. Relatiile Patriarhiei Ecumenice cu Tara Romaneasca, Ierarhi Greci In Scaunul Mitropolitan al T

INTRODUCERE

a) Contextul politico-religios al întemeierii Mitropoliei Țării Românești.

Cu începutul secolului al XIV-lea istoria românilor din Țara Românească intră într-o nouă fază. În locul voievodatelor de până atunci de o parte și de alta a Oltului, avem de acum înainte o singură formațiune politică, care este principatul Țării Românești. Numele domnitorului țării este Basarab. O dată cu el se începe nu numai consolidarea din interior a statului, ci și din afară. El învinge în 1330 pe Carol Robert, regele Ungariei, afirmând prin aceasta cu succes independența principatului său împotriva tendințelor de suzeranitate din partea ungurilor.

Lui Basarab, îi urmează fiul său Alexandru (1338-1364). În timpul domniei acestuia se întemeiază în anul 1359 mitropolia Ungrovlahiei.

Atunci când Nicolae Alexandru s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol, cerându-i să recunoască transferul lui Iachint de la Vicina la Curtea de Argeș, a făcut-o pentru două motive. Mai întâi pentru că mitropolitul de Vicina depindea direct, în ordine ierarhică, de Patriarhie; numai acesta, prin sinodul ei, avea să hotărască asupra acestui scaun mitropolitan. Era, deci o rațiune formală de ordin administrativ – bisericesc. Dar mai era o alta, de altă natură, mai înaltă. Patriarhia de la Constantinopol reprezenta instituția de căpetenie a Ortodoxiei, era conducătoarea acestei ramuri a Bisericii creștine, cealaltă ramură având în fruntea ei pe Papă. După cum catolicii se adresau Papei pentru orice chestiune de organizare superioară bisericească, tot așa ortodocșii se adresau patriarhului ecumenic de la Constantinopol. Desigur, unii stăpânitori politici, cum au fost cei din Balcani – sârbi, bulgari, români – puteau la un moment dat, să decidă în materie de organizare și ierarhie bisericească, și fără asentimentul acestuia. Dar consacrarea superioară, legitimitatea, numai Patriarhia ecumenică putea s-o dea. De aceea și dorința ca, până la urmă, să fie obținută, ca starea de fapt să capete și autoritatea stării de drept.

Atât în hotărârea sinodală din mai 1359, cât și în scrisoarea adresată în același timp de patriarh voievodului muntean, se arată că transferarea lui Iachint se face cu asentimentul între acesta și Nicolae Alexandru. Asentimentul era neapărat necesar, deoarece, la Bizanț împăratul avea ultimul cuvânt și în chestiunile religioase, nu numai în cele laice.

Menținerea bunelor raporturi dintre Nicolae Alexandru și împărat își are și ea explicația ei. Fusese o vreme când raporturile Țării Românești cu Bizanțul nu erau deloc bune. În 1323, Basarab trimisese un contingent de oaste să ajute pe Mihail, țarul bulgarilor, în lupta împotriva Imperiului bizantin. Din această cauză și raporturile cu Patriarhia ecumenică lăsaseră de dorit. Așa se explică fraza lui Iachint în scrisoarea sa din 1370, unde referindu-se la aceste raporturi, de dinainte de înțelegerea din 1359, spune: „se va părea și se va socoti lucru de laudă că, odinioară, l-am adus prin cuvintele mele, pe marele voievod la daruri și la prietenie față de marea ta sfințenie”. Dar, și împăratul bizantin avea interes să se ajungă la un acord cu domnul muntean și ca Biserica Țării Românești să depindă ierarhic de Patriarhia din Constantinopol. Chiar în anul când se aproba transferarea mitropolitului de la Vicina, în 1359, turcii își făceau prima apariție sub zidurile Constantinopolului. Împăratul Ioan al V-lea Paleologul, căuta să-și găsească aliați pretutindeni, în lupta împotriva turcilor. De aceea el se va îndrepta spre Roma, proclamând în octombrie 1369 unirea cu Biserica Catolică, unire care nu a avut urmări. În același scop el va urmărit să nu aibă în Balcani, în afară de turci, alți dușmani, ci, dimpotrivă, aliați.

În cadrul acestor preocupări, înțelegerea cu Țara Românească adresată de mai înainte era binevenită. Actul din 1359 are deci și o latură politică, latură care nu a lipsit, de altfel, niciodată marile hotărâri privind Biserica, nu numai în Evul Mediu, dar, în general, în toate timpurile.

La rândul ei, Patriarhia ecumenică avea un dublu interes. Pe de o parte, ea aduce Biserica Ungrovlahiei în jurisdicția sa directă – și această Biserică însemna mult mai mult cu, ca populație, importanță, prestigiu și venituri – deci posibilitatea de a-i veni în ajutor la nevoie, cum s-a întâmplat de atâtea ori mai târziu – decât mica eparhie a Vicinei, amenințată de tătari.

Pe de altă parte, această integrare directă a Bisericii muntene în ierarhia constantinopolitană înseamnă o întărire a rezistenței ortodoxe între Dunăre și Carpați, la propaganda stăruitoare a catolicismului, care avea, în doamna Clara, a doua soție a lui Nicolae Alexandru, un aliat prețios. Atât în hotărârea sinodală, cât și în scrisoarea adresată voievodului sunt aluzii evidente la această propagandă. În cea dintâi arătându-se foloasele prezenței unui mitropolit în fruntea Bisericii muntene, se spune: „Mergând în frunte arhiereul și învățându-i pe dânșii calea Evangheliei și depărtându-i și oprindu-i de la lucrurile interzise ale păcatului și a toată dogma de altfel și străină de Biserica lui Hristos…” Iar mai jos: „spre păzirea credinței noastre sigure”. În cea de-a doua, voievodul este deschis către de către patriarh ca un dreptcredincios „cum nu se cuvine oricui care voiește călduros și cu adevărată credință să primească evlavia și să respingă adunările ereticilor și dogmele străine și din alte locuri”. Apoi, adresându-se, direct, patriarhul îi spune lui Nicolae Alexandru următoarele: „domnia ta, fiind cercetată a se afla fiu drept al sfintei lui Hristos Bisericii, să fii neîncetat la dogmele cele primite de la tați și moștenite din părinți și sănătoase”. E o punere directă în gardă, împotriva influenței pe care ar putea-o exercita soția sa, doamna Clara sau predicatorii catolici ocrotiți de dânsa.

Este normal, deci, ca actul din 1359 să fi impresionat defavorabil cercurile catolice de la curtea lui Ludovic cel Mare, regele Ungariei. Credem că din acest moment începe o nouă fază a relațiilor dintre domnul Țării Românești și Ludovic. Ele devenind din ce în ce mai reci, ajungându-se spre sfârșitul domniei lui Nicolae Alexandru, la o ruptură, în sensul că acesta din urmă nu mai recunoaște pe Ludovic drept suveran. O știm în mod sigur din proclamația de război a regelui Ungariei (5 ianuarie 1365) împotriva noului domn muntean Vlaicu, despre care se afirmă că a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui său, Alexandru.

Este caracteristică și impresionantă grija pe care o arată Patriarhia ecumenică, atât în hotărârea sinodală, cât și în scrisoarea trimisă lui Nicolae Alexandru, ca nu cumva, pe viitor, Biserica Ungrovlahiei să iasă de sub autoritatea ei. Patru pasaje în primul document și trei în cel de-al doilea, sunt consacrate exclusiv acestor preocupări. În hotărârea sinodală se arată mai întâi că voievodul însuși este cel care s-a rugat „nu numai o dată, ci adesea prin scrisorile sale” ca, „de acum înainte și pe viitor” să fie și el și toată țara lui, „sub judecata bisericească și călăuzirea marii Biserici”, adică a patriarhiei ecumenice, „și să primească un arhiereu care să fie hirotonisit” de patriarh și să facă parte din sinodul patriarhal.

