. Cresterea Bisericii. Principii Pericole. Perspective

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………..3

Partea I ……………………………………………………………………………………………………5

1. Imaginea Bisericii Lui Cristos ………………………………………………………………..5

Definitia Bisericii crescătoare ……………………………………………………..5

Unitatea Bisericii ……………………………………………………………………….7

Planul Lui Dumnezeu cu Biserica ………………………………………………10

Cristos – Temelia Bisericii ………………………………………………………..13

Calauzirea Duhului Sfânt in Biserica ………………………………………….15

Relația dintre Biserică și Sfânta Treime ………………………………………17

Partea II …………………………………………………………………………………………………21

2. Principii de crestere a Bisericii ……………………………………………………………..21

2.1. Rugăciunea …………………………………………………………………………….22

2.2. Viziunea …………………………………………………………………………………26

2.3. Predicarea Cuvântului ……………………………………………………………..29

2.4. Părtășia și închinarea comunitară ………………………………………………33

2.5. Evanghelizarea ……………………………………………………………………….37

2.6. Grupurile mici ………………………………………………………………………..41

2.7. Dezvoltarea darurilor spirituale în cadrul Bisericii ………………………43

2.8. Dedicarea totală pentru Cristos …………………………………………………47

Partea III ……………………………………………………………………………………………….49

3. Pericole și piedici în calea creșterii Bisericii …………………………………………..49

3.1. Gândirea tehnocrată ( profesionista) ………………………………………….49

3.2. Echilibrul între calitate și cantitate …………………………………………….52

3.3. Păcatul …………………………………………………………………………………..53

3.4. Lipsa pasiunii pentru Cristos …………………………………………………….55

3.5. Interesele personale și confortul ………………………………………………..59

Partea IV ……………………………………………………………………………………………….61

4. Perspective a creșterii Bisericii ……………………………………………………………..61

4.1. Creșterea Bisericii Creștine Evanghelice Baptistă N1 din Cernăuți, strada Releiva N1. Studiu pe caz ………………………………………………………………61

4.2. Creșterea Bisericii Creștine Evanghelice Baptistă N2 din Cernăuți, strada Lozivskaia N20. Studiu pe caz ………………………………………………………..65

Concluzie ………………………………………………………………………………………………71

BIBLIOGRAFIE …….………………..…………………………………………74

INTRODUCERE

Trebuie să recunoaștem faptul că, de-a lungul istoriei, Biserica lui Cristos a crescut și lărgirea împărăției lui Dumnezeu nu a fost oprită în ciuda tuturor încercărilor care au venit din partea celui rău. De aceea, începutul acestui studiu prezintă o descriere a imaginii Bisericii lui Cristos care este și trebuie să fie într-o continuă relația cu Dumnezeul Triunic, care este sursa de existență a Bisericii Sale. Astfel, trupul lui Cristos nu poate să crească dacă nu este într-o comuniune cu Capul, care este însuși Cristos.

Biserica lui Cristos crește și va crește în continuare prin menținerea unei strânse relații de unitate cu Dumnezeul Trunic care conduce și dă viață trupului lui Cristos, iar această relație de unitate este un început al creșterii Bisericii sub călăuzirea Duhului Sfânt și supunere față de voia lui Dumnezeu. Relația de unitate dintre Dumnezeu și comunitatea Sa de pe pământ nu a fost dată să fie ascunsă de către societate, ci după cum spune S. Ridout „unitatea Bisericii a fost dată cu scopul de a fi vizibilă”, în așa mod în cât cei din afara Bisericii să poată vedea unitatea reală a lui Dumnezeu cu Bisericii răscumpărată prin sângele lui Cristos. Biserica fără unitate și fără o relație strânsă cu Dumnezeu nu poate să crească pentru că sursa vieții ei nu este Dumnezeu, de aceea imaginea Bisericii lui Cristos ne va ajuta să vedem cum trebuie să fie relație corectă dintre biserică și Cristos, care este fondatorul ei.

Partea a doua lucrării pune accent pe creșterea biserici folosind principiile biblice care au fost folosite încă din primul secol de către ucenicii lui Cristos, dar care au aceeași putere în lucrarea de creștere a Bisericii și în zilele de azi. Această parte a lucrării se ocupă mai mult cu ideea de misiune, folosind principiile biblice, și de importanța înțelegerii chemării divine la această lucrare într-un context eclesial și particular a fiecărui creștin în parte.

În ceea ce privește lucrarea de creștere a biserici, Waldo Werning spune că: „congregația, trebuie să fie oamenii care să înțeleagă cine sunt ei și să recunoască natura lui Dumnezeu și lucrarea Lui în lume.” Scopul Bisericii în această lume este să proclame adevărul Scripturii și prin mesajul ei să lărgească și să extindă împărăția lui Dumnezeu în lume, însă creșterea Bisericii nu este făcută prin puterile oamenilor, ci este lucrarea lui Dumnezeu, pe care o face El prin puterea Duhului Sfânt, adăugând la numărul celor răscumpărați de Cristos.

Următoarea secțiune a acestei lucrări se focalizează asupra unei probleme foarte importante care apare în viața fiecărui creștin care este implicat în mod special în lucrarea de creștere a Bisericii lui Cristos. Pericolele și piedicile sunt și vor fi totdeauna lucrurile care vor sta în calea lucrării lui Cristos și care vor căuta mereu să descalifice oamenii care au fost chemați să-L slăvească pe Dumnezeu prin viața lor. Acest capitol descrie câteva pericole și piedici care pot apărea în viața unui lucrător sau în cadrul lucrării unei biserici. Este evident că aceste două lucruri, (pericolele și piedicile) sunt lucrările forțelor întunericului care neîncetat caută și vor căuta să distrugă lucrarea lui Dumnezeu în această lume.

În ultima parte a acestei lucrări este prezentat un studiu de caz a două biserici din Bucovina de Nord, Cernăuți, Ucraina. Aici ne vom uita la perspectivele și la piedicile cu care s-au confruntat aceste biserici în timpul creșterii ei sub conducerea sistemului comunist, dar care prin harul lui Dumnezeu au primit libertatea religioasă de a se închina Dumnezeului celui viu odată cu căderea sistemului comunist și destrămarea imperiului Rus în 1990.

Scopul acestei lucrări este să prezinte necesitatea unității Bisericii cu Dumnezeu în lucrarea ei de creștere și să accentueze faptul că singurul Dumnezeu este cel care poate produce creștere calitativă și cantitativă a trupului lui Cristos. Biserica din toate timpurile a fost condusă și crescută de către Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt, și în ciuda tuturor pericolelor din partea celui rău, Biserica nu a încetat să existe și aceasta este pentru că ea nu este o instituție făcută de mâini omenești ci întemeiată de Dumnezeul creator care a fost, este și va fi în veac.

Partea I

1. Imaginea Bisericii lui Cristos

Biserica reprezintă o nouă comunitate formată de Cristos, care are o subzistență și o natură diferită față de celelalte comunități seculare. De asemenea, Biserica se deosebește de alte comunități umane prin modul ei de ființare, ea a fost, este, și va fi condusă de Dumnezeul Triunic, care conduce întreaga activitate în cadrul Bisericii și coordonează toată lucrarea de răspândire a Împărăției Sale neclintite în întregul univers. Mai mult de atât, Biserica se deosebește de secular prin scopul și prin funcțiile pe care le are în lume, și anume de a forma și a pregăti oamenii pentru cer. Având în vedere lucrurile pe care le-am afirmat mai sus ne dăm seama că o deosebită importanță are modul în care definim Biserica.

1.1. Definiția Bisericii

În perioada postmodernă mai mult ca oricând, a apărut nevoia de a defini Biserica din punct de vedere ontologic. Această necesitate este motivată de clarificarea funcțiilor pe care Biserica trebuie să le îndeplinească în societate. Diverse interpretări și definiții care încearcă să explice ce este Biserica pornind dintr-o perspectivă funcțională nu reușesc să clarifice lucrurile. Millard Erickson are dreptate când afirmă că: „dacă nu avem o înțelegere clară despre natura Bisericii noi nu putem avea o înțelegere clară despre relația ei cu celelalte domenii.” De aceea este foarte important, ca în astfel de timpuri, când tot mai mult se pune accentul pe o definiție funcțională a ceea ce este Biserica, adică pornind de la funcțiile pe care ea trebuie să le îndeplinească, noi să putem defini clar ce este Biserica din punct de vedere ontologic, iar definiția ontologică ne va oferi o bază solidă pentru aplicarea funcțiilor. Definiția noastră, mai întâi de toate, trebuie să fie ferm fondată pe învățătura Bibliei a ceea ce este Biserica lui Cristos.

Pentru mulți oameni însemnătatea cuvântului „Biserică” și simbolul ei, este confuz. Oamenii nu cunosc adevăratul sens a termenului „Biserica”, aceasta se datorează faptului că ei nu au o temelie puternică bazată pe Sfintele Scripturi. Biserica nu este doar un cuvânt care este atribuit clădirii făcute de mâini omenești, în Noul Testament, acest cuvânt este folosit pentru a reprezenta unitatea unui grup adunat la un loc, cu scopul de a glorificat numele lui Dumnezeu. Paul Basden spune că: “Biserica nu este doar o șansă a oamenilor de a se aduna împreună, ci este comunitatea creștinilor chemați și uniți împreună prin harul lui Dumnezeu.”

Cuvântul „Biserică” își are originea în limba greacă, de la cuvântul „ekklesia”. Acest termen a fost folosit în Noul Testament pentru a descrie părtășia credincioșilor de după învierea lui Isus Cristos. Acest cuvânt, „ekklesia”, nu a fost folosit niciodată cu indicație la clădirea în care se adunau urmașii lui Cristos. Robinson spune: „Există o singură Biserică și aceasta nu este o organizație ci un organism viu. Acest organism viu constituie oameni puși de-o parte pentru Dumnezeu și pentru lucrarea Lui.”

De la întemeierea Bisericii și până în prezent, Biserica este un grup de oameni adunați împreună în numele lui Isus Cristos, și adunați nu din obligație ci de bună voie și din propria convingere. Biserica lui Cristos este Biserica care deține adevărata învățătură creștină, bazată pe revelația lui Dumnezeu și transmisă oamenilor în Scripturi (2Tim. 3:16). Martin Luther spune că: „semnul clar după care se poate identifica Biserica creștină este că în ea se propovăduiește adevărata Evanghelie…Unde nu este Evanghelia și învățătura omului conduce, acolo nu sunt creștini, ci sunt numai păgâni, indiferent cât de mulți sunt ei și cât de curată le este trăirea vieții lor.” Biserica este adunarea celor sfinți (Col. 3:12; 1Cor. 6:11), alcătuiți din oameni care se adună împreună pentru a se închina Dumnezeului Triunic.

Biblia este cea care ne dă o înțelegere clară a ceea ce este Biserica. Biserica este un grup de oameni, care se adună în numele lui Cristos, formând o familie unită și un trup viu, care se adună împreună „Spuneți sănătate și Bisericii, care se adună în casa lor” (Rom 16:5), indiferent de rasă, limbă, cultură sau poziție socială, pentru a se închina Dumnezeului celui Viu. Ea este comunitatea care repr deosebită importanță are modul în care definim Biserica.

1.1. Definiția Bisericii

În perioada postmodernă mai mult ca oricând, a apărut nevoia de a defini Biserica din punct de vedere ontologic. Această necesitate este motivată de clarificarea funcțiilor pe care Biserica trebuie să le îndeplinească în societate. Diverse interpretări și definiții care încearcă să explice ce este Biserica pornind dintr-o perspectivă funcțională nu reușesc să clarifice lucrurile. Millard Erickson are dreptate când afirmă că: „dacă nu avem o înțelegere clară despre natura Bisericii noi nu putem avea o înțelegere clară despre relația ei cu celelalte domenii.” De aceea este foarte important, ca în astfel de timpuri, când tot mai mult se pune accentul pe o definiție funcțională a ceea ce este Biserica, adică pornind de la funcțiile pe care ea trebuie să le îndeplinească, noi să putem defini clar ce este Biserica din punct de vedere ontologic, iar definiția ontologică ne va oferi o bază solidă pentru aplicarea funcțiilor. Definiția noastră, mai întâi de toate, trebuie să fie ferm fondată pe învățătura Bibliei a ceea ce este Biserica lui Cristos.

Pentru mulți oameni însemnătatea cuvântului „Biserică” și simbolul ei, este confuz. Oamenii nu cunosc adevăratul sens a termenului „Biserica”, aceasta se datorează faptului că ei nu au o temelie puternică bazată pe Sfintele Scripturi. Biserica nu este doar un cuvânt care este atribuit clădirii făcute de mâini omenești, în Noul Testament, acest cuvânt este folosit pentru a reprezenta unitatea unui grup adunat la un loc, cu scopul de a glorificat numele lui Dumnezeu. Paul Basden spune că: “Biserica nu este doar o șansă a oamenilor de a se aduna împreună, ci este comunitatea creștinilor chemați și uniți împreună prin harul lui Dumnezeu.”

Cuvântul „Biserică” își are originea în limba greacă, de la cuvântul „ekklesia”. Acest termen a fost folosit în Noul Testament pentru a descrie părtășia credincioșilor de după învierea lui Isus Cristos. Acest cuvânt, „ekklesia”, nu a fost folosit niciodată cu indicație la clădirea în care se adunau urmașii lui Cristos. Robinson spune: „Există o singură Biserică și aceasta nu este o organizație ci un organism viu. Acest organism viu constituie oameni puși de-o parte pentru Dumnezeu și pentru lucrarea Lui.”

De la întemeierea Bisericii și până în prezent, Biserica este un grup de oameni adunați împreună în numele lui Isus Cristos, și adunați nu din obligație ci de bună voie și din propria convingere. Biserica lui Cristos este Biserica care deține adevărata învățătură creștină, bazată pe revelația lui Dumnezeu și transmisă oamenilor în Scripturi (2Tim. 3:16). Martin Luther spune că: „semnul clar după care se poate identifica Biserica creștină este că în ea se propovăduiește adevărata Evanghelie…Unde nu este Evanghelia și învățătura omului conduce, acolo nu sunt creștini, ci sunt numai păgâni, indiferent cât de mulți sunt ei și cât de curată le este trăirea vieții lor.” Biserica este adunarea celor sfinți (Col. 3:12; 1Cor. 6:11), alcătuiți din oameni care se adună împreună pentru a se închina Dumnezeului Triunic.

Biblia este cea care ne dă o înțelegere clară a ceea ce este Biserica. Biserica este un grup de oameni, care se adună în numele lui Cristos, formând o familie unită și un trup viu, care se adună împreună „Spuneți sănătate și Bisericii, care se adună în casa lor” (Rom 16:5), indiferent de rasă, limbă, cultură sau poziție socială, pentru a se închina Dumnezeului celui Viu. Ea este comunitatea care reprezintă Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.

Biserica reprezintă comunitatea celor sfinți de pretutindeni și adunarea tuturor celor aleși și puși de-oparte pentru Dumnezeu „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui” (Efeseni 1:4). Ea este singurul loc unde creștinul primește învățătură corectă a Scripturii, și unde are parte de comuniune cu cei sfinți, și cu Dumnezeu „Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Cristos” (1 Ioan 1:3). Alister McGrath spune: „Biserica este cea care strânge laolaltă pe creștinii din toată lumea dându-le posibilitatea de a crește în credință și sfințire.” Biserica, ca și comunitatea lui Dumnezeu în lume, are responsabilitatea de a chema și de a învăța oamenii din afara ei învățătura lăsată de Cristos urmașilor Săi.

1.2. Unitatea Bisericii.

Una dintre cele mai mari probleme ale Bisericii de astăzi, este lipsa de unitate a celor adunați. Oamenii sunt mai mult preocupați de viața lor individuală decât de unitatea întregii Biserici. Aceasta este pentru că materialismul prin influența sa promovează un individualism și nu o unitate comunitară. Unitatea constituie primul lucru de unde pornește creșterea și zidirea Bisericii. Astfel, adunarea laolaltă a unui grup unit care au același scop comun are ca și rezultat favorizarea creșterii Bisericii.

Atunci când privim în Scripturi, vedem clar unitatea perfectă a Dumnezeului Triunic, comunitatea eclesială trebuie să reflecte această unitate perfectă prin modul ei de ființare și prin modul ei de funcționare. Există un singur Dumnezeu, care se descoperă în trei persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și ceea ce îi face să fie una, este unitatea inseparabilă care există între persoanele Sfintei Treimi (Ioan 10:30; 17:11,21-22). Unitatea în cadrul Sfintei Treimi poate fi văzută foarte bine, când privim la planul de mântuire a lui Dumnezeu pentru omenire. Tatăl este cel care trimite pe Fiul pentru a răscumpăra lumea din păcat. Fiul este cel care împlinește planul de mântuire, iar Duhul Sfânt călăuzește Biserica lui Cristos pe pământ, ca ea să crească și astfel să se mărească împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Colin W. Dye, afirmă că: „Tatăl și Fiul sunt una. Aceasta înseamnă o singură natură, substanță și esență, și relația de părtășie a lor se bazează pe fundamentul acestei unități.”

Unitatea Bisericii lui Cristos înseamnă, cooperarea creștinilor din Biserica locală și cea universală, în lucrurile care zidesc și care duc la creșterea unității ei. Iar unitatea nu presupune lucrarea individuală a unei persoane. Ci fiecare, în adevăr, să se onoreze unul pe altul și în dragoste frățească să dorească părtășia și cooperarea cu întreaga biserică (Fap. 2:42).

Atunci când Biserica se adună împreună în prezența lui Dumnezeu, unitatea celor adunați trebuie să se manifeste în două dimensiuni, unitatea verticală și unitatea orizontală. Biserica lui Cristos nu poate fi Biserica Lui dacă nu are părtășie cu El – „unitatea verticală”, și cea – „orizontală”, este relația de părtășie cu ceilalți creștini din congregație.

În Noul Testament, una dintre metaforele atribuite unității Bisericii este “familia”. Unitatea Bisericii este asociată cu o familie unită, în care fiecare membru nu trăiește doar pentru el personal, ci pentru întreaga familie, iar în timp ce unitatea ei lipsește, ea nu mai este una, ci devine împărțită și dezbinată. Și ceea ce a fost constituit de Dumnezeu să fie un întreg, un organism viu, ajunge să fie rupt și distrus. John Stott subliniază unitatea Bisericii spunând că: „unitatea fundamentală și spirituală a Bisericii, este indispensabilă ca și unitatea fundamentală a divinității.” Biserica este întemeiată de Cristos prin urmașii Săi și fondată pe învățătura și temelia unității ucenicilor Săi. Elementul important, care trebuie să existe în Biserică și care contribuie la unitatea ei, este dragostea și grija reciprocă a celor adunați.

Biserica nu poate fi una dacă în adunarea ei sunt oameni care au scopuri și motivații diferite. Jertfa plăcută lui Dumnezeu este atunci când, în unitate, întreaga comunitate Îl glorifică pe El din propria voință și nu din alte motive. „Scopul primar al unității Bisericii, „spune Homard A. Snyder,” este că Dumnezeu trebuie să fie glorificat.”

Biserica lui Cristos este chemată la ascultare de Dumnezeu și la unitatea tuturor celor sfinți, și aceste două lucruri sunt inseparabile. Unitatea Bisericii este dovada faptului că Biserica este o familie, un singur trup, un organism viu și toți slujesc unui singur Dumnezeu. Așa că orice Biserică locală, din diferite locuri ale lumii, prin unitatea ei, reprezintă Biserica universală a lui Isus Cristos. În rugăciunea lui Isus Cristos pentru ucenicii Lui, este clar văzută dorința de a păstra unitatea urmașilor Săi. Rugăciunea Lui către Tatăl este să-i păstreze pe urmașii Lui uniți ( … păzește în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una ca Noi. Ioan 17:11). Unitatea celor credincioși nu trebuie să se limiteze doar la dimensiunea orizontală ci să se extindă și la cea verticala, acest lucru este bine remarcat de Homard A. Snyder, care afirmă că: “Unitatea în adevăr este cu Cristos și cu Sfânta Treime.” Aceiași idee este bine remarcată de apostolul Pavel care afirmă că: Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. (Coloseni 1:19-20).

O altă metaforă des întâlnită în Noul Testament, care face referire la unitate Bisericii, este „Trupul lui Cristos” ( … după cum toate mădularele trupului, măcar că sînt mai multe, sînt un singur trup, tot așa este și Cristos. 1 Corinteni 12:12). Biserica lui Cristos este mai mult decât o adunare voluntară a celor adunați, ea este un popor a lui Dumnezeu, care în unitate formează trupul lui Cristos. “Acest trup trebuie să fie unul, deoarece Cristos este unul și Cristos nu poate fi divizat.” Trupul este compus din mai multe mădulare, dar totuși constituie un singur trup, la fel este și Biserica, adună pe toți creștinii împreună, să formeze un singur trup, o singură biserică a lui Cristos și să glorifice pe singurul Dumnezeu Triunic. Biserica este a lui Cristos, este în Cristos și toți membrii ei fac parte din trupul lui Cristos.

În Biserică sunt diferiți oameni, care au o viața unica, particulară, au simțuri diferite, idei și scopuri diferite în viața, și aceasta se poate observa chiar din viața primilor creștini, când Isus Cristos își alege ucenicii Săi. Dar atunci când vorbim despre unitatea Bisericii, toți oamenii, indiferent de rasă, naționalitate, cultură, sau poziție socială, toți prin dragostea reciprocă sunt în părtășie unii cu alții și sunt uniți cu Dumnezeu prin Cristos. Dar necesitatea unității în Biserica lui Cristos este pentru ca, fiecare creștin individual, care se închină în fața lui Dumnezeu, să fie una, cu întreaga Biserică. Pentru că lipsa unității duce mai degrabă la involuția Bisericii și nu la dezvoltarea ei. În fiecare Biserică locală este nevoie de sprijin reciproc între membrii ei, în rugăciune, lucrare și misiune .

Vechiul Testament vorbește despre temelia unității. Dumnezeu își alege un popor, pe care îl binecuvintează și care să-i poarte numele Lui în lume. Dumnezeu face cu ei un legământ, și acest legământ simboliza relația lor de părtășie cu Dumnezeu lor. Prin legământ, poporul lui Dumnezeu a devenit mai apropiat de Dumnezeu. Ideea de unitate a fost întemeiată atunci când Dumnezeu și-a ales poporul Său în lume, și până în prezent, toată istoria creștinismului a avut la baza ei legătura frățească și unitatea celor sfinți.

În fiecare biserică, fiecare persoană individual, prin credința în Dumnezeu își descopere unitatea sa cu Dumnezeu. „Unitatea Bisericii nu este bazată pe elaborarea unui sistem organizatoriu sau pe unitatea artificială a membrilor, dar pe unitatea lui Cristos.” Unitatea Bisericii a fost crescută pe unitatea lui Dumnezeu și intimitatea relațiilor dintre Tatăl și Fiul.

Biserica este una după cum și Cristos este unul. Dar dacă Cristos este unul, atunci este un singur trup, și prin urmare există o singură Biserică, care reprezintă unicitatea lui Cristos în lume. Unitatea Bisericii nu este elaborată sau formată de forme instituționale, ci fiecare persoană, în unitatea sa, aparține lui Dumnezeu prin jertfa lui Cristos. „Membrii unei congregații sunt uniți, nu pentru că ei aparțin la o oarecare instituție, sau au asistat la o oarecare întâlnire, ci pentru că ei aparțin lui Cristos și au ales să se adune împreună în jurul Cuvântului Său.”

