarece nu este absolut sigur când a apărut rugăciunea Qaddish, sau ce formă ar fi putut avea în primul secol, și datorită faptului că nu a devenit un element stabil în închinarea de la sinagogă până după primul secol.

B. Graubart afirmă:

„Nu numai că lipsește dovada, dar obiceiul care ne este foarte bine cunoscut din vremurile străvechi, obiceiul adaptării și ajustării formelor existente și formulate cu scopuri diferite, face a fi improbabil ca o rugăciune să poată fi clar dependentă de alta.”

În concluzie ceea ce putem afirma cu privire la rugăciunea Tatăl nostru și Qaddish, este faptul că împărtășesc o perspectivă teologică similară.

2.5.2 Cele optsprezece benedicții.

O altă problemă majoră care apare printre rugăciunile evreiești pentru a avea un impact asupra rugăciunii Tatăl nostru, sunt cele Optsprezece Benedicții (Semoneh Esreh) care ar putea fi rugăciunea esențială a Iudaismului, iar unul din titlurile ei este Hattĕpillâ („Rugăciunea”), și era rostită de trei ori pe zi. Potrivit tradiției evreiești cele Optsprezece Benedicții au fost compilate și standardizate de Gamaliel la Jamnia, prin preajma sfârșitului primului secol, după distrugerea Templului. Dar numai componentele și secvențele rugăciunii au fost fixate, nu și formulate. Dezbaterile legate de conținutul actual sau formularea precisă cu privire la cele Optsprezece Benedicții sunt bazate pe o varietate de motive. Primul motiv este faptul că cele două rugăciuni par să aibă un conținut similar:

Benedicția 6 Matei 6:13

Tatăl nostru, iartă-ne, Și nu ne duce pe noi în ispită,

pentru că am păcătuit împotriva Ta. ci ne izbăvește de cel rău.

Șterge și ia greșelile noastre din ‘naintea Ta,

pentru că îndurările Tale sunt felurite.

O, Doamne, Tu ești lăudat, Cel ce ierți nelimitat.

Benedicția 9 Matei 6:11

Binecuvintează Doamne, Dumnezeul nostru, Pâinea noastră cea de toate

acest an pentru noi, ca să fie bun în toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.

recoltele sale. Grăbește anul sfârșitului nostru

răscumpărător. Permite rouă și ploaie pe suprafața

pământului și satură lumea cu bogățiile bunătății Tale;

și permite binecuvântare peste lucrarea mâinilor noastre.

Al doilea motiv, este faptul că există așa numitele similarități dintre încheierile consonante a celor două rugăciuni. K.G. Kuhn susțină că, dacă vom traduce rugăciunea Tatăl nostru, înapoi la presupusa sa formă originală, în aramaică, vom descoperi o rimă în prima parte a rugăciunii bazată pe sufix la persoana a II-a singular și în a doua parte rima este bazată pe sufixul la persoana I plural. Conform cu ceea ce afirmă Kuhn, aceasta este similar cu ceea ce apare în Cele Optsprezece Benedicții.

Al treilea motiv este similaritatea întregii structuri, dintre cele două rugăciuni. G.J. Bahr susține faptul că cele Optsprezece Benedicții au un model tripartit alcătuit din laudă (1-3), petiție (4-15) și mulțumire (6-18). Conform cu ceea ce susținea Bahr, într-un mod similar, rugăciunea Tatăl nostru urmează un model tripartit, alcătuit din laudă în Matei 6:9-10, apoi avem petițiile din v.11-13 și mulțumirea din v.13.

Mai mult decât atât, conform cu W.D. Davies și D.C. Allison, a noua benedicție, unde se cere binecuvântarea lui Dumnezeu în termenii subzistenței, este ca un punct principal în cele Optsprezece Benedicții, așa cum este cererea pâinii cea de toate zilele din Matei 6:11. Datorită faptului că există atâtea asemănări între rugăciunea Tatăl nostru și cele Optsprezece Benedicții, nu ne putem opune ideii de a fi o apropiată și conștientă relație dintre cele două. Faptul acesta ne face să ne punem anumite întrebări. În primul rând, noi nu cunoaștem care a fost forma exactă a celor Optsprezece Benedicții din perioada primului secol. Heinemann susține mai degrabă că formele variate ale benedicțiilor descoperite de cercetătorii Bibliei, ne sugerează că probabil au fost anumite benedicții folosite în sinagogi diferite. De aceea, dezvoltarea celor Optsprezce Benedicții a rezultat din „ anumite procese organice ivite printre oameni, prin sinagogile și casele lor de rugăciune”.

Între rugăciunea Tatăl nostru și cele Opsprezece Benedicții, conținutul este așa de general încât dacă vom susține dependența dintre cele două, se va părea că împingem generalitățile similare dintre cele două, dincolo de evidență. În ceea ce privește încheierile aramaice și rima sufixelor, acestea sunt bazate pe fundațiile nesigure a reconstruirii în aramaică a originalei rugaciuni Tatăl nostru pentru a înțelege sunetele originale ale textului.

2.5.3 Ecoul pâinii cea de toate zilele.

Un ecou pe care majoritatea comentatorilor îl recunosc, se găsește în Prov. 30:7-9 și în rugăciunea Tatăl nostru, este cererea pentru pâinea cea de toate zilele. În Prov. 30:8 fraza se traduce: yQixu ~x,l, ynIpeyrIj.h; (lasă-mă să mânânc pâinea de care am nevoie zilnic). Verbul este un Hifil la imperativ, cu Dumnezeu ca și agentul cauzativ. Traducerea „lasă-mă să mânânc” este bazată pe o funcție permisivă a Hifilului în contextul unei cereri pentru un lucru neânsuflețit. Substantivul Qixu reflectă ideea unui lucru dinainte stabilit, asemeni unei îndatoriri, acțiuni, hotărâri. Dar, mai poate sugera o alocare a mâncării, iar însemnătatea sa este ca cea din Proverbe 31:15. Sensul pare să fie ceea ce este suficient pentru o zi. Această interpretare este dovedită de LXX clarificând textul: su,ntaxon de, moi ta, de,onta kai,…, ta, au,tarkh.

Dacă este ușor să determinăm însemnătatea versetului 8c din Proverbe 30, nu este tot așa și cu Matei 6:11. Majoritatea cercetătorilor Bibliei au preferat să ofere trei opțiuni în ceea ce privește însemnătatea lui evpiou,sion:

1. evpiou,sioj este derivat din evpi și ou,sia ( „pentru existență”). De aceea a;rtoj evpiou,sioj înseamnă pâinea necesară pentru a supraviețui. Această înțelegere a lui evpiou,sioj coincide cu Proverbe 30:8.

2. evpiou,sioj este derivat din evpi th`n ou,san h`mevran („pentru ziua curentă”).

3. evpiou,sioj este derivat din evpie,nai, care înseamnă „apropiat, viitor”. Aceasta ar putea sugera o rugăciune făcută noaptea, pentru pâinea necesară zilei ce urmează.

O interpretare alternativă este cea precum că „ziua ce urmează” este escatologică, și rugăciunea este pentru pâinea ce urmeză a fi împărtășită la banchetul

mesianic.

În ceea ce privește derivarea sa, evpiou,sioj scoate în evidență nevoia pentru pâinea necesară zilei ce urmează, asigurându-ne existența. Deci, putem susține că există un ecou între Proverbe 30:8 și Matei 11:6. Dar în același timp putem obiecta cu privire la aluzia ecoului dintre cele două texte, datorită discontinuității întregului context al pasajului din Proverbe 30:7-9 și rugăciunea Tatăl nostru: Agur se roagă pentru a fi ferit de bogăție sau sărăcie, în timp ce ucenicii Domnului Isus trebuie să se roage cu privire la venire și domnia prezentă a împărăție escatologice a lui Dumnezeu.

Asemeni rugăciunii pentru pâinea alocată din Proverbe 30:8c, rugăciunea pentru pâine din Matei 6:11 pare a fi în centrul rugăciunii Tatăl nostru. Aceasta se bazează pe observația din care rezultă că, după adresarea introductivă către Dumnezeu (v.9b) avem o triadă de declarații, toate conținând în încheiere cuvântul sou și preced petiția pentru pâine. Pe cealaltă parte a pasajului din Matei 6:11, întâlnim două versete care sunt paralele și unite de kai. Aceasta face ca Mt.6:11 să opereze ca un pod atât între dimensiunea verticală a v.9-10 (subliniind pronumele la persoana a II-a singular) cât și între dimensiunea orizontală a v.12-13 (subliniind pronumele la persoana I plural).

Am înceract să vedem care este posibilitatea ca rugăciunea Tatăl nostru să conțină aluzii semnificative din Prov. 30:7-9, aluziile nu sunt relatate doar cu privire la conceptul pâinii cea de toate zilele, ci și în problema sfințirii Numelui lui Dumnezeu. Este posibil chiar să se facă o aluzie între a evita bogăția și sărăcia în Prov. 30:7-9 și ultima petiție a rugăciunii Tatăl nostru: „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău.” Dacă această aluzie poate fi confirmată, atunci descoperim că există o inversiune a elementelor din Prov. 30:7-9 în rugăciunea Tatăl nostru cu axa (petiția pentru pâine) rămânând aceeași:

Prov. 30:7-9 Mt.6:9-13

Depărtează de la mine neadevărul și Sfințească-se Numele Tău.

cuvântul mincinos.

Dă-mi pâinea care-mi trebuie. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o

nouă astăzi.

Să iau în deșert Numele Dumnezeului meu. Și nu ne duce pe noi în ispită.

Acest fenomen structural nu ar trebui să fie construit ca o indicare a dependenței literare dintre cele două texte. Încercarea de a dovedi o asemenea legătură este imposibilă.

3. Exegeza versetului: to.n a;rton h`mw/n to.n evpiou,sion do.j h`mi/n sh,meron.

3.1 to.n a;rton h`mw/n to.n evpiou,sion în istoria exegezei.

În studierea istoriei exegezei rugăciunii Tatăl nostru, încă din cele mai vechi timpuri ale interpretării, termenul evpiou,sioj a fost o enigmă exegetică. Potrivit cu Origen, scriind în anul 233-234 d.H., în tratatele sale Despre Rugăciune (capitolul 27), acest adjectiv care este atestat, cu mare îndoială, doar în afara rugăciunii „Tatăl nostru”, poate fi derivat din evpeinai (caz în care fraza va însemna „pâinea necesară pentru viață”) sau din evpienai (pentru a da sensul „pâinea pentru ziua (era) ce va veni ”). Origen a preferat prima interpretare. În ceea ce privește însemnătatea „pâinii”, din cea dea patra petiție, unii dintre exegeții timpurii au susținut faptul că se referă la pâinea spirituală, pâinea necesară sufletelor noastre, în timp ce alții susțin că este vorba despre pâinea cotidiană necesară pentru trupurile noastre. Cea de a treia și cea mai complexă interpretare, include atât „pâine cotidiană pentru trup” cât și „pâine spirituală pentru suflet”, dar circumstanțele care determinau urgența acestei imagini erau foarte diferite în Bisericile din Est și Vest. În timp ce în Est interpretările mixte au apărut destul de târziu, și ca o reacție împotriva afirmațiilor exclusiviste a celorlate două opinii ( solicitate de Origen și școala Antiohiană), în Vest interpretările mixte nu sunt un compromis între susținătorii sensului cotidian și cel spiritual al petiției, dar este cea mai veche interpretare formulată încă din vremea lui Tertulian. Părinții bisericii din Vest au știut instinctiv că „pâinea” din rugăciunea „Tatăl nostru”, conține atât valoarea cotidiană cât și cea spirituală, deși se pare că primatul a fost dat celui din urmă. Perspectiva bisericii din Vest se poate să fi fost influențată de faptul că evpiou,sioj a fost reprezentat de quotidianus („zilnic”) din versiunea veche a limbii Latine, versiune ce a fost folosită de Tertulian la sfârștul secolului al-II lea. În interpretarea celei de a patra petiții în scrierea sa „În rugăciune (capitolul 6)” Tertulian nu exclude pâinea necesară trupului, ci crede că aluzia este făcută în special la Euharistie. Cu cincizeci de ani mai târziu, Ciprian face mai precisă dubla interpretare a lui Tertulian, afirmând că cele două interpretări, atât cea literală cât și cea spirituală, sunt utile mântuirii.

