. Poporul Lui Dumnezeu Si Alegerea Divina

CUPRINS

ABREVIERI………………………………………………………………………………2

1. INTRODUCERE………………………………………………………………………4

2. TRAGEDIA LUI ISRAEL (9.1-5)……………………………………………………..7

mărturisirea lui Pavel…………………………………………………………7

privilegiile iudeilor……………………………………………………………9

concluzie…………………………………………………………………….14

3. POPORUL LUI DUMNEZEU ȘI ALEGEREA DIVINĂ (9.6-29)…………………..14

3.1. principiul alegerii divine (9.6-13)……………………………………………16

3.2. consistența principiului alegerii (9.14-23)…………………………………..24

3.3. aleși dintre iudei și neamuri (9.24-29)………………………………………31

3.4. concluzie…………………………………………………………………….35

4.POPORUL LUI DUMNEZEU ȘI DREPTATEA DIVINĂ (9.30-10.21)……………..36

4.1. cauza poticnirii lui Israel (9.30-10.4)………………………………………..37

4.2. dreptatea din lege și dreptatea din credință (10.5-13)……………………….44

4.3. Israel este fără scuză (10.14-21)…………………………………………….49

4.4. concluzie…………………………………………………………………….54

5. POPORUL LUI DUMNEZEU ȘI PLANUL DIVIN (11.1-32)……………………….54

5.1. Dumnezeu nu și-a lepădat poporul: rămășița (11.1-10)……………………..56

5.2. căderea lui Israel (11.11-24)…………………………………………………61

5.3. misterul (11.25-32)………………………………………………………….72

5.4. concluzie…………………………………………………………………….79

6. DOXOLOGIE (11.33-36)……………………………………………………………..80

7. CONCLUZII FINALE…………………………………………………………………81

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………84

ABREVIERI

Vechiul Testament

Gn. = Genesa

Ex. = Exodul

Lv. = Leviticul

Nm. = Numeri

Dt. = Deuteronomul

Ia. = Iosua

Jd. = Judecători

Rut = Rut

1Sm. = 1 Samuel

2Sm. = 2 Samuel

1Rg. = 1 Regi

2Rg. = 2 Regi

1Cr. = 1 Cronici

2Cr. = 2 Cronici

Ezra = Ezra

Ne. = Neemia

Iov = Iov

Ps. = Psalmii

Pr. = Proverbele

Ec. = Eclesiastul

C.C. = Cântarea cântărilor

Is. = Isaia

Ir. = Ieremia

P.I. = Plângeri

Ez. = Ezechiel

Dn. = Daniel

Os. = Osea

Il. = Ioel

Am. = Amos

Ob. = Obadia

Iona = Iona

Mi. = Mica

Na. = Naum

Hb. = Habacuc

Țf. = Țefania

Hg. = Hagai

Zh. = Zaharia

Ml. = Maleahi

Noul Testament

Mt. = Matei

Mc. = Marcu

Lc. = Luca

Io. = Ioan

F.A. = Faptele apostolilor

Ro. = Romani

1Co. = 1 Corinteni

2Co. = 2 Corinteni

Gl. = Galateni

Ef. = Efeseni

Fl. = Filipeni

Cl. = Coloseni

1Ts. = 1 Tesaloniceni

2Ts. = 2 Tesaloniceni

1Tm. = 1 Timotei

2Tm. = 2 Timotei

Tit = Tit

Fm. = Filimon

Ev. = Evrei

Ic. = Iacov

1Pt. = 1 Petru

2Pt. = 2 Petru

1, 2, 3 Io. = 1, 2, 3 Ioan

Id. = Iuda

Ap. = Apocalipsa

Cărți necanonice

Tob. = Tobit

Idt. = Iudita

Bar. = Baruh

E.I. = Ep. lui Ieremia

C.T. = Cânt. Celor trei tineri

3Ezra = 3 Ezra

4Ezra = 4 Ezra

Î.S. = Înț. lui Solomon

Sir. = Ben Sirah

Sus. = Susana

1Mac. = 1 Macabei

2Mac. = 2 Macabei

3Mac. = 3 Macabei

Jub. = Cartea Jubileelor

P.S. = Psalmii lui Solomon

T.Dan = Testamentul lui Dan

T.Zeb. = Test. lui Zabulon

1En. = 1 Enoh

1QpHab = Pesher pe Hb.

1QS = Regula comunității

1Clem. = 1 Clement

Traduceri ale Bibliei

LXX = Septuaginta

Tr.C. = Traducerea Cornilescu

Tr.J. = Traducerea Jubiliară (B. Anania)

Tr.P. = Traducerea Noului testament, E. Pascal

Alte scrieri

Filo-Decal. = Filo din Alexandria: De Decalogo

Iosefus-Ant. = Iosefus Flavius: Antichități iudaice

-Apion = Iosefus Flavius: Contra lui Apion

-Arist = Iosefus Flavius: Epistola lui Aristeas

1. INTRODUCERE

Scopul urmărit de Dumnezeu atunci când a creat omul a fost ca acesta să se înmulțească pentru a forma un popor (comunitate) care să locuiască pământul zidit de Dumnezeu și care să se închine Celui Preaînalt. Căderea în păcat nu a adus cu sine abandonarea acestui scop inițial. Biblia stă mărturie a faptului că Dumnezeu a păstrat întotdeauna oameni care să-L caute și care să I se închine: setiții (Gn.5.3-32), Noe și familia sa (Gn.6.8-10, 7.13), și Avraam, cu care Dumnezeu a încheiat un legământ special, promițând să facă din el “un neam mare” (Gn.12.1-3). Cu Avraam începe așadar istoria poporului Israel, în el se concretizează scopul intenționat de Dumnezeu la creație. Yahweh încheie un legământ cu acesta, pe baza căruia îi făgăduiește să facă din el un popor special și să-i dea țara Canaanului ca moștenire (Gn.15, 16, 18-21, capitolul 17). Narațiunea Exodului confirmă realizarea primelor două aspecte ale promisiunii avraamice: urmașii lui Avraam au devenit un popor și au fost aleși de Yahweh ca să formeze o națiune specială, care să I se închine doar Lui (Ex.1.7, 3.24-25, 19.5-6); iar cartea Iosua aduce cu sine împlinirea celui de-al treilea aspect al promisiunii: intrarea în posesia țării Canaanului (Ios.24.8-13). Întreg Vechiul Testament vorbește despre relația lui Dumnezeu cu poporul Său Israel de pe bazele legământului încheiat cu Avraam (și reînnoit cu întregul popor la Sinai).

Lucrarea de față discută tema “poporului lui Dumnezeu” așa cum este ea articulată în Epistola apostolului Pavel către Romani, în capitolele 9-11. Evenimentul Hristos constituie punctul central al istoriei relației lui Dumnezeu cu poporul Său. În ceea ce privește tema acestei lucrări, problema fundamentală pe care o ridică venirea Mântuitorului este cea privitoare la definirea conceptului de “popor al lui Dumnezeu.” Istoria poporului lui Dumnezeu stă, după evenimentul pascal, sub semnul mântuirii neamurilor. Pavel și ceilalți apostoli au primit însărcinarea să ducă mesajul Evangheliei “tuturor neamurilor” (Lc.24.47, Mc.16.15, Mt.28.19), începând cu “oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt.15.24, F.A.3.26) și sfârșind cu oamenii din toate neamurile (F.A.1.8, 13.46). Pavel trăia o vreme în care poporul Israel era privit de către mulți dintre iudei ca fiind încă în exil (sau cel puțin în robia romană), deposedat de drepturile sale asupra Canaanului, o vreme în care iudeii erau împrăștiați în întreg Imperiul roman și nu puteau să-L slujească pe Yahweh în deplină libertate. Dar, durerea cea mai mare a apostolului era că iudeii nu L-au recunoscut pe Isus ca Mesia (9.1-5). Acum, când Dumnezeu Și-a împlinit finalmente promisiunea avraamică, apostolul se vede pus în situația de a recunoaște că Israelul se împotrivește harului divin, încăpățânându-se să urmeze propria cale (9.31-10.4). Care este statutul Israelului în această situație? Mai sunt demne de crezare promisiunile făcute de Dumnezeu patriarhilor și lui Israel? Care este relația iudeilor cu Biserica, comunitatea celor care au crezut în Hristos? Se poate vorbi despre două popoare ale lui Dumnezeu: Israelul și Biserica? Cum se face că neamurile au crezut în Hristos, în timp ce tocmai iudeii, din al căror neam este El, nu L-au primit? Mai este vreo speranță pentru Israel? Cum poate fi definit acum poporul lui Dumnezeu? Iată câteva din întrebările la care lucrarea de față dorește să răspundă.

Metoda utilizată pentru aflarea răspunsurilor la aceste întrebări este comentariul asupra textului din Romani 9-11. Pornind de la originalul grecesc, lucrarea prezintă o traducere proprie și o împărțire în pericope care au stat la baza structurii textuale. Informațiile cu privire la autor, la timpul și locul scrierii, la autenticitatea sau stabilirea textului grecesc etc., sunt mult reduse, fără a se face însă abstracție de ele acolo unde nevoia o cere. După stabilirea locului acestui pasaj în contextul cărții, textul a fost supus exegetării și interpretării cu scopul aflării învățăturii pe care o dă vis-a-vis de problema “poporului lui Dumnezeu.” Accentul major s-a pus pe interpretarea conținutului acestor capitole în lumina exegezei moderne și a traducerilor românești de bază. Fiecare capitol începe cu o scurtă introducere și se încheie cu o concluzie care să rezume învățătura apostolului așa cum apare ea în pasajul pe care-l analizează. Studiul direct asupra versetelor urmărește înainte de toate să scoată la iveală ceea ce dorește să spună autorul, concluziile având rolul de a stabili legăturile cu tema lucrării.

Capitolele 9-11 reprezintă, probabil unul dintre cele mai disputate pasaje din scrierile pauline. Relația lor cu restul epistolei a fost înțeleasă în diferite moduri: fie au fost privite ca o inserație fără legătură cu epistola, fie au fost privite ca parte integrantă a acesteia, jucând însă doar un rol secundar, fie au fost considerate ca fiind punctul culminant al cărții Romani. Cert este că ele sunt privite ca o unitate ce au o temă comună (și în privința temei lor părerile diferă). Chiar dacă începe brusc, capitolul 9 păstrează totuși legătură cu capitolul anterior: ideea unirii cu/despărțirii de Hristos este cea care asigură coeziunea imediată. La fel, chiar dacă se încheie printr-o doxologie, capitolul 11 reprezintă ultima verigă a părții doctrinare a epistolei, făcând trecerea către capitolele parenetice. Într-un plan mai general, este de observat că aceste capitole tratează subiecte comune celorlalte: privilegiile iudeilor (2.17-3.2, și 9.4-5), importanța lui Avraam și a promisiunii (capitolul 4 și 9.6-13), mânia/îndurarea lui Dumnezeu (1.18, 2.5, 8, 5.8, 12.19, 15.9, și 9.14-23), dreptatea lui Dumnezeu (1.16-17, 3.21-30, și 9.30-10.4), importanța credinței în mântuire (1.16-17, 3.22-30, capitolul 4, 5.1, 15.13, și 10.6-13, 11.20-23), harul și faptele (capitolul 4, 12.3, și 11.5-6), lucrarea misionară a lui Pavel (1.1, 14-15, 15.15-33, și 11.13-14), relația iudei-neamuri (1.14, 16, 2.9-10, 3.9, 23, 4.11-12, 12.4-5, capitolul 14, 15.1-13, 25-27, și 9.24-29, 11.16-25, 28-32) etc. Privite din perspectiva temei centrale a epistolei, i.e., dreptatea lui Dumnezeu, capitolele constituie punctul culminant al acesteia, deoarece în ele Pavel realizează sinteza între mântuirea lui Israel (particularism) și mântuirea tuturor neamurilor (universalism), fără ca aceasta să presupună abandonarea legământului inițial făcut de Dumnezeu cu Avraam.

Întregul argument este construit sub forma unei diatribe (unii comentatori consideră că este vorba de un midrash), în care întrebările care deschid pericopele anunță subiectul dezbătut. Pavel își începe argumentul prin accentuarea contrastului dintre statutul binecuvântat al celor ce cred în Hristos (majoritatea sunt dintre neamuri, capitolul 8) și starea deplorabilă în care se află iudeii (care L-au respins pe Hristos), în ciuda privilegiilor de care se bucură (9.1-5). În 9.6-29, apostolul discută relația dintre poporul lui Dumnezeu și alegerea divină, concluzionând că Dumnezeu a chemat neamurile să formeze poporul Său, în timp ce dintre israeliți nu a mântuit decât o rămășiță. Aceasta deoarece El a ales întotdeauna numai prin har pe cei care să constituie poporul Său. În 9.30-10.21 Pavel demonstrează că situația actuală a lui Israel se datorează respingerii de către popor a Evangheliei. Acest bloc de versete se încheie similar cu cel anterior: Dumnezeu a fost găsit de neamuri, în timp ce Israel L-a respins. 11.1-32 prezintă poporul lui Dumnezeu din perspectiva generală a planului divin. Dumnezeu nu a lepădat Israelul, ci a păstrat o rămășiță, iar mântuirea actuală a neamurilor nu este altceva decât un mijloc prin care israeliții să fie mântuiți. Pavel conchide prin a sublinia mila universală a lui Dumnezeu. În 11.33-36 apostolul își încheie argumentul, aducând laude Aceluia care a proiectat istoria într-un mod atât de uimitor, fără a călca cuvântul pe care l-a dat inițial patriarhilor. Doxologia demonstrează că Dumnezeu va împlini la finalul istoriei proiectul său inițial cu omul și cu întreaga creație.

2. TRAGEDIA LUI ISRAEL (9.1-5)

9.1 Adevărul spun în Hristos, nu mint, martor îmi este mie cugetul meu în Duh Sfânt, 2 că întristarea mea este mare și nesfârșită durerea inimii mele. 3 Pentru că doresc sub blestemul lui Dumnezeu a fi eu însumi, despărțit de Hristos, de dragul fraților mei cei de un neam cu mine după carne, 4 care sunt israeliți, a cărora înfierea și slava și legămintele și darea legii și închinarea și promisiunile, 5 a cărora patriarhii și din care a venit Hristosul potrivit cărnii, Cel care este peste toți ca Dumnezeu binecuvântat în veci, amin!

Pavel introduce capitolele 9-11 cu un grup de versete care au un rol dublu: de a stabili legătura cu capitolul anterior (vezi versetul 3) și de a face ceamuri, în timp ce Israel L-a respins. 11.1-32 prezintă poporul lui Dumnezeu din perspectiva generală a planului divin. Dumnezeu nu a lepădat Israelul, ci a păstrat o rămășiță, iar mântuirea actuală a neamurilor nu este altceva decât un mijloc prin care israeliții să fie mântuiți. Pavel conchide prin a sublinia mila universală a lui Dumnezeu. În 11.33-36 apostolul își încheie argumentul, aducând laude Aceluia care a proiectat istoria într-un mod atât de uimitor, fără a călca cuvântul pe care l-a dat inițial patriarhilor. Doxologia demonstrează că Dumnezeu va împlini la finalul istoriei proiectul său inițial cu omul și cu întreaga creație.

2. TRAGEDIA LUI ISRAEL (9.1-5)

9.1 Adevărul spun în Hristos, nu mint, martor îmi este mie cugetul meu în Duh Sfânt, 2 că întristarea mea este mare și nesfârșită durerea inimii mele. 3 Pentru că doresc sub blestemul lui Dumnezeu a fi eu însumi, despărțit de Hristos, de dragul fraților mei cei de un neam cu mine după carne, 4 care sunt israeliți, a cărora înfierea și slava și legămintele și darea legii și închinarea și promisiunile, 5 a cărora patriarhii și din care a venit Hristosul potrivit cărnii, Cel care este peste toți ca Dumnezeu binecuvântat în veci, amin!

Pavel introduce capitolele 9-11 cu un grup de versete care au un rol dublu: de a stabili legătura cu capitolul anterior (vezi versetul 3) și de a face cunoscută tema centrală pe care urmează să o dezbată. Chiar dacă nu prezintă explicit tema acestor capitole, ea eclatează prin contrastul puternic dintre 9.1-3 și 8.28-39, și prin afirmația din 9.6a: cum pot creștinii da crezare asigurărilor prezentate de apostol în capitolul 8, dacă aceia, cărora le-au fost acordate de Dumnezeu niște privilegii enorme, sunt acum despărțiți de Dumnezeu? Mai sunt vrednice de crezare, în acest caz, Cuvântul și promisiunile lui Dumnezeu? Așadar, tot ceea ce a afirmat apostolul în primele opt capitole stă sub semnul întrebării în condițiile în care este privită realitatea istorică a Israelului.

Apostolul se mărginește deci să introducă aici problema, exprimându-și durerea profundă față de situația compatrioților săi. Această durere este cu atât mai mare, afirmă el, cu cât iudeii sunt israeliți și beneficiază de o serie de privilegii unice.

2.1. Mărturisirea lui Pavel

9.1-2. VAlh,qeian le,gw evn Cristw/|( ouv yeu,domai( summarturou,shj moi th/j suneidh,sew,j mou evn pneu,mati a`gi,w|( o[ti lu,ph moi, evstin mega,lh kai. avdia,leiptoj ovdu,nh th/| kardi,a| mou. Versetul care introduce această secțiune a epistolei începe brusc, fără vreo legătură directă cu pasajul anterior. Lipsa unei conjuncții trebuie privită mai degrabă ca semnul introducerii unui nou subiect. Accentul cade pe Valh,qeian, iar expresia evn Cristw/| evidențiază că ceea ce urmează a fi spus trebuie privit ca un adevăr indubitabil, și nu ca un jurământ. Ceea ce urmează să spună Pavel aici este spus în unire cu Hristos și în lumina Duhului Sfânt care-l asigură că spune adevărul. Prezența lui lu,ph împreună cu ovdu,nh, intensifică forța mărturisirii.

3. huvco,mhn ga.r avna,qema ei=nai auvto.j evgw. avpo. tou/ Cristou/ u`pe.r tw/n avdelfw/n mou tw/n suggenw/n mou kata. sa,rka. Ga.r introduce motivul durerii apostolului: condamnarea sub care se află majoritatea iudeilor datorită respingerii Evangheliei. Pavel își dă consimțământul ca, dacă este posibil, să cadă iarăși în starea de dinainte de convertire. Scopul sacrificării mântuirii sale este convertirea lui Israel (tw/n avdelfw/n mou tw/n suggenw/n mou kata. sa,rka). Cuvântul folosit de apostol pentru sacrificiul pe care este dispus să-l facă este avna,qema și semnifică a fi separat de Hristos, consacrat lui Dumnezeu spre a fi distrus, abandonat pieirii sau blestemat pentru totdeauna (Lv.27.28-29, Dt.7.26, 13.17, Zh.14.11). După cum Mântuitorul său a fost gata să fie abandonat de Dumnezeu de dragul lui, tot așa și Pavel este gata să fie abandonat de Hristos de dragul poporului său. Aceasta este expresia care realizează de fapt legătura cu pasajul anterior (3.21-8.39).

2.2. Privilegiile iudeilor

4. oi[tine,j eivsin VIsrahli/tai. Oi[tine,j, este pronume relativ și ne arată că paragraful care urmează face referire la substantivul „frații mei” din versetul 3 (tw/n avdelfw/n mou tw/n suggenw/n mou kata. sa,rka), exprimând totodată calitatea substantivului. „Frații mei, cei de un neam cu mine după carne,” potrivit exprimării apostolului când face referire la iudei, au calitatea și privilegiul de a fi „israeliți.” Ei nu sunt simpli membri ai unui grup național, rasial, ci sunt chiar membrii poporului lui Dumnezeu. Apostolul vorbește din perspectiva din care poporul evreu se privea pe sine, ca ales special al lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, acest nume este legat înainte de toate de Iacov, părintele celor doisprezece patriarhi din care au luat ființă triburile israelite. Prin aceasta, iudeii din vremea lui Pavel își defineau statutul de urmași ai sfinților care au căpătat favoare înaintea lui Dumnezeu în timpurile din vechime. Ca descendenți ai acelora cu care Yahweh a încheiat un legământ veșnic, ei sunt beneficiarii binecuvântărilor promise prin jurământ (Gn.12.2, 28.4, 48.16, Ex.2.24, 6.2-8). În perioada intertestamentară se făcea distincție între termenii “Israel” și “iudeu.” Cel dintâi era numele preferat de popor pentru sine (Sir.17.17, Jub.33.20, P.S.14.5), în timp ce al doilea era numele sub care evreii au fost cunoscuți popoarelor înconjurătoare, deci avea rolul de a face distincția necesară între poporul legământului și celelalte neamuri (2.17). Cranfield observă foarte bine că forma de prezent indicativ la care se află verbul eivmi, îi include și pe iudeii necredincioși în poporul lui Dumnezeu. În cadrul iudaismului elenist, termenul “Israel” era foarte puțin folosit, cu excepția rugăciunilor, a formulelor liturgice și a predicării în sinagogă. În Noul Testament, cuvintele “Israel” și “israelit” au de obicei o încărcătură salvifică, iar în Romani „Israel” se referă la poporul ales al lui Dumnezeu.

w-n h` ui`oqesi,a. Este deosebit de interesant faptul că Pavel amintește această calitate cu referire la israeliți, și mai ales în contextul acestei epistole în care el demonstrează că toate privilegiile iudeilor pot fi lipsite de orice greutate în cazul neascultării de Dumnezeu (2.17-29). Israel nu aparține în mod natural de familia cerească, ci a fost adoptat, primit prin favoare divină, prin har ca să fie fiul ales al lui Dumnezeu. Alegerea suverană prin care Israel devine cel întâi născut al lui Yahweh (Ex.4.22, Os.11.1) stă la baza relației istorice Tată – fiu dintre unicul Dumnezeu și sămânța lui Avraam (Dt.1.31, 8.5, Is.1.2), relație în virtutea căreia Israel trebuie să răspundă în dragoste reverențioasă, încredere și supunere totală (Ml.1.6). La fel ca și în cazul calității de israelit, Pavel privește adopția ca pe o realitate continuă în ciuda necredinței poporului.

kai. h` do,xa. În Vechiul Testament, slava era “prezența vizibilă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său;” deasemenea, era și un mod de manifestare a lui Dumnezeu, acordat prin har doar lui Israel, nu și altor neamuri. Slava era prin urmare privilegiul lui Israel care, ca popor ales al lui Yahweh, a avut în trecut parte de teofanii, dar care va fi în viitor parte la împlinirea promisiunii eshatologice potrivit căreia gloria divină se va revela mai deplin și mai măreț prin el către neamuri (Is.35.2, 40.5, 59.19, 66.18-19).