Unitatea Bisericii, reflectă caracterul vieții poporului ales de Dumnezeu. După cum afirmă Arthur Gish: „Unitatea nu poate fi impusă sau creată de noi înșine, dar este un dar de la Dumnezeu pentru noi. Această unitate este trăirea prezenței lui Dumnezeu în noi.” Legătura strânsă a Bisericii lui Cristos, pentru lumea păcătoasă, este mărturia prin trăirea vieții lor. Astfel, lumea va cunoaște ce poate să facă Dumnezeu în mijlocul poporul Său, atunci când ei aleg să se unească Bisericii lui Cristos. Și mai mult de-atât, într-o lume de dezbinări și răutate, Biserica este semnul unității împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

Este o singură biserică a lui Isus Cristos și ea trebuie să prezinte lumii un front unit, unde toți creștinii luptă pentru gloria lui Dumnezeu. Modelul apostolului Pavel este unic, el afirmă că: „Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți.” (Efeseni 4:5-6).

1.3. Planul lui Dumnezeu cu Biserică.

Planul lui Dumnezeu, pentru lumea depravată, a fost acela de a o răscumăra de la pierzarea veșnică. Acest lucru a fost realizat prin moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu, care astfel a adus mântuirea în lume. Misiunea începută de El a fost încredințată mai departe apostolilor și Bisericii Sale. Misiunea pe care trebuie s-o împlinească Biserica în lumea căzută în păcat este inițiată de Tatăl și realizată prin Fiul. Marea trimitere subliniază foarte bine acest lucru: Duceți-vă în toată lumea, „spune Isus Cristos”, și propovăduiți Evanghelia la orice făptură… (Marcu 16:15”). Lucrarea lui Dumnezeu prin Biserică Sa, constă în răspândirea pe plan mondial, a mânturii oferite de Dumnezeu prin Cristos. „ El i-a dat urmașilor Săi – și Bisericii Sale – mandatul care este cunoscut sub denumirea de Marea Trimitere.” Mesajul și planul lui Dumnezeu nu este pentru națiuni și popoare specifice, ci pentru întreaga lume. Prin Cristos, Biserica a primit putere, autoritate și responsabilitate de a transmite mesajul lui Dumnezeu la orice făptură.

Astăzi, Biserica este locul unde Cuvântul Lui Dumnezeu este proclamat prin călăuzirea Duhului Sfânt, și astfel, Dumnezeu se descoperă oamenilor prin răspândirea mesajului Său. Scopul proclamării evangheliei, după cum a remarcat și Robert L. Sauxy este dublu, el spune că Biserica este locul unde „Evanghelia împacă pe om cu Dumnezeu, dar de asemenea ea are rolul de a împacă pe om cu om.” Prin Biserica, Dumnezeu cheamă oameni la Sine, și le oferă tuturor viața veșnică și moștenirea Împărăției cerurilor împreună cu El.

Biserica lui Cristos reprezintă Împărăția lui Dumnezeu în lume. Și planul Său, pe tot parcursul istoriei Bisericii a fost și este același, și anume acela de a chema oameni la o relație personală cu El. Biserica nu trebuie să aibă alt scop, în afară decât acel de a asculta și de a împlini voia lui Dumnezeu în viața ei. „Biserica este regatul lui Dumnezeu, un popor care este sub conducerea Lui.” Și dacă ea este sub conducerea lui Dumnezeu, ea este responsabilă să îndeplinească planul Său, în viața ei.

El i-a dat Bisericii responsabilitatea și autoritatea de a interpreta Scriptura și de a face cunoscut și înțeles Cuvântul Său întregii creaturi umane. Scopul și planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa este clar. Ea trebuie să-L reveleze pe El și Cuvânul Său, arătându-le oamenilor calea mântuirii oferită de Dumnezeu și împlinită în Cristos. aceasta este pentru ca fiecare persoană, prin harul Lui, să poată primi iertarea păcatelor și moștenirea vieții veșnice.

Biserica lui Cristos este o mărturie vie în fața lumii prin modul ei de trăire și supunere față de Dumnezeu. Odată ce Biserica are chemarea de a răspândi învățătura lui Cristos și la împlinirea voii lui Dumnezeu, ea trebuie să rămână în supunere față de Dumnezeu și să fie o mărturie vie pentru societate. Ea este cea care reflectă dragostea lui Dumnezeu pentru lumea pierduta. Scopul ei este ca, prin mărturia și proclamarea Cuvântului, să-L facă mai întâi de toate cunoscut pe Dumnezeu și planul Lui pentru omenire. „Mărturia Bisericii nu este pentru ea însăși, ci pentru Domnul ei.” Fiecare creștin și fiecare Biserică adunată împreună, trebuie să fie mărturia Celuia în numele căruia s-au adunat. Toți cei care fac parte din trupul lui Cristos sunt aceia pe care Dumnezeu îi folosește prin diferite metode, pentru ca să-și aducă la împlinire planurile Sale. Planul lui Dumnezeu nu se limitează doar la viața unui creștin individual, sau doar pentru o Biserica locală, ci mandatul dat urmașilor lui Cristos, este pentru toți aceia, care au crezut în El și care fac parte din Trupul lui Cristos. Fiecare creștin are responsabilitatea în fața lui Dumnezeu de a contribui la îndeplinirea planul Său prin darurile primite de la Duhul Sfânt. Odată ce Biserica a fost fondată de Cristos, ea trebuie să lucreze pentru El, în lucrarea misionară la care au fost chemați toți urmașii Lui.

Planul lui Dumnezeu pentru Biserică Sa este continuarea lucrării începută de Cristos pe pământ și lăsată în continuare Bisericii Sale. Toată lucrarea Bisericii are un început în lucrarea lui Isus Cristos. A fost începută o singură lucrare pentru că la baza ei a fost un singur cârmuitor, care este Isus Cristos. Prin urmare, există o singură Biserică, care reprezintă poporul lui Dumnezeu, prin care El se face cunoscut oamenilor și își aduce la îndeplinire planurile Sale cu privire la acest univers. “ De vreme ce Biserica este trupul lui Cristos și își poartă numele, „spune Millard Erickson”, ea trebuie să fie caracterizată de atributele pe care Cristos le-a manifestat în timpul încarnării Sale fizice pe pământ.” Biserica are responsabilitatea de a continua lucrarea începută de Cristos, pentru că aceasta este porunca dată de El însuși înainte de înălțarea Sa. Astăzi, Biserica lui Cristos duce în lume speranță prin mesajul Evangheliei lui Dumnezeu. Punctul final al planului lui Dumnezeu pentru lume nu este doar de a-i păstra uniți și de a câștiga cât mai mulți pentru Împărăția Lui, ci mai mult de-atât, scopul Lui este de ai transfera pe aceia care au crezut în El, de pe acest pământ în Împărăția neclintită a Tatălui și, prin urmare toți să fie moștenitori împreună cu El. De aceea, Biserica este responsabilă de a aduce la cunoștința fiecărui om, că planul lui Dumnezeu nu este numai pentru cineva personal sau special, ci pentru întreaga societate. Robert Paul subliniază lucrarea Bisericii în societate și spune că “Biserica este chemată pentru a demonstra că nu există nici o barieră umană care să-l despartă pe om de Dumnezeu, de el însuși sau pe el față de alții.” Dumnezeu, prin Biserica Sa, vrea să facă cunoscut întregii lumi, și că planul Lui pentru omenire este mântuirea și salvarea ei, iar această mântuire nu este numai pentru cei creștini din Biserica Lui, ci și pentru lumea care nu-L cunoaște. Astfel putem concluziona că, prin călăuzirea Duhul Sfânt, Dumnezeu Își descoperă planul Său pentru Biserica Sa, începând de la fondarea ei până în prezent.

1.4. Cristos – Temelia Bisericii

Venirea lui Cristos pe pământ a fost motivată de un scop clar și precis. El a venit să aducă împăcarea lumii cu Dumnezeu și să mântuiască sufletele pierdute. Tot timpul Său petrecut pe pământ El a căutat să ducă vestea bună la orice făptură, și să proclame apropierea Împărăției lui Dumnezeu. Scopul Lui era de a reîntoarce omenirea cu fața la Dumnezeu, și de a restabili relația creaturii cu Creatorul. Așa că, după învierea și înălțarea lui Cristos, El a lăsat urmașilor Săi sarcina de a proclama Împărăția lui Dumnezeu mai departe.

Ceea ce este interesant de remarcat este ceea ce afirmă și Bill J. Leonard, care spune că: „Stăpânul Bisericii este de asemenea și salvatorul Bisericii, care s-a oferit pe Sine însuși ca și răscumpărare pentru mulți.” (Mat.20:28). Biserica a fost fondată și răscumpărată prin sângele lui Isus Cristos (Fap. 20:28). James Montgomery Boice remarcă trei lucruri importante cu privire la Biserică, el spune că: „Biserica (1) este în Domnul Isus Cristos, (2) este chemată în ființă de Duhul Sfânt și (3) este alcătuită din oameni din toate rasele care devin astfel un nou popor în ochii lui Dumnezeu.” Metaforic vorbind, Isus Cristos a format o nouă comunitate care inițial era formată din ucenicii lui Isus Cristos, iar mai târziu aceasta a devenit Biserica Sa.

Atunci când vorbim despre comunitatea lui Dumnezeu pe pământ, nu putem afirma că ea a luat ființă odată cu momentul întemeierii Bisericii. Comunitatea lui Dumnezeu a fost formată de însuși Dumnezeu atunci când prin legământul avraamic, Dumnezeu Își alege un popor care Să-i poarte numele și să-L reprezinte între neamuri, (Gen.12:1-3). Biserica formată de Cristos este o comunitate, care a fost fondată de Cristos prin ucenicii Săi. Robert Sauxy remarcă faptul că „Biserica, prin însăși natura sa, ca și trup a lui Cristos, este dependentă de sfârșitul lucrării lui Cristos, (Fap. 20:28), și de venirea Duhului Sfânt (1Cor. 12:13).

Apostolii lui Cristos au fost aceia care au pus temelia învățăturii bisericești (Gal.2:9). Dar mai întâi de toate, Cristos a fost modelul de trăire pentru Biserică, El a stabilit principiile pentru existența și funcționarea Bisericii Sale. El a instruit oameni care să ducă mai departe mesajul adevărului, El nu doar că este temelia pe care este zidită Biserica, El de asemenea este și cel care conduce Biserica, El este capul ei. Fără moartea și învierea lui Cristos Biserica nu ar exista, pentru că El, prin învierea și învățătura Sa, a dat speranță și a făcut ca cei care au crezut în El să fie uniți împreună și să facă parte din Împărăția lui Dumnezeu. „Căci în El avem viața, mișcarea și ființa…”, spune apostolul Pavel în (Fap.17:28). Existența Bisericii se trage din Cristos și din învățăturile Sale. Cristos este sursa vieții pentru Biserică și întemeietorul speranței ei. „El nu este doar sursa autorității Bisericii; Ci El este însăși sursa vieții ei.” El este capul Bisericii, iar Biserica este “trupul Lui” și El este conducătorul întregului trup. Biserica separată de Cristos nu poate fi Biserica Lui pentru că nu-L are pe Cristos ca și fondator și răscumpărător al ei.

Urmașii lui Cristos, după înălțarea Sa, au primit mandatul de a merge în Ierusalim, Iudea, Samaria, și până la marginele pământului, (Fapte 1: 18), ca să fie o mărturie vie a ceea ce a făcut Cristos pentru întreaga lume. „Așa că în cei doisprezece, prin instruirea Lui, Cristos a pus o lucrare mare pentru Biserica Sa.” Odată ce Biserica a fost fondată, ea a intrat, a rămas și este cunoscută în istorie ca și comunitatea care a luat ființă în urma răscumpărării și învățăturii lui Cristos și care este condusă în continuare de El prin Duhul Sfânt.

După ziua cinzecimii, atunci când Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât peste ucenici lui Cristos, ei au primit putere și autoritatea de la Dumnezeu să meargă în toată lumea și să propovăduiască pocăința și iertarea păcatelor printre neamuri în numele Celui care a înviat și a fost înălțat la cer. Putem afirma că aceasta zi a fost marcată în istorie ca și ziua în care a fost întemeiată Biserica lui Cristos. De aici în colo, prin ucenicii Lui, pornește lucrarea Bisericii lui Cristos în lume. După prima cuvântare a lui Petru, cartea Faptele Apostolilor ne prezintă primele roade ale Bisericii de după înălțarea lui Cristos, în urma acestui eveniment, Biserica începe să fie cunoscută tot mai mult și numărul celor convertiți crește și devine din ce în ce mai mare.

Prin învățătura Domnului Isus și prin chemarea ucenicilor Săi, El a format o nouă comunitate, după înălțarea Sa. Biserica a fondat de Cristos, pe baza învățăturii Sale și prin puterea Evangheliei care a fost predicată prin ucenicii Săi. Kevin Giles accentuează trimiterea urmașilor Săi și spune că: „ El și-a chemat turma Sa, este prezent cu ei ca și păstorul lor, I-a trimis să intre în lume cu o misiune, susținându-i cu hrană spirituală și i-a condus cu lideri. Dacă aceste lucruri constituie Biserica, de aici rezultă cu mai multă tărie că Isus este fondatorul central al Bisericii.”

1.5. Călăuzirea Duhului Sfânt în Biserica

În viața de trăire zilnică a credincioșilor, Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a trimis un Mângâietor, care să-i călăuzească pe urmașii lui Cristos, în vederea păstrării credinței și învățăturii adevărate, și cu toate aceasta să-și trăiască o viață sfântă și corectă, după principiile biblice, ca să fie o mărturie vie, așa cum a trăit și Cristos (1Ioan 2:6).

Una dintre promisiunile lui Isus Cristos este aceasta: ( Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și anume, Duhul adevărului,…Ioan 14:16-17). Biserica lui Cristos a fost și este în întregime călăuzită de Duhul Sfânt, pentru că lucrurile tainice ale adevărului și adresarea lui Dumnezeu către Biserica Sa este făcută prin intermediul Duhului Sfânt. Și aceasta este pentru că “ Duhul, este capabil să-l afecteze mai intens pe credincios, deoarece locuind în el, El poate ajunge tocmai la centrul gândirii și al emoțiilor lui. Locuind în cei credincioși, Duhul îi poate conduce în tot adevărul, după cum a promis Isus.” În toată istoria Bisericii ea a fost însoțită de călăuzirea lui Dumnezeu prin intermediul Duhului Sfânt.

Lucrarea Duhului Sfânt în Biserica este văzută foarte clar prin faptul că El descoperă lucrurile tainice și revelează voia lui Dumnezeu poporului Său. El îi sensibilizează și îi provoacă pe oameni să răspundă Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă. Duhul Sfânt nu i-ar ilumina pe cei păcătoși, toți ar muri în păcatele lor, și dacă El nu ar călăuzi Biserica Lui, ea și-ar pierde legătura unității cu Dumnezeu. Dar mai mult de-atât, promisiunea lui Cristos spune că va veni Mângâietorul, care va susține Biserica lui Cristos pe pământ, în vederea perseverenței de trăire a unei vieți curate și sfinte pentru Dumnezeu.

Lucrarea Duhului Sfânt este de a călăuzi, a învăța și de a păstra Biserica răscumpărată de Cristos în lumea păcătoasă. El este învățătorul și îndrumătorul vieții bisericești (Ioan 14:26). El este Cel prin care Dumnezeu se descoperă și vorbește către Biserica Sa. Iluminarea și descoperirea voii lui Dumnezeu pentru Biserica Sa, și pentru fiecare creștin individual este făcută de către Dumnezeu prin lucrarea Duhul Sfânt, care cercetează gândul și inimă fiecărui om.

În întreaga istorie a existenței Bisericii, începând de la fondarea ei și până în zilele noastre, ea a fost călăuzită în toate lucrările sale, de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. “Astăzi, Isus prin Duhul Sfânt guvernează Biserica vizibilă ca și o organizație în variatele ei activități.” Duhul Sfânt a fost cel care a condus întreaga lucrare a Bisericii pe parcursul dezvoltării ei în istorie și toate lucrările Bisericii au fost susținute și călăuzite prin voia suverană a lui Dumnezeu (I Cor. 12:28). Astăzi, Biserica lui Cristos este condusă în toate lucrările ei de Dumnezeu, prin Duhul Său. Pe baza învățăturii lui Cristos a fost fondată Biserica Sa, iar după înălțarea Sa, Duhul Sfânt a fost trimis ca să învețe și să călăuzească mai departe lucrarea lui Cristos pe pământ, prin urmașii Săi, și astfel Biserica Lui să fie unită cu întemeietorul ei – Isus Cristos. “Duhul Sfânt totdeauna a fost mediatorul în unitatea credincioșilor cu Cristos, și aceasta este pentru că Cristos locuiește în credincioși prin Duhul Sfânt.”

Odată cu înființarea Bisericii lui Cristos, ea a primit mandatul de a duce mai departe învățătura Lui și împreună cu acest mandat, ea a primit puterea și autoritatea de la Dumnezeu ca să aducă la împlinire porunca Lui. Și aceste lucruri sunt păstrate în cadrul Bisericii și în viața fiecărui creștin prin călăuzirea Duhul Sfânt. “Fondarea acestor două lucruri, viața autoritară a credinței comunitare și autoritatea ministerială în interiorul comunității lui Dumnezeu, este domnia lui Cristos în Biserică, prin pneuma sau Duhul Său și prin Duhul Tatălui.” Toată învățătura, puterea și autoritatea Bisericii vine de la Dumnezeu prin Duhul Său; și toate aceste lucruri au fost date Bisericii chiar de la întemeierea ei, iar prin Duhul Sfânt, ele sunt susținute pe tot parcursul existenței Bisericii până în zilele de azi. Orice lucrare care este făcută în cadrul Bisericii este coordonată, susținută și binecuvântată de Dumnezeu prin Mângâietorul ei, care o învață și o motivează la aceste lucruri. Duhul Sfânt îi determină pe cei creștini să-și trăiască viața curată și sfântă pentru Dumnezeu. El îi motivează la lucruri și la fapte bune. Orice lucrare a Bisericii nu este eficientă dacă nu este în planul lui Dumnezeu și nu este călăuzită de Duhul Lui. Toate darurile spirituale sunt date de Duhul Sfânt diferitor oameni, ele sunt date cu scopul de a glorifica pe Dumnezeu și de a extinde Împărăția Sa pe pământ. “Mandatul Bisericii care cuprinde răspândirea mondială a misiunii, a fost dată simultan cu darul Duhului Sfânt.” Continuarea lucrării lui Cristos este eficientă, doar prin călăuzirea Duhului Sfânt, familia unită a lui Dumnezeu, crește fără ca să fie limitată prin rasă, cultură sau statut social (.. și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria și pînă la marginile pământului Fap.1:8). Duhului Sfânt este Cel care îi unește pe diferiți oameni din diferite locuri din lume într-o singură familie a lui Isus Cristos, pentru ca ei să glorifice pe singurul Dumnezeul Triunic.

1.6. Relația dintre biserică și Sfânta Treime

Prin întruparea, moartea și învierea lui Isus Cristos, a fost pusă temelia Bisericii Sale, care reprezintă astăzi comunitatea oamenilor aleși de Dumnezeu în lume. Aceasta noua comunitate a lui Dumnezeu apărută în lume, este datorită lucrării Dumnezeului Triunic, care împreună au lucrat și au contribuit la înființarea și susținerea ei pe pământ. Ea a luat ființă după planul conceput de Tatăl, a fost zidită în Cristos și călăuzită de Duhul Sfânt. În relația Bisericii cu Sfânta Treime, unitatea este elementul esențial și principal prin care, această noua comunitate a lui Dumnezeu pe pământ își trage existența din însăși Dumnezeul Triunic. „În esență, legătura este fondată în botezul creștin. Prin botezul efectuat în numele Tatălui al Fiului și al Duhului Sfânt, Duhul lui Dumnezeu conduce credincioșii simultan în ambele comuniuni, în cea trinitariană și eclesială” O altă relație care întărește unitatea Bisericii cu Sfânta Treime este euharistia prin care Biserica lui Cristos comemorează prețul cu care a fost răscumpărată natura umană și ca urmare a acestei răscumpărări a fost întemeiată comunitatea lui Dumnezeu în lume. Vladimir Lossky spune că: „prin euharistie se realizează unitatea naturii noastre cu Cristos și, în același timp, cu toți membrii Bisericii.” Fiecare, care citește cărțile Noului Testament, poate înțelege că această nouă comunitate, care este Biserica lui Cristos, are o importanță foarte mare în acesta lume, la fel de importantă ca și relația poporului Israel cu Dumnezeu din Vechiul Testament. James Montgomery Boice spune că: „Biserica este ca o scenă pe care Dumnezeu a prezentat marea dramă a răscumpărării, un adevărat spectacol viu în care se arată cum sunt aduși înapoi la Dumnezeu cei care se răzvrătiseră împotriva Lui și distruseseră universul Lui.” Biserica este unealta lui Dumnezeu prin care El își conduce toate lucrurile în lumea materială.

În relația Bisericii cu Dumnezeu, Sfânta Treime a făcut primul pas pentru a întemeia o relație și o unitate dintre Dumnezeu și creatura Sa. El i-a dat autoritate și putere în ceea ce privește răspândirea Evangheliei pe plan mondial. Toată autoritatea și toată puterea Bisericii vine de la Dumnezeu, care a întemeiat-o și care o susține prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a fi o mărturie vie între cei nemântuiți. Acest lucru se poate observa foarte clar în planul de mântuire oferit lumii de către Dumnezeu. Atât Isus Cristos, cât și Duhul Sfânt, sunt cei care au creat și creează în continuare în Biserică o relație de unitate între cei credincioși din congregație și Dumnezeul Creator. Întreaga Sfânta Treime a contribuit la înființarea noii comunități pe pământ, și deoarece Biserica este creată de Dumnezeu, prin lucrarea persoanelor Sfintei Treime, Biserica continuă până în prezent să mențină o relația de părtășie în unitate cu Creatorul ei. Odată cu întemeierea Bisericii lui Cristos, ea are ca scop să glorifice pe întemeietorul ei și să proclame oamenilor mesajul mântuirii oferit de Dumnezeu.

Spre deosebire de orice altă comunitate pământească, Biserica este întemeiată de însuși Dumnezeu și este comunitatea prin care Dumnezeu lucrează pe pământ unind în, și prin El, pe cei aleși. Vladimir Lossky remarcă faptul că: “Biserica este inima universului, centru în care se hotărăsc destinele Sale. Toți sunt chemați să intre în acesta Biserică” Sfânta Treime este prezentă în orice loc unde sunt adunați cei răscumpărați de Cristos (Mat.18:20). Biserica este ca o imagine vizibilă a trinității, o reflectare a caracterului lui Dumnezeu în lume, și prezintă întregii omeniri planul și scopul Lui pentru omenire. În Biserică oamenii sunt chemați de către Sfânta Treime: Tatăl este cel care a conceput planul de mântuire pentru natura umană și a oferit calea mântuitoare. Prin lucrarea Fiului a luat ființă noua comunitate a lui Dumnezeu, care este Biserica lui Cristos alcătuită din cei răscumpărați de El, iar lucrarea Duhului Sfânt este de a călăuzi ființele umane spre calea mântuirii, de a-i sensibiliza la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu și de a-i susține în lume pe cei convertiți. Miroslav Volf subliniază indisolubilitatea Bisericii cu Dumnezeu afirmând că: „Ca și creștin, ființa umană nu poate trăi separat de părtășia cu ceilalți creștini. Salvarea a fost realizată într-o structură eclesială indispensabilă și în acest sens, relațiile dintre persoanele trinitariene și eclesiale sunt în strânsă unitate.”

Una dintre trăsăturile specifice care caracterizează relația dintre Sfânta Treime și Biserica lui Cristos, este o relație de unitate continuă. În Sfânta Treime, există o relație unită și inseparabilă, prin urmare, dacă însăși Sfânta Treime a contribuit la înființarea Bisericii, Biserica trebuie să aibă în caracterul și în relațiile ei unitatea care caracterizează relația dintre persoanele Sfintei Treimi. De-a lungul istoriei și până în prezent, Dumnezeu a fost și este sursa de existență a Bisericii Sale. Încă de la început a fost stabilită baza unității de relație dintre Dumnezeu și Biserica Sa. Dacă relația Bisericii cu Dumnezeu ar fi ruptă, ar înceta existența ei, pentru că separat de Dumnezeu, ea nu mai poate fi Biserica Lui și nu mai are nici un scop pentru care să existe. De aceea este necesară o relație strânsă între Biserică și Dumnezeul Triunic.

