. Orientari ALE Eclesiologiei Secolului Xxi

CUPRINS:

INTRODUCERE………………………………………………………………….3

1. BISERICA TEHNOCENTRICĂ………………………………………………5

1.1. Metodologia și fundamentul doctrinei bisericii tehnocentrice……….6

1.2. Natura bisericii în concepția lui Rick Warren……………………..….9

1.3. Tehnica prin care se constituie biserica tehnocentrică………….……12

1.4. Tehnica prin care se transformă oamenii…………………………….17

1.5. Tehnica prin care sunt atrași oamenii………………………………..19

1.6. Tehnica de zidire a bisericii…………………………………….……24

1.7. Concluzii preliminare………………………………………..………28

2. BISERICA ANTROPOCENTRICĂ………………………………………….30

2.1. Definiția bisericii antropocentrice…………………………….…….31

2.2. Antropologia: centrul eclesiologiei………………………………….35

2.3. Apologetica bisericii antropocentrice……………………………….41

2.4. Teologia bisericii antropocentrice…………………………………..46

2.5. Umanul: realitatea ultimă a bisericii…………………………………50

2.6. Concluzii preliminare………………………………………………..55

3. BISERICA TEOCENTRICĂ SAU TRINITARIANĂ………………………..57

3.1. Definirea bisericii trinitariene………………………………….……58

3.2. Bazele unei eclesiologii soteriologice trinitariene…………………..63

3.3. Corespondența analogică dintre biserică și Trinitate…………..……67

3.4. Structurarea bisericii după modelul relațiilor trinitariene…………..72

3.5. Catolicitatea bisericii trinitariene………………………..………….78

3.6. Concluzii preliminare………………………………………….……81

CONCLUZII …………..……………………………………….……………….….84

BIBLIOGRAFIE…………………………………………….……………………89

INTRODUCERE

Teologia sistematică contemporană, ca orice altă disciplină academică, oferă o varietate de teme. Cele care au atras atenția în mod special teologilor sunt: pneumatologia și eclesiologia. În mod semnificativ, aceste două teme duc la clasificarea teologilor în unele categorii. Ceea ce ne interesează în lucrarea de față este eclesiologia.

Teologia recentă prezintă eclesiologia ca pe o temă separată de celelalte doctrine și ca pe una de sine stătătoare. În Evul Mediu nu s-a vorbit despre eclesiologie ca despre un subiect separat. Prima tratare separată a doctrinei despre biserică a avut loc după secolul al XV-lea. Până atunci s-au spus multe despre ea, dar nu a fost tratată ca subiect separat, fiind asociată cu pneumatologia, cristologia și crezul patristic. Primii care au tratat eclesiologia separat de celelalte doctrine au fost Johann de Ragusa și John de Tarquemada, iar în perioada reformei pot fi amintiți: Melanchthon și Calvin.

Rațiunea pentru un astfel de interes față de biserică, în zilele noastre poate fi socotit un contraatac pretins împotriva doctrinei bisericii, cu privire la răspândirea individualismului vestic și creșterea lui pe întregul Mapamond. Postmodernismul nu vorbește despre o chemare colectivă a bisericii, nici despre termenul ,,ekklesia” din Evanghelia după Matei (16:18 ,,și pe această piatră voi zidi eclesia Mea, și porțile locuinței morților nu o vor birui”), ci despre un termen încărcat cu mai multe conotații defavorizante, de la autoritarism la constrângere și apoi la antichitarianism. Alții susțin cauza mișcării ecumenice ca stând la baza creșterii interesului față de această temă.

Oricare ar fi motivele care au dus la declanșarea unui interes așa de mare față de eclesiologie, noi, în această lucrare, ne vom aventura înspre orientările eclesiale ale secolului XXI și ne vom concentra studiul asupra teologiei evanghelice. Ne vom uita la trei orientări sau tendințe eclesiologice din lumea evanghelică contemporană.

Am selectat trei tipuri de eclesiologii pe care le vom prezenta și la care vom încerca să identificăm aspectele negative și pozitive. Aceste eclesiologii sunt susținute de trei teologi contemporani, din contextul evanghelic: Rick Warren, Bill Hybels și Miroslav Volf. Fiecare dintre ei prezintă câte un model de eclesiologie care s-a conturat în urma metodologiei folosite de ei și a influenței contextului.

În prima parte a acestei lucrări, vom prezenta eclesiologia susținută de Rick Warren. Această eclesiologie este orientată înspre programe și este numită tehnocentrică, iar scopul ei final este creșterea numerică a bisericii.

În a doua parte a lucrării de față, vom prezenta eclesiologia fundamentată de Bill Hybels. Această eclesiologie este orientată înspre ființa umană, care are nevoie de împlinire, și preconizează ca, în urma împlinirii tuturor capriciilor acesteia, ea se va converti.

În a treia parte, vom prezenta eclesiologia lui Miroslav Volf. Această eclesiologie este ancorată într-o analogie cu Sfânta Treime, de aceea am și numit-o eclesiologie teocentrică sau trinitariană.

Dacă facem o incursiune în teologia sistematică despre eclesia, vom observa că pe parcursul anilor această doctrină s-a dezvoltat tot mai mult. Din această cauză, ea poate fi abordată din punct de vedere istoric (observând dezvoltarea ei până în contemporaneitate), din punct de vedere metodologic (observând accentele puse pe anumite aspecte, în detrimentul altora) și din punct de vedere contextual (observând influența culturală asupra bisericii care întotdeauna a încercat să o înghită).

Metodologia care va sta la baza identificării aspectelor negative și pozitive ale celor trei tendințe este o perspectivă unitară despre biserică, din punct de vedere biblic. Vom privi unitar biserica, deoarece nu putem vorbi despre un singur aspect al bisericii, pentru a nu-i minimaliza identitatea și pentru a nu neglija celelalte aspecte.

Scopul acestei lucrări nu este pentru a adăuga încă o lucrare despre doctrina bisericii și nici pentru că nu s-a scris suficient despre acest subiect. Scopul acestei lucrări este pentru a observa tendințele și orientările teologiei despre biserică. Cunoscând aceste orientări, vom putea să discernem mai bine care biserică este adevărată și care nu, având ca bază a eclesiologiei adevărate, Biblia.

1. BISERICA TEHNOCENTRICĂ

Primul tip de biserică asupra căruia ne vom concentra atenția este biserica tehnocentrică. Rick Warren, după ce a absolvit Seminarul Teologic Baptist Southwestern, din Forth Worth, Texas, 1980, s-a mutat în California, pentru a începe în sufrageria apartamentului său biserica Saddleback. După cincisprezece ani, această biserică a ajuns să fie recunoscută drept biserica cu cea mai rapidă creștere numerică din istoria Americii, datorită tehnicilor pe care le-a folosit.

Warren a ajuns să contureze o eclesiologie tehnică, deoarece el privește Biserica doar din punct de vedere local, uman și istoric. Astfel, el luptă pentru separarea caracterului local al bisericii de cel universal, a caracterului uman de cel divin și a caracterului istoric de cel escatologic. Se observă această perspectivă din afirmații precum:

Cele mai mari biserici din istoria creștinismului există în prezent… Cu toate că istoria acestor biserici este entuziasmantă, eu cred că cele mai mari biserici urmează să fie construite.

Dar, privind biserica din punct de vedere biblic, în teologie nu putem separa caracterul ei universal de cel local. Pavel vorbește despre Biserica lui Cristos atât din punct de vedere local, cât și din punct de vedere universal, uman și divin, istoric și escatologic, fără să le separe. Nu putem despărți cele două aspecte ale bisericii, deoarece ar rezulta două entități diferite. Una ar deveni organizație, iar cealaltă ar fi în întregime dincolo de noi, transcendentă. ,,Biserica este un organism local-universal, divino-uman și istorico-escatologic.” Ignațiu spunea: ,,Biserica este trup și spirit.”

Nu trebuie să facem greșeala de a nu considera biserică locală și universală orice biserică, indiferent de mulțimea membrilor ei. Când rostim termenul ,,biserică” trebuie să ne gândim atât la aspectul local, cât și la cel universal. Craig Van Gleder surprinde acest aspect dual al Bisericii în cartea sa ,,The Essence of the Church”, când afirmă:

Biserica este mai mult decât ceea ce vedem, mai mult decât o organizație umană. Biserica trăiește în lume ca intreprinderea lui Dumnezeu, dar ea este în același timp poporul lui Dumnezeu chemat și răscumpărat. Este poporul lui Dumnezeu chemat de Duhul lui Dumnezeu. Este o organizație socială și o comunitate spirituală. Aceasta este dualitatea din natura Bisericii pe care trebuie să o înțelegem… Aceasta este dualitatea inseparabilă din natura bisericii.

În sumar, putem spune că Rick Warren în conturarea eclesiologiei pornește de la respingerea acestei dualități necesare și reale și, astfel, nu consideră biserica un organism localo-universal, divino-uman, istorico-escatologic. El o vede ca fiind doar un organism local, istoric și uman, ceea ce duce la ideea că Biserica este o altă organizație din lume.

În continuare vom privi la metodologia și fundamentul bisericii tehnocentrice, apoi la natura ei, la tehnica prin care se constituie biserica tehnocentrică, la tehnica prin care se transformă oamenii, la tehnica prin care sunt atrași oamenii, la tehnica de zidire a bisericii și la urmă, vom prezenta câteva concluzii preliminare.

1.1. Metodologia și fundamentul doctrinei bisericii tehnocentrice

Presupozițiile de la care pornește Warren și pe care își fundamentează eclesiologia sunt foarte importante de menționat, deoarece ele ne vor ajuta să înțelegem mai bine tipul de biserică pe care îl propune pentru secolul XXI. Aceste presupoziții sunt: baza metodologiei și fundamentul doctrinei bisericii tehnocentrice.

Prima presupoziție este că ,,Dumnezeu creează valuri de trezire spirituală,” iar aceste valuri sunt universal valabile, în orice loc și în același timp. Este cea mai deosebită perioadă din istoria Bisericii. Lucrarea Duhului Sfânt este experimentată fără precedent. Se întorc la Dumnezeu mai mulți oameni decât în oricare alt moment din istorie.

Însă, noi trebuie să ținem cont că aceste afirmații sunt doar părerile relative ale lui Warren pe care nu putem să le considerăm o bază în abordarea eclesiologiei. Noi afirmăm ,,Sola Scriptura, ca fundament al unei eclesiologii biblice.”

A doua presupoziție pe care Warren își fundamentează eclesiologia este aceea că ,,noi avem responsabilitatea să recunoaștem modul în care lucrează Dumnezeu, să recunoaștem valul Duhului Sfânt și să profităm de el.” Noi trebuie să fim echipați în mod corespunzător și să fim cât mai îndemânatici în utilizarea valurilor de creștere, în urma cărora Dumnezeu, ca răsplată, ne va trimite mai multe valuri. Biserica secolului XXI trebuie să fie dedicată în întregime creșterii numerice prin convertire.

Dar, în contrast cu ceea ce spune Warren, noi nu putem recunoaște modul în care lucrează Dumnezeu (Io. 3:8) și, mai mult decât atât, nu putem manipula pe Duhul Sfânt. A doua presupoziție, că în urma pregătirii Dumnezeu ne va trimite mai multe valuri, nu se sincronizează cu prima presupoziție, aceea că valurile există deja în mod universal. Putem observa o abordare contradictorie.

O altă presupoziție este bazată pe textul din 1Corinteni 3:6, care spune că Dumnezeu lucrează împreună cu omul. Este un fel de parteneriat.

Dar nu putem vorbi despre un parteneriat între om și Dumnezeu, ci despre omul care slujește lui Dumnezeu, deoarece slujitorul nu este egal cu Stăpânul și nici lucrarea pe care ei o fac. Această slujire voluntară nu te face partener cu Dumnezeu, ci rob. ,,Dumnezeu este mai presus de abilitățile, meritele și darurile oamenilor.” Trecerea de la timpul aorist (,,Eu am plantat, Apolo a udat”), la imperfectul continuu (,,Dumnezeu face să crească”) este foarte importantă. Aceasta arată că misionarii vin și trec, dar Dumnezeu lucrează fără întrerupere. Prin urmare, slujitorii nu sunt parteneri cu Dumnezeu și nici coegali cu El, ci sunt niște unelte folosite de El (cf. Fapte 9:15).

În alt rând, Warren presupune că, dacă identifici principiile și metodele pe care le folosește Dumnezeu pentru a crește numeric și le aplici în societate, creșterea se va produce natural. El argumentează cu textul din Coloseni 2:19.

Dar omul nu poate să identifice modul lui Dumnezeu de a lucra și este o mare greșeală să spunem că putem să spionăm acțiunile și metză Dumnezeu (Io. 3:8) și, mai mult decât atât, nu putem manipula pe Duhul Sfânt. A doua presupoziție, că în urma pregătirii Dumnezeu ne va trimite mai multe valuri, nu se sincronizează cu prima presupoziție, aceea că valurile există deja în mod universal. Putem observa o abordare contradictorie.

O altă presupoziție este bazată pe textul din 1Corinteni 3:6, care spune că Dumnezeu lucrează împreună cu omul. Este un fel de parteneriat.

Dar nu putem vorbi despre un parteneriat între om și Dumnezeu, ci despre omul care slujește lui Dumnezeu, deoarece slujitorul nu este egal cu Stăpânul și nici lucrarea pe care ei o fac. Această slujire voluntară nu te face partener cu Dumnezeu, ci rob. ,,Dumnezeu este mai presus de abilitățile, meritele și darurile oamenilor.” Trecerea de la timpul aorist (,,Eu am plantat, Apolo a udat”), la imperfectul continuu (,,Dumnezeu face să crească”) este foarte importantă. Aceasta arată că misionarii vin și trec, dar Dumnezeu lucrează fără întrerupere. Prin urmare, slujitorii nu sunt parteneri cu Dumnezeu și nici coegali cu El, ci sunt niște unelte folosite de El (cf. Fapte 9:15).

În alt rând, Warren presupune că, dacă identifici principiile și metodele pe care le folosește Dumnezeu pentru a crește numeric și le aplici în societate, creșterea se va produce natural. El argumentează cu textul din Coloseni 2:19.

Dar omul nu poate să identifice modul lui Dumnezeu de a lucra și este o mare greșeală să spunem că putem să spionăm acțiunile și metodele lui Dumnezeu, deoarece El lucrează când într-un fel, când în altul. Această presupoziție propune o perspectivă a lucrării lui Dumnezeu prea simplă și prea mecanică sau tehnică (aplici metodele și minunea se face pe loc).

Textului din Coloseni 2:19 este interpretat ca și cum s-ar referi la creșterea numerică și nu se urmărește intenția autorului. Comentatorii Noului Testament sunt de acord spunând că textul se referă la metafora ,,trupului lui Christos”. Luat în context, Pavel îi îndeamnă pe coloseni să se țină de învățăturile pe care deja le-au primit, astfel se țin de Christos, care este Capul bisericii. De aceea, putem observa reducerea identității eclesiologiei doar la aspectul evanghelizării, ceea ce sugerează o eclesiologie reducționistă și imanentă.

În ultimul rând, Rick Warren presupune că sănătatea sau boala bisericii este dată de creșterea sau stagnarea ei din punct de vedere numeric. Dar, se pare că din punct de vedere biblic sănătatea bisericii nu este dată de creșterea numerică, ci de creșterea spirituală (cf. 2Cor. 9:10). Niciunde nu aflăm în Scriptură porunca ,,să creșteți numeric”, deoarece aceasta este un rezultat al creșterii spirituale a bisericii și al lucrării lui Dumnezeu (cf. Fapte 2:46-47). Creșterea numerică nu este în mod implicit necesară. Nu totdeauna biserica va crește dacă este sănătoasă, după cum nici biserica ce are rata de creștere cea mai mare nu este întotdeauna sănătoasă. Comunitatea lui Dumnezeu din vremea lui Noe nu a crescut nici măcar cu un membru prin evanghelizare (Gen. 6-7). Biserica tradițională are mult mai mulți membri, dar asta nu înseamnă că este sănătoasă. Uneori pe calea îngustă sunt puțini (cf. Mt. 7:13-14), alteori sunt mai mulți (cf. Fapte 2:41). Dumnezeu lucrează cum vrea El.

Scopul scrierii unei astfel de teologii este recomandat numai celor care doresc să crească o biserică din punct de vedere numeric, nu ni se specifică alt scop. Scopul acestei teologii este de a arăta: ,,cum să câștigi societatea pentru Christos, printr-un mesaj care transfomă și prin metode contemporane, fără să compromiți mesajul Evangheliei.”

În concluzie, putem spune că Rick Warren își fundamentează eclesiologia pe propriile presupoziții umane și biblice distorsionate. Însă, orice doctrină trebuie să fie fundamentată pe afirmații biblice. Metodologia și hermeneutica lui este una postmodernă, deconstructivistă. Nu ține cont de intenția autorului atunci când interpretează unele texte.

1.2. Natura bisericii în concepția lui Rick Warren

Definirea eclesiologiei lui Warren se datorează celor doi teologi, Donald McGravan și Criswell, care au exercitat o influență deosebită prin scrieri și, respectiv, prin exemplul bisericii.

În primul rând, Biserica este rezultatul unei viziuni pe care o are un om. ,,Viziunea este capacitatea umană de-a vedea în viitor, dar este totodată și abilitatea de a evalua corect schimbările curente și de a profita de ele.”

Însă, ,,biserica lui Christos nu este rezultatul unei viziuni umane,” ci este lucrarea Duhului Sfânt și a lui Christos, împreună cu Tatăl. ,,Biserica este creația misterioasă a lui Dumnezeu, plantată ca popor al Lui în lume.” Este ființa ființată de Domnul Isus (cf. Mt.16:18, ,,Eu voi zidi Biserica Mea”). ,,Isus Christos Însuși clădește Biserica prin chemarea poporului Său la El.” Tomas Aquinas susține că sufletul Bisericii este Duhul: ,,principiul fundamental al bisericii este Duhul ca suflet înființator și animator.”

În al doilea rând ,,Biserica sănătoasă se definește prin capacitatea ei de a trimite misionari.” Misiunea de evanghelizare, extinsă la necreștini prin metoda ,,din ușă în ușă”, se rezumă doar la politețe, politețea fiind înțeleasă ca un interes față de nevoile și problemele lor.

Ceea ce afirmă Warren despre Biserică este adevărat. Biserica este comunitatea umană misionară care proclamă Evanghelia. Una dintre funcțiile bisericii este evanghelizarea. Evanghelizarea este o misiune față de lume. ,,Lucrarea evanghelistică a propovăduirii Evangheliei este misiunea primară pe care Biserica o are față de lume” (cf. Mt. 28:19). Dar, evanghelizarea în afară, la necreștini, nu înseamnă să asculți numai problemele oamenilor, cum susține Warren, ci înseamnă să le proclami Evanghelia lui Christos cel răstignit.

În al treilea rând, Biserica este definită prin lucrarea din interiorul ei, care este determinată de părerile necredincioșilor ,,evanghelizați”: ,,În sfârșit! O biserică nouă pentru cei care au renunțat la serviciile bisericii tradiționale” exclamă Warren și explică în continuare felul de biserică, conceput din părerile lor.

Warren propune o eclesiologie fabricată de mintea umană, păcătoasă, tocmai pentru a atrage oamenii. Dar Biserica nu este produsul minții umane și ea nu trebuie să se conformeze plăcerilor și dorințelor oamenilor, deși trăim vremurile în care oamenii văd adevărul prin prisma plăcerilor lor (cf. 2Tim. 4:3). Deși trăim în postmodernism, nu trebuie să permitem ca acest curent să afecteze Biserica, ci trebuie să ne împotrivim lui.

Se pare că Warren a fost afectat de fenomenul postmodern, de aceea aplică sintagma care îl caracterizează pe omul postmodern (,,merge orice”), iar alegerile le face după ,,principiul plăcerii,” și recunoaște că nu mai există absoluturi în biserică, ,,singurul absolut recunoscut de omul postmodern fiind toleranța.”

În al patrulea rând, Biserica sănătoasă se concentrează asupra asimilării de membri. Aceasta presupune să le oferi membrilor ceea ce în altă parte nu li se oferă: programe și Vestea Bună. Dacă nu ai ceva ce îl interesează pe necreștin, atunci nu-l vei câstiga. Necreștinul trebuie să fie atras de ceva.

Afirmația lui Warren că biserica trebuie să-i atragă pe oameni prin tot felul de programe se bazeaza pe analogia dintre Domnul Isus și biserică. El spune: ,,dacă Domnul Isus a atras oamenii la El, și biserica trebuie să atragă oameni.” Această afirmație este destul de periculoasă, deoarece scoate în evidență o biserică al cărei Cap este total transcendent. Din pricina aceasta biserica trebuie să atragă oamenii. Această afirmație înclină spre teologia Romano-Catolică, unde Cristos este total transcendent. Domnul Isus spunea: ,,și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii” (In. 12:32). El atrage oamenii la El pentru că este capul Bisericii (Ef. 5:23). În Luca 10:10-11 este descrisă o împărăție care se apropie de oameni (,,…totuși, să știți că Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi”), nu una care atrage oamenii în clădiri. Domnul Isus ne-a trimis în lume să evanghelizăm și, totuși, a lăsat posibilitatea să fim respinși. Biserica nu are capacitatea de a atrage oamenii. Această capacitate o are Domnul Isus, Tatăl și Duhul Sfânt. Iar oamenii nu trebuie să fie atrași de altceva, ci doar de Cuvântul lui Christos cel crucificat.

Warren nu este de acord cu cele de mai sus și contrazice textul biblic cu un alt text, spunând că la succes ajungi prin înțelepciune (Ecl. 10:10). Acest text este unul dintre cele mai dificile de înțeles, este scos din context și aplicat lucrării de convertire a oamenilor. Acest succes, care se datorează înțelepciunii, nu se referă la lucrarea pe care trebuie să o facem noi pentru a aduce cât mai mulți oameni la biserică sau la Christos, ci se referă la munca omului de zi cu zi prin care își câștigă existența pe pământ. Apostolul Pavel respinge înțelepciunea lumească din lucrarea lui Dumnezeu și face apel la nebunia propovăduirii crucii (cf. 1Cor. 1:18-29).

Pavel și-a propus să lase un singur lucru săpat în conștiința și în sufletele corintenilor: pe Isus Hristos și pe El răstignit, pentru ca credința lor să nu fie întemeiată pe o atractivă și înțelepciune omenească sterilă, ci pe puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu, adică pe Isus Hristos.

Atitudinea lui Warren ne sugerează că el dorește succes în creșterea numerică a bisericii prin orice mijloc, chiar compromițând mesajul Bibliei, atitudine pe care o neagă.

Creșterea numerică nu este scopul slujitorilor lui Dumnezeu, pe când la Warren este definitorie în stabilirea sănătății bisericii. Nu noi zidim biserica Domnului Isus. El spunea: ,,Eu… voi zidi biserica Mea și porțile Locuinței morților nu o vor birui!” (Mt. 16:18). Slujitorilor lui Dumnezeu nu li s-a încredințat această responsabilitate.

1.3. Tehnica prin care se constituie biserica tehnocentrică

Pentru ca o biserică să devină ,,o biserică adevărată” sau tehnică trebuie să ia în considerare șase aspecte ale tehnicii de constituire. Rick Warren propune câteva metode tehnice prin care o biserică poate deveni o biserică cu mulți membri.

Presupoziția nebiblică de la care pornește Warren în abordarea eclesiologiei este sloganul ,,biserica este condusă de ceva”, nu de Hristos. El spune:

Fiecare biserică este condusă de ceva. În spatele tuturor acțiunilor există o forță călăuzitoare, o presupunere dominantă, o convingere care direcționează. Aceasta poate fi nerostită, poate fi necunoscută multora, probabil că nu a fost niciodată votată în mod oficial, dar ea există și influențează fiecare aspect al vieții bisericii. Care este deci forța conducătoare din spatele bisericii tale?