Este important să știm că Augustin oferă o interpretare triplă a pâinii: o pâine ce susține trupul și două pâini ce susțin zilnic spiritul: Euharistia și Cuvântul lui Dumnezeu (corespunzând sacramentelor vizibile și invizibile). Acestea trebuiau să reprezite teoria de bază în Vest până la, și chiar străbătând, Evul Mediu.

În Est era diferit, aceasta, și din pricina faptului că exegeții erau direct confruntați cu întrebarea ce ține de etimologia cuvântului evpiou,sioj. Urmându-l pe Origen, Părinții greci explică acest adjectiv ori în termenii evpi + ou,sia (substanță) derivat din evpeinai, ori în termenii evpienai (a da de/ a da peste) și în mod special reflectând construcția de participiu a frazei h, evpiou,sa (h`me,ra), „ziua ce va veni”.

Dacă este urmată prima etimologie, se va sfârși ori cu înțelesul „dincolo de substanță” (supersubstantialis) ori „suficient; necesar vieții”. Dacă este preferată a doua etimologie, atunci înțelesul lui evpiou,sioj devine ori „pentru ziua ce va veni” (fără încetare), quotidianus-ul limbii latine vechi, ori „pentru ziua ce va veni” (acum, în prezent), și depinde de timpul în care este adresată rugăciunea, dimineața sau seara, acest lucru denotă „pentru astăzi” sau „pentru mâine”.

În cea mai veche expoziție detaliată a rugăciunii Tatăl nostru pe care o posedăm, Origen, apără cu vehemență înțelesul spiritual al celei de-a patra petiții, atât pe baza lui evpiou,sioj cât și pe baza lui a;rtoj. Pâinea este una superstanțială, fiind în lumina pasajului din Ioan 6:51și 53-57, hrană de sus, trupul lui Hristos: pâinea este pâinea cea vie, necesară pentru viața spirituală a sufletului. Autoritatea lui Origen a exercitat o mare influență în exegeză Greacă. Chiril de Ierusalim (350 d.H) interpretează evpiou,sioj a;rtoj ca „pâinea cea sacră care este distribuită pentru susținerea sufletului”. Marius Victorinus (359 d.H) face o confuzie între evpiou,sioj și o`mou,sioj (și intră într-un argument împotriva Arienilor) dar apoi ia referința lui Origen cu privire la „pâinea cea vie ce se coboară din cer” subliniind că evpiou,sioj a;rtoj înseamnă pâinea vieții (trupul Euharistic). În același mod Pseudo-Atanasius (365d.H) susține că petiția a patra se referă la pâinea viitoare pe care o anticipăm când luăm parte la trupul Domnului pe parcursul vieții prezente. Puterea interpretării spirituale (și exegeza lui Origen) este văzută în afara tradiției grecești în lucrarea lui Ambrosie de Milan (38-90 d.H) și Ieronim care, în scrierile sale dintre anii 390-415, tind să corespundă „pâinea dincolo de toate substanțele” (panis superstantialis) cu trupul Euharistic al lui Hristos.

În perioada în care autoritatea lui Origen era dominantă, este surprinzător să descoperim pe cineva, care îl respectă pe marele învățător Alexandrian, și care are o învățătură diferită de a lui. Acest lucru îl face Grigore de Nisa (395). El își începe exegeza sa cu privire la cea de-a patra petiție, înlocuind ambiguul cuvânt evpiou,sioj cu evfhmeroj (zilnic), afirmând că pâinea cerută este una obișnuită și nu este vorba despre o hrană spirituală. „Noi am primit porunca să căutăm atât cât este suficient pentru menținerea existenței noastre corporale prin a-i spune lui Dumnezeu ‚dă pâine’, nu plăcere, bogăție sau ceva ce ar putea distrage duhul de grijile sale”. Conform cu ceea ce spune Grigore, omul are nevoie de foarte puține lucruri: de aceea dorința și tendința de a acumula cât mai mult este foarte periculoasă și stupidă. Pâinea câștigată cinstit și care este rezultată prin muncă, numai aceea este dată de Dumnezeu. Cerându-I lui Dumnezeu să ne dea astăzi pâinea cea de toate zilele, înseamnă să ne examinăm conștiința pentru a vedea dacă pâinea vine la noi din muncă necinstită.

Această „evanghelie-socială” citită în petiția a patra din rugăciunea Tatăl nostru, continuă și în sec.V cu Crisostom, care a observat că Domnul Isus nu ne poruncește să cerem bogății și plăceri, ci doar pâine, pentru ca astfel să nu ducem grija zilei de mâine. Cu privire la acest punct, avem două observații. În primul rând observăm faptul că, în căutarea interpretării corecte a celei de-a patra petiții, Origen și Grigore ajung la concluzii radical diferite în ceea ce privește însemnătatea pâinii: pentru primul înseamnă hrană spirituală și pentru cel din urmă, pâinea materială. În al doilea rând, trebuie să observăm că Grigore a făcut un pas hermeneutic remarcabil: sa dus să întrebe ce înseamnă pâinea pentru contemporanii săi și dacă pâinea era câștigată prin muncă, conform voii lui Dumnezeu, exegeza petiției devine un studiu al eticii muncii. Nu este nevoie să aducem în discuție impactul asupra moralității cînd „pâinea cea de toate zilele” este înțeleasă ca ceva în totalitate spiritual. Odată ce este înțeleasă ca pâine obișnuită, calea este deschisă pentru expunerea responasabilă în a avea de-a face cu problemele dreptății sociale.

3.2. Exegeza din sec. XVI

Perioada medievală, a urmat tradiția părinților latini, și în special îl avem pe Augustin care credea că noi trebuie să ne uităm spre Dumnezeu atât pentru pâinea obișnuită de care avem nevoie pentru trupurile noastre, cât și pentru mâncarea aceasta spirituală, care este cea mai importantă mâncare, conținând Cuvântul lui Dumnezeu și Euharistia. O imagine foarte asemănătoare acesteia se regăsește în lucrările timpurii ale lui Luther. El a afirmat că noi nu cerem pâinea obișnuită pe care o mănâncă Neamurile, făra s-o ceară, și pe care Dumnezeu o dă tuturor oamenilor ci, mai degrabă noi cerem o pâine cerească care este alocată și necesară pentru noi ca și copii ai cerului. Noi cerem ca Dumnezeu să ne dea pâine supranaturală. După ce a observat că în Scriptură, Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu este deasemenea numit pâine, Luther continuă în această direcție: Hristos pâinea noastră este dată extern de Cuvânt și Sacrament, și intern de învățătura despre Dumnezeu Însuși. Într-o „formulă scurtă, pentru a înțelege și a ne ruga rugăciunea Tatăl nostru, pentru copiii în credința creștină” nu este nici o relatare cu privire la pâinea materială: „pâinea este Însuși Domnul nostru Isus Hristos, care ne hrănește și ne înviorează sufletul”, primită prin Sacrament și se află în interiorul creștinului. Până în acest punct, Luther a acordat o importanță interpretării spirituale. Acum, el acordă o egală importanță pâinii materiale. Este o pâine materială și una spirituală, deoarece putem cere toate binecuvântările de la El, care hrănesc nu numai sufletul ci și trupul. Luther în interpretarea celei de-a patra petiții, a afirmat că Dumnezeu vrea să ne dea pâinea cea de toate zilele pentru a ne feri de pofte și de grija pentru hrană, și pentru a ne oferi încrederea în El care va purta de grijă pentru toate nevoile noastre. Luther admite interpretarea spirituală a „pâinii cea de toate zilele” dar efectiv se concentrează pe sensul material, adică pe nevoile generale ale trupului. Luther abandonează exegeza tradițională pe care a moștenit-o, arătându-și dezacordul în ce privește interpretările alegorice ale pasajelor din Scriptură. Când el s-a îndepărtat de pasaj ca și în cazul „pâinii cea de toate zilele”, a lărgit foarte considerabil însemnătatea literală a pâinii până în punctul în care a devenit ceva simbolic, virtual. Ingemar Furberg încearcă să explice schimbarea sugerând că, făcând analogie cu cea dea doua tablă a Decalogului, Luther a vrut să plaseze a doua jumătate a rugăciunii Tatăl nostru într-un context social al dragostei pentru aproapele nostru. Dar nu avem nici un suport pentru aceste ipoteze, indiferent ce ar fi spus Luther.

Interpretarea spirituală a celei dea patra petiții a rugăciunii Tatăl nostru apare doar la Zwingli, dintre reformatori. Martin Bucer susține doar interpretarea materială, spunând că anumiți oameni (facând aluzie la Erasmus) înțeleg pâinea cea de toate zilele, ca hrană pentru suflet, deoarece ei cred că nu se poate ca noi, printr-o rugăciune așa de cerească, să cerem pâinea pe care și chiar păgânii o primesc. Susținând că Domnul Isus a spus „astăzi” doar pentru a înlătura grija pentru hrană, și el crede ca și Crisostom, că pâinea ce de toate zilele se referă la toate lucrurile necesare trupului.

Calvin urmează poziția lui Bucer. Familiare sunt acele comentarii precum că petiția este un ajutor în a ține în frâu lăcomia, îndreptându-ne atenția la ceea ce este necesar și încurajându-ne să cerem cu încredere, dar foarte intrigantă (și foarte asemănător cu ceea ce găsim la Grigore de Nyssa) este declarația lui Calvin în ceea ce privește „pâinea noastră”, unde, nu-i contrazice pe cei ce cred că pâinea noatră cea de toate zilele înseamnă pâinea pe care o câștigăm numai prin efortul nostru, fără înșelătorii. Unora nu le este clară această afirmație, dar observația arată dorința lui Calvin pentru a trata „pâinea cea de toate zilele” în contextul îndepărtat al muncii și dreptății.

Astăzi când ne rugăm rugăciunea Tatăl nostru, din când în când, ni se pare că pâinea cea de toate zilele pe care o cerem înseamnă mai mult decât hrana zilnică pentru trup. Pentru această subliniere noi îi suntem recunoscători lui Calvin și lucrării târzii a lui Luther. Este de o importanță hermeneutică considerabilă faptul că interpretarea merge în direcții opuse secolelor de tradiție în care accentul cade pe interpretarea spirituală. La sfârșitul secolului patru, o dată ce exegetul a decis că interpretarea corectă a celei dea patra petiție din rugăciunea Tatăl nostru este în termenii pâinii materiale, el află că interpretarea „pâine” necesită o lărgire a îngrijorărilor sale până la problema dreptății și a eticii muncii. În sec. XVI, redescoperirea aspectelor etice ale munncii (când structurile activităților umane sunt considerate ca expresia voinței divine) a influențat exegeza lui Luther asupra petiției, separat de tradiția care a înțeles-o în termenii hranei spirituale, într-un sens fizic orientat social. Ar fi greu să negăm faptul că de două ori în istoria exegezei rugăciunii Tatăl nostru, s-a luat o formă radicală în interpretarea „pâinea noastră cea de toate zilele” fiind urmată de o evaluare a pâinii mai conștientă din punct de vedere social.