Fiecare Biserică locală în relațiile ei interne trebuie să fie o anticipare a comunității escatologice, care trăiește în relație de părtășie și legătură strânsă cu Sfânta Treime. Biserica lui Cristos se adună în unitatea Dumnezeului Triunic.

Prin Biserica lui Cristos Dumnezeu își manifestă autoritatea Sa pe pământ. “Formele de conducere, localizează puterea și autoritatea lui Dumnezeu în viața Bisericii prin poziții diferite de conducere și structuri de luare a deciziilor.” Diferitele forme de conducere trebuie, să asigure și să conducă la unitatea Bisericii și la împlinirea voii lui Dumnezeu în cadrul ei. Manifestarea puterii lui Dumnezeu în cadrul Bisericii reprezintă lucrarea reciprocă dintre Biserică și Dumnezeu. Conducerea Bisericii nu este coordonată de oameni ci de Dumnezeu prin Cuvântul Său, și prin Duhul Sfânt, care conduce, susține și învață Biserica lui Cristos. Donald G. Bloesch vorbind despre existența Bisericii afirmă că: „Biserica există oriunde se predicată Evanghelia, iar oamenii se pocăiesc și cred. Duhul Sfânt este prezent oriunde oamenii trăiesc în sfințenie și adevăr după cum acestea sunt definite în Biblie.”

Partea II

2. Principii de creștere a Bisericii

Pe parcursul dezvoltării creștinismului în lume au fost folosite diferite principii în ceea ce privește creșterea și zidirea Bisericii, dar cel mai important lucru, în lucrarea la care a fost chemat omul de către Dumnezeu, este să depindă în întregime de El și atunci Dumnezeu va lucra prin oamenii Săi în Biserica Sa, iar prin biserică în societate. Principiile folosite pentru creșterea Bisericii nu trebuie să fie focalizate doar pe creșterea numerică a membrilor, ci Biserica trebuie să crească și din punct de vedere spiritual, de aceea trebuie, ca între două lucruri, creșterea numerică și cea spirituală, să existe un echilibru în dezvoltarea ei în lume. Scriptura, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este inspirată de Duhul Sfânt (1 Tim. 3:16) și lăsată creștinilor și Bisericii lui Cristos să-și formeze o viață curată, să dea o învățătură sănătoasă și să pună ca bază a creșterii Bisericii principiile biblice.

Principiile de creștere a Bisericii niciodată nu trebuie să fie contrare Scripturii. Totdeauna Duhul lui Dumnezeu trebuie lăsat să lucreze prin oameni Săi, pentru că ființa umană nu este în stare, prin propriile eforturi, să conducă oamenii la Cristos. După cum ne spune Scriptura, numai harul lui Dumnezeu este cel care aduce mântuire pentru fiecare om (Tit 2:11), și acest har a fost arătat prin Fiul Său, care a venit să mântuiască ce era pierdut (1 Tim. 1:15).

În întregime creșterea Bisericii trebuie să depindă de călăuzirea lui Dumnezeu și nu de principii inventate de oameni. Dumnezeu hotărăște cum și prin ce metode să-Și extindă Biserica Sa, iar partea omului, în această lucrarea, este să fie supus și împlinitor al voii Lui, după cum și Isus a fost supus Tatăui Său în toate lucrurile până la sfârșit. El “S-a smerit și a fost ascultător până la moarte” (Fil. 2:8).

Multe principii cheie, care susțin vitalitatea Bisericii, și care sunt pași îndrumători pentru creșterea ei, sunt datorate unor simple idei, care sunt descoperite celor supuși și dedicați lucrării lui Cristos. Ființa umană este instrumentul lui Dumnezeu prin care El Își duce la îndeplinire planul Său în lume. Prin misiunea de evanghelizare, care este porunca lui Cristos, întreaga lume va putea cunoaște darul lui Dumnezeu oferit în persoana lui Cristos. Creșterea eficientă a Bisericii este atunci când ea are o disciplină spirituală, o rugăciune continuă și un studiu profund al Cuvântului lui Dumnezeu. Charles Colson afirmă că: “marile treziri s-au născut atunci când creștinii au fost concentrați pe aspectul rugăciunii.”. Scriptura îndeamnă fiecare creștin să se roage neîncetat (1Tes. 5:17), și să stăruiască în rugăciune (Rom. 12:12), pentru că suntem ai Lui (Ioan 17:9), iar despărțiți de El nu putem face nimic (Ioan 15:5).

2.1. Rugăciunea

Odată cu înființarea Bisericii, pe tot parcursul istoriei ei, până în prezent, ea a crescut și s-a extins foarte mult pe suprafața globului pământesc și aceasta este datorită lucrării lui Dumnezeu pe care a făcut-o El în viața Bisericii Sale. Rugăciunea a fost cea care a făcut legătura dintre biserică și Dumnezeu. Prin ea, creștinii continuau zilnic să mijlocească pentru creșterea și extinderea Bisericii lui Cristos pe pământ. Rugăciunea a mers și merge în continuare mână în mână cu creșterea și zidirea Bisericii. Rainer subliniază că: „puterea rugăciunii a fost sursa supremă pentru o creștere explozivă a Bisericii primare.” Scriptura ne descrie foarte clar faptul că, de la început, primii convertiți stăruiau în rugăciune (Fap. 1:14; 2:42) ceea ce a însemnat o contribuție majoră la creșterea și extinderea Bisericii lui Cristos.

Creștinii din toate vremurile, care au fost confruntați cu orice val de persecuție, s-au ținut de principiul rugăciunii, prin care au reușit să-și mențină bisericile lor întregi și neclintite. Rugăciunea a fost elementul care îi păstra uniți pe toți împreună, indiferent de circumstanțele în care se aflau (Fap. 12:5), și numărul lor continua să crească, iar Biserica lui Cristos se răspândea tot mai mult în întreaga lume. Și aceasta este pentru că rugăciunea făcută cu credință ajunge la tronul de har al lui Dumnezeu în orice situație existentă (1Petru 3:12). Orice fel de prigonire, care presupunea amenințarea cu moartea, sau avea ca scop ruperea și distrugerea Bisericii lui Cristos, a fost biruită prin unitatea celor aleși de Dumnezeu. Creștinii întotdeauna se întorceau la rugăciunea care era temelia relației celor adunați și de asemenea dintre Dumnezeu și Biserica Sa. În ciuda tuturor încercărilor de a distruge și de a desființa Biserica răscumpărată de Cristos, pe parcursul întregii sale istorii, ea a rămas supusă și credincioasă lui Dumnezeu și continuă mereu să crească și să se îmulțească.

Atunci când Biserica lui Dumnezeu cere trezire spirituală, conform promisiunii din Scripturi, ea va simți binecuvântarea creșterii Bisericii pentru că rugăciunea ei este făcută cu credință (Matei 21:22). Iar, mai mult de-atât, creșterea și extinderea Bisericii este datorată lanțului de rugăciune care trebuie să existe în Biserica răscumpărată de Cristos. Biblia ne spune “Rugați-vă neîncetat.”(1 Tim. 5:17). Domnul Isus i-a învățat pe ucenicii Săi că rugăciunea este o cerere, o căutare, la care vor primi răspunsuri (Matei 7:7). Astfel, Cristos a încurajat o rugăciunea continuu, care păstrează unitatea continuă a Bisericii cu Dumnezeu. Viața lui Cristos este modelul exemplar pentru o viața de rugăciune. El a învățat pe alții cum să se roage. Cristos Î-și menținea legătura cu Tatăl prin relația rugăciunii ( Matei 26: 39 Marcu 14:35-36 Luca 6:12; 22:40-41). El S-a rugat pentru descipolii Săi (Luca 22:32 Ioan 17:9). Rugăciunea este invitația lui Dumnezeu în viața Bisericii și în viața fiecărui creștin individual.

Cartea Faptele Apostolilor ne prezintă imaginea unei extinderi rapide a Bisericii lui Cristos în lume. Iar în toată această lucrare, “rugăciunea și mărturia au mers mână în mână cu lucrarea Duhului Sfânt prin descipolii lui Cristos.”

Puterea rugăciunii este nelimitată și indispensabilă, de aceea, o biserică nu va crește dacă membrii ei nu vor cunoaște puterea rugăciunii și dependența lor de Dumnezeu în creșterea ei. Biserica trebuie să fie într-o continuă viață de rugăciune și mijlocire pentru creșterea și dezvoltarea ei în lume. Biserica nu se roagă doar pentru ea înseși, ci pentru întreaga planetă, pentru toate națiunile și pentru toate bisericile. Rugăciunea nu trebuie să dispară din viața Bisericii precum și din viața fiecărui urmaș al lui Cristos. Triumful rugăciunii se datorează faptului că, prin legătura rugăciunii, Biserica este unită cu întreaga Sfântă Treime. În felul acesta, Biserica se află într-o colaborare cu Dumnezeu în vederea mântuirii oamenilor (Luca 1:77; 3:3). Biserica este biruitoare și rămâne statornică în ciuda tuturor piedicilor și atacurilor din partea celui rău, iar atunci când rugăciune este menținută și relația Bisericii cu Dumnezu este tot mai strânsă. În acest fel, ea va vedea binecuvântarea lui Dumnezeu în creșterea ei. Relația strânsă cu Dumnezeu o apropie tot mai mult de El Însuși și de cunoștința adevărului. Astfel, Biserica rămâne în supunere și ascultare totală sub autoritatea lui Dumnezeu.

Rugăciunea este apropierea omului de Dumnezeu. Iar biserică sănătoasă, din punct de vedere spiritual, are la baza ei această practică, și pe parcursul întregii sale existențe ea are nevoie să persevereze în rugăciune pentru ca, astfel să-și mențină o relație corectă și strânsă cu Dumnezeu. Biserica nu poate crește dacă membrii ei sunt pasivi și nu se implică într-o viață dinamică de rugăciune. Nașterea din nou, mântuirea oamenilor, sfințirea și rodirea Bisericii depind de rugăciune celor răscumpărați prin sângele lui Cristos. O biserică, care este într-o creștere continuă, este cea în care fiecare membru în parte este perseverent în rugăciune și eficient în lucrarea la care a fost chemat. Toți trebuie să fie implicați în această lucrare și responsabili în fața lui Dumnezeu pentru dezvoltarea Bisericii Sale pe pământ, pentru că „El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă” (2Tim1:9). Biserica simbolizează trupul lui Cristos, de aceea, fiecare mădular trebuie să fie implicat în creșterea ei. Nu este suficientă rugăciunea unei singure persoane, ci toți, uniți în dragostea lui Cristos, sunt chemați la rugăciune și la mijlocire pentru lărgirea împărăției lui Dumnezeu. Fiecare membru al Bisericii trebuie să se roage fierbinte, cu o inimă curată, înflăcărată și dornică după o relație mai apropiată de Dumnezeu (Iac. 5:16). Wesley Duewel subliniază că: “rugăciunea este cea mai mare resursă a Bisericii.” Existența și creșterea Bisericii se realizează prin menținerea unei strânse relații între Dumnezeu și poporul Său. Astăzi, mai mult ca oricând, Biserica are nevoie de rugăciune, pentru că, prin lucrarea lui, diavolul încearcă zilnic să corupă tot mai mult creatura lui Dumnezeu. De aceea, “noi ne rugăm pentru că avem nevoie de Dumnezeu.” Singura cale prin care o biserică este în stare să crească este relația directă cu Întemeietorul ei prin intermediul rugăciunii.

Lucrarea diavolului niciodată nu va înceta să pună piedici în calea creșterii și dezvoltării Bisericii. Orice biserică, în care s-a văzut binecuvântarea lui Dumnezeu în creșterea ei, a experimentat de asemenea, și opoziții din partea celui rău (Efes.6:12). Dar, rugăciunea întotdeauna a fost calea prin care s-a menținut relația Bisericii cu Dumnezeu, iar, ca răspuns al credincioșiei, a fost binecuvântată prin trezirile spirituale aduse de Dumnezeu.

Fiecare lucrare de trezire spirituală are la baza ei rugăciunea, dar nu numai rugăciunea individuală, ci și rugăciunea întregii congregații, care este poporul lui Dumnezeu. Efectul ei este văzut atunci când această lucrare este făcută din toată inima, din dragoste pentru Cristos și în unitate cu întreaga congregație. Fiecare biserică și fiecare membru al ei trebuie să recunoască prioritatea rugăciunii în lucrarea lui Dumnezeu (Luca 19:46a). Rugăciunea trebuie să fie primul principiu de unde pornește plantarea și creșterea Bisericii lui Cristos, iar puterea ei depinde de viața membrilor trăită în sfințenie înaintea lui Dumnezeu. Când viața Bisericii este una de dedicare și de sfințenie, rugăciunea are putere și răspuns din partea lui Dumnezeu. Prezența lui Dumnezeu în biserică este un privilegiu pentru poporul Său, iar puterea Bisericii împotriva inamicilor ei este prin rugăciune. Adevărata rugăciune Îl plasează pe Dumnezeu în centrul atenției noastre și este metoda de comunicare a Bisericii cu Dumnezeu. Prin rugăciune Îi vorbim lui Dumnezeu sau, așa cum a spus Rinker: „Rugăciunea este experiența inimii umane în conversație cu Dumnezeu.” Zilnic Biserica lui Cristos crește prin rugăciunea, care este conversația omului cu Dumnezeu.

Pe parcursul dezvoltării istoriei, orice sistem de conducere, care a avut ca scop distrugerea și desființare Bisericii, a fost biruit prin rugăciunile celor aleși de Dumnezeu. Orice principiu de creștere a Bisericii are în spatele său puterea rugăciunii. Atât de crucial este acest lucru, încât Rainer afirmă că: “Nimic nu este mai important în principiile de creștere a Bisericii decât rugăciunea.” Rezultatul rugăciunilor sunt trezirile spirituale, care au avut loc de-a lungul istoriei creștinismului în diferite locuri ale lumii. Rugăciunea este cheia unei biserici sănătoase, prin care Dumnezeu lucrează la creșterea ei dându-i autoritate, putere și speranța vieții viitoare. „Noi trebuie să recunoaștem că rugăciunea continuă este o porțiune esențială a lucrării noastre” în creșterea și extinderea ei în lume.

După cum, în dezvoltarea și creșterea bisericilor din primul secol, creștinii Bisericii aveau ca principiu prim rugăciunea, la fel este valabil același principiu și pentru Biserica lui Cristos din zilele de azi. Orice trezire spirituală, care are loc într-o localitate din lume sau într-o biserică locală, este datorată faptului că înseși Biserica Îl invită pe Dumnezeu la această lucrare prin rugăciunile sale. Da, „rugăciunea este esențială în lucrarea de evanghelizare a Bisericii fiind atestată atât de Biblie, cât și de istoria Bisericii.”

2.2. Viziunea

O biserică, ce crește din punct de vedere numeric și spiritual, are nevoie de un conducător cu o viziune bine stabilită. Dar, mai întâi de toate, trebuie să vedem cum un conducător al Bisericii poate să-și descopere această viziune. O viziune trebuie articulată și comunicată, dar, nu numai să te rogi, pentru că și aceasta este pentru că aceste două principii sunt inseparabile în colaborarea lor. „Pentru biserică, rugăciunea este indispensabilă pentru înțelegerea viziunii lui Dumnezeu.” Un conducător, care are o viziune clară pentru Biserica lui Cristos, este un dar de la Dumnezeu și nu de la oameni (1Cor 3:18-19). O viziune clară dă un impuls întregii biserici și o înrolează în îmulțirea și creșterea Bisericii.

Dumnezeu a dat o singură viziune, pentru o singură biserică răscumpărată de Cristos, care este extinsă pe suprafața întregii planete; și această viziune este vestirea Evangheliei la orice făptură (Matei 28:18-20). De asemenea, fiecare biserică își dezvoltă propria sa viziune care a primit-o de la Dumnezeu. După cum spune Rainer, „viziunea conducătorului pentru biserică trebuie să vină direct și specific de la Dumnezeu.” Orice viziune, care are la baza ei creșterea și edificarea Bisericii, este dată oamenilor prin Cuvântul lui Dumnezeu; și acest plan, descoperit oamenilor de Dumnezeu, este împlinit în cadrul Bisericii Sale prin urmașii lui Cristos. Dumnezeu are diferite căi și modalități prin care Își descoperă planul și viziunea pentru Bisericii Sa. O biserică cu o viziune clară și bine definită se datorează unei strânse legături dintre Dumnezeu și poporul Său, care zilnic este întărită prin rugăciunile creștinilor. Aici, Thomas Rainer afirma că: „viziunea niciodată nu a fost dată fără Rugăciune.” Fiecare biserică și fiecare membru al ei, înainte de a primi o viziune de la Dumnezeu, trece prin etapa rugăciunii, care este o cerere ca voia lui Dumnezeu să se împlinească în viața lor.

Viziunea Bisericii este principiul care îi determină și îi pune în mișcare pe toți membrii ei, motivându-i să se implice și să dezvolte diferite activități în cadrul Bisericii, prin care să contribuie la creșterea ei spirituală. Viziunea Bisericii trebuie să fie focalizată pe împlinirea voii lui Dumnezeu în viața personală a fiecărui creștin. Fiecare creștin trebuie să cunoască care este viziunea lui Dumnezeu pentru biserică și pentru viața sa personală și să se angajeze în împlinirea ei. Rainer subliniază importanța viziunii și prezintă consecința lipsei de viziune, afirmând că: „viziunea este necesară pentru o creștere. Acolo unde nu este viziune, oamenii pier.” (Proerbe 29:18a.)

Pe parcursul întregii istorii, Dumnezeu Și-a dus la împlinire planurile prin oamenii pe care i-a ales și cărora le-a descoperit ce vrea cu ei. Biserica, atunci când primește viziunea clară de la Dumnezeu, mișcă membrii ei de la confortul lor la sacrificare totală pentru lucrarea lui Cristos. O Biserica fără viziune este ca și o corabie care navighează în voia valurilor, fără cârmaci; nu are nici direcție și nici țintă.

Principiul viziunii lărgește lucrarea Bisericii și o întoarce dinspre sine spre lumea care este terenul misiunii ei. Orice viziune și strategie de creștere a Bisericii trebuie să fie mai întâi de toate inspirată și condusă de Duhul lui Dumnezeu, pentru că prin El, Dumnezeu Își arată puterea Lui în creșterea Bisericii (Fap.9:31). Acea Biserica care are la baza ei doar programele și strategiile organizate de oameni nu va avea o creștere naturală, care vine de la Dumnezeu, ci una artificială formată de oameni. O biserică crește atunci când Dumnezeu lucrează la aceasta și nu omul inventează strategiile creșterii ei. Cartea Faptele Apostolilor spune că “Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți” (Fapt. 2:47). O dezvoltare naturală a Bisericii este doar atunci când viziunea Bisericii este dată de Dumnezeu și condusă de El Însuși.

Oamenii și bisericile cu viziune trebuie să persevereze în vederea împlinirii și atingerii a ceea ce și-au propus. Ținta fiecărei biserici, în viziunea ei, trebuie să fie bazată și fundamentată după principiile biblice. O astfel de viziune corespunde cu scopul și ținta lui Cristos pentru Biserica Sa.

Viziunea, în viața Bisericii, trebuie să fie în dependență de direcția și puterea Duhului Sfânt, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Misiunea merge mână în mână cu viziunea, iar viziunea stabilește misiunea. Lucrarea misionară – “duceți-vă și propovăduiți” – izvorăște din viziunea lui Dumnezeu: “Nimeni să nu piară ci să vină la pocăință.” Ceea ce viziunea propune, misiunea împlinește, astfel orice lucrare a Bisericii este împlinită prin misiune. Și, conform (Marcu 16:15), fiecare creștin este trimis să mărturisească lumii despre Cirstos că El este Domn. Orice misiune și orice lucrare a Bisericii vine în urma unei viziuni, care are un scop comun și o țintă clară.

Într-o biserică sănătoasă, membrii ei vor avea dorință și potențial de a contribui tot mai mult la creșterea și extinderea bisericilor. Ei vor fi gata să accepte responsabilitățile date, indiferent de mediu și de împrejurările în care se află.

Mulți păstori și lideri ai Bisericii cred că crearea diferitelor activități în biserică va duce la creșterea ei, dar ei uită de Cuvântul și revelația lui Dumnezeu, ca elemente esențiale în creșterea și dezvoltarea Bisericii. Orice viziune a Bisericii este bazată pe revelația lui Dumnezeu și pe Cuvântul Său, pentru că oamenii au nevoie de Cuvântul adevărat și nu de invențiile omenești. Sursa supremă, pentru o viziune clară și adevărată, este Cuvântul lui Dumnezeu.

Fiecare biserică este responsabilă de oamenii generației ei. „Viziunea, în creșterea Bisericii nu este cea care se uită la falimentul din trecut, la dificultăți sau îndoieli, ci se uită la Domnul care a chemat creștinii la misiunea evanghelică.” Funcția principală a conducerii Bisericii este aceea de a fixa direcții clare pentru biserică, iar cheia pentru a stabili aceste direcții este dezvoltarea unei viziuni pentru viitor. „O viziune corectă dă o idee atât de energizantă încât îi mobilizează pe oameni pentru viitor prin punerea în valoare a talentelor și capacităților lor, ca și a resurselor de care aceștia au nevoie pentru a realiza viziunea.” De aici rezultă că viziunea concentrează atenția și efortul nostru asupra ceea ce Biserica va fi, sau va face în viitor. Acest principiu este important în toate etapele vieții unei biserici. Orice viziune a Bisericii trebuie să vină de la Dumnezeu și ea cuprinde ceea ce Biserica locală vrea să îndeplinească prin misiunea încredințată de Cristos Bisericii Sale.

Lucrarea Duhului Sfânt este cea care descoperă Bisericii viziunea potrivită pentru creșterea ei. Prin Duhul Său, Dumnezeu călăuzește împlinirea planului Său în Biserica Sa. O biserică, atunci când se lasă călăuzită de Duhul lui Dumnezeu, nu va înceta să vadă niciodată binecuvântarea lui Dumnezeu în creșterea ei. Iar creșterea unei biserici este un dar de la Dumnezeu, pe care creștinii îl primesc în urma rugăciunilor de mijlocire și de cerere pentru acest lucru.

Prin harul lui Dumnezeu, oamenii pot cunoaște atât viziunea, cât și strategiile de creștere a Bisericii. Numai o supunere totală față de Dumnezeu poate face ca Biserica Lui să crească și să se extindă tot mai mult în lume. Iar, orice încercare omenească, de a înființa felurite programe și diferite modalități de creștere a Bisericii, este zădarnică, pentru că o creștere naturală a Bisericii vine nu de la oameni, ci doar de la Dumnezeu, care susține toate lucrurile în mâna Sa.