Biserica poate fi condusă de tradiție (când schimbarea este considerată negativă, iar stagnarea este considerata stabilitate), de personalitatea liderului, iar nu de Dumnezeu (când pleacă liderul, biserica moare), de capital (când banul controlează lucrarea), de programe precum: școala duminicală, programul cu femeile, corul, tinerii etc., de clădiri în care se investește enorm, de evenimente ( prin planificare minuțioasă și de lungă durată), de oameni care caută adevărul și ale căror nevoi se urmăresc a fi satisfăcute. Pentru Warren, toate aceste tipuri de biserici nu sunt biblice, de aceea el propune un tip de biserică după paradigma biblică. Această biserică este numită ,,biserica condusă de scop sau viziune”. El spune: ,,Astăzi avem nevoie de biserici conduse de scop, nu de altă forță.”

Warren oferă un nou model de biserică, una condusă de scop, ca alternativă biblică, dar ea nu poate fi considerată biblică, deoarece Biserica biblică nu este condusă de scop, ci de Hristos, capul Bisericii, care îngrijește de ea. ,,Ea nu poate avea un alt cap conducător.” Efeseni 5:23-24, 29 spune astfel:

…Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Și, după cum biserica este supusă lui Hristos…. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag, ca și Hristos Biserica.

Al doilea aspect al tehnicii de constituire a bisericii tehnocentrice este temelia bisericii. Temelia Bisericii, pentru Warren, este scopul pe care se clădește, pe când, în concepția lui Pavel, temelia Bisericii este Hristos. Warren își argumentează teologia cu textul din 1 Corinteni 3:12-14, însă nu ia în considerare versetul 11, care explică Cine este temelia. Versetul 11 neagă inventarea unei temelii noi: ,,Căci nimeni nu poate pune o altă temelie, decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos.” Fundația este o persoană, nu un lucru, este Christos Cel predicat și învățat deja, este singura fundație posibilă, deja pusă și nu poate fi înlocuită și alterată. Biserica este fundamentată pe temelia apostolilor și a profeților (Efes. 2:20). Toată clădirea depinde de fundație. Isus Christos este fundația existenței Bisericii și a identității ei. Alte fundații nu fac decât să fie nesigură clădirea. Nici o altă fundație nu este în mod logic posibilă, cu excepția lui Christos, dacă construcția este într-adevăr Biserica lui Dumnezeu.

Ceea ce face Warren este că scoate câteva versete dintr-un text și își argumentează propria eclesiologie, ceea ce duce la înlocuirea temeliei Bisericii, care este Hristos, cu o altă temelie, care este scopul. În concepția lui, temelia corectă a unei biserici sănătoase este scopul.

Metoda prin care a ajuns la această temelie au fost următorii patru pași care definesc al treilea aspect al tehnicii de constituire. Primul pas este studiul Scripturii, folosind metodele pe care Warren le propune in cartea sa ,,Dynamic Bible Study Methodes” și cele din cartea lui Gene Mims ,,Principiile Împărăției pentru creșterea bisericii.” Al doilea pas este nevoia de a se răspunde la patru întrebări propuse de Warren, care se referă la partea istorico-umană a Bisericii: De ce există Biserica? Ce trebuie să fim? Ce trebuie să facem? Cum trebuie să facem? Al treilea pas este definirea în general, iar al patrulea se referă la condensarea scopurilor într-o singură frază. Această abordare va conduce la o definire redusă a eclesiologiei. Biserica va fi definită doar de cinci scopuri, și anume: evanghelizarea, închinarea, părtășia, maturitatea și slujirea. Această părere despre Biserică este influențată și de societatea lui Warren, a cărei doctrină este redusă doar la scopuri (Warren exemplifică aceasta în cuvintele: ,,Scopul parcului de distracți este să facă oamenii fericiți). El adoptă o paradigmă din societate și o aplică Bisericii.

Scopul bisericii…este de a-i aduce pe oameni la Isus și de a-i face membri în familia Lui, de a-i dezvolta spre o maturitate asemănătoare cu a Domnului Isus, de a-i echipa pentru slujirea din biserică și pentru misiune în lume, pentru glorificarea Numelui Lui Dumnezeu.

Motivul existenței Bisericii este scopul însuși. Nu există alt scop pentru Biserică în afara acestuia și nici ea nu există pentru altceva, idee care rezultă din eclesiologia warreniană.

Eclesiologia tehnocentrică tinde să rămână doar la scopurile istorice ale Bisericii. Ea se axează doar pe ceea ce este vizibil. Însă, în teologie, trebuie să fie luată în considerare și partea invizibilă a Bisericii. Martin Luther și Jean Calvin au susținut aspectul invizibil al Bisericii împotriva învățăturii Romano-Catolice, în concepția cărora Biserica a fost considerată doar o organizație vizibilă. Biserica invizibilă este Biserica pe care o vede Dumnezeu. Ea este universală și locală, sfântă și umană, spirituală și socială, una și mai multe, unită în diversitate.

Al patrulea aspect care duce la formarea unei eclesiologii tehnocentrice este comunicarea scopurilor congregației. Aceasta se va face prin folosirea Scripturii, simbolurilor, sloganelor, povestirilor, aspectelor specifice, pronumelor personale și afirmarea lor mereu. Este un aspect pozitiv al acestei eclesiologii deoarece există comunicare între membrii trupului lui Christos.

Organizarea bisericii se face pe baza scopurilor, ceea ce definește al cincilea aspect al tehnicii de constituire care duce la apariția bisericii tehnocentrice. Trebuie să existe o structură care să pună același accent pe toate cele cinci scopuri. Dacă nu există un echilibru, aceasta poate duce la biserici cum ar fi cea evanghelistică, cea care se închină, care are părtășie, care învață și care se ocupă cu lucrări sociale. Echilibrul va aduce sănătate trupului lui Cristos. Pentru aceasta se propune un proces de dedicare pe care oamenii trebuie să-l aplice. Există un cerc al dedicării de la o maturitate redusă la una ridicată, de la comunitate la nucleul bisericii. Comunitatea este nivelul de la care începi procesul; aici se află cei pe care trebuie să îi evanghelizezi. Al doilea nivel se referă la mulțimea care frecventează serviciile bisericii; iar adunarea, formată din membrii bisericii constituie următorul nivel. La al patrulea nivel se afla cei dedicați și ei urmăresc creșterea spirituală. Ultimul nivel este nucleul, cel mai profund nivel de dedicare, slujirea. Și acesta este un aspect pozitiv al organizării bisericii.

Scopurile trebuie să fie aplicate în fiecare domeniu al bisericii; ele constituie ultimul aspect care finalizează procesul de devenire a bisericii dintr-una simplă, într-o biserică tehnică. Trebuie să fie asimilați membrii prin atragerea necredincioșilor în clădirea bisericii. Biserica trebuie să crească din exterior spre interior. Programele trebuie concepute pentru ca fiecare să împlinească un scop; fiecărei grupe trebuie să-i corespundă câte un scop.

Dar, trebuie să amintim că cele cinci scopuri din Faptele Apostolilor 2: 41- 47 nu se referă la scopurile unor grupe ale bisericii ci, mai degrabă, la scopurile fiecărui membru al bisericii, contracarând ideea de grupă cu scop. Pronumele folosite evidențiază acest argument: cei ce, ei, fiecare, toți.

Scopul trebuie explicat, pus în practică pe grupe; angajarea de personal se face în funcție de scop; organizarea, predicarea, bugetul, planificările și evaluarea se fac în acord cu scopul. Scopul devine criteriul autentic prin care o biserică este definită. Oare atât să însemne biserica? Dacă numai atât, atunci biserica este o nouă organizație a secolului XXI. Biserica este puternică din punct de vedere organizatoric, dar nu din punct de vedere spiritual. Într-o asemenea biserică spiritualul devine secular, avem de-a face cu o secularizare totală a eclesiei.

1.4. Tehnica prin care se transformă oamenii

Biserica trebuie să aibă o țintă. ,,Niciodată o biserică nu poate câștiga pe toți oamenii pentru Christos. Este nevoie de tot felul de biserici pentru a câștiga pe toți oamenii.” Warren se referă la biserici care țintesc la o anumită categorie de oameni din societate: intelectuali, oameni de rând, manageri, grupuri etnice, tineri și bătrâni.

Optând pentru biserici organizate pe categorii sociale, Warren se abate de la biserica din Faptele Apostolilor, unde toți erau împreună, indiferent de clasa socială din care făceau parte. Totodată lovește în catolicitatea bisericii susținută de crezul apostolic. ,,Catolicitatea nu este un termen spațial care indică extinderea Bisericii peste toată suprafața pământului. El este o calitate intrinsecă, care a fost de la început și întotdeauna va fi potrivit pentru Biserică, independent de condițiile istorice în care spațiul și numărul ei pot fi mai mult sau mai puțin limitate. Termenul ,,catolic” a fost folosit de către părinții apostolici ca sinonim la ,,eclesia”, în stare să denote o nouă realitate care nu este parte a cosmosului, ci o totalitate mult mai absolută. Biserica există în lume, dar lumea nu poate să o conțină.”

Dr. George W. Peters susține poziția catolicității Bisericii când afirmă că Biserica este formată din familii:

Numai bisericile care sunt clădite din unități sociale de bază au sănătate adevărată și potențial de creștere rapidă și de extindere continuă. Întrebarea decisivă la înfințarea unei biserici nu este pe câți oameni îi interesează această lucrare, ci, mai degrabă, câte familii formează temelia bisericii. Bisericile care sunt bazate pe familii au potențial de a înflori.

Conciliul de la Constantinopole din 1872 condamnă termenii filetismului afirmând:

Acolo nu mai este Biserica Iudeilor sau a Grecilor, a Barbarilor sau a Sciților, acolo nu este Biserica robilor sau a oamenilor liberi, a bărbaților sau a femeilor. Acolo este numai Unul și întreg Christos, Capul ceresc al noii creații care ființează aici jos, Capul la care membrii unui Trup sunt în mod intim legați.

Datorită existenței a tot felul de categorii de oameni, există și metode diferite de evanghelizare. Biserica este cea care alege pentru evanghelizare grupul care i se potrivește, idee nebiblică adoptată din societate (radioul se adresează numai unor grupuri de oameni). Warren este de părere că oamenii caută într-o biserică oameni ca ei, de aceea biserica are șansa să câștige categorii de oameni care se află deja în biserică. El spunea: ,,Creșterea explozivă apare când tipul de oameni din comunitate se potrivește cu tipul de oameni care există deja în biserică și ambele să se potrivească cu păstorul.”

Ideile de mai sus susținute de către Warren nu pot fi acceptate, deoarece nu trebuie să dăm creditul sau meritul în ce privește evanghelizarea celor care domină biserica din punct de vedere demografic. Warren acordă membrilor tot creditul puterii de a atrage oameni, ceea ce nu este biblic. Motivul major care trebuie să atragă oamenii este Dumnezeu, nu membrii sau liderul.

Pentru a transforma oamenii în membri, Warren susține că trebuie să recunoști receptivitatea spirituală din comunitate. Pilda Semănătorului din Matei 13:3-23 ne spune că receptivitatea variază de la mai puțin receptivi până la mult mai receptivi. Warren este de părere că nu trebuie să ne pierdem vreme cu cei nereceptivi, ci trebuie să-i căutăm pe cei receptivi. Receptivii sunt cei în tranziție sau cei supuși diferitelor tensiuni. El propune să apelăm la cei sensibili care sunt forțați de circumstanțe, pentru a mări numărul de membri. Dar Biblia nu spune așa ceva. Pilda Semănătorului este interpretată într-un mod incorect. În versetele 11 și 12, Domnul Isus își exprimă motivația vorbirii în pilde (le vorbea așa ca să nu înțeleagă). Datoria semănătorului este acțiune de a arunca sămânța, nu de a cauta pământul bun, acesta poate fi cunoscut doar de Domnul. Sămânța trebuie aruncată în orice loc și în orice pământ, fără deosebire.

Prin dezvoltarea unei strategii bazate pe cinci principii de evanghelizare, numărul membrilor crește instantaneu. De aceea trebuie să cunoști informații despre ei, să mergi unde sunt dispuși să asculte, să înveți să gândești ca un necredincios, să pescuiești oamenii ca un profesionist și să folosești mai multe cârlige. Warren este prea tehnic când vorbește despre transformarea oamenilor aplicând cele cinci principii. Transformarea nu este realizabilă datorită tehnicii pe care o folosim, ci datorită lucrării Duhului (cf. Io.3) și a Cuvântului proclamat prin care lucrează Duhul.

Prețul pe care trebuie să-l plătești cu ocazia transformării oamenilor în membri este destul de mare, susține Warren. El este calculat în bani, iar dacă ai cheltuit mulți, ei nu sunt o pierdere, ci de fapt sunt o investiție, deoarece membrii aduc bani, deci ,,banii se găsesc în gura peștilor.” Dacă faci evanghelizare câștigi bani. Warren nu ține cont că banul nu este ultima valoare prin care se definește prețul lucrării și care, de fapt, este investit ducând la creșterea bugetului. Se pare că înclină spre materialismul postmodernist, care consideră valoare orice produs care face bani.

1.5. Tehnica prin care sunt atrași oamenii

Eclesiologia tehnică propune câteva metode specifice prin care oamenii pot să fie atrași în biserică, iar după aceasta se trece la tehnica de încorporare a membrior.

Domnul Isus a atras mulțimile (cf. Mt. 4:25; Mc. 12:37) făcând trei lucruri care sunt aplicate într-o eclesiologie tehnică.

,,Dragostea noastră îi atrage pe necredincioși ca un magnet puternic,” iar aceasta se face creând o atmosferă de acceptare. Oamenii trebuie acceptați chiar dacă nu le aprobi viața păcătoasă. Domnul Isus a acceptat păcătoșii, dar nu a acceptat viața de păcat. ,,Biserica este un spital pentru păcătoși.” Într-adevăr, trebuie să avem dragoste față de păcătoși, dar motivul dragostei noastre nu este un scop ascuns, ci o cerință biblică (este o poruncă). Tot prin aceasta vom fi recunoascuți ca ucenici ai Domnului (Io. 13:35).

Al doilea lucru care a determinat mulțimile să-L urmeze pe Domnul Isus a fost împlinirea nevoilor (fizice, emoționale, spirituale, relaționale și financiare). Nu contează de ce vin oamenii la Domnul Isus. ,,A împlini nevoile oamenilor, indiferent care sunt acestea, înseamnă a fi împlinitor al Cuvântului”, aceasta va duce la creșterea bisericii. Și aceasta trebuie făcută, dar nu cu scopul atragerii lor la o anumită confesiune. Domnul Isus critică gloatele care-L urmau pentru că au fost hrănite (In. 6:26-27). Altădată, mulțimile îl părăsesc și El nu se agită (In. 6:60-66). Deci, acțiunile Lui nu erau să atragă mulțimile. Trebuie să luăm în considerare și nevoile oamenilor, dar nu pentru a-i atrage. Christos, Tatăl și Duhul Sfânt sunt responsabili de această acțiune (cf. In. 6:65) ,,Adevărata dragoste îl hrănește pe copilul înfometat, apoi caută să potolească setea lui spirituală, vorbindu-i despre râul de apă vie care curge din tronul lui Christos.”

Al treilea motiv care a dus la atragerea mulțimilor a fost învățătura predată într-un mod practic și captivant. Este foarte important modul de expunere a cuvântului și este o parte vitală a lucrării Bisericii. Isus a început cu nevoile, durerile și interesele oamenilor (Lc. 4:18-19); a raportat adevărul la viață; a vorbit într-un mod interesant, deoarece gloatele Îl ascultau cu plăcere (Mc.12:37); a folosit povestiri și un limbaj simplu din punct de vedere tehnic.

Warren propune două tipuri de evanghelizare: ,,mergeți și spuneți” (Mt.28:19-20) și ,,veniți și vedeți” (In.1:39; Mt.11:28; In.7:37). Creștinilor li se spune ,,mergeți”, iar lumii ,,vino”. Unul dintre texte este interpretat corect, pe când cealaltă interpretare conține erori. Warren spune că ,,vino” se referă la faptul că lumea trebuie dusă la biserică și nu se referă la chemarea Domnului Isus către Sine. Noi trebuie să chemăm oamenii la Christos, nu trebuie să-i legăm de vreo clădire sau altceva de felul acesta, deși vor participa la întrunirile bisericii.

,,Închinarea este o mărturie care atrage mulțimile” (In. 4:22). Stil corect de închinare nu există, iar necredincioșii pot fi spectatori la închinare. Ea poate să fie o mărturie puternică pentru necredincioși. Serviciul nu trebuie să fie superficial și trebuie îndreptat spre nevoile spectatorilor necredincioși. Serviciile trebuie concepute în funcție de scopul lor. Pot fi servicii pentru credincioși sau pentru necredincioși, nu specifică dacă și pentru gloria lui Dumnezeu.

,,Programul orientat spre necredincioși atrage mulțimile. Creșterea numerică a bisericii tale este simplă: trebuie doar să determini mai mulți oameni să o viziteze!” Dacă programul este orientat spre necredincioși, acest scop va determina muzica, subiectele mesajelor, mărturiile, mijloacele vizuale și multe altele. Scopul scuză mijloacele, deci atragi oamenii prin orice mijloace. Acest model de eclesiologie propune ca prin orice mijloc să atragi oameni, ceea ce nu este biblic.

Serviciile trebuie să fie cât mai ușor frecventabile prin ofertele publicitare pe care le face biserica: programe multiple, locuri de parcare, școala duminicală pentru copii. Înbunătățirea organizării și a desfășurării serviciilor se face prin mărirea ritmului desfășurării serviciilor, prin excluderea timpului mort și prin inspirarea mișcării. Vizitatorii trebuie să fie determinați să se simtă bine prin ospitalitatea oferită de oamenii cu care intră în contact. Atmosfera din biserică trebuie înviorată printr-un mediu luminos, strălucitor și vesel. Clădirea trebuie să fie modernă. Sistemul de iluminat, sonorizarea, locurile, spațiul, temperatura, sălile pentru copii să fie îmbunătățite, dacă vrei să-i atragi pe necreștini. Trebuie creată o atmosferă îmbietoare în care cei prezenți să se aștepte să se întâmple ceva, să se sărbătorească, să se vorbească în termeni pozitivi, să se facă o integrare familială, să se facă o restaurare spirituală și emoțională, să se determine eliberarea de frică prin relaxare.

,,Alegerea muzicii este importantă, deoarece este un factor care atrage mulțimile. Muzica este un instrument puternic de evanghelizare, de aceea trebuie să se potrivească grupului țintă și este instrumentul care duce mesajul la inimă. Muzica determină pe cine vei câștiga,” iar despre Dumnezeu nu spune nimic, ceea ce înseamnă că Îl exclude. Stil de muzică bun sau rău, sacru sau profan, nu există. Warren susține că închinarea și modul de închinare are de-a face cu felul în care te-a făcut Dumnezeu. Trebuie să fie folosită muzica pe care o ascultă majoritatea oamenilor din biserică la radio, deci cea contemporană. Această muzică trebuie să stabilească o atmosferă plăcută pentru ascultători, ritmul să fie mai grăbit, deoarece așa preferă ascultătorii, versurile să fie actualizate, cântările să fie noi întotdeauna pentru a nu plictisi ascultătorii. Stilul este determinat de ținta noastră, nu de altceva. Plăcerea ascultătorilor este definitorie în alegerea muzicii. Instrumentele depășite trebuie înlocuite cu muzică de audiție, pentru a nu forța pe oameni să cânte, dar cântările comune nu trebuie înlăturate definitiv. Trebuie să fie folosită o muzică care lucrează cel mai bine la sufletul omului pentru a fi un instrument al evanghelizării. Muzica, în concepția lui Warren, este acel ceva care satisface ascultătorii și astfel ei sunt atrași mai ușor.

Trebuie să amintim că Warren uită că religia biblică sprijinește doar un singur tip de închinare (cf. In. 4:23-24): în duh și în adevăr. Această închinare trebuie să glorifice pe Dumnezeu. Nu există alt scop al închinării. Închinarea este răspunsul omului la harul lui Dumnezeu, un răspuns care ia forma laudei, proclamării, aducerii aminte și rugăciunii. Este o celebrare al salvării umanității.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l amintim este că în tot ceea ce prezintă Warren cu privire la închinare ne descoperă criza spirituală care afectează biserica. Bisericile tehnocentrice experimentează astfel de crize. De fapt, întraga închinare contemporană experimentează o astfel de criză. Fiind gnostică, seculară și cautând aprobarea prezentului, ea convertește închinarea într-o terapie și caută să fie inovatoare pentru a crește numărul de participanți. Noua spiritualitate cultivă o experiență cu Dumnezeu. Extazul este experiența accentuată în detrimentul purității doctrinare sau a fidelități biblice. Închinarea este acum un mijloc de a atinge puterile creative din interiorul nostru mai mult decât o ocazie de a aduce înaintea lui Dumnezeu laudele sacrificiilor și mulțumirilor noastre. Imnurile care repetă istoria salvării biblice sunt înlocuite cu cântecele grupurilor de închinare și a muzicii de audiție, care sunt desemnate să transporte sufletul într-o dimensiune superioară a realității. P. T. Forsyth spunea: Viața spirituală nu este exuberanță. Biserica nu este o companie a aventurilor sufletului, ci un loc de întâlnire personală cu Dumnezeu în care ne concentrăm asupra persoanei Lui și în care ,,recunoaștem că El este sfânt, mare și înălțat, Dumnezeu Preaînalt, Regele Universului și Domnul tuturor. El ne-a mântuit de păcatele noastre.”

,,Predicarea este un alt instrument prin care atragi pe cei nemântuiți.” Stilul de predicare este determinat de cei care ascultă. La necredincioși nu poți să începi evanghelizarea de la Biblie, ci trebuie să afli un teren comun de la care să pornești (cf. Fapte 17:15-34). Părerea lui Warren este că trebuie să începi de la nevoile oamenilor, deoarece Dumnezeu se revelează omului întodeauna după nevoi. Acest fel de predicare schimbă vieți.

În timpul serviciului, Biblia trebuie să fie accesibilă tuturor necredincioșilor și textul ales să se refere la necredincioși. Predicarea trebuie să fie sub ungerea Duhului Sfânt. Aceasta este recunoscută doar în final, deoarece se pare că până în momentul de față a fost neglijată. Dacă nu ar neglija predicarea sub ungerea Duhului Sfânt, i-ar acorda mai multă atenție atunci când vorbește despre predicare. Accentuează mai mult formele decât esența.

Eclesiologia tehnocentrică prezintă o predicare tehnică, care are ca scop atragerea oamenilor la o confesiune sau locaș de biserică. Însă, scopul predicării nu este acesta, ci ,,gloria lui Dumnezeu”. Dumnezeu caută să se înalțe pe Sine. Scopul predicării este Gloria lui Dumnezeu, temeiul predicării este crucea lui Christos și darul predicării este puterea Duhului Sfânt. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt reprezintă începutul, mijlocul și sfârșitul lucrării de predicare. Deasupra oricărei slujiri, mai ales a predicării, se află cuvintele din Romani 11:36: ,,Din El, prin El, și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin”.

Împotriva obiectivului unei astfel de predicări a bicericii tehnice, care este atragerea mulțimilor, James Stewart prezintă următoarele obiective ale predicării:

Obiectivele oricărei predicări sunt: trezirea conștiinței prin sfințenia lui Dumnezeu, hrănirea minții cu adevărul lui Dumnezeu, purificarea imaginației prin frumusețea lui Dumnezeu, deschiderea inimii față de dragostea lui Dumnezeu, dedicarea voinței față de voia lui Dumnezeu.