Pentru Pavel, cuvântul se referă la actul suveran al lui Dumnezeu de manifestare a propriei Sale prezențe personale cu și în mijlocul poporului Său. Această slavă este întotdeauna o prezență revelată de Însuși Dumnezeu în suveranitatea Sa, în libertatea Sa de a acționa și în bunăvoința Sa harică. Așadar, nu este vorba de o prezență aflată sub controlul poporului, sau la dispoziția poporului, ci de prezența liberă a lui Dumnezeu.

kai. ai` diaqh/kai. Este posibil ca Pavel să se refere aici doar la un legământ (cel sinaitic, care de fapt cuprindea trei legăminte: de la Horeb, din câmpiile Moabului și cel de la Garizim – Ebal), dar la fel de plauzibil, apostolul se poate referi și la mai multe legăminte făcute în momentele cheie istoriei lui Israel: cu Noe (Gn.9.9), cu Avraam (Gn.17.2), cu Moise (Ex.19.5-6, 24.8), cu Fineas (Nm.25.12-13) cu Iosua (Ia.8.30) sau David (2Sm.23.5, Ps.89.3, 28, 132.11). Legământul era un concept foarte important în religia veterotestamentară, deoarece însăși relația Dumnezeu – Israel era una reglementată prin legământ. Pavel îl înfățișează pe Israel ca popor al legământului, lucru de care se va folosi în dezbaterea temei actualei apostazii a poporului.

kai. h` nomoqesi,a. “Darea legii” este echivalentul lui o` no,moj (legea deja dată în mod divin, din inițiativă divină). Referirea cuvântului este la legea mozaică, care era privită de popor ca un statut, cartă sau privilegiu special de care neamurile nu au parte. Pavel consideră aceasta ca fiind unul din cele mai mari privilegii ale lui Israel (2.18, 3.2). Cu privire la lege, două lucruri erau foarte importante pentru iudei: în primul rând, Dumnezeu a dat legea doar lui Israel și, în al doilea rând, legea era privită ca un privilegiu de durată al poporului lui Dumnezeu.

kai. h` latrei,a. Fără îndoială că este avută aici în vedere, înainte de toate, închinarea de la Templu (Tr.P.: “cultul”), care reprezenta punctul culminant al închinării iudaice și, prin care, se asigura ispășirea și iertarea individului/poporului (Ia.22.27, 1Cr.28.13, 1Mac.2.22, Filo, Decal.158, Ev.9.1, 6). Apostolul se poate referi deasemenea și la închinarea din tabernacol sau cea din sinagogă și de acasă.

kai. ai` evpaggeli,ai. “Promisiunile” se referă la numeroasele făgăduințe făcute de Dumnezeu poporului Său (“îndeosebi promisiunea mesianică”). Acest concept stătea la baza religiei lui Israel (Ex.32.13, 1Cr.16.14-18, Ne.9.7-8, Ps.105.6-11, Sir.44.21, Î.S.12.21) deoarece credința lor avea ca obiect promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam: moștenirea țării (4.13, Gen.17.8), înmulțirea seminței (4.18, Gn.17.2) și binecuvântarea națiunilor (Gn.12.2-3, 18.18, 22.18, Sir.44.21, F.A.3.25). Ideea este susținută și de Cranfield, pentru care promisiunea făcută lui Avraam nu a fost schimbată în cazul celorlalți patriarhi, ci doar repetată, întărită (Gn.26.3, 28.13; la fel este și în cazul legământului).

5. w-n oi` pate,rej. “Părinții/patriarhii” sunt oamenii mari ai credinței care au trăit în vechime, precum Avraam, Isaac, Iacov, cei doisprezece patriarhi și alții. Trebuie reținut faptul că acest termen nu se limitează doar la cei amintiți mai sus, ci și la generația din pustie din timpul exodului, și chiar la figurile proeminente din istoria Israelului până la data scrierii (Ex.3.15, 9.4, 1Rg.8.58, Sir.44-49, Iosefus-Ant.13.297, Ro.4.12, 16, 9.10, 11.28, 15.8, 1Co.10.1, Lc.1.55, Io.6.31, Ev.8.9).

kai. evx w-n o` Cristo.j to. kata. sa,rka. În această expresie, Pavel prezintă climaxul binecuvântărilor și privilegiilor lui Israel, punctul central al istoriei acestui popor. Harris previne asupra faptului că expresia kai. evx w-n face trecere de la ideea de posesie (w-n) la cea de proveniență, de origine (evk). Isus este, pentru Pavel, Mesia cel promis, Unsul Însuși care, în ce privește natura/existența sa umană, este din neamul iudeilor. Această demnitate nu poate fi luată niciodată de la iudei: “Isus Hristos a fost și este un iudeu.”

o` w'n evpi. pa,ntwn qeo.j euvloghto.j eivj tou.j aivw/naj( avmh,n. Dificultatea acestei doxologii este dacă ea se referă în întregime, parțial sau deloc la o` Cristo.j. Două probleme majore există aici: pe de o parte, în corpusul paulin nu este nici o referire directă a cuvântului qeo.j la Hristos; pe de altă parte, doxologiile pauline sunt în general parte a contextului în care se află, iar cuvântul qeo.j este, aici, lipsit de articol. În ciuda celei dintâi poziții, nu este contrar gândirii lui Pavel ca doxologia să-i fie atribuită lui Hristos. Murray consideră că pasajul trebuie atribuit lui o` Cristo.j deoarece Pavel aduce în discuție dumnezeirea lui Hristos cu scopul de a sublinia gravitatea respingerii Lui de către iudei. Astfel, lui Hristos I se oferă demnitatea supremă în această enumerare a privilegiilor lui Israel, iar continuitatea dintre credința lui Israel și Evanghelia lui Pavel este asigurată și oferă totodată baza pentru argumentul apostolului din aceste capitole. Mesia, care încapsulează toate binecuvântările și întreaga istorie a lui Israel, este Dumnezeu evpi. pa,ntwn, peste iudei și greci deopotrivă, peste întregul univers și peste toată istoria umană. El este mijlocul prin care Dumnezeu mântuiește nu doar Israelul ci și neamurile. Această binecuvântare supremă reprezintă ipoteza pe baza căreia apostolul construiește argumentul capitolelor 9-11.

2.3. Concluzie

În acest pasaj introductiv, apostolul vorbește despre iudei, „cei de un neam cu mine după carne.” Aceștia stau într-o dublă relație cu Dumnezeu (11.28): pe de-o parte, ei sunt despărțiți de Hristos (prin implicație, conform versetului 3), deci nu au primit Evanghelia; pe de altă parte, ei sunt numiți „israeliți,” titlu dat poporului lui Dumnezeu în vechime, și sunt beneficiarii binecuvântărilor lui Dumnezeu (9.4-5). Pavel nu spune mai mult aici, ci se rezumă să prezinte această tensiune pe care urmează să o dezbată.

3. POPORUL LUI DUMNEZEU ȘI ALEGEREA DIVINĂ (9.6-29)

6 Însă nu este ca și cum a devenit ineficient cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că nu toți cei din Israel aceștia sunt Israel. 7 Căci măcar că sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt copii, ci: În Isaac se va numi ție sămânță. 8 Aceasta este că nu copiii cărnii aceștia sunt copiii lui Dumnezeu, ci copiii promisiunii sunt considerați ca sămânță. 9 Pentru că promisiune este cuvântul acesta: La vremea aceasta mă voi întoarce și va fi Sarei fiu. 10 Însă nu numai atât, ci și Rebeca, dintr-o singură concepție, cu Isaac tatăl nostru. 11 Pentru că nefiind încă născuți și nefăcând binele sau răul, pentru ca, potrivit alegerii, planul lui Dumnezeu să rămână, 12 nu prin fapte ci prin cel ce cheamă, i s-a zis ei că cel mare va sluji ca sclav celui mai mic, 13 precum este scris: Pe Iacov l-am iubit, însă pe Esau l-am urât.

14 Ce vom spune? Nu este nedreptate la Dumnezeu? Ferească Dumnezeu! 15 Căci lui Moise îi spune: Voi avea milă de cine voi avea milă, și voi avea compasiune de cine voi avea compasiune. 16 Astfel dar, nu depinde de cel ce dorește, nici de cel ce face efort căutând, ci depinde de Dumnezeu cel milostiv. 17 Pentru că îi spune Scriptura lui faraon că: Pentru toate acestea Te-am adus la putere, ca să arăt în tine puterea Mea și ca să proclam Numele Meu pe tot pământul. 18 Astfel dar, pe cine dorește miluiește, dar pe cine dorește împietrește. 19 Însă, îmi vei spune: Ce mai găsește încă de vină!? Pentru că voii Sale cine i se poate opune? 20 O, omule, mai degrabă tu cine ești, cel care întorci vorba lui Dumnezeu? Nu cumva va zice lutul olarului: De ce m-ai făcut în felul acesta? 21 Sau nu are autoritate olarul asupra lutului ca, din aceeași bucată, să facă un vas spre cinste și unul spre dezonoare? 22 Însă, dorind Dumnezeu să-Și arate mânia și să-Și facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare niște vase ale mâniei, pregătite pentru distrugere, 23 și, ca să facă cunoscută bogăția slavei Sale pentru vase ale milei, pe care le-a pregătit dinainte spre slavă?

24 Și pe care ne-a chemat nu doar dintre iudei, ci și dintre neamuri, 25 precum și în Osea spune: Voi numi, pe cel care nu este poporul Meu, “poporul Meu”; și pe cea care nu era preaiubită, “preaiubită”. 26 Și, va fi în locul unde li se zicea lor: Nu poporul Meu sunteți voi, acolo vor fi numiți fiii Dumnezeului viu. 27 Isaia, pe de altă parte, strigă cu privire la Israel: Dacă va fi numărul fiilor lui Israel precum nisipul mării, doar rămășița va fi mântuită! 28 Căci cuvânt îndeplinit și scurtat va face Domnul pe pământ. 29 Și, precum prezice Isaia: Dacă Domnul savaot nu ne-ar fi lăsat sămânță, ca și Sodoma am fi ajuns și ne-am fi asemănat cu Gomora.

Întrebarea de bază sub semnul căreia stă textul discutat în această lucrare este cea din 9.6a: mai sunt vrednice de crezare, în situația în care se află acum Israelul, Cuvântul și promisiunile lui Dumnezeu? Dacă răspunsul este negativ, atunci toată pledoaria din capitolele 1-8 este lipsită de importanță. Însă, dacă răspunsul este pozitiv, aceasta implică rezolvarea unei noi probleme: a tensiunii dintre respingerea și acceptarea lui Israel de către Dumnezeu (conform cu 9.1-5). Deci toată problema se mută în fieful iudaismului; nu despre neamuri trebuie apostolul să demonstreze că sunt poporul lui Dumnezeu, ci despre Israel. Este vorba, înainte de toate de clarificarea relației Dumnezeu – Israel.

Pavel începe secțiunea 9.6-29 cu o ipoteză: “Însă nu este ca și cum a devenit ineficient cuvântul lui Dumnezeu.” El demonstrează că promisiunile lui Dumnezeu sunt încă valabile pentru Israel, deoarece adevăratul Israel este cel ales de Dumnezeu, nu cel etnic. Dumnezeu a acționat întotdeauna pe baza unui principiu de selecție, alegându-i prin har pe credincioșii Săi. În 9.14-23, apostolul demonstrează consistența principiului alegerii. Dumnezeu nu acționează arbitrar, ci în conformitate cu natura Sa. Faptul că a selectat, de-a lungul istoriei, un Israel în Israel, s-a datorat milei Sale. Versetele 24-29 concluzionează secțiunea, afirmând că Dumnezeu Și-a chemat poporul “nu numai dintre iudei, ci și dintre neamuri.” (9.24).

3.1. Principiul alegerii divine (9.6-13)

expunerea principiului (9.6)

cazul lui Isaac (9.7-9)

cazul lui Iacov (9.10-13)

6. Ouvc oi-on de. o[ti evkpe,ptwken o` lo,goj tou/ qeou/Å ouv ga.r pa,ntej oi` evx VIsrah.l ou-toi VIsrah,l\ Forța conjuncției de. este adversativă, Pavel dorind să preîntâmpine orice posibilă concluzie eronată ce s-ar putea desprinde din versetele 1-5. De aceea, parafrazarea primei părți a versetului 6 ar putea fi următoarea: “Însă ceea ce tocmai am spus despre durerea mea cu privire la frații mei iudei nu trebuie înțeles ca și cum….” vEkpe,ptwken o` lo,goj tou/ qeou/ introduce într-un mod deschis subiectul pe care apostolul îl va dezbate nu doar în această secțiune, ci pe tot parcursul capitolelor 9-11, i. e., Cuvântul lui Dumnezeu este încă valabil și plin de putere în ciuda situației actuale a Israelului. De aceea răspunsul lui Pavel la obiecția iudeilor este “să analizeze semnificația promisiunii lui Dumnezeu” din perspectiva succesiunii Avraam – Isaac – Iacov. Ar fi o concluzie greșită să se creadă că “a devenit ineficient Cuvântul lui Dumnezeu,” să se infereze că promisiunea lui Dumnezeu pentru Israel a eșuat/s-a prăbușit sau că “El a plănuit și a promis lucruri pe care nu le-a putut împlini.” Cranfield este de părere că o` lo,goj tou/ qeou/ vorbește despre scopul lui Dumnezeu declarat în alegerea și binecuvântarea lui Israel și arătat în acordarea privilegiilor enumerate în versetele 4-5; este vorba deci, despre alegerea divină și despre promisiunile făcute de Yahweh poporului Său, însă “poporului” în sensul pe care apostolul îl dezvoltă în continuare. Sau, potrivit lui Williams, Pavel definește Cuvântului lui Dumnezeu ca fiind garanția dată lui Avraam că prin el toate popoarele pământului vor deveni copiii lui Dumnezeu prin credință, și nu acele promisiuni care-i asigură Israelului etnic binecuvântările speciale și gloria.

Ga.r face legătura cu afirmația anterioară arătând că urmează explicarea ei: Cuvântul lui Dumnezeu “nu a rămas fără putere” deoarece El se adresează doar Israelului din Israel și nu întregului popor. Prin expresia pa,ntej oi` evx VIsrah.l ou-toi VIsrah,l Pavel se pare că obligă la o distincție între “toți cei din Israel” și “Israel.” Același lucru se poate spune și în cazurile din versetul 7 (“sămânța lui Avraam” și “toți copiii”) și versetul 8 (“copiii cărnii” și “copiii promisiunii”). Potrivit acestei afirmații, exista printre iudei convingerea că simpla descendență din patriarhi este o garanție a mântuirii, însă Pavel atenționează că “nu toți cei care pretind legături naturale cu Israel aparțin Israelului lui Dumnezeu (conform cu Gl.6.16).” Pa,ntej oi` evx VIsrah.l reprezintă toți iudeii, toți membrii poporului ales al lui Dumnezeu. Ei sunt beneficiarii privilegiilor din versetele 4-5 și sunt, prin definiție “martori ai harului și adevărului lui Dumnezeu.” Acest Israel este Israelul etnic, fizic (“toți copiii”, “copiii cărnii”) sau, cum îl numește Cranfield, “Israelul cuprinzător.”

Cel de-al doilea termen Israel din construcție este diferit de primul. Cranfield îl numește Israelul selectiv sau special și nu trebuie înțeles doar în sensul “potrivit cărnii” (versetul 5). Acest Israel face parte din “toți cei din Israel” însă nu se confundă cu întregul popor. Cel dintâi este creat din carne și sânge, acesta însă este creat “prin promisiunea lui Dumnezeu.” Ceea ce dorește Pavel să spună în acest verset este că “în chiar cadrul poporului ales a avut loc de-a lungul istoriei sale o operație divină de distincție și separare.” Da, toți iudeii sunt membrii ai poporului ales! Dar nu toți sunt membrii ai Israelului din Israel! Astfel dar, apostolul pune în față un principiu al modalității de lucru a lui Dumnezeu cu poporul Său: principiul separării, acceptat și de iudei.

7. ouvdV o[ti eivsi.n spe,rma VAbraa.m pa,ntej te,kna. Această primă parte a versetului 7 repetă ideea din versetul 6b, însă trece de la principiu la un caz special. Este de fapt o introducere la pasajul 9.7b-9. Distincția pe care o operează Pavel aici este între spe,rma VAbraa.m (posteritatea naturală) și te,kna (adevăratul Israel, cei care au credință ca și Avraam – 4.16, 18). Avraam reprezenta pentru iudei părintele din care poporul lor își trăgea ființa, omul ales special de Dumnezeu și a cărui sămânță se bucura și ea de această alegere. Titlul de copil (te,kna) “combină caracteristicile de copil al lui Avraam cu cele de copil al lui Dumnezeu,” și are în vedere capacitatea de moștenitor. Ceea ce subliniază apostolul este că “nu sunt copiii lui Avraam toată sămânța,” că nu toți urmașii trupești ai lui Avraam sunt și supușii lui Yahweh. A fi moștenitorul promisiunii făcute lui Avraam cere și alte lucruri pe lângă descendența fizică. Adevărații moștenitori ai lui Avraam trebuie identificați nu după criterii etnice, ci după cu totul alte criterii (4.13), după cum urmează.

avllv\ evn VIsaa.k klhqh,setai, soi spe,rmaÅ Pavel trece la argumentarea principiului separării prin exemple veterotestamentare. El începe de fapt cu cea dintâi separație operată de Dumnezeu în poporul Său. Presupoziția iudaică din prima parte a versetului (că toți urmașii lui Avraam sunt supușii lui Yahweh) este combătută (avll) printr-un citat irefutabil, din Scripturile iudaice (LXX Gn.21.12). Poporul special al lui Dumnezeu urma să vină prin Isaac, nu prin Ismael, ceea ce nu însemna că acesta din urmă a fost îndepărtat de la mila divină (Gn.17.20). Repetarea și stabilirea alegerii inițiale a lui Avraam au loc în Isaac, deoarece în el a hotărât Dumnezeu “o sămânță” care să-i poarte numele. Dunn evocă cu claritate: chiar iudeii înșiși ar recunoaște că “linia promisiunii legământului nu este aceeași cu cea a descendenței naturale”…, că Ismael și Esau nu sunt beneficiari ai binecuvântărilor legământului (9.4-5). Klhqh,setai trebuie înțeles aici cu sensul de a chema în existență. Dumnezeu are libertatea să-Și cheme poporul în ființă, este suveran să hotărască cine constituie poporul ales.

8. tou/tV e;stin( ouv ta. te,kna th/j sarko.j tau/ta te,kna tou/ qeou/. Urmează afirmarea principiului general din exemplul de mai sus. “Copiii cărnii” sau “copiii trupești” sunt descendenții fizici ai lui Avraam (pa,ntej oi` evx VIsrah.l, pa,ntej te,kna). Despre aceștia se spune aici că nu sunt “copii ai lui Dumnezeu.” Te,kna tou/ qeou/ trebuie înțeles aici într-un sens selectiv deci, ca făcând referire la acel Israel din Israel (9.6b), la “copiii lui Avraam” (9.7a), la urmașii lui Isaac. Filiația divină nu poate fi definită în termeni naționali, ci doar în termenii promisiunii: doar o parte a israeliților se bucurau de o relație spirituală cu Dumnezeu. Așadar, 9.8a trebuie înțeles astfel: simplul fapt că ești urmașul fizic al lui Avraam nu te face și copil al lui Dumnezeu (vezi cazul Ismael); a fi iudeu nu implică automat adopția divină în sensul ei special.

avlla. ta. te,kna th/j evpaggeli,aj logi,zetai eivj spe,rmaÅ Această a doua jumătate a versetului prezintă reversul primei părți, adică cine sunt aceia care se opun descendenților fizici ai lui Avraam. Dacă “copiii cărnii” nu sunt și “copiii lui Dumnezeu,” atunci cine sunt adevărații copii ai lui Dumnezeu? Pavel nu mai amintește aici nimic despre copiii lui Dumnezeu. El folosește acum alți termeni: “copiii promisiunii” și “sămânță.” Copiii promisiunii se opun direct copiilor trupești. Dacă aceștia din urmă nu sunt socotiți ca fiind copiii lui Dumnezeu, despre cei dintâi se subînțelege că sunt socotiți astfel. Deci, ta. te,kna th/j evpaggeli,aj sunt aceiași cu Israelul din Israel și cu copiii lui Avraam (9.7a), însă sunt socotiți aici a fi “sămânța.” Distincția este deci făcută tot între Ismael și Isaac: deși ambii sunt copiii lui Avraam, descendenți fizici, totuși doar despre Isaac se relatează că a venit în urma promisiunii făcute de Dumnezeu (Gn.17.16,19, 18.10, 21.1, Gl.4.28). Verbul logi,zetai, care poate fi tradus prin “a considera” sau “a socoti,” conturează această distincție: ea își găsește rațiunea ultimă în libertatea suverană a lui Dumnezeu de a alege potrivit harului Său. Această sămânță (Israelul din Israel) a fost creată prin promisiunea divină și “există în limitele libertății lui Dumnezeu.” A face parte dintre “copiii lui Dumnezeu” și a fi “sămânța,” sunt privilegii dobândite nu doar prin simpla descendență fizică, ci și prin alegerea suverană a lui Dumnezeu. Pavel nu diminuează aici importanța descendenței fizice; el avertizează asupra faptului că aceasta nu este suficientă – mai este nevoie de ceva, i. e., de hotărârea ultimă a lui Dumnezeu, de promisiunea Lui. Doar faptul că Dumnezeu îl recunoaște pe Isaac ca “sămânță” îi conferă un statut special acestuia.

9. evpaggeli,aj ga.r o` lo,goj ou-toj\ kata. to.n kairo.n tou/ton evleu,somai kai. e;stai th/| Sa,rra| ui`o,jÅ Cel mai important lucru pe care Pavel îl subliniază aici este, potrivit lui Leenhardt, exclusivitatea intervenției divine: “venirea lui Dumnezeu și nu inițiativa umană determină împlinirea promisiunii. Dumnezeu promite, Dumnezeu împlinește.”

10. Ouv mo,non de,( avlla. kai. Expresia aduce argumente mult mai convingătoare pentru regula expusă în 9.6b, și semnifică “atât continuitatea cât și dezvoltarea gândului.”

~Rebe,kka evx e`no.j koi,thn e;cousa VIsaa.k tou/ patro.j h`mw/n. În acest caz, ambii copii provin de la aceeași mamă, de la același tată și au fost concepuți în același moment, așa că nu există practic nici un motiv de diferențiere între ei (cu excepția faptului că nașterea lui Esau a precedat-o pe cea a lui Iacov).

11. mh,pw ga.r gennhqe,ntwn mhde. praxa,ntwn ti avgaqo.n h' fau/lon. Apostolul arată clar că alegerea lui Dumnezeu este liberă de orice constrângere umană (praxa,ntwn). Rebecii i s-a revelat care dintre copiii ei va fi sămânța “înainte ca gemenii să se nască, și astfel, înainte ca ei să aibă posibilitatea să facă binele sau răul.” “Doar hotărârea divină spune care este succesiunea adevărată și validă.” Modul de acțiune al lui Dumnezeu se bazează întru totul pe libertatea harului Său.

i[na h` katV evklogh.n pro,qesij tou/ qeou me,nh. [Ina introduce o clauză finală dependentă de verbul evrre,qh (9.12b). Astfel că versetele 11-12 pot fi reconstruite în felul următor:

(11a) Pentru că nefiind încă născuți și nefăcând binele sau răul, (12b) i s-a zis ei că cel mare va sluji (ca sclav) celui mai mic, (11b) pentru ca potrivit alegerii planul lui Dumnezeu să rămână, (12a) nu prin (din) fapte ci prin Cel ce cheamă.

Conjuncția poartă cu sine o încărcătură telică, ne trimite cu gândul la un scop, “la scopul divin ce se află în spatele acțiunii.” Cuvântul evklogh denotă “voința divină care alege” și se referă “nu la mântuire, ci la poziția și funcția istorică;” cuvântul “accentuează libera alegere a lui Dumnezeu.” “Scopul lui Dumnezeu nu doar că începe, ci și continuă în termenii alegerii” iar continuarea rezidă în chemarea lui Dumnezeu și nu în supunerea față de lege. Me,nh este verb antitetic lui evkpe,ptwken (versetul 6). Această modalitate de lucru a lui Dumnezeu asigură împlinirea planului și Cuvântului divin, și nu prăbușirea lor. “Scopul lui Dumnezeu va rămâne în picioare indiferent ce se va întâmpla,” indiferent care va fi poziția iudeilor “după carne.”