După aceea, câteva rânduri mai jos, se spune că tot voievodul a convenit ca după moartea lui Iachint, „să se aleagă altul și hirotonisindu-se de preasfânta și marea Biserică…”, să trimită de aici – așadar de la Patriarhia Constantinopolului – ca păstor și arhiereu legiuit a toată Ungrovlahia. Al treilea pasaj cuprinde afirmația că același voievod a făgăduit „a dat asigurare cu jurământ și în scris, că va rămâne, și acum și pe viitor, cât va sta domnia, zisă (țară), toată Ungrovlahia, supt preasfințită mare Biserică… de sub cârmuirea noastră”. Și, în sfârșit, în al patrulea pasaj al hotărârii sinodale se repetă „asigurarea cu jurământ și făgăduința scrisă”, dată de Nicolae Alexandru „către sfânta… catolicească și apostolească Biserică” – Patriarhia ecumenică din Constantinopol – „ca să fie întotdeauna Biserica Ungrovlahiei supt dânsa și să primească de la dânsa un arhiereu adevărat” și astfel să se urmeze și mai departe, „neschimbat”, bine știindu-se că cel ce ar îndrăzni să facă astfel, va primi „afurisenia prea grea a Sinodului”. Aceleași idei, cu alți termeni, revin și în scrisoarea adresată lui Nicolae Alexandru. Și acolo se precizează că, după săvârșirea lui Iachint din viață, să urmeze ca mitropolit acela „pe care l-ar alege și l-ar hirotonii cu vot sinodal” patriarhul; de asemenea, să se dea încredințare „cu jurământ și multă siguranță” că și urmașii la tron ai domnului vor face la fel și că nu vor voi niciodată „a primi un arhiereu din altă parte”; în sfârșit să-și îndeplinească Nicolae Alexandru făgăduința, și să trimită la Patriarhie, „scrisoare cu jurământ, întărită în toate privințele”, înșirând toate cele prevăzute mai sus.

Insistența și precauțiile acestea dovedesc că la Patriarhie era vie amintirea celor petrecute cu Bisericile sârbă și bulgară, care la un moment dat, nu au mai vrut să mai țină seamă de supremația Constantinopolului și acționaseră independent. Chiar atunci când se ratifica transferul lui Iachint, Biserica sârbă se afla sub afurisenia Patriarhiei, afurisenie care va fi ridicată abia în 1375. iar cu Biserica bulgară, care încă din 1235 se proclamase independentă, se ajunsese iarăși chiar sub Patriarhul Calist (1350-1354 și 1355-1363), la o nouă rupere a relațiilor. Astfel, pe drept cuvânt, Patriarhia ecumenică se temea ca acest fapt să nu se întâmple și cu Biserica Țării Românești. Că temerile ei erau întemeiate, o va dovedi, de altfel, chiar comportarea mitropolitului Iachint care, tot timpul cât a fost mitropolit la Argeș, dinainte de mai 1359 și până în vara anului 1372, nu a fost niciodată la Constantinopol. Cel puțin actele pe care le cunoaștem până astăzi nu-l menționează niciodată luând parte la sinoadele patriarhale, iar scrisoarea lui de scuză din 1370 e cea mai bună dovadă a absenței sale.

Prin urmare, actul din mai 1359 a fost de folos atât Țării Românești cât și Patriarhiei ecumenice și Imperiului bizantin. Au coincis interesele, condiție necesară și permanentă a realizărilor durabile.

b) Ierarhi în secolele XIV-XV

Iachint de Vicina (1359-1372)

Cum, de altfel, este cunoscut, primul mitropolit al Ungrovlahiei este de neam grec și mai înainte a fost mitropolit de Vicina, localitate situată în părțile nordice ale Dobrogei.

În hotărârea sinodală de transferare a lui Iachint, din mai 1359, se precizase că el face parte din sinodul patriarhal, prin urmare se subînțelegea obligația de a participa la ședințele acestuia. Era apoi normal ca după transferare – de fapt după calificarea pe care o dăduse Patriarhia faptului împlinit – Iachint să se fi dus la Constantinopol într-o vizită de curtoazie. Însă, el nu face nici una, nici alta, deoarece, după recunoașterea sa ca mitropolit al Ungrovlahiei, timp de zece ani nu mai avem știri documentare. Abia în septembrie 1369, când Vlaicu Vodă dă o „scrisoare ctitoricească” mănăstirii Cutlumuș din Muntele Athos, era amintit și mitropolitul Iachint.

Înainte de luna august a anului 1370, mitropolitul Iachint trimite Patriarhului ecumenic o scrisoare de scuză, în care arată motivele pentru care nu a venit la Constantinopol. „Că n-am venit, stăpâne sfințite, de la început acolo, după porunca măriei tale sfinții – scrie Iachint – [pricina e că] m-a oprit voievodul, punând înainte lungimea drumului și frica de ciumă; și de aceea n-am venit la închinarea marii tale sfinții”. După această explicație, a cărei accentuare stilistică acoperă de fapt – credem – cauza principală, neexprimată a neparticipării sale la Sinodul patriarhal, Iachint continuă: „iar nici în coace (în ultimii ani) [n-am venit] pentru covârșitoarea slăbiciune ce mă ține, căci sunt slab de tot și fără puteri”.

Aceste multiple explicații dau impresia, ca de obicei în asemenea cazuri, că ascund explicația reală. Ea ni se pare a fi dorința voievozilor – a lui Nicolae Alexandru mai întâială. Ea ni se pare a fi dorința voievozilor – a lui Nicolae Alexandru mai întâi, a lui Vlaicu Vodă după aceea – de a păstra Biserica sub autoritatea lor, de a nu îngădui Patriarhiei un amestec dincolo de strictul minim necesar.

Alte știri documentare despre mitropolitul Iachint nu mai avem. El a păstorit până la moartea sa, care s-a întâmplat înainte de luna august 1372, deoarece atunci s-a emis un nou act sinodal, prin care era numit mitropolit al Ungrovlahiei Hariton, egumenul mânăstirii Cutlumuș din Muntele Athos.

Hariton (1372-1381)

Era grec de neam și, înainte de a urca treptele scaunului mitropolitan de la Argeș, a fost stareț al mânăstirii Cutlumuș, și mai apoi protos, adică mai marele Sfântului Munte Athos. Din câte se cunosc, prima mențiune documentară despre el este din întâi octombrie 1364, când „ieromonahul Hariton al Cutlumușului” se semnează într-un act grecesc, prin care un ieromonah Dorotei și sinodia sa dau călugărilor de la mânăstirea sârbească Hilandor din Sfântul Munte, chilia Cofu.

La o dată care nu este cunoscută cu precizie, dar cuprinsă între anii 1364-1369, el vine în Țara Românească la curtea lui Vlaicu Vodă rugându-l pe acesta să-l ajute să refacă mânăstirea Cutlumuș. Vlaicu Vodă promite că îl ajută cu condiția ca și el să fie socotit ctitor al acestui sfânt locaș.

În septembrie 1369, Vlaicu Vodă dă mănăstirii Cutlumuș „o scrisoare ctitoricească” în care se vorbește de rugămintea ce a făcut egumenului Hariton, ca în mânăstirea pe care o conduce „să se părăsească întocmirea chinovicească… și să se îndrepte [viețuitorii] după traiul celorlalte mânăstiri din Sfântul Munte”, deoarece monahii români de acolo „rabdă cu greu” viața de obște. Deși la început, egumenul Hariton nu a dat curs cererii lui Vlaicu Vodă, până la urmă, sfătuindu-se și cu ceilalți viețuitori din mănăstire, „s-au îndepărtat de la calea chinovicească și au apucat pe calea celorlalte mânăstiri de la Sfântul Munte”. Această schimbare de trai în mănăstire a adus creșterea călugărilor ungrovlahi.

Purtarea de grijă, pe care Hariton a arătat-o față de mânăstirea Cutlumuș, la făcut cunoscut atât în Țara Românească, cât și la Constantinopol, la Patriarhia ecumenică; de aceea în anul 1372, după moartea mitropolitului Iachint, el a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei.

Actul de numire al lui Hariton, ca mitropolit al Ungrovlahiei, scris în limba slavonă, poartă data august 1372. în el se arată că patriarhul ecumenic Filotei împreună cu sinodul său, au ales pe Hariton ca mitropolit, deoarece, acesta era cunoscut și prețuit în Țara Românească pentru activitatea sa și pentru calitățile sale de organizator și cârmuitor bisericesc.

După hirotonia întru arhiereu, care s-a făcut desigur la Constantinopol, Hariton a venit în Țara Românească, unde își începe păstorirea. Chiar dacă a devenit mitropolit al Țării Românești, Hariton, a păstrat titlul de protos al Sfântului Munte.

Timp de aproape șase ani nu mai avem nici o știre despre el. în vara anului 1378 el era, se pare la Muntele Athos, căci în luna iulie din acest an, împăratul Ioan al V-lea Paleologul rânduiește ca Mihail Astras Synadenos, împreună cu „Preasfințitul Mitropolit al Ungrovlahiei și Preacinstitul Protos al Sfântului Munte”, să facă cercetare în legătură cu o moară pentru care se certau mânăstirile Zagraf și Hilandor. În septembrie 1378, pe o hotărâre privitoare la moara pe care se certau cele două mânăstiri, își punea semnătura, înaintea celorlalți cercetători ai pricinii „ Al Ungrovlahiei și protos Hariton”.