Din aceste afirmați concluzionăm că Dumnezeu este scopul predicării, nu atragerea oamenilor la o clădire sau confesiune. Interesul nostru nu trebuie să fie atragerea mulțimilor. Noi trebuie să pledăm în favoarea supremației lui Dumnezeu în predicare. Trebuie să arătăm că nota dominantă a predicării este libertatea harului suveran al lui Dumnezeu, tema unificatoare este zelul pe care îl are Dumnezeu pentru propria Lui glorie, marele subiect al predicării trebuie să fie ființa infinită și inepuizabilă a lui Dumnezeu, iar atmosfera atotpătrunzătoare a predicării trebuie să fie sfințenia lui Dumnezeu.

1.6. Tehnica de zidire a bisericii

Pastorul Warren prezintă patru stagii cu ajutorul cărora vei ajunge să zidești o biserică mare, dacă le parcurgi împreună cu cei necredincioși (tehnica face minuni).

,,În primul rând, trebuie ca participanții să fie transformați în membri.” Biserica este responsabilă de luarea inițiativei în ce privește asimilarea de noi membri.

Pentru ca aceasta să se realizeze, trebuie să se dezvolte un plan de asimilare a noilor membri, să se evidențieze importanța membralității prezentând beneficiile ei, să se conceapă un curs obligatoriu care impune calitatea de dedicare a membrului, să fie dezvoltat un legământ de membralitate, trebuie să se organizeze banchete de inițiere pentru noii membri, să se creeze ocazii de a se întemeia relații care leagă biserica, să fie încurajați membrii în alăturarea la un grup, să se comunice cu participanții și să se creeze un climat familial în părtășie.

Ceea ce ne sugerează eclesiologia tehnică este prea formal, costisitor și departe de Biblie pentru a putea fi luate ca și autoritate. Nu aceasta este perspectiva biblică prin care o persoană ajunge membră a trupului lui Christos. Din punct de vedere biblic, ,,prin moartea ispășitoare a Domnului Isus Christos, toate zidurile diviziunilor umane au fost dărâmate și, în Christos, toți credincioșii autentici sunt făcuți membri ai trupului lui Christos.”

Pentru ca o persoană să poată devini membră a trupului lui Christos, trebuie să treacă prin câteva faze ale unui proces de tranziție. Prima fază este nașterea din nou. Nașterea din nou este o metaforă care desemnează prima etapă în mântuire. Ea a fost folosită chiar de Isus Însuși și a vrut să scoată în evidență necesitatea unui nou început (Io. 3). Deci, fiecare persoană care vrea să fie parte a trupului lui Christos trebuie să fie născută din nou.

A doua fază este credința și pocăința. Credința este indispensabilă asamblării la trupul lui Christos, fiind indispensabilă mântuirii (cf. Ev. 11:6; Ef. 2:8-9; In. 3:16). Dumnezeu vrea ca noi să credem în Christos și să ne încredem în Cuvântul Lui. Apoi, membrul trupului lui Christos trebuie să fie justificat. Luther spunea că ,,justificarea este singura doctrină care naște, hrănește, întărește, păstrează și apără Biserica lui Dumnezeu și, fără ea, Biserica lui Dumnezeu nu poate exista nici măcar un ceas.” Această doctrină ne spune că putem deveni parte a poporului sau a trupului lui Christos numai prin lucrarea Lui primită prin credință (cf. Rom. 3:22-24).

După ce o persoană este născută din nou, după ce crede și se pocăiește și primește justificarea din partea lui Dumnezeu, acea persoană este inițiată în Biserică prin botez. Botezul este înțeles ca o mărturie despre mântuirea care a avut loc în viața unei persoane și ilustrează învierea credinciosului din moartea spirituală. Este un simbol al unirii cu Christos în moartea, îngroparea și învierea Lui (cf. Rom. 6:3-4). Zwingli definește acest ritual sacramental ca o ,,ceremonie de inițiere sau o garanție prin care cineva era desemnat în mod public… Botezul îl face pe om membru în ,,militia Cristi”, un ostaș al Evangheliei, care luptă sub comanda lui Christos Căpitanul.”

,,În al doilea rând, membrii trebuie să fie maturizați, adică să devină după chipul lui Christos (Rom. 8:29).” Creșterea spirituală este ceva planificat, presupune efort și o decizie sinceră. ,,Devenim ceea ce ne-am hotărât să devenim, lucrul căruia îi suntem dedicați!” Creșterea spirituală este un proces care necesită timp.

Membrii noi convertiți trebuie să fie învățați. Acțiunea de învățarea a noilor membri este una dintre misiunile majore ale Bisericii, care se află în Marea Trimitere dată de Christos (Mt. 28:18-20). Credincioșii trebuie să se întrunească ca o comunitate de credincioși adunați împreună, pentru a deveni un organism matur. Procesul de creștere și dezvoltare implică părtășia unii cu alții, frângerea pâinii, unirea inimii în rugăciune și slăvirea lui Dumnezeu.

O Biserică matură se identifică cu ceea ce spune Pavel în 1Corinteni 13:13 ,,Acum dar, rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” Maturitatea în cadrul trupului lui Christos poate fi cunoscută prin virtuțiile care rezistă în timp. Gradul de maturitate poate fi evaluat prin măsura în care biserica dă dovadă de credință, de nădejde și de dragoste. Biserica trebuie să devină un organism matur prin procesul de edificare, pentru ca să-L onoreze și să-L glorifice pe Dumnezeu și pentru ca în cursul procesului să devină un martor dinamic în lume.

În procesul de maturizare noii membrii trebuie să fie ajutați să se dezbrace de vechile obiceiuri păcătoase și să se îmbrace cu obiceiuri noi și sfinte. Ei au nevoie de părinți spirituali care să-i supravegheze. Trebuie să fie îngrijiți și protejați din punct de vedere spiritual. Trebuie să se recapituleze planul de mântuire cu el, să se roage împreună, să petreacă timp cu el. Trebuie să fie ajutat să-și facă un timp de părtășie cu Domnul, de citire și studiere a Bibliei. Toate aceste discipline spirituale trebuie practicate pentru a duce în cele din urmă la formarea unui caracter sfânt.

,,În al treilea rând, membrii trebuie transformați în slujitori.” După ce membrii devin maturi, ei trebuie să intre în slujire. În trupul lui Christos nu există persoane fără nici un dar. Fiecare are cel puțin un dar, de aceea fiecare membru trebuie să slujească în Biserică. Accentuarea slujirii individuale în comunitate este unul dintre lucrurile pozitive ale eclesiologiei tehnice (Ef. 2:10; 4:12 ).

Domnul Isus, trimițându-L pe Duhul Sfânt, a avut grijă ca toți credincioșii să aibă daruri, dar nici unul nu le-a primit pe toate. Acest fapt a asigurat importanța fiecărui credincios, deoarece darurile Sale sunt necesare pentru a completa Trupul. Din moment ce nimeni nu posedă toate darurile, avem nevoie de frații și surorile noastre în Christos. Mulți nu știu ce daruri au, de aceea, pentru ca fiecare să slujească în trupul lui Christos, este necesar să-și descopere darul. Pentru aceasta trebuie, mai întâi, să studieze bazele biblice ale slujirii, apoi despre daruri și în cele din urmă să-și descopere darul.

În ultimul rând, Dumnezeu are un scop cu biserica. ,,Nu trebuie să te îngrijorezi de creșterea bisericii tale. Concentrează-te asupra împlinirii scopurilor bisericii tale. …Dumnezeu o va face să crească…” O biserică condusă de scop are în fruntea ei lideri cu viziune și este condusă de viziunea unui om, nu de Christos. Se poate observa o excludere a divinității bisericii. Definiția pe care o propune Warren despre măsurarea rezultatelor bisericii este următoarea: ,,O slujire reușită înseamnă zidirea bisericii pe scopurile lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt și așteptarea rezultatelor din partea lui Dumnezeu.”

Această definiție nu poate fi considerată biblică în întregime, deși pare. Biserica nu are ca fundație scopurile, ci Christos este temelia (1Cor. 3:11-12). Nu trebuie să ne îndepărtăm de limbajul biblic și de semnificația lui. Nu trebuie să lăsăm ca Biserica să fie înghițită de secularizare.

1.7. Concluzii preliminare

Primul tip de biserică asupra căruia ne-am concentrat atenția în studiu a fost biserica tehnocentrică. Warren a ajuns să contureze o eclesiologie tehnică, deoarece privește Biserica doar din punct de vedere local, uman și istoric. Astfel, el luptă pentru separarea caracterului local al bisericii de cel universal, a caracterului uman de cel divin și a caracterului istoric de cel escatologic, ceea ce duce la ideea că Biserica este o altă organizație din lume.

În primul rând, eclesiologia tehnocentrică este fundamentată pe presupoziții umane și presupoziții biblice distorsionate. Însă, în contrast cu aceasta, afirmăm că orice doctrină trebuie să fie fundamentată pe afirmații biblice. Metodologia și hermeneutica ei este una postmodernă, deconstructivistă. Nu ține cont de intenția autorului atunci când interpretează unele texte.

În al doilea rând, eclesiologia bisericii tehnocentrice este definită pe baza învățăturii celor doi teologi: Donald McGravan și Criswell, care au exercitat o influență deosebită prin scrieri și, respectiv, prin exemplul bisericii (eclesiologii tehnocentrice). Ce este biserica tehnocentrică? Biserica este rezultatul unei viziuni pe care o are un om. Ce face biserica tehnocentrică? Biserica tehnocentrică face misiune, iar această misiune de evanghelizare se rezumă doar la politețe. (Politețea fiind înțeleasă ca un interes față de nevoile și problemele necreștinilor). Apoi, biserica tehnocentrică este definită prin lucrarea din interiorul ei, lucrare care este determinată de părerile necredincioșilor ,,evanghelizați”. Biserica tehnocentrică se concentrează asupra asimilării de membri, atrăgându-i.

În al treilea rând, biserica tehnocentrică ia în considerare șase aspecte ale tehnicii de constituire. Rick Warren propune câteva metode tehnice prin care o biserică poate deveni o biserică cu mulți membri. Primul aspect este acela că scopul conduce biserica. Apoi, temelia bisericii este scopul. Al treilea aspect este metoda tehnică prin care se ajunge la scop. Următorul aspect este comunicarea scopurilor congregației. Apoi, organizarea bisericii se face pe baza scopurilor, ceea ce definește aspectul al cincilea al tehnicii de constituire care duce la apariția bisericii tehnocentrice. Scopurile trebuie să fie aplicate în fiecare domeniu al bisericii și constituie ultimul aspect care finalizează procesul de devenire a bisericii dintr-una simplă, într-o biserică tehnică.

În al patrulea rând, biserica tehnocentrică propune o tehnică prin care se transformă oamenii. Biserica trebuie să aibă o țintă și se referă la o anumită categorie de oameni din societate. Apoi, propune metode diferite de evanghelizare și acordă membrilor tot creditul puterii de a atrage oamenii. Trebuie să fie recunoscută receptivitatea spirituală din comunitate. Trebuie să se dezvolte o strategie bazată pe cinci principii de evanghelizare și numărul membrilor va crește instantaneu. Și, în cele din urmă, trebuie să se plătească un preț destul de mare, preț calculat în bani.

În alt rând, eclesiologia tehnică propune câteva metode tehnice prin care oamenii pot să fie atrași în biserică, iar după aceasta se trece la tehnica de încorporare a membrior. Dragostea, împlinirea nevoilor, învățătura predată într-un mod practic și captivant, programul orientat spre necredincioși, muzica și predicarea atrag mulțimile.

În ultimul rând, eclesiologia tehnocentrică prezintă patru stagii pe care, dacă le parcurgi împreună cu cei necredincioși, vei ajunge să zidești o biserică mare (tehnica face minuni). Pimul stagiu: transformarea necreștinilor în membrii. Al doilea stagiu: membrii trebuie să fie maturizați. Al treilea stagiu: membrii trebuie transformați în slujitori. Ultimul stagiu: împlinirea scopurilor bisericii va atrage după sine creșterea numerică.

2. BISERICA ANTROPOCENTRICĂ

Următorul tip de biserică asupra căruia ne vom concentra atenția este biserica orientată spre nevoile personale ale celor care participă la întrunirile sale.

Willow Creek este o biserică din Nordul Americii, care are ca lider senior pe Bill Hybels. Prin analizarea eclesiologiei propuse de Bill Hybles ne vom convinge că acest tip de eclesiologie este una antropologică, fiind orientată în toate domeniile spre ființa umană și spre nevoile ei.

În primul rând, vom încerca să definim eclesiologia antropocentrică. Vom arăta că are fundament antropologic, nu biblic. Ea este definită prin influența pe care o exercită asupra celor din jur. Apoi, propune o înțelegere a eclesiei diferită de eclesia biblică. Mai este definită, în ultimul rând, pe baza unei cărți, sau a unui slogan mai mult nebiblic și uman.

În al doilea rând, vom căuta să identificăm centrul eclesiologiei antropologice. Există patru motive antropologice pe care este centrată biserica antropocentrică: trebuie ca mai întâi să-i înțeleagă pe necreștini, apoi să aibă informații despre aceștia, predicatorul să fie credibil și, apoi, să se identifice cu necreștinul.

În al treilea rând, vom prezenta apologetica bisericii antropocentice. Vom prezenta ce înseamnă relevanța creștinismului în concepția bisericii antropocentrice, apoi vom prezenta scopul sau funcțiile comunității respective, în alt rând vom expune conținutul exclusivist și antropocentric al învățăturii acesteia și, în ultimul rând, vom prezenta o metodă de abordare apologetică a necreștinilor din punctul de vedere al bisericii antropocentrice.

În al patrulea rând, vom prezenta doctrinele de bază ale bisericii antropocentrice. Vom prezenta doctrina despre Dumnezeu, doctrina despre om și, apoi, cea despre Christos.

În ultimul rând, vom încerca să prezentăm care este realitatea ultimă a eclesiologiei antropocentrice. Vom identifica cine este centrul serviciilor bisericii, apoi cine este centrul artei folosite în biserică; vom căuta centrul principiilor de persuasiune folosite în biserică, și în ultimul rând, vom identifica cine este centrul convertirii la o biserică, convertirea fiind ultimul scop al bisericii.

2.1. Definiția bisericii antropocentrice

Biserica antropocentrică întotdeauna începe de la un fundament uman. Ea nu este definită pe baza Sfintei Scripturi. În primul rând, biserica antropocentrică are o eclesiologie definită în funcție de influență; în al doilea rând, propune o nouă eclesiologie diferită de cea biblică și, în ultimul rând, propune o eclesiologie bazată pe teologia unui om.

Eclesia centrată înspre om caută să se definească prin influența pe care o exercită asupra celor din jur. Ea este definită pe baza operațiilor misionare și prin extindere continuă. Această eclesiologie caută să influențeze prin misiune de extindere numerică. Apoi, caută să influențeze și alte biserici să-i adopte eclesiologia. Ea le propune programul, muzica și propriul stil de predicare. Propune căutarea prieteniei, a senzaționalului și a programelor pentru necreștini. Definirea ei este una revoluționară, deoarece caută să revoluționeze bisericile evanghelice contemporane influențându-le în viitor.

Într-un recent interviu, pastorul senior de la Willow Creek, Bill Hybles, a explicat că el nu crede că denominațiunile sunt ,,valul viitor.” Aceasta ridică o întrebare evidentă: care este valul viitor? Răspunsul lui Hybles și cel dat de Willow Creek este găsit în jurnalul Asociației Willow Creek, o ilustrare a unei serii de valuri (valuri sau viziuni propuse de ei). Noi putem înțelege influența de la Willow Creek în lumea bisericii evanghelice prin aceste valuri ale viitorului.

În al doilea rând, biserica antropocentrică propune o nouă înțelegere a eclesiei. Ea este diferită de eclesia biblică. Ecelsia antropocentrică este foarte amabilă, nu îi lipsește umorul exagerat și vorbește despre Dumnezeu. Din punct de vedere tehnologic este foarte dotată. Ea este centrată pe omul care nu are nimic de a face cu Dumnezeu. Caută să dezvolte relații de prietenie între necreștini și congregație. Necreștinului i se relatează mărturii. Întâlnirile se fac pentru cei necredincioși (pentru cei care nu sunt membrii acestei asociații). Necreștinii au parte de închinare și învățătură, sunt implicați în grupe, slujesc cu darul pe care îl au și devin buni administratori ai finanțelor lor. Hybles spunea: ,,Inima strategiei de la Willow Creek este centrarea pe nebisericescul Harry.”

Într-adevăr, eclesia este ,,semper reformanda”, dar nu este reformată continuu în ceea ce privește doctrina biblică, ci în ceea ce privește deviațiile de la eclesiologia biblică. Nu trebuie să o definim sau să o înțelegem altfel. Doctrina biblică despre biserică transcende cultura în toate timpurile, cu toate că nu o înțelegem în totalitate.

Serviciile acestei biserici sunt o altă parte a ceea ce se consideră a fi important. Aceste servicii au loc la sfârșit de săptămână și sunt destinate pentru necreștini. ,,Scopul lor primar este să convertească necreștinii.” Prin niște metode bune, acest lucru devine posibil. Serviciile nu mai au scopul glorificării lui Dumnezeu. Nu mai există centrare pe Dumnezeu, ci pe omul necreștin. Însă, din punct de vedere biblic, serviciile bisericii nu trebuie să fie antropocentrice, ci teocentrice, cristocentrice și pneumatocentrice (Fapte 2). Prin metode de convingere, predicatorul determină pe necreștini să se convertească. Duhul Sfânt nu are nici un rol. Însă, în contrast cu aceste practici, Gleder spune că ,,toată viața bisericii este condusă de Duhul Sfânt.” Lucrarea de convingere este lucrarea Duhului Sfânt, nu a predicatorului (Io. 16:7-11). Predicatorul trebuie să predice, nu să convingă. Pentru a putea determina acest proces de convingere, conform eclesiologiei antropocentrice, predicatorul folosește o gamă largă de metode și principii persuasive.

În al treilea rând, biserica antropocentrică are o eclesiologie fundamentată pe părerea unei cărți sau a unui slogan, ca de exemplu: ,,biserica are un potențial nelimitat.” Eclesiologia antropocentrică nu are un fundament biblic direct, ci unul filtrat de eclesiologii alese după plăcerea sau dorința unui om. Eclesiologia antropocentrică este dată de paradigma unui om, în urma aplicării ei eclesiologiei tradițional-biblice.

Împotriva acestui fundament al eclesiologiei, afirmăm ceea ce au susținut reformatorii: sola scriptura (numai Scriptura). Fundamentul doctrinei despre biserică și al bisericii care funcționează trebuie să fie numai Scriptura. Miroslav Volf propune și tradiția, care are un rol foarte important în dezvoltarea doctrinei, dar nicidecum nu trebuie fundamentată doctrina despre eclesia pe părerea teologică a unui om.

Bill Hybles, în formarea propriei eclesiologii, a fost profund influențat de către scrierile lui Robert Schuller, în special de cartea ,,Your Church Has Real Possibilities”.

Robert Schuller, când a vrut să fondeze o biserică, s-a gândit la o strategie prin care să adune membri. Acea strategie a determinat pe mulți să o frecventeze, deoarece biserica s-a născut din părerile oamenilor. El punea oamenilor întrebări ca de exemplu: ,,Cum vrei să te determin să vii la o biserică?” În urma răspunsurilor, Robert Schuller hotărăște ce este biserica și cum este biserica. Răspunsurile umane definesc eclesiologia bisericii. În loc să pornească în definirea bisericii de la ceea ce spune Dumnezeu despre biserică, pornește de la ceea ce spune omul. Deci, avem o eclesiologie antropocentrică (de jos, nu de sus). Miroslav Volf propune o eclesiologie de sus atunci când abordează eclesia în contextul trinitarian.

Tot datorită părerilor umane, Robert Schuller face două schimbări: schimbă metodele de comunicare și mesajul de comunicat. În ceea ce privește metodele, el a aplicat ideile marketingului la biserică. El spune că principiile succesului sunt valabile și pentru biserică. Aceste principii sunt:

Accesibilitatea. Ei trebuie să te găsească fără mari probleme.

Surplus de parcare. Dacă o biserică a crescut , ea a avut surplus de parcare.

Inventar. Tu trebuie să ai ceea ce ei nu au…. Găsesc ceea ce au nevoie. Tu trebuie să studiezi psihologia ca să cunoști nevoile adânci emoționale ale ființelor umane înainte ca tu să-ți deschizi gura și să le vorbești….

Serviciu. Tu trebuie să ai oameni care îi vor saluta. (Salut, sunt bucuros că tu ai venit. Cum te simți astăzi?)…

Vizibilitate. …, știu ceea ce ești tu și știu că tu ai ceea ce ei au nevoie și doresc…Tu trebuie să-i anunți.

Banii să fie administrați bine. Înainte ca să împrumuți bani pentru a face extinderi, pune-ți venitul tău la punctul unde poți să-ți permiți să împrumuți fonduri.

În ceea ce privește mesajul, este adoptată o nouă orientare. Nu se predică teologie grea, ceea ce ne sugerează că acele persoane nu sunt determinate să gândească teologic. Aceasta este o caracteristică a postmodernismului. Omul renunță să gândească. Dar predicatorul trebuie să predice cuvântul lui Dumnezeu, ușor sau greu, așa cum este. Biblia spune să ne încingem coapsele minții noastre în ceea ce privește gândirea teologică (1 Pet. 1:13).

Apoi, prezintă un mesaj pozitiv. În prezentarea mesajului, el încearcă să comunice un mesaj creștin focalizat pe întâlnirea emoțională și pe nevoile psihologice ale persoanelor umane. Schuller crede că este nevoie de o reformă, de aceea se mută de pe focalizarea ,,teocentrică” a bisericii pe una a ,,nevoilor umane.” Fără această schimbare se crede că misiunea va eșua, prin respingerea mesajului din partea necredincioșilor. Din punct de vedere biblic, mesajele nu sunt numai pozitive, ci și doctrinare, etic-morale, biografice, evanghelistice și ocazionale. Trebuie predicată toată Biblia sau, așa cum spune Pavel, tot planul lui Dumnezeu (Fapte 20:27). Conform Pildei Semănătorului, datoria predicatorului este să arunce sămânța în toate tipurile de pământ. El nu trebuie să arunce o altă sămânță decât cea pe care a primit-o de la Domnul (Mt. 13:1-9). Predicatorul trebuie să predice Scriptura (2 Tim. 4:2).

Hybles redefinește păcatul spunând că ,,este un act al gândului care mă jefuiește pe mine sau pe orice altă persoană de respectul de sine.” Aceasta este o definiție umanistă a păcatului, nu una biblică. Păcatul este foarte grav din punct de vedere biblic, deoarece ne desparte de Dumnezeu (Gen. 3) și păcat este ceea ce spune Dumnezeu că este păcat, nu părerea umanistă. Erickson definește astfel păcatul: ,,Păcatul este orice lipsă de conformare, activă sau pasivă, la legea morală a lui Dumnezeu. Aceasta poate fi de domeniul acțiunii, al gândirii, al dispoziției sau stării lăuntrice.”

În ce privește eclesiologia de la Willow Creek, ea a fost influențată în toate domeniile de teologia lui Schuller, de aceea, putem concluziona că această eclesiologie nu este definită biblic, ci antropocentric.

2.2. Antropologia: centrul eclesiologiei

În ceea ce urmează vom prezenta patru motive pe care este centrată biserica antropocentrică. Pentru ca o biserică să poată fi numită biserică din perspectiva teologiei antropocentrice trebuie, în primul rând, să-l înțeleagă pe necreștin, apoi să aibă informații despre el, predicatorul să fie credibil și să se identifice cu neceștinul. În cazul acesta, biserica este centrată antropologic.