3.3 Citirea lui Ieronim: „Mahar”

Având înaintea noastră cuvântul WnTey"x.mi, putem revoca ceea ce a scris Ieronim (sfârșitul sec.I-începutul sec.II). Distinctul părinte al bisericii, spune că într-o Evanghelie adresată evreilor, el a găsit cuvântul Mahar. El nu ne spune nimic în legătură cu petiția din acea Evanghelie amintită: nu ne spune dacă Mahar a fost la început, la mijloc sau la începutul propoziției; sau dacă s-a folosit vreun articol sau prefix pentru a-l aduce într-o relație clară cu, cuvântul lehem (pâine). În cea mai mare parte, criticii au acceptat mărturia sa fără să se mai deranjeze cu aceste considerații, care nu pot fi neglijate. Iată care sunt cuvintele lui Ieronim:

„In Evanghelio quod appellatur secundum Hebraeos, pro supersubstantiali

pane reperi Mahar, quod dicitur crastinum, ut sit sensus: Panem nostrum

crastinum, id est futurum, da nobis hodie.”

Cu privire la aceste cuvinte, unii dintre comentatori au spus că aici Ieronim nu încearcă să ne redea exact cuvintele întregii propoziții. Ci, el se mulțumește numai în a cita singurul cuvânt Mahar, apoi adaugă propriile sale concluzii. Pare imposibil ca cele două cuvinte mâine și azi să poată sta împreună în acea propoziție și Ieronim ascunde contradicția aceasta prin introducerea citatelor și comentariilor sale, prin parafrazarea după care se strecoară (crastinum, id est futurum).

Nu se poate spune că, astfel prezentată, interpretarea Mahar a ajuns la noi într-o formă inteligibilă. În pasajul din Luca, Ieronim ne redă panem qoutidianum, iar în Matei panem supersubstantialem; și nu se pare să exprime dorința precum că vreuna dintre cele două expresii ar trebui înlocuită de panem crastinum. În asemenea circumstanțe, nu-i facem lui Ieronim nici o nedreptate atunci când sugerăm că în documentul pe care l-a văzut, cuvântul Mahar (sau ceea ceea ce a crezut el că este Mahar) a urmat după cuvântul lehem. În încercarea de a menționa circumstanțele prin care cuvântul Mahar s-a putut strecura în Evanghelia pe care a văzut-o Ieronim, avem:

-cuvântul wntyxm ce urmează după cuvântul sxl, se poate să fi apărut scris pe marginea documentului și datorită deteriorării scrisorilor, se poate ca wnt să se fi pierdut. În cazul acesta ar fi rămas yxm, și datorită deteriorării scrisorilor s-ar fi putut citi rxm.

-cuvântul wntyxm se poate să fi fost scris cu negljență, având spațiu între cuvinte wnt yxm. În cazul acesta yxm poate fi citit greșit ca rxm, iar literele rămase wnt (posibil deteriorate) pot fi luate ca !t („dă”); în cazul în care imperativul !t („dă”), care a urmat, va fi privit ca o repetiție, din cauza erorii.

Cuvântul wntyxm poate fi divizat la capătul linei, cum adesea se întâmpla, atât în ebraica cât și în greaca veche, cu yxm la capăt de linie, iar wnt la începutul textului. În acest caz se poate deasemeni ca yxm să poată fi citit greșit ca rxm și wnt (care se află la începutul altei linii) să fie confundat, prin eroare, cu imperativul („dă”).

Inutil, am putea spune, ca o asemenea greșeală de citire cum a fost posibilă la Ieronim, este posibilă oricărui alt predecesor copiist. Cu alte cuvinte, un copiist ar fi putut face această eroare, introducând cuvântul rxm în documentul pe care l-a văzut Ieronim.

Dacă într-adevăr greșeala a fost făcută de Ieronim, și nu de un copiist care a existat înaintea lui, atunci am putea găsi câteva scuze datorită faptului că lui Ieronim îi slăbise vederea. Trebuie să mai ținem cont și de faptul că literele evreiești din perioada apostolică, au fost cam aceleași și în secolele de mai târziu; deja yod era cea mai mică literă și dacă s-a scris neglijat, poate fi înțeles ca un reș imperfect, astfel yxm poate fi citit ca rxm.

Dacă se admite faptul că greșeala de citire sugerată mai devreme, a fost făcută de Ieronim sau de un alt copiist care a existat înainte de el, acest lucru implică anumite greșeli excepție, a scrisorilor evreiești, și că se poate greși. Mai mult decât atât, dacă există posiblitatea ca scrisorile evreiești să poată fi citite greșit, în mod frecvent (cum au mai fost cazuri), din documentele care erau scrise cu mare grijă de către scribii care lucrau după anumite regulamente foarte stricte, cu atât mai mult poate fi posibil ca această scriere să fie doar o simplă copie a unui raport.

Nu trebuie să uităm faptul că printre evrei, ca și printre alți oameni, scriitorii au folosit în scrierile lor anumite caracteristici personale, astfel foarte ușor se putea ajunge la o citire greșită. O exemplificare a acestui lucru ne este dată de Ginsburb, în descrierea sa a manuscriselor biblice cu toate că au fost realizate sub cercetarea atentă a masoreților; s-au făcut anumite greșeli, unde litera yod apare scrisă cu codița mai lungă, care în mod natural poate fi confundată cu litera reș. Observația practică arată faptul că ceva de genul acesta se întâmplă în toate formele de scriere.

Conform celor spuse mai sus, putem susține că „citirea” pe care ne-a lăsat-o Ieronim a fost una greșită. Faptul că anumite versiuni egiptene au acceptat-o, aducând interpretări favorabile la „pâinea pentru mâine” sau pâinea pentru viitor, și se pare că citirea astfel expusă a accentuat o atenție considerabilă în vremurile timpurii.

În lumina sugestiei făcute (sec.V) precum că petiția, așa cum ne-a fost dată în original, se citește lehem mihyatenu, putem prezenta două deduceri simple: În primul rând putem spune că, epiousios este explicat corespunzător; iar în al doilea rând putem afirma faptul că „citirea” lui Ieronim, care a fost un factor de nedumerire încă de la început, poate fi foarte ușor eliminată.

Dacă vom susține cazul nostru cu referire la Mahar, ceea ce urmează este faptul că, conform înțelegerii acestui cuvânt, Ieronim a văzut o Evanghelie evreiască și nu o traducere aramaică. În dialectul de mai târziu, imperativul „dă!” ar fi bh;, din bh;y>, și nu !Te din !T;n", cuvânt evreiesc cerut de investigațiile noastre, la acest stadiu cu rezultate remarcabile. Faptul că Ieronim prezintă cuvântul pe care l-a găsit ca și Mahar, și nu ca M’har, arată în aceeași direcție, fiind compatibil cu o aluzie la ebraicul rx'm' ca fiind distins de aramaicul rx;m..

3.4 to.n a;rton h`mw/n to.n evpiou,sion do.j h`mi/n sh,meron: O rugăciune escatologică?

În anii recenți au fost multe discuții pe tema rugăciunii Tatăl nostru. O mare parte din această literatură accentuează interpretarea escatologică a rugăciunii, afirmând că această interpretarea este cea înțeleasă de biserica primară.

Încă de la început trebuie să clarificăm faptul că atunci când vorbim despre „escatologie”, ne referim la perioada zilelor din urmă implicând revenirea Domnului Isus, distrugerea forțelor malefice și stabilirea definitivă a Împărăției lui Dumnezeu. Am definit limitele în care folosim cuvântul deoarece, într-un sens mai larg, întreaga perioadă creștină poate fi numită perioadă escatologică, din momentul în care Împărăția lui Dumnezeu a fost deja parțial stabilită în lume prin Domnul Isus Hristos, care prin moartea și învierea Sa a câștigat victoria asupra lui Satan. În sensul acesta larg, cei care îmbrățișează interpretarea escatologică a acestei petiții, afirmă că rugăciunea Tatăl nostru poate fi interpretată de aspirațiile și nevoile zilnice ale creștinului și totuși poate fi numită o rugăciune escatologică.

Ceea ce vom vedea este faptul cum unii comentatori susțin că petiția a patra din rugăciunea Tatăl nostru trebuie interpretată din punct de vedere escatologic.

Matei și Didache: „Dă-ne nouă astăzi pâinea noastră viitoare.”

Luca: „Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea noastră viitoare.”

Aceasta este a patra petiție cu care se începe a doua parte a rugăciunii Tatăl nostru. În ultimele trei petiții, predominanta persoană verbală se schimbă în persoana a II-a, a unui imperativ aorist activ, chiar dacă „Ta” domină primele trei petiții, ultimele trei sunt dominate de „nostru” și „nouă”. Ultimele trei petiții sunt mai lungi decât primele trei.

Până în punctul acesta, printre recenții scriitori catolici, s-a ajuns la multe păreri comune în ce privește interpretarea escatologică a rugăciunii Tatăl nostru.

Sfârșitul celei de-a treia petiții ne aduce pe pământ, iar lucrul acesta ar avea o forță logică de convingere că ultimele trei petiții au de-a face mai degrabă cu situația zilnică decât cu cea escatologică. Privind la ultima petiție vom observa că este escatologică, și cea de a cincea este de asemenea o petiție escatologică. O interpretare ne-escatologică ar lăsa ca petiția a patra să fie izolată de celelalte petiții. Dar, după opinia unor comentatori, aceste petiții trebuiesc interpretate escatologic. De-acum înainte când vorbim despre petiția a patra ne limităm doar la cuvintele lui Matei. Imperativul prezent al lui Luca este cu siguranță ne-escatologic. Imperativul aorist a lui Matei își primește justificarea din paralelismul său cu imperativele aoriste din petițiile cinci și șase. În felul acesta, la evanghelistul Luca cuvântul „în fiecare zi” (to kath’ hēmeran) este distributiv și ne-escatologic. Cea mai bună interpretare a redării lui Luca este cea conform căreia, cu trecerea tensiunii cu privire la a doua venire a Domnului Isus (sau în comunitățile unde o asemenea tensiune nu era proeminentă) interpretarea escatologică a rugăciunii Tatăl nostru a dus la o concepție zilnic mai stăruitoare. Este bine cunoscută accentuarea pe care o face Luca cu privire la cei săraci ca fiind recipientul mesajului Evangheliei, astfel aspectul escatologic al rugăciunii pentru pâine își poate pierde întâietatea.

Adevărata cheie a însemnătății acestei petiții stă în adjectivul care determină cuvântul „pâine”, și anume cuvântul epiousios. În sec. III, acest cuvânt i-a dat mare bătaie de cap lui Origen care nu a putut găsi un alt exemplu al acestui cuvânt, la nici unul din scriitorii greci. De un real folos ne este etimologia cuvântului, unde chiar și aici ne confruntăm cu două posibilități fundamentale:

1) A deriva cuvântul din epi + einai (verbul „a fi”), ar putea însemna pâine pentru ziua de azi, de aceea avem „zilnic”, ca și în fraza epi tēn ousan (hēmeran). Quotidianus-ul din latina veche reprezintă aceasta. Sau, ar mai putea avea un înțeles al pâinii pentru ființă, pentru existență (epi ousia), pâinea necesară pentru a trăi. Traducerea lui Ieronim din Matei, supersubstantialis poate avea această derivare ca un fundament: epi=super; ousia=substantia.