2.3. Predicarea Cuvântului

Marea trimitere din (Marcu 16:15) spune: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice faptură.” În urma acestei porunci, ucenicii, după învierea și înălțarea lui Cristos, au primit autoritatea și responsabilitatea de a o împlini. Scriptura ne confirmă prin (Fap. 12:24) împlinirea acestui lucru. Mai apoi, textul biblic spune: „Însă Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, și numărul ucenicilor se mărea.” (19:20) „Cu atâtă putere se răspândea și se întărea Cuvântul Domnmului.” În zilele de azi, de asemenea Biserica este zidită și condusă de Cristos prin Cuvântul Său (Fap.20:32) și prin lucrarea Duhului Sfânt. Responsabilitatea fiecărui membru al Bisericii este să-i încurajeze pe ceilalți „spre a crește în harul și cunoștința Mântuitorului Isus Crisots” (2Pentru 3:18)

Păstorii și liderii bisericilor trebuie să fie conștienți că Dumnezeu le-a dat responsabilitatea de a îngriji de Biserica Sa (2Corinteni 11:28). O biserică poate crește, dacă cel ce este responsabil de ea o îngrijește, dându-i o învățătură sănătoasă prin predicarea Cuvântului, care de-alungul istoriei a fost și este neschimbat. Această lucrare de predicare a fost dată ucenicilor lui Cristos, care au răspândit Cuvântul adevărului la toți oamenii și la toate națiunile. La fel ca și în zilele de azi, pe tot parcursul istoriei, predicarea Cuvântului a fost puterea lui Dumnezeu, care a schimbat oameni și prin care Dumnezeu a adăugat la numărul poporului Său. Prin propovăduirea Cuvântului, Dumnezeu a salvat, a sfințit și a întărit Biserica Sa (Rom. 10:14). Predicarea este proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, care are ca bază o putere și o autoritate divină atât pentru Biserica lui Cristos cât și pentru întreaga lume. John MacArthur, când vorbește despre puterea spirituală a Bisericii, spune că: „numai când adevărata predicare biblică reia locul ei cuvenit în biserică, atunci Biserica va recupera putera și tăria ei spirituală.” După cum profeții și apostolii, au fost cei care au predicat Cuvântul lui Dumnezeu cu putere și autoritate, la fel și astăzi păstorii și conducătorii bisericilor sunt chemați și sunt responsabili în fața lui Dumnezeu să predice Cuvântul lui Dumnezeu în biserică și în întreaga lume.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a ridicat preoți, judecători, și prooroci, prin care Cuvântul Său a fost transmis oamenilor. Iar, în zilele de azi, Biserica este comunitatea lui Dumnezeu în lume, care are responsabilitatea de a chema și de a câștiga oameni din întreaga lume pentru Cristos. Biserica trebuie să se roage, după cum spune Pavel în (2Tes.3:1), pentru cei care vestesc Cuvântul, „ca, Cuvântul Domnului să se răspândească și să fie proslăvit”. În răspândirea Evangheliei, după cum Scriptura îndeamnă creștinii de a proclama Cuvântul lui Dumnezeu, așa îi îndeamnă și la susținerea celor care fac această lucrare.

Predicare este calea prin care fiecare persoană umană primește învățătură și cunoștință despre Dumnezeu și Cuvântul Său. Acest mod de predicare îl putem vedea în viața lui Isus Cristos, când El învăța și chema oameni la Cuvântul adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu este canalul prin care oamenii sunt invitați de către Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, la o unitatea și comuniune cu El. Predicarea, conform lui Adams, produce o schimbare și zidește trupului lui Cristos. El afirmă că: „scopul predicării este acela de aduce schimbări printre membrii Bisericii lui Dumnezeu, care să-i zidească atât individual cât și ca un întreg, ca un trup.” Conform Scripturii (Col. 1:28), Cuvântul lui Dumnezeu trebuie predicat pentru a sfătui pe orice om și pentru a învăța pe toți oamenii, ca să fie înfățișați desăvârșiți înnaintea lui Cristos Isus.

Lucrarea de predicare în biserică nu trebuie să fie orientată doar spre biserică, ci și spre cei din afara congregației. Astfel, menținerea unei biserici sănătoase este în proporție cu hrana spirituală pe care o primește prin Cuvântul lui Dumnezeu, iar creșterea ei, la fel depinde de proclamarea adevărului divin celor din afara ei. Scriptura îl aduce pe om la Cristos, iar prin Cristos omul este capabil să aleagă binele, este vindecat și eliberat din robia răului. John Stott spune că: „numai Isus Cristos este cel prin care Duhul Sfânt poate să deschidă ochii orbilor și să dea auz surzilor, să facă pe cei șchiopi să poată umbla iar pe cei muți să poată vorbi; să lumineze mintea, să înflăcăreze inima, să cerceteze voința, să dea viață celor morți și să salveze robii din sclavia Satanică.” Predicarea este metodă prin care ființa umană poate auzi Cuvântul lui Dumnezeu, iar în urma auzirii să ia decizii corecte pentru viața ei. Prin iluminarea Duhul Sfânt, omul cunoaște harul lui Dumnezeu și posibilitatea de a primi acest har. O creștere eficientă a Bisericii este atunci când creștinii din biserici fac cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu prin viețile lor, așa încât cei nemîntuiți să audă darul mântuirii oferit de Dumnezeu prin Cristos. Cartea Faptele Apostolilor ne arată reacția oamenilor la propovăduirea lui Pavel „neamurile se bucurau și preamăreau Cuvântul Domnului” (Fap.13:48-49). Cea mai eficientă metotă de a fi o mărturie în fața oamenilor este să trăiești ceea ce se predică, ca prin urmare oamenii să recunoască că viața celui creștin este o adevărată umblare cu Dumnezeu.

În viața Domnului Isus se poate observa foarte clar că, predicarea era pentru El un lucru esențial și principal în viața Lui. Locul și timpul predicării nu avea o mare importanță, ci lucrul cel mai important era de a comunica oamenilor mesajul lui Dumnezeu în orice circumstanțe. În zilele de azi, mulți păstrori și predicatori sunt preocupați mai mult de zidirea clădirii Bisericii decât de creșterea și zidirea oamenilor pe care îi păstoresc. Fiecare păstor și predicator este un ambasador al lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu vorbește Bisericii. Iar responsabilitatea lui, și a fiecărui creștin, este de a proclama cu putere și autoritate Cuvântul lui Dumnezeu celor care nu-L cunosc. Oamenii din biserică, la fel ca și cei din afara ei, au nevoie de Cuvântul vieții, care vine de la Dumnezeu, de aceea predica trebuie să fie expusă simplu, cu un conținut profund și pe înțelesul tuturor.

Creșterea numărului de ucenici a fost intenționat de Cristos încă de la început. El Și-a ales ucenici, care la rândul lor au primit porunca de a face alți ucenici. Cuvintele lui Isus în (Ioan 15:16) spune: …și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă…. Aceeași poruncă este valabilă și pentru creștinii din zilele de azi, pentru că Biserica, care este comunitate a lui Dumnezeu, este cea care are responsabilitatea de a merge în toată lumea și de a chema oameni la Cristos prin proclamarea Cuvântului Său, care este „o cale aleasă de Dumnezeu pentru convertirea păcătoșilor, pentru trezirea Bisericii și pentru păstrarea sfinților.”

Într-o biserică, unde Cuvântul lui Dumnezeu nu are autoritate supremă, și nu este sursă de bază a învățăturii despre Dumnezeu, biserică niciodată nu va reuși să crească pe calea naturală, care vine de la Dumnezeu. Biserica, atunci când crește, are ca și sursă supremă adevărul lui Dumnezeu, iar acest adevăr este predicat direct, personal și urgent, celor nemântuiți. Apostolul Pavel, în îndemnul său către Timotei, spune: „Fii cu luare aminte asupra ta și asupra învățăturii” (1Tim.4:6), lucrul important în predicare este să depinzi total de călăuzirea Duhului Sfânt, pentru că El „va învăța ce să vorbim.” (Luca 12:12). .Predicarea trebuie să fie un principiu primordial al creșterii și extinderii Bisericii pe întreaga suprafață a globului pământesc, ea trebuie să implice proclamarea adevărului și chemarea la acest adevăr. Glenn O’neal accentuează scopul predicării și spune că: „scopul predicării este de a comunica revelația lui Dumnezeu, conținută în Cuvântul lui Dumnezeu și de a relata aceasta oamenilor nevoiași.” Predicarea a fost, este și va fi puterea lui Dumnezeu care chemă oamenii la El.

Transmiterea Cuvântului divin de multe ori poate să reprezintă un pericol. Și aceasta este atunci când unii predicatori predică Cuvântul după plăcerea oamenilor (2 Tim. 4:3) și o astfel de biserică poate să crească doar din punct de vedere numeric și nu spiritual. Pentru unele timpuri predicarea Cuvântului a avut o valoarea și o autoritate foarte mare, dar mai târziu, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai avea acel impact în viețile oamenilor. Și aceasta nu este pentru că puterea și autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu a scăzut, ci pentru că ea a fost minimalizată și neglijată de către oameni. Biserica va crește atunci când adevărul va fi propovăduită nu după placul oamenilor, ci conform Cuvântului lui Dumnezeu.

Pentru ca Biserica să fie sănătoasă, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie predicat cu putere și cu autoritate, să conțină învățătură clară și esențială pentru toți. Scopul Bisericii este să cheme lumea pierdută la Cristosul care o poate salva. Iar grija lui Dumnezeu cu privire la păstorirea ei este încredințată celor chemați de El. Acest lucru este clar relatat în (Fapte 20:28) „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său”.

Oamenii vin la Cristos prin Cuvântul lui Dumnezeu vorbit și trăit în viețile celor creștini. John Stott afirmă că: „prin Scriptură, Dumnezeu se adresează oamenilor Lui, îi învață calea Sa, și li se dezvăluie prin mesajul Scripturii.” Cuvântul lui Dumnezeu este singura putere care poate schimba și salva viața omului. Pe parcursul istoriei, Scriptura ne spune că „Evanghelia a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală” (1Tes. 1:5). Responsabilitatea creștinului în această lucrare de vestire a Evangheliei, este să rămână supus și condus în totul de Dumnezeu. Predicarea Cuvântului divin a fost baza și puterea creștinismului din toate timpurile, care a schimbat și a chemat multe suflete la Cristos.

2.4. Părtășia și închinarea comunitară

O altă responsabilitate a Bisericii lui Cristos este să-și păstreze părtășia și unitatea sa cu Dumnezeu, ca în viitor El să lucreze prin viețile oamenilor Săi la creșterea și lărgirea împărăției Lui în lume. Părtășia și închinarea menține o unitate între Dumnezeu și Biserica Sa. Închinarea celor creștini este ceea ce dorește Dumnezeu de la poporul Său. Răspunsul la întrebarea : cum poate Biserica să contribuie la creșterea ei, prin părtășie și prin închinarea comună? , este : să reflecte, unitatea și relația de părtășie reciprocă a celor din biserică cu cei din afara ei, iar în același timp să-și mențină o legătură strânsă prin închinarea lor cu Dumnezeu.

Dacă ne uităm în Vechiul Testament, închinarea și părtășia poporului Israel era elementul de bază în relația lor cu Dumnezeu. Închinarea cuprindea toate aspectele vieții poporului, spre exemplu, cortul întâlnirii a fost realizat pentru a sublinia prioritatea închinării. Celelalte popoare cunoșteau faptul că, Dumnezeul lui Israel comunică în mod direct cu poporul Său, și aveau o relație apropiată cu El. Relația lor de părtășie cu Dumnezeu se adâncea tot mai mult în raport de ascultarea lor față de El. Părtășia lui Dumnezeu cu poporul Său a fost evidentă și foarte bine cunoscută de către celelalte popoare. Iar, alegerea poporului Israel, ca și popor sfânt a lui Dumnezeu, a avut ca și scop tocmai acest lucru, de a fi o mărturie pentru Dumnezeu în fața celorlalte națiuni din lume.

Închinarea Bisericii trebuie să cuprindă două aspecte fundamentale: primul este relația directă față de Dumnezeu, ceea ce este o închinare verticală, iar al doilea este, închinarea prin ajutorarea celor nevoiași din biserică și din afara ei. John Stott spune că „închinarea poate fi exprimată prin împărtășirea dragostei cu cei în credință, prin împărtășirea Evangheliei cu cei necredincioși, și prin satisfacerea nevoilor fizice ale oamenilor.” În (Filipeni 4:18) este prezentată închinarea ca un dar dat celor nevoiași. Creștinii sunt chemați să se închine prin toate aspectele vieții lor ( Evrei 12:28; 1Petru 2:5). Relația corectă cu Dumnezeu și relația corectă cu oamenii va reflecta o mărturie bună a Bisericii lui Cristos pentru cei din afara ei. Viața corectă și exemplară a oamenilor din biserică trebuie să-i determine pe cei din afara ei, să dorească apropierea de Dumnezeu și nu invers. Unitatea în părtășie, îi determină pe membrii Bisericii mai întâi să-și pună în ordine viața lor cu cei din jur și cu Dumnezeu, iar după aceea, ei vor fi în stare ca prin viața trăită să-L prezinte pe Cristos celor din afara Bisericii. Dar, mai presus de eforturile omenești, Dumnezeu este cel care lucrează la inimile oamenilor prin Cuvântul Său, care dă viață celor care cred în El (Rom. 1:16). Metodă efecientă de a aduce oameni la Cristos, este de a merge în lume și de a-L prezenta pe Dumnezeu ca prin urmare rezultatul acestui efort să fie unirea omului cu Dumnezeu.

Biserica lui Cristos a fost chemată să fie o mărturie pentru lumea păcătoasă, și mai mult de-atât, s-o câștige pentru El. Lucrarea Bisericii nu trebuie să se concentreze doar asupra celor din interiorul ei, ci să se extindă în afara ei. De aceea, un serviciu de închinare a unei biserici poate fi împărțit în trei părți: în „lucrarea față de Domnul, lucrarea față de sfinți și lucrarea față de lume.” În cadrul închinării, Biserica trebuie să-și manifeste dragoste pentru cei nemântuiți, la fel cum Dumnezeu și-a arătat dragostea lui față de creatura Sa (Ioan 3.16; Rom. 5:8).

La fel ca toate celelalte lucrări din cadrul Bisericii, părtășia și închinarea este un lucru comunitar și nu individual. Unitatea primilor creștini implica să, „stăruiască în legătura frățească” (Fap. 2:42), iar închinarea și mărturia lor despre Dumnezeu, au motivat mulți oameni să vină la Cristos. În închinarea, dragostea creștinilor trebuie să fie arătată celor nevoiași și dornici după ea. Biserica nu trebuie să ofere lumii ceea ce lumea are, ci ceea ce Dumnezeu oferă. Oamenii trebuie să vadă în viața Bisericii felul cum Dumnezeu poate schimba omul prin lucrarea Duhului Sfânt. Viața de părtășie a Bisericii trebuie să influențeze lumea din afara ei și nu invers. Un adevărat creștin, care trăiește într-o supunere zilnică față de Dumnezeu, este cel care se dăruie total lui Cristos (Rom 12:1). Adevărata închinare cere sacrificiu de sine. Apostolul Pavel spune că, închinarea este o metodă de slujire prin care Dumnezeu își folosește oamenii Săi, pentru a-Și mări împărăția Sa pe pământ. Biserica trebuie să-și mențină unitatea sa cu Dumnezeu și să-L glorifice, pentru că ea a fost întemeiată și răscumpărată de Dumnezeu și prin sângele lui Isus Cristos (Efeseni 1:7; Coloseni 1:13-14). Creșterea Bisericii, bazată pe adevărul Scripturi va avea, ca și rezultat, o biserică sănătoasă, care este total supusă și dedicată lui Dumnezeu. David Watson când vorbește despre adevărata închinare pune accent pe revelația închinării afirmând că: „adevărata închinare trebuie să fie ferm bazată pe natura și revelația lui Dumnezeu și pe faptele Lui creative și răscumpărătoare.”

Biserica este un trup viu, care se adună împreună pentru a se închina în unitate și în dragoste lui Dumnezeu. Credincioșii sunt pietrele vii în templul lui Dumnezeu, unde sunt aduse jertfele spirituale, care nu pot fi aduse în alte locuri decât în adunarea celor răscumpărați (Rom. 12:1).. La o astfel de închinare Dumnezeu cheamă Biserica Sa, la o închinare în care persoana umană să fie o jertfă plăcută Lui în toate aspectele vieții ei, iar mai mult decât atât, Dumnezeu dorește ca ființă umană să renunțe la dorințele și la plăcerile ei și să vină în închinare și cu dedicare înaintea Lui Dumnezeu. Ralph Martin , când vorbește despre închinarea, spune că: „închinarea creștină este o acțiune foarte importantă, urgentă și glorioasă, care poate lua un loc în viața umană.” În (Evrei 10:22), Scriptura ne învață modul în care trebuie să ne apropiem în închinarea noastră. Momentul închinării este întâlnirea omului cu Dumnezeul suveran, în care Dumnezeu se descoperă și vorbește prin Cuvântul Său, iar Biserica primește și răspunde mesajului Său.

Pentru a atrage lumea căzută în păcat la Dumnezeu, Biserica are nevoie mai întâi de o relație corectă și sănătoasă cu Sfânta Treime, care este singura puterea și care poate schimba oamenii din lucrarea răului. Închinarea bazată pe principiile Scripturii este călăuzită de Duhul lui Dumnezeu și nu de principiile umane. Și, prin urmare, viața oamenilor din biserică va avea un impact și o influență pentru lumea din afara Bisericii. Ralph Martin subliniază importanța, implicația și efectul închinării, care este bazat pe principiile biblice. El spune că: „dacă Biserica începe să se închine, conform principiilor biblice, cu vitalitate, spontaneitate și fiecare funcție a membrilor va avea o contribuție, fiecare aspect al vieții lor va fi provocator.” Pentru ca Biserica să aibă impact în lume prin părtășia și închinarea ei, ea trebuie să prezinte lumii adevărata părtăție care este între Dumnezeu și poporul Său și ce rezultă în urma acestei părtășii. Creșterea Bisericii implică atitudine corectă față de lucrarea lui Dumnezeu, ea implică relație corectă cu Dumnezeu și în același timp și cu oamenii. Atât timp cât Duhul Sfânt este prezent în închinarea cu poporul lui Dumnezeu, apropierea Bisericii cu Dumnezeu va propăși, și când cei chemați la lucrare își fac partea lor, Dumnezeu binecuvintează munca lucrătorilor Săi.

Practica închinării și a părtășiei în cadrul Bisericii, trebuie să reprezinte în același timp o unitate comună a creștinilor din lume cu Dumnezeu și o mărturie bună pentru lume. Biserica își poate forma o relație tare cu Dumnezeu și un caracter biblic prin unitatea în închinare cu Sfânta Treime, iar ca sursă principală pentru această unitate trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru a înțelege cum închinarea poate influența viața lumii, mai întâi de toate trebuie să înțelegem adevăratul sens al cuvântului „lume”. Acest cuvânt reprezintă tot ceea ce înseamnă puterea și conducerea celui rău, (Efeseni 6:12) „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” Iar avertismentul Scripturii este (Romani 12:2a). „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia,….” Închinarea este cea care transformă lumea, pentru că ea reprezintă semnul relației dintre Dumnezeu și om. Puterea lui Dumnezeu este cea care poate schimba ființa umană, iar aceasta depinde de dorința și de convingerea ei proprie că dorește să intre într-o relație strânsă de unitate, prin închinare, cu Creatorul ei. Robert Webber dezvoltă mai pe larg această idee și prezintă o imagine a închinări, care are ca scop final separarea totală de lumea răului. El spune că: „închinare este viziunea a ceea ce lumea va fi fără influența celui rău.”

Adevărata închinare a Bisericii lui Cristos este imaginea unei noi vieți și a unei noi lumi în care stăpân și conducător va fi numai Dumnezeu. De aceea, dorința lui Dumnezeu este ca, prin Biserica Sa, să demonstreze lumii binecuvântările care vin în urma relației dintre Dumnezeu și creatura Sa, care a fost și este manifestată prin intermediul închinării. Astfel, prin viața Bisericii, Dumnezeu vrea ca lumea să-L cunoască și să vină la El. Modul de închinare și de părtășie a Bisericii trebui să transforme și să influențeze oamenii din lume pozitiv și astfel, să-i conducă spre Dumnezeu. Biserica, ca și trup al lui Cristos are responsabilitatea de a participa la transformarea acestei lumi și de a o câștiga pentru Cristos. Robert Webber spune că: „cerul – este un loc unde voia lui Dumnezeu este pe deplin împlinită. Partea radicală a închinării este clar indicată atunci când închinătorul se roagă ca și pământul să devină un loc unde să fie îndeplinită voia lui Dumnezeu.”

Pentru o creștere naturală a Bisericii, mai întâi de toate este nevoie de o relație verticală, puternică cu Dumnezeu și una orizontală, cu oamenii din jur. Biserica este chemată să câștige oameni pentru împărăția lui Dumnezeu, demonstrând lumii bucuria, pacea și liniștea inimii, care vine în urma unei relații corecte între Dumnezeu și poporul Său.

2.5. Evanghelizarea

Mesajul evanghelizării este metoda prin care Cuvântul lui Dumnezeu este transmis oamenilor pe cale verbală. Evanghelizarea este principiul care contribuie foarte mult la creșterea Bisericii, prin faptul că mesajul lui Dumnezeu este comunicat oamenilor prin vorbire și pe înțelesul lor. Scriptura ne spune că „ credința vine în urma auzirii”(Rom. 10:17), astfel, transmiterea mesajului pe cale verbală este singura cale prin care ființa umană poate auzi Cuvântul lui Dumnezeu. Datorită dezvoltării tehnologiei din zilele de azi, mesajul Evangheliei poate fi transmis în același timp, la un număr foarte mare de oameni. Mas-media din zilele de azi contribuie foarte mult la răspândirea mesajului lui Dumnezeu prin diferite căi și mijloace. Elmer Towns spune că: „evanghelizarea este comunicarea Evangheliei celor nevoiași.” Evanghelizarea nu trebuie să se oprească la barierele sociale, politice sau rasiale. Evanghelia a fost dată pentru toți și chemarea lui Isus este pentru toți, de aceea această lucrare implică trecerea tuturor barierelor care îl împiedică pe om să audă Cuvântul (Matei 11:5). Omenii din afara Bisericii au nevoie de Dumnezeu și numai Scriptura poate oferi împlinirea acestei nevoi.

Scriptura ne descrie foarte clar scopul venirii lui Cristos în lume:(Luca 5:32) „N-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți ci pe cei păcătoși.” Răspândirea Evangheliei a ocupat locul central în viața lui Cristos. El vorbea celor săraci, celor sclavi, celor bolnavi și celor asupriți. Scriptura trebuie să ajungă chiar în locurile cele mai dificile ale lumii și la cei mai neînsemnați oameni considerați de către societate.

Mesajul Evangheliei este îndreptat în special către cei păcătoși. Marea trimitere a lui Isus pentru ucenicii Săi a fost de a merge în toată lumea și de a câștiga popoare pentru împărăția lui Dumnezeu (Marcu 16:15). Scopul creștinilor din întreaga lume trebuie să fie misiunea și răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că aceasta este porunca lăsată de Cristos urmașilor Săi.

Transmiterea mesajului Scripturii, este o confruntarea directă a omului păcătos cu sfințenia și caracterul perfect al lui Dumnezeu. Iar Duhul Sfânt descoperă, iluminează și cheamă sufletul cercetat la Dumnezeu. Creșterea Bisericii, prin metoda evanghelizării, nu poate avea succes, dacă la baza ei nu este călăuzirea Duhului Sfânt. El este cel care cercetează oamenii prin Cuvântul Său, El îl face conștient pe păcătos de starea decăzută în care se află și de ceea ce poate primi prin schimbarea vieții, acceptându-L pe Cristos ca și Domn în viață. Mesajul Scripturii are ca și scop principal răspândirea mesajului lui Dumnezeu și eliberarea ființei păcătoase din lumea diavolului, oferindu-i deplina libertate în Cristos.

Transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu prin mesagerii Săi are ca și scop formarea de noi ucenici și lărgirea împărăției lui Dumnezeu în lume. Iar formarea acestor ucenici începe prin evanghelizare. În viața zilnică a creștinului, evanghelizarea nu trebuie să fie înțeleasă greșit, ca și cum ea ar fi numai pentru păstori și predicatori, ci fiecare creștin este o unealta în mâna lui Dumnezeu, de care El se folosește la timpul potrivit, în locul potrivit. În viața lui Cristos, principiul evanghelizării a fost aplicat zilnic, indiferent de locul unde se afla și de oamenii cu care se întâlnea. Acest principiu de creștere a Bisericii implică o confruntare reală și directă cu oamenii nemântuiți. Oamenii din afara Bisericii trebuie confruntați cu adevărul Scripturii, care poate schimba viața omului. Scopul celor creștini, “este de a-i chema la biserică, iar treptat ei vor lua o decizie semnificativă pentru Cristos. Barierele trebuie să fie înlăturate. Cei nemântuiți trebuie să audă Evanghelia, pentru ca ei să devină mult mai receptivi la ea.”

Motivul principal, pentru care este nevoie de evanghelizare, este pentru că omul e pierdut fără Dumnezeu, iar siguranța mântuirii o dă numai El. De aceea, Dumnezeu a încredințat Bisericii această lucrare de a-l face cunoscut în întreaga lume, pentru ca fiecare să poată fi mântuit. Această lucrare poate fi împlinită prin predicarea Cuvântului în masă sau prin evanghelizarea personală. Fiecare persoană, care face parte din Trupul lui Cristos, este responsabilă în fața lui Dumnezeu de sufletele nemântuite. Evanghelizarea „este cea mai mare chemare pe care Dumnezeu i-a adresat-o credinciosului, cu toate că el nu o merită.” Fiecare membru al Bisericii lui Cristos are harul de a lucra împreună cu El la creșterea și zidirea ei.

Aceasta metodă de creștere a Bisericii este o lucrare care implică sacrificiu în multe aspecte ale vieții umane. Ea implică un sacrificiu total pentru Dumnezeu și multă dragoste pentru cei nemântuiți. Biserica este cea care lucrează împreună cu Dumnezeu în această lume la câștigarea oamenilor din împărăția celui rău, pentru împărăția lui Dumnezeu. Exemplul suprem de evanghelizare este Însuși Isus Cristos, care a predicat oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu practicat în viața Sa și prin evanghelizarea personală și masivă. Modul Său de transmitere a Evangheliei a fost simplu, dar a fost cel care a ajuns la inimile oamenilor. El nu a ales timpul când să evanghelizeze, nu a ales peroane sau confort în această lucrare, El a avut dragoste atât pentru cei bogați cât și pentru săraci. Elmer Towns spune că : „noi trebuie să cunoaștem nevoia oamenilor pierduți, noi trebuie să înțelegem necesitatea comunicării cu ei, noi trebuie să transmitem Evanghelia prin viața noastră și prin explicarea ei, iar în final, noi trebuie să-i conducem prin pașii logici ai Evangheliei.” Oamenii neconvertiți, ca să-L cunoască pe Cristos, trebuie conduși înspre adevărul Evangheliei.

Creșterea Bisericii, prin metoda evanghelizării în masă, sau prin cea personală, seamănă mesajul lui Dumnezeu în lumea păcătoasă și astfel, o câștigă pentru Cristos. Și dacă, fiecare creștin va contribui la răspândirea Evangheliei, atunci Biserica Lui Cristos va fi într-o continuă creștere. Când toți creștinii își vor depune efort să lucreze pentru Dumnezeu în aspectul creșterii și zidirii Bisericii, atunci Dumnezeu va binecuvânta și va extinde împărăția Sa în lume.

Metoda evanghelizării trebuie să-i determine pe oamenii din jurul Bisericii să se îndrepte spre biserică. Iar, atunci când oamenii vor intră în biserică, ei trebuie educați și crescuți spiritual, ca să fie tari în credință. Creșterea Bisericii nu implică doar creșterea în număr a membrilor ci implică și aspectul creșterii spirituale a oamenilor. Pentru ca noii convertiți să rămână în biserică, ei au nevoie de ucenicizare, pentru că aceasta este calea unei biserici sănătoase din punct de vedere spiritual. Ucenicizarea a fost și este metoda lui Dumnezeu de a-și lărgi împărăția Sa și pentru aceasta El a folosit oamenii Săi de-a lungul întregii istorii să propovăduiască Evanghelia la orice făptură. George Peterson spune că: „evanghelizarea mai întâi de toate înseamnă explicarea Evangheliei celorlalți, și de a-i convinge să accepte darul prețios al lui Dumnezeu prin credința în Isus Cristos.” La acest lucru este chemat fiecare creștin, să explice lumii păcătoase mesajul și speranța pe care o dă Evanghelia.

Extinderea Bisericii în lume va avea succes atunci când ea va merge la lume și nu când lumea va veni la ea. Dacă ne uităm la metoda de evanghelizare din primul secol, vom observa că ucenicii nu au fost cei care au așteptat ca oamenii să vină să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, ci ei au fost cei care au luat Cuvântul lui Dumnezeu și l-au dus la oameni. Evanghelizarea nu se rezumă doar la a chema oameni la Biserica, ci răspândirea Evangheliei înseamnă a lua Scriptura și a intra cu ea în lume dominată de rău. Dacă cei creștini nu vor merge în lume să transmită mesajul Evangheliei, cei nemântuiți vor fi mai puțin interesați să caute adevărul vieții.

Evanghelizarea are un rol foarte mare atât pentru viața Bisericii cât și pentru cei din afara Bisericii. Prin transmiterea Scripturii, Dumnezeu face cunoscut oamenilor planul divin pentru Biserica Sa și descoperă celor nemântuiți planul Său de mântuire împlinit în Cristos. Evanghelia, prin lucrarea Duhului Sfânt, are putere de a schimba oamenii răi în buni. De aceea, Biserica are responsabilitatea de a întoarce la Dumnezeu ce a fost pierdut. David Larsen accentuează aspectul de evanghelizare și spune: „fiecare domeniu al slujirii în biserică trebuie să fie orientat spre evanghelizare.” Aceasta înseamnă că Biserica, prin activitatea ei în lume, are mandatul de a face ucenici prin orice lucrare în care este implicată. Creșterea Bisericii începe odată cu formarea ucenicilor, iar pentru a produce astfel de ucenici, Biserica trebuie să fie sănătoasă din punct de vedere spirituală, eficientă în evanghelizare, să aibă dragoste pentru cei pierduți, să aibă o viziune și să muncească din greu pentru creșterea ei. Jeffrey Arnold face o subliniere a ceea ce este evanghelizarea, el spune că „evanghelizarea biblică nu este un program, ci un proces de la persoană la persoană de răspândire a Vestei Bune despre iertarea păcatelor și viața nouă în Isus.” Lucrarea de evanghelizare este responsabilitatea fiecărui creștin și această lucrare nu se limitează doar la interiorul Bisericii, ci se extinde dincolo de biserică, de oraș și dincolo de țară. Evanghelizarea este o lucrare pe plan mondial.

Fiecare persoană, care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să cunoască harul lui Dumnezeu care este deschis și astăzi pentru toți. Dragostea lui Dumnezeu, manifestată în lucrarea lui Cristos încă mai oferă mântuire pentru cei care sunt robi în împărăția lui Dumnezeu. Oamenii nemîntuiți au nevoie de Scriptură și nu de metode faimoase prin care pot fi câștigați. Biserica trebuie să fie tare în Cristos, ca prin trăirea ei să poată convinge oamenii păcătoși de starea depravată în care se află, și de calea mântuirii oferită de Dumnezeu în Cristos. Propovăduind cu putere și autoritatea Cuvântul lui Dumnezeu în lume, puterea celui rău va scădea, iar eliberarea de sub robia păcatului este prin credință în Cristos. Contactul Bisericii cu lumea, prin Cuvântul lui Dumnezeu, va câștiga multe suflete pentru Cristos. De aceea, „în primul rând noi trebuie să avem contact cu Dumnezeu, iar în al doilea rând, trebuie să avem contact cu omul.”

2.6. Grupurile mici

Metoda creșterii Bisericii prin grupurile mici a fost modelul pe care l-au folosit primii creștini pentru răspândirea credinței lor. Primii creștini se adunau în casele celor credincioși, „frângeau pâinea acasă, și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă” (Fap. 2:46). În mai multe pasaje din Biblie este descrisă strângerea creștinilor în grupuri mai restrânse, în casele oamenilor, pentru a se închina Dumnezeului celui viu.

Dezvoltarea creștinismului a avut la baza ei învățătura Scripturii în grupurile mici, care mai târziu aceste grupuri au devenit biserici mari. Metoda grupurilor mici este eficientă în creșterea Bisericii, pentru că într-un grup mic părtășia și unitatea este mult mai mare și mai strânsă. Aceasta este o metodă foarte bună, dar, în același timp, este un pericol pentru separarea totală de biserică. Grupurile mici totdeauna trebuie să fie în cadrul Bisericii și nu în afara ei.

Oamenii din afara Bisericii sunt mult mai deschiși pentru a se întâlni în casele oamenilor, decât să vină la biserică. Prin această metodă, creștinii se pot apropia mult mai mult de oamenii păcătoși, și-i pot câștiga mai ușor pentru Cristos.

Acest model de creștere a Bisericii a fost aplicat mai mult în țările unde creștinismul a fost persecutat foarte mult, și astfel, aceasta a fost singura metodă prin care creștinii se puteau aduna lângă Cuvântul lui Dumnezeu. Unul dintre cele mai mari avantaje ale răspândirii Evangheliei în lume prin grupurile mici constă în faptul că aceasta este cea mai bună metodă de a învăța Scriptura, într-un mod regulat și sistematic.

Lucrarea în grupurile mici trebuie să fie bazată pe descoperirea disciplinelor spirituale și prin urmare este direcționată în două părți, în cea individuală și cea de grup. Aceasta reprezintă un pas foarte important în creșterea Bisericii. Fiecare persoană trebuie să fie implicată în câștigarea oamenilor pentru Cristos. Isus Cristos cu ucenicii Săi este cel mai bun exemplu pentru o creștere a Bisericii prin grupuri mici. După cum grupurile mici din primul secol au fost simțite în societatea de atunci, la fel și „grupul mic de creștini, trebuie să fie dovada vizibilă a lui Dumnezeu în lume.” Scopul fiecărui grup de creștini trebuie să fie centralizat în creșterea Bisericii lui Cristos. Acest principiu de creștere nu este folosit în toate bisericile din lume, dar în unele locuri geografice, acest principiu are efet în lucrarea de creștere a Bisericii.

Dezvoltarea acestui principiu în cadrul Bisericii poate să cadă într-o extremă negativă. Dacă Biserica are grupuri mici, care se implică mai mult în lucrarea din afara Bisericii, pentru creșterea ei, ea are responsabilitatea de a le susține în lucrarea lor. Biserica care are oameni ce organizează grupuri mici în afara graniților Bisericii nu trebuie să rupă legătura cu cei implicați în această lucrare. Pentru că o biserică va crește numai atunci când colaborarea și relația creștinilor va fi pusă la punct.

Dezvoltarea Bisericii prin grupurile mici a avut un impact foarte important în istoria creștinismului. În diferite timpuri și în diferite locuri, Biserica a crescut prin extinderea grupurilor mici în afara Bisericii. Acest principiu de creștere a Bisericii, a fost și este o unealtă în mâna lui Dumnezeu pentru extinderea împărăției Sale pe pământ. Mulți oameni au venit la Cristos prin grupurile mici, în care au primit cunoștința necesară care să aducă credința în Dumnezeu. De multe ori, grupurile mici au fost prima treaptă de intrare în biserică a oamenilor nemântuiți. Și astăzi acest principiu nu și-a pierdut puterea și semnificația sa în lucrare pentru Cristos.

Contribuția majoră, adusă prin grupurile mici la creșterea Bisericii, este apropierea lor de oamenii din lume și se poate face o legătura mai strânsă cu cei din afara Bisericii. Atunci când un grup mai restrâns are un scop comun, realizarea acestui scop va fi mai simplă, pentru că toți sunt pregătiți și dedicați pentru lucrare. Lloyd Perry spune că: „un grup reprezintă câteva persoane muncind în confruntare cu o situație, care necesită cooperarea lor.” Relația de cooperare între persoanele unui grup mic va avea un mare succes în lucrarea pe care o au de făcut. Membrii unui grup, care se cunosc unul pe altul foarte bine, vor lucra împreună cu mai puține probleme și neînțelegeri.

Orice scop al grupurilor mici trebuie să fie în acord cu lucrarea Bisericii în răspândirea Evangheliei și creșterea ei. Lloyd Perry subliniază colaborarea care trebuie să fie între biserică și grupurile mici, el spune că „fiecare grup din biserică, ar trebui să-și vadă scopurile specifice în lumina scopurilor generale a Bisericii.” Grupurile mici niciodată nu pot fi separate de Biserica și de activitatea ei în lume. Este foarte important să existe un canal de comunicare între biserică și grupurile care fac parte din ea, dar care prin activitatea lor se implică mai mult în lucrarea din afara Bisericii. Unitatea este necesară între aceste două părți pentru ca să nu apară dezbinări și neînțelegeri. Fiecare biserică și fiecare grup mic trebuie să fie motivat la a se încuraja unul pe altul și la a lucra împreună pentru Cristos.

Dezvoltarea grupurilor mici nu este o idee nouă, dar este metoda de bază, de la care a pornit creșterea primelor biserici. Iar, pe parcursul istoriei, au contribuit prin activitatea sa, la întemeierea bisericilor și la creșterea lor. Grupurile mici sunt o cale de contact cu oamenii din afara Bisericii și cu oamenii din comunitate lor. Pentru ca aceste grupuri să contribuie la creșterea Bisericii ele trebuie să fie focalizate mai mult pe lucrarea din afara Bisericii decât pe cea din interiorul ei. John Mark Terry accentuează metoda de creștere a grupurilor. El spune: „în ce privește grupurile mici, cheia creșterii prin grupurile restrânse, este să începi cu oameni noi în grupuri.” Ca și scop principal în grupurile restrânse este extinderea și multiplicarea lor.

Biserica, ca și Trup al lui Cristos, trebuie să aibă la baza lucrării ei unitatea celor creștini și supunerea totală față de Dumnezeu. Toate metodele și principiile folosite de oameni nu vor avea nici un efect în creșterea Bisericii, dacă Dumnezeu nu va fi prezent în acea lucrare. Creșterea Bisericii prin grupurile mici va fi binecuvântată de Dumnezeu atunci când ea va fi făcută din dragoste pentru Cristos și cu dragoste pentru cei pierduți.

2.7. Dezvoltarea darurilor spirituale în cadrul Bisericii

Scriptura ne spune că „noi avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat, (Rom12:6)”. Fiecare membru din biserică a primit daruri spirituale prin care să-L glorifice pe Dumnezeu, să zidească și să crească Biserica lui Cristos. Darurile spirituale fac parte din viața normală a comunității creștine (I Cor. 12-14). Odată ce fiecare creștinul a primit un dar de la Dumnezeu, el are responsabilitatea de a-l exercita în lucrarea de extindere a împărăției lui Dumnezeu în lume (1Petru 4:10). Darurile spirituale sunt date cu scopuri precise, prin ele trebuie să-L glorificăm pe Dumnezeu, să zidească și să contribuie la creșterea Biserica lui Cristos. Homard Snyder abordează o imagine a comunității creștine. El spune că „viața și creșterea Bisericii primare poate fi cel mai bine văzută ca o comunitate a creștinilor umpluți cu Duhul, practicându-și darurile spirituale.” Petru, Pavel, Barnaba și ceilalți apostoli au folosit darurile spirituale pentru proclamarea Evangheliei în lume, în orice circumstanțe se aflau, iar alții și-au folosit darurile lor pentru susținerea unității în cadrul Bisericii. Darurile spirituale au fost date cu scopul de a fi folosite și nu îngropate. Charles Bryant spune că: „darurile nu sunt date pentru a fi mai faimos, sau pentru un rang mai mare, nu pentru putere sau popularitate, ci este dat pentru a fi folosit în a servi trupul lui Cristos, Biserica, și prin biserică spre lume.”

Biserica va crește atunci când fiecare persoană își folosește darul sau darurile sale pentru creșterea și zidirea spirituală. Fiecare creștin are responsabilitatea de a-și descoperi darul spiritual și de ai ajuta pe alții s-o facă prin folosirea lor. Rick Yoha face o comparație între descoperirea darurilor și descoperirea cunoștinței. El spune că: „este evident că noi putem să descoperim cunoștința prin citire, auzire și văzând, dar darurile și iscusința pot fi descoperite doar folosindu-le.”

Conform (1Petru 4:10), fiecărui creștin îi este dat câte un dar spiritual. De aceea este foarte important pentru creșterea Bisericii, ca fiecare membru al ei să-și descopere darul și să-l exercite în cadrul Bisericii. Întreaga congregație este chemată și responsabilitate față de biserică să-și folosească darurile spirituale pentru zidirea și creșterea Bisericii. Darurile spirituale sunt date cu scopul de a creșterea și a zidi Bisericii răscumpărate de Cristos. Charles Bryant subliniază importanța funcției individuale a fiecărui membru din biserică, el spune că: „Biserica este singurul organism alcătuit din mai multe organe. Fiecare organ are o mărime unică, formă, poziție și funcție. Sănătatea fiecărui trup este dependentă de sănătatea și funcționarea proprie a părților individuale.” Biserica este un singur trup, dar format din mai multe mădulare, în care fiecare mădular trebuie să fie pus în mișcare pentru a menține sănătatea și tăria trupului .

În timpul serviciului de închinare, fiecare are libertatea și posibilitatea, să-l laude pe Dumnezeu prin darurile cu care a fost binecuvântat. Creștinii au diferite daruri, dar toate sunt de la un singur Dumnezeu, care le-a dat pentru zidirea Bisericii și pentru slăvirea numelui Său. Fiecare biserică trebuie să-și dezvolte un program scriptural, bazat pe principii biblice, iar prin exercitarea darurilor, oamenii din afara Bisericii să fie motivați la o viață nouă împreună cu Cristos. Rick Yoha spune că: „darurile trupului local al lui Cristos, trebuie să determine programul Bisericii.” Fiecare dar primit de la Dumnezeu trebuie folosit pentru glorificare și mărirea lui Dumnezeu. Lucrarea Bisericii în lume este să comunice adevărul Scripturii cu putere și autoritate și să răspundă nevoilor oamenilor din biserică și din afara ei.

Când unul, sau mai mulți membrii din biserică nu-și cunosc funcțiile lor în cadrul trupului lui Cristos, atunci trupul va fi afectat. Ca un creștin să fie eficient, ca membru al trupului lui Cristos, trebuie să se pună în funcție darul primit și să se facă voia Lui. Charles Bryant pune accent pe descoperirea darurilor în cadrul Bisericii, el spune că: “Biserica locală, care-și descoperă talentele și darurile sale pentru lucrare, va descoperi că acelea daruri vor aduce la sănătatea și creșterea ei înseși. Biserica va descoperi că sănătatea pentru trup, minte, sau suflet este esențial pentru o funcție efectivă și productivă, iar unitatea și sfințenia sunt egale cu sănătatea și creșterea.”

Rezultatul darurilor spirituale, date de Dumnezeu poporului Său, este creșterea trupului lui Cristos. Astfel, o Biserică crește când fiecare membru este eficient în exercitarea darului primit. Creștinii activi sunt oamenii care au fost cu adevărat născuți din nou și s-au dedicat total lui Cristos slujindu-L. Fiecare creștin este responsabil de darul primit, ca prin el să zidească Biserica locală și să cheme oameni la Cristos. Iar mai mult de-atât, darul a fost dat cu scopul de a-L lăuda cu dragoste și pasiune pe Dumnezeu. Biserica totdeauna va crește prin oamenii care au pasiune să evanghelizeze alți oameni. Nu fiecare creștin are darul de a fi misionar sau evanghelist, dar toți creștinii au un rol important pentru susținerea lucrării lui Dumnezeu în “facerea de ucenici din toate neamurile”(Mat. 28:19), prin toate căile posibile. Dumnezeu a dat fiecărui creștin diferite daruri spirituale, dar folosirea acestui dar este decizia personală a fiecărei persoane. Pentru folosirea darurilor, mai întâi de toate, creștinii trebuie să-l descopre și apoi să-l folosească pentru zidirea Bisericii și glorificarea lui Dumneze.

Scopul Bisericii este să edifice și să zidească membrii Bisericii prin lucrare ei dată de Cristos (1Cor. 14:12;19). Wagner subliniază importanța dezvoltării darurilor spirituale. El afirmă că: “descoperind, dezvoltând și folosind darurile spirituale, poate fi un final și încă un final bun. În anumite cazuri, acestea sunt singurul motiv care ajută la creșterea Bisericii. Dar, creșterea Bisericii este complexă și în multe biserici dinamica darurilor spirituale este singurul principiu de creștere.”

Prin harul lui Dumnezeu, fiecare creștin primește daruri (Rom. 12:6a) prin care să-L laude pe Dumnezeu și să zidească Biserica Lui. “Orice dar desăvârșit este de sus pogorându-se de la Tatăl Luminilor…” (Iacov 1:17), deaceea nimeni nu trebuie să fie nepăsător de darul care a fost pus în el (1Tim. 4:14). Prin darurile primite, Biserica trebuie să glorifice pe Dumnezeu, să zidească Biserica lui Cristos și să câștige mai multe suflete pentru împărăția lui Dumnezeu.

Biserica, în procesul ei de creștere, trebuie să fie pasionată și motivată pentru creșterea trupului lui Cristos. Această motivație trebuie să vină de la conducătorii Bisericii, care sunt responsabili de Biserica lui Cristos în fața lui Dumnezeu. Wagner, când vorbește despre motivație, spune că: “de la început, păstorul este cel care trebuie să conducă Biserica spre creștere, iar viziunea lui trebuie comunicată de la amvon.” Învățătura biblică proclamată de la amvon, “va ajuta congregația să fie familiară cu ceea ce sunt darurile, cum ele se potrivesc în cadrul Trupului lui Cristos și ce înseamnă puterea lor pentru fiecare persoană.” Dumnezeu a dat autoritate oamenilor Săi să câștige tot mai multe suflete pentru împărăția Lui prin darurile cu care a fost înzestrat. Fiecare creștin este responsabil în fața lui Dumnezeu pentru zidirea și creșterea Bisericii în care se află. Toți creștinii sunt chemați de Dumnezeu să-și folosească talentele pentru extinderea împărăției Lui. Creștinii nu trebuie să distrugă ceea ce a fost pus în ei de către Dumnezeu (1Tim.4:14), ci să folosească talentele primite, pentru gloria și slava lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat cu mână largă fiecărui daruri cu scopul de a-i folosi pentru înălțarea numelui Săi. În (Romani 11:29), Pavel spune: „căci lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile și de chemarea făcută.” Astfel Dumnezeu a dat daruri spirituale ca ele să fie folosite cu scopul de a zidi și a crește Biserica lui Crisots și de asemenea să glorifice și să slăvească numele lui Dumnezeu. Comunitatea creștină a fost înzestrată prin Duhul Sfânt cu multe daruri. Iar aceste daruri trebuie descoperite prin procesul exersării darurilor în cadrul Bisericii.

2.8. Dedicarea totală pentru Cristos

Fiecare creștin, care este capabil, poate răspândi Evanghelia, aceasta nu numai că este un drept al lui, ci are și datoria de a face această lucrare cât trăiește pe acest pământ. În toată această lucrare, dorința fierbinte și serioasă de-a fi folosit într-o asemenea slujbă trebuie să se vadă în viața celui chemat..