În primul rând, biserica antropocentrică caută să-l înțeleagă pe necreștin. Această idee s-a născut din ideea că ,,un căutător (necreștin) este în mod fundamental diferit în compoziție decât cineva care este deja convins și face parte din familia creștină.” Deci, trebuie să știm totul despre cum sunt ei, despre contextul lor, mediul, gusturi și necazurile lor. Doar așa se poate aduce o persoană din locul în care este unde ar trebui să fie.

Biserica, într-adevăr, nu trebuie să ignore partea misionară care presupune și cunoașterea necreștinilor, dar nu trebuie să se ajungă la centrarea bisericii pe om. Biserica antropocentrică se concentrază doar pe ,,înțelegerea necreștinilor”, pe când cea biblică pe înțelegerea lui Dumnezeu. În cartea Faptele Apostolilor 2:42, Biserica lui Christos căuta să înțeleagă învățătura apostolilor, care Îl prezintă pe Dumnezeul Triunic (Fapte 2:47; cf. 1 Ioan 5:7). Biserica biblică este centrată pe învățătura despre Dumnezeu, nu pe învățătura despre necreștini.

Pentru a putea să îl înțeleagă pe omul necreștin, biserica antropocentrică folosește o metodă antropologică. Aceasta este metoda marketingului. Marketingul vede comerțul din perspectiva consumatorului. Un proverb despre marketing spune așa: ,,consumatorul este regele.” Însă, din punct de vedere biblic, nu omul este regele în biserică, ci Dumnezeu. Domnul Isus este capul Bisericii (Efes. 5:23).

În al doilea rând, biserica antropocentrică caută informații despre necreștin pentru a-i putea elabora un profil. Biserica antropocentrică se concentrează asupra stilului de viață. Apoi, ea consideră nevoile cheia succesului. Într-o eclesiologie antropocentrică nevoile oamenilor sunt pe primul loc. Succesul bisericii constă în împlinirea nevoilor persoanelor. Eclesiologia care are în centru ființa umană este interesată de nevoile pe care necreștinii le simt. Apoi, biserica orientată spre antropos se informează cu privire la atitudinea necreștinului față de creștinism. Orice necreștin va manifesta una dintre următoarele trei atitudini față de creștinism: ostilitate, curiozitate sau atitudine de sinceritate.

Informațiile pe care trebuie să le cunoască mai mult Biserica lui Christos nu sunt cele despre necreștini, ci cele despre Dumnezeu. Biserica lui Christos trebuie să cunoască tot mai mult pe Stăpânul ei. În Coloseni 1:10, apostolul Pavel spune bisericii din Colose că rugăciunea lui pentru ei este să-L cunoască mai mult pe Dumnezeu, nu pe necreștini.

De aceea și noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul ca să fiți plăcuți în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, și crescând în cunoștința lui Dumnezeu.

În 2 Petru 1:8, apostolul Petru vorbește despre cunoașterea pe care trebuie să o aibă creștinii. Această cunoaștere trebuie orientată spre Dumnezeu, nu spre necreștini. Responsabilitatea creștinilor și a Bisericii este să crească în cunoașterea lui Christos, nu a necreștinilor. Ceea ce ne propune biserica antropocentrică nu are bază biblică.

În ceea ce privește nevoile, Biserica Domnului nu trebuie să se focalizeze pe împlinirea nevoilor umane. Domnul Isus chiar îi mustră pe oamenii care Îl căutau pentru că le-a satisfăcut nevoia de hrană (In. 6:25-27). El le-a spus să lucreze nu pentru satisfacerea nevoilor trecătoare, ci pentru viața eternă, nu pentru viața de aici, ci pentru cea de dincolo, din eternitate.

În al treilea rând, eclesiologia antropocentrică se focalizează asupra ființei predicatorului, care trebuie să fie credibil.

Dar, din punct de vedere biblic, eclesia nu trebuie să fie centrată asupra persoanei predicatorului sau păstorului (de exemplu bisericile episcopale fac acest lucru), deoarece predicatorul nu este mai mult decât un alt slujitor al Domnului (cf. 1 Cor. 1:11-3:9). Unii dintre membrii bisericii din Corint aveau ca centru al eclesiologiei lor predicatorul (1:12). Pavel nu este de acord cu o astfel de eclesiologie, de aceea o respinge. El încearcă să centreze biserica cristocentric (1:13). Predicatorii sunt considerați robi sau nimic, sunt doar canale și servi prin care vorbește Dumnezeu (3:4-7), de aceea Biserica, în conformitate cu Biblia, este centrată teocentric. Altfel centrată, ea experimentează o deviație de la adevărata eclesiologie și exprimă o dovadă scăzută a maturității membrilor bisericii.

Există cinci elemente care fac să crească credibilitatea predicatorului și pe care le susține eclesiologia antropocentrică. Ele sunt: autenticitatea, integritatea, intimitatea, emoțiile și afecțiunea.

Elementele care au fost prezentate mai sus nu pot fi contrazise, însă ele nu sunt calitățile pe care le prezintă Biblia cu privire la episcopi în 1 Timotei 3:1-7 și în alte pasaje scrise cu același scop. Ele nu au o bază biblică. Păstorul trebuie să fie credibil după standardele Scripturii, nu după părerile oamenilor. Hybles nu este biblic în ce privește credibilitatea păstorului, așa cum sunt alți teologi biblici.

În al patrulea rând, eclesiologia antropocentrică se focalizează asupra ființei predicatorului care trebuie să se identifice cu necreștinul. Lucrul acesta este necesar datorită prăpăstiei culturale dintre necreștini și creștini. Predicatorul și necreștinul trebuie să se identifice în ceea ce privește limbajul, îmbrăcămintea, moravurile și stilul de viață. Pastorul trebuie să ia în râs și să glumească pe seama funcției de pastor pentru a-i îndepărta suspiciunile celui necredincios cu privire la manipularea și convertirea persoanei lui. Eticheta de pastor trebuie eliminată.

Ideile de mai sus sunt exagerate, în primul rând pentru că identifică predicatorul cu un palavragiu (om care trăiește din ce adună din gunoaie, Fapte 17:18) și renunță să specifice că predicatorul trebuie să se identifice cu slujitorul, ispravnicul, ambasadorul, proclamatorul și martorul lui Dumnezeu și în al doilea rând, datorită faptului că predicatorul are o chemare din partea lui Dumnezeu pentru a fi ispravnic (1 Cor. 4:1-2) nu trebuie să ia ușor această slujbă (1 Pet. 5:1-4).

Cea mai importantă parte a predicării este stilul de comunicare cu necreștinii. Stilul de predicare al predicatorului trebuie să fie în așa fel încât să se identifice cu necreștinul. Făcând așa, barierele culturale dintre necreștin și predicator vor fi eliminate, iar comunicarea va fi accesibilă. Atunci când ajungi la punctul de comunicare trebuie să comunici printr-o conversație personală, printr-un limbaj necreștin și printr-un umor extraordinar, spune Hybles.

Biserica antropocentrică renunță la predicare și adoptă conversația personală. Predicarea este respinsă, deoarece este o amestecătură specifică de aroganță și benevolență (eu cunosc și vreau să te salvez). Conversația este făcută folosind foarte mult termenul prietenie. Este o conversație prietenească, intimă, predicatorul vorbește din viața personală și relatează multe mărturii necreștinilor.

Dar, nu trebuie să renunțăm la predicare în favoarea conversației personale, deoarece pentru scriitorii Noului Testament predicarea este mijlocul prin care lucrează Dumnezeu. Conversația personală trebuie să facă parte din predicare, de aceea nu trebuie să renunțăm la întreg ansamblul predicării în favoarea conversației personale. Predicarea se referă la expunerea Cuvântului lui Dumnezeu, nu la mărturii intime și întâmplări personale care să gâdile urechile oamenilor după plăcerea lor (2 Tim. 4:1-4).

Biserica antropocentrică folosește un limbaj al culturii moderne contemporane, limbaj care evită să folosească cuvântul ,,Evanghelie”. Acest limbaj este cheia comunicării cu necreștinii. Prăpastia limbajului dintre creștini și necreștini poate fi depășită prin eliminarea expresiilor creștine, învățând limbajul necreștinilor, simplificând teologia și folosind un ton normal al vocii.

Umorul este crucial pentru biserica antropocentrică. În ceea ce privește caracterul umorului, el trebuie să conțină următoarele caracteristici: cinismul din realitatea contemporană, istorii umoristice cu care necreștinul se poate identifica, imagini deformate comice și ironia.

În ceea ce privește limbajul și umorul, biserica antropocentrică demonstrează exagerare. Predicatorul trebuie să folosească un limbaj care să fie înțeles, dar aceasta nu înseamnă să se secularizeze predicarea după plăcerea unora și de dragul ,,relevanței”. Umorul trebuie să existe, dar să fie pentru a capta și a câștiga atenția publicului, nu trebuie să devină un scop în sine și plăcerea ultimă a ascultătorilor.

Ceea ce putem concluziona este că biserica antropocentrică are ca centru ființa umană, adică omul necreștin și predicatorul. Însă, adevărata biserică nu are ca centru ființa umană, ci Ființa divină, pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt (Efes. 5:23; cf Io. 17:21; 16:7; Mt. 28:20).

2.3. Apologetica bisericii antropocentrice

La acest subpunct al capitolului doi, vom prezenta apologetica bisericii antropocentice. În primul rând, vom explica ce înseamnă relevanța creștinismului în concepția bisericii antropocentrice, apoi vom urmări scopul sau funcțiile acestui tip de comunitate, în continuare vom analiza conținutul exclusivist și antropocentric al acestei învățături și, în ultimul rând, vom prezenta o metodă de abordare apologetică a necreștinilor din punctul de vedere al bisericii antropocentrice.

Viziunea bisericii antropocentrice este de a fi relevantă pentru oamenii care o vizitează. Relevanța este vizibilă în cadrul din interiorul ei și are de-a face cu ceea ce place sau interesează.

Când Willow Creek discută ideea relevanței, cadrul original al bisericii este adesea menționat… Înainte ca biserica să fie începută, Hybles și încă câțiva au întrebat o sută de locuitori din apropiere de ce nu merg la biserică. Ei au auzit că oamenii nu sunt legați de muzica și de mesajul de la biserică. Serviciile bisericii au fost plicticoase, irelevante și îi fac să se simtă vinovați.

Biserica antropocentrică susține că relevanța începe de la locul unde se află necreștinul și cu subiectele care îl interesează. Există două aspecte pe care le ia în considerare biserica antropocentrică pentru a deveni relevantă. Primul îl constituie nevoile pe care le simte necreștinul, iar al doilea se referă la împlinirea personală după care tânjește fiecare persoană umană.

Însă, dacă acceptăm cele două idei de mai sus, acceptăm secularizarea bisericii. De-a lungul istoriei, permanent biserica lui Christos a fost predispusă la secularizare, în diferite forme (materialul înghite spiritualul). Pentru a fi relevantă, societatea dă publicului ceea ce-i place și preferă. Alegerile se fac după principiul plăcerii. Dacă acceptăm ca metodele lumii să fie preluate de către biserică, acceptăm ca secularul să înghită spiritualul și, astfel, biserica ajunge secularizată. Concepția secularizării nu mai dă voie să se identifice o distincție între ceea ce este biserica și ceea ce este lumea. Această concepție duce la o orientare antropologică, în care omul caută împlinire în viața de acum, fără să se gândească la lumea de dincolo. El este o ființă umană de a cărui împlinire are grijă Dumnezeu, și astfel Dumnezeu este perceput ca un împlinitor al tuturor dorințelor omenești.

În rugăciunea “Tatăl nostru” din Luca 11:1-3, Domnul Isus îi învață pe ucenici să pună accentul pe voia și dorințele lui Dumnezeu în închinare, nu pe ale lor. Dumnezeu nu este un împlinitor al dorințelor oamenilor, ci oamenii sunt implinitori ai dorințelor și voii lui Dumnezeu (cf. Iac. 1:22).

Comunitatea creștină are două funcții sau scopuri pentru biserica antropocentrică, scopuri limitate doar la om. Primul scop al comunității creștine este să ajute pe necreștini, iar al doilea este să îl determine pe necreștin să înțeleagă Evanghelia.

Din punctul de vedere al eclesiei biblice, comunitatea creștină are patru funcții. Prima este funcția de evanghelizare. Sarcina principală a bisericii se află în centrul Marii Trimiteri. Fiecare credincios, membru al Bisericii lui Christos, trebuie să devină un martor (Fapte 1:8) și să facă ucenici din orice naționalitate (Mt. 28:18:20). Biserica a primit un mesaj de la Dumnezeu pe care trebuie să-l proclame celor din jur. ,,Membrii unei biserici nu pot fi credincioși echilibrați din punct de vedere biblic, fără să ajungă la această concluzie,” spune Drummond.

A doua funcție a bisericii este zidirea credincioșilor (Efes. 4:12). Credincioșii trebuie să ajungă oameni maturi în Christos. Creșterea lor spirituală este dată de părtășia (koinonia) și învățătura creștină.

A treia activitate majoră a Bisericii este închinarea. Închinarea se concentrează asupra lui Dumnezeu. Biserica Primară se aduna să se închine în mod regulat, închinarea fiind și o practică poruncită de către apostolul Pavel (1 Cor. 16:2). John Thompson spune că ,,închinarea este modul prin care Biserica dă lui Dumnezeu slava ce I se cuvine prin Fiul și prin Duhul Sfânt.”

În ultimul rând, Biserica este responsabilă de a săvârși acte pline de dragoste și compasiune creștină față de creștini și necreștini. Colin Gunton definește Biserica ca fiind ,,o comunitate istorico-escatologică, care oglindește chipul Trinității.” Aceasta presupune că omul este în relație cu alte persoane. Deci, aspectul social al Bisericii trebuie luat în considerare. Drummond îl citeză pe Stott, argumentând în favoarea acestui aspect:

Umanizarea, dezvoltarea, integritatea, eliberarea, dreptatea; dați-mi voie să spun că toate acestea nu sunt doar scopuri de dorit, ci creștinii ar trebui să fie implicați în mod activ în realizarea lor, iar noi, evanghelicii, am fost adesea vinovați pentru această neglijare.

Ce conține învățătura creștină a bisericii antropocentrice? În primul rând, conține Scriptură. Subiectele care sunt folosite arată o orientare antropologică. Luca 15 arată dragostea lui Dumnezeu pentru om; Eclesiastul 2 vorbește despre neîmplinirea omului; Ioan 10:10 se referă la o viață din belșug; toate conțin ideea împlinirii personale a omului.

Cele de mai sus ne demonstrează că biserica antropocentrică acceptă o hermeneutică sectară, alegând doar câteva texte și ignorându-le pe celelalte. Învățătura bisericii nu trebuie să fie exclusivistă sau reducționistă, ci integralistă și complet biblică.

În al doilea rând, conține ilustrații. Ilustrațiile sunt contemporane, personale, biblice și istorice. Și acestea au orientare antropologică. Ilustrațiile sunt de mare folos în predici, deoarece ele ajută pe ascultător să înțeleagă mai bine ceea ce dorești să-i demonstrezi, însă nu este corect să folosim doar ilustrații despre un anumit subiect, cum ar fi omul. Ilustrațiile trebuie să fie diverse și să conțină subiecte biblice precum: Dumnezeu, iad, Domnul Isus, credincioșie, mântuire, rugăciune, păcat, venirea Domnului și ziua judecății. Ele nu trebuie evitate.

În al treilea rând, conține practică. Necreștinii sunt învățați ce să facă și cum să facă, adică cum să pună în practică. Aceste lecții practice sunt despre relații. Ei sunt foarte deschiși, deoarece au probleme și chiar răspund cerințelor de a acționa. Observăm că accentul cade din nou pe om, omului să-i meargă bine și atât, nimic mai mult.

Acest aspect seamănă foarte mult cu aspectul consilierii. Consilierea este necesară și de mare ajutor tuturor celor care au probleme. Este un aspect biblic al pastoralei. Dar, atunci când se face consiliere, consilierea biblică învață că centrul este Dumnezeu și Cuvântul Lui, nicidecum persoana consiliată. Ea este ajutată să se centreze asupra lui Dumnezeu și să renunțe la propriul egoism.

În ultimul rând, învățătura bisericii antropocentrice conține psihologie. Psihologia este foarte importantă, deoarece te ajută să înțelegi oamenii și modul lor de viață. Ea este știința care studiază psihicul, utilizând un ansamblu de metode obiective în vederea deprinderii legităților lui de funcționare, cu scopul cunoașterii, optimizării și ameliorării existenței umane. Bill Hybles pune foarte mult accentul pe știința psihologiei ca și cum fără aceasta nu ar putea să se producă convertirea, astfel datorează acestei științe meritul Duhului Sfânt.

Este creștinismul adevărat? Care este metoda de prezentare a creștinismului ca fiind adevărat din perspectiva bisericii antropocentrice?

,,La acest punct, Hybles argumentează că creștinismul este adevărata explicație a realității. Scopul lui Hybles cu acest pas al strategiei este să ajute pe curiosul Harry să devină sincer și să ajute pe sincerul Harry să devină creștin. Hybles argumentează că acesta este real din punct de vedere istoric și filozofic și creștinismul este adevărata explicare a realității. Hybles argumentează că sistemul curent al lui Harry nu este adevărat.”

Primul lucru pe care trebuie să-l facă creștinismul este să destabilizeze argumentele necreștinului. Trebuie să demonstreze că realitatea lui Harry este falsă. Harry trebuie să fie determinat să se agite, să devină curios și apoi să devină un sincer căutător. Acest proces este văzut ca unul care creează haos sau destabilizare în mintea necreștinului.

Francis A. Schaeffer are aceeași părere în ceea ce privește metodologia apologeticii creștine. El spune în cartea sa ,,Trilogia” că omul se află într-o dilemă. Necreștinul trebuie să ajungă la punctul în care să își dea seama că este într-o dilemă.

Oricine are o anumită sensibilitate și este interesat de ce se întâmplă în această lume poate vedea că omul se află într-o mare dilemă. Omul acesta care se ridică la înălțimi amețitoare, dar se și afundă în adâncimile insondabile ale cruzimii și tragediei. Modernul face eforturi disperate în înțelegerea omului și a dilemei lui.

Apoi, Schaeffer caută să identifice punctul de tensiune, adică situația în care se află necreștinul sau dilema lui proprie. Acel punct de tensiune este un loc comun de comunicare. Locul de comunicare este ilogicitatea sistemului său de filozofie care este în afara a ceea ce înseamnă Dumnezeu. Orice necreștin care nu-L recunoaște pe Dumnezeu este ilogic față de presupozițiile lui necreștine, de aceea putem să-i demonstrăm că ceea ce susține este fals.

Al doilea obiectiv al apologeticii lui Hybles și al bisericii antropocentrice este declararea creștinismului ca adevăr. Aici el furnizează argumente istorice și filozofice în favoarea creștinismului. Are două scopuri: primul, să stabilească credința, iar al doilea, să evidențieze necreștinului adevăratul creștinism.

Schaeffer este de aceeași părere cu Hybles, de aceea susține că trebuie să afirmăm despre sistemul iudeo-creștin că este adevărat. Este singura cale prin care putem să afirmăm adevărul, chiar dacă metoda este destul de haină. El accentuează credința în sens biblic, credință la care trebuie să ajungă necreștinul. Necreștinul trebuie să creadă că există un Dumnezeu personal, trebuie să-și recunoască păcătoșenia, trebuie să creadă că Domnul Isus a murit pentru el și apoi să trăiască ca și creștin. Acesta este un punct forte al apologeticii bisericii antropocentrice.

2.4. Teologia bisericii antropocentrice

Teologia bisericii antropocentrice este o teologie reducționistă, care se bazează doar pe doctrina despre Dumnezeu, om și Christos. Ordinea prezentată este una care Îl situează pe Domnul Isus pe locul al treilea, după om.

În primul rând, biserica antropologică face apel la doctrina despre Dumnezeu. Dumnezeu este văzut ca fiind activ în realitatea Universului pe care Îl conduce și Îl susține. El este Creatorul lumii nevăzute, în care se încadrează toate ființele spirituale create (îngerii), și Creatorul lumii văzute, din care face parte și omul (Gen. 1-2). El există în Sine, Își este suficient Sieși, este veșnic, este Unul și cere supunere tuturor. Este suveran, atotștiutor și neschimbător. Teologia antropocentrică Îl prezintă pe acest Dumnezeu ca fiind dragoste, sfânt și drept.

Dimensiunea de bază a dragostei lui Dumnezeu față de noi este bunătatea și harul Lui. Prin bunătate înțelegem preocuparea lui Dumnezeu pentru bunăstarea celor pe care îi iubește. El caută în mod altruist bunăstarea noastră ultimă (Io. 3:16; Deut. 7:7-8). Dragostea lui este agape, nu eros. El și-a dat viața și pentru dușmanii Lui, nu numai pentru prietenii Lui. Prin termenul har înțelegem că Dumnezeu nu lucrează cu poporul Lui pe baza vredniciei sau a valorii acestuia, pe baza a ceea ce merită el, cu alte cuvinte, Dumnezeu lucrează cu poporul pe baza bunătății și generozității Lui. Har înseamnă că Dumnezeu ne acordă favoruri nemeritate. El nu pretinde nimic de la noi (Efes. 2:7-9; Tit. 2:11; 3:3; 3:4-7).

Epitetul cel mai des asociat numelui lui Dumnezeu este ,,sfânt”. Sfințenia lui Dumnezeu este cinstită fără încetare de către serafimi înaintea tronului Său (Is. 6:3; Apoc. 4:8). Sfințenia este o caracteristică a lui Dumnezeu care Îl separă de creația Sa. Sfințenia, din această perspectivă, are patru elemente: maiestatea, voința, mânia și îndreptățirea.

Dreptate înseamnă că acțiunile lui Dumnezeu întotdeauna sunt în acord cu ceea ce este drept și El însuși este standardul final a ceea ce este drept. Legea este o expresie adevărată a naturii Lui, este la fel de perfectă cum este El (Ps. 19:7-9). Dumnezeu poruncește ceea ce este drept și care, prin urmare, va avea un efect pozitiv asupra credinciosului dispus să asculte. Dumnezeu nu poate păcătui și acționează în conformitate cu Legea stabilită de El. Caracterul lui moral este drept și toate căile Lui sunt drepte (Deut. 32:4).

În al doilea rând, biserica antropocentrică apelează la doctrina despre om. Omul este considerat ca având valoare și, totodată, păcat, ca meritând moartea și ca fiind neajutorat din punct de vedere spiritual.

Omul a fost creat de Dumnezeu printr-un act personal și direct al lui Dumnezeu, în afara oricărui proces de evoluție organică (Gen. 1:27). Dumnezeu l-a creat pe om în mod direct și nemijlocit, printr-un proces ce cuprinde două etape: mai întâi a făcut trupul dintr-un material existent și apoi i-a dat viață. La sfârșitul procesului din ziua a șasea omul a devenit un suflet viu.

Valoarea omului este dată de faptul că Dumnezeu l-a făcut după chipul și asemănarea Lui (Gen. 1:26-27). În Geneza 9:6, datorită valorii pe care a primit-o prin crearea lui după chipul lui Dumnezeu, este interzisă omuciderea.

Biblia susține că în momentul de față omul nu este normal, ci păcătos. Neascultarea lui Adam a atras după sine o schimbare dezastruoasă a întregii sale ființe și a generat în el principiul păcatului. Aceste consecințe catastrofale s-au extins asupra tuturor urmașilor (Gen. 3). Căderea în păcat extinsă la întreaga rasă umană este numită apostazie. Apostazia este o îndepărtare de la ceva ce a existat înainte și a fost bun. Este tocmai reversul intențiilor lui Dumnezeu cu privire la om. Așa că, toată omenirea prezentă este departe de ceea ce a intenționat Dumnezeu pentru ea: părtășia cu Creatorul.