De la Athos, se pare, că mitropolitul Hariton a mers la Constantinopol, unde, la o dată cuprinsă între septembrie 1379 și iunie 1380, „Chir Hariton al Ungrovlahiei” participa la judecată, care a avut loc în timpul patriarhului ecumenic Nil (1380-1388). În luna iunie a anului 1380, vlădica Hariton participă la trei ședințe ale Sinodului patriarhal de la Constantinopol. Aceasta este ultima știre despre mitropolitul Hariton, după care spre sfârșitul anului 1380 sau începutul lui 1381, el trece la cele veșnice. Locul său a fost luat de mitropolitul Antim, care în luna mai 1381 participa la lucrările Sinodului Patriarhal.

Antim (1381-1402)

Murind vlădica Hariton, locul de mitropolit al Ungrovlahiei este ocupat de Antim Critopulos și el tot grec și până în acest moment mitropolit al Severinului. În anul 1369, pe când era dicheofilax al Patriarhiei ecumenice, a fost trimis în Țara Românească să cerceteze pricina pentru care mitropolitul Iachint nu a venit la sinodul patriarhal și să vadă dacă acuzațiile care i se aduceau lui Iachint erau adevărate sau nu.

În vara anului 1370, împreună cu mitropolitul Daniil al Vidinului, Antim pleacă la Constantinopol ducând cu el scrisoarea de răspuns a mitropolitului Iachint; în această scrisoare, după ce arată patriarhului ecumenic motivele pentru care nu a participat la Sinodul patriarhal, vlădica Iachint cere ca dicheofilaxul Daniil Critopulos să fie hirotonit mitropolit al Ungrovlahiei. În octombrie 1370 patriarhul ecumenic Filotei, numește pe Daniil mitropolit doar peste o parte a Ungrovlahiei, cu reședința la Severin. Ca mitropolit de Severin, Antim participă în anii 1379-1380 la ședințele sinodului patriarhal.

La începutul anului 1381, murind mitropolitul Ungrovlahiei, Hariton, Antim este trecut în locul său la Argeș. Începând cu luna mai a anului 1381 și până în august 1383, el se află la Constantinopol, unde participă la ședințele sinodului patriarhal.

Începând cu anul 1382, Patriarhia ecumenică a acordat mitropolitului Antim al Ungrovlahiei titlul de exarh al „întregii Ungarii și al plaiurilor”, aceasta însemnând că mitropolitul Țării Românești este reprezentantul patriarhal al pentru ortodocșii din Ungaria, precum și pentru părțile de peste munți aflate la vremea aceea sub stăpânirea domnilor românești.

Deși grec, mitropolitul Antim a purtat o corespondență cu patriarhul Eftimie de Târnovo (1375-1393). Printre altele, patriarhul îl sfătuia să nu accepte sub nici un motiv căsătoriile a treia și a patra, iar pe cea de-a doua, numai cu darea unui canon. Acest sfat trebuie pus în legătură cu faptul că o seamă de bulgari neputând încheia astfel de căsătorii în țara lor – din pricina patriarhului Eftimie – treceau Dunărea și cereau preoților români să-i cunune.

O altă știre interesantă despre mitropolitul Antim datează de prin anii 1388-1389. aflându-se la Constantinopol a fost lovit de o boală grea. Crezând că nu va mai scăpa cu viață a lăsat arhieria și a îmbrățișat marea schimă monahală, sub numele de Timotei. Dar se însănătoșește, și sinodul patriarhal, la 15 februarie 1389, hotărăște „să aibă arhieria ca și mai înainte, deși era împotriva canonului al doilea al sinodului din 879 de la Constantinopol.

Restabilit după boală, vlădica Antim vine în Țară, unde la 8 ianuarie 1392, alături de Atanasie mitropolitul Severinului, apare ca martor în fruntea divanului domnesc, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân pentru mânăstirea Cozia. Probabil tot el a întâmpinat, împreună cu Mircea, moaștele Sfintei Filoteia, moaște care au fost așezate la Curtea de Argeș.

După anul 1394, nu mai avem știri despre Antim. Totuși, se pare că el a păstorit până la 1401. Lipsa știrilor documentare poate fi pusă în legătură cu relațiile lui Mircea cel Bătrân cu Patriarhia ecumenică, deoarece acesta din urmă acordase azil fiului său Vlad, care a uneltit împotriva sa. Este posibil ca acestui fapt, Mircea să fi împiedicat pe ierarhul grec Antim să ia parte la ședințele norodului.

În sfârșit trebuie să menționăm că la universitatea din Bologna se află o Evanghelie grecească scrisă pe pergament în secolul al XII-lea, care a aparținut mitropolitului Antim, așa după cum reiese din însemnarea autografă: „A smeritului și a păcătosului Antim al Ungrovlahiei”, așternută pe una din filele sale. La moartea sa Evanghelia a rămas la mitropolie, de unde, mai apoi nu se știe în ce împrejurări, s-a înstrăinat, cum de altfel, s-a întâmplat și cu multe acte lucrări de artă și valoare istorică ale trecutului nostru.

După moartea lui Mircea cel Bătrân (31 ianuarie 1418) a urmat o perioadă de declin în istoria Țării Românești, datorită luptelor necontenite pentru tron între urmașii săi. Pentru istoria Bisericii din Țara Românească, secolul al XV-lea este cel mai sărac în izvoare atât interne cât și externe; interne datorită faptului că domni au mutat capitala de la Argeș la Târgoviște; externe, datorită faptului că la 1402 încetează Actele Patriarhiei de la Constantinopol.

Teodor (1402-?)

După moartea mitropolitului Antim, scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei a fost ocupat, se pare, de un mitropolit, Teodor, despre care nu avem nici o știre documentară sigură.

S-ar putea ca el să fie mitropolitul de Melitene, care în septembrie 1395, a fost trimis în Moldova să ridice afurisenia aruncată asupra țării de patriarhul ecumenic „în timpul disputei cu patriarhul Iosif și care, după întoarcerea la Constantinopol, ar fi fost făcut mitropolit al Ungrovlahiei, al cărei scaun era vacant. Nu se știe cât timp a condus mitropolia Țării Românești, însă în prima jumătate a anului 1412 el nu mai era în scaun.

Eftimie (mai 1412-?)

Acest mitropolit al Ungrovlahiei este întâlnit în două acte ale donației din lunile mai și octombrie 1412, păstrate în grecește și aflate într-o mănăstire din Meteore. Pe aceste acte, al căror original a fost redactat în slavonește, și-a pus semnătura și „+ Eftimie cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop și mitropolit a toată Ungrovlahia”. Din această titulatură se constată, pentru prima dată, folosirea titlului de arhiepiscop de către ierarhii ungrovlahi, ceea ce pe atunci era în uz numai pentru patriarhul ecumenic din Constantinopol.

Alte date biografice, privind persoana mitropolitului Eftimie, desigur și el tot grec de neam, nu cunoaștem. Păstorirea sa ca mitropolit va fi durat totuși câțiva ani. Se poate ca împreună cu domnul Mircea cel Bătrân să fi trimis la Sinodul unionist de la Konstanz (1414-1418) pe boierul Thobermur (Dobromir), ca reprezentant al Țării și Bisericii Românești.

Iosif (1464-?)

După mitropolitul Eftimie, vreme de peste o jumătate de secol nu mai avem știri despre mitropoliții Ungrovlahiei. La 28 octombrie 1464, într-un hrisov, prin care Radu cel Frumos (1462-1474) întărește mânăstirii Snagov mai multe proprietăți și-și dă dreptul de a-și alege egumen dintre călugării săi, fără nici un amestec străin, apare ca martor, în fruntea divanului domnesc „Mitropolitul Ungrovlahiei chir Iosif”.

Alte știri despre el nu se mai cunosc. Se poate să fi fost român de neam, și înainte de a ajunge mitropolit, a fost, poate, egumen la mânăstirea Cozia, unde la 7 august 1451, apare un stareț cu numele de Iosif. Stăreția de la Cozia încetează înainte de 30 mai 1464, când aici era stareț Simion. Prin urmare se poate presupune că el este una și aceeași persoană cu mitropolitul Iosif, amintit la 28 octombrie 1464. Păstoria lui s-a întins poate până la anul 1477.

Dacă, într-adevăr, el este fostul stareț al Coziei, atunci după știrile pe care le avem, Iosif a fost primul mitropolit al Ungrovlahiei de neam român, cei de până acum fiind greci.

Macarie (1482-?)

Nici despre Macarie nu se cunoaște cu precizie data la care a urcat în scaunul mitropolitan.