2) A deriva cuvântul din epi + ienai (verbul „a merge, a veni”), ar putea însemna pâine pentru ziua ce vine, pentru viitor. Fraza hē epiousa (hēmera) înseamnă „mâine”. Ieronim (în Mt.6:11) spune că în evanghelia evreilor (o evanghelie apocrifă semitică) el a citit „Mahar, quod dicitur crastinum, id est futurum.” Marcion pare a fi de acord cu această derivare.

Acum, cei care acordă acestei petiții o interpretare ne-escatologică, urmează prima derivare. Ei fac din aceasta o rugăciune a nevoilor zilnice ale comunității creștine.

Cei care îmbrățișează interpretarea escatologică a acestei petiții preferă a doua derivare a lui epiousios, care face ca petiția să fie o cerere pentru pâinea de mâine, pâinea viitorului. Ei sunt de acord cu faptul că, comunitatea creștină era marcată de sărăcie; dar cred că în această nevoie creștinii tânjeau nu după pâinea lumii acesteia ci după intervenția finală a lui Dumnezeu și pentru pâinea care va fi dată la masa cerească. În evanghelii, aprovizionarea oamenilor cu mâncare este frecventă în termenii unui banchet escatologic:

Luca 14:15 „Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!”

Luca 6:21 „Ferice de voi care sunteți flămânzi acum, pentru că voi veți fi săturați!”

așa cum sunt menționate, răsplătirile Fericirilor sunt cerești.

Matei 8:11 „Dar vă spun că vor veni mulți de la răsărit și de la apus, și vor sta la

masă cu Avraam, Isac și Iacov, în Împărăția cerurilor.”

Luca 22:29-30 „De aceea vă pregătesc Împărăția, după cum Tatăl Meu Mi-a

pregătit-o Mie, ca să mâncați și să beți la masa Mea în Împărăția Mea.”

În Apocalipsa 7:16 avem o imagine în care sfinților nu le mai este foame. După cum am observat pâinea Împărăției le este promisă creștinilor, de aceea ei spun „pâinea noastră”. Cererea pentru ca pâinea să fie dată „astăzi”, exprimă urgența escatologică după care tânjesc creștinii persecutați și împovărați.

Este foarte interesant să vedem care este fundalul Vechiului Testament al acestei interpretări. Cei care îmbrățișează interpretarea escatologică afirmă că, paralela pentru „Pâinea noastră pentru mâine dă-ne-o nouă astăzi”, este descrierea manei din Exod 16:4 „Iată că voi face să vă ploaie pâine din ceruri… cât îi trebuie pentru fiecare zi,” și în Pslmul 78:24 „a plouat peste ei mană de mâncare și le-a dat grâu din cer.” Trebuie să ținem minte că Moise a spus poporului că mana va veni mâine (Exod 16:12): „Între cele două seri aveți să mâncați carne, și dimineața vă veți sătura de pâine; și veți ști că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.” Datorită faptului că mana era pâine cerească, pâinea îngerilor, poate fi o imagine a pâinii cerești pentru viitor, după care tânjeau creștinii.

Însuși Domnul Isus a făcut această legătură, atunci când evreii au cerut o pâine pământească miraculoasă, pentru care n-ar mai trebui să muncească, Domnul Isus le răspunde citând textul din Psalmul 78 „Moise nu va dat pâine din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer” (Ioan 6:32). Aceasta este foarte aproape de petiția a patra, în care cerem Tatălui să ne de-a pâine. Și se poate vedea clar că Domnul Isus nu vorbește despre pâinea materială, deoarece El Însuși este pâinea: „Eu sunt Pâinea vieții. Cine va veni la Mine nu va flămânzii niciodată” (Ioan 6:35). Discursul ce urmează ne arată că El este Pâinea, în două sensuri: ca și învățătura întrupată a (Cuvântului) lui Dumnezeu și ca Euharistie. În cel din urmă sens, cel al pâinii Euharistice din cer, El promite că oricine mănâncă trupul Lui, va fi înviat în ziua de apoi (Ioan 6:54). De aceea Ioan se alătură lui Pavel (1 Cor.11:26) văzând pâinea Euharistică ca un legământ escatologic.

Astfel cei care sunt pentru interpretarea escatologică, fac legătura dintre mana Vechiului Testament și pâinea Euharistică a Noului Testament cu petiția din rugăciunea Pater Noster. Așa cum, în deșert, evreii Vechiului Testament au primit pâine din cer în fiecare zi așa și creștinilor, în scurtul „astăzi” care-i separă de eternitate, le este dat de către Tatăl lor pâinea din cer care este legată de pâinea viitoare din împărăție. Pentru a confirma aeastă legătură dintre petiția noastră și Euharistia, ar trebui să ne reamintim că expresia „a da pâine (arton didonai)” este una rară în Evanghelii. Apare în discursul pâinii vieții a lui Ioan și alte două locuri importante: Înmulțirea pâinilor și Cina cea de Taină. La cina cea de taină, în Marcu 14:22 ne relatează : „Isus a luat o pâine; și după ce a binecuvântat, a frânt-o, și le-a dat”. Scena înmulțirii pâinii din Marcu 6:41 (8:6) are efectiv aceleași cuvinte, probabil pentru a scoate în evidență multiplicarea ca o anticipare Euharistică (Ioan 6 explică aceasta). Astfel, cerând Tatălui „pâinea noastră dă-ne-o nouă,” comunitatea folosea cuvinte direct legate de Euharistie.

Susținătorii interpretării escatologice au afirmat că interpretarea celei de-a patra petiții este Escatologică, asemeni primelor trei petiții. Numai că primele trei petiții au de-a face cu rolul lui Dumnezeu în zilele din urmă, iar această petiție are de-a face cu aspectul pozitiv al rolului nostru (participarea la masa cerească).

În concluzie, dacă vom analiza cu grijă la contextul în care s-a scris această petiție, vom observa că s-a scris în contextul în care Domnul Isus și-a învățat urmașii să nu se îngrijoreze de ziua de mâine (Mt.6:34) ci să-și pună încrederea în providența divină. Pe ucenicii Săi i-a învățat să călătorească fără provizii (Mc.6:8). Astfel, a creat o comunitate care depinde de Dumnezeu pentru nevoile ei. În această petiție ei se întorc spre Tatăl lor pentru pâinea și necesitățile de bază ale vieții lor. Un pasaj din Vechiul Testament mereu citat în favoarea interpretării ne-escatologice este Proverbe 30:8, care în ebraică se citește „hrănește-mă cu pâinea care-mi trebuie (lehem huqqî).” Dar trebuie reținut faptul că în LXX acest verset nu oferă nici o paralelă la rugăciunea Tatăl nostru: „Stabilește-mi ce este necesar și ce este suficient”; nici nu este menționat cuvântul pâine. Deci nu poate fi vorba despre o petiție escatologică ci ține de prezent „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”.

4. Problema filologică

4.1 Hapax legomenon.

Este un adevăr axiomatic, a lexicografiei Noului Testament, precum că semnificația oricărui cuvânt grecesc din Noul Testament trebuie să fie lămurită în lumina însemnătății sale din greaca clasică, Septuaginta, greaca koine (atât cea literară cât și cea ne-literară), și chiar în perioadele Bizantine și a greciei moderne. În ediția mai veche a lexiconului grecesc a Noului Testament, a lui Walter Bauer, găsim cuvântul evpiou,sioj și ca referință ne trimite la un document-papirus care conține acest cuvânt, iar cu privire la referința lui sh,meron, ne trimite la o inscripție grecească care a fost interpretată ca și cum ar conține cuvântul evpiou,sioj. Cu excepția acestor două posibile exemple, nu este cunoscută nici o altă apariție a lui evpiou,sioj în afara rugăciunii Tatăl nostru. Din nefericire, avem numai cele două exemple care sunt pe departe de a fi satisfăcătoare.

Până acum aproape treizeci de ani, cuvântul evpiou,sioj era necunoscut teologilor, în afara contextului rugăciunii Tatăl nostru. Acest adjectiv, singurul din rugăciunea Tatăl nostru, a fost obiectivul multor discuții cu privirea la semnificația și derivarea sa. Apoi în 1925, filologul clasic Albert Debrunner, a scris în Theologische Literaturzeitung pe 7 Martie, precum că acest cuvânt a fost găsit într-un fragment a unui papirus grecesc, într-un registru a unui gospodar, unde avea listate toate proviziile cumpărate. Un aspect surprinzător al anunțului lui Debrunner a fost circumstanța în care a fost publicat acest papirus grecesc, cu treizeci și șase de ani înainte ca să fie apreciată semnificația sa pentru rugăciunea Tatăl nostru. Apoi s-a scris despre un paleograf din Berlin, un anume Günther Klaffenbach, care a descoperit adoua apariție a acestui cuvânt în alt context decât în cel al rugăciunii Tatăl nostru, trecuse numai patru ani dintre descoperirea și înștiințarea despre acest cuvânt, care a fost făcută într-un jurnal Biblic. Bucuria acestei descoperiri a fost de scurtă durată, deoarece în 1941, Chr. Blinkenberg a publicat o inscripție grecească în citadela din Lindos, în Rhodes, în care au apărut cuvintele tw ierei taj Aqanaj en(ia)usiw. După studierea acestei inscripții, Klaffenbach a argumentat că sensul acestei fraze trebuie să fie ceva de genul „la venirea, următorului (alesul pentru anul următor) preot al Atenei.” Dar fiindcă evniaύsioj nu duce la această semnificație, Klaffenbach sugerează că reconstrucția corectă trebuie să fie evp(io)u,siw|.

Verificând acest bogat index verborum a ediției magnifice a lui Blinkenberg, a sutelor de inscripții descoperite la Lindos, descoperim că evnioύsioj apare numai o dată (în acest pasaj disputat), iar evniautόj apare în mod frecvent (de nouăsprezece ori). Mai mult decât atât, observăm că în contextul imediat următor al acestei inscripții este făcută o referire la toi epistatai toi arconte(j) (t)on ep ierewn Kall(istr)atou kai Rodopeiqeus eniau(ton)…, ce ar trebui să însemne „Epistataiul (conducătorul) care conduce în perioada anului în care Kallistratos și Rhodopeithēs erau preoți…”. Acum, descoperim că acest Kallistratos este cel care anterior a fost numit i`ereu,s evniau,sios. Ne putem întreba dacă Klaffenbach a fost justificat în a considera că, contextul cere o` evniau,sios i`ereu,s și înseamnă „venirea, următorului preot”. Privind la tablele preoților din Lindos (ale lui Blinkenberg), descoperim faptul, cum că era un obicei ca fiecare preot să slujească timp de un an. Deci, nu este nici un motiv să luăm în discuție fraza în nici un alt sens decât „preotul pentru un an”.

Ajungând la această concluzie, Blaffenbach a decis să ceară permisiunea Muzeului Național din Copenhaga, unde este depozitat monumentul, și să arunce o privire asupra frazei problemă și să vadă dacă nu cumva Blinkenberg l-a citit greșit pe P ca și N. Deasemnea și Debruner a făcut o asemenea cerere, și a realizat că Blinkenberg a transcris cuvântul corect. Astfel, se poate concluziona că mai există încă o apariție a lui evpiaύsioj în alt context decât cel al rugăciunii Tatăl nostru. Totuși, se pare că papirusul cu lista gospodarului s-a pierdut. Până va fi găsit iarăși acest papirus, lexicograful trebuie să se bizuie pe contextul rugăciunii Tatăl nostru, pe considerațiile etimologice, pe evidențele patristice și dovezile traduse, în căutarea de a lămuri însemnătatea acestui cuvânt.