Datorită căderii în păcat, au apărut și consecințele acestuia. Omul pe care l-a creat Dumnezeu perfect în ceea ce privește duhul, sufletul și trupul a fost afectat până la cea mai mică parte a sa. ,,Duhul lui a murit, deoarece relația lui cu Dumnezeu a fost ruptă. Sufletul lui a început să moară, pentru că omul a început să mintă, să înșele și să ucidă. În cele din urmă a murit și trupul datorită blestemului lui Dumnezeu (Gen. 3:19).” În consecință, toată rasa umană merită moarte veșnică și despărțirea eternă de Dumnezeu.

Omul este înstrăinat de Dumnezeu și neajutorat din punct de vedere spiritual. Biblia afirmă că toți oamenii sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu (Rom. 3:23). Drummond spunea următoarele cuvinte pentru a scoate în evidență neajutorarea și înstrăinarea omului de Dumnezeu:

Din Eden până în prezent, fiecare se răzvrătește și nu ascultă de Dumnezeu, Domnul adevărat al tuturor. În plus, plata păcatului este moartea (Rom. 6:23). Judecarea păcatului omenesc este inevitabilă. Deja oamenii sunt înstrăinați de Dumnezeu (Efes. 2:12), străini de legământ, fără nădejde și morți în fărădelegi și păcate (2:2); … Este un adevăr trist că pretutindeni sunt oameni într-adevăr pierduți. Aceasta este o problemă a lumii întregi, care cere un răspuns universal și la care există o soluție.

În al treilea rând, biserica antropocentrică apelează la doctrina despre Christos care se referă la întruparea Lui, moartea Lui substituțională și oferta iertării ca dar al libertății.

Omul a fost creat cu scopul de a-L sluji pe Dumnezeu, de a-L iubi și de a avea părtășie cu El. Totuși, aceste scopuri omul nu le-a putut păstra și astfel a fost despărțit de Dumnezeu și a ajuns neajutorat. Dar, pentru că Dumnezeu l-a iubit pe om, El a ales să acționeze prin intermediul lui Christos, singurul Lui Fiu, pentru a-l repune pe acesta în starea și relația intenționată de El.

Prima lucrare pe care a făcut-o Domnul Isus pentru omenire a fost să se întrupeze (Io.1:1-2, 14). Aici avem de-a face cu un paradox absolut: Fiul creator, omnipotent, devine un om cu un trup de carne și sânge. Nu înțelegem pe deplin această întrupare, deoarece nouă ni se pare ceva ieșit din comun și așa și este. Scopul venirii lui Isus ca om a fost să ni-L descopere pe Dumnezeu. Revelația personală a lui Dumnezeu în Isus Christos ne dă cea mai bună înțelegere asupra misterului și minunii întrupării.

Deoarece Isus Christos este Fiul lui Dumnezeu, credința în El este fundamentală. Nimeni altcineva nu putea fi mântuitor, decât Dumnezeu. Biblia învață că Isus este Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi, și că tot ceea ce putem spune despre Dumnezeu este valabil și pentru Isus. În 1 Timotei 2:5, Biblia spune că Domnul Isus a fost om cu adevărat. El a luat asupra Sa natura umană și a trăit printre oamenii păcătoși.

S-a dezbrăcat de Sine și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor (Filip.2:6, 7).

A doua lucrare pe care a făcut-o Domnul Isus pentru cei păcătoși a fost să moară în locul lor. Întreaga omenire era sortită morții veșnice, despărțirii eterne de Dumnezeu, dar Domnul Isus a hotărât să moară în locul nostru pentru ca noi să trăim. Domnul Isus a plătit prețul în locul nostru, ne-a răscumpărat și astfel a devenit Răscumpărătorul nostru. B. B. Warfield spunea următoarele cuvinte despre titlul de răscumpărător:

Ori de câte ori îl pronunțăm, în fața ochilor noștri apare crucea, iar inimile noastre sunt umplute de o aducere aminte plină de dragoste nu numai a faptului că Christos ne-a dat mântuirea, ci și a faptului că a plătit un preț covârșitor pentru ea.

Ultima lucrare pe care a făcut-o Domnul Isus pentru păcătoși și pe care o vom aminti a fost să le ofere iertarea ca dar al libertății. El dorește să trăim o viață din belșug, o viață nouă și liberă de păcatul care ne robește. Drummond spunea:

Există nădejde în Christos. Prin viața, moartea și învierea Domnului nostru Isus Christos există pentru toți iertare și înnoirea vieții. Posibilitatea unei vieți depline și caracterizate de semnificație, împreună cu Dumnezeu, este reală. Isus a spus: Eu am venit ca oile Mele să aibă viață și să o aibă din belșug (Io. 10:10).

Hybles reduce teologia doar la tei doctrine, propunând o nouă triadă: doctrina despre Dumnezeu, doctrina despre om și doctrina despre Christos. El nu pune accent pe doctrina despre Sfânta Treime, Duhul Sfânt, Biblie, păcat, mântuire, Biserică și escatologie. El se mulțumește doar cu cele trei și astfel apar multe probleme doctrinare în teologia lui. Acest fapt se datorează refuzului unui fundament scriptural. El refuză presupoziția de bază a creștinismului protestant, ,,sola scriptura”.

2.5. Umanul: realitatea ultimă a bisericii

La acest punct vom încerca să prezentăm care este realitatea ultimă a eclesiologiei antropocentrice. Vom identifica în primul rând care este centrul serviciilor bisericii; apoi, cine este centrul artei folosite în biserică; în al treilea rând, vom căuta centrul principiilor de persuasiune folosite în biserică și, în ultimul rând, vom identifica cine este centrul convertirii la o biserică, ca ultim scop.

În primul rând, serviciile bisericii au în centru omul. Hybles, cel care susține biserica antropocentrică, argumentează în favoarea acestei afirmații spunând că „pentru un bun program din biserică trebuie să furnizezi o excitantă, creativă și interesantă experiență pentru Harry.” Tot ceea ce se întâmplă în cadrul programului trebuie să aibă în vedere pe omul necreștin. De aceea, ambianța din acea biserică va trebui să fie cu mult mai atractivă decât în oricare alt local și aceasta presupune lux. Trebuie să câștigi respectul necreștinului oferindu-i un local de relaxare. Cântările, muzica, Scriptura și ofertele bisericii trebuie să fie centrate spre omul necreștin.

Eclesiologia antropocentrică este o eclesiologie care pune accentul pe valorile materiale. Ea este influențată de materialismul contemporan care caută beneficiile confortabile ale omului. Concluzia la care ajungem este că banul determină valoarea tuturor lucrurilor dintr-o cultură, implicit și a bisericii antropocentrice.

Biserica antropocentrică este o imagine a culturii postmoderne, nu a Scripturii și a societății lui Dumnezeu. Ea renunță la orice doctrină biblică despre biserică, la istoria bisericii și la valorile biblice. Nu mai există o doctrină care să determine ce este și ce nu este biblic în închinarea ei, există doar alegeri efemere din ceea ce este nou, la modă, comercial sau nu pentru participanți. Alegerile se fac pe baza simțurilor.

Serviciile bisericii sunt vehicule ale închinării. Ele nu sunt vehiculele unor experiențe excitante și de relaxare fizică, ci ale închinării, deoarece închinarea este cea mai înaltă și mai nobilă activitate de care omul este capabil prin harul lui Dumnezeu. Închinarea înaintea lui Dumnezeu este același lucru cu lăudarea lui Dumnezeu și cu glorificarea numelui Său. Închinarea adevărată trebuie să fie în duh și în adevăr (Io. 4:24):,,în adevăr”, pentru că adevărul ține de însăși natura lui Dumnezeu și ,,în duh”, deoarece numai așa Îi pot răspunde lui Dumnezeu.

În al doilea rând, arta folosită în biserică are în centrul ei omul. Biserica antropocentrică acceptă imaginea în biserică și renunță la singura modalitate de exprimare a lui Dumnezeu, cuvântul, cultura contemporană fiind o cultură a imaginii (cultura actuală se bazează pe imaginile de la televizor, obiect la care privește o întreagă generație și pe reclame frumos prezentate). Caută să se alinieze la standardele culturii postmoderne. Ei folosesc tehnica de comunicare a mediei moderne pentru a-l atrage pe necreștin. Din nou observăm că accentul cade pe om. Pritchard afirmă următorul lucru despre biserica Willow Creek:

Programul de la Willow Creek reflectă schimbul comunicării de pe baza cuvântului pe baza imaginii. Dacă ei merg să-l caute pe Harry, creekerii cred că pot să folosească limbajul lui – media.

Ei folosesc imaginea ca și model de comunicare modern. Imaginea este un lucru important și este calea prin care barierele sunt sparte și se comunică mesajul dorit, susține Hybles.

Dar, din punct de vedere biblic, credința creștină este fondată pe revelația de Sine a lui Dumnezeu prin Cuvântul Său și Scriptura ne avertizează să nu ne facem vreo imagine, deoarece imaginea respectivă poate deveni un obiect al închinării în sine (cf. Ex. 20: 4-6; Deut. 5:8-10; Ps. 18:58; Is. 40:18). În conformitate cu ceea ce spune James I. Packer, imaginea mai mult ascunde adevărul.

În concepția reformată, imaginea deschide ușa idolatriei, de aceea trebuie respinsă. Când Aaron a făcut imaginea aceea în lipsa lui Moise, a vrut să implementeze în mintea închinătorilor cu ajutorul ei pe adevăratul Dumnezeu, dar Dumnezeu nu a fost de acord cu această imagine (Ex. 32:1-14). Exod 20 și Deuteronom 5 Îl prezintă pe adevăratul Dumnezeu transcendent și invizibil. El este în afara noastră și este ascuns de noi (deus absconditus).

În Epistola către Romani 10:17 Pavel scrie despre mijlocul prin care vine credința la om. El spune: ,,credința vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu.” Punctul de contact al omului cu Dumnezeu este urechea, nu ochiul. Împărăția lui Christos este o împărăție a auzului, nu o împărăție a vederii, iar noi trebuie să ne punem ochii în urechi. Nu ochii ne călăuzesc în căutarea lui Dumnezeu, ci urechile.” Aceste afirmații răspund tendinței de a înfrumuseța închinarea din bisericile antropocentrice cu steaguri, picturi și statuiete, închinări al căror scop este să înveselească mai degrabă publicul, decât să dea glorie lui Dumnezeu.

În tradiția protestantă este loc doar pentru cuvânt. Există două tipuri de cuvânt: cuvânt vizibil, sacramentul sfintei comuniuni de la Cina Domnului (1 Cor. 11:23-26) și cuvântul audibil, care este cuvântul vorbit al lui Dumnezeu (1 Tim. 3:16; cf. Rom. 10:14). Cuvântul vizibil poate fi unit cu cuvântul audibil și-l servește pe acesta din urmă.

În al treilea rând, principiile de persuasiune ale bisericii au ca centru omul. Ele sunt: relevanța, excelența, anonimitatea lui Harry, timpul și emoțiile. Toate acestea au de-a face cu persoanele umane și, deci, centrul acestei eclesiologii este omul. Pritchard spune:

Chiar această scurtă listă arată că o sută, chiar o mie de Harry și Mary necreștini sunt întorși la Christos de Willow Creek. De ce? Care sunt principiile de persuasiune folosite de programul de la Willow Creek? Programul de la Willow Creek este relevant și excelent. El dă lui Harry un anonimat, timp și apelează la emoțiile lui.

Dar, în conformitate cu Biblia, lucrurile stau altfel. Biblia nu vorbește despre mai multe principii de persuasiune, ci doar despre unul, care este Dumnezeu (Io. 6:44): ,,Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-L atrage Tatăl care M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.” De fapt, nici nu putem vorbi despre un principiu de persuasiune, deoarece Dumnezeu este o persoană care convinge în mod personal prin cuvintele Lui conținute în revelația Sa, care este Evanghelia (Rom. 10:17, 15).

Din punct de vedere biblic, în predicare trebuie să ne bazăm pe alegerea suverană a Lui Dumnezeu, nu pe principiile de persuasiune. Sproul argumentează în favoarea alegerii suverane a lui Dumnezeu:

Cel ce face predestinarea este Dumnezeu, în suveranitatea Lui. El este agentul predestinării. Oamenii sunt obiectul predestinării. Pe scurt, predestinarea se referă la planul suveran al Lui Dumnezeu pentru oameni, alcătuit de El din veșnicie (Efes. 1:3-12).

Apoi, tot din punct de vedere biblic, în predicare trebuie să ne bazăm pe chemarea eficientă a lui Dumnezeu, nu pe principiile de persuasiune ale predicatorului. Tot Sproul argumentează în favoarea chemării eficiente a Duhului, citând din mărturisirea de credință de la Westminster:

Pe toți cei pe care Dumnezeu i-a predestinat pentru viață, și numai pe ei, la vremea stabilită de El, Dumnezeu găsește cu cale să-i cheme în mod eficient, prin Cuvântul și prin Duhul Său, să iasă din starea de păcat și moarte în care se află prin natură, la har și mântuire prin Isus Christos, luminându-le spiritual mintea pentru a înțelege lucrurile lui Dumnezeu, îndepărtându-le inima de piatră și dându-le o inimă de carne, înnoindu-le voința și, prin puterea Sa nemăsurată, îndreptându-i spre ce este bine și atrăgându-i eficient la Isus Christos; și, cu toate acestea, ei vin în cel mai liber mod, căpătând această dorință prin harul Său.

Datorită faptului că eclesiologia antropocentrică se bazează în ceea ce privește convertirea pe principiile de presuasiune ale predicatorului, aceasta dovedește o nouă formă de arminianism și semipelagianism care își face loc în biserică, prin accentul pus de către predicator pe principiile de persuasiune, în predicare, în detrimentul alegerii suverane și chemării eficiente a lui Dumnezeu.

În ultimul rând, convertirea are în centrul ei omul. Necreștinul trebuie să aibă un răspuns la tot ceea ce l-a întâmpinat până în prezent. El trebuie să fie chemat la o decizie și la o alegere. Necreștinul este chemat de către predicator mai întâi la a-L primi pe Domnul Isus ca Mântuitor și Domn și apoi este determinat să-L primească. Apoi, biserica antropocentrică are un singur scop pentru convertire. Scopul ei este ca necreștinul sau nebisericescul să meargă sau să intre în biserică.

Chemarea la Christos este datoria oricări predicator, însă predicatorul nu poate să determine pe oameni să-L primească pe Domnul Isus Christos ca Mântuitor și Domn.

Atunci când vrem ca cineva să se întoarcă la Dumnezeu, nu ne bazăm pe puterea predicatorului de a-l determina, ci pe puterea Duhului Sfânt pe care El o dăruiește predicatorului în evanghelizare și pe puterea Cuvântului lui Dumnezeu. El este instrumentul Duhului Sfânt în convertire (Iac. 1:18). De aceea, creștinii care doresc să-i câștige pe alții pentru Christos, trebuie să înțeleagă că sabia Duhului (Efes. 6:17) este cea mai puternică armă în acest război. Astfel, Vestea Bună poate fi împărtășită cu deplină încredințare că Dumnezeu va onora Cuvântul Său cu putere și că-L va face să pătrundă în inima ascultătorilor (Rom. 1:16-17).

În ceea ce privește convertirea, ea nu are un singur scop și nu este singurul pas la care ar trebui să rămânem când vorbim despre mântuire. Cu toate că viața creștină are un punct de pornire finit, totuși mai există și alți pași de parcurs. Primul pas este convertirea, act prin care întoarcem spatele păcatului nostru, prin pocăință, și ne întoarcem cu fața spre Christos, prin credință.

Am observat, deci, mai sus că primul pas este convertirea, dar nu este și ultimul. Biserica antropocentrică rămâne doar la primul pas, considerându-l și ultimul sau singurul. De aici deducem că scopul ultim al bisericii antropocentrice este antropologia. Pentru biserica antropocentrică este important să aibă mulți membri și să atragă atenția mulțimilor.

Din punct de vedere biblic, scopul ultim al bisericii nu este doar adăugarea memebrilor, ci și creșterea lor spirituală și pregătirea pentru deplinul escaton (Fapte 2:41-47; Efes. 4:11-15). În prezent, biserica este într-un escaton parțial, deoarece este cuprinsă și de partea istorică. Biserica antropocentrică nu are o perspectivă viitoare despre poporul lui Dumnezeu convertit, rămânând la partea istorică. Scopul ultim al bisericii adevărate nu este doar să adune cât mai mulți membri, ci să îi păstreze curați pentru escaton. Biserica este mireasa lui Christos (Efes. 5:25-27), nu ,,mireasa cultului cultural.”

2.6. Concluzii preliminare

O a doua orientare a eclesiologiei secolului XXI, pe care am prezentat-o anterior, este orientarea spre nevoile personale ale membrilor bisericii. Prin analizarea eclesiologiei propuse de către Bill Hybles am ajuns la concluzia că aceasta este una antropologică, deoarece acest tip de eclesiologie este orientată în toate domeniile spre ființa umană și spre nevoile ei.

În primul rând, biserica este definită antropocentric. Aceasta înseamnă că are un fundament antropologic, nu unul biblic. Ea este definită prin influența pe care o exercită asupra celor din jur, propune o nouă înțelegere a eclesiei, diferită de eclesia biblică și este definită pe baza unei cărți sau a unui slogan mai mult nebiblic și uman.

În al doilea rând, centrul eclesiologiei este omul. Cele patru motive antropologice pe care este centrată biserica antropocentrică sunt: înțelegerea necreștinilor, acumularea de informații despre necreștini, credibilitatea predicatorului și identificarea predicatorului cu neceștinii.

În al treilea rând, apologetica bisericii este antropocentică. Apologetica antropocentrică cuprinde relevanța creștinismului, funcțiile comunității, conținutul învățăturii, care este exclusivist și antropocentric, și metoda de abordare apologetică a necreștinilor.

În al patrulea rând, biserica antropocentrică prezintă o mărturisire de credință reducționistă care cuprinde doar doctrina despre Dumnezeu, doctrina despre om și cea despre Christos. Celelalte doctrine sunt excluse.

În ultimul rând, realitatea ultimă a eclesiologiei este antropologia. Centrul serviciilor bisericii, al artei, al principiilor de persuasiune folosite în biserică și al convertirii la o biserică este omul.

3. BISERICA TEOCENTRICĂ SAU TRINITARIANĂ

Al treilea tip de eclesiologie pe care o vom prezenta în această lucrare este cea orientată teocentric. Ea este propusă de către Miroslav Volf în cartea ,,After Our Likeness. The Church as the Image of the Trinity”, carte pe care o vom considera de bază pentru acest capitol. Eclesiologia este definită pe baza unei analogii dintre Sfânta Treime și Biserică, iar metoda folosită de către Miroslav Volf în elaborarea unei astfel de eclesiologii este ecumenismul (ia în considerare aspectele comune din mai multe eclesiologii). El se bazează pe trei doctrine despre biserică: doctrina catolică, ortodoxă și protestantă. Acestea sunt folosite pentru elaborarea unei eclesiologii mai consistente. Cu toate că folosește referințe biblice, nu elaborează o eclesiologie în totalitate biblică. El este limitat în eclesiologia pe care o prezintă de cele trei doctrine pe care se bazează, dar, cu toate acestea, conturează o eclesiologie mult mai consistentă decât Rick Warren și Bill Hybles.

În primul rând, vom încerca să definim acest tip de eclesiologie. Vom răspunde la următoarele două întrebări: ,,Ce este?” și ,,Unde este biserica?”

În al doilea rând, vom încerca să identificăm bazele unei eclesiologii sotereologice trinitariene. Vom urmări rolul bisericii în procesul de mediere a credinței, vom arăta că mântuirea are un caracter eclesial și vom examina locul persoanei în comunitatea eclesială.

În al treilea rând, vom examina corespondența analogică dintre biserică și Trinitate, vom răspunde la întrebarea: ,,De unde începem când vrem să definim eclesiologia?” și, în final, vom prezenta analogia persoanelor divine cu bisericile locale și relația dintre persoanele trinitariene și Biserică.

În alt rând, vom discuta despre structurarea bisericii după modelul relațiilor trinitariene. Vom face o analiză a relației dintre preoția universală și particulară, dintre Spirit și instituțiile bisericii și, apoi, vom clarifica înțelegerea ordinării.

În ultimul rând, vom discuta despre catolicitatea bisericii trinitariene. Mai întâi vom arăta că Biserica trebuie să fie catolică, apoi vom încerca să înțelegem semnificația termenului ,,catolic”, vom vedea dacă biserica locală este catolică sau nu și, în cele din urmă, vom analiza catolicitatea persoanelor membre.

3.1. Definirea bisericii trinitariene

În primul rând, vom încerca să identificăm biserica trinitariană. În cele ce urmează vom căuta să o definim, să descoperim ce este ea, și apoi să identificăm locul în care se află.

Cadrul pe care Miroslv Volf îl consideră necesar pentru a putea înțelege mai bine doctrina despre biserică este ,,noua creație a lui Dumnezeu.“ În acord cu mesajul Domnului Isus, adunarea poporului lui Dumnezeu este întemeiată pe venirea Împărăției lui Dumnezeu în persoana Lui. Tot așa și autorii Noului Testament portretizează Biserica lui Christos ca o adunare escatologică a poporului lui Dumnezeu. De exemplu, Pavel o înțelege ca o anticipare a noii veniri. De aceea, Volf concluzionează spunând că ,,atunci când vorbești despre caracterul escatologic al bisericii care pretinde reflecții sistematice eclesiale nu trebuie să începi de la biserică, ci de la noua creație a lui Dumnezeu în relație cu poporul Său.”

Viitorul Bisericii în noua creație a lui Dumnezeu este locuirea personal – mutuală a Dumnezeului triunic și a poporului Său glorificat, imagine care este clarificată în descrierea noului Ierusalim din Apocalipsa lui Ioan (Apoc. 21:1-22:5). Orașul prezentat se referă mai mult la popor, decât la frumusețea locului. Apoi, este prezentat Dumnezeu și Mielul ca templu în care se găsește sfânta sfintelor și poporul lui Dumnezeu (Apoc. 21:22). Sfinții vor rămânea în Dumnezeu și în Miel, iar Mielul și Dumnezeu la fel vor rămânea în ei. Rămânerea reciprocă a unuia în altul, a lui Dumnezeu, a Fiului și a poporului glorificat, este înțeleasă ca o împlinire escatologigă a înaltei preoții a lui Christos, care portretizează unitatea credincioșilor la fel de bine ca și comuniunea dintre persoanele Sfintei Treimi (Io. 17:21). Experiența prezentă a Bisericii este aceeași (cf. 1 Io. 1:3). Credincioșii care trăiesc în prezent au comuniune cu Dumnezeu Tatăl și cu Dumnezeu Fiul. Prin credința în Christos creștinii participă parțial la comuniune cu Trinitatea, stare care anticipează în prezenta istorie comuniunea escatologică a bisericii cu Trinitatea.