Din istoria Bisericii putem vedea clar faptul că, Dumnezeu a avut oameni Săi pe care i-a folosit pentru împlinirea voii Sale. Lucrarea, la care ființa umană a fost chemată, este de a colabora cu Duezmnzeu și aceasta implică ascultare, supunere și dedicare totală pentru ceea ce i-a fost încredințat. Apostolul Pavel, când scrie celor din Efes, îi cheamă pe toți creștinii la a “se purta într-un chip vrednic de chemarea pe care au primit-o” (Efes. 4:1). Toți cei care au parte de chemarea cerească, Scriptura spune să-și ațintească privirile spre Isus Cristos, care este Apostolul și Marele Preot, care a fost credincios, Celui ce L-a rânduit (Evr. 3:1-2). Dumnezeu conduce lucrarea Sa cu putere atunci când omul se lasă pe deplin condus de călăuzirea Duhului Sfânt. Omul care este gata să sufere pentru Cristos, este cel care se dedică lucrării Lui cu tot ce are și cu tot ce este el. În lucrarea la care ne-a chemat Cristos, Dumnezeu dorește inimi curate și dedicare pentru lucrarea încredințată. Trăirea, pentru gloria lui Dumnezeu, totdeauna implică suferință pentru că “toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniți” (2 Tim. 3:12). Iar bucuria celui care suferă pentru lucrarea lui Dumnezeu, totdeauna trebuie să fie în Domnul (Fil. 4:4).

Dumnezeu, când cheamă oameni la slujire, are nevoie de oameni cu o inimă dedicată pentru El și ceea ce face să nu facă cu silă ci de bună voie, din toată inima fiind conștienți de faptul că lumea de azi se îndreaptă tot mai mult spre pieire. În lucrarea lui Cristos, voia Lui trebuie să se împlinească în viața celui chemat, iar planurile lui Dumnezeu să fie și planurile celui chemat la lucrarea pentru Cristos.

În conversația lui Cristos cu femeia samariteancă, Scriptura ne arată faptul că în lucrarea la care sunt chemași cei aleși, trebuie să treacă orice bariaeră și să muncească din greu pentru ca lucrarea Lui să fie dusă la bun sfârșit. Kent Hugbes spune că: “o inimă care este disciplinată pentru lucrare nu numai că va munci din greu, ci va trece diferite bariere să ajungă la cei din afară.” În lucrarea la care sunt chemați creștinii individuali și Biserica lui Cristos, barierele nu trebuie să prezinte o piedică, care să împiedice evanghelizarea lumii celui rău. Dedicarea totală pentru lucrarea lui Cirstos înseamnă a merge înainte și a nu da înapoi. Viața fiecărui creștin trebuie să fie la fel ca și viața lui Isus Cristos, care a mers până la moarte pentru cei păcătoși și a rămas supus Tatălui pâna la capăt.

Fiecare om, care s-a angajat ca toată viața să-l slujească pe Cristos, trebuie să-și îndeplinească bine slujba încredințată, pentru că ceea ce se cere de la el este “ să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui” (1Cor. 4:3; 1Tes. 1:11). Lucrarea de care ne-a făcut parte Dumnezeu nu este ușoară, dar fiecare creștin trebuie să împlinească slujba cu dragoste și dedicare, pentru ca să fie găsit credincios în lucrarea la care a fost chemat. Datoria fiecărui creștin, în lucrarea la care a fost chemat, este să renunțe la dorințele personale și să facă voia lui Dumnezeu. Scriptura ne spune că: viața pierdută pentru lucrarea lui Cristos, în lumea aceasta este un câștig (Matei 16:25; Luca 17:33; Ioan 12:25), iar cine iubește viața lumii acesteia o va pierde pentur totdeauna.

Suntem chemați de Cristos să colaborăm cu El în ceea ce privește mântuirea sufletelor pierdute. Și, de la fiecare creștin Dumnezeu cere dedicare maximă în lucrarea la care este chemat. Cristos a lăsat împărăția cerească pentru ca să aducă mântuirea în lume, și fiecare creștin la rândul lui, trebuie să fie gată să sacrifice totul pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să fie înaintată. Dumnezeu a promis o răsplată pentru fiecare lucrător al Lui, atât binecuvântare în acest veac cât și în cel viitor, viața veșnică împreună cu El (Marcu 10:28-30). Pe fiecare bun ispravnic îl așteaptă cununa, pe care o dă Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: “De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul Judecătorul cel drept. Și nu numai mie ci și tuturor celor care vor fi iubit venirea Lui” (2Tim. 4:7-8).

În lucrarea lui Cristos, barierele și piedicile niciodată nu vor lipsi din viața celui care lucrează pentru lărgirea împărăției lui Dumnezeu. Domnul Isus spune în (Ioan 16:33): „În lume veți avea multe necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Aceasta este încurajarea dată pentru ucenicii Săi și pentru fiecare creștină, care a avut harul să fie chemat de Dumnezeu în lucrarea Lui.

Partea III

3. Pericole și piedici în calea creșterii Bisericii

Dezvoltarea naturală a Bisericii este metoda care aplică pe plan universal diagnosticarea sănătății Bisericii și mai mult de-atât, dezvoltarea naturală a Bisericii oferă soluții practice pentru creșterea ei calitativă și cantitativă. Însă, problemele cele mai mari în dezvoltarea Bisericii sunt pericolele și piedicile care împiedică creșterea naturală a trupului lui Cristos. Această problemă a fost și este una dintre marile confruntări ale creștinismului de-a lungul dezvoltării sale în istoria Bisericii.

3.1. Gândirea tehnocrată ( profesionistă)

Biserica întemeiată de Cristos a fost lăsată să fie condusă mai departe de către ucenicii Săi. Scriptura avertizează pe cei care păstoresc bisericile lui Cristos și le spune: „luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său”(Fap. 20:18; 1Petru 5:2). Păstorirea Bisericii nu este o profesie prin care o ființă umană poate să-și facă o carieră sau să se îmbogățească, păstorirea este dedicarea totală pentru lucrarea lui Cristos, care cere multă dăruire și jertfire de sine. Astfel, fiecare biserică este condusă de către Dumnezeu prin oamenii Săi și, prin urmare, creșterea Bisericii nu derivă din programele omenești de succes ci din lucrarea pe care o face Dumnezeu prin viața celor care sunt gata să se sacrifice pentru El.

Una dintre problemele cele mai mari care au apărut în bisericile de azi este gândirea tehnocrată, care are la baza ei conducerea Bisericii prin diferitele ei strategii, metode și principii inventate de oameni, prin care să atragă alți oameni din afara Bisericii. Unii creștini cred că numai un efort tehnocrat și nimic alt ceva nu poate conduce Biserica la o creștere naturală. Însă marea trimitere din (Marcu 16:15) este un mesaj, care trimite fiecare creștin să proclame mesajul Evangheliei în toată lumea, pentru că numai Ea poate mântui sufletele sortite morții și aceasta însărcinare nu este o poruncă de a inventa noi principii prin care să-i atragă pe oameni la biserică, ci să cheme oamenii la Cristos prin proclamarea mesajului Scripturii. Slujitorul lui Dumnezeu nu are nevoie de o gândire tehnocrată pentru ca Biserica lui Cristos să crească, ci el are nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt și supunere față de Dumnezeu.

Păstorii și conducătorii Bisericii nu au fost chemați să păstorească programe strălucite și să fie profesioniști ai amvonului, ci ei sunt chemați să păstorească Biserica vie, câștigată prin sângele lui Cristos. Fiecare biserică trebuie să spună „adio programelor omenești de succes și bun venit automatismelor divine de creștere”.

Biserica și oamenii din lume nu au nevoie de programe strălucite și de oameni profesioniști, ci de oameni care să transmită mesajul adevărului cu înțelepciune, putere și frică de Dumnezeu. Oamenii au nevoie să fie păstoriți și hrăniți cu „laptele duhovnicesc și curat, pentru ca prin el să crească spre mântuire” (1Petru 2:2). Pentru ca Biserica să crească într-un mod natural, ea trebuie mai întâi de toate lăsată ca Dumnezeu să fie cel care s-o conducă și nu eforturile umane s-o dirijeze. O biserică care este crescută prin eforturile omenești este o muncă înceată și monotonă, și niciodată nu va avea succes în creșterea naturală a Bisericii.

Fiecare serviciu religios al Bisericii trebuie să aibă ca scop principal zidirea Bisericii și nu prezentarea programelor celor care vin să se închine. În ceea ce privește dezvoltarea unui serviciu de închinare Howse spune că: „fiecare secțiune a vieții Bisericii trebuie să fie condusă în termenii ideilor creștine. Întregul program al Bisericii trebuie să fie considerat ca și o activitate educațională”. Biserica nu este locul unde sunt prezentate programele de lux a unui serviciu de închinare, ci prezentarea puterii Scripturii care poate mântui sufletele oamenilor.

Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu toate lucrurile necesare de care are nevoie un creștin ca să contribuie la creșterea Bisericii, dar nu întotdeauna ființa umană este dispusă să folosească darurile primite cum se cuvine, ci dorește lucruri mai noi, mai contemporane și astfel se ivesc problemele de genul, gândirii tehnocrate sau creșterea Bisericii prin eforturile personale. Unii creștini cred că pentru a conduce Biserica spre creștere este nevoie de lucruri noi prin care oamenii să fie atrași. Este adevărat că lumea și oamenii se schimbă, dar mesajul Scripturii este același pentru oamenii din toate timpurile. De multe ori, în loc să se folosească mijloacele lui Dumnezeu pentru creșterea Biserica, oamenii încearcă să depună propriile eforturi, care în final nu au nici un efect și nici un rezultat pozitiv.

Gândirea tehnocrată este cea care propune metodele ei, însă lucrarea Bisericii nu va putea merge înainte deoarece acele metode nu sunt în concordanță cu planul lui Dumnezeu. Pentru ca Biserica să aibă o creștere naturală ea trebuie să fie condusă pe deplin de către Dumnezeu și numai atunci ea va avea succes în creșterea ei, iar programele omenești, unde energia și efortul sunt risipite în vânt nu produc nici un succes. În dezvoltarea Bisericii, conducătorii ei „nu trebuie să încerce să fabrifice creșterea Bisericii ci, mai degrabă să elaboreze potențialul natural pe care Dumnezeu l-a pus în fiecare biserică”. Fiecare membru al Bisericii este responsabil să reducă obstacolele din calea creșterii Bisericii și să se focalizeze asupra creșterii calitative și cantitative a ei. Astfel, creșterea Bisericii va fi înaintată și conform ceea ce spune apostolul Pavel prin Sfânta Scriptură în (1Cor. 3:6) „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.”

Dezvoltarea naturală a Bisericii nu încearcă să producă creșterea Bisericii, ci mai degrabă să elibereze automatismele de creștere prin care Dumnezeu Însuși Își crește Biserica Sa, adică, creșterea naturală a Bisericii este atunci când oamenii se lasă conduși în totalitate de voia lui Dumnezeu și folosesc mijloacele Lui pentru creșterea Bisericii. Iar lucrarea ființei umane în dezvoltarea Bisericii este să rămână în supunere și ascultare de voia Divină. Principiul automatismelor este cel mai bine înțeles prin pilda biblică din (Marcu 4:26-29). Aici este arătată în mod foarte clar ceea ce pot și ce trebuie să facă oamenii pentru creșterea Bisericii și unde este limita puterii lor. Responsabilitatea oamenilor este să semene și să secere, iar ei niciodată nu vor putea produce roade, pentru că aceasta este partea lucrării lui Dumnezeu.

Gândirea tehnocrată, în ceea ce privește creșterea și dezvoltarea naturală a Bisericii, reprezintă un mod artificial și forțat de creștere a Bisericii lui Cristos, această gândire este bazată mai mult pe puterile, principiile și metodele inventate de oameni, pe când dezvoltarea naturală a Bisericii este bazată pe principiile biblice și pe lucrarea lui Dumnezeu făcută prin puterea Duhului Sfânt în Biserica Sa. Cea mai mare problemă a gândirii tehnocrate este neglijarea căii naturale de creștere, care vine direct de la Dumnezeu și este descoperit oamenilor prin lucrarea Duhului Sfânt.

De multe ori oamenii prin metodele inventate în loc să conducă Biserica spre creștere ei, diminuează acest proces și aceasta este pentru că voia lui Dumnezeu nu corespunde cu planurile oamenilor. După cum spune Christian Schwarz: „Dezvoltarea naturală a Bisericii înseamnă abandonarea pragmatismului superficial, a logicii simpliste de tip cauză-efect, a concentrării asupra cantității, a metodelor manipulatoare de marketing și a atitudinilor discutabile de genul pot-fac. Înseamnă abandonarea rețetelor omenești de succes și însușirea principiilor creșterii date de Însuși Dumnezeu întregii Sale creații.”

3.2. Echilibrul între calitate și cantitate

Dacă creșterea Bisericii din punct de vedere cantitativ se poate măsura cu un anumit grad de precizie, nu există nici o procedură sigură de măsurare a creșterii cantitative pe baza unor criterii demonstrabile.

În bisericile din zilele de azi există uneori tendința de a cădea într-o extremă sau alta a creșterii Bisericii. Între calitatea și cantitatea creșterii Bisericii totdeauna trebuie să existe un echilibru care să balanseze creșterea. Nu este normal din punct de vedere al unei creșteri naturale, ca Bisericii să se ocupe doar de un aspect al creșterii, cel cantitativ sau calitativ. Dacă accentul va fi pus pe creșterea cantitativă a congregației, atunci aceasta biserică se va focaliza doar pe creșterea numărului de oameni, și nu pe creșterea spirituală a celor convertiți, prin care se formează imaginea unui adevărat creștin matur. La fel este și dacă accentul creșterii Bisericii este pus pe cealaltă extremă de dezvoltare.

Calitatea de creștere a Bisericii va produce cantitatea și totdeauna aceste două lucruri vor merge împreună. Conform spuselor lui Christian Schwarz, „metodele care duc la creșterea calității vor genera și o creștere cantitativă, ca un efect secundar, natural.” Unii sunt de părere că mai importantă este creșterea calitativă decât cea cantitativă. Și aceasta ar putea fi un motiv de scuze pentru bisericile mai mici, însă în majoritatea cazurilor lipsa creșterii calitative se datorează calității mai scăzute a Bisericii.

Lucrarea de creștere calitativă a Bisericii nu este doar responsabilitatea păstorului ci a întregii comunități. Conducerea Bisericii trebuie să-l ajute pe fiecare membru al Bisericii să-și descopere darul primit prin care să-L laude pe Dumnezeu. Biserica, pentru a crește cantitativ, trebuie să fie unită și fiecare membru al Bisericii să fie implicat activ în creșterea ei. Dacă toate lucrările Bisericii se vor focaliza doar pe creșterea cantitativă, creșterea spirituală a celor din biserică va fi minimalizată și aceasta va produce scăderea calității în Biserică. Dar, în același timp este foarte important ca atunci când Biserica se ocupă de creșterea calitativă și de zidirea ei spirituală, să nu minimalizeze și să nu ignore creșterea cantitativă.

Christian Schwarz Afirmă că: „dacă trupul Bisericii lui Cristos este sănătos, în cele din urmă el se va înmulți.” Creșterea numerică a Bisericii și adăugarea la numărului celor aleși este lucrarea pa care o face Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt. Lucrarea fiecărui creștin și a fiecărui lider al Bisericii este să semene Cuvântul cu credincioșie, să aibă o mărturie bună prin viața sa și să dea o învățătură corectă și sănătoasă trupului lui Cristos. Dacă fiecare Biserică își va face lucrarea ei în ceea ce privește lărgirea și extinderea ei în lume, Dumnezeu își va arăta binecuvântarea Sa prin lărgirea trupului lui Cristos și împărăției Sa pe pământ. Atât timp cât Biserica va sta aproape de Dumnezeu, atât timp calitatea Bisericii va crește tot mai mult și menținerea echilibrului dintre calitate și cantitate va fi menținut.

„Dezvoltarea naturală a Bisericii este bazată pe principii create de Dumnezeu și descoperite oamenilor Săi.” Astfel, atât timp cât principiile scripturale, fundamentale pentru creșterea Biserici nu vor fi folosite cu înțelepciune, echilibrul creșterii Bisericii nu va fi stabil.

3.3. Păcatul

Păcatul este una dintre problemele cele mai mari care împiedică creșterea și dezvoltarea Bisericii. Neascultarea de Dumnezeu și încălcarea legii Lui este nesupunere ,care duce la păcat. Păcatul este opusul naturii lui Dumnezeu. Prorocul Habacuc (1:13) spune: "Ochii Tăi sunt așa de curați că nu pot să vadă răul, și nu poți să privești nelegiuirea." Pentru că Dumnezeu este sfânt, are o lucrare specială pentru sfinții Săi. Astfel, Dumnezeu cheamă Biserica Sa la sfințire și curățire, pentru că El este Sfânt și ochii Lui nu pot vedea nelegiuire. (Lev. 11.44; 1Petru 1:16). Dacă păcatul este contrar lui Dumnezeu, el trebuie să fie vrăjmașul poporului și copiilor lui Dumnezeu. Mai mult de- atât, Scriptura spune că nimic necurat nu va intra în împărăția cerurilor, „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună; ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului.”(Apoc. 21:27).

Pe parcursul dezvoltării creștinismului, păcatul a fost și este dușmanul principal, care a corupt și a împiedicat creșterea Bisericii. Coruperea Bisericii este lucrarea celui rău, pe care a început-o încă de la crearea lumii să atragă oamenii în păcat. Păcatul este cel care îl descalifică pe un creștin de la lucrarea încredințată de Dumnezeu, și-l îndepărtează tot mai departe de Dumnezeu. Infiltrarea păcatului în biserică, distruge trupul lui Cristos și aceasta este scopul și lucrarea pe care Diavolul nu încetează s-o facă și în zilele de azi în Biserica lui Cristos. Biserica este chemat să lupte împotriva păcatului și împotriva barierelor pe care le pune cel rău. Scriptura spune în (Eclesiastul 11:10), „Gonește orice necaz din inima ta, și depărtează răul din trupul tău….” Înainte ca Biserica să crească, ea are nevoie de curățire totală a ceea ce înseamnă rău și neplăcut lui Dumnezeu. Biserica trebuie să crească în sfințenie și curăție.

Una dintre responsabilitățile Bisericii este să disciplineze oamenii care comit un păcat sau care nu au o viață corespunzătoare unui creștin. Lucrarea de curățire a Bisericii nu este doar responsabilitatea păstorului, ci fiecare membru este responsabil pentru păstrarea unei biserici curate și sănătoase. De fiecare dată când apare păcat în biserică, el trebuie lichidat, pentru ca să nu distrugă întreaga congregație și să nu împiedice creșterea Bisericii. Scriptura este revelația divină a lui Dumnezeu prin care Biserica Sa se sfințește pentru o viață mai bună și mai apropiată de însuși Dumnezeu.(Matei 18:15-20). Cristos dorește ca Biserica Sa să fie sfântă și curată. Nici odată Biserica nu va avea succes în creștere dacă viața ei morală nu va fi pusă la punct.

Atunci când păcatul rămâne nerezolvat în cadrul Bisericii și în viața fiecărui creștin individual, Biserica își va scurge puterile sale și lucrarea ei nu va avea nici un efect în creșterea și dezvoltarea ei. Păcatele și „problemele nerezolvate fac rău tuturor și dezonorează numele lui Cristos.” De multe ori Biserica suferă pentru că unii membri ai ei nu trăiesc împăcați cu Dumnezeu. Oricât de mari lucrări nu ar face Biserica pentru creșterea ei, nu va avea nici un folos tot efortul ei, dacă păcatul nu va fi înlăturat din viața trupului lui Cristos. Exemplul lui Acan din Iosua 7 este o imagine foarte bună a ceea ce privește păcatul și consecința lui. Din pricina păcatului unui singur om întregul poporul a fost pedepsit. Dumnezeu caută pentru lucrarea Sa oameni curați și sfinți, care la momentul potrivit să poată curăța și elimina păcatul din viața Bisericii.

Biserica este comunitate prin care Dumnezeu își duce la împlinire planurile Sale. Astfel Biserica este o armă puternică în mâna lui Dumnezeu, și pentru ca ea să fie folosită de către Dumnezeu, trebuie să se sfințească și să fie curată pentru lucrarea la care o cheamă El. Dumnezeu nu are o natură păcătoasă ci este Sfânt și curat, de aceea în lucrarea Lui, păcatul nu are loc.

Din istoria creșterii Bisericii se poate observa un lucru important și anume că există perioade în viața Bisericii când ea este abătută și decăzută, însă cel mai important lucru este reabilitarea și reînoirea legăturii ei cu Dumnezeu. Păcatul nu trebuie să distrugă Biserica ci Biserica trebuie să distrugă lucrarea celui rău și în orice situații Biserica nu trebuie să uite că ea este în slujba lui Dumnezeu.

Biblia spune că Biserica este trupul lui Cristos. Ea este mireasa lui Cristos (Fap. 21:9), un templu viu în care locuiește Duhul Sfânt (Efeseni 2:21-22). Toate imaginile Bisericii prezentate în Scriptură fac legătură între Cristos și relația Sa cu Biserica răscumpărată. Noua comunitate întemeiată de Cristos este chemată la slujire și glorificarea lui Dumnezeu și toate barierele care împiedică această lucrare trebuie înlăturate. Astfel, Biserica fiind comunitatea lui Dumnezeu pe pământ, trebuie să lucreze la sănătatea spirituală a credincioșilor curățind tot ce este rău în comunitatea lui Dumnezeu de pe pământ.

Odată ce păcatul se infiltrează în viața Bisericii și nu este eliminat la timp, Biserica își va pierde din autoritatea, mărturia, legătura cu Dumnezeu și orice lucrare care va fi făcută în cadrul ei nu va avea nici o autoritate față de lume, și aceasta este pentru că păcatul nu a fost distrus și scos din Biserică. Dacă păcatul nu este scos din Biserică, atunci el va încerca să distrugă Biserica care a fost menită să trăiască pentru gloria lui Dumnezeu.

Păcatul este una dintre armele cu care Diavolul atacă Biserica lui Cristos și ca și consecință, păcatul izolează total Biserica de Dumnezeu, pentru că nimic comun nu poate fi între sfințenia lui Dumnezeu și păcat. După cum păcatul lui Adam și al Evei a avut ca și consecință alungarea din grădina Eden, la fel este și depărtarea lui Dumnezeu de Biserică când păcatul nu este tăiat din viața ei. În (Iosua 7:11-12) Scriptura arată de ce Dumnezeu nu poate fi prezent în mijlocul nelegiuirii, ( v.11 Israel a păcătuit. v. 12 De aceea copiii lui Israel nu pot să țină piept vrăjmașilor lor; vor da dosul în fața vrăjmașilor lor, căci sunt dați spre nimicire; Eu nu mai voi fi cu voi, dacă nu nimiciți ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru).

3.4. Lipsa pasiunii pentru Cristos.

Una dintre barierele care oprește creșterea spirituală și înmulțirea numerică a Bisericii este lipsa dragostei și pasiunii pentru lucrare încredințată celor creștini. Fiecare creștin are responsabilitatea de a-L sluji pe Dumnezeu prin viața sa cât trăiește pe pământ. Exemplul suprem, care arată cum trebuie să fie adevărata pasiune pentru lucrare la care este chemată Biserica lui Cristos, este arătată prin însăși viața Domnului Isus Cristos.

Pasiunea pentru lucrarea lui Cristos vine în urma unei adevărate chemări cerești, pe care Dumnezeu o descoperă fiecărui creștin în parte prin puterea Duhului Sfânt. Spurgeon spune că: „cel dintâi semn al chemării cerești este o dorință adâncă, o dorință copleșitoare pentru lucrare.” Dumnezeu nu cheamă la lucrare oameni cu forța, ci Dumnezeu are nevoie de oameni dedicați și pasionați de lucrarea pe care o fac. Adevărata pasiune pentru Cristos este, dorința de a spune și altora ce a făcut Dumnezeu pentru ființele umane. Odată ce creștinul chemat la lucrare își înțelege clar chemarea sa, pasiunea pentru Cristos și dragostea pentru oamenii nemîntuiți vine odată cu înțelegerea chemării cerești. Și acesta chemare este pentru fiecare creștin care este gata să se consume în întregime pentru lucrarea la care este chemat. R. A. Torrey prezintă un motiv, de ce Dumnezeu l-a ales pe Moody ca să fie un slujitor al Său. El spune că, unul dintre motivele pe care Dumnezeu l-a ales pe Moody este că: "Moody și-a consumat pasiunea sa pentru salvarea celor pierduți." Numai o adevărată pasiune, care duce după ea dragostea pentru cei pierduți va crește Biserica lui Cristos calitativ și cantitativ.