4.2 Aramaicul lui to.n a;rton h`mw/n to.n evpiou,sion.

Neobișnuitul evpioύsioj s-a dovedit a fi unul dintre cele mai dezbătute a`,pax lego,mena din Scripturi. Origen ne informează că acest cuvânt nu a fost introdus de vreun scriitor grec, nici măcar nu era cunoscut de cei învățați, ce să mai spunem de folosirea lui de către oamenii obișnuiți. El sugerează că ar fi fost inventat de Evangheliști. Cu siguranță, în acest Cuvânt al Domnului Isus, sau în oricare altul, putem fi încrezători că un cuvânt original semitic și probabil un aramaic, îl subliniază pe cel grecesc și această imagine a originii lui evpioύsioj pare a fi ținut ascuns. Mulți au încercat să explice cuvântul din ebraică sau aramaică. Arnold Meyer, luând ca și bază a reconstrucției sale aramaice, textul din Luca, crede că petiția se găsește în original astfel: , „pâinea care este suficientă pentru noi (lit. pâinea suficientă nouă) dă-ne-o nouă zi de zi”. Fraza din aramaică , „pâinea suficientă pentru mine”, este găsită în Targumul din Prov.30:8, ca și traducerea lui yQixu ~x,l, ynIpeyrIj.h; (lasă-mă să mânânc pâinea alocată mie). Propoziția din greacă to.n a;rton h`mw/n to.n evpiou,sion, este explicată de Meyer ca o traducere literală a lui , iar evpioύsioj ca fiind derivat (asemeni interpretării lui Origen) din evpi th.n ou,sian și de aici „necesar, nevoie”.

Există două motive pentru a respinge această reconstrucție a unui original aramaic, cu derivația sa logică a lui evpioύsioj. Primul motiv este faptul că, chiar dacă această înțelegere confuză a adjectivului grecesc ar fi recunoscută, cele două idei „pâinea noastră suficientă” și „pâinea noastră necesară sau de care avem nevoie”, nu sunt în nici un caz echivalente și în nici un fel nu pot fi înțelese ca „suficient”. Al doilea motiv pentru a respinge această reconstrucție a unui original aramaic, este faptul că, posibilitatea și însușirea aramaicului lui Mayer an~ ax, „pâinea noastră suficientă”, poate fi admisă, dar este extrem de îndoielnic că vreun scriitor grec ar fi putut vreodată să inventeze o expresie așa de neobișnuită ca evpioύsioj pentru a traduce cuvântul „necesar”, deoarece aveau la dispoziție alte cuvinte grecești adecvate pentru a reda o idee așa de simplă. Modul cel mai simplu și natural pentru a înțelege noua combinație este prin a o uni cu evpie,nai; h` evpiou/sa, cu sau fără h`me,ra, nu este o frază neobișnuită pentru „ziua ce va veni”; în acest fel (fără h`me,ra) găsim redat în LXX Prov. 27:1. Într-un context în care avem o asemenea expresie ca sh,meron (Mt.) sau to. kaqV h`me,ran (Lc.), evpioύsioj într-un mod inevitabil, trebuie să fi fost înțeles ca „pentru, referindu-se la, ziua ce va veni”.

Așa dar, în încercarea lui Mayer de a reconstrui originalului aramaic, ne sugerează sursa lui Peshiöta „pâinea necesității noastre” găsită în Proverbe 30:8. În traducerea Siriacă, propoziția din Proverbe sună astfel: „dă-mi viața suficientă pentru mine”: LXX conține: su,ntaxon de, moi ta. de,onta kai. ta. au.ta,rkh; Vulgata: „tribue tantum victui meo necessaria”. Citirea din Peshiöta a lui evpioύsioj se poate să nu derive direct din versiunea siriacă a Vechiului Testament a paragrafului din Proverbe 30:8, dar pare să fi împumutat din interpretarea propoziției pe care o găsim în versiunile străvechi. Într-un mod similar citirea din siriaca Curetoniană „dă-mi pâinea continuu (necurmat)”, pare să derive din Numeri 4:7 Autorul Arnold Mayer ne dă ca și echivalent aramaic a propoziției to. kaqV h`me,ran din Luca, , o frază modelată după , corespunzând cu exactitate lui AmAyB. ~Ay, și găsită în Targumul lui 2 Cronici 8:13-14. În interpretarea diferită a expresiei evreești „zilnic”, „zi de zi”, Targumul, ca și regulă, este o reflecție literală a construcției evreiești; de aceea, foarte frecvent, fraza evreiască ~Ay ~Ay (Gen. 39:10; Ex. 6:5; Prov. 8:30, 34) este reprezentă în aramaică de ~Ay ~Ay sau . Dar în Targum la Estera 3:4, apare o reprezentare mai idiomatică a lui mAyw" ~Ay, „zi de zi”, cu alte cuvinte, x, lit. „Astăzi și ziua următoare”, „zi de zi”: LXX lui Estera 3:4 conține kaqV e,ka,sth h`me,ran. Cuvântul Aramaic x(sau !x) este găsit în Aramaicul Palestinian ca un sinonim pentru x(mâine), și probabil idiomatic în combinația x; astfel Gen. 19:34 (Targumul de la Ierusalim) x; Gen.39:10 (Targ. de la Ier.) x!; Exod 19:10 (Targ. de la Ier.) !x; Lev. 7:16 (Targ. de la Ier.) !x; 2 Cron.20:16 x ; în siriaca Palestiniană, Ioan 1:29 (h` evpau,rion).

O simplă petiție Aramaică din rugăciunea Tatăl nostru:

„Pâinea noastră dă-ne-o nouă, zi de zi”

ar fi redată natural și corect to.n a;rton h`mw/n di,dou h`mi/n to. kaqV h`me,ran, ca și în Luca, dar fără to.n evpiou,sion. Un traducător al aramaicii, care a înțeles greșit idiomul aramaic, sau care a dorit să dea un echivalent literal al fiecărui Cuvânt al Domnului Isus, se poate să fi încercat să traducă x(ziua ce urmează) literal, și datorită acestui lucru, cuvântul evpioύsioj a fost derivat din evpie,nai (evpiou/sa).

Un echivalent aramaic a lui evpioύsioj în acest sens, cu referință la „ziua ce va veni”, poate astfel fi presupus ca o parte naturală a petiției originalului aramaic.

Dincolo de o sugestie a acestui fel general nu este posibil să mergi mai departe cu prea mare încredere. Dar probabil este suficient de important să remarcăm că sfârșitul an din forma !xeste caracteristică unui grup special a adjectivelor aramaice, și este posibil ca adverbul !xsă fi fost înțeles greșit de un translator grec fiind luat drept un adjectiv calificativ !x, „pâinea noastră pentru mâine”, și a fost inventat datorită acestui adjectiv evpioύsioj. Cuvântul !x nu este atestat ca fiind un adjectiv în Aramaica Palestiniană, dar adverbul corespondent pentru „astăzi”, an,!, pare a fi folosit ca un adjectiv.

În concluzie putem sugera ca o reconstrucție a petiției poetice a originalului aramaic, aranjând versetul în paralelism sintetic.

!x!x!

lit. „Dă-ne-o nouă astăzi mâine pâinea noastră.”

Translatorul grec se poate să fi redat astfel:

to.n a;rton h`mw/n to.n evpiou,sion sh,meron (Mt.) h`mi/n do.j (Mt.)

to. kaqV h`me,ran (Lc.) di,dou (Lc.)

4.3 Cererea pâinii din rugăciunea „Tatăl nostru.”

Acest cuvânt este foarte discutat și greu de interpretat. Iată câteva traduceri variate:

“…cea de toate zilele” (Cornilescu; …NIV; KJV; RSN; NASV)

“…pâinea de care avem nevoie ” (Phillips)

“…pâinea noastră pentru astăzi” (Weymouth)

“…pâinea noastră pentru mâine” (Moffatt)

“…dă-ne nouă pâinea pentru nevoile noastre de pe o zi pe alta.” (Lamsa)

“…dă-ne nouă pâinea vieții astăzi” (Rieu).

În general, cuvântul este tradus „zilnic” în sensul lui “pâine pentru ziua ce urmeză”, și ar putea fi astăzi sau mâine.

Origen spune că el nu a cunoscut acest termen nici în limbajul popoular nici în cel academic. Traducerile vechi sunt extrem de diversificate ca și cele ale părinților bisericii. Prima sugestie lingvistică este o derivare din ejpievnai. Suportul principal ne dă un posibil indiciu, epi ont io" devenind epiouvsio" în analogia cuvântului (e,kwvn)/e,kovntio", e,kouvsio", etc. Acesta ar da însemnătatea lui “viitor,” “regular,” “venind la noi zilnic.”

De obicei această petiție este tradusă în românește (trad. Cornilescu) prin „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” (Mt.6:11), unde „cea de toate zilele” este folosit pentru a traduce cuvântul grecesc e,piouvsio". Dar înțelesul acelui cuvânt grecesc constituie o chestiune de dispută din trecut până în prezent. În următoarele rânduri vom încerca să oferim o interpretare simplă și plauzibilă din aspect etimologic și alte considerații. Dar mai întâi vom face niște observații cu privire la textele grecești ale acestei petiții, urmate de o recapitulare a mai multor propuneri de interpretare.

4.3.1 Observații textuale.

Textele grecești pentru petiția pâinii în Mt. 6:11 și Lc. 11:3 sunt după cum urmează:

Matei 6:11 to.n a;rton h`mw/n to.n evpiou,sion do.j h`mi/n sh,meron.

Luca 11:2 to.n a;rton h`mw/n to.n evpiou,sion di,dou h`mi/n to. kaqV h`me,ran.

Textul gecesc din Matei nu are variante. Textul din Luca are trei, dar nici una nu este preferată înaintea cuvintelor de aici. Textul cererii din Didache (8:2) este la fel ca cel din Matei.

1. Textele au un grad mare de acordare a verbelor în cazul celor șase cuvinte: to.n a;rton h`mw/n to.n evpiou,sion… h`mi/n. Dacă aceasta arată înspre o sursă comună (Q) a celor două versiuni, sau arată cât de bine este aceasta fixată astfel încât se reflectă în forme similare în două tradiții (așa zisele L.și M.) nu trebuie să constituie o problemă aici. Oricare ar fi situația, cuvântul e,piouvsio", care apare în ambele texte, apare doar în aceste locuri din Noul Testment. Chiar dacă au existat instanțe în care cercetătorii au pretins că acest cuvânt a fost depistat în două surse, independente de textul grecesc al Noului Testament, acestea au fost considerate ca și citite greșit. Toate celelalte dăți ale apariției termenului în sursele grecești se află în citate patristice și comentarii despre rugăciunea domnească din Mt. Și Lc. Origen remarcă faptul că, cuvântul „nu este folosit de nici un grec sau scolast, și nici nu este folosit de oamenii de rând, dar se pare că a fost folosit de evangheliști.” Perspectiva lui Origen, și anume că cest cuvânt nu a fost folosit în antichitate este importantă. Dar poate că ar trebui respinsă ideea că evangheliștii ar fi inventat cuvântul. Din moment ce acest cuvânt este așa de neobișnuit, este probabil ca atât Matei cât și Luca, să-l fi inventat independent unul de altul. Mai degrabă ambii sunt dependenți de o tradiție ce vorbește grecește și, care merge până la folosirea în aramaică.