12. ouvk evx e;rgwn avllV evk tou/ kalou/ntoj. În acest verset Pavel este preocupat să demonstreze că iudeii nu ar trebui să înțeleagă alegerea lui Israel în termenii legii (evx e;rgwn), ci exclusiv în termenii chemării suverane a lui Dumnezeu. Negarea “faptelor” în alegerea lui Israel implică respingerea legii ca “semn indispensabil al poporului ales al lui Dumnezeu,” semn ce marca exclusivismul iudaic și meritele lor în alegere. Prin kalou/ntoj este vorba despre chemarea suverană și liberă a lui Dumnezeu, despre “chemarea la o relație pozitivă cu scopul haric al lui Dumnezeu,” și astfel despre chemarea “la credință și ascultare.”

evrre,qh auvth o` mei,zwn douleu,sei tw/| evla,ssoni. Acest citat al ultimei părți din Gn.25.23 nu se referă la Iacov și Esau doar ca indivizi, ci și ca strămoși ai celor două națiuni: Israel și Edom. “Ceea ce se are în vedere aici nu este mântuirea sau condamnarea eshatologică, ci funcțiile istorice” ale celor două națiuni, “relațiile lor vis-à-vis de dezvoltarea istoriei mântuirii.” Deci, ceea ce interesează aici este rolul jucat de cei aleși și de cei respinși în împlinirea planului lui Dumnezeu. Există o strânsă solidaritate între strămoși și descendenți: atît fizică cât și morală, ceea ce-i permite lui Pavel să vorbească despre cele două popoare prin prisma paradigmei strămoșilor lor. Nu trebuie uitat că scopul apostolului este definirea principiului pe baza căruia Dumnezeu lucrează și astăzi, și nu istoria lui Iacov/Esau sau Israel/Edom.

13. kaqw.j ge,graptai\ to.n VIakw.b hvga,phsa( to.n de. VHsau/ evmi,shsa. Urmează un citat din Ml.1.2-5 care are rolul de a confirma ceea ce tocmai s-a spus. Opoziția Iacov – Esau continuă în acest verset prin prezența a două verbe antonime, însă care nu trebuie înțelese în sensul atribuit astăzi. Mai degrabă antinomia este între a alege și a respinge, între a iubi mai mult și a iubi mai puțin. Ideea planului/scopului divin ajută la înțelegerea mai clară a acestui lucru: “Dumnezeu l-a ales pe Iacov și pe urmașii săi pentru a sta într-o relație pozitivă față de împlinirea scopului Său haric, însă l-a lăsat pe Esau și pe Edom în afara acestei relații.” Poporul Israel a fost ales ca să slujească la împlinirea scopului divin în istorie, în timp ce Edom a fost respins de la această slujire.

Problema discutată de Pavel este în esență răspunsul negativ dat de iudei Evangheliei și statutul Cuvântului lui Dumnezeu (9.6a). În acest caz, ceea ce interesează aici este în primul rând 9.13b. Apostolul explică necredința iudeilor prin paradigma Esau: necredința iudeilor nu anulează Cuvântul/planul lui Dumnezeu, ci din contră, îl întărește, pentru că Dumnezeu a lucrat prin alegere – respingere încă de la început.

Caracterul național moștenit de la tatăl rasei nu este atât de imprimat asupra descendenților încât aceștia să nu mai poată fi lipsiți de el. După cum în Israel erau mulți edomiți, oameni cu inima profană, la fel putem spune că erau mulți israeliți, multe inimi spirituale în Edom.

3.2. Consistența principiului alegerii (9.14-23)

cazul lui Moise (9.15-16)

cazul lui Faraon (9.17-18)

imaginea olarului (9.19-23)

14. Ti, ou=n evrou/menÈ mh. avdiki,a para. tw/| qewÈ mh. ge,noitoÅ Se subînțelege că interlocutorul a acceptat argumentul apostolului până în acest punct. Textul acesta discută problema centrală a milei și intenției divine, nu responsabilitatea umană, cea din urmă fiind dezbătută abia începând cu versetul 30. Dacă a demonstrat până aici că nu este nici o inconsecvență între modul în care Dumnezeu a acționat în trecut și modul în care acționează în prezent cu Israel, Pavel se confruntă acum cu întrebarea dacă nu cumva căile lui Dumnezeu au fost nedrepte încă de la început (3.5). Pentru Pavel, ca și pentru iudei, faptul că Dumnezeu este drept constituie o axiomă, de aceea întrebarea vizează mai degrabă poziția apostolului. Răspunsul tăios (mh. ge,noito) arată că apostolul respinge categoric concluzia falsă implicată în întrebarea anterioară. Ceea ce ar trebui înțeles de aici este îndeosebi faptul că Dumnezeu rămâne consecvent promisiunilor Sale și continuă să-Și reverse mila peste Israel.

15. tw/| Mwu?sei/ ga.r le,gei. Pavel continuă prin a susține (ga.r) răspunsul său printr-o serie de citate biblice. El își argumentează poziția cu privire la libertatea lui Dumnezeu de a alege, pe baze veterotestamentare. Mai întâi apelează la cazul lui Moise, citând Ex.33.19. Sprijinindu-se pe ceea ce Dumnezeu a spus în lege, Pavel pregătește un argument irefutabil, mai ales dacă ne amintim de locul acordat lui Moise în iudaism: el era privit ca “recipientul par-excellence în vechiul Testament al revelației de Sine a lui Dumnezeu.”

evleh,sw o]n a'n evlew kai. oivktirh,sw o]n a'n oivkti,rwÅ Citatul exprimă libertatea lui Dumnezeu de a-Și arăta mila necondiționat și fără a fi constrâns de faptele omului sau, cum spune Godet, aici este vorba de “har pur din partea lui Dumnezeu.” Folosirea celor două verbe aproape sinonime reliefează caracterul haric al acțiunii libere a lui Dumnezeu. Pavel nu susține credința într-un dumnezeu arbitrar și capricios, ci în Dumnezeul a cărui milă este “ceva pe care omul nici nu o merită și nici nu o poate controla în vreun fel.” Acest lucru s-a văzut cu claritate în exemplele veterotestamentare precedente: Dumnezeu i-a ales pe Isaac și Iacov, și pe descendenții lor în deplină libertate și chiar înainte de nașterea acestora. Dumnezeu alege și miluiește într-un mod liber și în vederea împlinirii planurilor Sale. Prin faptul că citatul din Exod îi este adresat lui Moise, acesta este înfățișat ca reprezentant al poporului Israel, popor căruia Dumnezeu i-a arătat har și milă prin izbăvirea din robia egipteană. Motivul alegerii lui Israel este mila lui Dumnezeu, iar scopul alegerii constă în revelarea acestei mile, în care Dumnezeu Își descoperă caracterul.

16. a;ra ou=n ouv tou/ qe,lontoj ouvde. tou/ tre,contoj avlla. tou/ evlew/ntoj qeou/Å ;Ara ou=n introduce concluzia ce se desprinde din citatul din Ex.33, sau principiul general pe care trebuie să-l inferăm: esența alegerii divine și a planului lui Dumnezeu stă în mila Sa. Pavel repetă de fapt ideea din versetul 11 privind alegerea suverană a lui Dumnezeu. Ouv…ouvde…avlla. Două concluzii greșite (tou/ qe,lontoj, tou/ tre,contoj) care sunt respinse (avlla) prin concluzia corectă (tou/ evlew/ntoj qeou). Cranfield parafrazează în felul următor: “Mila lui Dumnezeu nu este ceva ce depinde de voința sau activitatea omului, ci de faptul că Dumnezeu este milostiv.”

17. le,gei ga.r h` grafh. tw/| Faraw. o[ti eivj auvto. tou/to evxh,geira, se o[pwj evndei,xwmai evn soi. th.n du,nami,n mou kai. o[pwj diaggelh/| to. o;noma, mou evn pa,sh| th/| gh/|Å Conjuncția ga.r este paralelă cu cea care introduce versetul 15, ceea ce înseamnă că Pavel își continuă argumentul cu prezentarea unui nou exemplu din Scripturi. Deci, versetele 15 și 17 depind de 9.14 și susțin acel mh. ge,noito pe două planuri diferite, care ne oferă o imagine completă a libertății alegerii lui Dumnezeu. Godet este de părere că în acest verset Pavel dă un exemplu al modului în care Dummnezeu împietrește, subliniind astfel dreptul lui Dumnezeu nu doar de a milui (Moise), ci și de a împietri. Tw/| Faraw, reprezintă, înainte de toate, poporul al cărui conducător era, dar și imaginea dușmanilor lui Dumnezeu și ai lui Israel. Faraon din istorisirea Exodului este privit aici ca “tipul acelora care se împotrivesc lui Dumnezeu – prefigurarea Israelului nesupus care se opune acum Evangheliei.” De aceea, toate referirile din versetele 14-23 la împietrire, ocară, mânie, putere, pieire trebuie înțelese în acest cadru al reliefării milei divine și al alegerii lui Israel.

Eivj auvto. tou/to accentuează ideea de scop, libertatea lui Dumnezeu de a-Și împlini planurile în istorie. Cranfield este de părere că th.n du,nami,n și to. o;noma, reprezintă cuvintele cheie care permit interpretarea corectă a acestui verset și stabilirea conexiunii dintre rolul istoric al lui faraon și planul veșnic al lui Dumnezeu. Faptul că textul nu se referă la acțiunea arbitrară a unui dumnezeu capricios, care condamnă de dragul de a condamna, și nici la predestinarea unora spre pierzare iar a altora spre mântuire, o dovedește chiar folosirea cuvântului du,nami,,,j (1.16b). De aceea se poate afirma că tema vizată aici de Pavel este îndurarea lui Dumnezeu, și nu împietrirea sau respingerea lui faraon. Dumnezeu Își revelează puterea și numele atât în faraon, cât și în Israel, atât în cei respinși, cât și în cei aleși. De asemenea, împietrirea lui faraon nu este creată de Dumnezeu, ci este doar folosită de El pentru împlinirea planurilor Sale.

18. a;ra ou=n o]n qe,lei evleei/( o]n de. qe,lei sklhru,neiÅ ;Ara ou=n introduce o concluzie sau extragerea unui principiu care caracterizează și accentuează lucrarea/voința lui Dumnezeu. Pavel prezintă, urmând modelul folosit și până aici, i.e., expunerea antitetică a două categorii umane, pe cei miluiți și pe cei împietriți. Pe unii, Dumnezeu îi alege pentru a avea un rol pozitiv în împlinirea planului Său (o]n qe,lei evleei), în timp ce pe alții (o]n qe,lei sklhru,nei) îi alege pentru a juca un rol negativ în relație cu scopurile Sale. Trebuie subliniat faptul că acțiunea de miluire/împietrire îi aparține în exclusivitate lui Dumnezeu, elementul central fiind voința și inițiativa divină de a milui.

19. VErei/j moi ou=n\ ti, Îou=nÐ e;ti me,mfetaiÈ tw/| ga.r boulh,mati auvtou/ ti,j avnqe,sthkenÈ Expresia Verei/j moi ou=n introduce două întrebări care sunt posibile scuze/obiecții aduse de iudei pentru situația în care se află. Cuvântul avnqe,sthken nu implică destinul etern al omului, ci doar eșecul lui Israel ca națiune, de a răspunde pozitiv Evangheliei.

20. w= a;nqrwpe( menou/nge su. ti,j ei= o` avntapokrino,menoj tw/| qew/|È mh. evrei/ to. pla,sma tw/| pla,santi\ ti, me evpoi,hsaj ou[twjÈ W a;nqrwpe…tw/| qew evidențiază că răspunsul pe care Pavel urmează să îl prezinte întrebărilor din versetul 19 este construit pe contrastul om – Dumnezeu. Urmează o serie de trei întrebări retorice, bazate pe texte din Vechiul Testament, prin care apostolul risipește orice posibilă obiecție pe care interlocutorii săi ar mai putea să o aducă. To. pla,sma tw/| pla,santi este soluția dată de apostol acestora, înfățișată în imaginea veterotestamentară a olarului și a lutului (Ps.2.9, Is.29.16, 41.25, Ir.18.1-6, Sir.33.13). Verbul pla,ssein este folosit în Vechiul Testament atât cu privire la acțiunea creatoare a lui Dumnezeu (Iov 10.8-9, Ps.33.15, 2Mac.7.23), cât și cu privire la acțiunea prin care Yahweh îl alege pe Israel (Dt.32.6, Is.43.1, 44.2, 21, 24, 53.11). Deci, Pavel nu privește la Dumnezeu ca judecător, ci ca și creator milos.

21. h' ouvk e;cei evxousi,an o` kerameu.j tou/ phlou/ evk tou/ auvtou/ fura,matoj poih/sai o] me.n eivj timh.n skeu/oj o] de. eivj avtimi,anÈ 'H ouvk e;cei evxousi,an o` kerameu.j: concluzia, pe care Pavel nu o enunță explicit, se sprijină pe conceptul autorității suverane a lui Dumnezeu (evxousi,an), acceptat fără îndoială de către iudei (Is.29.15, 45.9, 64.7-9, Ir.18.1-6). Dumnezeu are autoritate ultimă pentru a alege și desemna oameni cu diferite funcții în procesul istoriei sacre și aceasta de dragul realizării planurilor Sale. Skeu/oj este “vas” cu sensul de ființă umană ca ustensilă, unealtă aflată în mâna lui Dumnezeu și pe care El o folosește cu scopul împlinirii planului Său. Dumnezeu, în calitate de olar, este singurul responsabil cu privire la scopul final al vaselor pe care le modelează. Expresia eivj avtimi,an înseamnă “spre dezonoare,” “pentru o folosință mai de jos.” Nu se vorbește nicidecum despre distrugerea vasului, ci doar despre folosința lui. Nu materialul diferă (evk tou/ auvtou/ fura,matoj), ci destinația vaselor.

22-23. eiv de. qe,lwn o` qeo.j evndei,xasqai th.n ovrgh.n kai. gnwri,sai to. dunato.n auvtou/ h;negken evn pollh/| makroqumi,a| skeu,h ovrgh/j kathrtisme,na eivj avpw,leian( kai. i[na gnwri,sh| to.n plou/ton th/j do,xhj auvtou/ evpi. skeu,h evle,ouj a] prohtoi,masen eivj do,xanÈ Versetele încheie acest pasaj retoric prin contrastul ovrgh. – evle,ouj. Este interesant de urmărit cei doi poli pe care Pavel îi păstrează de-a lungul pasajului versetelor 14-23:

evleh,sw – oivktirh,sw (9.15)

o]n a'n evlew/ – o]n a'n oivkti,rw (9.15)

tou/ qe,lontoj. / tou/ tre,contoj – tou/ evlew/ntoj (9.16)

o]n qe,lei evleei – o]n qe,lei sklhru,nei (9.18)

timh.n skeu/oj – avtimi,an (9.21)

gnwri,sai to. dunato.n auvtou (9.22) – gnwri,sh| to.n plou/ton th/j do,xhj auvtou (9.23)

skeu,h ovrgh/j (9.22) – skeu,h evle,ouj (9.23)

eivj avpw,leian (9.22) – eivj do,xan (9.23)

Qe,lwn subliniază libertatea și suveranitatea acțiunii divine, subsumând expresiile evndei,xasqai, gnwri,sai (9.22) și gnwri,sh| (9.23). Primele două verbe subordonate (“să-Și arate,” “să-Și descopere”) vizează acțiunea divină vis-à-vis de vasele mâniei, în timp ce ultimul verb subordonat (“să-Și arate”) are ca obiect vasele îndurării. Aceste două versete sunt paralele și reprezintă o dovadă a faptului că revelația divină cuprinde atât mila cât și mânia. Revelația se opune răului dar totodată este destul de puternică să-l manipuleze după cum dorește.

Dar cine sunt vasele mâniei (skeu,h ovrgh/j) și cine sunt vasele îndurării (skeu,h evle,ouj)? Contextul imediat (9.14-23) vorbește despre Moise, ca reprezentant al lui Israel, și despre faraon, ca reprezentant al egiptenilor (conform cu narațiunea exodului). Cu privire la faraon (egipteni), versetul 17 îl prezintă ca element prin care Dumnezeu Și-a descoperit puterea; la fel, versetul 22 vorbește despre “vase ale mâniei” pe care Dumnezeu le-a răbdat pentru a-Și descoperi mânia și puterea. Faraon poate fi identificat cu aceste skeu,h ovrgh/j, al căror scop (eivj) în planul divin este pieirea. Se poate ca apariția în același cadru a tandemului mânie-slavă să indice referirea la actele eshatologice finale. Dar, păstrând ideea din context, este mai potrivită perspectiva lui Fitzmyer care cheamă la o anumită prudență vis-a-vis de acceptarea unei predestinări absolute. Moise, ca reprezentant al lui Israel, este obiectul milei divine (9.15); în versetul 23, sunt prezentate vasele milei (“vase ale îndurării”) al căror scop (eivj) în planul lui Dumnezeu este slava. În cazul vaselor mâniei, este indicat rezultatul; în cazul vaselor milei, este specificată anterioritatea, “le-a pregătit mai dinainte.” Potrivit coordonatelor circumscrise de istoria din Exod la care face apel apostolul aici, este clar că protagoniștii evenimentelor sunt Israel (Moise) și egiptenii (faraon): poporul Israel este beneficiarul milei suverane a lui Yahweh spre slavă, în timp ce egiptenii sunt obiectele mâniei divine spre distrugere. Cei dintâi joacă un rol pozitiv în istoria sacră, în timp ce cei din urmă joacă un rol negativ. Nu trebuie însă omis că pasajul din vesetele 14-23 nu este altceva decât dovedirea consistenței principiului alegerii divine prezentat în versetul 6. După cum versetele 7-13 au dovedit, prin exemple biblice, realitatea acestui principiu, tot așa versetele 14-23 dovedesc, prin apelul la istoria veterotestamentară, consistența sa. Deci, versetele 14-23 se referă în ultimă instanță la alegerea divină vis-a-vis de situația poporului lui Dumnezeu din timpul lui Pavel.

După cum Dumnezeu l-a suferit pe faraon atunci, la fel îl suferă pe Israel acum. Rolurile în perspectiva argumentului lui Pavel se inversează: neamurile au ajuns a fi privite ca vase ale îndurării, în timp ce majoritatea israeliților sunt considerați a fi vasele mâniei. Israeliții sunt atenționați de apostol că obiectele mâniei lui Dumnezeu nu sunt doar păgânii idolatrii (capitolul 1), ci chiar iudeii necredincioși (capitolul 2). Dumnezeu l-a folosit deci pe Israel cu două scopuri: ca model al mâniei Sale și ca ocazie de a-Și proclama slava la toate neamurile. Și aceasta ca să Își manifeste bogățiile gloriei Sale peste vasele milei și ca să Își reveleze mânia și puterea Sa.

3.3. Aleși dintre iudei și neamuri (9.24-29)

chemați dintre iudei și neamuri (9.24)

profeția lui Osea (9.25-26)

profeția lui Isaia (9.27-29)

24. Ou]j kai. evka,lesen h`ma/j ouv mo,non evx VIoudai,wn avlla. kai. evx evqnw/n. Verbul evka,lesen (versetele 7, 24, 25, 26) evidențiază aici acțiunea liberă a lui Dumnezeu de a realiza o schimbare radicală (mântuirea) a condiției neamurilor și iudeilor. În acest fel, pentru Pavel, iudeul și neevreul stau pe o poziție de egalitate. `Hma/j stă în apoziție cu skeu,h evle,ouj (versetul 23), caz în care apostolul afirmă că “Dumnezeu a chemat efectiv vasele milei nu doar dintre iudei, ci și din numărul neevreilor.” Pavel se include pe sine și pe cititorii săi în acest „noi” care clarifică pe cine cheamă/miluiește Dumnezeu (versetul 15), cine sunt „obiectele milei” și cine sunt „obiectele mâniei”: Israelul „este acum extins la neamuri ca și la iudei, așa cum a intenționat Dumnezeu întotdeauna.” Construcția ouv mo,non…avlla. kai. joacă un rol foarte important în sublinierea clară a modului în care operează chemarea și alegerea divină. Exclusivismul etnic israelit este evitat. Contrastul, după cum afirmă Dunn, “rezumă o emfază tematică anterioară (iudeu/grec – 1.16, 2.9, 10, 3.9), dar de data aceasta sub forma iudei/neamuri.” Acum, “un nou popor al celor aleși, compus din partea celor ce cred din vechiul Israel și din întreaga mulțime a neamurilor credincioase” ia locul Israelului “după carne.” Dar, trebuie specificat faptul că evk nu se aplică tuturor celor ce compun grupul iudeilor, respectiv al neamurilor, ci doar celor “chemați afară” dintre ei. Ideea chemării/alegerii divine suverane (9.12-13) este menținută de apostol. Prezența neamurilor în poporul lui Dumnezeu “este semnul și garanția că domeniul respingerii, al lui Ismael, Esau, faraon și chiar al iudeilor necredincioși, nu este înlăturat definitiv de la mila lui Dumnezeu.”

25. w`j kai. evn tw/| ~Wshe. le,gei\ kale,sw to.n ouv lao,n mou lao,n mou kai. th.n ouvk hvgaphme,nhn hvgaphme,nhn\ Urmează o catenă de texte care “confirmă că scopul lui Dumnezeu nu l-a avut în vedere doar pe Israel ca popor, și niciodată pe Israel ca întreg sau ca națiune.” Pavel apelează la Osea “pentru a dovedi generozitatea nemeritată a lui Dumnezeu pentru aceia care nu sunt poporul Lui.” Acum privilegiul filiației divine, care era acordat doar lui Israel (9.4, 8), a fost extins la toți aceia care răspund chemării divine prin Evanghelie, la Biserica lui Hristos. Neamurile, la fel ca iudeii, sunt incluse în legământul și în scopul milei lui Dumnezeu, iar poporul lui Dumnezeu transcende toate barierele etnice.

Neamurile sunt numite cu apelativele date în Vechiul Testament doar lui Israel (lao,n mou, hvgaphme,nhn). Prin aceasta, neamurile sunt părtașe la beneficiile specifice Israelului în relația sa cu Dumnezeu (9.4-5). Prin faptul că istoria lui Israel este reluată aici, dar cu un alt referent, putem înțelege că pentru Pavel Israelul era “o oglindă profetică în care Dumnezeu a prevestit la o scară mică, acțiunile Sale viitoare cu întreaga omenire.” Deși poporul a păcătuit în așa măsură că a ajuns să fie numit “Lo-Ami” și “Lo-Ruhama,” Dumnezeu nu l-a abandonat, ci, în mila Sa suverană a arătat în profeția lui Osea că poate să-l restaureze iarăși (conform cu versetul 15: de cea de care vrea să aibă milă, El are milă).

26. kai. e;stai evn tw/| to,pw| ou- evrre,qh auvtoi/j\ ouv lao,j mou u`mei/j( evkei/ klhqh,sontai ui`oi. qeou/ zw/ntojÅ Concepția iudaică a mântuirii neamurilor prin lege este respinsă de apostol prin referirea la acțiunea liberă a lui Dumnezeu (klhqh,sontai) de a-Și alege poporul. Unul dintre favorurile lui Israel enumerate de Pavel la începutul capitolului, i.e., filiația divină, este acum atribuit în mod expres și națiunilor.