Biserica răscumpărată de Cristos nu este chemată doar la așteptarea venirii lui Cristos ci, ea are responsabilitatea de a mărturisi lumii despre venirea și scopul venirii lui Cristos a doua oară. Fiecare creștin individual este responsabil față de Dumnezeu, față de lucrarea încredințată și față de modul cum se raportează el la chemarea făcută de Dumnezeu. Lipsa pasiunii pentru lucrarea lui Cristos în viața Bisericii niciodată nu va conduce Biserica la creșterea și extinderea ei în lume. Pasiunea pentru Cristos, înseamnă un creștin evlavios, care se dăruiește total în lucrarea de lărgire a împărăției lui Dumnezeu în întreaga lume. Ca Biserica să fie plină de râvnă și pasionată pentru lucrarea lui Cristos, membrii ei trebuie să trăiască într-o relație de unitate reciprocă, care să-i încurajeze și să-i motiveze tot mai mult la înlăturarea acestei bariei prin slujire și dedicarea pentru chemarea primită.

Fiecare membru al Bisericii trebuie să înțeleagă în mod foarte clar importanța pasiunii și dorința de a se implica în lărgirea împărăției lui Dumnezeu în lume. Apostolul Pavel spune în (2 Cor. 6-10), „Ci în toate privințele arătăm că suntem niște vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multa răbdare, în necazuri nevoi și strâmtorări….” Chemarea la slujire pentru Cristos și pasiunea pentru această lucrare nu este doar pentru o perioadă de timp din viață, ci este o chemare cerească care implică o pasiune pentru oameni pe tot parcursul vieții. Biserica lui Cristos, cu orice preț trebuie să rămână statornică și credincioasă chemării și lucrării date ei. Adevărata pasiune pentru Cristos este dăruirea vieții pentru lucrarea Lui, folosind-o pentru împlinirea voii Lui în această lume.

Dumnezeu i-a dat fiecărui creștin daruri prin care să-L slujească, de aceea este foarte important ca odată ce darul a fost dat să nu fie îngropat și neglijat ci folosit pentru încurajarea Bisericii Lui. Dumnezeu a dat diferite daruri Bisericii Sale cu scopul de a zidi Biserica Sa, de a converti mai mulți oameni la Cristos și de a glorifica numelui Său. Pasiunea Bisericii pentru lucrarea lui Cristos trebuie să se vadă prin exercitarea darurilor primite. Iar Biserica care este lipsită de pasiunea pentru lucrarea lui Cristos are nevoie de o schimbare a vieții și de restabilirea unității sale cu Dumnezeu, care dă dragoste și pasiune pentru lucrarea Lui, atunci când Biserica este gata să plătească sacrificiul acestei lucrări. Este imposibil să ai pasiune pentru Cristos dacă nu ai dragoste față de El. Pasiunea pentru Cristos este dorința de a a-l sluji pe El cu toată ființa și de a da tot ce este mai bun pentru lucrarea Lui. Astfel, dragostea și pasiunea pentru Cristos merg mînă n mînă, nedespărțite.

Pe ucenicii lui Isus, pasiunea și dorința de a-L proclama pe Cristos cel înviat i-a costat viața. Cu orice preț lucrarea lui Dumnezeu era înaintată și nici o piedică ni-i putea opri să renunțe la vestirea Evangheliei începute de Cristos. Alan Jone spune că chemare la lucrare pentru Dumnezeu este „răspunsul nostru la dragostea lui Dumnezeu și la actul Său sacrifical. Misiunea divină este să ne aducem acasă pe noi înșine, unii pe alții și spre Dumnezeu. Lucrarea noastră este un „da” la inițiativa divină.” De aceea este foarte important ca fiecare creștin și fiecare Biserică a lui Cristos să crească tot mai mult în pasiunea pentru lucrarea lui Cristos, iar la chemarea lui Dumnezeu, răspunsul Bisericii să fie „da”.

Spurgeon, când vorbește despre pasiunea pentru Cristos spune: „această dorință trebuie să fie una care să rămână în noi, o pasiune care poate suporta orice încercare, o dorință de care să fie imposibil să scăpăm, indiferent ce metodă am folosi, o dorință care se adâncește cu trecerea anilor, până ce ajunge un dor, o tânjire, o foame de a vesti Cuvântul.” În viața fiecărui creștin, pasiunea și dorința de a-L sluji pe Cristos trebuie să crească tot mai mult de zi ce trece și cu timpul aceasta trebuie să fie dorința zilnică a fiecărui creștin. Fiecare urmaș al lui Cristos este responsabil să-l slujească pe Dumnezeu în domeniul său pentru zidirea și creșterea trupului lui Cristos.

Biserica, ca și trup a lui Cristos, mai întâi de toate, trebuie să aibă o dorință continuă de a-L sluji pe cel care a pus temelia Bisericii și pe care a răscumpărat-o prin sângele Său, iar, în al doilea rând, Biserica trebuie să aibă o pasiune mare și pentru oamenii din afara Bisericii, pentru cei nemîntuiți. Biserica trebuie să răspundă la întrebarea principală a celor care trăiesc fără Dumnezeu și anume, care este rostul și scopul vieții lor?. Biserica trebuie să ardă de pasiune pentru vestirea evangheliei celor neconvertiți. În timpul umblării lui Isus Cristos pe pământ, pasiunea pentru vindecarea, ajutorarea și mântuirea oamenilor o fost văzută în fiecare aspect al vieții Lui. Când Isus umbla prin diferite orașe și sate, El a îngrijit de oameni prin slujirea Sa. Prin trăirea Sa, El a fost și este un exemplu pe care Biserica Lui trebuie să-l urmeze. Pasiunea Bisericii pentru lucrarea lui Cristos nu trebuie să se limiteze doar la un anumit domeniu sau doar la un anumit gen de oameni. Cristos s-a îngrijit de dușmanii săi, de cei disprețuiți, de copii, de bogați și de săraci. Adevărata pasiune pentru lucrarea lui Cristos implică dragoste pentru El și pentru societatea păcătoasă din afara Bisericii. Franclin Graham accentuează slujirea lui Cristos afirmând că: „Isus a demonstrat compasiune pentru păcătoși și i-a ajutat necondiționat. Nu a contat cât de dezgustător sau cât de nesinceri și cât de bolnavi au fost, Isus a fost gata să-i slujească exact acolo unde se aflau – în mijlocul nevoilor unde nu aveau către cine să se întoarcă.” Pasiunea de a sluji în viața Bisericii trebuie să crească tot mai mult de zi ce trece și această dorință pentru slujire nu trebuie să dispară niciodată din viața fiecărui creștin individual și din viața Bisericii răscumpărate de Cristos.

3.5. Interesele personale și confortul

Confortul și interesele personale sunt piedicile care au existat și care mai sunt și azi în viața celor care sunt chemați să lucreze pentru lărgirea împărăției lui Dumnezeu și pentru edificarea Bisericii lui Cristos. Aceste două obstacole în calea creșterii Bisericii leagă inima lucrătorului de lucrurile materiale ale acestei lumi. Dumnezeu dorește ca slujirea celor creștini să nu fie împărțită în două, ci cel convertit să fie dedicat numai pentru lucrarea lui Dumnezeu. Scriptura ne demonstrează un exemplu practic a ceea ce înseamnă o inimă împărțită care împiedică apropierea de Dumnezeu și împlinirea voii Lui. În (Matei 19:16-26), Domnul Isus se întâlnește cu tânărul bogat care are o dorință de a-L urma pe Cristos, dar în același timp inima lui era legată de bogățiile acestei lumi. Pentru a face parte din împărăția lui Dumnezeu trebuie să renunți la orice alt lucru care stăpânește inima. În fața tânărului bogat a fost pusă o alegere, moștenirea vieții veșnice sau bogățiile lumii. Versetul 21-22 spune: "du-te de vinde ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer. Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuții." Dorința de slujire pentru gloria lui Dumnezeu, este cea care renunță la orice poftă firească și înlătură orice piedică care poate fi o barieră în lucrarea lui Dumnezeu.

Dorințele personale și confortul totdeauna vor căuta să împiedice lucrarea lui Dumnezeu prin tendința de a se focaliza mai mult pe viața personală și nu pe chemarea primită. Moștenirea cerului implică dăruire și suferință pentru lucrarea lui Cristos în această lume. Biblia spune: (Matei 5:11), "Ferice va fi de voi când din pricina mea oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră." Lucrarea celui rău nici o dată nu va înceta să împiedice creșterea Bisericii lui Cristos, dar pentru toate suferințele pământești, Scriptura spune: "Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este în ceruri…," (Matei 5:12). Chemarea fiecărui creștin este să se implice cu tot ce are mai bun în lucrarea de evanghelizare a lumii, indiferent de pierderile personale sau prețul care trebuie plătit pentru această lucrare. Domnul Isus Cristos a spus: "Cine își va păstra viața, o va pierde; și cine își va pierde viața, pentru Mine, o va câștiga"(Matei 10:39).

În ceea ce privește interesele personale și confortul în lucrarea lui Cirstos, R.A. Torrey vorbește despre viața lui Moody și spune: "Moody a avut posibilitatea de a fi un om bogat, dar banii nici o dată nu l-au ademenit pe el. Lui i-a plăcut să strângă bani pentru lucrarea lui Dumnezeu, dar el refuza să-și acumuleze bani pentru sine." Predarea în lucrarea lui Cristos transformă viața creștinului în așa mod încât dorința vieții lui este una singură, de a-L sluji pe Dumnezeu cu întreaga viață, renunțând la tot ce este trecător și pământesc. Toate dorințele firii pământești sunt trecătoare, iar răsplata pentru împlinirea voii divine este moștenirea împărăției neclintite, unde Domn și Stăpân este Dumnezeu.

Pierderea energiei pentru căutarea confortului în viața personală a creștinului, î-l îndepărtează de la Dumnezeu și-i focalizează viața pe căutarea lucrurilor materiale, care sunt pământești și nu cerești. Scriptura avertizează pe fiecare creștin în ceea ce privește strângerea lucrurilor în această lume, ea spune: "nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în ceruri, unde nu le mănâncă moliile și rugina, și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură (Matei 6:19-20). Lucrurile materiale leagă inima omului de comorile lumii trecătoare, pe când chemarea lui Dumnezeu leagă inima omului de împărăția neclintită a lui Dumnezeu și de moștenirea pe care nimeni nu o poate lua.

4. Perspective de creștere a Bisericii.

4.1. Creșterea Bisericii Creștine Evanghelice Baptistă N1 din Cernăuți, strada Releiva N1. Studiu pe caz.

Materialul care a ajutat la descrierea dezvoltării istorice a biserici N1 din Cernăuți, este primit în urma unui interviu acordat de către fratele Ciornopâskii Mâkola Stepanovici, care este membru al acestei biserici și care este unul dintre cei doi istorici creștini care au scris mult despre dezvoltarea credinței baptiste din Bucovina de Nord. Ciornopâskii Mâkola Stepanovici s-a născut la 2 septembrie 1931 în satul Pogorenivka din regiunea Cernăuți, raionul Zastavna. Ciornopâskii Mâkola Stepanovici a primit credința baptistă în luna septembrie a anului 1948, în 1950 ianuarie a făcut legământ cu Dumnezeu prin apa botezului Nou Testamental. Este vorbitor de limba Ucraineană, Rusă, Română și Germană.

Această biserică are o istorie mare în ceea ce privește dezvoltarea și creșterea ei pe parcursul istoriei începând cu 1922 și până în zilele de azi. Ea a fost înregistrată în 1922 după statutul baptiștilor din România, pentru că Bucovina de Nord aparținea Romîniei. Înainte de cel de-al doilea război mondial această biserică era multinațională. La serviciul de închinare se adunau evrei, germani, români și ucraineni, iar numărul de membri a Bisericii în 1922 era de 150 de persoane.

Dar după cel de-al doilea război mondial, în 1946 această biserică a fost reînreistrată după statutul baptiștilor din Ukraina, pentru că Bucovina de Nord a trecut sub stăpânirea Imperiului Rus, iar numărul de membri a scăzut la 133, pentru că după război în biserică au rămas doar ucrainenii, rușii și românii.

Începând cu perioada de după război, Biserica, care este la momentul actual pe strada Releiva, și-a schimbat locul de închinare de mai multe ori, fiind forțată de autoritățile orașului. În 1946 clădirea Bisericii se afla lângă Universitatea de stat din Cernăuți. Iar după perioada de război multe universități din Ukraina au fost distruse, dar Universitatea din Cernăuți a fost una dintre universitățile care au supraviețuit și mulți studenți veneau din diferite regiuni ale țării să-și facă studiile în Cernăuți. Biserica fiind situată lângă Universitate, a avut un impact foarte mare în răspândirea Evangheliei între tinerii studenți. Unii dintre studenți răspundeau mesajului Scripturii și se pocăiau, astfel numărul de ascultători era atât de mare încât uneori clădirea Bisericii era mică pentru numărul de oameni care veneau la închinare. Practic, chiar după război această biserică a început să crească la număr datorită locului unde era situat.

În 1947, autoritățile orașului i-au scos de lângă universitate și au deplasat Biserica în alt loc, scopul acestei deplasări a fost să despartă studenții universității de biserică, astfel ca ei să nu aibă acces la serviciile religioase care aveau loc în cadrul acestei biserici. Dar în ciuda acestei interdicții, în 1962 Biserica a ajuns deja la 478 de membrii, iar peste un an la 501. Începând cu 1946 până în 1978 Biserica a crescut de la 133 de membri până la 501, ceea ce în perioada comunistă a fost un rezultat foarte mare.

Din 1946 până în 1979 Biserica a fost mutată în cinci locuri diferite, dar locul final a fost stabilit în 1979, care este și clădirea actuală a Bisericii. Din 1962 până în 1979 Biserica a crescut aproximativ la 1000 de persoane, ceea ce în perioada sistemului comunist era o creștere foarte mare. După locul stabil al clădirii Bisericii, primul păstor al Bisericii baptiste N1 din Cernăuți a fost Șveț Victor Efremovici.

De la înființarea acestei biserici până în anul 1990, toate metodele de evanghelizare erau interzise, afirmă fratele Mâcola, iar pedeapsa pentru evanghelizarea publică sau personală era închisoarea. Predicarea era limitată doar în cadrul Bisericii și nu în afara ei. În cazul înmormântărilor, predicarea Evangheliei era admisă doar pe teritoriul cimitirului. În această perioadă, când Biserica era urmărită de securitate, cele mai multe metode de evanghelizare erau organizate de tinerii Bisericii. Evanghelizările erau camuflate sub forme de zile onomastice, la aceste sărbători erau chemați tinerii necreștini pentru a li se comunica mesajul scripturii, iar ziua de naștere era doar un motiv de a se aduna împreună. O altă metodă pentru a evangheliza oamenii era atunci când creștinii erau chemați de către șefii de lucru la discuții cu scopuri de convingeri și educații comuniste, iar aceste discuții se transformau în oportunități de evanghelizare. La sărbători, tinerii Bisericii se deplasau la păduri și organizau întîlniri cu tinerii necreștini. Iar în zilele obișnuite, tinerii organizau grupuri de studii biblice la care erau invitați tinerii necreștini, însă aceste grupurile erau foarte restrânse din pricina urmăririlor În toate întâlnirile posibile ale creștinilor, motivul principal era să-L prezinte pe Cristos și calea de a ajunge la El.

Una dintre cele mai mari evanghelizări, la care se adunau un număr mare de oameni erau nunțile. Nunțile se făceau mari, și pe lângă sărbătoarea tinerilor, Cuvântul lui Dumnezeu în astfel de ocazii era predicat pentru întreaga mulțime. Fratele Ciornopâskii Mâkola spunea că, deși nu erau metode și principii specifice recunoscute de către alți creștini din lume, toate ocaziile de a evangheliza oamenii erau folosite, chiar atunci când metodele folosite de biserică erau interzise, cea mai bună metodă de evanghelizare a fost mărturia unei vieți curate a celor creștini. Aceasta se poate vedea prin faptul că din 1984 până în 2002 în această biserică s-au pocăit aproximativ 2000 de persoane. În ciuda tuturor piedicilor, Biserica a crescut și lucrarea lui Dumnezeu a propășit.

În ceea ce privește predicare Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica a fost confruntată cu mari probleme. Neajungerea literaturii creștine în biserică a creat probleme, nu toți aveau posibilitatea să citească propria Biblie, iar literatura creștină se limita doar la Biblii și la sioane de cântări scrise și cusute cu mâna. Fratele Mâkola spune că, primii predicatori erau neșcolați, predicau nepregătiți și aceasta a fost o altă problemă mare în ceea ce privește zidirea și creșterea Bisericii prin predicarea Scripturii. Însă, după o perioadă, mulți predicatori au început să studieze Scriptura mai profund, au început să facă seminarii și studii mai aprofundate ale Scripturii. Aceste lucruri au adus o contribuție majoră pentru convertirea multor oameni la Cristos. Majoritatea populației nu avea acces la Scriptură, iar predicarea Scripturii a deschis ochii oamenilor. Când mesajul Scripturii a început să se răspândească foarte mult în Bucovina de Nord, fratele Mâkola spune că: oamenii plecau de la bisericile ortodoxe într-un număr foarte mare și bisericile baptiste se umpleau foarte repede, iar aceasta este pentru că oameni au început să cunoască adevăratul mesaj al Scripturii și nu numai ceea ce se spunea preotul în Biserica ortodoxă. Preoții alungau oamenii pocăiți din sat, copiii care se pocăiau erau alungați de către părinți dar, în ciuda tuturor piedicilor, oamenii se pocăiau în masă. Între anii 1960 și 1990, a fost o perioada de renaștere a bisericilor baptiste din Bucovina de Nord.

Fratele Ciornopâskii Mâkola a fost întrebat: de ce oamenii în număr așa de mare veneau la Cristos și o făceau aceasta în ciuda tuturor prigonirilor, iar în zilele de azi interesul față de credință scade tot mai mult? În trecut oamenii erau interesați și înfometați după adevăr dar, astăzi materialismul este pe primul loc, iar credința și Dumnezeu ocupă locul doi în viața omului.

În perioada de persecuție a acestei biserici, fratele Mâkola a subliniat că, atunci când persecuția era mai mare, Biserica creștea tot mai mult și dedicarea creștinilor pentru lucrarea lui Cristos creștea tot mai mult, iar oamenii erau gată să sacrifice totul pentru ca lucrarea lui Cristos să fie înaintată.

La sfârșitul anilor 1980, libertatea religioasă a început să crească, astfel Biserica a început să organizeze evanghelizări în masă pe stadioane și în case de cultură. Lucrarea Bisericii a început să se extindă foarte mult. După 1990 religia a avut o libertate foarte mare și lucrarea Bisericii s-a extins foste mult și efectul acestei libertăți a început să fie vizibilă tot mai mult. În același an s-a deschis școala cu educație creștină care avea 11 clase, în 2000 a fost înregistrat Institutul Biblic, unde se preda în română și ucraineană. A început educația copiilor la școala duminicală, ceea ce a fost strict interzis până la sfârșitul anilor 80, iar cei care se ocupau cu tinerii erau pedepsiți cu închisoarea. În cadrul Bisericii se organizează multe tabere pentru tinerii necreștini și orfani, care are ca și scop principal câștigarea acestora pentru Cristos. La momentul actual Biserica are mai mult de 300 de copii, sunt mai multe cercuri de tineri care se ocupă cu studierea Scripturii, școala care este în cadrul Bisericii are 180 de studenți, în cadrul Bisericii s-a format orchestra, s-au înființat șase coruri în cadrul biserică. Această Biserica are lucrătorii în 14 biserici filiale. În continuare, Institutul Biblic contribuie foarte mult la formarea oamenilor pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu.

Începând din anul 1946, în fiecare an, până în prezent Biserica a avut câte două botezuri nou testamentale. Spre exemplu, ultimul botez din anul trecut, 79 de persoane care s-au pocăit în această Biserica au făcut legământ cu Dumnezeu prin apa botezului. Și la fiecare botez sunt nu mai puțini de 30 de persoane. În fiecare an la numărul Bisericii se aducă câte 100-120 de persoane, iar în același timp, în fiecare an aproximativ 120 de persoane părăsesc Biserica din diferite motive, emigrații, înmormântări, transferuri și altele motive.

Păstorul principal al Bisericii N1 din Cernăuți la vremea actuală este Moraru Marin Teodorovici, care conduce Biserica lui Cristos cu frică și temere de Dumnezeu. Astăzi Biserica se bucură de o deplina libertate religioasă și folosește această posibilitate evanghelizând oamenii prin toate activitățile ei. La momentul actual Biserica are 1190 de membrii.

Fratele Mâkola a subliniat spunând că, dacă în 1962-1980 piedicile comuniste erau simțite foarte bine prin interzicerea copiilor de a veni la biserică, predicarea era limitată doar în cadrul Bisericii, și păstorul nu avea dreptul să predice în altă biserică decât în cea pe care o păstorește, astăzi Biserica trăiește vremi de libertate și are o posibilitate ca niciodată să contribuie la lărgirea împărăției lui Dumnezeu în această lume. Însă, fratele Ciornopâskii Mâkola a mai spus că: în timpul comunismului Biserica a crescut mult mai mult decât în zilele de libertate și aceasta este pentru că libertatea l-a depărtat pe om de Dumnezeu.

Această Biserică a început cu 150 de membrii, iar pe parcursul anilor ea a fost împărțită în trei biserici mai mari, dar totuși lucrarea lui Dumnezeu a fost dusă mai departe și Dumnezeu adăuga la numărul poporului Său. Astăzi Biserica a ajuns la 1190 de membri, ceea ce este o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, iar rezultatul rugăciunilor celor care au fost înălțate pentru creșterea acestei biserici nu au fost zadarnice.

4.2. Creșterea Bisericii Creștine Evanghelice Baptistă N2 din Cernăuți, strada Lozivskaia N20. Studiu pe caz.

Materialul care a fost de ajutor pentru descrierea dezvoltării și creșterii Bisericii N2 din Cernăuți se datorează unui interviu acordat de către fratele Ciornopâskii Dumitru Stepanovici, care este membrul acestei biserici și unul dintre oamenii de bază al ei. De asemenea, este unul dintre recunoscuții istoricii printre creștinii baptiști ucraineni din Bucovina. Este născut la 19 august 1933 în satul Pogorenivka din regiunea Cernăuți. La fel este și autorul a 5 cărți, una din care este „Viața creștinilor din Bucovina”.

Acest frate a fost unul dintre stâlpii biserici și a credinței creștine, care se răspândea foarte repede în Bucovina de Nord și pe meleagurile Basarabiei. De la înființarea Bisericii și până în prezent, fratele Dumitru a fost cel care a urmărit evidența tuturor activităților care au avut loc în cadrul acestei biserici.

După perioada de după război, credința baptistă a început să se răspândească tot mai mult printre ucrainenii din Bucovina de Nord, iar Biserica ucraineană baptistă N2 din Cernăuți, este una dintre roadele lucrării de evanghelizare din anii 70-80 care se afla sub conducerea sistemului comunist.