Prima mențiune documentară sigură, este din 23 martie 1482, când apare, ca martor, în fruntea Divanului domnesc, într-un hrisov al lui Basarab cel Tânăr, emis în favoarea mănăstirii Snagov căreia îi întărește mai multe proprietăți, iar la 1 iunie 1483, este pomenit în aceeași calitate, într-un hrisov prin care Vlad Călugărul întărea proprietățile mănăstirii Tismana.

Alte știri despre mitropolitul Macarie le avem din două scrisori ale sale. Prima (1481?) era adresată lui Ștefan Batori I, voievodul Transilvaniei (1479-1493), pe care îl ruga să trăiască și pe mai departe în pace cu Basarab ce Tânăr și să pună în libertate pe soția acestuia și pe solii munteni. Prin a doua scrisoare, mitropolitul Macarie recomanda judelui și pârcălabilor din Brașov pe trimisul său Dragomir, acesta având împuternicirea să trateze cu ei orice problemă.

Nu cunoaștem data la care și-a încheiat păstoria, însă aceasta nu putea să treacă de anul 1490.

Ilarion (1493-?)

Se pare că și mitropolitul Ilarion a fost egumen la Cozia, căci la 9 ianuarie 1478, este menționat un egumen cu acest nume. Dacă acesta din urmă este una și aceiași persoană cu mitropolitul Ilarion, atunci el a fost ales în scaun înainte de 17 aprilie 1488, căci la această dată era egumen în ctitoria lui Mircea cel Bătrân, un ieromonah Visarion.

Pentru prima dată, vlădica Ilarion este menționat în anul 1493 în pisania schitului Babele (Județul Giurgiu), zidit de Vlad Călugărul.

La 16 martie 1494 apare ca martor, în fruntea boierilor din Divan – cu titlul „preasfințitul mitropolit chir Ilarion” – într-un hrisov, prin care Vlad călugărul confirma daniile făcute mănăstirii Bistrița din Vâlcea de frații Craiovești.

Nu cunoaștem cât a păstorit vlădica Ilarion, însă presupunem că până în primii ani ai secolului al XVI-lea, căci la 1503, Radu cel Mare aduce în Țara Românească pe fostul patriarh ecumenic, Nifon al II-lea.

CAPITOLUL I

HEGEMONIA GRECEASCĂ ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

Nifon (1503-1505)

Veacul al XVI-lea găsea Biserica Țării Românești oarecum dezbinată: scaunul Ungrovlahiei vacant, iar mitropolia de peste Olt demult apusă. Pe deasupra, în ultimul secol, populația țării crescuse simțitor, așa încât un singur ierarh sau chiar și doi nu puteau să sigura buna desfășurare a vieții bisericești. Sarcina unei mai bune așezări a acestor lucruri din Biserica noastră, revine voievodului Radu cel Mare (1495-1508), pe care o va îndeplini cu ajutorul fostului patriarh ecumenic Nifon II.

Nifon s-a născut în Pelopones. Tatăl său se numea Manuel iar mama, Maria. Anul nașterii nu se poate stabili cu exactitate, totuși se presupune că s-a născut între anii 1435-1440. numele de botez era Nicolae. A studiat împreună cu un dascăl pe nume Iosif și a îmbrăcat de tânăr hainele călugărești, schimbându-i-se numele din Nicolae în Nifon, potrivit obiceiului. Este hirotonit diacon de către mitropolitul cetății Arta.

Doritor de o viață monahală curată, Nifon vine să o caute la Sfântul Munte Athos. Încuviințarea de a locui aici o capătă de la preotul Daniil. După vizitarea și locuirea în mai multe mănăstiri, schituri și chilii, Nifon se stabilește în mânăstirea Dionisiu unde l-a atras așezarea romantică a mânăstirii și viața curată a călugărilor. Fiind bun caligraf, ocupația lui era copiatul cărților.

De la mănăstirea Dionisiu, Nifon a fost ales mitropolit de Tesalonic. Nu se poate preciza data cu siguranță, dar acest fapte se pare să se fi întâmplat după 13 martie 1483.

Ca mitropolit de Tesalonic, Nifon i-a parte la Sinodul ținut la Constantinopol, împotriva unirii de la Florența din 1439, semnând în tomul dogmatic al acestui sinod în locul al cincilea, după mitropolitul Iracliei și înaintea mitropolitului din Anchialos.

După moartea patriarhului ecumenic Simeon, Nifon este ales patriarh ecumenic la sfârșitul anului 1486. dar păstorirea aceasta se încheie repede. Nifon este detronat din scaun și exilat de stăpânirea turcească. El se retrage la mănăstirea Sfântul Ioan Prodromul din insula așezată în fața orașului Sazopolis din golful Burgas.

În vara anului 1496 Nifon II este ales din nou patriarh ecumenic. Cel mai de seamă act din timpul acestei păstoriri îl reprezintă tomosul împotriva simoniei, care este iscălit de patriarh, de 21 de mitropoliți și de 5 episcopi. Din el aflăm că împotriva simoniei primul care a luat atitudine patriarhul Maximos (+1482). Hotărârea cestuia a fost întărită și de urmașul său Simeon (1482-1486), iar Nifon în prima sa păstorire a întărit și el acest decret. După alungarea sa din scaun, puterea acestui tomos a slăbit. Acum, Nifon, convoacă pe mitropoliți și pe episcopi în sinod pentru orânduirea afacerilor bisericești și pe lângă aceasta, prin stăruința sa se întărește vechiul tomos împotriva simoniei.

Dup 16 iunie 1498, Nifon nu mai rămâne multă vreme patriarh, stăpânirea turcească îl trimite la Adrianopol, ca într-un fel de exil și aici locuiește în biserica Sfântul Ștefan.

Nifon II în Țara Românească

Faptul care l-a îndemnat pe Radu cel Mare (1496-1508) să-l aducă în Țara Românească pe fostul patriarh ecumenic, Nifon II, a fost dorința sa de a da o organizare statornică Bisericii muntene, care a cunoscut o perioadă de declin în secolul al XV-lea. Venirea lui Nifon în țară este cu atât mai demnă de însemnat, cu cât fostul patriarh este primul din șirul înalților prelați ortodocși, care se vor perinda cu vremea prin țările române.

În privința modului și a timpului când Nifon a fost adus în Țara Românească, se găsesc în viața sa câteva știri lămuritoare. Astfel în redactarea românească a vieții Sfântului Nifon reiese că: „ieși vestea bunătăților sale (a lui Nifon) preste tot pământul cât să auzi și în Țara Rumânească și înțelese și Domnul Radul Voievodul carele și-l aduse și-l văzu cu ochii săi și-l pricepu bărbat desăvârșit și la chip, și în cuvinte și în fapte…”; urmează apoi o convorbire în care Radu invitând pe patriarh să vină în țara sa, acesta răspunde: „vezi însuți goana și paza ce o am eu de la vrăjmașii cei adevărați ai lui Dumnezeu, dară eu cum voiu putea veni în țara ta?” Prin urmare, Radu cel Mare a cerut mai întâi acordul stăpânirii turcești și apoi la adus pe Nifon în Țara Românească.

Anul în care Radu a putut să treacă prin Adrianopol nu se știe. Chemat de Poartă, voievodul Țării Românești se duce la Constantinopol în anul 1504. călătoria a făcut-o pe uscat în care cumpărate de la Brașov. Obișnuitul drum din această vreme între Țara Românească și Constantinopol trecea prin Adrianopol. Aici Radu a putut să vorbească cu fostul patriarh, care de la 1498 se afla sub pază la biserica Sfântul Ștefan.

Rostul lui Nifon în Țara Românească era, după spusa domnitorului: „tu să ne îndereptezi și să ne înveți legea lui Dumnezeu și să fi tată și păstoriu mie și tuturor oamenilor și solitoriu la Dumnezeu”.

Pentru a-și îndeplini planurile sale, Nifon convoacă un sinod local, la care au participat toți egumenii mânăstirilor, clerul bisericii, domnitorul, boierii și mirenii. Despre un mitropolit al țării nu se vorbește. Nifon, în calitate de președinte al sinodului, a vorbit celor de față „de pravilă, de lege, de tocmirea Bisericii și de dumnezeieștile slujbe, de domnie și de boierie, de mănăstiri și de biserici și de alte rânduri de ce trebuia; și tocmai toate obiceiurile pre pravilă și pre așezământul Sfinților Apostoli”, prin urmare un program de totală organizare a vieții bisericești bazat pe canoanele bisericești. Un punct din acest program „tocmirea bisericii” a fost adus la îndeplinire chiar în acest sinod, anume crearea a două episcopii și sfințirea a doi episcopi pentru conducerea lor. Nu se spune și că s-ar fi sfințit un nou mitropolit al țării. Rolul domnitorului în împărțirea dreptății, pare iarăși a fi fost unul din punctele discutate în sinod.