Biserica este universală, deoarece peste tot unde este prezent Isus este Biserica universală. Unde este prezent Duhul Sfânt este Biserica. Din acest motiv Biserica nu poate fi restrânsă doar la una singură (Ef. 1:22-23; Col. 1:12-20). Duhul operează în mod general și este prezent în activiatea de bază a Bisericii. Tot El adună congregația unind-o cu Dumnezeul Triunic, atât pe cei din Vechiul Testamen, cât și noua creație escatologică. Duhul Sfânt este mediatorul relației cu Dumnezeul triunic și cu întreaga istorie a poporului lui Dumnezeu – care constituie un ansamblu într-o biserică. Deci, Biserica este acea comunitate constituită de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Biserica se află în orice loc unde Duhul lui Dumnezeu este prezent prin sacramente (botez, euharistie și cuvânt) și unde sunt prezenți credincioși. Pe lângă aceste condiții mai există, în primul rând, organizarea bisericii după modelul biblic și apoi ascultarea de poruncile lui Christos, care, ambele, implică prezența Lui. ,,Sunt oameni separați de toată cunoștința păcatului, practicând tot ceea ce dorește Dumnezeu. Unde păcatul este tolerat Christos nu este prezent și nu este, prin urmare, nici adevărata Biserică, spunea Volf.”

Biserica este văzută ca doi sau trei oameni separați de lume și bucurându-se împreună de adevărul legământului, având legământul, promisiunile și puterea ministerială date de Christos. Așa că adevărata biserică vizibilă este Împărăția lui Christos. Membrii bisericii sunt copiii Împărăției. Christos este prezent numai unde domnia Lui nu este împiedicată de așezarea poruncilor unor ființe umane, ca de exemplu episcopii. Ea este biserica organizată, în care puterea este ținută de toți reprezentanții congregației, o indispensabilă condiție a eclesiologiei.

În al doilea rând, biserica trinitariană este definită ca un ansamblu, apoi ca o comunitate care are o mărturisire de credință și, în cele din urmă, este definită în relație cu celelalte biserici.

Biserica este un ansamblu în care doi sau trei sunt adunați în numele lui Christos, ansamblu în care Christos Își face prezența. Ei sunt adunați la un loc specific pentru acțiuni specifice.

Termenul ,,eclesia” confirmă înțelegerea bisericii ca o comunitate asamblată. Acest termen era folosit în uzul grecesc cu referire la ansmblul cetățenilor liberi ai unui oraș. În Noul Testament, termenul se referă la un ansamblu concret al creștinilor, la un loc specific (1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1). De asemenea, termenul ,,eclesia” desemenează atât biserica locală (creștinii din toate națiunile, adunați la un loc – Efes. 2:14-16) cât și pe cea universală (ecclesia ca o entitate escatologică și cerească în mod simultan – Efes.1:22; 2:22; 3:10; 5:22-23; Col. 1:18). ,,Poporul escatologic a lui Dumnezeu este suma tuturor bisericilor locale în care creștinii individuali sunt adunați împreună.” Metafora în care biserica este prezentată ca și trupul lui Christos argumentează în favoarea acestei concepții:

Trupul lui Christos este în mod precis o suprapunere a entităților biserii locale și a celei universale care sunt constituite în Biserică prin relația lor comună cu Duhul lui Christos, care le dă caracterul anticipatoriu al adunării escatologice a tuturor oamenilor lui Dumnezeu. De aceea, fiecare biserică locală poate fi completă chiar dacă conține numai o parte a Bisericii universale.

Această metaforă trebuie înțeleasă ca o unitate a Bisericii, nu în mod fizic, ci sotereologic și eclesiologic, ca o comuniune lăuntrică și personală în Duhul Sfânt dintre Christos și creștini (1 Cor. 6:17), dintre El și biserică (Efes. 5:22-23) și dintre creștini (Rom. 12:4-8). Galateni 3:28 spune că ,,toți suntem una în Christos,” dar nu înseamnă că ,,una” se identifică cu ,,Christos” însuși. Biserica nu este un subiect propriu, ci Christos este subiectul ei, El este stăpânul și capul Bisericii.

Biserica universală și cea locală nu sunt un subiect colectiv, ci mai mult o comuniune a persoanelor care nu conține în ea însăși subiecte, mai degrabă sunt interdependente în două moduri. Ei trăiesc în viața lui Christos prin Duhul (Gal. 2:20; 1 Cor. 6:19). Christos trăiește în ei prin relațiile pe care le au unii cu alții (1Cor. 12:12-13).

Biserica este un ansamblu care are o mărturisire de credință nealterată. Precondiția pentru ca Domnul Isus Christos să fie prezent prin Duhul Sfânt în acest ansamblu este adunarea în numele Lui (Mt. 18:20). ,,Numele lui Christos” identifică persoana în jurul căreia se adună biserica. Biserica îi aparține lui Emanuel care înseamnă ,,Dumnezeu este cu noi” (Rom. 16:16; Gal. 1:22). Cei care fac parte din Biserica lui Christos trebuie să-L cunoască din Scripturi pentru a putea fi distins de vreun altul. Lipsa acestei cunoașteri înseamnă lipsa bisericii.

Resursele de unde-L putem cunoaște pe Isus este istoria Lui. De aici putem să-L cunoaștem și, cunoscându-L, putem să-L distingem de un altul (2 Cor. 11:14). Sursele de unde-L putem cunoaște sunt scrierile apostolilor (Fapte 2:24). Dacă nu ai o doctrină bună despre Domnul Isus, biserica se adună în numele altcuiva și deci nu este Biserică.

Scopul pentru care trebuie să-L identificăm pe Domnul Isus din punct de vedere cognitiv (doctrina corectă) este identificarea personală cu El. Poporul adunat în numele lui Christos Îl cheamă pe Isus ca Salvator și își ține mărturia înaintea lumii, sunt botezați în numele Lui, spălați, sfințiți și justificați prin acest nume. Ei se adună pentru a-și practica credința în Christos.

Cele două condiții care rezultă din statutul biserici ca și congregație asamblată în numele lui Christos sunt credința și trăirea în conformitate cu credința lor. Poporul lui Dumnzeu trebuie să creadă și apoi să se identifice cu ceea ce crede.

Biserica există înainte ca individul să vină la credință și ea va rămâne chiar dacă indivizii sunt departe de credință, dar biserica totodată nu poate să existe fără credincioși și, în acest sens, este legată de credința membrilor ei (nu se referă la o realizare umană)…Credința fără fapte este moartă. Unde nu sunt fructe, nu este credință adevărată și unde nu este credință adevărată, nu este Biserică.

Credința cognitivă și identificarea personală coincid. Aceste două aspecte ale mântuirii trebuie să fie prezente în viața bisericii. Nu poate poporul lui Dumnezeu să fie identificat numai cu una dintre cele două, deoarece ,,fără identificarea cu Isus, specificarea cognitivă este goală, iar fără specificare cognitivă, identificarea cu Isus este neclară.”

Prin mărturisirea multidimensională a întregului ansamblu, Christos își face prezența în Biserică. Ei își proclamă credința în Isus Christos ca Salvator și Domn. A proclama credința în Christos înseamnă a fi botezat și a participa la Cina Domnului. Biserică fără sacramente nu există. Unde nu există sacramente nu este mărturisire a credinței și prin urmare nici credință. Deci, de aici deducem că nu există nici Biserică.

Biserica este în relație cu toate celelalte biserici. Deși fiecare biserică locală este independentă sau completă în ea însăși, totuși alte biserici pot interveni în viața unei biserici a cărei eclesiologie este amenințată.

Ea [biserica] stă pe propriile sale picioare spirituale, deoarece Christos întreg este prezent în ea, prin Duhul. A fi independentă nu înseamnă că alte biserici nu pot interveni în viața bisericii locale. Ele pot interveni numai în cazul în care eclesiologia acelei biserici este amenințată printr-o distorsionare a mărturisirii de credință și a credinței practice.

Cel care leagă bisericile independente și care le conferă un caracter unitar este Duhul Sfânt. Fiecare biserică trebuie să fie deschisă față de celelalte biserici în ce privește relațiile. Mărturisirea lor de credință trebuie să le unească. O biserică izolată de celelalte arată că Îl mărturisește pe Christos diferit, adică mărturisește un alt Christos. Prin acestă unitate dintre biserici se anticipează în istorie ce va fi la venirea deplină a escatonului. Relația bisericii cu celelalte biserici trebuie să afecteze întreaga lume. Biserica trebuie să proclame pe Isus Christos ca Salvator și Domn universal.

O definiție consistentă a bisericii, pe care o propune Miroslav Volf, este conținută în următoarele cuvinte:

Fiecare congregație ca ansamblu în jurul lui Isus Christos ca Salvator și Domn în stare să-și profeseze credința în public într-o pluralitate de forme, a cărei membrii sunt incluși prin botez și Cina Domnului, și care este deschisă tuturor bisericilor lui Dumnezeu și tuturor ființelor umane, este o Biserică într-un sens complet al cuvântului, de când Christos a promis să fie prezent în ea prin Duhul ca prim rod al întregii adunări a poporului lui Dumnezeu în Împărăția escatologică.

3.2. Bazele sotereologice ale eclesiologiei trinitariene

Formula protestantă spune că ,,relația cu biserica depinde de relația cu Christos,” de aceea ei sunt acuzați de idividualism. Miroslav Volf încearcă să rezolve problema individualismului protestant prin examinarea înțelegerii medierii credinței și a structurii salvării implicată de convingerea eclesiologică ,,noi suntem biserica.”

În primul rând, vom urmări rolul bisericii în procesul de mediere a credinței. Credința este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu și a Cuvântului lui Dumnezeu. Este darul lui Dumnezeu care poate fi respins. Credința și prezența lui Christos nu este promisă creștinilor în mod direct. Biserica este un instrument de care Dumnezeu se folosește în acest scop, dar într-un sens limitat.

Prezența lui Christos la creștini nu este promisă în mod direct, ci prin și la congregație și mai pe urmă la indivizi (Mt. 18:20)…biserica…este mama credinței… Transmiterea credinței se face prin interacțiune eclesială interpersonală. Caracterul comun al medierii credinței implică aceasta limitat, dar într-un sens semnifictiv. Fiecare creștin într-adevăr își primește credința de la biserică.

Omul nu poate singur să-și capete credința, ci o primește de la Duhul lui Dumnezeu prin Scripturi, prin tradiția creștină și prin mărturisirea congregației creștine. Credința nu este primită de la biserică, iar pentru că prin biserică se primește credința și pentru că biserica este o comunitate a persoanelor, biserica nu pretinde un oficiu preoțesc în mod fundamental diferit de preoția universală a credincioșilor prin care Dumnezeu a dat credința la indivizi. Cuvântul lui Dumnezeu naște credința în mod individual prin mărturisirea multidimensională a credinței altora. Deci, biserica mamă nu stă împotriva creștinismului individual, ci, mai degrabă, creștinii sunt mama bisericii. Mama bisericii este comuniunea fraților și surorilor care întotdeauna au existat vis-á-vis de creștinismul individual. Preoția universală a credincioșilor implică maternitatea universală a credincioșilor.

Pavel folosește metafore pentru a explica maternitatea bisericii. El se numește pe sine tată (1 Cor. 4:15) și mamă (Gal. 4:19; cf. 1 Tes. 2:7) a congregației.

…ci vă scriu ca să vă sfătuiesc ca pe niște copii preaiubiți ai mei. Căci chiar dacă ați avea zece mii de învățători în Christos, totuși n-aveți mai mulți părinți; căci eu v-am născut în Christos prin Evanghelie.

Copilașii mei, pentru care iarăși simt durerile nașterii, până ce va lua Christos chip în voi! Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-și crește cu drag copiii.

Apostolul, ca proclamator și ca apostol individual, este tată și mamă. Paternitatea lui Pavel este înțeleasă în Isus Christos și prin Evanghelie. Christos este agent și Evanghelia este mijlocul prin care oamenii au fost aduși la o viață nouă. Deci, medierea credinței este susținută de viața tuturor membrilor bisericii, care au creat în mod plauzibil structurile pentru medierea credinței.

În al doilea rând, vom arăta că mântuirea are un caracter eclesial. O dată ce o persoană a intrat în relație cu Dumnezeu, automat, în mod simultan, acea persoană intră în comuniune cu ceilalți credincioși (communio fidelium).

Dacă mântuirea are loc doar între suflet și Dumnezeu, atunci este individualistă și, din această cauză, cei care nu sunt membrii bisericii vizibile nu sunt subiecții Împărăției lui Dumnezeu. Fiecare om este legat în conștiință să fie un membru al unei biserici vizibile. Biserica este necesară pentru că încă nu am ajuns în rând cu îngerii, ci ne purtăm ca și copiii și adolescenții, sau ca niște subiecte rebele.

Credința ființelor umane primită de la Dumnezeu le pune pe acestea într-o relație cu Creatorul. A crede înseamnă a te bucura de comuniunea cu Dumnezeu. El nu este un Dumnezeu singuratic, ci mai degrabă comuniunea a trei persoane. Nu poți avea o închidere în sine a comuniunii cu Dumnezeul triunic, deoarece El nu este un zeu privat. Atunci când un creștin intră în comuniune cu Dumnezeu, intră în comuniune și cu alte persoane care au intrat sau vor intra în comuniune cu Dumnezeu. Această primă comuniune trebuie să fie consecventă, iar comuniunea cu alți creștini nu este un adaos, deși este secundară. Ea este înțeleasă ontologic, mai degrabă decât în sens temporar. Credința înseamnă comuniune cu Dumnezeul triunic și cu alți creștini.

O biserică începe să fie biserică dacă există doi sau trei care se leagă în legământ cu Dumnezeu și între ei. Această legare este voluntară, fără de ea neexistând nici continuitate și nici stabilitate. În aceste condiții, Duhul Sfânt acționează de sus prin cuvântul lui Dumnezeu și prin sacramente. Duhul este Cel care constituie biserica și care dă daruri, de aceea nu putem identifica biserica cu o asociație voluntară, sau cu persoanele ce o alcătuiesc, dar nu putem nici să le excludem pe acestea din urmă.

Botezul este sacramentul de inițiere a unei persoane în comunitatea creștină, în biserica lui Christos, prin care acea persoană dovedește credință și voință. Astfel, întră în comuniune atât cu Tatăl cât și cu creștinii. El este adăugat la biserică (Fapte 2:41, 47). Volf merge mai departe și afirmă că ,,un creștin nu poate fi creștin dacă nu intră în relație cu alți creștini.” Deci, ,,Biserica mediază la această persoană conținutul credinței, iar credința dată lui locuiește în comuniune cu alți creștini. Această persoană este destinată să trăiască în biserică (2Tim. 1:5).”

Biserica nu este un organism social, nici o asociație, deoarece acea persoană nu a fost legată de biserică în mod simplu, ci prin renaștere. Dumnezeu este Cel care păstrează această viață nouă, de aceea biserica este o comuniune a persoanelor determinate eclesial. Biserica este părtășia fraților care sunt prieteni și părtășia prietenilor care sunt frați (metafora prieteniei și a frățietății). ,,Este adunarea escatologică a întregului popor al lui Dumnezeu din toate timpurile și națiunile.”

În ultimul rând, vom examina locul persoanei în comunitatea eclesială. Fiecare persoană a fost creată de Dumnezeu într-un mod unic. În ce privește statutul general al ființelor umane înaintea lui Dumnezeu, vorbim despre egalitate. Dar când este vorba de relaționarea lui Dumnezeu la fiecare persoană, El se adresează specific fiecăruia, pe nume (Gen. 3:9). Scopul chemării este să devenim creștini intrând în existența creștină.

Umanitatea ființelor umane este condiționată de relația cu alte ființe umane și de structurile sociale și instituționale. Dumnezeu nu l-a creat pe om să fie izolat, de aceea nu putem vorbi despre ființe umane izolate. Geneza 1:27 spune: ,,Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut.” Miroslav Volf este de acord cu afirmația că ,,personalitatea este un mister … a ființelor umane care originează în Dumnezeu și destinul ei este să intre în comuniune cu Dumnezeu.” Suntem atât ființe umane, cât și creștine.

În timp ce persoanele umane trăiesc în comunitatea eclesială, ele sunt în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, a treia persoană din Trinitate, care îl face pe creștin să se identifice cu Christos (Gal. 2:20). Prin Duhul Sfânt, Christos este interiorizat în persoana creștinilor, astfel are loc fenomenul de interpenetrare personală.

Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine (Gal. 2:20).

În acord cu Pavel, viața lui Christos este reînviată în creștini prin Duhul (Rom. 8:10-11), ca și creștinii să trăiască în Christos și în comuniune unii cu alții prin Duhul (1Cor. 12:12-13). Acesta este un aspect pneumatologic al experienței salvării prezente. Prezența Duhului în toți creștini îi deschide pe unii față de alții. Duhul lui Dumnezeu locuiește prin credință în inimile ființelor umane. ,,El Însuși provine din relația pe care o are cu Tatăl și cu Fiul, iar părtășia în care intră cu credincioșii corespunde cu relația Lui cu Tatăl și cu Fiul, deci este o relație trinitariană.”

3.3. Corespondența analogică dintre biserică și Trinitate

Miroslav Volf propune o analogie între Sfânta Treime și Biserică. El susține pe baza acestei analogii non-individualismul bisericii, așa că fundamentează biserica într-un mod trinitarian.

În primul rând, Miroslav Volf propune să începem de la doctrina despre Trinitate atunci când abordăm doctrina despre eclesiologie, dacă vrem să avem o teologie consistentă despre biserică. El spune:

Atunci când abordăm doctrina despre eclesiologie trebuie să pornim de la doctrina despre Trinitate… Concepând biserica în corespondență la Dumnezeul Triunic nu înseamnă mai mult decât să gândim într-un mod teologic consistent… Gândirea despre Trinitate și despre relațiile sociale în lumina Trinității poate fi formată în primul rând din narațiunile scripturale despre un Dumnezeu Triunic.

În esență, corespondența dintre comuniunea trinitariană și comuniunea eclesială este fondată în botezul creștin, botez care este realizat în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh (Mt. 28:19). Duhul lui Dumnezeu este Cel care aduce credincioșii în mod simultan, atât în comuniunea trinitariană, cât și în cea eclesială. Apostolul Ioan în 1 Ioan 1:3-4 confirmă acest fapt:

…deci, ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Christos. Și vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.

De aici înțelegem cauza caracterului trinitarian al bisericii, caracter pe care-l primește din caracterul și natura Dumnezeului Triunic (1 Cor. 12:4-6; Efes. 4:4-6). Observăm, deci, o concepție fundamentată pe activitatea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt în istoria salvării și evidențiată în formulările triadice ale Noului Testament. Deci, dacă inițierea bisericii este un eveniment trinitarian, atunci biserica este determinată în mod real de Trinitate.

Deoarece bisericile, în puterea Duhului Sfânt, deja formează o comuniune cu triunicul Dumnezeu, corespondența eclesială la Trinitate poate deveni un obiect al speranței și, de asemenea, o temă pentru ființele umane. Corespondența dintre Trinitate și relația eclesială nu este formală. Mai degrabă, ea este ,,ontologică” pentru că este fondată sotereologic. Isus, Marele Preot se roagă pentru ca discipolii Săi să devină una: ,,la fel Tu Tată ești în Mine și Eu în Tine, ca ei să poată să fie în Noi” (Ioan 17:21), iar aceasta presupune comuniune cu triunicul Dumnezeu…

Acest tip de eclesiologie are o slăbiciune. Miroslav Volf impune relațiilor trinitariene trăsăturile relațiilor sociale. Aceasta este o abordare limitată, deoarece înclină spre secularizarea relațiilor trinitariene. Astfel filozofia postmodernă își face apariția în această abordare, unde sacrul a fost înghițit de profan.

În al doilea rând, Miroslav Volf propune o analogie a persoanelor divine cu bisericile locale. El identifică relațiile bisericilor locale ca având corespondent în relațiile persoanelor divine. El respinge corespondența dintre ,,natura divină – persoană divină” și ,,biserică universală – biserică locală” și propune corespondența dintre ,,persoanele divine” și ,,bisericile locale.” Aceasta va salva și unitatea lui Dumnezeu, deoarece numai așa este concepută într-un mod perihoretic.

Prin contrast, natura comună nu se ridică pe calea ,,colectivității” persoanelor divine, ci mai degrabă este identificată cu cea din urmă, care este cauza relației, iar ,,natura divină – persoana divină” nu pot corespunde la relația ,,biserica universală – biserica locală.” Ce este mai consistent este relația dintre persoanele divine și acea dintre bisericile locale… unitatea lui Dumnezeu trebuie să fie concepută în mod perihoretic. Așa că, fiecare persoană divină nu numai că este în relație cu alte persoane, ci este și un centru personal al acțiunilor interne ale celorlalte persoane.

Pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată trăi într-o biserică locală până la venirea escatonului, Volf propune ca biserica locală să fie corespondenta Trinității pe pământ, iar pentru a face distincție între biserica universală și locală, ia în considerare timpul dintre prezent și viitor în care trăiește biserica locală. El spune:

Distincția dintre biserica universală și locală implică numai biserica pe care o găsești pe calea spre viitorul ei escatologic. Când în escaton tot poporul lui Dumnezeu este în unitatea triunicului Dumnezeu, această distincție va fi eliminată și ființele umane vor locui în perfectă comuniune cu triunicul Dumnezeu și vor reflecta comuniunea triunicului Dumnezeu în propria lor relație mutuală. Deoarece fiecare biserică locală este o anticipare concretă a acestei comunități escatologice, acest fapt este decisiv pentru ca cineva să înțeleagă și să trăiască în relație într-o biserică locală dată în corespondență Trinității.

În al treilea rând, vom prezenta relația dintre persoanele trinitariene și Biserică. Persoanele care fac parte din Sfânta Treime sunt în relație de personalitate. Această personalitate nu poate fi concepută ca o pură relație, ci ca o manifestare a personalității. Persoana și relația se presupun în mod simultan una pe alta. Din această cauză nici ființele umane nu sunt identificate în mod simplu cu relațiile lor, ci relațiile sunt ceva extra, adăugate la persoană. Doar dacă sunt înțelese astfel persoanele trinitariene și relațiile este posibil să concepem personalitatea eclesială în corespondență cu personalitatea trinitariană. Miroslav Volf confirmă aceasta când spune:

…personalitatea nu poate fi concepută ca o pură relație, mai mult decât atât, relația poate fi concepută pur și simplu ca o manifestare a personalității. Mai degrabă, persoana și relația în mod simultan și mutual se presupun una pe alta. Jurgen Moltmann scria: (citat de Volf) << Iată acolo nu sunt persoane fără relații; dar acolo nu sunt nici relații fără oricare dintre persoane. Persoana și relația sunt complementare >>… Nici ființele umane nu sunt identificate în mod simplu cu relațiile lor; mai degrabă, acestea sunt ,,ceva extra adăugate la persoană.”

…Dacă cineva înțelege persoanele trinitariene și relațiile ca și completare, este posibil să conceapă personalitatea eclesială în corespondență cu personalitatea trinitariană. Asemenea persoanelor divine, și persoanele eclesiale nu pot locui izolate unele de altele. Creștinii sunt constituiți ca persoane creștine independente prin relațiile lor cu alți creștini și ei manifestă și afirmă propria lor personalitate eclesiologică într-o dăruire și primire mutuală (Filip.4:15).

De aici rezultă că salvarea are o structură eclesială indispensabilă și în acest sens relațiile dintre persoanele eclesiale și trinitariene le fac să corespundă. Totuși, diferența dintre relațiile eclesiale și persoanele trinitariene care corespund se poate vedea. Această diferență se datorează faptului că biserica este o comunitate a viitorului. În escaton se poate vorbi despre o corespondență între cele două mult mai aproape de perfecțiune.

În cele din urmă, concluzionăm spunând că persoanele trinitariene și relațiile trebuie să fie concepute ca și complementare și trebuie definite ca subiecte perihoretice. Dumnezeu poate acționa ca o comuniune a persoanelor diferite existând într-una. De aceea, persoanele divine sunt concepute ca fiind egale, aceasta se datorează și faptului că trăiesc într-o comuniune a dragostei perfecte.