2. Textele grecești diferă în folosirea lor a verbelor principale și modificatori adverbiali. Matei are imperativul aorist do", plus sh,meron. Luca are repetatul imperativ prezent di,dou plus to. kaqV h`me,ran. Sintagma lui Matei „dă-ne……..astăzi” cere lui Dumnezeu să asigure provizii pentru prezent, gândindu-se mai puțin la proviziile pentru ziua de mâine și zilele următoare, care este în acord cu ceea ce va urma mai târziu în Predica de pe Munte (Mt. 6:25-34), în special „de aceea nu vă îngrijorați de ziua de mâine” (6:34). Versiunea lui Luca poate fi tradusă „continuă să ne dai zi de zi” și de aceea se uită la Dumnezeu, ca El să asigure provizii, hrană pentru o succesiune de zile care s-ar putea întinde la o perioadă nedefinită de timp.

Exegeții nu sunt de acord cu faptul că evanghelistul s-a îndepărtat mai mult de un original ipotetic. Robert H. Gundry a sugerat că folosirea de către Matei a verbelui aorist este legat din punct de vedere teologic cu sublinierea nerăbdării cu privire la ziua de mâine și că „sh,meron este un Mateianism.” Pe de altă parte, Ioachim Ieremias, I. Howard, și Marshall și Joseph A. Fitzmyer au sugerat că privirea de ansamblu și stilul lui Luca se arată în versiunea cerinței lui. De exemplu Marshall spune că „to. kaqV h`me,ran este o frază Lucană.” Este de asemenea o frază ce se găsește în pasajul „pâinii din cer” în Exod 16:5 (LXX, to. kaqV h`me,ran) și s-ar putea spune că Luca a oferit o frază „biblică” în acest moment.

3. Modificatori adverbiali (sh,meron lui Matei și to. kaqV h`me,ran al lui Luca) se află la capătul cauzalei în fiecare caz. Poate fii astfel, datorită faptului că ambele sunt interpretative ale propoziției, fapt ce clarifică înțelesul obscurului e,piouvsio". Sherman E. Johnson sugerează că e,piouvsio" probabil că nu ar fi fost înțeles de cititorii lui Matei și Luca, așa că au adăugat modificatorii adverbiali pentru a explica termenul.

Totuși aici trebuie să acordăm o atenție mărită. Să iei modificatoarele ca și explicabile ale înțelesului e,piouvsion, ar predetermina rezultatul („pâinea noastră pentru astăzi dă-ne-o nouă astăzi” la Matei; „pâinea noastră zilnică dă-ne-o nouă zi de zi” la Luca). Este posibil ca e,piouvsio" să nu aibă un înțeles temporal, ci mai degrabă unul calitativ, și că un adverb de timp (ca în Matei) sau o frază adverbială (ca în Luca) a existat în petiție încă de la început.

4.3.2 Înțelesuri propuse: O recapitulare.

Încă din antichitate au fost propuse mai multe înțelesuri termenului e,piouvsio". Există patru mari propuneri cu toate că acestea nu însumă toate posibilitățile bazate pe analiză etimologică. Nici una din aceste propuneri nu se bazează explicit pe folosirea cuvântului tradițional și durabil „astăzi.” Acest ultim termen este folosit în traducerea din engleză de către Tyndale (1525) și în majoritatea traducerilor în engleză de atunci încoace, și s-ar putea ca termenul să fi fost tradițional chiar pe vremea lui Tyndale. Oricare ar fi cazul, Tyndale a avut predecesori în alte limbi. Versiunile latinei vechi ce conțin termenul cotidianum (zilnică) sunt găsite atât în Matei cât și în Luca. Vulgata are acest termen în Luca 11:3 (dar supersubstantialem în Mt.6:11). Traducerea lui Luther este täglich. Întrebarea cu privirea la cum s-a născut această interpretare nu va constitui problemă majoră, totuși ne vom întoarce la ea către sfârșitul acestui subcapitol. Este deajuns să spunem că au existat anumiți părinți greci care au scris fără vreo explicație că temenul este echivalentul lui efh,mero".

Propunerea 1. Una din cele mai vechi propuneri este că e,piouvsio" este derivat dintr-o combinație a prefixului evpi (pentru) și a substantivului ou,sia („ființă”, „existență”) și aceasta înseamnă „pentru a exista”, „pentru subzistență” sau „necesitate”. Această imagine a fost propusă și de Origen. O varietate de alți scriitori ai antichității, în afară de întrebările cu privire la originea sa etimologică exactă, au înțeles termenul în mod similar, astfel în această petiție Dumnezeu este rugat să ne dea astăzi „pâinea noastră pentru subzistență”, „pâinea noastră necesară.” Aceasta este o vedere adoptată deasemenea de mai mulți comentatori moderni.

Cea mai importantă obiecție la această propunere etimologică a fost afirmată cu mai mult timp în urmă de J.B. Lighfoot, este nevoie de un adjectiv creat din evpi și ou,sia pentru a apărea ca și e,pouvsio" nu e,piouvsion"; aceasta înseamnă că iota va fi elidată (ca și în cuvântul e,pouvsinw,dh", „accidental”). S-a discutat faptul că această propunere este prea rigidă și nu a fost oferită pentru a fi dezbătută.

Propunerea 2. A doua mare propunere este că epiouvsio" este derivat dintr-o contradicție a lui e.pi. th.n ou,san (h`me,ran), care înseamnă „pentru ziua existentă”, așa că petiția din Matei s-ar citi „pâinea noastră pentru ziua prezentă dă-ne-o nouă astăzi”, iar cea din Luca „ pâinea noastră pentru ziua existentă dă-ne-o nouă zi de zi”. Există susținere pentru această etimologie propusă în învățătura modernă, dar surprinzător de puțină. Cea mai mare obiecție este, din nou, că iota nu ar trebui să existe într-un adjectiv format din prefixul evpi și forma de participiu a verbului „a fi”. Există forme a unui astfel de compus (e,po,nto", ta. e,po,nta și e,po,ntwn) iar iota lipsește. Mai mult, nu există nici o dovadă a existenței termenului h. ou,sa în sursele străvechi ca și expresie pentru „ziua prezentă.”

Propunerea 3. Cea de-a treia mare propunere este că e,piouvsio" derivă dintr-o formă de participiu a lui e,pie,nai (e,piw,n, e,pioūsa, e,pion, etc.), un compus a lui evpi și a verbului i.e,nai („vino”, „du-te”), de unde „ a veni asupra”. Această posibilitate a fost deja recunoscută de Origen, chiar dacă în analiza finală el a preferat o altă etimologie, așa cum am arătat mai sus. Formele de participiu ale acestui compus sunt multe, în texte vechi, clasice, elenistice (inclunzând scriitorii eleniști și evrei, Filo și Josefus), Nou Testament și patristice. Una din cele mai obișnuite expresii care folosesc participiul este h` e,piousa h`me,ra „ziua ce va veni”, care apare o singură dată în Noul Testament (Fapte 7:26) și de mai multe ori în alte texte vechi. Câteodată această frază este prescurtată la h` e,piousa, și dativul th/| epioush| este în mare măsură recunoscut ca și „ziua următoare”, „mâine” în mai multe surse inclunzând Noul Testamnet (Fapte. 16:11; 20:15; 21:18). Ca atare s-a propus că adjectivul epiouvsio" a fost derivat din acest participiu, partea majoră a acestuia fiind epious (ca și în participiul tocmai citat), și din terminația- io" formată în analogie cu periouvsio" („ales”).

Această etimologie constituie baza pentru două propuneri strâns legate între ele. Prima este că epiouvsio" înseamnă „pentru ziua ce urmează”, „pentru mâine”, așa că ne-am ruga „pâinea noastră pentru ziua ce urmează dă-ne-o nouă astăzi”. Aceasta este ceea ce Ieronim pretinde că acest termen înseamnă în evanghelia găsită de el (evanghelia Nazireană, așa cum mai este numită): „În așa zisa evanghelie, în loc de ‚esențială existenței’ am găsit ‚mahar’ care semnifică ‚de mâine’, astfel că sensul este: pâinea noastră de mâine, adică, de viitor dă-ne-o nouă astăzi”. Totuși Ieronim, nu a urmărit această interpretare în traducerea Vulgata. Abia în timpurile moderne etimologia discutată aici (existentă deja în lucrările lui Origen) a fost considerată ca și o propunere serioasă în lucrările a mai multor traducători. A.H. McNeile poate fi citat aproape ca tipic: „în folosirea liturgică ‚pâine pentru ziua ce vine’ nu poate denota nici ‚pâine pentru ziua ce este în desfășurare’ și nici ‚pâine pentru mâine’ potrivit cu rostirea rugăciunii, dimineața sau seara”.

Propunerea 4. Cea de-a patra propunere este srâns legată de cea de-a treia. Bazată pe aceeași propunere etimologică pentru originea lui epiouvsio", aceasta a luat implicații mai largi a unei viitoare referințe. J. Jeremias, comentând cuvintele de mai sus citate ale lui Ieronim, afirmă: „De fapt, în iudaismul vechi cuvântul mahar, ‚mâine’ însemna nu numai următoarea zi ci și marele mâine, desăvârșirea finală”. Prin urmare, cererea este un strigăt către Dumnezeu ca să dea „pâinea zilnică” pentru subzistență fizică dar „pâinea vieții”, „puterea și darurile vremii lui Dumnezeu ce va veni”. Această propunere, interpretarea escatologică poate fi găsită în biserica primară, și a devenit o propunere majoră în învățăura contemporană. În general, cei ce susțin această propunere nu neagă că cererea pâinii include pâinea materială, pâmântească, dar ei accentuează faptul că are o referire escatologică dincolo de ziua următoare.

Așa cum se întâmplă cu primele două propuneri și cu propunerile trei și patru există dificultăți, care propun aceeași etimologie. Mai întâi este dificil să evaluezi semnificația cuvântului mahar, pe care Ieronim pretinde că l-ar fi găsit în așa zisa evanghelie a Nazirenilor. J. Jeremias afirmă că termenul atestă o „formulare aramaică, a rugăciunii Tatăl nostru, mai veche chiar decât evangheliile noastre”, pe care grecescul e,piouvsio" încearcă să-l reprezinte creștinilor ce vorbeau grecește. Dar acest lucru poate fi pus la îndoială. Dacă termenul familiar mahar („de mâine”) era expresia tradițională în aramaica vorbită de creștini, de ce nu a fost tradus în termenul la fel de familiar au,..rion („mâine”) cunoscut de ambii evangheliști (Mt. 6:30; Lc. 12:28; Mt. 6:34; Lc. 10:35; 13:32-33)? Sau dacă nu însemna neapărat „mâine” ci „ziua ce urmează” (din perspectiva rugăciunii de dimineață), de ce nu a fost tradus în niciuna din expresiile familiare care au acest înțeles, th,j evpiou,shj h`me,ras, th,j evpiou,shj, eij th.n evpiou,san, th/| epiou,sh|, etc.? Mai mult decât atât, trebuie spus că, având două referințe temporale ( „astăzi” „de mâine”), pare nepotrivită o așa propoziție scurtă, chiar nenaturală. Este posibil desigur, așa cum Philipp Vielhauer argumenta, că evanghelia nazirenilor necesită textul grecesc din Matei, în acest moment, și că mahar „este cea mai timpurie încercare de a explica” înțelesul lui e,piouvsio".