Raporturile de bună colaborare între Nifon și Radu cel Mare nu au ținut multă vreme. Radu căsătorise pe o soră a sa cu boierul Bogdan. Căsătoria era împotriva canoanelor, căci Bogdan era deja căsătorit. Față de această încălcarea a legilor bisericești fostul patriarh se opune căsătoriei. Domnitorul îl îndepărtează de la curte însă, după o vreme încearcă o împăcare propunând lui Nifon să dea aprobarea căsătoriei și apoi să plece oriunde va voi, neavând nici o grijă de cele trebuincioase care i se vor trimite din belșug. Împăcarea nu a reușit; Nifon a respins toate propunerile și părăsește țara prezicând nenorociri.

Cazuri în care ierarhii bisericii s-au opus unei căsătorii nelegitime au mai fost. Un asemenea caz putea să fie cunoscut chiar de patriarhul Nifon. Unul dintre predecesorii săi pe scaunul patriarhal din Constantinopol, Ioasaf I (1464-1466) respinge cererea făcută de un protovestiar din Constantinopol, ca să ia în căsătorie pe fost a soție a ducelui de Atena, fiica lui Demetru Asan, ducele de Corint, căci protovestiarul avea soția sa legitimă și copii. Urmarea a fost că din porunca sultanului, patriarhul a fost detronat, după ce i s-a tăiat barba, iar marelui eclesiarh nasul.

Un reflex al opoziției lui Nifon față de căsătoria lui Bogdan cu sora lui Radu, Caplea, pare a se găsi chiar în corespondența domnitorului cu Brașovenii. Radu, scrie brașovenilor despre un oarecare Neagoe, care avusese o soție în Ardeal și alta în Țara Românească, că „nu e lege… ca să aibă omul două femei; astfel dacă el ar fi în viață, și domnia mea și voi, l-am judeca după lege; dar el e mort”.

Cearta dintre Nifon și Radu trebuie să se fi întâmplat în anul 1505 și tot în acest an trebuie să fi ajuns Nifon în Athos. Pentru admiterea acestei date am vedea o dovadă și în faptul că Bogdan este înaintat în acest an la demnitatea de mare logofăt, ceea ce ar putea fi socotit ca o favoare din partea domnitorului față de noul său cumnat.

O dovadă mult mai sigură găsim în viața Sfinților Nectarie și Teofan, întemeietorii mănăstirii Varlaam din Meteora. Aici se spune că cei doi frați, după moartea primului lor dascăl, Sava, au plecat din Ianina la Athos și la mănăstirea Dionisiu au găsit pe patriarhul Nifon, care i-a primit cu bucurie, i-a învățat cu dragoste regulile călugăriei și apoi i-a trimis să viețuiască în liniște în chilia lor din Ianina. O notiță cronologică dintr-un codice al mănăstirii Varlaam scris la 1511, din porunca celor doi frați, spune că învățătorul, Sava a murit la 9 aprilie 1505. După întoarcerea în Ianina, Nectarie și Teofan, au ridicat în insulă mănăstirea Sfântul Ioan Prodromul, în anul 1507. Deci cei doi frați au văzut și au ascultat pe patriarhul Nifon în mănăstirea Dionisiu, după 9 aprilie 1505 și înainte de 1507. Mai departe, în viața Sfântului Nifon se spune că fostul patriarh după plecarea din Țara Românească, a locuit „mai mult de un an” în mănăstirea Vatoped și că numai după ce Macarie, ucenicul său suferise mucenicia în Tesalonic, a trecut la Dionisiu. Această știre este iarăși confirmată de o notiță cronologică din sus pomenitul codice, în care se spune că Macarie, ucenicul lui Nifon, a suferit martiriul în Tesalonic în anul 1506.

Combinând aceste date reiese că Nifon a sosit în Vatoped în anul 1505 și a stat aici până în 1506, când a trecut la mănăstirea Dionisiu unde l-au găsit cei doi frați: Nectarie și Teofan. Probabil a plecat din Țara Românească în vara anului 1505. Că Nifon a stat puțină vreme în Țara Românească, reiese din Viața sa, unde în afară de convocarea sinodului local, de învățăturile expuse cu acest prilej și de conflictul care este pus în legătură imediată cu sinodul, nu se mai amintește nici un fapt care să probeze o ședere mai îndelungată în țară.

Din Țara Românească Nifon a plecat la muntele Athos unde stă vreme de mai multe de „un an”. De aici a trecut peste munte la Dionisiu, de unde odată fusese chemat să păstorească mitropolia Tesalonicului. La Dionisiu la găsit biograful său, Gavril Protul învățând și fiind pentru toți o pildă vie de ascultare și viață călugărească. Patriarhul Nifon a murit în mănăstirea Dionisiu la 11 august 1508 și a fost înmormântat la 12 august.

Ucenicii patriarhului Nifon

Nifon a avut și ucenici. Unul dintre ei, Macarie a mers de bună voie la Tesalonic unde a fost martirizat și îngropat atunci când Nifon era la Vatoped. Un altul, Ioasaf merge cu Nifon la Dionisiu și după moartea învățătorului său, se duce la Constantinopol, unde a fost martirizat de către turci.

Tot ca ucenici ai patriarhului Nifon se pot socoti și Sfinții Nectarie și Teofan. Învățăturile pe care aceștia le-au primit de la Nifon, au avut multă înrâurire asupra lor, căci întotdeauna le amintesc în Viața ce au scris-o.

Neagoe Basarab și patriarhul Nifon

În ianuarie 1512 Neagoe ajunge domn al Țării Românești. El îl cunoștea pe Nifon încă din vremea când acesta se afla în țară. Atunci când Nifon a căzut în dizgrația lui Radu cel Mare, Neagoe, care atunci era mai mare peste vânători, îngrijește pe fostul patriarh, care îl „întărea cu învățăturile sale.”

Învățăturile primite de la Nifon pare să fi lăsat urme adânci în sufletul lui Neagoe. Astfel după ce urcă în scaunul domnesc Neagoe trimită să se aducă în țară moaștele lui Nifon, „ca să curățească greșala Radului și a altora, cari făcuse rău sfinției sale”. Printre delegații trimiși la Athos se găsea și Danciul Logofăt. La Dionisiu, după o oarecare opoziție a călugărilor, trupul a fost dezgropat, pus într-un coșciug și trimis în Țara Românească. Din partea mănăstirii au însoțit delegația câțiva călugări și Neofit, mitropolitul de Anchialos. La intrarea în Târgoviște, Neagoe împreună cu preoții și boierii au întâmpinat moaștele Sfântului. Toate acestea s-au întâmplat în anul 1515.

Slujba Sfântului Nifon

Patriarhul Nifon fiind trecut în rândul sfinților, a trebuit pentru prăznuirea sa să i se scrie și o slujbă anume. Din viața sa reiese că slujba era alcătuită deja, la sfințirea ctitoriei lui Neagoe de la Argeș, la 15 august 1517.

Slujba era deplină, cu Vecernie, Utrenie și Liturghie și potrivit obiceiului s-a hotărât să se săvârșească în ziua morții Sfântului, la 11 august.

Din această slujbă nu cunoaștem nimic, dar cel puțin pentru Țara Românească ea va fi fost alcătuită în limba slavonă, care era limba bisericii în acele vremuri.

CAPITOLUL II

IERARHI GRECI ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

Luca din Cipru (1603-1629)

Voievodul independenței și al primei uniri politice a Țărilor române, Mihai Viteazul, a folosit pentru realizarea marelui său țel, pe lângă luptele armate și mijloacele diplomatice abile. În desfășurarea acțiunii sale politice, voievodul a avut sprijinul devotat al Bisericii Ortodoxe, de care s-a folosit prin personalul ei clerical, atât cel din țară, cât și cel din afara granițelor țării sale.

Unul din clericii greci stabiliți în Țara Românească ce s-a distins printr-o activitate cultural-artistică remarcabilă și care i-a fost devotat toată viața luptei de cruciat, desfășurată de Mihai Viteazul și i-a stat în slujba acțiunilor sale diplomatice, a fost și Luca din Cipru.

După căderea Constantinopolului, o parte din populația elenică cuprinzând și pe artiști, s-a refugiat în Insula Cipru, care era stăpânită de tusignani din 1191, iar din 1485 fusese supusă controlului venețienilor. La 3 august 1571, Insula Cipru a fost ocupată de otomani, sub Selim al II-lea (1566-1573), desăvârșindu-le controlul asupra Mediteranei Orientale, pe care o socoteau loc de trecere a pelerinilor musulmani din Africa spre Mecca și cheia legăturilor comerciale cu Egiptul, Yemenul și India.