Biserica N2 de pe strada Lozivska a fost înființată din cauza spațiului insuficient în care se aduna Biserica în clădirea veche. La fiecare serviciu religios, la Biserica mamă, 400 de oameni au fost nevoiți să asculte Cuvântul lui Dumnezeu din afară clădirii Bisericii. Astfel acesta a fost motivul principal pentru care Biserica avea nevoie de o nouă clădire de închinare în orașul Cernăuți, la fel acesta a fost și motivul care i-a determinat pe autoritățile orașului să le aprobe construcția unei noi clădiri. Astfel, din Biserica mamă, 400 de persoane au format două Biserici, una ruso-ucrainene și una română. Iar ceilalți care au rămas în biserică continuau să se închine lui Dumnezeu în vechea cădire

După împărțirea bisericilor în două filiale, această Biserică a fost înregistrată și recunoscută de către autoritățile orașului în anul 1977, înainte de revelion ei au intrat în noua clădire. Primul serviciu de închinare a Bisericii era în ultima zi a anului 1976, iar al doilea serviciu a avut loc în prima zi a noului an 1977. Aceasta a fost o mare bucurie și binecuvântare din partea lui Dumnezeu pentru creștinii acestei Biserici, după cum spune fratele Ciornopâskii Dumitru: „inaugurarea unui locaș de închinare a fost răspunsul rugăciunilor pentru întreaga biserică”.

Primul păstor al acestei Bisericii a fost Fratele Lâsiuc, care era și președintele comunității baptiste din Cernăuți, al doilea era Țeona Petru Antonovici, iar al treilea, care este și actualul păstor, este Petru Petrescu. În timpul înființării Bisericii, ea deja avea pe lista ei 220 de membri care doreau cu toată inima și așteptau deschiderea noului locaș de închinare pentru a-l slăvi pe Dumnezeu.

Creșterea acestei Biserici se poate vedea foarte clar prin faptul că la începutul anului 1977 ea avea pe lista ei 220 de membri, iar în prezent ea a crescut la aproximativ 650 de persoane. După doi ani de la înființare, în 1979 Biserica a avut primul botez la care au fost 43 de persoane care au făcut legământ cu Dumnezeu prin apa botezul în râul Prut, cu o asistență de aproximativ 2000 de persoane, care au fost prezente la botez.

Un punct foarte important de remarcat în istoria creșterii acestei Biserici a fost rugăciunile unui grup format din 5 persoane, care se rugau în secret pentru obținerea locului de închinare în care Biserica să se închine. Din 1964 iarna, Bardian, Moraru Moraru Marin Teodorovici, Andruseac, care au terminat seminarul din București, și Servețkii Karol Stanislavovici, până la sfârșitul vieții ei au mijlocit și au mulțumit lui Dumnezeu pentru locul unde se adună astăzi această biserică. Acest grup se ruga necurmat pentru un loc de închinare și pentru creșterea Bisericii care se va aduna în acel loc. A fost un grup de care nu a știut Biserica și nici alți oameni din afara ei, ci numai ei 5, iar mai târziu acest lucru a fost cunoscut de încă câțiva oameni care au ținut acest lucru în secret. Răspunsul la acestea rugăciuni au veni după 11 ani de mijlocire și cerere în fața lui Dumnezeu. Fratele Dumitru în această conversație a subliniat faptul că din cadrul Bisericii, rugăciunea niciodată nu a fost înlăturată ci totdeauna prezentă în Biserică și în viața fiecărui creștin individual.

Una dintre metodele pe care aceasta Biserica le-a folosit pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu erau dialogurile publice, care le avea această Biserică cu reprezentanții partidului comunist din orașul Cernăuți. Au avut loc 3 mari dezbatei în care erau discutate diferite întrebări din perspectiva biblică și din perspectiva comunistă. Un exemplu a câtorva întrebări a ceea ce sa discutat la acestea trei dezbateri: Oare există Dumnezeu? Despre nemurirea sufletului? Originea omului și a universului. La acestea dispute veneau doctori în filosifie, din Moskova, Kiev, și Chișinău, care apărau ideile comuniste, iar din partea Bisericii veneau păstorii și câteva persoane din comitet. La fiecare dialog erau prezenți aproximativ 3000 de persoane. Fratele Ciornopâskii Dumitru spune că: „aceasta a fost o bătălie foarte mare între creștini și comuniști, dar în același timp a fost și o prezentare a Evangheliei pentru cei necreștini”. În momentele de dezbateri spune el: rugăciunea a fost simțită cel mai mult în istoria acestei biserici, în timp ce disputa se desfășura, întreaga Biserică și multe alte grupuri erau într-un lanț de rugăciune și de mijlocire a celor care apărau credința creștină în fața comuniștilor. Iar, ca răspuns al acestor rugăciuni, creștinii au biruit toate cele trei dezbateri cu opoziția comunistă, astfel această a fost o întărire comunitară și o mărturie vie pentru oamenii de partea opusă.

Activitatea acestei biserici cuprinde o latură foarte mare în ceea ce privește evanghelizarea și implicarea ei în lucrarea de misiune, care a contribuit la creșterea acestei Biserici din punct de vedere calitativ și cantitativ. Prin lucrările ei de evanghelizare, Biserica a fost motivată pentru dedicare în lucrarea lui Cristos, și prin urmare Dumnezeu adăuga la numărul Bisericii. În conversația cu fratele Ciornopîskii Dumitru, a fost întrebat, care este implicarea Bisericii și sferele în care Biserica lucrează azi pentru creșterea ei și pentru lărgirea împărăției lui Dumnezeu în lume? Pe lângă răspunsurile primite de la el am remarcat unul foarte important, Biserica lor este una dintre bisericile din Ukraina care are o activitate largă în țară și în afara ei până în Siberia.

Fratele Ciornopâskii Dumitru a mai fost întrebat: care a fost contribuția cea mai mare care a condus Biserica la creștere? Răspunsul fratelui Dumitru a fost acesta: “contribuția cea mai mare care a ajutat creșterea Bisericii a fost legătura celor creștini prin rugăciunile înălțate către Dumnezeu, indiferent de obstacolele, pericolele și amenințările cu moartea, rugăciunea ne-a ținut uniți și tari în credință noastră, iar conceptul de frică și temere nu mai avea nici un efect pentru viețile noastre.”

O altă întrebare pusă fratelui Dumitru a fost: cum a rezistat Biserică sub conducerea sistemului comunist și cum a fost simțită tranziția ei de la sfârșitul anilor 80 la anii 90, perioada în care Biserica a primit deplina libertatea religioasă? Trecerea de la sistemul comunista la democrație, spune fratele Dumitru, a avut două mari rezultate. Prima, și cea mai dorită dorință a celor creștini, a fost libertatea religioasă pe care toți creștinii o așteptau, iar al doilea rezultat a acestei tranziții a fost neprevăzut. Aceeași libertate care a adus bucurie creștinilor în același timp a adus și depărtare de Dumnezeu și de adevăr, pentru că mulți creștini erau doar cu numele de creștini dar nu trăiau o viață de creștin. Individualismul și materialismul au furat inimile multor creștini și aceasta a fost punctul cel mai tragic în această tranziție, dar mai mult ca atât această problemă a afectata și creștinii din zilele de azi.

Pe parcursul creșterii acestei biserici, misiunea ocupa locul central în viața Bisericii. Simplitatea și sinceritatea cu care era transmis mesajul Scripturii a avut un impact și a cercetat inimile oamenilor. Ea a crescut nu doar datorită metodelor faimoase, ci datorită dedicării totale pentru lucrarea la care au fost chemați membrii ei. Fratele Ciornopîskii spune că aproape în fiecare duminică tinerii plecau în misiune, ei se deplasau în diferite locuri ale Cernăuțului până la munții Carpați, această lucrare de evanghelizare nu a dispărut nici azi din Biserica de pe Lozivskaia. Dumitru Ciornopâskii a fost întrebat: în zilele de azi care este metoda care aduce mai mulți oameni la Cristos? Astăzi, spune el, oamenii învârstă foarte rar se pocăiesc, dar în schimb tinerii vin la Cristos. Tabăra organizată de Biserica noastră aduce mulți tineri la cunoștința adevărului. Anul trecut, spre exemplu, 90% din cei care au primit botezul au fost cei care s-au pocăit în tabere, la acel botez au participat 30 de persoane din care doar 5 persoane au fost în vârstă. Tabăra este una dintre metodele bune de a chema tinerii la Cristos, și aceasta metodă are succes în biserică. La fel Biserica are un cerc creștin situat în centrul orașului, care are ca scop de a atrage alți tineri la Cristos. Datorită locului unde se aducă acest cerc creștin, numărul de vizitatori tineri necreștini a crescut foarte mult. O altă metodă folosită de către tinerii Bisericii pentru lărgirea ei este sportul. Fratele Dumitru spune că: “sportul este o cale foarte bună de a ajunge la tinerii din zilele de azi, și această este o metodă bună care contribuie la lărgirea acestei Biserici.’’

Lucrarea de evanghelizare a Bisericii se extinde și în spre orfelinatele din oraș, se face evanghelizare săptămânal într-un sanatoriu din regiunea Cernăuți, iar corul principal al Bisericii sau corul tinerilor este implicat în această slujire săptămânal, astfel Cuvântul lui Dumnezeu este răspândit și comunicat oamenilor prin activitatea Bisericii.

La momentul actual,s Biserica are acces de a preda religia în școli, ceea ce este o oportunitatea foarte mare pentru evanghelizarea copiilor, aceasta este o metodă de evanghelizare care a primit o liberata în zilele de azi, dar nu s-a putut practica în timpul conducerii sistemului comunist. Frații predicatori din Biserică se implică în vestirea Evangheliei în închisori, la vremea actuală, au format un studiu biblic prin corespondență cu cei din închisori. Lucrarea Bisericii se extinde și dincolo de țară, au 18 misionari care sunt plecați în diferite părți geografice: Siberia, Iacuțc, Azerbaidjan. Fratele Dumitru spune că: „ceea ce nu a fost posibil sub sistemul comunist, astăzi a primit o libertate foarte mare, dar sunt puțini oameni care în această libertate doresc să lucreze pentru Cristos”. Conform spuselor fratelui Dumitru, „pentru că evanghelizarea să aibă efect, cea mai bună cale și cea mai bună apropiere pentru această lucrare este rugăciunea, pentru că în spatele tuturor principiilor de evanghelizare este și trebuie să fie rugăciunea”.

Fratele Dumitru afirmă că: în ceea ce privește piedicile care au stau în calea propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu pe parcursul dezvoltării Bisericii a fost neajunsul Bibliilor. El dă un exemplu care arată lipsa și realitatea acestei probleme. În 1925 s-a întors în Ukraina un frate cu numele Pațaraniuk Gheoghii, care a fost plecat în America, acolo s-a pocăit și a primit botezul Nou Testamental. A adus cu el o Biblie și acea Biblie era una pentru o zecime din teritoriul regiunii Cernăuți. El spune că: „libertatea ne-a prins nepregătiți, oamenii erau însetați de Cuvânt, dar bisericile nu au fost pregătite să răspândească mesajul Evangheliei într-o măsură atât de mare. Dar după un timp această problemă a fost înlăturată, datorită creștinilor din alte țări care au contribuit la multiplicarea Bibliilor în zona Bucovinei de Nord. Însă, în ciuda acestei piedici, oamenii se pocăiau și Biserica era plină de ascultători”.

Acest frate a precizat un lucru în acest interviu, astăzi Biserica poate folosi felurite metode mai mult ca oricând, dar cel mai important element, care este dedicarea pentru lucrarea lui Cristos, a scăzut. Biserica a crescut în persecuție, în amenințare cu moartea, în timpuri când religia nu a avut libertate, dar ea totuși a crescut. El continuă să spună că regimul comunist și persecuția au ținut unite Bisericile prin prigonirea lor, dar libertatea treptat – treptat distruge Biserica, depărtând oameni de la Cristos și de la dorința de a căuta adevărul la o viață individuală și materială.

În toate încercările prin care a trecut această biserică, cea mai mare bucurie pentru fiecare membru, spune fratele Dumitru, a fost atunci când se culca știind ca a făcut ceva pentru Dumnezeu. Orice interdicție chiar și amenințarea cu moartea, nu se compara cu bucuria pe care o ai atunci când te dedici total pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Această bisercă a început lucrarea cu 220 de oameni și în 27 de ani ea a crescut până la aproximativ 650 de persoane. Creșterea Bisericii, spune fratele Dumitru, nu trebuie bazată pe felurite principii și diferite metode, ci mai întâi de toate, Biserica va crește dacă va avea unitatea reală cu Dumnezeu și baza învățăturii ei va fi Biblia.

CONCLUZIE

Odată cu înființarea Bisericii lui Cristos și până în prezent, ea a fost într-o continuă creștere, însă în diferite timpuri s-a dezvoltat prin diferite metode și principii Scripturale. Dar nu putem exclude faptul că pe parcursul întregii istorii a Bisericii ea nu a avut puncte de cădere și de slăbire, însă cel mai important lucru este faptul că Biserica își restaura din nou legătura cu sursa dătătoare de viață și întemeietorul ei – Dumnezeu.

De la întemeierea Bisericii și până în prezent, acestă comunitate a lui Dumnezeu pe pământ a fost și este condusă în continuare de către Dumnezeul Creator. Prin urmare, ea nu a încetat să crească nici din punct de vedere numeric – cantitativ, nici spiritual – calitativ.

În prima parte a acestei lucrări a fost prezentată imaginea Bisericii lui Cristos, care trăiește într-o comuniune cu Dumnezeu și care crește datorită relației care există între ea și Dumnezeu. Prezentarea imaginii ei ne descrie care trebuie să fie baza de început a creșterii Bisericii și cum trebuie să fie relația dintre Dumnezeu și Biserica Lui atunci când ambele părți lucrează împreună pentru câștigarea celor nemântuiți. Astfel, trupul lui Cristos nu poate să crească dacă în relația dintre trup și capul ei nu există o comuniune continuă. Unitatea Bisericii în relația ei cu Dumnezeu constituie primul lucru de unde pornește creșterea și zidirea Trupului lui Cristos. Biserica lui Cristos va crește dacă legătura ei cu Dumnezeul Triunic, care este sursa ei de viață și care susține toate lucrurile în mâinile Sale, va fi într-o unitate permanentă. Numai atunci Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt, va face ca Biserica Lui să crească și împărăția Lui să se extindă tot mai mult în această lume.

În a doua parte a acestei lucrări a fost prezentată câteva principii biblice care contribuie la creșterea și dezvoltarea Bisericii lui Cristos în lume. În diferite timpuri în istoria Bisericii au fost folosite felurite principii pentru creșterea ei, însă îndiferent de timpurile în care au fost folosite aceste principii, ele au fost bazate pe Cuvântul și revelația divină a lui Dumnezeu. Principiile pot fi diferite, însă baza de unde pornesc aceste principii nu poate fi schimbată, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este pentru toți oamenii din toate timpurile același pentru totdeauna.

Principiile prezentate, sunt principii folosite în Scriptură de către primii creștini, începând cu primii pași în dezvoltarea Bisericii. Aceleași principii sunt folosite și în zilele de azi pentru zidirea și creșterea Bisericii răscumpărate de Cristos. Principiile biblice de creștere a Bisericii sunt metodele lui Dumnezeu folosite prin oamenii Săi pentru zidirea și creșterea comunității Sale de pe pământ. Astfel, principiile de creștere a Bisericii pot fi schimbate în funcție de caz sau cultură, însă baza principiilor care este Scriptura nu poate fi schimbată în nici un caz.

În partea a treia a lucrării sunt prezentată pericolele și barierele care pot apărea în calea creșterii trupului lui Cristos. Lucrarea de creștere a Bisericii lui Cristos totdeauna a întâmpinat dificultăți și probleme mari. Diavolul, de-a lungul istoriei nu a încetat să distrugă și să desființeze lucrarea ei de creștere. Lucrarea celui rău nu a încetat și nu va înceta să pună piedici lărgirii împărăției lui Dumnezeu în această lume. Piedicile și pericolele sunt elementele prin care cel rău poate descalifica un lucrător care este implicat în lucrarea lui Dumnezeu.

De multe ori aceste probleme apare din dorința de a-și împlini mai întâi dorințele personale, iar chemare divină cade pe locul secundar. Lucrarea celui rău este să distrugă cât mai multe Biserici și să descalifice tot mai mulți lucrători chemați de Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt să câștige oameni pentru împărăția lui Dumnezeu. Întreaga istorie a creștinismului a cunoscut mari treziri spirituale și mari binecuvântări în creșterea Bisericii dar, în același timp a cunoscut mari piedici și pericole impuse de către cel rău oamenilor dedicați pentru Cristos. De aceea este foarte important ca, lucrurile care pot descalifica un lucrător din slujba lui Dumnezeu, să fie elimitate la timp din viața celor care sutn dedicați pentru lucrarea lui Cristos.

Pericolele prezentate mai sus îl pot ajuta pe un creștin cum să evite căderea în capcana celui rău și să-l ajute să conștientizeze consecințele care apar în urma căderii în capcana celui rău. Și anume despărțirea de Dumnezeu care vine în urma păcatului.

În ultima parte a acestei lucrări este prezentată o perspectivă a creșterii Bisericii care este făcută în urma unui studiu pe caz a două Biserici creștine baptiste evanghelice din Cernăuți, Ucraina. Acest studiu prezintă evoluția Bisericii începând cu ziua înregistrării lor și până în prezent. Acest studiu implică descrierea principiilor de creștere a Bisericii, care au fost înființate sub conducerea regimul comunist, și prin urmare pericolelor apărute pe parcursul creșterii lor.

Pentru ca Biserica să crească, ea are nevoie de oameni dedicați pentru lucrarea și oameni pregătiți care să conducă această lucrarea cu putere și autoritate care vine de sus. Promisiunea lui Cristos spune că, El va zidi Biserica Sa, astfel Biserica lui Cristos de la întemeierea sa până în prezent a crescut treptat și aceasta este pentru că ea îi aparține Lui, este condusă de către El și nu este rezultatul eforturilor și principiile inventate de oameni.

BIBLIOGRAFIE

Adams Jay, Preaching with purpose, Editura Zondervan, SUA, 1982.

__________, Manualul consilierului spiritual creștin, Editura SMR, 1992.

Arnold Jeffrey, Big book on small groups, Editura InterVarsity, Illinois, SUA, 1992.

Bloesch Donald, The Church, Editura InterVarisity, Illinois, SUA, 2002.

Bryant Charles, Rediscovering the charismata, Editura Word Book, Texas, SUA, 1986.

Boice James Montgomery, Fundamente ale Credinței Creștine, Editura Institutul Biblic “Emanuel” Odarea, 2000.

Colson Charles, Loving God, Editura Zondervan, Michigan, SUA, 1983,

Duewel Wesley, Touch the World throught Prayer, Editura Zondervan, Michigan, SUA, 1986.

Dye Colin, Building a city church, Editura Print Kings Ltd, London, Marea Britanie, 1993.

Erickson Millard, Teologie creștină vol:3, Editura Cartea Creștină, Oradea, România, 1998.

Evans William, Personal soul – winning, Editura Bible institute Colportage Ass'n, Chicago, SUA.

Ewert David, The Holy Spirit in the New Testament, Editura Herald Press, Pennsylvania, 1983.

Fellingham David, Worship restored, Editura Kingsway LTD, Marea Britaniei, 1973.

Gelder Van Craig, The Essence of the Church, Editura Baker Books, Michigan, SUA, 2001.

Giles Kevin, What on earth is the church?, Editura InterVarsity press, Downrs Grove, Illinois, SUA, 1995.

Gish Arthur, Living in Chritian community, Editura Herald Scottdate, SUA, 1979.

Graham Franclin, The mane, Editura Thomas Nelson Nashville, SUA, Tennessee, 1982.

Hayford Jack, Mastering worship, Editura Multnomah, Oregon, 1990.

Howse W.L. The Church staff and its work, Editura Broadman, Tennessee, SUA, 1959.

Hugbes Kent, Disciplines of a godly man, Editura Crossway Book, Ilinois, SUA, 1991.

Icenogle Gareth, Biblical foudation for small group ministry, Editura InterVarsity, Illinois,1994.

Interviu oferit de către fratele Ciornopâskii Mâkola Stepanovici, membru al Bisericii baptiste N1 din Cernăuți. Data 2004.04.02.

Interviu oferit de către fratele Ciornopâskii Dumitru Stepanovici, membru al Bisericii baptiste N2 din Cernăuți. Data 2004.03.31.

Iuga Romică, Evanghelizarea după modelul suprem, Editura LTD, Arad, 1994.

Larsen David, The evangelism mandate, Editura Crossway Books, 1992.

Leonard Bill, The Nature of the Church, Editura Broadman Nashville, Tenessee, SUA, 1986.

Lossky Vladimir, Tologia mistică a Bisericii de răsărit, Editura Anastasia.

MacArthur Jr. John, Rediscovering pastoral ministry, Editura Word Publishing, SUA, 1995.

_________________, Prioritatea Supremă, Editura SMR, 1986.

MacGrath Alister, Introucere în teologia creștină, Editura Seminarul Teologic, Odesa, Ukraina, 1998.

Martin Ralph, The worship of God, Editura Grand Rapids, Michigan, SUA, 1982.

O’neal Glenn, Make the Bible live, Editura BMH Books, Indiana, SUA, 1972.

Palmer Edwin, The Holy Spirit, Editura Phillipsburg, New Jersey, SUA, 1984.

Paul Basden, David, Dockery, The people of God, Editura Broadman Press, SUA, 1991.

Paul Robert, The church in serch of its self, Editura Grand Rapind, Michigan, SUA, 1972.

Paul Sponheim, A primer on prayer, Editura Fortress, Philadephia, SUA, 1988.

Perry Lloyd, Getting the church on targent, Editura Moody, Chicago, SUA, 1981.

Peterson George, Saturation Evangelism, Editura Zondervan, Michigan, SUA, 1976.

Piper John, Supremația lui Dumnezeu în predicare, Editura SMR, Oradea, Romînia, 1999.

Rainer Thomas, Church Grouth, Editura Broadman, SUA, 1993.

Ridout S., The church and its order according to Scripture, Editura Loizeaux Brothers, New York.

Rinker Rosalind, Prayer conversation with God, Editura Zondervan, Michigan, SUA, 1962.

Robinson Darrel, Viața Deplină a Biserici, Editura Cartea Creștină, Oradea, România, 1996.

Sauxy Robert, The church în God’s program, Editura Moody press, Chicago, SUA, 1979.

Schaeffeer Edith, Common sense Christion Living, Zondervan, SUA, 1978.

Schillebeeckx Edward, Church The human story of God, Editura, Crossroad Pablishing Companz, New York, 1994.

Schwarz Christian, Dezvoltarea naturală a Bisericii, Editura Impact Media, Timișoara, 2002.

Seidel Andew, Principii de conducere, Editura Betania, Oradea, România, 2000.

Smith David, All God’s people, Editura Victor Books/ SP Publication, SUA, !996.

Snyder Homard, The community of the King, Editura Inter – Vorsity Press, SUA, 1973.

Spurgeon Haddon Charles, Sfaturi pentru predicatori, Editura Stephanus, București, România, 1998.

Stott John, Autentic Christianity, Editura Clays Ltd Bunguay, Marea Britaniei, 1996.

_________, The art of preaching in the twentieth centrury, Editura Grand Rapids, Michigan, SUA,1982.

_________, I believe in preaching, editura Hodder and Stoughton, London, 1982.

Terry Mark John, Church Evangelism, Editura Broadman and Holman, Tennessee, SUA, 1991.

Torrey R.A., Why God used D.L. Moody, Editura Swodr of the Lord Publishers, Tenneeess, SUA.

Towns Elemer, How to grow an effectiv sunday school, Editura Eccent Books, Colorado, SUA, 1979.

Volf Miroslav, After our Likeness: The Church as the Image of the Trinity, Editura Grand Rapids, 1998.

Wagner Peter, Your spiritual gifts can help your church grow, Editura Regal Books, 1979.

Watson David, I believe in the church, Editura Hodder and Stoughton, London, 1989.

Webber Robert, Worship old and new, Editura Zondervan, Michigan, SUA, 1982.

Werrinng Waldo, Vision and strategy for church growth, Editura Moody, Chicago, SUA, 1977.

Yoha Rick, Descover your spiritual gifts and use it, Editura Tyrdale house publishers, 1975.