Există dificultăți și cu interpretarea escatologică în particular. Așa cum am arătat, J. Jeremias sugerează că mahar ar însemna „marele Mâine, desăvârșirea finală”. Dificultatea constă în faptul că această terminologie nu este folosită niciunde în altă parte în învățăturile Domnului Isus, așa cum ne este transmis în sursele noastre, pentru a se referi la timpul sau împărăția ce va veni. Într-o ocazie, un însoțitor la masă vorbește despre mâncatul pâinii în Împărăția lui Dumnezeu (Lc.14:15), dar se pune sub semnul întrebării dacă Domnul Isus și-a învățat ucencii să se roage pentru „pâinea noastră de Mâine”. Acest lucru este arătat în ceastă ultimă interpretare care se găsește în anumite surse patristice, dar care probabil că nu datează din vremea Domnului Isus. Dacă a fost un curent în gruparea creștină care vorbea limba greacă în acel timp al scrierii evangheliilor în particular, în așa fel în care evangheliști au deținut o astfel de privire, este o altă chestiune. De aceea este potrivit să luăm în considerare și alte posibilități.

4.4 a[rton.

Acest cuvânt este folosit mai mult în Noul Testament. Următoarele puncte sunt de interes teologic.

1. Expresia lambavnein, (kata-) kla`n, (dia-, e,pi-) didovnai to;n a[rton (Lc. 24:30; Ioan. 21:13; Fapte. 27:35; Mc. 6:41; 8:19; Ioan. 6:11), are precisa însemnătate „pâine.” Se face referire la cel ce este capul casei, care înainte de a mânca ia pâine, și după ce mulțumește lui Dumnezeu pentru ea, o frânge și apoi o împarte celor ce sunt la masă cu el. În felul acesta este înmânată pâinea la cina cea de taină din Mc. 14:22; 1 Cor. 11:23, 26; 10:16; Fapte 2:42, 46; 20:7, 11 ( lambavnw, eucaristevw, eulogevw, klavw, klavsi, divdwmi). De asemenea este folosit și cu privire la pâinea pentru punerea înaintea Domnului de pe sanctuarul Vechiului Testament (oi a[rtoi th` proqevsew) în Mc. 2:26 (Evrei 9:2: h provqesi tw`n a[rtwn).

În limba “arton” este cuvântul folosit pentru pâine. Se face deoseboire între “arton” (pâine albă) de ma`za (pâinea de orz).

2. Pâine, mai poate însemna și hrană în general (ca și în V.T. ~x,l,) a[rto" e,piouvsio", Mt. 6:11 ( e,piouvsio"). to;n e,autou` a[rton esqijein, 2 Tes. 3:12: “a păstra pentru sine însuși,” în contrast cu v. 8: dwrea;n a[rton fagei`n parav tino", “a fi susținut de cineva pentru nimic.” Postul ascetic este numit mh; esqivwn a[rton mhvte pivnwn oi\non în Lc. 7:33, descoperirea de la masă o trwvgwn mou to;n a]rton în Ioan. 13:18.

3. Gândul participării la fericire, la petrecere, subliniază fagei`n a[rton en th`/ basileiva/ tou` qeou` din Lc. 14:15 ( esqivw, basileiva), și de asemenea imaginea Domnului Isus ca adevărata a[rton ek tou` ou,ranou` (mana din V.T) în Ioan. 6:31, ca și a[rton th` zwh` în v. 35, 48 (pâinea care dă viață) sau o a[rton o zw`n în v.. 51 ( ou,ranov" zwhv), primită de credincioși la Cina Domnului.

Mana din LXX este numită a,rton ek tou` ou,ranou` în Neemia 9:15 (ap ou,ranou`); Ex. 16:4 (a,rtoi) “a,rton ou,ranou`;. Ideea pâinii cerești este văzută deja în Babyl. Adapa-myth. Iudaismul aștepta a doua minune escatologică a manei: S. Bar. 29:8: “ În acel timp, provizii de mană vor cădea din nou de sus”; Sib. Fr., 3, 49, Geffck. gluku;n a[rton ap ou,ranou`; Apoc. 2:17; Qoh. r., 1 în 1:9: “Așa cum primul răscumpărător a făcut să coboare mana din cer, la fel va face și cel din urmă” În Filo mana este un fel de: h, ou,ravnio" trofhv, hrana sufletului. Pâinea vieții și pâinea vie sunt specifice lui Ioan, fără nici o paralelă în Iudaism sau religiile antice care vorbesc despre de mâncarea cerească ce distribuie viață.

Deci în concluzie, “pâine” (artos) este folosit în Noul Testament pentru a numi, literal pâinea (Marcu14:22), mâncarea în general (Luca 7:33; Ioan 13:38), hrana spirituală (Ioan 6:31-35), și ospățul escatologic (Luca 14:15). În rugăciunea Tatăl nostru, în general este interpretat ca tot ce este necesar pentru a menține existența pământească. Martyn Lloyd-Jones definește „pâinea” ca „Tot ceea ce este necesar pentru viața din lumea aceasta”. J.I. Packer este mult mai explicit când spune „pâine” în rugăciunea Tatăl nostru este „toate necesitățile vieții și tot ceea ce le alimentează (suplinesc)”.

5. Teologia cererii: to.n a;rton h`mw/n to.n evpiou,sion do.j h`mi/n sh,meron.

A patra cerere (v.11) din rugăciunea „Tatăl nostru”, se ocupă de nevoile elementare ale vieții cu referire la pâinea cea de toate zilele, „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Pentru un moment, trecând peste poblema, încă nerezolvată a înțelegerii lui evpiou,sioj (cea de toate zilele), dacă admitem că această cerere implică o recunoaștere, a unei dependențe totale de generozitatea lui Dumnezeu. Chiar dacă s-ar putea spune că Dumnezeu ca și Creator și Susținător, are obligația să poarte de grijă creaturii Sale, ar fi nepotrivit pentru ființele umane să ia aceste beneficii divine ca și ceva ce ni s-ar cuvenii. Cu siguranță ca și ființe umane, putem cu încredere să depindem de beneficiile lui Dumnezeu prin natură, iar darurile Sale rămân pentru totdeauna daruri. Chiar și darurile zilnice, pentru totdeauna rămân daruri. Când solicitanții folosesc mult discutata frază “pâinea noastră cea de toate zilele”, aceasta implică recunoașterea că până în prezent, pâinea cea de toate zilele le-a fost disponibilă. Problema cu aceste nevoi, este că ele apar zilnic și zi de zi, noi trebuie să ne confruntăm cu aceleași nevoi. Totuși, ce se întâmplă astăzi este decisiv, dacă accentul cade pe ziua de azi: dă-ne nouă pâinea și astăzi, pâinea de care avem nevoie zilnic și de care am avut parte în fiecare zi, până acum.

Poate s-au spus multe despre expresia „pâinea noastră”. Strict vorbind, Dumnezeu nu ne dă pâinea, ci, El prin natură se îngrijește ca să avem parte de ingredientele din care preparăm pâinea. De aceea, este “pâinea noastră” pentru că noi o preparăm. Este mult mai complicat atunci când nu noi înșine preparăm pâinea, și totuși o mâncăm zilnic. Depindem de alții care prepară pâinea și ne-o dă nouă. Întradevăr, noi presupunem un întreg lanț prin care ajunge pâinea la noi: fermierul, morarul, brutarul, membrii familiei, tatăl care taie și înmânează pâinea la masă și așa mai depate. Totuși, nici unul cei ce fac parte din acest lanț întreg nu ar fi putut să ne “dea”, dacă Dumnezeu nu ar fi dat înainte. Ca și rezultat, pronumele h`mw/n (“noastră”) în loc de mou (a mea) are semnificația sa specială. “Pâinea noastră”, implică faptul că pâinea este împărțită printre noi, pe când “pâinea mea” ar fi pur și simplu o absurditate.

Am putea spune în concluzie, că cererea pentru pâinea cea de toate zilele, conține un in nuce etic. În sensul imediat apropiat, sunt alți oameni de care depindem. Acești oameni produc și se îngrijesc de “pâinea noastră”. Ca și ființe umane, sunt obligate să împartă cu noi darurile benevole ale lui Dumnezeu, dar toți știm despre lucrurile grele ale vieții atunci când ajungem la bunăvoința umană de a împărți cu alții. Antichitatea a fost conștientă de faptul că bunăvoința sau reavoința în a împărți cu alții, lucuiește în inima umană și în final numai Dumnezeu este capabil să influențeze inima umană. Dacă prepararea și oferirea pâinii este o activitate umană, atunci ar fi incoerent să adresăm cererea lui Dumnezeu. Dar o analiză mai atentă, ceea ce pare a fi incoerent reflectă o mare realitate a vieții. Deși este, fără îndoială, “pâinea noastră” în orice sens al cuvântului, dovada finală de care depinde orice activitate umană, este generozitatea lui Dumnezeu. Numai dacă El “dă”, pot și oamenii să dea, și numai dacă El le motivează inimile, oamenii vor da.

În final, deci, cererea “dă-ne-o nouă” implică o obligație din partea solicitanților. Din pricina noțiunii de neprihănire, ar fi nepotrivit ca noi să primim pâinea cea de toate zilele și apoi să refuzăm de a o împărții cu alții. Numai dacă solicitanții acționează în același mod pe care îl așteaptă de la Dumnezeu și de la ceilalți oameni, doar atunci sunt justificați să facă această cerere. Cu alte cuvinte, imperativul “dă-ne-o nouă,” în timp ce este adresat lui Dumnezeu, implică o cerere adresată către solicitanții înșiși. Odată ce o persoană realizează acest fapt, se poate recunoaște că eventualitatea de a cădea este previzibilă, și această percepție ne conduce înspre a cincea și a șasea cerere.

6. Concluzii.

Astfel cuvântul epiousios apare sub o nouă lumină. Din punct de vedere evreiesc, am examinat acest cuvânt, și l-am găsit a fi produsul a câtorva traduceri literale a unei concepții evreești, cum ar fi: ”care susține” și „pe baza căreia noi existăm”. Pâinea pentru care noi ne rugăm este un lucru comun, lucru ce ține de viață: „pâinea noastră”- ton arton hēmon; „pe baza căreia noi existăm”- ton epiousion. Adjectivul declară calitatea sau caracterul pâinii- este susținătoare. Părinții Bisericii, au refuzat să recunoască acest cuvânt: posibil ca ei să se fi uitat după ceva mai delicat, mai stilistic decât cuvântul grecesc; se poate ca ei să nu se fi așteptat să găsească un cuvânt care la prima vedere, va descrie caracterul său ca traducerea câtorva idei evreiești.

Totuși după cum am putut vedea, în decursul anilor, însemnătatea calitativă a lui epiousios a găsit un suport cu influență. Este semnificativ faptul că, comentatorii creștini care erau greci din naștere (sec.II- sec.IV) au derivat cuvântul din oύsia, și au explicat petiția ca ceva ce are de aface cu pâinea pentru susținerea vieții. Particularitățile pot fi găsite în lucrările de referință, care ne redau derivarea din oύsia, și definesc sensul ca fiind „necesar pentru existență.”

Iată câteva concluzii cu privire la trei poziții care au fost menținute cu o anumită încredere specială:

1. Unii au dorit să găsească o explicație a cuvântului în mana care a fost dată poporului din Exod capitolul 16, și derivarea extrasă de acolo a fost „zilnic.” Dar această concluzie nu este justificată pe tărâmul faptic. Din ceea ce este redat în Exod, putem observa că mana a fost dată numai în cele șase zile ale săptămânii, nu și în ziua de Sabat (v.25-26). De aceea, provizia cu mană constituie o imagine inconvenabilă pentru a defini pâinea ca fiind ceva ce este dat „zilnic.” Dar în ceea ce privește poporul evreu, după cum știm, oferirea manei are o altă însemnătate: era „pâinea celor mari,” „pâinea din ceruri” (v.4; Ps.78:24-25; Ioan 6:31-32). De aceea, Domnul Isus a descris proviziile zilnice în termenii manei, mai mult pentru a sublinia o calitate decât o relație temporală.