În Insula Cipru s-a dezvoltat o puternică mișcare de artă, a cărei caracteristică era o sinteză între arta bizantină, influențele persane, venite din Armenia, ciliene și cele occidentale venite prin Veneția, în a cărei posesiune era insula. Cultura ca și arta bizantină au căpătat aici un mare avânt și au creat opere demne de atenție și cercetare.

În urma cuceririi Ciprului de către otomani, grecul Luca s-a refugiat în Țara Românească, împreună cu un nepot al său, Lorinț, formă românizată a numelui italian Lorennzo, folosită de grecii din Cipru, sub influența venețienilor, și s-au stabilit în apropierea reședinței Episcopiei Buzăului. Prin căsătoria cu Voica din Vernești, Lorinț a intrat în rândurile micii boierimi buzoiene, iar unii din urmași au primit titluri de boierie din partea voievozilor Țării Românești. Unul dintre descendenții familiei românizate a lui Lorinț avea să fie, după două sute de ani, poetul Vasile Cârlova (1809-1831), cel dintâi poet romantic român.

Stabilit în apropierea episcopiei Buzăului, Luca s-a remarcat în curând prin activitatea sa culturală și în deosebi, prin opera sa de caligraf și miniaturist iscusit, dovedindu-se a fi un reprezentant al culturii bizantino-cipriote în Țara Românească.

Contemporanul său, mitropolitul Matei al Mirelor, stareț la mânăstirea Dealu îl caracterizează că era „om bun și credincios, având din fire o inimă deschisă, crescut din fragedă vârstă în starea monahală și deprins foarte la caligrafie”.

Apreciat pentru cultura sa, pentru calitățile sale artistice de iscusit caligraf și miniaturist și pentru virtuțile sale monastice, înrudit cu familia influentă a Verneștilor, Luca este ales episcop al Buzăului, după 24 februarie 1581; când este amintit pentru ultima dată înaintașul său în scaun episcopul Atanasie, „la o dată nu încă destul de bine precizată acum”, considerat a fi anul 1583, potrivit unui document de la Petru Cercel (iulie 1583 – aprilie 1585), prin care i se acordă dreptul de a judeca pe oamenii eparhiei sale după Pravila Sfintei Biserici, putând să încaseze taxele de judecată. Este amintit și într-un document din 12 iulie 1584, prin care Petru Cercel îl împuternicește a lua dijmă de la preoții din județul Brăila, din brânză și stupi. Este posibil ca voievodul cărturar, Petru Cercel, să-l fi cunoscut pe Luca în timpul pribegiei sale când trăise și în Insula Cipru, împreună cu cel ce avea să fie voievodul Moldovei, Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574), mai mult de un an și jumătate, să-i fi apreciat calitățile sale intelectuale, artistice și morale, să-i fi înlesnit venirea lui în Țara Românească și apoi numirea lui ca episcop de Buzău, din insula Cipru mai cunoaștem pe preotul Adam, care fusese răscumpărat din robie de la turci și la însoțit pe voievodul Moldovei, Petru Șchiopul (1574-1577) în peregrinările sale prin Apus, după ce-și pierdu-se tronul. Un alt cipriot cunoscut este patriarhul Moscovei, Ignatie de la 1605.

Ca episcop al Buzăului, Luca s-a străduit să mărească posesiunile funciare ale episcopiei și zestrea ei gospodărească. În satul Izvorani a zidit o mănăstire pe care a înzestrat-o cu obiecte de cult, cu cărți necesare, cu moșii și sate pe care le-a cumpărat de la țăranii români din împrejurimi. Biserica mânăstirii însă, în timpul lui Șerban Cantacuzino (1679-1688), s-a surpat din cauza unor cutremure și a fost rezidită, nemaipăstrându-se din vechea arhitectură de către urmașii familiei nepotului, episcopului Luca, Lorinț, iar astăzi este deservită ca biserică de sat a parohiei Izvorani.

Prin desfășurarea activității sale în cadrul episcopiei Buzăului, prin cultura și calitățile sale, episcopul Luca s-a remarcat în Sfatul Țării Românești. Multe din cărțile de judecată date de episcopul Luca sunt în limba română care îi poartă semnătura sa caligrafică, câte o dată în românește, alteori în slavonește sau grecește.

Ajuns pe tronul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), care mai înainte făcuse parte din marii dregători ai țării, mare ban al Craiovei, i-a arătat episcopului Luca în tot timpul domniei sale o prețuire aleasă și și-a făcut din el un apropiat confident, încredințându-i solii peste hotare. În cel dintâi an de cârmuire, în august 1594, Mihai Viteazul își trimite ierarhii – mitropolitul Mihail și episcopii Partenie de Râmnic și Luca de Buză – la Sinodul ținut la Iași, sub președinția reprezentantului Patriarhiei de Constantinopol – Nichifor Dascălul , spre a combate trecerea rutenilor ortodocși la catolicism. Curând după aceasta, mitropolitul Mihail moare, iar în locul său este ales Eftimie al II-lea (1594-1602). În sinodul din 1596 ținut la Târgoviște, ia parte și episcopul Luca, unde se discută măsurile pentru o mai bună gospodărire a mânăstirilor și a vieții călugărilor. În hotărârile luate la 13 aprilie se prevedea că boierii nu au dreptul să primească daruri decât cu voia soborului; egumenii erau datori să păstreze cu mare grijă averea comunității, călugării pot părăsi mânăstirea numai pentru a se duce la Sfântul Munte, la vreun schit sau la pustie; abaterile și greșelile vor fi judecate de un arhiereu. La baza acestor hotărâri era un așezământ mai vechi, din vremea lui Petru Cercel, dat de episcopul Luca pentru episcopia Buzăului, în care se prevedeau o sumă de cazuri care după pravila Sfintei Biserici vor fi judecate de episcop, neamestecându-se „nici banii, nici pârcălabii, nici dvarnicii”.

La încheierea tratatului de alianță militară împotriva expansiunii otomane cu voievodul Transilvaniei, Sigismund Bathory, la 20 mai 1595, la Alba Iulia, episcopul Luca împreună cu Teofil, episcopul Râmnicului și cu Eftimie, mitropolitul Țării Românești, au făcut parte din delegația celor 12 boieri, trimisă de Mihai Viteazul ca să-l reprezinte, obținându-se ca punct important, prin articolul 13, ca „toate bisericile (ortodoxe) din stăpânirile seninătății sale (- Sigismund) vor fi sub jurisdicția mitropolitului de Târgoviște”. Cunoaștem cât de mult a însemnat recunoașterea acestei clauze pentru dobândirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul și unirea ei cu Țara Românească la 1 noiembrie 1599, când voievodul intră cu alai impresionant ca biruitor la Alba Iulia.

Episcopul Luca la slujit cu devotament pe marele voievod Mihai Viteazul, în care vedea atât pe eroul unirii țărilor române, cât și pe eliberatorul popoarelor creștine de sub dominația otomană. În aceste împrejurări, episcopul Luca s-a dovedit un priceput diplomat, căruia Mihai Viteazul i-a încredințat misiuni deosebit de importante pentru politica externă a Țării Românești.

În 1597 Mihai Viteazul i-a încredințat episcopului Luca o misiune diplomatică secretă în Rusia, fiind numit în fruntea soliei de boieri, spre a trata cu țarul Feodor Ivanovici (1584-1598), înțelegerea privind acțiunile comune ce trebuiau să ducă la slăbirea amenințărilor tătarilor și a polonilor – cât și a tragerii cazacilor de partea sa. Pentru a disimula planul, solia Țării Românești condusă de episcopul Luca, trebuia să aibă caracterul aparent al unei misiuni religioase pentru obținerea de ajutoare destinate refacerii Bisericilor și mânăstirilor, care fusese distruse de tătari în toamna anului 1596 și urma să călătorească spre Moscova prin Polonia, care nu se găsea în raporturi amicale cu Marele Ducat al Moscovei. Pentru aceasta, Mihai Viteazul a trebuit să ceară Poloniei pentru solia românească, permisiunea de liberă trecere prin această țară, ca pentru o călătorie în scopuri religioase. Solia a ajuns la Moscova în luna iulie 1597, unde a fost primită de țar și de sfetnicul său Boris Godunov, asigurând-o că îl va sprijini pe Mihai Viteazul împotriva oricărui dușman. Peste două luni, episcopul Luca se înapoia la Târgoviște, comunicând voievodului rezultatul misiunii sale, aducând și o scrisoare din partea țarului, din care se deduc tratativele secrete purtate de episcopul Luca în numele lui Mihai Viteazul și unele daruri: două sute de galbeni, cinci perechi de blăni de samur și de vulpe neagră. Cât de viabile au fost asigurările primite s-a văzut prin intervenția Polonă în Moldova, și consecințele ei asupra războiului lui Mihai Viteazul cu turcii.