27. VHsai<aj de. kra,zei u`pe.r tou/ VIsrah,l\ eva.n h=| o` avriqmo.j tw/n ui`w/n VIsrah.l w`j h` a;mmoj th/j qala,sshj( to. u`po,leimma swqh,setai\ Isaia este pus în contrast (de.) cu Osea: el aduce un cuvânt de judecată, spre deosebire de promisiunea citată mai sus sau, după cum spune Godet, cei doi profeți se completează reciproc pentru a prezenta deplin planul lui Dumnezeu (plan care-i are în vedere atât pe iudei cât și pe cei dintre națiuni). Amenințarea (kra,zei) este rostită exclusiv împotriva Israelului după carne (u`pe.r tou/ VIsrah,l), mai precis a majorității evreilor (w`j h` a;mmoj th/j qala,sshj). “Pavel contrastează includerea neamurilor cu excluderea majorității iudeilor.” Condamnarea majorității iudeilor și mântuirea doar a unei rămășițe (u`po,leimma) este privită de Cranfield ca o condiție prin care Israel trebuie să treacă pentru a ajunge la mântuire, și nu ca un ultim cuvânt în privința poporului.

Prin evocarea acestor versete din Isaia, Pavel vede profeția ca o confirmare a faptului că Dumnezeu a prevăzut răspunsul negativ pe care majoritatea israeliților aveau să-l dea Evangheliei. Situația din zilele lui nu trebuia privită cu uimire, ca ceva neașteptat, ci ca ceva tipic. Folosirea articolului (to.) “caracterizează rămășița ca un lucru cunoscut;” tema rămășiței este principală în cartea Isaia (Is.1.9, 6.13, 11.11, 16, 41.14), de aceea nu se pune problema existenței ei, ci doar este reliefat contrastul dintre majoritatea iudeilor care pier datorită necredinței lor și “slaba rămășiță care doar ea mai rămâne pentru a se bucura de mântuire.” Articolul arată de asemenea că aici este vorba despre “rămășița,” nu despre o rămășiță, despre rămășița scripturală, “nu despre un rest accidental.”

28. lo,gon ga.r suntelw/n kai. sunte,mnwn poih,sei ku,rioj evpi. th/j gh/jÅ Ideea de “a aduce la un sfârșit”/la împlinire este esențială aici. Textul face referire la o împlinire limitată a promisiunii (Israelul promisiunii/rămășița din capitolul 11), precum și la judecata asupra Israelului (majoritatea).

29. kai. kaqw.j proei,rhken VHsai<aj\ eiv mh. ku,rioj sabaw.q evgkate,lipen h`mi/n spe,rma( w`j So,doma a'n evgenh,qhmen kai. w`j Go,morra a'n w`moiw,qhmenÅ Ei. introduce condiția care subliniază harul și mila divină față de Israel. Prin apelul la profetul Isaia, apostolul demonstrează că mântuirea doar a unei rămășițe din tot numărul israeliților nu contravine scopului divin; din contră, îl întărește, împlinind ceea ce a fost profețit dinainte. Mila lui Dumnezeu chiar și în păstrarea unei rămășițe este un act haric, o minune a lui Dumnezeu, un har pe care El îl acordă Israelului. El nu îngăduie ca poporul Său să fie distrus pe deplin, după cum merita. Dacă Dumnezeu nu intervenea într-un mod salvific, națiunea ar fi fost distrusă în totalitate. Cuvântul spe,rma exprimă ideea de rămășiță dar, în același timp, “îndreaptă atenția asupra speranței pentru viitor.” Conform promisiunii făcute lui Avraam, cuvântul cuprinde întreaga omenire, și pe iudei și pe neamuri (Gn.12.3, 15.5, 17.4-8).

Expresia w`j So,doma a'n evgenh,qhmen kai. w`j Go,morra a'n w`moiw,qhmen reclamă istoria celor două cetăți păcătoase din Vechiul Testamnet și exprimă gradul de vinovăție a poporului în fața Dumnezeului său. “…dacă nu ar fi păstrat mila lui Dumnezeu o rămășiță, Israelul ar fi fost distrus total, asemenea Sodomei și Gomorei.”

3.4. Concluzie

Cel mai important lucru subliniat aici este că Dumnezeu e Acela care hotătăște cine să facă parte din poporul Său (principiul alegerii). Pavel arată că 9.1-5 prezintă o tensiune aparentă, dintr-un anumit punct de vedere. Privilegiile/promisiunile aparțin întregului Israel (cel etnic), însă doar o parte din Israel este considerată ca fiind “sămânța” promisă lui Avraam (9.6b, 7b). Există deci următoarele distincții:

“nu toți cei ce se coboară din Israel” – Israel (9.6b)

“sămânța lui Avraam” – “copiii lui Avraam” (9.7)

“copiii trupești” – “copiii lui Dumnezeu” (9.8)

– “copiii făgăduinței sunt socotiți ca sămânță” (9.8)

Esau – Iacov (9.12-13)

faraon – Moise (9.15-18)

“vas…de ocară” – “vas…de cinste” (9.21)

“vase ale mâniei” – “vase ale îndurării” (9.22-23)

– “ne-a chemat” (iudei și neamuri) (9.24)

fiii lui Israel – “rămășița” (9.27)

– “o sămânță” (9.29)

Pavel afirmă aici că poporul lui Dumnezeu nu depinde de o anumită etnie, iar membralitatea în acest popor nu se obține prin descendență fizică. A fi membru al poporului lui Dumnezeu depinde în exclusivitate de alegerea Lui suverană (Avraam, Isaac, Esau, Moise). Pe baza acestei alegerei Dumnezeu poate și cheamă în poporul Său nu numai iudei (adevărata sămânță a lui Avraam), ci și neevrei. În ceea ce privește Israelul, acesta a ajuns să fie privit de Dumnezeu ca un „vas pentru o întrebuințare de ocară” (9.21), ca un vas al mâniei divine (9.22). Nu se specifică aici cauza din care Israel a ajuns într-o asemenea situație (se face aluzie doar la păcătoșenia poporului, 9.29), ci doar faptul că poporul este respins de Dumnezeu. În locul întregului Israel etnic este acceptată doar o rămășiță/sămânță, iar neamurile sunt numite cu apelativul acordat doar israeliților (“popor al Meu”/ “preaiubită”).

4. POPORUL LUI DUMNEZEU ȘI DREPTATEA DIVINĂ (9.30-10.21)

30 Ce vom spune? Că neamurile care nu căutau dreptate, au obținut dreptatea, însă dreptatea din credință, 31 însă Israel, căutând legea dreptății, din lege nu a obținut. 32 De ce? Pentru că nu din credință, ci din fapte. S-au împiedicat de piatra de poticnire, 33 precum scrie: Iată! Pun în Sion piatră de poticnire și stâncă ce cauzează păcatul, și cine crede în ea nu va fi dezamăgit. 10.1 Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea către Dumnezeu cu privire la ei, este spre mântuire. 2 Căci le mărturisesc lor, că zel pentru Dumnezeu au, însă nu potrivit cu înțelepciunea. 3 Pentru că ignoranți sunt față de dreptatea lui Dumnezeu și propria dreptate caută să-și pună, de aceea dreptății lui Dumnezeu nu s-au supus. 4 Deoarece sfârșitul legii este Hristos, spre dreptate tuturor celor ce cred.

5 Căci Moise scrie despre dreptatea cea din lege că, omul acela care a îndeplinit-o, va trăi în ea. 6 Însă, despre cea din credință dreptate, în felul acesta vorbește: Nu spune în inima ta: Cine se va urca în cer? Aceasta este să coboare pe Hristos. 7 Sau: Cine se va coborî în abis? Aceasta este ca Hristos din morți să se ridice. 8 Insă ce zice? Aproape de tine cuvântul este, în gura ta și în inima ta; acesta este cuvântul credinței, pe care îl proclamăm noi. 9 Căci, dacă declari cu gura ta: Domn este Isus! Și crezi în inma ta că Dumnezeu pe El L-a înviat din morți, vei fi mântuit. 10 Căci din inimă crezi spre dreptate, și cu gura declari spre mântuire. 11 Pentru că, spune Scriptura: Oricine crede în El, nu va fi dezamăgit. 12 Căci nu este diferență între iudei și greci, pentru că El este Domn tuturor, bogat cu toți cei ce-L cheamă. 13 Fiindcă oricine care va chema Numele Domnului, va fi mântuit.

14 Însă, cum vor chema pe Acela în care nu au crezut? Și cum vor crede în Cel despre care nu au auzit? Și cum vor auzi fără proclamator? 15 Și cum vor proclama dacă nu nu au fost trimiși? Precum scrie: Cât de binevenite sunt picioarele aducătorilor de vești bune. 16 Însă nu toți au răspuns Evangheliei. Căci Isaia spune: Doamne, cine a crezut vestirea noastră? 17 Prin urmare, credința vine din auzire, și auzirea prin cuvântul lui Hristos. 18 Dar spun: Nu au auzit? Din contră! Pe tot pământul a ieșit glasul lor și până la marginile lumii cuvintele lor. 19 Însă spun: Nu a știut Israel? Mai întâi Moise zice: Eu vă voi face geloși prin ceea ce nu este popor, prin popor fără minte vă voi mânia! 20 Și Isaia prinde curaj și zice: Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau, descoperit m-am făcut celor ce de Mine nu au întrebat! 21 Iar către Israel spune: Toată ziua mi-am întins mâinile către un popor neascultător și împotrivitor la vorbă.

Argumentul continuă în această secțiune prin dezvoltarea ultimei părți a pasajului 9.6-29: considerarea neamurilor ca fiind poporul lui Dumnezeu și păcătoșenia lui Israel. Neamurile și iudeii sunt prezentați în raport cu dreptatea lui Dumnezeu. Cele dintâi au fost primite de Dumnezeu deoarece au acceptat dreptatea divină, crezând Evanghelia, în timp ce iudeii s-au calificat ca neam “răzvrătit și împotrivitor la vorbă” (10.21), respingându-L pe Mesia.

4.1. Cauza poticnirii lui Israel (9.30-10.4)

i. Israel și dreptatea din credință (9.30-31)

ii. Israel a căutat dreptatea din fapte (9.32-33)

iii. Israel a căutat propria dreptate (10.1-4)

30. Ti, ou=n evrou/men; o[ti e;qnh ta. mh. diw,konta dikaiosu,nhn kate,laben dikaiosu,nhn, dikaiosu,nhn de. th.n evk pi,stewj. Întrebarea introduce prezentarea soluției la problema situației Israelului, mutând atenția de pe suveranitatea divină pe responsabilitatea umană. Prima parte a răspunsului se referă la neamuri (e;qnh), însă doar la aceia dintre neamuri care au crezut Evanghelia (versetul 24). Apostolul prezintă două caracteristici ale acestor “neamuri”: faptul că ele nu căutau dreptatea și că totuși au găsit-o.

Prin aducerea în discuție a “dreptății din credință” (dikaiosu,nhn de. th.n evk pi,stewj), Pavel se reîntoarce la tema principală a epistolei: dreptatea lui Dumnezeu (1.16-17), ceea ce ne arată că el este încă preocupat de aceasta. Apostolul explică motivul acceptării de către neamuri a Evangheliei și al respingerii acesteia de către iudei din perspectiva dreptății și credinței.

31. VIsrah.l de. diw,kwn no,mon dikaiosu,nhj eivj no,mon ouvk e;fqasen. Acest verset constituie a doua parte a răspunsului pe care Pavel îl dă întrebării din 9.30a. Versetul introduce subiectul discutat de apostol în 9.30-10.21: vinovăția Israelului în ceea ce privește starea lui actuală, faptul că greșeala omenească a adus lucrurile aici și nu un dumnezeu arbitrar. Alegerea cuvântului VIsrah.l mai degrabă decât Vioudai,oi (versetul 24) este semnificativă, căci ne arată împotriva cui se îndreaptă argumentul paulin: “nu împotriva unui întreg segment de iudei, priviți individual, ci împotriva felului în care Israelul înțelegea ce înseamnă să fii poporul legământului (vezi 9.4).” Israelul este prezentat în contrast (de.) cu neamurile credincioase, tocmai pentru a face mai clar caracterul său tragic.

No,mon dikaiosu,nhj este “legea dreptății,” legea “care promite dreptatea (un statut de dreptate înaintea lui Dumnezeu).” Dunn explică sintagma ca evocând “înțelegerea iudaică tipică a legii, ca scop ce trebuie căutat (diw,kw), ca standard ce definește ceea ce cere Dumnezeu de la poporul legământului Său.” El consideră că Pavel urmărește aici un sens pozitiv pentru lege: nu este opusă dreptății, din contră, ea “este de fapt definiția și măsura dreptății (4.15, 5.13); dreptatea este împlinirea dreptei cerințe a legii (8.4).” Legea i-a fost dată lui Israel

pentru a-l ajuta în cererea sa de dreptate înaintea lui Dumnezeu. Legea este legea dreptății deoarece a fost intenționată și proiectată să arate poporului Israel modul în care pot fi drepți înaintea lui Dumnezeu, să le arate că drumul către această dreptate este credința.

În ciuda faptului că majoritatea iudeilor căutau cu zel legea pentru a obține un statut de dreptate înaintea lui Dumnezeu, ei au eșuat să-și atingă țelul (ouvk e;fqasen) deoarece nu au înțeles semnificația reală a legii. Astfel, nu au ajuns să se supună acesteia cu adevărat. Deci ceea ce critică Pavel aici nu este căutarea legii de către iudei, ci modul în care o căutau, modul în care înțelegeau această căutare.

32. dia. ti,È o[ti ouvk evk pi,stewj avllV w`j evx e;rgwn. Urmează explicația faptului că Israel eivj no,mon ouvk e;fqasen. Apostolul elucidează cauza eșecului israeliților: ei nu au găsit “dreptatea legii” deoarece nu au căutat-o din credință, ci din fapte. Israel a greșit nu pentru că a căutat să împlinească legea, ci pentru că a înțeles că obligația sa în legământ constă în fapte (ritualuri, dietă, sabat) și nu în credință.

prose,koyan tw/| li,qw| tou/ prosko,mmatoj. Folosind un limbaj veterotestamentar (Gn.49.24, Ps.118.22, Is.8.14, Dn.2.34-35), Pavel explică urmările căutării greșite a lui Israel. Israelul nu a recunoscut “piatra” așezată de Dumnezeu în Sion (versetul 33), nu a acceptat “necesitatea credinței în Hristos.”

33. kaqw.j ge,graptai\ ivdou. ti,qhmi evn Siw.n li,qon prosko,mmatoj kai. pe,tran skanda,lou, kai. o` pisteu,wn evpV auvtw/| ouv kataiscunqh,setai. Urmează o combinație de citate biblice (Is.8.14, 28.16) care atenționează că starea Israelului nu este un accident ci o împlinire a profețiilor. Îndreptat inițial împotriva conducătorilor apostați ai Ierusalimului (care se bizuiau pe o falsă dreptate în vederea izbăvirii din mâinile asirienilor), Pavel îndreaptă avertismentul împotriva conaționalilor săi. Textul, care conține o notă puternică de judecată și amenințare, era interpretat în iudaism și în creștinism dintr-o perspectivă mesianică (Mt.21.42, Lc.20.17-18, 1Co.3.11, Ef.2.20, 1Pt.2.6-8). Așadar, definiției nesupunerii lui Israel îi este dată o “dimensiune hristologică explicită,” fapt prin care Pavel susține că neascultarea și ascultarea reprezintă “esențialmente o chestiune de relaționare la Hristos.” Hristosul Evangheliei pauline a ajuns pentru israeliți “o piatră de poticnire și o stâncă de cădere.” El este simultan sursa ajutorului lor și sursa pierii lor, “cauza poticnirii și centrul credinței.” Mesia, care trebuia să le aducă mântuirea (versetul 5), S-a dovedit a fi contrariul, cauza căderii evreilor. Între Mesia și Israel există conflict: prosko,mma denotă șocul, în timp ce skanda,lou denotă rezultatul, căderea produsă de acest șoc. Prin urmare Israelul nu mai este Israel dacă nu trăiește prin promisiunea lui Dumnezeu confirmată în Hristos.

Reversul nesupunerii aduce cu sine un alt rezultat al relației cu Hristos, nedezamăgirea (ouv kataiscunqh,setai). Contextul imediat dezvăluie cine sunt aceia care nu vor fi dați de rușine: neamurile și iudeii care au ajuns la dreptatea lui Dumnezeu prin credință. Aceștia care construiesc pe “fundația statornică care este Hristos sunt izbăviți din situația în care contemporanii iudei se găsesc.”

10.1. VAdelfoi,( h` me.n euvdoki,a th/j evmh/j kardi,aj kai. h` de,hsij pro.j to.n qeo.n u`pe.r auvtw/n eivj swthri,an. Preocuparea lui Pavel vizează aici “eroarea iudeilor asupra dreptății care însemna atât de mult pentru ei.” Dorința apostolului și rugăciunea lui sunt îndreptate către Dumnezeu (pro.j to.n qeo.n) și au ca scop (eivj) mântuirea israeliților. Aceasta este “o dovadă clară că el nu privea respingerea lor prezentă ca finală și încheiată.”

2. marturw/ ga.r auvtoi/j o[ti zh/lon qeou/ e;cousin avllV ouv katV evpi,gnwsin. Pavel este de acord cu râvna iudeilor pentru Dumnezeu (Nm.25.11, 13, 1Rg.19.10, 14, Ps.69.9, Sir.45.23-24, 1Mac.2.26-27, Idt.9.4, Gl.1.14), deoarece este o râvnă pentru Dumnezeul cel adevărat, pentru păstrarea purității legământului și pentru abstinența de la orice lucru care nu este pe placul lui Dumnezeu; dar (avllV) îi găsește un cusur: “nu este potrivit cu cunoașterea.” Pavel nu neagă faptul că israeliții Îl cunosc pe Dumnezeu; el atenționează că această cunoaștere este defectuoasă în însăși esența ei, că este incompletă, insuficientă și parțială. Râvna israeliților “maschează o rebeliune mândră și subtilă,” ea “nu se ghidează după standardul (kata.) unei cunoașteri drepte, unei reale discerneri a lucrurilor.”

3. avgnoou/ntej ga.r th.n tou/ qeou/ dikaiosu,nhn kai. th.n ivdi,an Îdikaiosu,nhnÐ zhtou/ntej sth/sai. Urmează explicarea (ga.r) carenței din cunoașterea lui Israel despre Dumnezeu (ouv katV evpi,gnwsin). Versetele 3-4 explică neînțelegerea gravă din mintea lui Israel și care “acum a adus separarea dintre Dumnezeu și poporul Lui.” Insuficiența cunoașterii lui Dumnezeu rezidă în ignoranța lor de a cunoaște dreptatea lui Dumnezeu.

Apostolul dă o definiție esențială a lipsei de cunoaștere a lui Israel: pe de o parte ea implică ignoranță cu privire la dreptatea lui Dumnezeu, pe de altă parte implică “determinarea încăpățânată de a-și stabili propria lor dreptate.” vIdi,an înseamnă “a lor,” și semnifică aici, potrivit lui Bultmann, “dreptatea pe care omul se străduiește să o obțină prin împlinirea faptelor legii,” dreptatea proprie Israelului (care marchează caracterul distinct al lui Israel) și care exclude neamurile (Fl.3.9). Verbul sth/sai “indică mândria lor în efortul pe care îl fac,” căutarea propriei glorii și nu pe cea a lui Dumnezeu. Prin faptul că nu au folosit legea în spiritul “sincerității și umilinței, ei s-au dovedit nepotriviți pentru a înțelege revelația finală; și mintea lor, purtată într-o falsă direcție, s-a poticnit de adevărul divin manifestat în apariția lui Mesia (versetul 32).”

th/| dikaiosu,nh| tou/ qeou/ ouvc u`peta,ghsan. Această ultimă parte a versetului prezintă rezultatul stării lui Israel din versetul 2 care a refuzat să se supună dreptății lui Dumnezeu și să fie beneficiariul milei/harului divin. Dreptatea lui Dumnezeu este cea din 1.17, i.e., statutul drept care este dat de Dumnezeu în libertatea voinței Sale. Nesupunerea exprimă gravitatea păcatului lui Israel față de Dumnezeu: ei au refuzat să asculte, să se subordoneze, să capituleze înaintea Domnului Isus. Este clar că în înțelegerea lui Pavel, a căuta să menții dreptatea ca ceva specific doar iudeilor, reprezintă un act de nesupunere față de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a proiectat această dreptate și pentru neamuri (1.16-17, 4.13-18).

4. te,loj ga.r no,mou Cristo.j. Versetul clarifică relația dintre Hristos și legea Vechiului Testament văzută din perspectivă hristologică. Badenas afirmă că “Hristos întrupează acea dreptate pe care legea o promite,” de aceea Tora și Hristos nu sunt “categorii mutual exclusive.” Cuvântul te,loj poate fi luat în mai multe sensuri: împlinire, țel/scop, climax, încheiere, înlocuire. În ceea ce privește sensul de “încheiere,” Cranfield explică foarte pertinent că Pavel vorbește de împlinirea legii chiar și în viața creștinului (8.4, 13.8-10), nu despre o abolire a ei. Hristos este sfârșitul legii și dreptății înțelese ca prerogative exclusive ale lui Israel. Hristos încheie epoca veche și pune capăt înțelegerii privilegiilor ca o exclusivitate a lui Israel. Hristos este “sfârșitul legii, nu pentru că o distruge, ci pentru că o împlinește.” Dar Hristos este și “scopul, ținta, intenția, adevăratul sens și adevărata substanță a lui legii – separată de El, ea nu poate fi înțeleasă corect.” Pe de altă parte, pentru Nygren, Hristos pune capăt legii ca mijloc de mântuire, “Hristos este sfârșitul pentru legea înțeleasă ca o cale de a obține dreptatea…finalul decisiv pentru toate pretențiile ca acelea ale iudeilor (conform cu 6.14, 7.4, 6, Ef.2.15).” Edwards consideră că Pavel combină ambele abordări: atât sensul de împlinire a legii în Hristos, cât și cel de înlocuire a ei cu harul.

eivj dikaiosu,nhn panti. tw/| pisteu,onti. “Eivj este consecutiv. Dacă Hristos este țelul legii, înseamnă că un statut de dreptate este disponibil oricărui care crede,” având un caracter universal și gratuit. „Piatra de poticnire” și “stânca de cădere” (9.32-33) reprezintă dreptatea lui Dumnezeu căreia israeliții “nu i s-au supus”(10.3). Hristos era ceea ce Israel căuta (diw,kwn, 9.32). Însă, datorită lipsei sale de cunoaștere (ouv katV evpi,gnwsin, 10.2) și încăpățânării de a-și stabili propria dreptate (th.n ivdi,an Îdikaiosu,nhnÐ zhtou/ntej sth/sai, 10.3), poporul lui Dumnezeu a eșuat să-L recunoască pe Isus ca Mesia și să obțină astfel dreptatea disponibilă “tuturor celor ce cred.”

4.2. Dreptatea din lege și dreptatea din credință (10.5-13)

iv. dreptatea din lege (10.5)

v. dreptatea din credință (10.6-8)

vi. modul obținerii mântuirii și dreptății lui Dumnezeu (10.9-13)

5. Mwu?sh/j ga.r gra,fei th.n dikaiosu,nhn th.n evk Îtou/Ð no,mou o[ti o` poih,saj auvta. a;nqrwpoj zh,setai evn auvtoi/j.. Acest verset introduce explicația sau elaborarea detaliată pe care Pavel o dă versetului 4 (te,loj ga.r no,mou Cristo.j): “Acțiunea de a respecta Tora, așa cum cere Leviticul, este de fapt împlinită, potrivit cărții Deuteronom, atunci când cineva, iudeu sau neevreu, aude Evanghelia lui Hristos și o crede.” Se pare că Pavel intenționează să-l ilustreze pe Moise ca reprezentantul vechii epoci înlocuite acum de Hristos (5.14, 1Co.10.2, 2Co.3.7-15). Aceasta nu înseamnă că legea se limitează doar la epoca veche (8.2, 9.31) sau că credința este posibilă doar în noua epocă. Dreptatea din lege trebuia să fie ceva ce trebuia dobândit, făcut (o` poih,saj). Israel a căutat dreptatea prin supunerea față de lege, însă a eșuat deoarece a înțeles greșit legea (2.17-29).