2. O altă teorie la care a fost supusă petiția este „pâinea pentru mâine” și ne vorbește despre ceva ce va avea loc în viitor. Pentru susținerea acestei remarci, s-a afirmat că rugăciunea a fost original construită pentru a fi rostită seara; în acest caz, persoana care se roagă se gândește la ziua de „mâine”. Această sugestie nu este în armonie cu concepțiile care erau răspândite printre primii ucenici. La un evreu, după cum știm, ziua începe de seara. Dacă la acea oră ucenicul ar fi zis: „… dă-ne-o nouă astăzi”, atunci se gândea la o zi ce deja începuse. Dacă s-ar fi rugat dimineața când s-ar fi trezit: „… dă-ne-o nouă astăzi,” atunci el s-a ocupat de o zi ce deja s-a scurs pe jumătate. Mai mult decât atât, dacă s-ar fi rugat la amiază: „… dă-ne-o nouă astăzi,” atunci, el a cerut-o făcând referire la o zi care a trecut repede. Astfel, având ideea rugăciunii de dimineață, la amiază și seara (așa cum era obiceiul), evreul nu s-ar fi îngrijorat niciodată cu privire la ziua de „mâine.” O zi se încheia seara, și tot atunci începea alta. Așa că, (în opoziție cu Mt.6:34) a cere astăzi pâinea pentru mâine implică o contradicție a ordinii zilnice a lucrurilor: cu alte cuvinte, rugăciunea de seară sugerează astăzi, nu mâine. „Seara, dimineața și la amiază” era ordinea corectă (Ps.55:17).

3. Abordarea pozitivă precum că epiousios nu poate avea o relație cu verbul substantival, necesită deasemenea, unele observații. Această opinie ia câteva forme de genul: „Numai o singură derivare este posibilă, și aceasta este din rădăcina participială a verbului ejpie,nai- a merge sau a veni. Dacă se bazează pe e,pie,nai, a veni asupra, cuvântul ar fi e,pouvsio",” (fără iota). În natura lucrurilor, asemenea idee nu poate fi discutată pe larg în această lucrare. Nu este necesar ca opinia aceasta să fie finală. Deși evpi,, când stă în fața a două cuvinte care încep cu o vocală, de obicei își pierde iota; totuși există cazuri în care este reținut, evpieth,"- „acest an”, evpiorkei/n- „a jura fals” și altele. Dacă cuvântul este privit ca fiind format din evpi, și ouvsi,a, precum susțin comentatorii greci că ar fi cazul, dificultatea dispare. Apoi găsim epiouvsio" și periou,sio" a fi corelative, asemenea în formă și înțeles. Cel din urmă implică ființând sau existând, DINCOLO DE (exces, „comoară”); iar primul ființând sau existând, ASUPRA (susținere, „susținerea vieții”).

S-a sugerat că studiul nostru prezent confirmă relația lui epiousios cu verbul substantival prin oύsia. Dacă mai adăugăm cuvinte regulilor filologice stricte, există pericolul de a scăpa din vedere aspecte de care trebuie să se țină cont. Găsim în Noul Testament urmele unei limbi grecești comune. Vedem că e,piouvsio" devine imediat inteligibil când este așezat alături de miḥyah, și împreună cu el devine liber de trăsăturile dilemei și perplexității sale de dinainte. Într-adevăr, este remarcabil faptul că s-a găsit o asemnea dificultate în cuvintele Noului Testament. Acestea, la început, au fost foarte familiare, și în decursul anilor au fost repetate în mod frecvent de către urmașii Domnului Isus. Nu suntem chemați să ținem evidența acestui lucru; însă nu este un fundament rațional faptul că sugerăm o cauză așa cum este găsită în vremurile de început. Atunci, ideile iudeilor nu erau împărtășite de toți, și exista o ezitare consecventă din partea creștinilor dintre neamuri în a investiga termenii și a examina instituțiile în lumina originilor și a societății evreiești. O astfel de condiționare a lucrurilor poate explica, într-o oarecare măsură, confuzia care așa de devreme în istoria Bisericii, s-a adunat în jurul cuvântului e,piouvsio", cu dezamăgiri și devieri ulterioare.

Timpul a părut a fi potrivit pentru o cerectare reînnoită, în speranța unui punct de vedere nou, care să aducă un rezultat mult mai convingător. Conform cu acesta, s-a introdus în forma ebraică a petiției o lecturare care nu numai că încearcă să aducă lumină asupra lui e,piouvsio", dar în același timp ne ajută să abordăm într-un mod nou observația transmisă de Ieronim. Investigațiile făcute nu au fost întreprinse având persoana lui Ieronim în minte, ci ținându-se cont de obiectul prin care se obține forma ebraică a rugăciunii. Ulterior, dovezile fiind dezvoltate și-au impus propria relație și influență.

Cu câțiva ani în urmă Nestle a înregistrat treisprezece sugestii semitice echivalente ale cuvântului e,piouvsio". Acum, cu toate diferențele, o a patrusprezecea sugestie este avansată, ca efect al unei munci prelungite alături de regulile independente.

Acest echivalent, într-o ebraică ireproșabilă, își găsește răspunsul traducerii în cuvântul grecesc epiousios, (aproximativ) în justificarea critică a lecturii surprinzătoare a lui Ieronim, Mahar. Însă, scriitorii antichității și lexicografii renumiți pot fi citați în spijinul unei redări calitative a cuvântului grecesc după cum se cerea. Astfel, propunem un „ echivalent semitic” pe care Nestle nu a mai trăit pentru a-l examina, dar care se află în atenția cercetătorilor Noului Testament cu speranța că va primi considerația pe care o merită.

O altă propunere ar fi să lăsăm Scriptura să ne vorbească și să nu problematizăm pasajul. Dacă textul s-ar fi referit la hrana necesară sufletului ar trebui să adăugăm în locul lui „astăzi”, cuvântul „pentru vecie”.

Bibliografie:

Arndt W.F. & Gingrich F. W., A Greek-English Lexicon of The New Testament and Other Early Christian Literarture, ediția IV, Ed. Walter Bauer, 1952

Bahr, G. J., The Use of The Lord’s Prayer in the Primitive Church, JBL 84, 1965

Beare, W. Francis, The Gospel according to Matthew, ed. San Francisco: Harper & Row, 1981

Betz, Hans Dieter, Wellausen’s Dctum’Jesus was not a Christian, but a Jew’ in the Light of Present Scholarship, StTh 45, 1991

Betz, H. D., The sermon on The Mount, ed. Hermeneia: Minneapolis: Fortress, 1995 Black, Matthew, The Aramaic of ton arton…, Journal of Theological Studies, 1941

Bruner, F., Matthew, A Commentary, Volume 1: The Christbook: Matthew 1-12, ed.

Dallas: Word, 1987

Byargeon, W. Rick, Echoes of Wisdom in the Lord’s Prayer (Mt.6:9-13), Journal of

the Evangelical Theological Society, vol.43, nr.3, 1998

Chase, F.H., The Lord’s Prayer in the Early Church, Text and Studies, 1891

Creed, M. James, The Gospel according to St. Luke, ed. London: MacMillan, 1930

Davies, D. William, The Setting of the Sermon on the Mount, ed. Cambridge: Cambridge University, 1964

Debruner, Albert, „Epiousios”, vol IX din Museum Helveticum, Ianuarie 1952

Dunn, J.D.G., Dictionary of Jesus and the Gospels, ed. J.B. Green, S. McKnight & I. H. Marshall; Downers Grove: InterVarsitz, 1992

Ebeling, Gerhard, An Introduction to Luther’s Thouth, ed. ET. Collins, 1970, p.101

Evans, C. F., The Lord’s Prayer, ed. London SPCK, 1960

Filson, V. Floyd, Gospel according to St. Matthew, a II-a ediție, HNTC, ed. New York: Harper & Row, 1971

Fitzmyer, A. Joseph, The Gospel of Luke, AB 28-28A; vol.2, ed. Garden City, NY: Doubleday and Co., 1981- 1985

Graubard, B., „The Kaddish Prayer”, Lord’s Prayer, ed. Petuchowski and Brocke

Grigore de Nisa, De oratione dominica 4 (PG 44:1168D)

Green, H. Benedict, The Gospel according to Matthew, ed. London: Oxford Univ.

Press, 1975

Gundry, H. Robert, Matthew: A Commentary on His Literary and Theological Art, Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1982

Hadidan, D.Y., New Testament Studies 5, 1958

Harner, B. Philip, Understanding the Lord’s Prayer, ed. Philadelphia: Fortress Press, 1975

Hastings James, Hastings A.W., The Expository Times, vol.69, Ed. Edinburgh, T. & T. Clark, 1957

Heinemann, Joseph, Private and Non-Statutory Patterns- Prayer in the Talmud: Forms and Patterns, ed. New York: de Gruyeter, 1977

Heinemann, J., „The Background of Jesus Prayer”, The Lord’s Prayer and Jewish Liturgy, ed. J.J. Petuchowshi and M. Brocke; New York: Seabury, 1978

Heinemann, J., Prayer in the Talmud, New York: de Gruyeter, 1977

Hill D., Our daily bread in the History of Exegisis, Irish Biblical studies, vol.5, 1983

Hill, David, The Gospel of Matthew, NCB, ed. London: Marshall, Morgan & Scott,

1972

James, W. Thirtle, An Interpretation Critical and Expsitory, ed. Morgan & Scott LD, London, 1965

Jeremias, Joachim, „The Lord’s Prayer in Modern Research”, Expository Times 71, 1960

Jeremias, Joachim, The Lord’s Prayer, ed. Filadelfia: Fortress, 1964

Jeremias, Joachim, The Sermon on the Mount, ed. Philadelphia: Fortress, 1963

Johnson, E. Sherman, The Gospel according to St. Matthew, IB 7, ed. Nashville: Abingdon Press, 1951

Lightfoot, B. Joseph, On a Fresh Revision of the English New Testament, a II-a ediție, ed. London and New York: Macmillan, 1872

Lohmeyer, Ernest, The Lord’s Prayer, ed. London: Collins, 1965

Luther, Martin, Lectures on the Lord’s Prayer, Lect. II.

Marshall, I. Howard, The Gospel of Luke, NIGTC, ed. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1978

McNeile, H. Allan, The Gospel according to St. Matthew, ed. London: Macmillan,

1915; reprintat, Grand Rapids: Baker Book House, 1980

Metzger, M. Bruce, How many times does ’Epiousios’ Occur Outside the Lord’s

Prayer? , ed. Edinburg, T. & T. Clark, 1957

Origen, De oratione 27.7; Greek Text in PG 11:509

Petuchowschi, J., „The Liturgy of the Synagogue,” The Lord’s Prayer, ed. Petuchowski and Brocke, 1978

Plummer, Alfred, A Critical and Exegetical Commentary on the Gospel according to

St. Luke, a V-a ediție, ICC, ed. Edinburgh: T. & T. Clark, 1992

Pool, David, The Kaddish, New York, 1964

Saphir, Adolph, The Lord’s Prayer, ed. James Nisbet & CO, London, 1870

Schweizer, Eduard, The Good News according to Matthew, ed: Atlanta John Knox

Press, 1975

Smith, C.W.F., Lord’s Prayer, IDB 3, 1983

Vielhauer, Philipp, „Jews-Christian Gospels,” în New Testament Apocrypha, ed. E.

Hennecke and W. Schneemelcher,1970

Yamauchi, E.M., The Daily Bread Motif în Antiquity, WTJ 28, 1966