După sfârșitul tragic al lui Mihai Viteazul, episcopul Luca al Buzăului, în timpul voievodului Radu Șerban (1602-1610; 1611) poate în toamna anului 1603, ajunge mitropolit al Țării Românești și păstorește până în anul 1629, când moare, fiind înmormântat în ctitoria sa de la Izvoranii Buzăului.

Ca mitropolit, fiind de drept și membru al Sfatului Domnesc a dovedit înalte sentimente patriotice față de țara sa adoptivă, cu care s-a identificat întru totul, rămânând un adept al politicii lui Mihai Viteazul de unitate națională și de eliberare a popoarelor ortodoxe oprimate de puterea otomană.

Dintre marii ierarhi a i Bisericii Ortodoxe, mitropolitul Luca a avut strânse legături de prietenie cu patriarhul ecumenic Chiril Lucaris (1620-1638), care s-a aflat în mai multe rânduri în Țările Române.

Mitropolitul înlesnește închinarea mânăstiri Stănești din județul Vâlcea Patriarhiei din Alexandria, de către fiii lui Radu Buzescul, marea băneasă Maria Catargi și fratele său, Radu Postelnicul. Se păstrează atât hrisovul lui Radu Mihnea prin care se întărește închinarea cât și cartea sinodală a lui Luca al Țării Românești, cu însăși desfășurarea solemnității închinării la mitropolia din Târgoviște. Alături de semnătura mitropolitului Luca, a episcopilor de Râmnic și Buzău, se află și semnătura mitropolitului Matei al Mirelor, egumen la Dealu, Partenie al Ohridei și Ioachim al Distrei, care se semnează în grecește ca și mitropolitul Luca.

Dar, prezența în număr tot mai mare a elementului grecesc în Țara Românească, așezat mai cu seamă la conducerea mânăstirilor fruntașe, ca și amestecul tot mai insistent al Bisericii de limbă greacă din Orient în viața românească, avea să ducă după anul 1630 la o atitudine autohtonă adversară elementului grecesc, cunoscută prin „Așezământul” lui Leon Tomșa din 1631 care a fost silit a pune capăt abuzurilor ce se petreceau mânăstirile închinate și amestecul în viața bisericească a țării, a clerului grec.

Mitropolitul Luca al Țării Românești, deși grec prin naștere, nu s-a făcut vinovat de a fi străin de interesele țării și ale Bisericii Țării Românești. A purtat bune relații cu mitropolitul Ardealului, Teoctist, hirotonit arhiereu la București, se crede de mitropolitul Luca și cu mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Vlădica Luca a înțeles să slujească unitatea spirituală a poporului român din cele trei țări românești, pe care politic le unise Mihai Viteazul, pentru scurt timp, dar care, prin opera lui, a fixat un obiectiv vital pentru dăinuirea poporului român – statul național român.

Actul patriotic, semnificativ pentru atitudinea mitropolitului Luca a fost refuzul său, cum a ajuns mitropolit al Țării Românești, de a mai plăti Patriarhiei Ecumenice contribuția anuală uzuală numită „pescheș”.

Atitudinea luată de mitropolitul Luca față de Patriarhia Ecumenică este „de fapt” prima manifestare realizată de autocefalie a Bisericii Țării Românești, care „de drept” se va realiza mult mai târziu, când Biserica Ortodoxă Română va obține tomosul de autocefalie în aprilie 1885, din partea patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea (1884-1886).

Prin două acte sinodale din septembrie 1615, patriarhul ecumenic, Timotei al II-lea (1612-1621), împreună cu sinodul său, procedează la caterisirea mitropolitului Luca și la ipopsifierea candidaților.

Motivul caterisirii, consemnat în actul patriarhal a fost că: „…nimeni dintre arhiereii de sub eparhia noastră nu s-a arătat ca o stâncă, numai Luca acel ce este mitropolit al Ungrovlahiei a ajuns neascultător și nesupus. Căci, de când a fost numit mitropolit al acelei eparhii, nici nu s-a învoit vreodată, nici n-a voit a da peșcheșul anual legiuit sau alt ajutor pentru nevoile Bisericii în fruntea căreia stăm noi, precum făceau confrați ai noștri arhierei, nici n-a arătat primire și ospitalitate către oamenii bisericești, ci-i disprețuia și nu-i socotea întru nimic. Și mai știind bine și aceia cum că prin uzurpare a luat în stăpânire scaunul său și că la alte mii de călcări de lege și lucruri fără rost era părtaș și supus, pentru aceea am hotărât cu părere de obște sinodicească și a preafericitului și preasfințitului patriarh de Ierusalim chir Teofan și a celorlalți preasfințiți arhierei și preacinstiți cei în Duhul Sfânt iubiți ai noștri frați și coliturghisitori, ca acesta mai sus arătat, mitropolit al Ungrovlahiei Luca, fiind neascultător și nesupus și uzurpator și aflând plăcere în călcări de lege și lucruri fără socoteală, să fie caterisit și despoiat de toată puterea și rânduiala arhierească și să fie căzut din Scaunul și din cinstea lui și altul în locul lui să fie hirotonit, fără oprire și împiedicare, legiuit și canonic… În anul 7124, luna lui septembrie, indicția a 15-a (Semnături: al Salonicului Partenie; al Mesembriei, Achile, al Gangrelor, Gavriil; al Chitrului, Ieremia)”.

Hotărârea luată de Patriarhia ecumenică a rămas fără urmări. Mitropolitul Luca a continuat să păstorească în scaunul mitropoliei Țării Românești până la moarte. De altfel, din1620, la Constantinopol se afla în scaunul ecumenic Chiril Lucaris, cu care vlădica Luca se afla în bune relații. Dar caterisirea nu se putea revendica din punct de vedere canonic decât prin ridicarea caterisirii tot de către Sinodul patriarhal, în fruntea căruia se afla acum Chiril Lucaris. În două acte emise de Chiril Lucaris pentru Țara Românească din 1626, mitropolitul Luca semnează alături de alți membrii ai Sinodului patriarhal, „Smeritul al Ungrovlahiei Luca”.

Pentru înțelegerea acestui aspect important pentru trecutul Bisericii și al Țării Românești, trebuie să facem o privire de ansamblu asupra contextului politic și bisericesc din această perioadă.

Pătrunderea masivă a elementului grecesc, pe care o inaugurează domnia lui Radu Mihnea a pus boierimea românească în fața unui adversar pe cât de neașteptat pe atât de puternic. Dușmanul cel mai de temut nu mai era în afara hotarelor țării ci înăuntrul lor. Această invazie camuflată și lentă a grecilor pe teritoriul românesc era o consecință a diplomației otomane. Reacția boierimii autohtone va triumfa prin ridicarea în scaun a lui Matei Basarab.

Sub scutul Imperiului otoman s-a făcut pătrunderea masivă a grecilor în aparatul de stat, ierarhia bisericească și în viața economică. Asocierea elementului grecesc în dominarea de către turci a peninsulei Balcanice a dus la numita: „Turco-graecia”, și a făcut ca în ochii popoarelor supuse Porții, lupta de emancipare națională să fie în același timp și o luptă împotriva elementului grecesc fie și sub forma culturii sale. Reacția boierimii din țările românești a fost aprigă și violentă. Documentele de condamnare și de expulzare a grecilor impuse lui Leon Tomșa și lui Radu Leon în Țara Românească „au fost manifestările cele mai spectaculoase ale acestui conflict dintre autohtoni și alogeni din sfera clasei conducătoare”.

Secolul al XVII-lea avea să aducă o nouă primejdie: pierderea monopolului puterii prin infiltrarea elementului grecesc. Cum acapararea dregătoriilor de către greci se făcea cu aprobarea Porții și voința, desigur, a domnului adus de Poartă, boierimii autohtone nu-i mai rămânea decât un singur aliat să lupte alături de ea: masele populare. Presiunea care putea fi executată asupra domniei prin intermediul lor, șantajul fiscal, prin îndemnul adresat casei de contribuabili de a nu plăti birurile erau armele pe care boierimea autohtonă le-a folosit împotriva domnilor tutelați de greci, „chiar dacă aceste arme închideau în sine și mari primejdii pentru ea însăși”.