6. h` de. evk pi,stewj dikaiosu,nh ou[twj le,gei mh. ei;ph|j evn th/| kardi,a| sou. Citatele care urmează sunt preluate din Dt.30.12-13 și sunt puse aici în gura “dreptății din credință,” pe care apostolul o personifică. Este vorba despre o schimbare a subiectului, de la Moise la dreptatea din credință. Această dreptate este prezentată în contrast (de.) cu dreptatea din lege, cu Moise, și este “legea dreptății înțeleasă corect.” Expresia mh. ei;ph|j atenționează că ceea ce urmează este un avertisment împotriva celor ce se complac în starea lor și se laudă cu propriile merite. Cuvintele se îndreaptă deci împotriva acelora care au uitat că “succesul este pe deplin lucrarea lui Dumnezeu de la început până la sfârșit…”

ti,j avnabh,setai eivj to.n ouvrano,nÈ tou/tV e;stin Cristo.n katagagei/n. Israel este scutit de imposibilitatea de a se urca la ceruri pentru a afla voia lui Dumnezeu, deoarece în lege Yahweh le-a arătat prin harul Său ceea ce este bun. Practic, Dt.30 subliniază că “porunca lui Dumnezeu nu este prea grea; Dumnezeu nu pretinde poporului Său ceva ce nu poate fi realizat; ei știu ceea ce dorește El, și ei pot împlini dacă își pun inima să facă acest lucru.” “Această lege a fost revelată de Domnul în așa fel încât orice israelit este în situația să o înțeleagă cu inima și să o mărturisească cu gura.” Tou/tV e;stin introduce interpretarea pe care apostolul o dă pasajelor citate din Vechiul Testament. Dacă pasajul din Deuteronom vorbește despre lege, Pavel îl aplică aici lui Hristos: legea și Hristos nu sunt două entități între care să nu existe nici o relație, din contră Hristos reprezintă “scopul, semnificația esențială, substanța adevărată a legii” (versetul 4). Atât darea legii, cât și venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ (întruparea), reprezintă revelarea harului lui Dumnezeu și reclamă un răspuns al credinței. Încercarea cuiva de a se urca la cer ar constitui o negare a faptului că Hristos a acoperit păcatele noastre.

7. h;\ ti,j katabh,setai eivj th.n a;bussonÈ tou/tV e;stin Cristo.n evk nekrw/n avnagagei/n. Israel nu are de mers nici în Sheol pentru a beneficia de dreptatea lui Dumnezeu, deoarece legea este harul divin pentru ei. A căuta dreptatea în abis, înseamnă a nega că Hristos S-a suit la cer ca să ne pregătească nouă calea într-acolo.

8. avlla. ti, le,gei evggu,j sou to. r`h/ma, evstin evn tw/| sto,mati, sou kai. evn th/| kardi,a| sou. După cele două prohibiții de mai sus (mh. ei;ph|j) urmează îndemnul pozitiv al dreptății din credință, răspunsul/soluția pe care Dumnezeu o dă poporului Său. Citatul din Dt.30.14 indică caracterul esențial al legii: în ea Dumnezeu și-a descoperit harul și a luat inițiativa de a face din Israel poporul Său, în ea “Dumnezeu S-a apropiat de ei în Cuvântul Său care poate fi pus pe buzele lor și poate fi primit în inimile lor.”

tou/tV e;stin to. r`h/ma th/j pi,stewj o] khru,ssomen. În interpretarea pe care o dă acestui pasaj, Pavel identifică legea (to. r`h/ma,…evn tw/| sto,mati, sou kai. evn th/| kardi,a| sou ) cu “cuvântul credinței” pe care îl propovăduiește (to. r`h/ma th/j pi,stewj o] khru,ssomen), i.e., cu Evanghelia sau Cuvântul lui Hristos (versetele 17, 1.16, Cl.3.16, 1Ts.2.13). Astfel, răspunsul corect pe care Israel trebuia să-l dea legii este același cu cel pe care trebuie să-l dea Evangheliei: credința. Hristos a împlinit legea într-un mod perfect (10.6-7), iar omului nu-i rămâne altceva decât să creadă.

9. o[ti eva.n o`mologh,sh|j evn tw/| sto,mati, sou ku,rion VIhsou/n kai. pisteu,sh|j evn th/| kardi,a| sou o[ti o` qeo.j auvto.n h;geiren evk nekrw/n( swqh,sh. [Oti introduce explicarea versetului 8 care vorbește în special de mântuirea viitoare, eshatologică. La aceasta poți ajunge prin împlinirea a două condiții esențiale: mărturisirea domniei lui Hristos și credința în învierea Lui (4.25). Pavel subliniază inseparabilitatea mărturisirii și a credinței, formule adesea întâlnite în ritualul botezului dar și în închinarea Bisericii.

10. kardi,a| ga.r pisteu,etai eivj dikaiosu,nhn( sto,mati de. o`mologei/tai eivj swthri,anÅ Versetul aduce un suport afirmațiilor anterioare privind mărturisirea cu gura și credința din inimă în vederea mântuirii (10.8-9). “Credința din inimă” este o credință adâncă, interioară, care motivează, în timp ce “mărturisirea cu gura” reprezintă expresia exterioară a acestei credințe. Cranfield afirmă că Pavel nu intenționează nici o distincție între dikaiosu,nh și swthri,a, ambele referindu-se la mântuirea eshatologică. Calea către dreptate, arată Pavel, nu este complacerea în ignoranță, sau încăpățânarea de a-ți statornici propria dreptate (versetul 3), ci este credința și mărturisirea că Isus este Mesia cel promis de lege (versetul 4).

11. le,gei ga.r h` grafh pa/j o` pisteu,wn evpV auvtw/| ouv kataiscunqh,setai. Urmează un citat biblic care să întărească afirmația de mai sus. Cuvântul introductiv al acestui citat din Is.28.16, pa/j, este un adaos făcut de Pavel în vederea reliefării “scopului universal” al afirmației profetului, datorită semnificației eshatologice a lui Hristos. Oricine, fără deosebire (10.12-13), care își pune credința (încrederea) în Hristos (evpV auvtw/) “nu va fi dat de rușine.” Este reluat citatul din 9.33, de această dată într-o notă pozitivă. Dacă iudeii au căutat cu orice preț monopolizarea mântuirii, Dumnezeu arată că planul Său este cu totul altul, mântuirea pe care o dă are un caracter universal și gratuit.

12. ouv ga,r evstin diastolh. VIoudai,ou te kai. {Ellhnoj. Lanțul afirmație – explicație continuă (ga,r) prin clarificarea cuvântului pa/j din 10.11. Pentru prima dată în capitolele 9-11, Pavel revine la dihotomia iudei – greci (neamuri) din capitolele de început. Dacă în 3.22 aceste două categorii de oameni erau considerate una în ceea ce privește păcatul (aspectul negativ al solidarității lor), aici apostolul își uimește din nou poporul prin aceea că arată aspectul pozitiv al solidarității lor: iudeii și neevreii sunt mântuiți cu toții la fel. Poate fi spus deci, că nu există nici o deosebire esențială (diastolh.) între iudei și neamuri de vreme ce toți sunt solidari atât în păcat cât și în mântuire. În acest timp eshatologic introdus de Hristos este vorba despre disponibilitatea universală a harului lui Dumnezeu pentru toți cei care cred, ceea ce îi face pe iudei să nu aibă nici un avantaj față de greci.

o` ga.r auvto.j ku,rioj pa,ntwn( ploutw/n eivj pa,ntaj tou.j evpikaloume,nouj auvto,n. Fundamentul ultim al celor afirmate de Pavel mai sus stă în caracterul Aceluia “care este bogat în îndurare pentru toți…” Hristos este numit aici, ca și în versetul 9, “Domn”, referire clară la domnia Lui salvifică peste toți, fără deosebire. Sau, în cuvintele lui Dunn, “domnia universală a lui Hristos este expresia eshatologică a scopului suveran unic al lui Dumnezeu.” Singularitatea Domnului aduce cu sine unicitatea modului de mântuire pentru toți. Hristos a făcut ca privilegiul special al iudeilor de a-L chema (evpikalein) pe Dumnezeu să aparțină și neamurilor.

13. pa/j ga.r o]j a'n evpikale,shtai to. o;noma kuri,ou swqh,setai. Citatul din Il.2.32 (F.A.2.21) constituie o concluzie a acestui pasaj. Profeții au prevăzut că cei chemați de Dumnezeu în zilele din urmă vor aparține tuturor popoarelor, deoarece mântuirea are un scop universal, nefiind limitată etnic. Mai specific, doar unii dintre israeliți și din alte popoare care vor înțelege că mântuirea depinde de “invocarea numelui lui Yahweh în manifestarea mesianică finală,” vor fi mântuiți.

4.3. Israel este fără scuză (10.14-21)

vii. logica proclamării Evangheliei (10.14-15)

viii. eșecul lui Israel de a răspunde Evangheliei (10.16-18)

ix. împlinirea profeției (10.19-21)

14-15. Pw/j ou=n evpikale,swntai eivj o]n ouvk evpi,steusanÈ pw/j de. pisteu,swsin ou- ouvk h;kousanÈ pw/j de. avkou,swsin cwri.j khru,ssontojÈ pw/j de. khru,xwsin eva.n mh. avpostalw/sinÈ kaqw.j ge,graptai\ w`j w`rai/oi oi` po,dej tw/n euvaggelizome,nwn Îta.Ð avgaqa. În aceste versete sunt patru întrebări retorice, paralele în structură, care formează un lanț logic. Întrebarea esențială nu este pusă direct, ci indică imposibilitatea iudeilor de a chema numele lui Hristos dacă anumite condiții nu sunt îndeplinite din partea lor. Utilizarea verbelor la persoana a treia plural, indică faptul că subiectul este același cu cel din 9.32 și 10.2-3, și anume, iudeii. Pavel urmărește să arate că “iudeii au avut cu adevărat oportunitatea deplină să cheme numele Domnului în sensul versetelor 12-13, și din această cauză, ei sunt fără scuză.” Ei pot chema numele Domnului doar (dacă îndeplinesc următoarele condiții pe care Pavel le pune în ordine inversă):

dacă (iv) au crezut deja în El; ei pot crede în El dacă (iii) L-au auzit (vorbindu-le prin mesajul despre El); ei Îl pot auzi dacă (ii) cineva proclamă mesajul; mesajul poate fi proclamat doar dacă (i) Dumnezeu împuternicește pe cineva să îl proclame.

Pavel vorbește aici și despre “apostolatul universal” ca și “corolar necesar al unei mântuiri gratuite și universale.” Citatul din Is.52.7 afirmă că prima și cea de-a doua condiție au fost îndeplinite. Israel, pentru care era destinată înainte de toate vestea bună și care trebuia să fie instrumentul răspândirii Evangheliei la neamuri, s-a împotrivit planului divin prin ignoranța sa și a ajuns să fie dușmanul acestei Evanghelii.

16. VAllV ouv pa,ntej u`ph,kousan tw/| euvaggeli,w. VHsai<aj ga.r le,gei\ ku,rie( ti,j evpi,steusen th/| avkoh/| h`mw/n. Dacă primele două condiții au fost împlinite, Pavel vine cu o obiecție prin care arată cauza stării în care se află Israel acum: “nu toți au ascultat de Evanghelie.” Doar puțini iudei au crezut vestea bună (9.27, 29). `Uph,kousan face referire clară la supunerea în smerenie, la ascultarea prin credință la care cheamă Evanghelia (10.3, 1.5; 16.26); “a crede Evanghelia și a crede în Hristos implică supunere față de ea, supunere față de El.” Astfel, cea de-a patra condiție (versetul 14) și cea mai importantă (implică răspunsul lor) nu este îndeplinită de iudei, lucru de fapt prezis în citatul veterotestamentar care încheie versetul.

17. a;ra h` pi,stij evx avkoh/j( h` de. avkoh. dia. r`h,matoj Cristou. Urmează o concluzie cu rol de a sumariza argumentul de până aici. Apostolul reia condițiile (iii) și (ii) din versetele 14-15 cu scopul de a oferi posibilitate obiecțiilor care vor urma în versetul 18.

18. avlla. le,gw( mh. ouvk h;kousan. Pavel construiește un dialog în care el este acela care nu numai că pune întrebările dar și oferă răspunsul (versetele 18, 19-21). Probabil că aceste întrebări sunt posibile obiecții sau scuze ce ar putea fi aduse de iudei. Problema care se pune este următoarea: nu cumva Dumnezeu a greșit? Dar răspunsul care urmează arată că nesupunerea evreilor se datorează propriei lor greșeli.

menou/nge\ eivj pa/san th.n gh/n evxh/lqen o` fqo,ggoj auvtw/n kai. eivj ta. pe,rata th/j oivkoume,nhj ta. r`h,mata auvtw/n. Răspunsul scurt și tăios al apostolului este urmat de un citat biblic (Ps.19.4) menit să pună capăt oricărui contraargument. Pavel ia cuvintele psalmistului pentru a sublinia anvergura mondială la care a ajuns predicarea Evangheliei și, deci, imposibilitatea ca majoritatea iudeilor să nu fi auzit acest mesaj. Apostolul răspunde iudeilor care nu au crezut și demonstrează, așa cum spune Wilckens, că “misiunea la neamuri nu este o acțiune străină lui Israel, ci este actul Dumnezeului lui Israel.”

19. avlla. le,gw( mh. VIsrah.l ouvk e;gnw. Cranfield apreciază această întrebare ca fiind complementară, iar Godet ca pe o a doua posibilă scuză adusă de iudei. Problema pusă este cu privire la cine constituie poporul legământului. Poate, ca scuză, cineva ar spune că Israel nu a înțeles, nu a cunoscut (e;gnw), însă acest lucru era privit de iudei ca o contradicție în termeni, ca niște idei incompatibile. Nu se specifică ce nu a cunoscut Israel: Evanghelia, faptul că și neamurile vor fi mântuite, sau că promisiunea făcută lui Avraam are un scop universal. Cert este, spune Morris, că Israel mergea pe propria cale fără a realiza că Evanghelia harului lui Dumnezeu presupunea că drumul credinței a fost deschis neamurilor dintotdeauna.

prw/toj Mwu?sh/j le,gei\ evgw. parazhlw,sw u`ma/j evpV ouvk e;qnei( evpV e;qnei avsune,tw| parorgiw/ u`ma/jÅ Moise este luat ca cel dintâi martor al faptului că Israel, de fapt, a cunoscut cuvântul mesagerilor lui Dumnezeu. Pavel își surprinde conaționalii prin faptul că vede în Moise pe acela care îi condamnă și nu un sprijin pentru ei (aceasta era concepția lor). Israel a pretins monopolul asupra mântuirii, în ciuda profețiilor lui Moise și Isaia cu privire la mântuirea neamurilor.

Afirmația evgw. parazhlw,sw u`ma/j…parorgiw/ u`ma/j Îi aparține lui Dumnezeu, care promite că Își va întărâta poporul prin “ceea ce nu este popor”; aceasta este atitudinea lui Dumnezeu în fața respingerii de către Israel a revelației divine. Prin înlocuirea pronumelui de la persoana a treia din LXX cu persoana a doua (u`ma/j), Pavel face ca aceste cuvinte să fie adresate mult mai personal lui Israel. Apostolul vede lipsa actuală de credință a lui Israel ca fiind “echivalentul eshatologic al necredinței lui Israel din perioadele sale cele mai idolatre.” Planul lui Dumnezeu de a rezolva misterul căderii lui Israel constă în a-Și provoca poporul la gelozie prin mântuirea neamurilor (11.11-16). Chemarea națiunilor păgâne constituie în sine un mesaj clar pentru israeliți: să le deschidă ochii asupra stării în care se află, să le stârnească gelozia atunci când văd că alte națiuni se bucură de favorurile acordate mai înainte lor.

vEpV ouvk e;qnei( evpV e;qnei avsune,tw| readuce în discuție chemarea adresată neamurilor de a face parte din poporul lui Dumnezeu din 9.24-26. Aplicarea acestui text veterotestamentar demonstrează că Pavel îl vede ca pe o profeție ce se împlinește prin lucrarea sa misionară la neamuri. Neamurile sunt numite, în comparație cu Israel, ouvk e;qnei și e;qnei avsune,tw datorită lipsei lor de cunoaștere a voii lui Dumnezeu (2.17-24). Deși națiunile nu știu cum, și unde să caute, totuși au găsit, iar dacă ele au găsit calea, și Israel o putea găsi, mai ales dacă ținem cont de toate privilegiile enumerate în 9.4-5. Pavel urmărește să demonstreze vinovăția lui Israel pentru a confirma alegerea sa, nu pentru a o pune sub semnul întrebării. Pasajul din Deuteronom vorbește în contextul său despre chemarea neamurilor la mântuire ca mijloc prin care Israel să fie smerit și adus în cele din urmă, înapoi la Dumnezeu. Deci, ceea ce se are în vedere este convertirea lui Israel.

20. VHsai<aj de. avpotolma/| kai. le,gei\ eu`re,qhn ÎevnÐ toi/j evme. mh. zhtou/sin( evmfanh.j evgeno,mhn toi/j evme. mh. evperwtw/sinÅ Isaia este introdus ca cel de-al doilea martor al faptului că Israel a cunoscut mesajul lui Dumnezeu. Haldane vede rațiunea pentru avpotolma/ în felul următor: “Dacă Moise a prezis, oarecum obscur, chemarea neamurilor, Isaia a profețit acest lucru deschis, și l-a așezat într-o lumină mult mai provocatoare pentru iudei.” Citatul din Is.65.1 este paralel cu cel din versetul 19, și are rolul de a confirma lipsa de scuză a lui Israel. Dacă până și neevreii care sunt păgâni, au auzit și au primit mântuirea lui Dumnezeu prin Evanghelie, cu cât mai mult trebuia ca Israelul să se fi supus acestui mesaj! Avem aici definiția paulină a neamurilor (la fel ca în 9.30): cei care “nu Mă căutau” și “de Mine nu întrebau,” cei care nu-L căutau pe Dumnezeul lui Israel.

21. pro.j de. to.n VIsrah.l le,gei\ o[lhn th.n h`me,ran evxepe,tasa ta.j cei/ra,j mou pro.j lao.n avpeiqou/nta kai. avntile,gontaÅ Israel este pus în contrast (de.) cu “cei ce nu Mă căutau” și cu “cei ce nu întrebau de Mine.” Construcția versetelor 19b-21 este asemănătoare cu cea din 9.25-29: Dumnezeu Își cheamă noul popor dintre neamuri, în timp ce Israelul se împotrivește planului divin și surprinde ideea întregului capitol: “împotrivirea încăpățânată a lui Israel față de căile lui Dumnezeu.” [Olhn th.n h`me,ran indică caracterul continuu al harului și al chemării dumnezeiești, al inițiativei divine. Este vorba despre faptul că Dumnezeu a fost întotdeauna gata să-Și primească poporul și să-i dăruiască binecuvântări. Expresia evxepe,tasa ta.j cei/ra,j mou denotă dragostea părintească a lui Dumnezeu față de poporul Său, față de “fiul Meu” (Ex.4.22, Dt.1.31), dragoste disprețuită de Israel.

Cuvântul lao.n este întrebuințat cu precădere pentru Israel, la fel cum e;qnoj este utilizat pentru neamuri. Pavel prezintă două caracteristici ale Israelului necredincios: răzvrătirea și vorbirea împotrivitoare. Așadar, problema lui Israel nu stă în intențiile lui Dumnezeu față de poporul Său, nici în faptul că nu le-ar fi trimis mesageri (10.15), sau că ei nu ar fi auzit (10.18), sau că mesajul ar fi fost prea greu de înțeles (10.19-20). Problema este lipsa credinței acestui popor (10.16, 21).

4.4. Concluzie

Apostolul îl prezintă pe Israel în contrast cu neamurile, întorcându-se la tema centrală a

epistolei, la dreptatea din credință. Afirmând legătura indisolubilă ce există între dreptatea pe care o căutau iudeii și Hristosul predicat în Evanghelia sa, Pavel argumentează afirmația potrivit căreia Israel a ajuns să fie privit ca un vas al mâniei lui Dumnezeu. Secțiunea vorbește despre Israel privit ca întreg, ca națiune, fără a face referire la rămășiță. Astfel, Israel s-a împotrivit lui Hristos, căutând să-și stabilească propria dreptate (9.31-10.3), și s-a făcut astfel vinovat pentru starea în care a ajuns. Israel este prezentat ca un popor “răzvrătit și împotrivitor la vorbă” (10.21), ca un popor care, în ciuda faptului că a auzit Evanghelia, nu a crezut-o (10.16-19a). Prin contrast, neamurile (chiar dacă sunt “fără pricepere,” 10.19) sunt prezentate într-o lumină favorabilă: ele au găsit dreptatea din credință (9.30) și au beneficiat de privilegiul de a-L găsi și de a-L cunoaște pe Dumnezeu (10.20).

5. POPORUL LUI DUMNEZEU ȘI PLANUL DIVIN (11.1-32)

11.1 Spun dar: Nu cumva a respins Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Pentru că și eu israelit sunt, din sămânța lui Avraam, din tribul lui Beniamin. 2 Nu a respins Dumnezeu pe poporul Său, pe care l-a cunoscut dinainte. Sau nu știți, în Ilie, ce spune Scriptura, cum se plânge lui Dumnezeu cu privire la Israel? 3 Doamne, pe profeții Tăi i-au ucis, altarele Tale le-au distrus, eu însumi am rămas singur și caută viața mea. 4 Însă ce-i spune răspunsul dumnezeiesc? Am păstrat pe cineva pentru Mine, șapte mii de bărbați, care nu și-au plecat genunchii lui Baal. 5 În același fel, și în această vreme, rămășiță potrivit alegerii harului este. 6 Și dacă potrivit harului, nu mai este a faptei, altfel harul nu ar mai fi har. 7 Deci, ce urmează atunci? Israel care caută, aceasta nu a obținut, însă rămășița cea aleasă a obținut. Iar restul au fost împietriți, 8 precum scrie: Le-a dat lor Dumnezeu duh de împietrire, ochi să nu vadă și urechi să nu audă, până în ziua de astăzi. 9 Și David spune: Să fie masa lor spre cursă și spre laț și spre păcat și spre răsplătirea lor, 10 să li se întunece ochii ca să nu vadă și spinarea lor continuu să o ții îndoită!