Persoanele divine, văzute doar în contextul istoriei salvării, apar ca persoane stând în relație unele cu altele. Cu privire la Trinitatea imanentă, istoria salvării ne permite să deducem egalitatea fundamentală a persoanelor divine în determinarea lor mutuală și interpenetrarea lor mutuală. Chiar dacă Tatăl a trimis pe Fiul și pe Duhul, dând orice lucru Fiului și glorificându-L, ca și Fiul să-L glorifice pe Tatăl, totuși Fiul a obținut domnia peste Tatăl (Mt. 28:18; Ioan 13:31-32; 16:14; 17:1; 1Cor. 15:24). Mai mult, fără o comuniune a dragostei perfecte dintre persoanele care participă toate la atributele divine, o noțiune a ierarhiei și subordonaționalismului este de neconceput. În relațiile dintre persoanele divine, Tatăl este din acest motiv nu unul peste ceilealți, nici ,,Primul,” ci mai degrabă unul între alții.

Dacă pornim de la modelul trinității, atunci structura unității eclesiale nu poate fi concepută prin calea unuia, fie el papă, patriarh sau episcop, în care fiecare unitate eclesială este ținută împreună printr-un mon-arh, printr-un om-care-conduce, deoarece este monistică și deasemenea uni-trinitariană. Reflectând la faptul că nici o ființă umană nu poate corespunde cu rețeaua relațională trinitariană, oficiul eclesial este exercitat în colegialitate, chiar oficiul de papă. Așa că, o trinitarianizare a oficiilor va corespunde exercitării oficiilor într-o formă de colegialitate în fiecare biserică (Filip. 1:1; 1Tes. 5:12; Rom. 12:8).

Volf susține conceperea întregii biserici locale ca și corespondenta Trinității. El argumentaeză spunând:

Rugăciunea Marelui Preot Isus îi aduce pe cei ce cred în El într-o corespondență cu unitatea Dumnezeului triunic (Ioan 17:20; 1Ioan 1:1). Pavel, de asemenea, pare să fi argumentat perspectiva trinitariană când mustră comunitatea corintenilor cu privire la unitate (1Cor. 12:46; cf. Efes 4:3-6). Darurile variate, slujbele și activitățile tuturor creștinilor au corespondent la multiplicitatea divină. După cum singurul Dumnezeu există ca Tatăl, Fiul și Duhul, tot așa aceste persoane divine diferite au distribuit darurile diferit tuturor creștinilor.

3.4. Structurarea bisericii după modelul relațiilor trinitariene

O eclesiologie teocentrică va analiza problemele care țin de structurile eclesiale ale bisericii. Problemele care trebuie discutate sunt cu privire la relația dintre preoția universală și cea particulară, dintre Spirit și instituțiile bisericii și, apoi, vom încerca să clarificăm cum trebuie înțeleasă ordinarea.

În primul rând, vom face o prezentare a relației dintre preoția universală și cea particulară. Biserica trăiește prin participarea membrilor ei, aceștia fiind laicii și cei cu funcții, și este constituită prin ei de Duhul Sfânt. Înțelegerea funcțiilor din biserică este dată de reflectarea asupra aspectului carismatic al bisericii.

Volf susține că biserica este o comuniune a subiectelor interdependente. Medierea salvării trece prin toți membrii bisericii, iar biserica este constituită de Duhul Sfânt prin mărturisirea comună în care creștinii transmit cuvântul lui Dumnezeu de la unul la altul. De la aceste trei convingeri teologice se înțelege că viața și structura bisericii poate fi articulată în mod fundamental ca o comunitate policentrică (1Cor. 14:33; cap 12-14 sumarizată în vs.14:26; 1Pet. 2:5-10; 4:10).

Biserica nu este un singur subiect, ci mai degrabă o comuniune a subiectelor interdependente, medierea salvării trece nu numai prin ordinele bisericii, ci, mai degrabă, prin toți membrii bisericii. Biserica este constituită de Duhul Sfânt nu așa de mult prin oficiile bisericii, ca prin mărturisirea comună în care creștinii transmit Cuvântul lui Dumnezeu de la unul la altul. De la aceste trei convingeri ca baze teologice se înțelege că viața și structura bisericii nu poate fi episcopocentrică. Biserica nu poate fi o comunitate monocentrică-bipolară, ci, mai degrabă, o comunitate policentrică.

Caracterul policentric al bisericii are un fundament teologic dublu-fondat: în chemarea creștină la credință și în carismă. Creștinii sunt chemați să intre în părtășie cu Isus Christos și să-L mărturisească cu cuvintele și cu faptele. La această inițiere ei vor primi de la Duhul lui Dumnezeu autoritatea și capacitatea pentru această misiune. Din cauza acestor motive, aceste chemări pot lega numai o preoție generală care este valabilă pentru toți membrii bisericii (cf.1 Pet.2:9). Dacă toți creștinii sunt preoți, atunci toți membrii unei biserici sunt reprezentanții harului felurit al lui Dumnezeu prin faptele și cuvintele lor. Dar cu toate acestea, în particular nu trebuie să subestimăm semnificația superioară a oficiilor, care au un rol indispensabil în biserică, dar nici să ordonăm întreaga viață a bisericii în jurul lor. Miroslav Volf alege o cale de mijloc atunci când vorbește despre preoția generală și particulară. Nu caută să le înțeleagă ca și extreme, ci ca și complementare și fără deosebire în grad.

Duhul nu constituie biserica în mod exclusiv prin oficiile ei, ci, de asemenea, prin fiecare membru servind pe alții cu darurile lui sau ale lor. Serviciul închinării în el însuși devine o lucrare salvifică executată prin toți credincioșii. Activitatea preotului nu este respinsă în mod simplu de acțiunea comunității; mai degrabă, medierea activității salvifice exclusive a lui Christos este acum entuziastă în toți credincioșii.

Biserica este născută prin prezența lui Christos în Duhul Sfânt (cf. Io.16:5-15; Mt.28:20; Fapte 2:2-4). Din această afirmație deducem că Christos însuși este activ în darurile Duhului. Carismele nu sunt daruri care pot fi separate de prezența concretă a lui Christos în ființele umane. Christos Însuși este prezent în daruri. De aceea toți creștinii au carismă. De asemenea, Christos este activ prin toți membrii bisericii, nu doar prin oficialitățile ei. Fiecare carismă este o concretă manifestare a harului lui Christos, așa că fiecare activitate carismatică este o formă concretă a mărturisirii Lui. Biserica este constituită prin carismă în interior ca activitate a Duhului prin fiecare membru al bisericii.

Carisma este distribuită universal. Carismele nu sunt fenomene limitate la un singur cerc de persoane, ci, mai degrabă, sunt în mod universal prezente în biserică (1Cor. 12:7; Rom. 12:3; Efes.4:7; 1Pet 4:10). În comunitate, ca și trup al lui Christos, nu există membri fără carismă. Darurile sunt distribuite fără deosebire și fără condiții. Din această cauză o divizare între cei care servesc în congregație și cei care au servit în mod eclesiologic este neacceptată. Această distribuire implică o responsabilitate comună pentru viața bisericii.

Carismele sunt în mod fundamental interdependente. Un membru nu are toate carismele. Membrii trupului lui Christos au ,,daruri diferite” (Rom. 12:6; 1Cor.12:7-11). Biserica este comunitatea dăruirii și primirii mutuale (Filip.4:15). Funcțiile carismatice pot fi integrate în această mutualitate. Fiecare persoană acționează în persoana lui Christos și fiecare persoană primește această activitate fără deosebire, în ce privește darurile sau funcțiile.

Carisma este alocată de suveranitatea Duhului lui Dumnezeu, ,,așa cum preferă Duhul” (1Cor.12:11), nu cum voiește biserica. Nu biserica își organizează viața, ci Duhul Sfânt. De aceea, datorită suveranității Duhului Sfânt în biserică, biserica are o structură pneumatologică.

Pluralitatea sincronică și diacronică a carismei este relevantă în mod eclesiologic. O persoană poate avea mai multe carisme la un moment dat (1Cor. 14:12). Duhul lui Dumnezeu este Duhul vieții și darurile Duhului sunt deci variate și dinamice în viața eclesială.

În al doilea rând, vom prezenta relația dintre Duh și instituțiile bisericii. Duhul și instituțiile bisericii nu sunt în contradicție. Biserica este cea care stabilește comunitățile pe pământ, deci există ca o instituție. Salvarea are o dimensiune socială. Deci, oricine poate deveni și trăi creștinește numai prin procedurile instituționalizate. Acestea sunt: mărturisirea lui Isus Christos ca Salvator și Domn, botezul în numele Dumnezeului triunic, euharistia și celebrarea comuniunii cu Dumnezeul triunic și cu ceilalți. Așa că socialitatea esențială a salvării implică instituționalitatea esențială a bisericii.

Instituționalizarea ei trebuie să corespundă Trinității. Ea poate fi concepută în corespondență cu Trinitatea numai pentru că Trinitatea este într-un sens unic o ,,instituție.” Instituțiile trebuie să fie înțelese ca structuri de interacțiuni sociale stabile. Trinitatea este o instituție numai într-un mod analogic. Corespondența instituțiilor eclesiale cu Trinitatea trebuie să fie văzută dublă, ca o comuniune existând din tovărășia cu Dumnezeul triunic și ca un fenomen social uman.

Miroslav Volf susține că Duhul Sfânt constituie biserica și mediază harul salvific prin aceste instituții. Acesta acționează atât prin oficialități, cât și prin laici, care sunt într-o relație mutuală, iar carisma și membrii bisericii nu se opun instituționalului.

Duhul acționează atât prin conducătorii oficiali, cât și prin laici, în urma relației mutuale dintre ei. Congregația nu poate face nimic fără episcop, iar episcopul, fără amin-ul congregației, nu poate face nimic… Carisma nu se opune instituționalului și nici la ceea ce se întâmplă în instituții… Membrii bisericii nu se opun bisericii ca instituție; mai degrabă, propriile lor acțiuni și relații sunt biserica instituțională. Această biserică instituțională nu este ,,produsul” lor, ci un ,,produs” al Duhului…

Deci, se poate concluziona că toate carismele sunt instituții eclesiale prin care salvarea este mediată. Aceste instituții eclesiale nu pot fi un produs pur uman și, cu toate că Duhul Sfânt le generează, ele nu sunt produs pur divin.

Dacă este adevărat că toate carismele sunt instituții eclesiale prin care salvarea este mediată, atunci instituțiile eclesiale nu pot fi produsul uman în mod pur. Și iarăși, deși Duhul Sfânt le generează, ele nu sunt produs pur divin. Cu toate că Duhul acționează prin interacțiune spirituală, noi nu putem în mod specific spune dinainte unde și cum va acționa Duhul. Deși cineva poate “să-I audă sunetul,” nimeni nu poate să cunoască “de unde vine și unde se duce” (Ioan 3:8).

În al treilea rând, vom prezenta cum trebuie să fie înțeleasă ordinarea. Volf încearcă să fundamenteze oficiul instituțional și ordinarea în mod teologic prin discutarea caracterului și a necesității oficiului și a ordinării și apoi prin examinarea modului în care trebuie făcută alegerea oficialităților.

În ce privește caracterul, oficiile sunt tipuri particulare ale carismei. Asemenea altor misiuni în biserică, misiunea oficialităților este bazată pe botezul comun al tuturor creștinilor și pe carisma dată special în mod oficial. De aceea, toți creștinii sunt nu numai botezați, ci au și carisme specifice variate fiecare. Acolo nu poate fi diferență, în principiu, între oficialități și alți membri ai bisericii. Distincția dintre preoția particulară și generală nu divide biserica în două grupuri, unul care are doar una generală, în timp ce următoarea are o preoție particulară. Pe baza botezului comun, toți au devenit preoți și toți își exersează preoția într-un sens pe baza respectivă a carismei lor. De aceea, toți membrii bisericii, atât oficialitățile cât și persoanele laice, sunt în mod fundamental egale. Oficiile sunt înțelese în relații de colegialitate (Filip. 1:1; 1Tim. 3:1-4:8; 5:17; Tit. 1:5-7; 1Pet. 5:1). Toți împreună sunt un semn al unității bisericii. ,,Oficiul de episcop, prezbiter și diacon nu trebuie să le înțelegem ca trei nivele, ci ca o întreită înțelegere a funcțiilor oficiale.”

Oficiul real nu devine esența bisericii. O congregație care nu are slujitori oficiali poate să fie biserică într-un sens deplin, dar nici o biserică locală nu poate dura în timp și rămâne fidelă propriei chemări fără minimul de oficialități recunoscute (este nevoie de lideri, învățători, și diaconi.). Cele trei concluzii la care ajunge Volf cu privire la caracterul ordinării sunt:

Ordinarea trebuie să fie înțeleasă ca o primire publică a unei carisme dată de Dumnezeu și focalizată pe biserica locală ca un întreg. (1Cor. 12:28; Fapte 20:28; 1Cor.12:11). Ordinarea este în mod esențial un act divino-uman… Apoi, ordinarea este un act al întregii biserici locale condusă de Duhul lui Dumnezeu (Fapte 6:1-6; 13:1-3)… Ordinarea nu este în mod necesar înțeleasă ca o numire a unei sarcini pe toată viața. Carisma oficiului nu este irevocabilă…

În ce privește modul de alegere a oficialităților, Miroslav Volf susține că alegerea în slujbele bisericii se face prin întreaga biserică pe baza carismei, fapt care descopere că alegerea congregației nu contrazice lucrarea Duhului. Ele lucrează împreună.

Oficialitățile pot și trebuie să fie alese pe baza caracterului oficiului carismatic, acestea reprezintă, în esențialul lor, o atașare la biserica locală concretă. Așa că membrii bisericii locale pot și trebuie să aleagă oficialitățile pe baza chemării și a botezului lor. Toți aceia care sunt botezați împărtășesc responsabilitatea pentru biserică și așa pot fi capabili să participe la deciziile bisericii, incluzând alegerea slujitorilor.

Alegerea unui slujbaș nu se face printr-un proces electoral în care se alege unul dintre mai mulți pe baza actului de voință. Alegerea este începutul primirii unui oficiu carismatic formal și explicit al bisericii, precum și sfârșitul informal și implicit al primirii. Ei (cei ce sunt aleși) nu-și fac prezența în mod simplu la congregație ca o ,,posibilitate electorală.” Într-un sens sigur, ei ,,se impun” pe ei înșiși în răspuns la chemarea și la darurile primite de la Duhului Sfânt peste congregație prin misiune, o misiune a cărei credincioșie este subiect la discernământul comunității. Acesta este factorul puterii în fiecare slujbă carismatică, ea devine represivă numai dacă acea putere nu se oprește înaintea recepționării critice a congregației. Procesul electoral al slujbelor poate fi descris în mod corect numai ca interacțiune complexă a dăruirii și acceptării mutuale dintre oficiali și congregație. Înțelegând alegerea ca primire înseamnă să pornești în mod teologic cu prioritatea acțiunii divine.

Privind prioritatea acțiunii divine, ea duce la accentuarea ideii că interacțiunile nu trebuie să fie înțelese în mod primar ca un eveniment uman. Prin acest proces electoral de interacține, membrii unei biserici confirmă aceea că Dumnezeu deja l-a chemat (Fapte 13:2)… Dacă Dumnezeu nu stă la începutul procesului explicit al primirii, Dumnezeu nu poate să fie găsit nici la sfârșit; numirea de către Dumnezeu (Fapte 20:28) presupune chemare de la Dumnezeu (Fapte 13:2); altfel, acțiunile divine în acest proces de numire devin doar o confirmare ulterioră religioasă și o justificare a acțiunii electorale umane. Așa că, toate tradițiile au văzut întotdeauna alegerea oficialităților ,,ca o concurență în voia lui Dumnezeu sau ca o emanație a activității Duhului Sfânt.” … Alegerea este un eveniment spiritual.

3.5. Catolicitatea bisericii trinitariene

În primul rând, o biserică trinitariană sau orientată spre teos este catolică. Miroslav Volf spunea:

Toate bisericile trebuie să fie catolice, deși fiecare într-un sens propriu. Acesta este paradoxul catolicității pe această parte a noii creații a lui Dumnezeu. Deși candidează în mod total, ea se bazează întotdeauna pe o siguranță particulară. Nici o biserică nu este catolică în mod pur și simplu; fiecare este catolică într-un sens sigur.

Catolicitatea este o însușire a bisericii, este esența ei caracteristică și exprimă esența bisericii cu care este identică. Biserica trebuie să fie catolică, în caz contrar nu este biserică. Pretenția catolicității bisericii include multiplicitatea în unitatea ei și, deci, este o biserică în multiplicitate. Biserica este catolică în mod necesar. Multiplicitatea și unitatea ei în mod simultan nu pot fi negate.

Dacă cineva neagă multiplicitatea, catolicitatea se dizolvă într-o uniformitate completă și totalitate falsă; dacă cineva face să capituleaze unitatea, catolica se dizolvă într-una neintegrată și în particularități false. O potrivită înțelegere a catolicității nu se poate lipsi nici de unitate, nici de multiplicitate.

În al doilea rând, termenul de catolic trebuie să fie înțeles într-un mod calitativ care duce apoi la o înțelegere cantitativă. Catolicitatea trebuie înțeleasă în mod calitativ ca plinătatea salvării întemeiată direct pe afirmațiile sotereologice și eclesiologice aflate în Noul Testament (Efes. 1:22-23). Aceste afirmații pot să fie înțelese mai bine într-un cadru escatologic. Miroslav Volf spunea: ,,Catolicitatea întregului popor al lui Dumnezeu este dimensiunea eclesială a plinătății salvării escatologice pentru întreaga realitate creată.” De aici rezultă că definiția catolicității trebuie înțeleasă atât calitativ, cât și cantitativ, ele fiind inseparabile.

Primul eveniment catolic din istoria teologiei a fost considerat miracolul de la Rusalii (Fapte 2). Aici comunicarea vine printr-un limbaj diferit. Catolicitatea escatologică a poporului lui Dumnezeu este reflectată prin aceea că a spart tiparele istorice. O biserică locală nu poate fi în întregime catolică, ci doar parțial. Doar în gloria viitoare Biserica lui Christos va fi în mod complet catolică. Ceea ce este în istorie anticipează ce va fi în viitor. Importantă este catolicitatea bisericii. Aceste ultime două cuvinte sunt nedespărțite.

Dacă definim catolicitatea ca plinătatea salvării… vedem catolicitatea ca “expresie mai pronunțată a esenței” bisericii. Aceasta înseamnă că aceea care nu e catolică nu este biserică și că recunoașterea eclesialității unei comunități împlică în mod simultan recunoașterea catolicității ei.

În al treilea rând, eclesiologia teocentrică susține catolicitatea bisericii locale, catolicitate care este dată de harul lui Dumnezeu și de interacțiunea ei cu bogățiile creației.

Cum reiese catolicitatea bisericii locale din harul felurit al lui Dumnezeu? Aici catolicitatea este înțeleasă ca o dimensiune misionară. ,,Catolicitatea harului salvific presupune catolicitatea carismatică.” Misiunea catolică a bisericii locale înseamnă că ea este în puterea Duhului și prin totalitatea membrilor ei, aceasta este constituită ca biserică și este abilă să trăiască ca o biserică. Ceea ce face o biserică locală să fie catolică este relația ei cu celelalte biserici, relație ce trebuie să fie mutuală, și loialitatea față de tradiția apostolică.

Minima cerință pentru catolicitate cu privire la relația dintre biserici este deschiderea fiecărei biserici spre toate celelalte. O biserică care este închisă față de alte biserici ale lui Dumnezeu… își refuză propria catolicitate. O biserică izolată nu poate să reflecte catolicitatea escatologică a întregului popor al lui Dumnezeu și în același timp să fie izolată de celelalte biserici. Catolicitatea bisericii locale presupune rămânerea deschisă a canalelor pentru comunicarea sincronică și diacronică dintre toate bisericile… Toate bisericile văd loialitatea față de tradiția apostolică ca baza identificării catolicității.

Cum reiese catolicitatea bisericii locale din interacțiunea bisericii cu bogățiile creației? În timpul Noului Testament, iudeii și grecii, sclavii și liberii, bărbații și femeile se adunau împreună în biserica creștină pe baza credinței și a botezului lor (Io. 3 ,,nașterea din nou” Gal. 3:26-28; 1 Cor. 12:12-13; Col. 3:10-11). O biserică își pierde catolicitatea când exclude persoane pe baza claselor rasiale sau sociale. Biserica își păstrează catolicitatea când este deschisă tuturor ființelor umane, indiferent de statut social, cultural sau rasial. Deoarece Dumnezeu i-a creat pe toți, El îi acceptă pe toți în biserică.

În ultimul rând, biserica teocentrică susține catolicitatea persoanei. O biserică nu poate fi catolică fără să aibă membri catolici. Catolicitatea bisericii nu poate fi concepută fără catolicitatea membrilor. Așa cum fiecare biserică este o biserică catolică, pentru că Domnul Christos este prezent în ea prin Duhul Sfânt, tot așa fiecare credincios este o persoană catolică, pentru că Domnul Christos locuiește în fiecare prin Duhul Sfânt. Prin credință și botez fiecare creștin participă în plinătatea dumnezeirii în Isus Christos.

Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii și stăpâniri. În El ați fost tăiați împrejur nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Christos, în desbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământești, fiind îngropați împreună cu El, prin botez, și înviați în El și împreună cu El, prin credința în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morți (Col. 2:9-12).

3.6. Concluzii preliminare

Al treilea tip de eclesiologie, pe care l-am prezentat în această lucrare, a fost Biserica orientată teocentric. Ea este definită pe baza unei analogii dintre Sfânta Treime și Biserică, iar metoda folosită de către Miroslav Volf este ecumenismul (ia în considerare aspectele comune din mai multe eclesiologii). El se bazează pe trei doctrine despre biserică: ortodoxă, catolică și protestantă. Acestea sunt folosite pentru elaborarea unei eclesiologii mai consistente. Cu toate că folosește referințe biblic, nu eleborează o ecelesiologie în totalitate biblică. El este limitat în eclesiologia pe care o prezintă de cele trei doctrine pe care se bazează, dar cu toate acestea conturează o eclesiologie mult mai consistentă decât Rick Warren și Bill Hybles.

Cadrul pe care Miroslav Volf îl consideră necesar pentru a putea înțelege mai bine doctrina despre biserică este ,,noua creație a lui Dumnezeu.” În acord cu mesajul Domnului Isus, adunarea poporului lui Dumnezeu este întemeiată pe venirea Împărăției lui Dumnezeu în persoana Lui. Tot așa și autorii Noului Testament portretizează Biserica lui Christos ca pe o adunare escatologică a poporului lui Dumnezeu.

În primul rând, biserica teocentrică este universală, pentru că este prezentă acolo unde sunt prezente sacramentele, unde sunt prezenți credincioșii, unde organizarea bisericii este după modelul biblic și unde există ascultare de poruncile lui Christos. Biserica este văzută ca doi sau trei oameni separați de lume și bucurându-se împreună de adevărul legământului, având legământul, promisiunile și puterea ministerială date de Christos. Biserica teocentrică este definită ca un ansamblu, apoi ca o comunitate care are o mărturisire de credință nealterată și, în cele din urmă, este definită în relație cu celelalte biserici.

În al doilea rând, am prezentat bazele sotereologice ale eclesiologiei trinitariene. Aceasta înseamnă că Biserica are un rol foarte important în procesul de mediere a credinței. Credința și prezența lui Christos nu este promisă creștinilor în mod direct. Biserica este un instrument de care Dumnezeu se folosește în acest scop, dar într-un sens limitat. În ceea ce privește mântuirea, ea are un caracter eclesial. O dată ce o persoană a intrat în relație cu Dumnezeu, automat, în mod simultan, acea persoană intră în comuniune cu ceilalți credincioși. Locul persoanei în comunitatea eclesială este dat de scopul chemării lui Dumnezeu. Iar scopul ei este să devenim creștini și să intrăm în existența creștină. Deci, odată intrate în existența creștină, ființele umane sunt condiționate de relația lor cu alte ființe umane și de structurile sociale și instituționale.