11 Spun dar: Nu s-au poticnit ca să cadă? Nicidecum! Ci greșeala lor a adus mântuirea neamurilor, spre a-l face gelos pe el. 12 Și, dacă greșeala lor a adus bogăție lumii și eșecul lor bogăție neamurilor, cu mult mai mult numărul lor deplin. 13 Vouă vă spun neamurilor: Întrucât eu sunt al nemurilor apostol, lucrarea mea o slăvesc, 14 dacă cumva pot să fac geloși rudele mele după carne și să mântuiesc pe unii din ei. 15 Pentru că, dacă respingerea lor este împăcarea lumii cu Dumnezeu, ce va fi acceptarea, dacă nu viață din morți? 16 Și dacă pârga este sfântă, și plămădeala; și dacă rădăcină este sfântă, și ramurile. 17 Și dacă unele dintre ramuri au fost tăiate, și tu, măslin sălbatic, ești altoit în el și împărtășirea bogăției rădăcinii măslinului ai, 18 nu te lăuda față de ramuri! Iar dacă te lauzi, nu tu rădăcina o susții, ci rădăcina pe tine. 19 Vei zice dar: Au fost tăiate ramurile pentru ca eu să fiu altoit! 20 Bine! Necredinței au fost tăiate, tu dar credinței ești altoit. Nu te mândri, ci teme-te! 21 Pentru că, dacă Dumnezeu ramurile naturale nu le-a cruțat, nici pe tine nu te va cruța. 22 Privește dar la bunătatea și severitatea lui Dumnezeu. Pentru cei ce au căzut severitate, iar pentru tine bunătatea lui Dumnezeu, dacă rămâi în bunătatea aceasta, altfel și tu vei fi tăiat. 23 Și ei deasemenea, dacă nu rămân în necredință, vor fi altoiți. Căci puternic este Dumnezeu iarăși să-i altoiască pe ei. 24 Deoarece, dacă tu, din măslinul care după fire era sălbatic, ai fost tăiat și împotriva firii ai fost altoit într-un măslin bun, cu mult mai mult aceștia, care sunt după fire ramuri bune, vor fi altoiți în propriul măslin.

25 Căci nu vreau să nu știți, fraților, misterul acesta, ca să nu vă considerați înțelepți: că într-o împietrire parțială a ajuns Israel, până când numărul deplin al neamurilor va intra; 26 și astfel, întregul Israel va fi mântuit, precum scrie: Va veni din Sion Mântuitorul, va izgoni neevlavia de la Iacov! 27 Și acesta este al Meu legământ cu ei, când voi îndepărta păcatele lor. 28 În ceea ce privește Evanghelia, sunt vrăjmași de dragul vostru, însă în ceea ce privește alegerea, sunt preiubiți de dragul patriarhilor. 29 Pentru că sunt irevocabile darurile și chemarea lui Dumnezeu. 30 După cum voi odinioară nu v-ați supus lui Dumnezeu, și acum ați fost miluiți prin a lor nesupunere, 31 la fel și ei acum nu s-au supus ca, prin mila arătată vouă, și ei acum să fie miluiți. 32 Pentru că i-a întemnițat Dumnezeu pe toți în nesupunere, ca pe toți să-i miluiască.

Dacă capitolul 10 s-a încheiat pe un ton pesimist, capitolul 11 încheie argumentul apostolului într-un mod mai mult decât optimist. După ce a arătat că situația actuală a lui Israel se datorează păcatului de a fi respins Evanghelia, Pavel demonstrează faptul că Dumnezeu nu Și-a încheiat relația cu poporul Său. Acest lucru este subliniat mai întâi prin existența unei rămășițe în chiar cadrul poporului (conform cu 9.6-29), și prin faptul că însăși primirea neamurilor de către Dumnezeu nu este altceva decât un mijloc de a mântui întregul Israel. În punctul culminant al epistolei sale (11.25-32), apostolul Pavel arată că Dumnezeu Își va revărsa îndurarea peste toți, iudei și neamuri, deoarece acesta a fost planul Său încă din veșnicie.

5.1. Dumnezeu nu și-a lepădat poporul: rămășița (11.1-10)

i. Dumnezeu nu și-a lepădat poporul (11.1-4)

ii. rămășița de acum (11.5-6)

iii. concluzie: Israel și rămășița (11.7-10)

1. Le,gw ou=n( mh. avpw,sato o` qeo.j to.n lao.n auvtou/. Întrebarea introduce tema capitolului 11. Legătura cu pasajul anterior este indicată de ou=n: conform cu 10.14-21, se pare că Dumnezeu a exclus Israelul din planul Său de mântuire. De aceea apostolul vine cu această întrebare ce pare a fi o concluzie firească a celor spuse până aici. Faptul că o atare concluzie este esențialmente defectuoasă, conform învățăturii Vechiului Testament (1Sm.12.22, Ps.94.14, Ir.31.36-37), este sugerat prin folosirea particulei mh., care așteaptă un răspuns negativ.

mh. ge,noito\ kai. ga.r evgw. VIsrahli,thj eivmi,( evk spe,rmatoj VAbraa,m( fulh/j Beniami,n. Răspunsul lui Pavel este categoric și tăios (“Ferească Dumnezeu!”), după care urmează prezentarea și explicarea (ga.r) lui mai pe larg. Cele câteva lucruri prin care apostolul se prezintă pe sine (israelit – conform cu 9.4, sămânță a lui Avraam – conform cu 9.7-8, din tribul lui Beniamin) mărturisesc tocmai contrariul concluziei eronate din prima parte a versetului. Dacă Dumnezeu Și-a arătat îndurarea față de un împotrivitor al Evangheliei, atunci există speranță și pentru ceilalți iudei. Necredința lui Israel, afirmă Murray, a fost exemplificată în Saul din Tars; iar mila de care acestuia i s-a făcut parte este o dovadă că Dumnezeu nu Și-a lepădat poporul. În calitate de iudeu și creștin, de israelit și apostol al neamurilor, Pavel este o mărturie vie a faptului că Dumnezeu nu Și-a lepădat poporul. “În persoana sa, vocația misionară a lui Israel este în cele din urmă împlinită, iar Israelul este asociat activ cu lucrarea lui Hristos cel înviat.”

2. ouvk avpw,sato o` qeo.j to.n lao.n auvtou/ o]n proe,gnw. Citatul pe care îl dă apostolul este din 1Sm.12.22 și Ps.94.14 și exprimă încrederea sa că asigurarea dată de Scripturi nu a fost falsificată de prezenta situație. Expresia o]n proe,gnw “se referă la alegerea generală a poporului ca întreg, și indică un motiv în plus pentru a nega că Dumnezeu Și-a lepădat poporul.” Verbul implică o cunoaștere anticipată (pro-) și o alegere în iubire de către Dumnezeu a acestui popor, lucruri care exclud posibilitatea lepădării lor. Dacă Dumnezeu a cunoscut dinainte caracterul poporului pe care l-a ales, înseamnă că El a cunoscut dinainte și viitoarea lor respingere a Evangheliei. După cum afirmă Dunn:

Încrederea lui Pavel este dublă: în primul rând că Israel nu acționează într-un mod neprevăzut de Dumnezeu; și, în al doilea rând că, în consecință, Dumnezeu rămâne credincios lui Israel în ciuda eșecului poporului.

h' ouvk oi;date evn VHli,a| ti, le,gei h` grafh,( w`j evntugca,nei tw/| qew/| kata. tou/ VIsrah,l. vEntugca,nein se referă la plângerea lui Ilie împotriva lui Israel, mărturia adusă de profet înaintea lui Dumnezeu (tw/| qew/) prin care acuză (kata. Tou/) Israelul. Probabil că Pavel se vede pe sine într-o situație asemănătoare cu a profetului, se vede ca un Ilie al zilelor din urmă care ridică aceleași probleme ca profetul din vechime și așteaptă aceeași asigurare că planul lui Dumnezeu cu Israel este încă valabil.

3. ku,rie( tou.j profh,taj sou avpe,kteinan( ta. qusiasth,ria, sou kate,skayan( kavgw. u`pelei,fqhn mo,noj kai. zhtou/sin th.n yuch,n mou. Textul este preluat din 1Rg.19.10, 14. În acest strigăt disperat, Ilie arată care era situația Israelului din timpul lui: se referă la profeți, la altare și la sine ca reprezentant al Domnului, persoane și obiecte sfinte de care au abuzat israeliții.

4. avlla. ti, le,gei auvtw/| o` crhmatismo,j. Aceasta este o întrebare retorică (fapt care arată că destinatarii erau familiarizați cu scrierile biblice) introdusă prin adversativul avlla.. Crhmatismo,j denotă un răspuns oracular, deci cu autoritate divină; aici este un avertisment dat de Dumnezeu, care arată că ceea ce urmează este Cuvântul sfânt. Potrivit lui Dunn, cuvântul era folosit în cercurile iudaice în legătură cu ordinul divin care rechema iudaismul la revelația dată la Sinai (1Clem.17.5).

kate,lipon evmautw/| e`ptakiscili,ouj a;ndraj( oi[tinej ouvk e;kamyan go,nu th/| Ba,al. Accentul este pus pe inițiativa și pe interesul personal al lui Dumnezeu (kate,lipon evmautw/??) prin care este declarată credincioșia cu care El urmărește împlinirea scopului privind mântuirea poporului Său. Existența rămășiței este o demonstrare a credincioșiei continue a lui Dumnezeu față de promisiunile legământului și față de poporul Său. Numărul celor păstrați de Dumnezeu este interpretat ca fiind simbolic, o referire la perfecțiunea și deplinătatea lucrării lui Dumnezeu.

5. ou[twj ou=n kai. evn tw/| nu/n kairw/| lei/mma katV evklogh.n ca,ritoj ge,gonen. Pavel exprimă relevanța narațiunii lui Ilie pentru problema actuală (evn tw/| nu/n kairw/) a lepădării lui Israel. În acest fel, narațiunea lui Ilie capătă o semnificație tipologică. Răspunsul pe care îl dă apostolul se bazează îndeosebi pe inițiativa divină subliniată în versetul 4. După cum în timpul lui Ilie, Dumnezeu Și-a păstrat 7000 de oameni pentru Sine, la fel (ou[twj, după cum atunci…la fel și acum) se întâmplă și “în această vreme”. Rămășița, care este simultan și semnul harului divin și cel al judecății divine, evocă de fapt modelul desăvârșit, perfect, prin care Dumnezeu lucrează în istorie la împlinirea planurilor Sale (la fel ca în versetul 4). Că existența acestei rămășițe rezidă doar în Dumnezeu, o dovește expresia katV evklogh.n ca,ritoj: inițiativa Îi aparține lui Dumnezeu, alegerii harului Său. Prin folosirea cuvântului ca,rij, Pavel reamintește cititorilor săi că Israel își va înțelege cu adevărat chemarea doar atunci când o va privi “ca pe un act al alegerii libere și necondiționate a lui Dumnezeu (9.11).” Versetul nu ne vorbește despre numărul celor păstrați prin har însă, la fel ca și în cazul celor 7000, numărul este deschis, nelimitat și oferă speranță întregului popor. Pentru Pavel rămășița din “vremea de față” este formată din iudeii care au crezut în Evanghelia lui Isus Hristos, este Israelul in nuce.

6. eiv de. ca,riti( ouvke,ti evx e;rgwn( evpei. h` ca,rij ouvke,ti gi,netai ca,rij. Faptul că în Israel există întotdeauna o rămășiță credincioasă, aparține doar inițiativei harice a lui Dumnezeu, nu vreunui merit omenesc, vreunei fapte a legii. De asemenea, “rămășița nu este constituită ca un grup în Israel prin credincioșia ei față de lege…, ci ca un grup susținut prin harul lui Dumnezeu; în acest fel trebuie înțeleasă alegerea și modul ei de a fi.” Greșeala majorității iudeilor a fost că și-au înțeles statutul de popor ales în termenii faptelor și nu în termenii harului.

7. Ti, ou=nÈ o] evpizhtei/ VIsrah,l( tou/to ouvk evpe,tucen( h` de. evklogh. evpe,tucen. oi` de. loipoi. evpwrw,qhsan. Întrebarea ti, ou=n introduce o concluzie a ceea ce a fost spus în versetele 1-6. “Dacă Israel nu a fost respins cu adevărat, ce urmează?” În răspunsul pe care îl dă, Pavel vorbește pe de o parte despre Israel și, pe de altă parte, despre „cea aleasă” (h`. evklogh.), punându-le în contradicție (de.). Israelul etnic (11.1-2) a beneficiat de o alegere teocratică, generală, pe când “cea aleasă”/”rămășița potrivit harului” (11.5) de o alegere individuală. Principiul alegerii, al chemării suverane a lui Dumnezeu din 9.6-13 este reafirmat așadar și cu privire la rămășiță (evn VIsaa.k klhqh,setai, soi spe,rma – lei/mma katV evklogh.n ca,ritoj – h`. evklogh.). Cu privire la Israel, apostolul repetă ideea din 9.31 și spune că poporul nu a obținut ceea ce căuta cu insistență. Nu este vorba de întregul popor, ci probabil de o majoritate (oi` loipoi.), de Israelul “după carne” care rămâne atunci când scădem din Israel rămășița. Acesta, spre deosebire de rămășița care a primit Evanghelia (versetul 5), s-a împotrivit veștii bune aduse de mesagerii lui Dumnezeu (10.14-21). Verbul folosit aici cu privire la oi` loipoi. este pwro,w, și semnifică “a pietrifica, a cauza formarea unui calus”. Gândul este similar cu acțiunea divină vis-a-vis de Faraon (9.18) și ne arată că între modul prin care Dumnezeu a lucrat cu Faraon și modul prin care El lucrează cu “restul” din Israel este o legătură (Is.6.10).

8. kaqw.j ge,graptai\ e;dwken auvtoi/j o` qeo.j pneu/ma katanu,xewj( ovfqalmou.j tou/ mh. ble,pein kai. w=ta tou/ mh. avkou,ein( e[wj th/j sh,meron h`me,raj. Pavel dă autoritate argumentului Său printr-o serie de citate din lege, profeți și scrieri. În acest verset, el citează din Dt.29.4 și Is.29.10. Prin schimbarea topicii din versiunea LXX a versetului din Deuteronom, apostolul accentuează faptul că Dumnezeu este Acela care provoacă împietrirea, pierderea sensibilității spirituale. În ceea ce privește versetul din Isaia, contextul său subliniază că împietrirea provocată de Dumnezeu nu reprezintă ultimul cuvânt adresat poporului rebel. Ceea ce vrea Pavel să afirme aici, este că iudeii au devenit atât de insensibili încât nu sunt mișcați deloc de mântuirea oferită lor prin Mesia. Încăpățânarea care a caracterizat Israelul în pustie și în timpul lui Isaia continuă să fie prezentă și în marea majoritate a poporului “până în ziua de astăzi”. Această atitudine greșită este una continuă, persistentă.

9-10. kai. Daui.d le,gei\ genhqh,tw h` tra,peza auvtw/n eivj pagi,da kai. eivj qh,ran kai. eivj ska,ndalon kai. eivj avntapo,doma auvtoi/j( skotisqh,twsan oi` ovfqalmoi. auvtw/n tou/ mh. ble,pein kai. to.n nw/ton auvtw/n dia. panto.j su,gkamyon. Citatul este din Ps.69.23-24, unde autorul își exprimă dorința cu privire la dușmanii săi. Este un pasaj imprecator, prin care David (cel drept care suferă pentru cauza lui Dumnezeu) îi cere lui Dumnezeu ca până și lucrurile bune de care se bucură inamicii săi să ajungă a fi o cauză a nenorocirii lor. Ceea ce în vechime Israel considera a se atribui neamurilor, Pavel preia și aplică majorității lui Israel, privită aici ca dușmanul lui Hristos. Binecuvântările de care se bucură Israel sunt cele din 9.4-5, îndeosebi Mesia și Evanghelia Sa. Tocmai aceste binecuvântări care trebuiau să le aducă mântuirea s-au transformat pentru ei într-o “piatră de poticnire” (9.32). Respingerea lui Isus de către conaționalii Săi nu reprezintă cauza acestei împietriri, ci efectul ei; cauza rezidă în încăpățânarea lor de a-și pune înainte “o dreptate a lor înșiși” (9.31-10.3).

5.2. Căderea lui Israel (11.11-24)

iv. introducerea problemei căderii lui Israel (11.11-12)

v. atitudinea credincioșilor dintre neamuri față de problemă (11.13-22)

vi. posibilitatea rezolvării problemei (11.23-24)

11. Le,gw ou=n( mh. e;ptaisan i[na pe,swsin. Pavel construiește noul paragraf pornind de la o întrebare firească pe care partenerul său de dialog i-o pune: dacă Dumnezeu nu Și-a lepădat poporul, ci a păstrat o rămășiță, oare cei care nu sunt rămășița “nu s-au poticnit ca să cadă” pentru totdeauna? Așadar subiectul vizat de apostol aici, îl reprezintă Israelul după carne, “acei iudei care au respins Evanghelia, i.e., oi` loipoi. din versetul 7,” iar concluzia ar fi aceea că scopul (i[na) poticnirii marii majorități a iudeilor este chiar căderea (pe,swsin) lor. Imagistica din 9.33 este, spune Dunn, încă în mintea apostolului.

mh. ge,noito\ avlla. tw/| auvtw/n paraptw,mati h` swthri,a toi/j e;qnesin eivj to. parazhlw/sai auvtou,j. Răspunsul scurt și categoric al apostolului (mh. ge,noito) neagă această concluzie eronată conținută în întrebarea de mai sus. Rezultatul împiedicării lui oi` loipoi. nu este nicidecum “ruina lor irevocabilă.” VAlla. (“însă, din contră”, adversativ față de întrebare) introduce explicitarea răspunsului, ideea contrară și adevărată. Pavel arată că greșeala iudeilor, în loc să ducă la cădere, are cu totul alte scopuri (eivj, exprimă intenția divină): în primul rând mântuirea neamurilor, iar apoi, ca rezultat al acestei mântuiri, provocarea iudeilor la gelozie. Deci, avem următorul lanț logic: păcatul iudeilor – mântuirea neamurilor – provocarea iudeilor la gelozie. Distincția etnică dintre neamuri și Israel este adusă din nou în prim-plan, după ce în primele versete Pavel s-a ocupat de Israel. Paraptw,ma se aplică lui oi` loipoi., și se referă deci la păcatul, fărădelegea respingerii Evangheliei. Acest păcat a atras după sine mântuirea neamurilor (h` swthri,a toi/j e;qnesin); respingerea de către iudei a mesajului Evangheliei i-a făcut pe mesageri să se îndrepte înspre neamuri (10.20-21). Neamurile, prin faptul că au primit Evanghelia au fost mântuite și au devenit beneficiarele binecuvântărilor din 9.4-5. Acest fapt, ne spune Pavel, are ca scop gelozia lui Israel, potrivit cuvintelor din Dt.32.21, și mântuirea lui.

12. eiv de. to. para,ptwma auvtw/n plou/toj ko,smou kai. to. h[tthma auvtw/n plou/toj evqnw/n( po,sw| ma/llon to. plh,rwma auvtw/n. Dacă versetul 11 accentuează importanța mântuirii neamurilor (care rezidă în mântuirea iudeilor), versetul 12 restabilește echilibrul prin sublinierea bogăției beneficiilor de care se vor bucura neamurile. Pavel construiește aici o comparație: eiv de. to. para,ptwma…kai. to. h[tthma…po,sw| ma/llon to. plh,rwma care, în ultimă instanță, reliefează contrastul izbitor ce există între starea prezentă a lui Israel și restaurarea sa viitoare. Dacă eșecul lui Israel este un beneficiu pentru neamuri, ce va fi reabilitarea lor? Despre păcatul lor, apostolul spune aici că a adus “o bogăție pentru lume.” Prin această expresie din urmă Pavel înțelege “starea de har în care intră neamurile prin credința în mântuirea gratuită.” Ko,smoj se poate referi la omenire în general, deci aici corespunde lui e;qnwn. To. h[tthma reliefează eșecul, înfrângerea pe care a suferit-o Israel prin respingerea lui Mesia. Este vorba despre o înfrângere spirituală și de o pierdere a binecuvântărilor care însoțesc mântuirea. Ei au devenit “mai slabi, inferiori” prin faptul că L-au respins pe Acela care le dădea adevărata bogăție. Cuvântul plh,rwma poate avea mai multe sensuri cu referire la iudei: convertire/restaurare completă, împlinire, desăvârșire, număr complet și deplin. Cranfield este de părere că Pavel vizează aici majoritatea iudeilor necredincioși care va fi reunită, prin convertire, cu minoritatea celor credincioși. Acest eveniment ne trimite cu gândul la Parousia.

13-14. u`mi/n de. le,gw toi/j e;qnesin. Pavel vorbește aici în mod specific segmentului din biserica din Roma format din credincioși neevrei.

evfV o[son me.n ou=n eivmi evgw. evqnw/n avpo,stoloj( th.n diakoni,an mou doxa,zw, ei; pwj parazhlw,sw mou th.n sa,rka kai. sw,sw tina.j evx auvtw/n. Pavel se adresează neamurilor în calitate de apostol al lor. Contrar la ceea ce se așteptau credincioșii dintre neamuri, i.e., la o poziție prin care apostolul să se declare ferm pentru respingerea finală a iudeilor (11.1a, 11a), Pavel demonstrează că însăși apostolia sa pentru neamuri are ca scop ultim binele lui Israel (1.16). Pavel se consideră pe sine ca fiind iudeu (11.1c-e), și își arată solidaritatea față de conaționalii săi prin expresia mou th.n sa,rka (9.3). Preocuparea apostolului pentru neamuri și pentru iudei sunt strâns legate, ele nu pot fi despărțite. El își laudă lucrarea la care a fost chemat (th.n diakoni,an mou doxa,zw), în sensul că o onorează și o împlinește cu toată puterea și devoțiunea sa. Acest lucru este făcut în speranța că succesul străduinței sale (ei; pwj parazhlw,sw, acțiunea îi aparține apostolului) printre neamuri va trezi Israelul din starea în care se află, îl va provoca la gelozie și astfel unii dintre iudei vor fi mântuiți. Tina.j evx auvtw/n se referă la rezultatul lucrării misionare a lui Pavel printre neamuri: convertirile individuale ale unor iudei înainte de Parousia.

15. eiv ga.r h` avpobolh. auvtw/n katallagh. ko,smou( ti,j h` pro,slhmyij eiv mh. zwh. evk nekrw/n. Versetul face parte dintr-un lanț de trei versete introduse prin prepoziția eiv. Aici se reia gândul din versetul 12, însă în termeni mai expliciți. Respingerea majorității lui Israel (h` avpobolh. auvtw/n) are ca rezultat pozitiv împăcarea lumii/neamurilor (katallagh. ko,smou) cu Dumnezeu. Această respingere/lepădare a majorității iudeilor este răspunsul pe care Dumnezeu l-a dat acțiunii prin care ei L-au respins pe Mesia. În același timp reprezintă și actul divin prin care Israel este înlocuit pentru o anumită vreme cu Biserica în ceea ce privește răspândirea Evangheliei și a mântuirii în lume. Pavel privește respingerea lui Israel ca o împăcare a lumii cu Dumnezeu, sau cu iudeii (Ef.2.11-18). VApobolh. este pus în antiteză cu pro,slhmyij, care se referă la acceptarea finală de către Dumnezeu a iudeilor necredincioși în comunitatea celor credincioși. Această “primire a lor din nou,” a masei lui Israel, arată că apostazia iudeilor nu este finală și că păstrarea unei rămășițe din Israel nu este scopul final al lui Dumnezeu cu poporul Său. Zwh. evk nekrw/n poate avea mai multe referințe: învierea de la finalul istoriei, trezirea spirituală în lume, binecuvântările spirituale deja prezente și convertirea lui Israel. Cea mai probabilă referință este învierea eshatologică, care nu exclude, ci mai degrabă include și celelalte două sensuri. Structura retorică a frazei poartă cu sine superioritatea părții sale finale (“viață din morți”) față de prima sa parte (“împăcarea lumii”). Versetul subliniază importanța eshatologică a Israelului: atât vestirea Evangheliei la neamuri cât și actul istoric final al mântuirii (act care aduce plinătatea vieții eshatologice) sunt mediate lumii prin Israel. Pavel recunoaște deci prioritatea Israelului în istoria mântuirii, dar nu îi atribuie termeni exclusivi, așa cum făceau iudeii.