În al treilea rând, modelul de eclesiologie propus de Volf fundamentează biserica într-un mod trinitarian. Miroslav Volf propune să începem de la doctrina despre Trinitate atunci când abordăm doctrina despre eclesiologie, dacă vrem să avem o teologie consistentă despre biserică. Apoi, propune o analogie a persoanelor divine cu bisericile locale. El identifică relațiile bisericilor locale ca având corespondent în relațiile persoanelor divine. Aceasta înseamnă că relația dintre persoanele trinitariene sunt înțelese ca relații de personalitate, nu o pură relație, ci ca o manifestare a personalității. În cele din urmă, susține că persoanele trinitariene și relațiile lor trebuie să fie concepute ca și complementare și trebuie definite ca subiecte perihoretice. Deci, Dumnezeu poate acționa ca o comuniune a persoanelor diferite existând într-una.

În al patrulea rând, eclesiologia teocentrică analizează problemele care țin de structurile eclesiale ale bisericii. Biserica trăiește prin participarea membrilor ei, aceștia sunt laicii și cei cu funcții, și este constituită prin ei de Duhul Sfânt. Duhul și instituțiile bisericii nu sunt în contradicție. Oamenii pot deveni și trăi ca și creștini numai prin proceduri instituționalizate. Acestea sunt: mărturisirea lui Isus Christos ca Salvator și Domn, botezul în numele Dumnezeului triunic, euharistia și celebrarea comuniunii cu Dumnezeul triunic și cu ceilalți. Așa că socialitatea esențială a salvării implică instituționalitatea esențială a bisericii. În ceea ce privește ordinarea, Volf, încearcă să fundamenteze oficiul instituțional și ordinarea în mod teologic prin discutarea caracterului și a necesității oficiului și a ordinării și apoi prin examinarea modului în care trebuie făcută alegerea oficialităților. În ce privește caracterul, oficiile sunt tipuri particulare ale carismei. Nu poate fi diferență, în principiu, între oficialități și alți membri ai bisericii. Distincția dintre preoția particulară și generală nu divide biserica în două grupuri, unul care are doar una generală, în timp ce următoarea are o preoție particulară.

În ultimul rând, eclesiologia teocentrică este catolică. Catolicitatea este o însușire a bisericii, este esența ei caracteristică și exprimă esența bisericii cu care este identică. Biserica este catolică, în caz contrar nu este biserică. Eclesiologia teocentrică susține catolicitatea bisericii locale, catolicitate care este dată de harul lui Dumnezeu și de interacțiunea bisericii cu bogățiile creației. Apoi, biserica teocentrică susține catolicitatea persoanei. O biserică nu poate fi catolică fără să aibă membri catolici.

CONCLUZII

Am selectat trei tipuri de eclesiologii pe care le-am prezentat și la care am încercat să identificăm aspectele negative și pozitive. Aceste eclesiologii sunt susținute de trei teologi contemporani din contextul evanghelic: Rick Warren, Bill Hybels și Miroslav Volf. Fiecare dintre ei prezintă câte un model de eclesiologie care s-a conturat în urma metodologiei folosite de ei și a influenței contextului.

În prima parte a acestei lucrări, am prezentat ecelesiologia susținută de Rick Warren. Această eclesiologie este orientată înspre programe și este numită tehnocentrică, iar scopul ei final este creșterea numerică a bisericii. Warren a ajuns să contureze o eclesiologie tehnică deoarece privește Biserica doar din punct de vedere local, uman și istoric. Astfel, el luptă pentru separarea caracterului local al bisericii de cel universal, a caracterului uman de cel divin și a caracterului istoric de cel escatologic, ceea ce duce la ideea că Biserica este o altă organizație din lume. În urma abordării acestui tip de eclesiologie am ajuns la următorele concluzii:

1. Eclesiologia tehnocentrică este fundamentată pe presupoziții umane și presupoziții biblice distorsionate. Însă, în contrast cu aceasta, afirmăm că orice doctrină trebuie să fie fundamentată pe afirmații biblice. Metodologia și hermeneutica ei este una postmodernă, deconstructivistă. Nu ține cont de intenția autorului atunci când interpretează unele texte.

2. Eclesiologia tehnocentrică este rezultatul unei viziuni pe care o are un om, ea promovează misiunea, iar această misiune de evanghelizare se rezumă doar la politețe. (Politețea fiind înțeleasă ca un interes față de nevoile și problemele necreștinilor). Biserica tehnocentrică este definită prin lucrarea din interiorul ei, lucrare care este determinată de părerile necredincioșilor ,,evanghelizați.” Biserica tehnocentrică se concentrează asupra asimilării de membri, atrăgându-i.

3. Biserica tehnocentrică se constituie prin șase aspecte tehnice. Ele sunt cuprinse în următoarele afirmații: ,,scopul conduce biserica”, ,,temelia bisericii este scopul”, ,,biserica se constituie printr-o metodă tehnică”, ,,scopurile trebuie comunicate congregației”, ,,biserica să fie organizată pe baza scopurilor” și ,,scopurile să fie aplicate în toate domeniile bisericii.”

4. Biserica tehnocentrică are o tehnică prin care transformă oamenii. Tehnica constă în următorii pași: stabilirea țintei (o anumită categorie de oameni din societate), metode diferite de evanghelizare pentru diferite categorii de oameni, recunoașterea receptivității spirituale din comunitate, dezvoltarea unei strategii și plata unui preț destul de mare (preț calculat în bani).

5. Biserica tehnică are metode tehnice prin care atrage oamenii în biserică. Aceste metode sunt: dragostea, împlinirea nevoilor, învățătura predată într-un mod practic și captivant, programul orientat spre necredincioși, muzica și predicarea.

6. Biserica tehnocentrică prezintă patru stagii care, parcurse împreună cu cei necredincioși, duc la zidirea unei biserici mari (tehnica face minuni). Aceste stagii sunt: transformarea necreștinilor în membrii, maturizarea membrilor, transformarea membrilor în slujitori și împlinirea scopurilor bisericii. Acestea vor atrage după sine creșterea numerică a bisericii.

În a doua parte a lucrării de față, am prezentat eclesiologia propusă de către Bill Hybels. Această eclesiologie este orientată înspre ființa umană, care are nevoie de împlinire, și preconizează că, în urma împlinirii tuturor capriciilor acesteia, ea se va converti. În urma dezbaterii acestui tip de eclesiologie am ajuns la următoarele concluzii:

1. Biserica este definită antropocentric. Ea are un fundament antropologic, este definită prin influența pe care o exercită asupra celor din jur. Propune o nouă înțelegere a eclesiei, diferită de eclesia biblică și este definită pe baza unei cărți sau a unui slogan mai mult nebiblic și uman.

2. Biserica are ca centru omul. Cele patru motive antropologice pe care este centrată biserica antropocentrică sunt: înțelegerea necreștinilor, acumularea de informații despre necreștini, credibilitatea predicatorul și identificarea predicatorului cu neceștinii.

3. Apologetica bisericii este antropocentică și cuprinde: relevanța creștinismului, funcțiile reduse ale comunității, conținutul învățăturii (care este exclusivist și antropocentric) și metoda de abordare apologetică a necreștinilor.

4. Biserica antropocentrică are o mărturisire de credință reducționistă care cuprinde doar doctrina despre Dumnezeu, doctrina despre om și doctrina despre Christos. Celelalte doctrine sunt excluse.

5. Realitatea ultimă a eclesiologiei este antropologia. Centrul serviciilor bisericii, al artei, al principiilor de persuasiune (folosite în biserică) și al convertirii este omul.

În a treia parte al lucrării de față, am prezenta eclesiologia lui Miroslav Volf. Această eclesiologie este ancorată în analogie cu Sfânta Treime, de aceea am și numit-o eclesiologie teocentrică sau trinitariană. Metoda folosită de către Miroslav Volf în elaborarea unei astfel de eclesiologii este ecumenismul (ia în considerare aspectele comune din mai multe eclesiologi). El se bazează pe trei eclesiologii: catolică, ortodoxă și protestantă. Acestea sunt folosite pentru elaborarea unei eclesiologii mai consistente. Deși folosește referințe biblice, totuși nu eleborează o ecelesiologie biblică în totalitate. El este limitat în eclesiologia pe care o prezintă de cele trei eclesiologii pe care se bazează, dar cu toate acestea conturează o eclesiologie mult mai consistentă decât Rick Warren și Bill Hybles. În urma prezentării acestui tip de biserică am ajuns la următoarele concluzii:

1. Biserica teocentrică este universală. Ea este prezentă acolo unde sunt prezente sacramentele, credincioșii, organizarea bisericii și unde există ascultare de poruncile lui Christos. Biserica este văzută ca doi sau trei oameni separați de lume și bucurându-se împreună de adevărul legământului, având legământul, promisiunile și puterea ministerială date de Christos. Biserica teocentrică este definită ca un ansamblu, apoi, ca o comunitate care are o mărturisire de credință nealterată și, în cele din urmă, este definită în relație cu celelalte biserici.

2. Biserica teocentrică are o bază sotereologică. Se pretinde că Biserica are un rol foarte important în procesul de mediere a credinței. Credința și prezența lui Christos nu este promisă creștinilor în mod direct. Biserica este un instrument de care Dumnezeu se folosește în acest scop, dar într-un sens limitat. Mântuirea are un caracter eclesial.

3. Biserica teocentrică are un fundament trinitarian. Miroslav Volf propune să începem de la doctrina despre Trinitate atunci când abordăm doctrina despre eclesiologie, dacă vrem să avem o teologie consistentă despre biserică. Propune o analogie a persoanelor divine cu bisericile locale și identifică relațiile bisericilor locale ca având corespondent în relațiile persoanelor divine. Mai susține că persoanele trinitariene și relațiile lor trebuie să fie concepute ca și complementare și trebuie definite ca subiecte perihoretice.

4. Eclesiologia teocentrică presupune structuri eclesiale teocentrice. Aceasta înseamnă că Biserica trăiește prin participarea membrilor ei, aceștia sunt laicii și cei cu funcții, și este constituită prin ei de Duhul Sfânt. Duhul și instituțiile bisericii nu sunt în contradicție. În ceea ce privește ordinarea, Volf încearcă să fundamenteze oficiul instituțional și ordinarea în mod teologic prin discutarea caracterului și a necesității oficiului și a ordinării și apoi prin examinarea modului în care trebuie făcută alegerea oficialităților. În ce privește caracterul, oficiile sunt tipuri particulare ale carismei. Nu poate fi diferență, în principiu, între oficialități și alți membri ai bisericii. Distincția dintre preoția particulară și generală nu divide biserica în două grupuri, unul care are doar una generală, în timp ce următoarea are o preoție particulară. Ordinarea nu se face printr-un proces electoral de alegere, ci printr-o recunoaștere din partea lui Dumnezeu și din partea congregației.

5. Eclesiologia teocentrică este catolică. Catolicitatea este o însușire a bisericii, este esența ei caracteristică și exprimă esența bisericii cu care este identică. Biserica este catolică, în caz contrar nu este biserică. Eclesiologia teocentrică susține catolicitatea bisericii locale, catolicitate care este dată de harul lui Dumnezeu și de interacțiunea bisericii cu bogățiile creației. Apoi, biserica teocentrică susține catolicitatea persoanei. O biserică nu poate fi catolică fără să aibă membri catolici.

Scopul scrierii acestei lucrări nu a fost pentru a adăuga încă o lucrare despre doctrina bisericii și nici pentru că nu s-a scris suficient despre acest subiect. Scopul scrierii ei a fost pentru a observa tendințele și orientările eclesiologice în secolul XXI. Cunoscând aceste orientări, vom putea să discernem mai bine care biserică este adevărată și care nu, având ca bază a eclesiologiei adevărate, Biblia.

BIBLIOGRAFIE

*** Evanghelizarea și consolidarea credinței, BEE International, Dallas, Texas, 1992

*** Manualul Studentului – Comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Zondervan Corporation, Chicago, USA., 1984

Adams, Jay E., Manualul Consilierului Spiritual Creștin, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, USA., 1993

Arion, Leon, Comentarii la Evanghelia după Matei, Editura Limes, Cluj-Napoca, 1999

Barackman, Floyd H., Teologie Creștină Practică, Editura Multimedia, Arad, 2003

Barclay, William, Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament, Wheaton Illinois SMR., 1992

Barth, Karl, Church Dogmatics vol. 1, The Doctrine of the Word of God, T&T Clark, Edinburgh Scotland, 1995

Beasley-Murray, George R., Word Biblical Commentary, John, Word Incorporated, Dallas, Texas, USA, 1991

Beasley-Murry, George R., Word Biblical Commentary John, Word Books Publisher Waco, Texas, USA., 1987

Bertrand de Margerie, S.J., The Christian Trinity in History, ST. Bede’s Publications Petershan, Massachesetts USA., 1975

Bloesch, Donald G., The Church, InterVarsity Press, 2002

Boice, James Montgomery, Fundamente ale credinței creștine, Editura Institutului Biblic ,,Emanuel” Oradea, 2000

Borchert, Gerald L., The New American Commentary, John 1-11, Broodman & Holman Publishers USA., 1996

Braaten, Carl E., & Jenson, Robert W., Christian Dogmatics, Fortress Press, Philadelphia, USA., 1984

Bria, Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, România Creștină, București, 1999

Bruce, F. F., The Acts of the Apostles, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan, USA., 1990

Bwilson, Geoffrey, 1 Corinthians, The Banner of Truth Trust, Pennsylvania, USA., 1978

Crenshaw, James L., Ecclesiastes, SCM Press LTD London, 1988

Drummond, Lewis A., Mesajul Crucii, Editura Institutului Biblic ,,Emanuel” din Oradea, 2001

Ellwell, Walter A., Evangelical Dictionary of Theology, Baker Book House Grand Rapids, Michigan USA., 1984

Erickson, Millard, Teologie Creștină vol. I, Cartea Creștină Oradea, 1998

Erickson, Millard, Teologie Creștină vol. II, Cartea Creștină Oradea, 1998

Erickson, Millard, Teologie Creștină vol. III, Cartea Creștină Oradea, 1998

Fărăgău, Beniamin, Caiet de studiu, 1Corinteni,

Fee, Gordon D., The New International Commentary on the New Testament, The First Epistle to the Corinthians, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan, USA., 1987

Fee, Gordon, and Stuart, Douglas, Biblia ca literatură, Logos, Cluj, România, 1998

Ferguson, Sinclair B., & Wright, David F., New Dictionary of Theology, Inter-Varsity Press Leicester, England Downers Grove, Illinois, USA., 1988

Frank, Manfred, Deschideri filozofice, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1995

George, Timoty, Teologia reformatorilor, Editura Institutului Biblic ,,Emanuel” din Oradea, 1998

Getz, Gene A., Dinamica Bisericii, ,,Ghid de studiu”, Published by BEE. International, 1994

Getz, Gene A., Dinamica Bisericii, ,,Învățătura despre biserică”, Published by BEE. International , Dallas, Texas, 1992

Gleder, Craig Van, The Essence of the Church, A Division of Baker Book House Co Grand Rapids, Michigan, USA. 2000

Grigorescu, Dan, De la cucută la Coca-Cola, Editura Minerva București 1994,

Grosheide, F. W., The New International Comentary on the New Testament. The First Epistole to the Corintains, WM. B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan, USA, 1984

Grosheide, F. W., The New International Commentary on the New Testament, The First Epistle to the Corinthians, WM. B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan, USA., 1980

Grudem, Wayne, Bible Doctrine, Inter-Varsity Press, Leicester England, 1999

Grudem, Wayne, Sistematic Theology, An Introduction to Biblical Doctrine, ZondervanPublishingHouse, Grand Rapids, Michigan, Inter-Varsity Press Leicester England 1994

Harrison, Everett F., Dictionary of Theology, Baker Book House Grand Rapids, Michigan USA., 1972

Hendriksen, William, Colossians, The Banner of Truth Trust, Edinburg, Great Britain, 1974

Hendrikson, William, John, Baker Book House Grand Rapids, Michigan, USA., 1988

Henrichsen, Walter A., Ucenicii se fac nu se nasc, Logos, Cluj, 1992

Hillyer, Norman, NIBC. 1 and 2 Peter, Jude, Hendrickson Publishers, Massachusetts, USA., 1992

Hodgson, Peter C., and King, Robert H., Readings în Cristian Theology, FORTRESS PRESS Philadelphia 1985

Horton, Stanley M., Ce spune Biblia Despre Duhul Sfânt, Life Publishers International Springfield, Missouri, SUA ȘI Life Publishers Romania, Oradea, 2002

Hughes, Robert B., First Corintians, Moody Press Chicago, USA., 1985

Iverson, Dick; Scheidler, Bill, O teologie autentică pentru o biserică puternică, Editura Stephanus, București, 1995

Jobling, David; Pippin, Tina; Schleifer, Ronald; The postmodern Bible reader, Blackwell Publishers Massachusetts USA, 2001

Karkkainen, Veli-Matti, An Introduction to Ecclesiology, InterVarsity Press Downers Grove, Illinois USA., 2002

Karnoouh, Claude, Adio diferențe, Editura Dacia Cluj-Napoca 1994

Kelly, J. N. D., Early Christian Doctrines, A & C BLACK LONDON, 1993

Kendall, R. T., Understanding Theology vol. 1, Christian Focus, Finland, 2000

Knicht III, George W., NIGTC., Commentary on the Pastoral Epistles, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan USA., 1992

Lea, Thomas D., and Griffin, Hayne P., Jr., The American Commentary 1, 2 Timothy, Titus, Broadman Press Nashville, Tennessee, USA.,

Lloyd-Jones, D. M., 2 Peter, The Banner of Truth Trust, Pensylvania, USA., 1983

Lloyd-Jones, Martyn, Mari Doctrine Biblice volumul 2, Dumnezeu Duhul Sfânt, Editura Făclia, Oradea, 2003

Longman, Temper, The Book of Ecclesiastes, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan / Cambridge, U.K., USA. 1998

Lossky, Vladimir, In the Image and Likeness of God, ST. Vladimir’s Seminary Press Crestwood New York, 1985

MacArthur, John, JR., Pastoral Ministry, W Publishing Group, Nashville, Tennessee, USA., 1995

Mahan, Henry T., Bible Class Commentary Gospel of John, Evangelical Press England, 1987

McGavran, Donald A., Understanding Church Growth, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan, USA., 1990

Melick, Richard R., Jr., The New American Comentary, Philippians, Colossians, Philemon, Broadman Press Nashville, Tennessee, USA., 1977

Menzies, William W., & Horton, Stanley M., Bible Doctrines, Life Publishers International Springlield, Missouri, SUA., 1999

Moo, Douglas J., The New Aplication Commentary, 2 Peter, Jude, ZondervanPublishingHouse Grand Rapids, Michigan, USA., 1996

Morris, Leon, Tyndale New Testament Commentaries 1Corinthians, Inter-Varsity Press Leicester, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan England, 1989

Morris, Leon, Tyndale New Testament Commentaries Luke, Inter-Varsity Press Leicester, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan England, 1989

Murphy, Roland, Word Biblical Commentary Ecclesiastes, Word Book, Publisher-Dallas, Texas, 1992

Negruț, Paul, Biserica și Statul, Editura Institutului Biblic ,,Emanuel” Oradea, 2000

Negruț, Paul, Curs de teologie sistematică,

Olford, Stephen, și Olford, David, Predicarea expozitivă, Editura Institutului Biblic ,,Emanuel” din Oradea, 2000

Pannemberg, Wolfhart, Sistematic Theology, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan USA., 1991

Patapievici, H, -R., Omul Recent, Humanitas, București, 1995

Peters, George W., Saturation Evanghelism, Zondervan Publishing House Grand Rapids, Michigan USA. 1976

Petrioglu, Valeriu, Relevanța doctrinei despre biserică pentru societatea contemporană, Oradea, 2001

Piper, John, Supremația lui Dumnezeu în predicare, Editura Cartea Creștină Oradea, 1999

Polhill, John B., The New American Commentary – Acts, Broadman Press Nashville, Tennessee, USA., 1992

Pop, Paraschiva, Regresia moralei, Editura Cartea Creștină Oradea, 2003

Popovici, Petru, Mai multă lumină, Editura Lumina Lumii, 1992

Pritchard, G. A., Willow Creek Seeker Services, Baker Books House Co Grand Rapids, Michigan, USA., 2001

Richards, Lawrence O., A New Face for the Church, Zondervan Publishing House Grand Rapids, Michigan, USA., 1970

Robinson, Haddon, Arta comunicării adevărului biblic, Editura Logos, Cluj, 1993

Rondell, Keith, Luter și reforma în Germania, Editura ALL, București, România, 1994

Schaeffer, Francis A., Trilogia, Editura Cartea Creștină Oradea, 2002

Schewe, Charles D., Marketing Principles and Strategies, Rondam House, New York, USA., 1987

Smith, Glenn C., Evangelizing Youth, Tyndale House Publishers, INC Wheaton, Illinois, USA., 1985

Sproul, R. C., Doctrinele harului, Editura Multimedia, Arad, 2002

Stăniloae, Dumitru ,Teologie Dogmatică Ortodoxă vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

Stăniloae, Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

Stăniloae, Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

Stott, Jhon R. W., Portretul predicatorului, Logos, Cluj, România, 2002

Stott, John R. W. Galateni, Osingură cale, Logos, Cluj, 1993

Stott, John R. W., The Message of Acts, Inter-Varsity Press, Leicester, England, 1990

Stott, John, Authentic Christianity, Inter-Varsity Press, England 1995

Szentesi, Silviu, Marketing în societățile comerciale vol. 1, Editura Sofia, Arad, 1993

Talpoș, Vasile, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, Editura Lumina Lumii, 1994

Terry, John Mark, Church Evanghelism, Broadman & Holman Publishers, Noshville Tennessee, USA., 1997

Thiselton, Anthony C., The New International Comentary on the Greek Testament Comentary. The First Epistole to the Corintains, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan / Cambridge, U.K., USA., 2000

Thompson, John, Modern Trinitarian Perspectives, Oxford University Press, 1994

Todoran, Isidor, și Zăgrean, Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericilor Ortodoxe Române, București, 1991

Țon, Iosif, Oameni mari din Vechiul Testament, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2004

Volf, Miroslav, After Our Likeness – The Church as the Image of the Trinity, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan / Cambridge, U.K., USA., 1998

Volf, Miroslav, Exclusion & Embrace, Abingdon Press Nashville, USA., 1996

Wanamaker, Charles A., Comentary on 1&2 Thessalonians, William B. Company Grand Rapids, Michigan USA., 1990

Ward, Ronald A., Commentary on 1 & 2 Timothy, Titus, Word Books Publisher Waco, Texas, USA., 1977

Warren, Rick, Biserica o pasiune, o viziune, Publishers International Life, Oradea, 2002

Webber, Robert E., Worship Old and New, Zondervan Corporation Grand Rapids, Michigan 1982

Webster, Robert D., Creșterea Bisericii pentru gloria lui Dumnezeu, BEE International, Dallas, Texas, 2001

Wemp, C. Sumner, Păstorire practică, Societatea Misionară Română, 1985

Wilson, Geoffrey B., 1Corinthians, The Banner of Truth Trust, USA. 1987

Wilson, Geoffrey B., Colossians and Philemon, The Banner of Truth Trust, USA. 1980

Wright, N. T., Tyndale New Testament Commentaries Colossians and Filemon, William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, Michigan England, 1986

Zlate, Mileu, Introducere în psihologie, Casa de editură și presă ,,ȘANSA” S.R.L., București, 1994