16. eiv de. h` avparch. a`gi,a( kai. to. fu,rama. Versetul aduce o confirmare a aserțiunii că Israelul necredincios are un viitor conform versetelor 11-15. Pavel apelează la imagistica veterotestamentară și face aluzie aici la pâinea care era oferită Domnului din primele roade (Nm.15.17-21, conform cu Ro.1.7, 6.19, 22, 12.1, 1Co.6.11, 1Ts.4.3-4, 7). Există mai multe interpretări pentru h` avparch.: patriarhii, iudeii creștini, creștinii, Isus Hristos. Cranfield este de părere că acest cuvânt face referire la iudeii creștini a căror existență slujește la sfințirea majorității necredincioase a lui Israel. Aceste roade dintâi sunt garanția secerișului viitor, i.e., a mântuirii eshatologice a întregului Israel (11.26). Pentru Godet cuvântul desemnează patriarhii, “în a căror persoană întrega posteritate a fost radical consacrată misiunii de a fi poporul mântuirii.” Dunn găsește argumente că acest cuvânt face referire atât la creștinii iudei (rămășița, versetele 2-6), cât și la cei dintre neamuri (versetele 7, 11-15).

kai. eiv h` r`i,za a`gi,a( kai. oi` kla,doi. Pavel își continuă gândul tot în spiritul imagisticii iudaice (Ps.92.13, Is.60.21, Ir.11.16-17, Ps.Sol.14.3-4). Această idee nu este sinonomă cu cea din prima parte a versetului, ci complementară. `H r`i,za se referă la patriarhi (9.5), care reprezintă rădăcina sfântă a poporului Israel, nu datorită vreunui merit al lor, ci datorită alegerii harice a lui Dumnezeu. Patriarhii stabilesc vitalitatea și calitatea ramurilor, în sensul că le fac părtașe la promisiunea avraamică. Ramurile reprezintă fie întregul Israel (care beneficiază de binecuvântările date patriarhilor, 9.4-5), fie numai iudeii credincioși. Cert este că toți iudeii sunt sfințiți prin relația lor cu patriarhii.

17. Eiv de, tinej tw/n kla,dwn evxekla,sqhsan. Tinej tw/n kla,dwn, sunt doar unele dintre ramuri, nu toate. Dumnezeu nu a tăiat (evxekla,sqhsan) toate ramurile, ci a lăsat o rămășiță (versetul 5).

su. de. avgrie,laioj w'n evnekentri,sqhj evn auvtoi/j kai. sugkoinwno.j th/j r`i,zhj th/j pio,thtoj th/j evlai,aj evge,nou. Faptul că Pavel a ales imaginea măslinului și nu o altă imagine, reflectă folosirea acestuia în Vechiul Testament ca simbol al Israelului și facilitarea metaforei altoirii (Ir.11.16, Os.14.6). Versetul vorbește despre ceea ce s-a întâmplat cu ramura măslinului sălbatic: a fost altoită în măslinul cultivat și a fost făcută părtașă “bogăției rădăcinii măslinului.” Aceasta este istoria fiecărui neevreu care a primit Evanghelia. Pavel vorbește deci fiecărui creștin neevreu în parte pentru a-l conștientiza de faptul că nu posedă nici o calitate inerentă care să-i permită altoirea în măslinul cultivat. Robinson este de părere că „Pavel este perfect conștient că întregul proces pe care îl descrie este împotriva firii (11.24) – și că toată forța argumentului rezidă în acest fapt.” Mai întâi, Pavel subliniază originea celor dintre neamuri: fac parte dintr-un măslin sălbatic (avgrie,laioj), distinct de măslinul cultivat (evlai,aj) a cărui rădăcină o constituie patriarhii (11.16b). Apoi, apostolul afirmă că ramurile măslinului sălbatic au fost altoite în măslinul cultivat, evn auvtoi/j, “între ei,” printre cei ce constituie rămășița, ramurile măslinului cultivat, creștinii iudei (conform cu Tr.P.; contra Tr.C și Tr.J.). Aceștia sunt cei care au rămas în măslinul cultivat după ce tinej tw/n kla,dwn au fost tăiate. Prin procesul altoirii, ramurile sălbatice au parte de ceea ce dă rădăcina măslinului cultivat. Sugkoinwno.j înseamnă aici “împărtășire împreună (cu ramurile native care au rămas, adică cu creștinii iudei),” coparticipare la rădăcină. Expresia „bogăția rădăcinii măslinului” trimite la faptul că “binecuvântarea dată lui Avraam (Gl.3.14) rămâne inerentă vieții naționale a lui Israel, și este chiar comunicată de către iudeii credincioși acelora dintre neamuri care au devenit copiii patriarhilor prin credință.” În acest fel, israeliții credincioși și legământul cu patriarhii, formează nucleul în jurul căruia sunt grupați atât israeliții necredincioși din timpurile veterotestamentare cât și neamurile credincioase. În acest fel, continuitatea harică a poporului lui Dumnezeu este asigurată în istorie. Dar adevăratul popor al lui Dumnezeu (măslinul cultivat) este format pe baza principiului alegerii divine (9.6, 11.5). Adevăratul Israel este constituit din “copiii făgăduinței” (9.8), din israeliții credincioși (rămășița, 11.5) și, spune Pavel acum, repetând ideea din 9.24-26, din creștinii neevrei. Nu este vorba aici despre un nou măslin, ci de cel vechi, acum reînnoit. Ramurile altoite, pe lângă faptul că depind de rădăcină în ceea ce privește noua lor existență, contribuie la regenerarea măslinului cultivat prin faptul că îl fac pe Israel gelos (11.11, 14, 31). Această contribuție va rezulta într-un măslin “nu doar mai răsunător, ci și cu mult mai mare,” atunci când “tot Israelul va fi mântuit” și când Dumnezeu Se va îndura de toți (11.26, 32).

18. mh. katakaucw/ tw/n kla,dwn. Pavel este conștient că credincioșii dintre neamuri pot fi ispitiți să arate dispreț față de iudei, de aceea lansează acest avertisment. El îi atenționează să nu facă aceeași greșeală pe care au făcut-o iudeii, i.e., să uite că locul lor în planul salvific divin este o chestiune de har. Tw/n kla,dwn se referă la ramurile naturale ale măslinului cultivat, atât ramurile care au rămas (iudeii creștini) cât și ramurile care au fost tăiate (iudeii necredincioși).

eiv de. katakauca/sai ouv su. th.n r`i,zan basta,zeij avlla. h` r`i,za se,. Aici este prezentat motivul pentru care orice laudă a ramurilor altoite împotriva ramurilor naturale este inconsistentă și nepotrivită. Dacă neamurile au fost altoite împotriva naturii lor în măslinul cultivat, atunci toată lauda I se cuvine Celui care a realizat această altoire. Accentul cade aici pe lipsa unei legături naturale între patriarhi și neamuri și pe faptul că neamurile primesc binecuvântarea prin iudei (15.27). După cum spunea Althaus: “Biserica stă pe legământul și istoria lui Dumnezeu cu Israel, nu pe ceea ce creștinii neevrei aduc cu ei.”

19. evrei/j ou=n\ evxekla,sqhsan kla,doi i[na evgw. evgkentrisqw. Versetul exprimă logica care stă în spatele laudei creștinilor neevrei: faptul că majoritatea iudeilor au respins Evanghelia, în timp ce neamurile au primit-o, nu implică o prioritate pe care Dumnezeu o dă celor din urmă?

20. kalw/j\ th/| avpisti,a| evxekla,sqhsan( su. de. th/| pi,stei e[sthkaj. Kalw/j admite adevărul exprimat în versetul anterior de către creștinul neevreu. Însă Pavel merge mai departe și demonstrează că totuși nu există nici o pricină de laudă pentru acela care se află acum în măslinul cultivat. Și aceasta doar dacă întreg procesul tăiere/altoire este privit din perspectiva divină. Th/| avpisti,a și th/| pi,stei sunt cauzale: datorită necredinței au fost tăiați iudeii necredincioși, și datorită credinței “stau” creștinii dintre neamuri. Credința în Hristos și mila lui Dumnezeu reprezintă deci factorii decisivi pentru a sta în măslinul cultivat, nu vreun merit personal. De aceea orice sentiment de superioritate și automulțumire este exclus. [Esthkaj face aluzie la poziția privilegiată de care se bucură acum credincioșii dintre neamuri.

mh. u`yhla. fro,nei avlla. fobou/. Apostolul răspunde neamurilor cu o poruncă negativă (mh.) urmată de aspectul ei pozitiv (avlla). Aceasta este atitudinea corectă pe care trebuie să o adopte creștinii neevrei în fața harului divin de a fi altoiți în măslinul cultivat (1Co.10.12).

21. eiv ga.r o` qeo.j tw/n kata. fu,sin kla,dwn ouvk evfei,sato( Îmh, pwjÐ ouvde. sou/ fei,setai. Pavel aduce aici sprijin pentru imperativele din versetul 20b, un al doilea motiv împotriva unei atitudini arogante din partea creștinilor neevrei. Dacă Dumnezeu nu a cruțat ramurile necredincioase, chiar dacă au fost ramuri naturale ale măslinului, cu siguranță că El nu va cruța ramurile sălbatice altoite, în cazul în care vor cădea de la credință. (Pavel nu exclude posibilitatea apostaziei credincioșilor).

22. i;de ou=n crhsto,thta kai. avpotomi,an qeou. Apropiindu-se de finalul acestei secțiuni, Pavel subliniază mult mai clar inițiativa acțiunii divine în acest proces de tăiere/altoire a ramurilor. Dumnezeu este Acela care Își arată bunătatea și asprimea atât față de iudei cât și față de neamuri, în funcție de factorul decisiv al credinței. Crhsto,thta și avpotomi,an, cele două aspecte ale alegerii divine (9.13-23), sunt ambele expresii a iubirii sfinte și credincioase a lui Dumnezeu.

evpi. me.n tou.j peso,ntaj avpotomi,a, evpi. de. se. crhsto,thj qeou/( eva.n evpime,nh|j th/| crhsto,thti( evpei. kai. su. evkkoph,sh. Aici Pavel clarifică cine reprezintă obiectul bunătății/asprimii lui Dumnezeu. Apostolul continuă să dialogheze cu creștinul neevreu, fapt pentru care tou.j peso,ntaj se referă la iudeii necredincioși. Beneficiul de a avea parte de bunătatea lui Dumnezeu este condiționat (eva.n) de acțiunea și responsabilitatea umană de “a rămâne” în această bunătate. Dacă versetul 20 condiționa rămânerea (e[sthkaj) în măslinul cultivat de prezența credinței, aici apostolul condiționează această rămânere de prezența bunătății (th/| crhsto,thti). Bunătatea care se are în vedere aici, scoate la iveală “adevărata natură a credinței ca izvorând din bunătatea lui Dumnezeu, din harul Său.” Denney explică această expresie ca având sensul de a fi în mod continuu îndatorat bunătății divine pentru poziția ta religioasă. VEpei (“în caz contrar”), introduce un avertisment. În cazul în care lipsește această stăruință/rămânere în bunătatea lui Dumnezeu, neevreul se sprijină pe o siguranță falsă și neevanghelică, care îi va asigura aceeași soartă cu a iudeilor necredincioși.

23. kavkei/noi de,( eva.n mh. evpime,nwsin th/| avpisti,a|( evgkentrisqh,sontai. Balanța este restabilită printr-o perspectivă promițătoare pentru iudei. Credincioșii dintre neamuri “trebuie să recunoască faptul că, dacă iudeii necredincioși pun capăt necredinței lor, vor fi restaurați.” În cazul neevreilor, pentru a fi făcuți părtași rădăcinii măslinului cultivat au fost necesare două condiții: tăierea unor ramuri necredincioase din măslin, și credința indispensabilă altoirii. Acum, în cazul iudeilor necredincioși, pentru a fi restaurați, altoiți la loc (evgkentrisqh,sontai), este necesară îndeplinirea unei condiții esențiale: renunțarea la necredință sau, în termeni pozitivi, venirea la credință. Aici apostolul reamintește că identitatea etnică a iudeilor (a aparține prin natură măslinului cultivat) nu este îndeajuns pentru a fi parte din poporul lui Dumnezeu.

dunato.j ga,r evstin o` qeo.j pa,lin evgkentri,sai auvtou,j. Expresia implică “nu doar posibilitate, ci și dificultatea operațiunii.” Dar tocmai această dificultate (imposibilitate) horticolă subliniază puterea lui Dumnezeu. “Este o afirmație solemnă a abilității lui Dumnezeu de a-i restaura” pe iudeii necredincioși. Dumnezeu este suveran și puternic (dunato.j) pentru a-Și atinge scopurile urmărite în ciuda necredincioșiei umane.

24. eiv ga.r su. evk th/j kata. fu,sin evxeko,phj avgrielai,ou kai. para. fu,sin evnekentri,sqhj eivj kallie,laion. Versetul exprimă convingerea apostolului cu privire la puterea lui Dumnezeu de a lucra nu numai spre binele neamurilor, ci chiar și spre binele acelora din Israel care au căzut în necredință. Prima parte este focalizată pe ceea ce Dumnezeu a făcut pentru neevreii credincioși. Neevreul a fost altoit prin credință în măslinul cultivat căruia el nu îi aparținea prin natură. Așadar, acest proces este, pentru credinciosul neevreu, un proces contrar naturii sale (para. fu,sin).

po,sw| ma/llon ou-toi oi` kata. fu,sin evgkentrisqh,sontai th/| ivdi,a| evlai,a|. Dacă Dumnezeu are putere să facă o altoire împotriva naturii, cu mult mai mult, mult mai ușor (po,sw| ma/llon) El poate și dorește să realizeze restaurarea iudeilor necredincioși în tulpina lor nativă atunci când vor veni la credință. Aici apostolul reamintește că identitatea etnică (a aparține prin natură măslinului cultivat) nu este îndeajuns pentru a fi parte din poporul lui Dumnezeu; este necesară credința.

5.3. Misterul (11.25-32)

vii. revelarea misterului (11.25-26a)

viii. restaurarea lui Israel (11.26b-29)

ix. mila universală a lui Dumnezeu (11.30-32)

25-26a. Ouv ga.r qe,lw u`ma/j avgnoei/n( avdelfoi,( to. musth,rion tou/to( i[na mh. h=te ÎparvÐ e`autoi/j fro,nimoi. Ouv…qe,lw u`ma/j reprezintă o formulă pe care Pavel o folosește atunci când dorește să sublinieze pentru cititorii săi un lucru de maximă importanță. Urmează deci răspunsul principal la întrebarea din 9.6, i.e., la întreaga problemă a relației Evanghelie – promisiune. Prin avdelfoi,, apostolul vorbește întregii biserici. Cuvântul musth,rion are în Biblie și iudaism (Dn.2.18-19, 27-30, 1QpHab.7.1-5, 13-14, Cl.1.26-27, 2.2, Ef.1.9, 3.3-4, 9, 6.19) un sens diferit de cel folosit în scrierile antice grecești. Dacă în literatura antică greacă se folosea cu referire la ceva descoperit doar inițiaților cultelor misteriilor, în Scripturi cuvântul denotă ceva ce omul nu poate cunoaște decât prin revelație divină dar care, odată revelat, este cunoscut de toți. În Noul Testament, misterul este ceva care a fost ascuns, dar “este revelat acum în Hristos și trebuie proclamat pentru ca toți care au urechi să audă.” Misterul este răspunsul pe care îl dă Dumnezeu temerii arătate de apostol în 9.1-3, 10.1, 11.1a și revelează modalitatea prin care Dumnezeu Își va atinge scopul final cu privire la poporul Său. Fitzmyer consideră că Pavel are în vedere trei lucruri atunci când folosește acest cuvânt:

insensibilitatea parțială a lui Israel; modalitatea mântuirii lui Israel; și mântuirea nu numai a întregului Israel, ci și a întregii umanități, adică scopul lui Dumnezeu în istorie, așa cum este realizat în harul dat omenirii prin Isus Hristos.

Dorința lui Pavel de a scrie creștinilor dintre neamuri despre descoperirea pe care a primit-o, are un scop (i[na) precis: adoptarea unei atitudini de smerenie și de recunoștință față de Dumnezeu (11.18, 20).

o[ti pw,rwsij avpo. me,rouj tw/| VIsrah.l ge,gonen a;cri ou- to. plh,rwma tw/n evqnw/n eivse,lqh| kai. ou[twj pa/j VIsrah.l swqh,setai. Acesta reprezintă misterul revelat apostolului de către Dumnezeu. Cranfield și Moo structurează cu pertinență textul în trei secțiuni. Mai întâi avem secțiunea pw,rwsij…ge,gonen. Cuvântul pw,rwsij implică acțiunea lui Dumnezeu; necredința lui Israel nu este doar o problemă de nesupunere umană ci și de acțiune divină. vApo. me,rouj (aici are un sens numeric) subliniază că nu tot Israelul a fost împietrit și continuă să fie împietrit (versetele 5, 7, 8, 17), ci doar o parte. Cea de-a doua secțiune este a;cri ou-…eivse,lqh. Împietrirea lui Israel nu este doar parțială (avpo. me,rouj) ci și temporară (a;cri ou-): ea va ține până la momentul în care plinătatea neamurilor se va realiza. Această plinătate (to. plh,rwma tw/n evqnw/n) semnifică numărul total al aleșilor dintre neevrei sau numărul care mai trebuie adăugat în cursul istoriei pentru a ajunge la totalite. Eivse,lqh, folosit de Isus cu referire la intrarea în Împărăția lui Dumnezeu sau în viață (Mc.9.43, 10.15; Mt.5.20, 7.13, 19.17), se poate să aibă și aici aceeași semnificație. Mai probabilă este însă referirea la “intrarea în comunitatea mântuirii”. Până la împlinirea convertirii neamurilor, printre iudei vor fi doar mântuiri individuale. Ultima secțiune a pasajului este kai. ou[twj…swqh,setai. Ou[twj este emfatic: doar în circumstanțele indicate în primele două secțiuni ale frazei, pa/j VIsrah.l va fi mântuit. Potrivit lui Cranfield, pa/j VIsrah.l poate avea mai multe sensuri:

i. toți aleșii, atât iudei cât și neamuri; ii. toți aleșii din națiunea lui Israel; iii. întrega națiune a lui Israel, incluzând fiecare individ; iv. națiunea Israel ca întreg, dar nu incluzând fiecare individ în parte.

Se pare că ultimul sens este cel vizat de apostol aici. Despre întregul Israel ni se spune că va fi mântuit (swqh,setai). Pavel are în vedere înainte de toate restaurarea eshatologică a Israelului luat ca întreg, ca popor istoric, restaurare ce va fi realizată de Dumnezeu, dar și mântuirea neevreilor.

26b. kaqw.j ge,graptai\ h[xei evk Siw.n o` r`uo,menoj( avpostre,yei avsebei,aj avpo. VIakw,b. Urmează un citat veterotestamentar care să confirme ceea ce tocmai a fost spus și care se referă la timpurile din urmă, având deci o substanță mesianică. [Hxei este promisiunea venirii unui eliberator/mântuitor, probabil o referire la venirea lui Hristos (El este Cel care mântuiește de păcate) la Parousia. În acest fel, Pavel răspunde întrebărilor din 9.6a și 11.1a. vEk Siw.n semnifică Ierusalimul ceresc sau sanctuarul ceresc (Gl.4.26, 1Ts.1.10, Ev.12.22, Ap.3.12, 21.2) și nu originea iudaică a lui Isus. Ultima parte a versetului „indică natura eliberării pe care eliberatorul o va realiza.” Eliberarea va consta în îndepărtarea (avpostre,yei) nelegiuirilor din Iacov. “Folosirea numelui Iacov pare a indica faptul că Pavel are în minte, înainte de toate, descendenții actuali ai lui Avraam…” Asocierea lui Mesia cu Iacov arată că izbăvirea lui Israel nu poate avea loc separat de Hristos. Toate acestea indică spre faptul că mântuirea lui Israel constituie zenitul istoriei mântuirii.

27. kai. au[th auvtoi/j h` parV evmou/ diaqh,kh( o[tan avfe,lwmai ta.j a`marti,aj auvtw/n. [Otan indică conținutul legământului. Apostolul subliniază substanța legământului pe care Dumnezeu îl va încheia cu poporul Israel: iertarea și înlăturarea completă a păcatelor (auvtw/n, păcatele individuale), care reprezintă, la fel ca în versetul 26b, adevărata natură a mântuirii viitoare (11.25b). Era un lucru bine stabilit în așteptările mesianice ale iudeilor ca iertarea lui Israel să fie asociată cu reînoirea legământului și cu mântuirea poporului (Is.4.4, Jub.22.14-15, P.S.18.5). Legământul viitor reprezintă reafirmarea promisiunilor avraamice și reabilitarea finală a dreptății lui Dumnezeu; el nu oferă nici un indiciu cu privire la o posibilă restaurare a Israelului ca stat independent sau ca putere politică.

28. kata. me.n to. euvagge,lion evcqroi. diV u`ma/j( kata. de. th.n evklogh.n avgaphtoi. dia. tou.j pate,raj. Acest verset este construit din două afirmații paralele contrastante. Iudeii se află într-o dublă relație cu Dumnezeu, văzută prin prisma celor două faze ale istoriei mântuirii: a neamurilor și a lui Israel; sau văzută din perspectivă hristologică. În primul rând, potrivit Evangheliei, ei sunt dușmani (obiecte ale dreptei mânii a lui Dumnezeu, conform versetelor 11, 12, 15). Euvagge,lion nu se referă aici la conținutul Evangheliei, ci la lucrarea și progresul ei în lume, la faza planului divin cu neamurile. DiV u`ma/j relevă providența divină, scopul proxim urmărit de Dumnezeu prin această ostilitate a iudeilor necredincioși, i.e., binecuvântarea neamurilor, altoirea lor în măslinul cultivat (versetele 11, 12, 15, 17, 25b).

Cealaltă dimensiune a relației iudeilor necredincioși cu Dumnezeu are ca bază alegerea. Ea corespunde, potrivit lui Dunn, fazei preocupării lui Dumnezeu față de Israel. Această fază a planului divin privește relația lui Dumnezeu cu Israelul, “doar aparent suspendată în perioada vestirii Evangheliei și a intrării neamurilor, dar de fapt susținută prin rămășiță (11.5, 7) și, în curând împlinită în caracterul său ca o alegere a harului (11.5, 9.11).” Deși se vorbește despre iudeii care L-au respins pe Mesia, evklogh.n face referire aici la alegerea întregului Israel (versetul 2). Potrivit acestei alegeri, ei sunt iubiți de Dumnezeu datorită patriarhilor. Ramurile tăiate din măslinul cultivat (11.16b-17) nu au încetat să aibă legătură cu rădăcina: ele pot fi altoite iarăși (11.23-24) și sunt privite de apostol ca beneficiare a privilegiilor veterotestamentare (9.4-5). Și aici este evidențiată acțiunea lui Dumnezeu: dia. tou.j pate,raj se referă la chemarea harică adresată de Dumnezeu patriarhilor, și nu la vreun merit al acestora. Este vorba de iubirea divină față de patriarhi și, prin ei, față de toți descendenții “până la al miilea neam” (Ex.20.6). Alegerea lui Israel care se vede în credincioșia lui Dumnezeu față de poporul Său, este “o axiomă fundamentală pentru Pavel, pe care Evanghelia nu o abrogă.”

29. avmetame,lhta ga.r ta. cari,smata kai. h` klh/sij tou/ qeou. Ga.r introduce motivul pe baza căruia Pavel a făcut afirmațiile anterioare. Ta. cari,smata readuce în atenție privilegiile listate în 9.4-5 dar, în general, și manifestarea harului în istorie. Prin h` klh/sij se înțelege chemarea harică adresată de către Dumnezeu lui Israel, de a fi poporul ales special, de a sta într-o relație unică și privilegiată cu El și de a îndeplini o funcție aparte în istorie. Versetul, potrivit lui Schreiner, reprezintă punctul culminant al “misterului” din versetul 25: “Dumnezeu va turna iarăși harul Său asupra Israelului etnic…” Despre “darurile și chemarea lui Dumnezeu” se spune că au un caracter irevocabil. Acest cuvânt este așezat la începutul versetului tocmai pentru a accentua cât mai puternic dragostea și credincioșia lui Dumnezeu pentru Israel.

30-31. w[sper ga.r u`mei/j pote hvpeiqh,sate tw/| qew/|( nu/n de. hvleh,qhte th/| tou,twn avpeiqei,a|( ou[twj kai. ou-toi nu/n hvpei,qhsan tw/| u`mete,rw| evle,ei( i[na kai. auvtoi. Înu/nÐ evlehqw/sin . Pavel construiește o comparație între cazul creștinilor neevrei și cel al iudeilor necredincioși. El dorește să arate că destinul final al celor din urmă va fi la fel cu situația actuală a credincioșilor dintre neamuri. Versetul 30 (11.11, 12, 15, 28) prezintă cazul credincioșilor neevrei: neascultarea neamurilor în trecut – neascultarea iudeilor acum – milostivirea neamurilor acum. Versetul 31 (11.11b, 14, 25b) se ocupă de cazul iudeilor necredincioși: nesupunerea iudeilor acum – milostivirea neamurilor acum – milostivirea iudeilor (acum). Apostolul arată că răul unei categorii cauzează binele celeilalte, finalul (i[na, indică scopul divin) fiind însă îndurarea arătată iudeilor și nu judecata. Cu privire la cel de-al doilea nu/n din versetul 31, este riscant să se nege semnificația istorică. Pavel privea timpul inaugurat de Evanghelie și finalizat în Parousia ca pe o unitate; este vorba deci, de acel „acum” eshatologic.

32. sune,kleisen ga.r o` qeo.j tou.j pa,ntaj eivj avpei,qeian( i[na tou.j pa,ntaj evleh,sh. Versetul slujește ca și concluzie a argumentului expus în capitolele 9-11 și ia două din temele versetelor 30-31 (umanul avpei,qeia și divinul evleoj) pentru a le privi din perspectiva acțiunii divine. Sune,kleisen (a ține închis, a preda) subliniază acțiunea suverană a lui Dumnezeu, fără a susține că El i-a predeterminat pe oameni să păcătuiască. Dumnezeu “i-a întemnițat/închis” pe toți în nesupunere, sau i-a lăsat pe toți liberi că să fie neascultători de El pentru ca să le arate starea de păcat în care sunt (1.21-32). Verbul se referă la

acțiunea providențială a lui Dumnezeu care, prin faptul că permite oamenilor să-și exercite libertatea și prin acea împietrire judiciară spre care ne îndreaptă pasaje precum versetul 7b, aduce cu sine faptul că oamenii sunt întemnițați în propria nesupunere într-o așa măsură că nu au nici o posibilitate să scape, cu excepția milei lui Dumnezeu care poate să-i elibereze.

Chiar dacă contextul vorbește cu precădere despre creștinii neevrei și despre Israel, primul tou.j pa,ntaj poate fi aplicat întregii umanități (cf.1.18-3.21). [Ina indică scopul urmărit de Dumnezeu prin închiderea tuturor oamenilor, i.e., miluirea tuturor. Acesta este scopul eshatologic al lui Dumnezeu, singurul în lumina căruia este posibilă înțelegerea și rezolvarea acestui puzzle al credinței/necredinței, al alegerii/respingerii. Cel de-al doilea tou.j pa,ntaj pare cu greu, luat în contextul cărții și al teologiei pauline, să se refere la o mântuire universală. Apostolul nu învață aici o doctrină a mântuirii universale. După ce a început epistola cu imaginea unei omeniri (iudei și greci) aflate sub judecata divină, el încheie această secțiune majoră prin a prezenta toate națiunile pământului (iudei și neamuri) ca obiecte ale milei dumnezeiești universale.

5.4. Concluzie

Întrebarea cu care începe capitolul 11 reafirmă problema de bază din Romani 9-11: Credibilitatea promisiunilor lui Dumnezeu văzută din perspectiva relației Yahweh – Israel. Dumnezeu nu Și-a încălcat promisiunile deoarece El nu Și-a lepădat poporul (9.6a, 11.2a). Demonstrarea acestui adevăr se face pe baza rămășiței pe care Dumnezeu o păstrează în chiar cadrul Israelului (11.4-5). Distincția Israel – rămășița este identică cu distincția din 9.26, 29 și cu distincția dintre Israelul etnic și Israelul promisiunii/alegerii divine (9.6-13). Dumnezeu nu Și-a lepădat poporul deoarece Israelul există în această rămășiță.

Versetul 11 introduce în ecuație mântuirea neamurilor. Pavel demonstrează prin însăși apostolia sa că Evanghelizarea neamurilor are ca scop ultim stărnirea geloziei poporului său și mântuirea acestuia. Dumnezeu nu l-a uitat pe Israel, deoarece există două dovezi majore: rămășița și mântuirea neevreilor. În versetele 16-24 apostolul evidențiază un lucru de importanță majoră: Biserica (credincioși iudei, i.e., rămășița, și credincioșii neevrei care L-au primit pe Hristos) nu este o entitate separată de Israel, nici nu a luat locul Israelului. Dimpotrivă, Biserica își datorează ființa existenței rămășiței iudeilor și participării ei la rădăcina Israelului. Biserica beneficiază de promisiunile și privilegiile date lui Israel, practic este Israelul alegerii/promisiunii dar acum extins și la neamuri.

Mai mult decât atât, 11.25-32 dovedește că Dumnezeu nu va lepăda nici măcar Israelul etnic (versetul 26). Cuvântul promisiunii și privilegiile (9.4-6) nu sunt îndreptate doar către Israelul din Israel, ci ele aparțin și Israelului etnic (iudeii “sunt israeliți”, 9.4a), deoarece “irevocabile sunt darurile și chemarea lui Dumnezeu” (11.29).

Așadar, deși acum poporul lui Dumnezeu cuprinde doar rămășița și neamurile credincioase, în viitor el va cuprinde întregul Israel etnic și un număr nedeterminat de oameni din toate națiunile (11.32).

6. DOXOLOGIE (11.33-36)

33 O, adâncul bogăției și înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât sunt de nepătrunse pentru mintea noastră judecățile Lui și cât sunt de imposibil de explicat căile Lui! 34 Căci cine a cunoscut gândul Domnului? Sau, cine sfetnicul Lui s-a făcut? 35 Sau, cine I-a dat întâi, spre a fi plătit înapoi? 36 Căci din El și prin El și pentru El sunt toate. A Lui să fie slava pentru totdeauna, amin!

Secțiunea finală este o doxologie prin care apostolul își mărturisește uimirea pe care o are atunci când contemplează judecățile și căile Domnului. Privind la dreptatea pe care Dumnezeu o revarsă, prin Hristos, peste oameni din orice popor, și la credincioșia cu care El Își ține promisiunile făcute lui Israel, Pavel recunoaște într-un imn de adorare că “Din El și prin El și pentru El sunt toate lucrurile.”

33. +W ba,qoj plou,tou kai. sofi,aj kai. gnw,sewj qeou. Gândul acesta exprimă profunditate și imensitate. Cele trei genitive depind toate de ba,qoj. Plou,tou se referă probabil la abundența harului, milei și bunătății lui Dumnezeu (conform cu versetele 31-32). Prin sofi,aj se are în vedere uimitoarea înțelepciune cu care Dumnezeu include în planul Său acțiunile indivizilor/națiunilor ca mijloace prin care să-și atingă scopurile și să aducă mântuirea oamenilor. Gnw,sewj posibil să indice perspectiva generală pe care o are Dumnezeu asupra tuturor acțiunilor indivizilor/națiunilor, precum și iubirea lui Dumnezeu care alege (1Co.8.3, 13.12, Gl.4.9, 2Tm.2.19).

w`j avnexerau,nhta ta. kri,mata auvtou/ kai. avnexicni,astoi ai` o`doi. auvtou. Pasajul direcționează atenția asupra caracterului tainic și inscrutabil al judecăților și căilor lui Dumnezeu. Kri,mata semnifică aici decretele care hotărăsc scopurile harului divin, executarea judecăților lui Dumnezeu, iar o`doi, metodele prin care El Își atinge scopul, deci lucrările și faptele Sale. Adjectivele avnexerau,nhta și avnexicni,astoi relevă faptul că judecățile și căile lui Dumnezeu pot fi înțelese doar în recunoașterea faptului că sunt ale lui Dumnezeu și că trebuie o atitudine de smerenie înaintea lor.

34-35. ti,j ga.r e;gnw nou/n kuri,ouÈ h' ti,j su,mbouloj auvtou/ evge,netoÈ h' ti,j proe,dwken auvtw/|( kai. avntapodoqh,setai auvtw/|. Avem aici o serie de trei întrebări retorice aduse ca dovadă a impenetrabilității planurilor divine și care își găsesc răspunsul în versetul 36. Versetul 34 reproduce Is.40.13, exprimând înțelepciunea transcendentă și aseitatea lui Dumnezeu. Versetul 35 este un citat din Iov 41.11, prin care se subliniază “imposibilitatea omului de a-L îndatora pe Dumnezeu.” Probabil Pavel face aluzie aici la atitudinea iudeilor care, printr-o înțelegere defectuoasă a legii credeau că pot pune limite milei lui Dumnezeu. Apostolul revendică deplina libertate a lui Dumnezeu de a acționa în istorie potrivit voii Sale și insistă asupra harului care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu de la început la sfârșit.

36. o[ti evx auvtou/ kai. diV auvtou/ kai. eivj auvto.n ta. pa,nta\ auvtw/| h` do,xa eivj tou.j aivw/naj( avmh,n. [Oti arată că ceea ce urmează constituie un suport și o explicație a ceea ce s-a spus în versetele 33-35. Pavel afirmă aici trei caracteristici ale lui Dumnezeu vis-a-vis de creația Sa: “El este Creatorul, Susținătorul și Conducătorul, și Scopul tuturor lucrurilor.” Independența absolută a lui Dumnezeu și dependența totală a omului constituie un motiv întemeiat de laudă pentru apostol.

7. CONCLUZII FINALE

Așa cum s-a amintit în introducere, lucrarea aceasta își propune să clarifice concepția paulină de “popor al lui Dumnezeu” din Romani 9-11. Deci, aici se încearcă stabilirea identității acelora care, potrivit învățăturii apostolului Pavel, constituie acest popor.

1. Israel. Înainte de toate, Israelul istoric este numit poporul lui Dumnezeu. Este vorba de toți iudeii, adică de descendenții fizici ai lui Avraam. Aceștia constituie Israelul etnic, națiunea din care făcea parte și Pavel, și care trece acum printr-o perioadă de criză datorită faptului că nu L-a acceptat pe Isus Hristos. Iudeii au ajuns să fie priviți ca vase ale mâniei divine și sunt într-o stare de împietrire, neînțelegând planul lui Dumnezeu. Totuși, despre ei se afirmă că sunt “israeliți” și că beneficiază de numeroase binecuvântări de la Dumnezeu, iar la finalul istoriei păcatele lor vor fi înlăturate și vor fi mântuiți. Aceasta pe baza faptului că binecuvântările și promisiunile făcute strămoșilor lor de către Dumnezeu sunt irevocabile și încă demne de crezare.

2. Rămășița. Numită și “Israelul din Israel,” “sămânța,” “copiii lui Avraam,” rămășița este formată din acei iudei care au credința lui Avraam, care L-au primit pe Isus ca Mesia. Ei fac parte din Israelul etnic, dar nu sunt întregul Israel etnic, ci doar o mică parte. În această rămășiță care calcă pe urmele lui Hristos, se împlinesc promisiunile făcute patriarhilor și se concentrează adevărații copii ai lui Dumnezeu (cei care s-au relaționat la Dumnezeu prin har) din cadrul Israelului etnic. Ea joacă un rol foarte important și în ce privește mântuirea neamurilor, deoarece “mântuirea vine de la iudei.” Rămășița constituie nucleul în jurul căruia se formează Biserica (care cuprinde și neamurile), deoarece prin ea primesc creștinii neevrei binecuvântările și promisiunile patriarhilor.

3. Neamurile. Neamurile, numite în timpurile din vechime “Lo-Ruhama” și “Lo-Ami,” sunt acum privite ca popor al lui Dumnezeu prin harul dat în Isus Hristos. Este cert că nu fiecare persoană dintre neevrei va fi mântuită, însă planul lui Dumnezeu arată că mila Sa nu este păstrată exclusiv pentru iudei, ci este deschisă acum și pentru neamuri. Neamurile sunt datoare iudeilor pentru mântuirea primită. Ele nu pot beneficia de binecuvântările lui Israel decât în măsura în care se alătură rămășiței, pentru a forma Biserica. Pentru a fi parte a poporului lui Dumnezeu, neevreii au fost “altoiți” în măslinul care este Israel.

4. Biserica. Acest termen nu este folosit explicit în capitolele 9-11, însă se fac numeroase referiri la el. Biserica nu este un nou popor al lui Dumnezeu. Ea include rămășița lui Israel și neevreii credincioși. Biserica poate fi identificată cu toți aceia care L-au mărturisit și care-L vor mărturisi pe Hristos ca Mântuitor, iudeii și neevreii lipsiți de credință fiind excluși din această comunitate.

5. Poporul lui Dumnezeu. În primul rând, Israelul etnic este poporul lui Dumnezeu, pe baza darurilor și promisiunilor făcute patriarhilor. În al doilea rând, Israelul selectiv/promisiunii este adevăratul popor al lui Dumnezeu, deoarece el a fost ales și păstrat prin har de către Dumnezeu de-a lungul istoriei. În al treilea rând, Biserica este poporul lui Dumnezeu, dar Biserica înțeleasă ca fiind comunitatea formată din rămășiță și neamurile credincioase. Și, în al patrulea rând, poporul lui Dumnezeu va fi comunitatea formată din tot Israelul mântuit și din marele număr de neevrei care se vor mai converti. Se poate vorbi prin urmare, de mai multe cercuri care au toate același centru, pe Hristos: patriarhii, Israelul etnic, rămășița, neamurile credincioase, tot Israelul și toți oamenii (nu fiecare individ, ci iudei și neamuri).

Întrebarea care se pune este dacă se poate vorbi despre existența unuia sau a două popoare ale lui Dumnezeu. Pavel lasă deschisă posibilitatea ca Israelul etnic să fie considerat poporul lui Dumnezeu chiar dacă, în același timp, pare să limiteze poporul lui Dumnezeu doar la creștinii evrei și neevrei. Aceasta nu înseamnă că există două popoare ale lui Dumnezeu. Se poate spune că, din perspectiva rolului istoric, Israelul etnic a fost, este (prin rămășița care stă la baza Bisericii) și va fi (la finalul istoriei) poporul lui Dumnezeu. Însă din perspectiva mântuirii, cei care au format poporul lui Dumnezeu ca oameni mântuiți, au fost întotdeauna cei care au crezut în Dumnezeu/Hristos: patriarhii, rămășița, neamurile credincioase și, în viitor, tot Israelul. Deci, atât din perspectiva rolului istoric (Biserica, prin care Dumnezeu lucrează acum, crește “în măslin”, iar neevreii sunt chemați a fi adevărații iudei), cât și din perspectiva mântuirii (mântuirea Israelului etnic are acum loc, într-un mod simbolic, în rămășiță), se poate vorbi de un singur popor al lui Dumnezeu: Israel.

BIBLIOGRAFIE

1. Comentarii

Barrett, C. K., Reading Through Romans, SCM, London, 1977

Barton, Bruce B., Veerman, David R., Wilson, Neil, Romans, Tyndale House, Wheaton,

1992

Briscoe, D. Stuart, Romans, Word Books, Waco, 1982

Bruce, F. F., The Letter of Paul to the Romans, IVP, leicester, 1989

Brunner, Emil, Epistola către Romani, Lumina Lumii, Paris, 1992

Cranfield, C. E. B., The Epistle to the Romans, vol.2, T&T, Clark, Edinburgh, 1990

De Haan, Richard W., The World on Trial, Studies in Romans, Zondervan, Grand Rapids,

1970

Dunn, James D. G., Romans 9-16, Word Books, Dallas, 1988

Edwards, James R., Romans, Hendrickson, Peabody, 1992

Fitzmyer, Joseph A., Romans, Doubleday, New York, 1993

Godet, Frederic Louis, Commentary on Romans, Kregel, Grand Rapids, 1977

Haldane, Robert, Epistle to the Romans, MacDonalds, Mac Dill, 1958

Hendricksen, William, Exposition of Paul’s Epistle to the Romans, Baker Books, Grand

Rapids, 1989

Johnson, Alan F., The Freedom Letter, Moody, Chicago, 1974

Kaylor, R. David, Paul’s Covenant Community: Jew and Gentile in Romans, John Knox,

Atlanta, 1988

Lenski, R. C. H., St. Paul’s Epistle to the Romans, Wartburg, Columbus, 1945

Moo, Douglas J., The Epistle to the Romans, Eerdmans, Grand Rapids, 1996

Morris, Leon, The Epistle to the Romans, Eerdmans, Grand Rapids, 1988

Moule, H. C. G., Studies in Romans, Kregel, Grand Rapids, 1977

Mounce, Robert H., Romans, Broadman&Holman, Nashville, 1995

Murray, John, The Epistle to the Romans, vol.2, Eerdmans, Grand Rapids, 1977

Nygren, Anders, Commentary on Romans, Muhlenberg, Philadelphia, 1949

Phillips, John, Exploring Romans, Moody, Chicago, 1978

Robinson, John A. T., Wrestling with Romans, SCM, London, 1979

Schelkle, Karl Hermann, The Epistle to the Romans, Herder&Herder, New York, 1964

Stifler, James M., The Epistle to the Romans, Moody, Chicago, 1960

Stott, John R. W., Epistola lui Pavel către Romani, Logos, Cluj-Napoca, 2000

Wedderburn, A. J. M., The Reasoms for Romans, T&T Clark, Edinburgh, 1988

Wuest, Kenneth S., Romans in the Greek New Testament, Eerdmans, Grand Rapids, 1989

2. Alte scrieri

Alexander, “Abraham”, în: New Dictionary of Biblical Theology, Alexander, T. D.,

Rosner, B. S., ed., IVP, Leicester, 2000

Arndt, W. F., Gingrich, F. W., A Greek-English Lexicon of New Testament and Other

Early Christian Literature, University of Chicago, Chicago, 1979

Barth, Karl, Church Dogmatics, II.2., T&T Clark, Edinburgh, 1994

Baxter, A. G., Ziesler, J. A., “Paul and Arboriculture”, în: Journal for the Study of the

New Testament, Issue 24, June 1985

Behm, Johannes, “Diaqh/kh”, în: Theological Dictionary of the New Testament, Kittel,

G., Friedrich, G., ed., Eerdmans, Grand Rapids, 1964, Logos Library System

Beker, J. Christiaan, Paul the Apostle, T&T Clark, Edinburgh, 1980

Bockmuehl, Markus, “1QS and Salvation at Qumran”, în: Justification and Variegated

Nomism, vol.1, Carson, D. A., O’Brien, P. T., Mohr Siebeck, Tubingen, 2001

Brauch, Manfred T., Hard Sayings of Paul, IVP, Downers Grove, 1989

Bruce, F. F., Paul, the Apostle of the Heart Set Free, Eerdmans, Grand Rapids, 1977

Bruce, F. F., “Israelul lui Dumnezeu”, în: Dicționar Biblic, Douglas, J. D., ed., Cartea

Creștină, Oradea, 1995

Campbell, W. S., “Israel”, în: Dictionary of Paul and His Letters, Hawthorne, G. F.,

Martin, R. P., ed., IVP, Downers Grove, 1993, Logos Library System

Campbell, W. S., “The Freedom and Faithfulness of God in Relation to Israel”, în:

Journal for the Study of the New Testament, Issue 13, October 1981

Cosgrove, Charles H., “Rhetorical Suspense in Romans 9-11: A Study in Polyvalence

and Hermeneutical Election”, în: Journal of Biblical Literature, vol.115, no.2,

Summer 1996

De Lacey, D. R., “Gentiles”, în: Dictionary of Paul and His Letters

Donaldson, Terence L., “Riches for the Gentile (Rom.11.12): Israel’s Rejection and

Paul’s Gentile Mission”, în: Juornal of Biblical Literature, vol.112, no.1, Spring 1993

Donaldson, Terence L., “Israelite, Convert, Apostle to the Gentiles: The Origin of Paul’s

Gentile Mission”, în: The Road from Damascus, Longenecker, R. N., ed., Eerdmans, Grand Rapids, 1997

Dodd, Brian J., The Problem with Paul, IVP, Downers Grove, 1996

Dunn, James D. G., The Theology of Paul the Apostle, T&T Clark, Edinburgh, 1998

Elliot, M. W., “Remnant”, în: New Dictionary of Biblical Theology

Elwell, W. A., “Election and Predestination”, în: Dictionary of Paul and His Letters

Gutbrod, Walter, “VIsrah,l”, în: Theological Dictionary of the New Testament

Harris, Murray J., Jesus as God, The New Testament Use of Theos in Reference to Jesus,

Baker Book, Grand Rapids, 1992

Hay, David M., “Philo of Alexandria”, în: Justification and Variegated Nomism

Keener, Craig S., The IVP Bible Background Commentary – New Testament, IVP,

Downers Grove, 1993, Logos Lybrary System

Longenecker, Richard N., Paul, Apostle of Liberty, Baker Books, Grand Rapids, 1977

Myers, Charles D., “Epistle to the Romans”, în: The Anchor Bible Dictionary, vol.5,

Freedman, D. N., ed., Doubleday, New York, 1992

Patte, Daniel, Paul’s Faith and the Power of the Gospel, Fortress, Philadelphia, 1983

Ridderbos, Herman, Paul, An Outline of His Theology, Eerdmans, Grand Rapids, 1975

Ryken, Leland, Wilhoit, J. C., Longman III, T., ed., Dictionary of Biblical Imagery, IVP,

Downers Grove, 1998

Sanders, E. P., Paul and Palestinian Judaism, SCM, London, 1977

Sanders, E. P., Paul, OUP, Oxford, 1991

Sandmel, Samuel, Judaism and Christian Beginnings, OUP, New York, 1978

Schreiner, Thomas R., Paul, Apostle of God’s Glory in Christ, IVP, Downers Grove,

2001

Schreiner, Thomas R., “Election”, în: New Dictionary of Biblical Theology

Schrenk, Gottlob, “ vEklegw”, în: Theological Dictionary of the New Testament

Schrenk, Gottlob, “Leimma”, în: Theological Dictionary of the New Testament

Stegner, William Richard, “Romans 9.6-29 – A Midrash”, în: Journal for the Study of the

New Testament, Issue 22, October 1984

Wenham, David, Paul, Follower of Jesus or Founder of Christianity?, Eerdmans, Grand

Rapids, 1995

Williams, Sam K., “The ‘Righteousness of God’ in Romans”, în: Journal of Biblical

Literature, vol.99, no.2, June 1980

Williamson, P. R., “Covenant”, în: New Dictionary of Biblical Theology

Wright, N. T., The Climax of the Covenant, T&T Clark, Edinburgh, 1991

Wright, N. T., The New Testament and the People of God, SPCK, London, 1996

Ziesler, John A., Pauline Christianity, OUP, Oxford, 1990