În prezentarea acestor stări de lucruri interne din timpul păstoririi lui Luca, înțelegem motivele caterisirii sale din septembrie 1615 de către Patriarhul ecumenic Timotei al II-lea (1612-1620), adversarul lui Chiril Lucaris dar adeptul politicii turcești, și pentru ce măsurile luate de el împotriva mitropolitului Luca au rămas fără nici o urmare, fiindcă mitropolitul Luca a slujit interesele țării și a rămas al Țării Românești. În plus ne-a lăsat și o moștenire cultural artistică prețioasă.

Arta miniaturisticii în Țara Românească avea să cunoască prin mitropolitul Luca din Cipru om de cultură, autor de versuri, caligraf neîntrecut, o ultimă perioadă de înflorire, care stă alături de tot ceea ce s-a creat mai reprezentativ pe plan european.

Vlădica Luca ne-a lăsat cel mai vechi antimis pe care îl cunoaștem, găsit de Nicolaie Iorga în biserica Schitului Brădet din Argeș și poartă inscripția: „S-a sfințit acest antimis de către preasfințitul mitropolit chir Luca a toată Țara Românească, în zilele binecinstitului Io, Radu Voievod, în anul 7112 (1603-1604)”.

Activitatea de episcop și mitropolit de aproape o jumătate de secol, pe care Luca din Cipru a desfășurat-o în Țara Românească, atât ecleziastic, cultural-artistică și patriotică, l-au impus printre personalitățile reprezentative de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea în istoria Țării Românești.

Grigorie I al Ungrovlahiei (1629-1636)

În ceea ce privește originea mitropolitului Grigorie, părerile au fost împărțite. Unii au crezut că a fost român, iar alții că a fost grec. Dar din propria mărturie a mitropolitului se poate constata că el a fost grec: „sunt grec și de neam și de limbă”.

Venirea lui în Țara Românească a avut loc probabil în cursul anului 1613, căci la 10 februarie în același an, Radu Mihnea (1611-1616) închinând mânăstirea Radu Vodă din București la mânăstirea atonită Ivir, în actul de închinare cerea ca aceasta din urmă „să trimită aici la Sfânta mănăstire, preoți și oameni buni și înțelepți ca să fie vrednici de o căutare, de a ține lucrurile și trebuințele Sfintei mânăstiri cum ar fi cu cinste”. Această dorință a fost curând împlinită. Între primii călugări greci trimiși în țară, de bună seamă a fost și Grigorie, care chiar în anul următor – 1614 – se întâlnește în postul de stareț al Mânăstirii Radu Vodă. În fruntea acestui sfânt locaș el rămâne până în anul 1629, când a fost ales mitropolit al țării. În timpul stăreției sale, mânăstirea a primit mai multe danii de la unii domnitori sau de la unele persoane particulare.

Ca danii domnești, el primea pentru folosul mânăstirii următoarele: de la Radu Mihnea, satul Glina, „vama de la Ocna Ghițioara și de la Telega”, și „niște țigani de la Gavriil Movilă (1616-1620), satul Lupești în întregime, precum și „vama de cară de la Telega, carii scot sare de la ocne”. De asemenea tot de la Radu Mihnea, în a doua domnie (august 1620-august 1623) ,primea ca metoc mănăstirea Tutana, zidită de tatăl său, Mihnea Voievod, „o vie în dealul Bucureștilor”, „ocnina de la Cioplea de lângă Dudești”, și alta „la Izvorani, județul Argeș”. De la domnitorul Alexandru Coconul (1623-1627), a primit, pe lângă alte privilegii și „un loc din jos de București… unde este palanga pe care a făcut-o Sinan Pașa și scutire de dări pentru locuitorii de pe acel loc”.

În urma vacantării scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei, prin moartea lui Luca din Cipru, întâmplată în primăvara anului 1629, a fost ales ca urmaș, starețul Grigorie de la mânăstirea Radu Vodă. Faptul că un stareț a fost ales aici direct mitropolit, fără ca în prealabil să treacă la unul din scaunul de episcop de la Buzău sau Râmnic, cum se întâmpla de obicei, se datorează desigur, în mare măsură curentului grecesc, care era în floare în vremea aceea în Țara Românească. Păstoria mitropolitului Grigorie a durat șapte ani.

În acești șapte ani de păstorire, el a adus Bisericii multe servicii și a contribuit direct sau indirect la sporirea averii mitropoliei, fie prin unele danii primite de la locuitori, fie prin cumpărări de case pe care le-a făcut personal pentru folosul mitropoliei.

Între daniile pe care le-a primit mitropolia în acest timp de la domnitorul Alexandru Iliaș, se numără satul Aninoasa din județul Dâmbovița, precum și un vad de moară în București pe apa Dâmboviței. Domnitorul Leon Tomșa (1629-1632), a întărit și el Mitropoliei din Târgoviște, satele: „Vărăștii lui Moș, Călugărenii și Perieții din județul Buzău și Brăila”, iar Matei Basarab a dăruit aceleiași Mirtropolii, satul Lucieni – Dâmbovița.

În afară de daniile primite de la domnitorii sus menționați, mitropolitul Grigorie a cumpărat pentru folosul mitropoliei, un loc de casă în mahalaua Sfântul Gheorghe Vechi din București, de la Ioan Feciorul lui Neniu Logofăt din satul Muți, județul Teleorman.

De la vlădicul nostru s-a păstrat și o carte de blestem „Către jupâneasa lui Malcoiu Slugerul și către Nico Raule de Crăpeni, ca să mărturisească în pricina ce are Dumitrașca ficiorul Ghiocăi din Crușeț cu Dima feciorul lui Malcoci”.

În actele vremii mai este întâlnit ca martor în diferite ocazii. Pentru a dovedi că la moartea sa lasă de bună voie mânăstirii Argeșului partea lui din Mușătești și Nucșoara, de pildă, Mușat al II-lea vistier, ia ca martor pe lângă cei doi episcopi și alți dregători și pe mitropolitul Grigorie; mai semnează de asemenea un act de cumpărare a unei occini în satul Băleni-Dâmbovița.

Pe plan gospodăresc, mitropolitul Grigorie și-a legat numele de mânăstirea Stelea din București, prin reparațiile ce a făcut acesteia. Inițial mânăstirea fusese zidită de un grec, Stelea spătarul, în timpul primei domnii a lui Mihnea Turcitul (1577-1583). După zidire, ctitorul ei, a închinat-o la mânăstirea Ivir din muntele Athos, fapt care i-a atras după sine supranumele de „mânăstirea Iverilor din București”. Mânăstirea Stelea și-a dus existența în pace până în anul 1595 „când a fost pârjolită de focul pus de ostașii lui Sinan Pașa în această parte de București”.

De acum înainte, ea va rămâne în ruină peste 35 de ani, când mitropolitul Grigorie pe la anul 1630, a reparat-o din propria inițiativă cu bani personali, strânși cu trudă, așa cum glăsuiește un document al vremii: „Sfinția sa a început de a făcut case și pivniță pe locul Sfintei mânăstiri a lui Stelea Spătarul, părintele nostru, vlădica Grigorie mitropolitul. Sfinția sa a început de a făcut sfânta mănăstire a lui Stelea Spătarul și a întărit-o pe ea de tot din truda sfinției sale cu slujbă și cu patrahir și a cheltuit totul de la sfinția sa și a făcut sfânta mănăstire a lui Stelea Spătarul iarăși cum a fost de la început, nu din venitul Sfintei Mitropolii din Târgoviște, ci totul din munca și truda sfinției sale”. Prin acest act de evlavie creștină, mitropolitul Grigorie devine al doilea ctitor al mânăstirii Stelea din București, după Stelea Spătarul, fiind amândoi greci de origine.

După reparațiile ce i s-au făcut, mânăstirea sus numită a fost din nou închinată la mânăstirea Ivir din Muntele Athos, în mai multe rânduri astfel: la 6 iunie 1630 de către domnitorul Leon Tomșa, la 1632 de mitropolitul Grigorie împreună cu episcopii Teofil al Râmnicului și Efrem al Buzăului și cu tot clerul muntean, iar pentru ultima dată de mitropolitul nostru singur în anul 1635.

În anul 1633, vlădica Grigorie determină pe domnitorul Matei Basarab să întărească mânăstirii Stelea, stăpânirea asupra moșiei pe care vornicul Gheorghe Psoma i-o dăruise în satul Prisiceni (Giurgiu), încă de pe timpul voievodului Mihai Viteazul (1593-1601). Cu acest prilej domnitorul dăruiește și el acestei mânăstiri restul de „ocină și rumâni în satul Prisiceni, jumătate de satu”.

În timpul domniei lui Matei Basarab și deci a păstoririi mitropolitul Grigorie, mânăstirea Stelea din București devine reședință a Mitropoliei Ungrovlahiei. Astfel la 10 martie 1633, mânăstirea Stelea era reședința Mitropoliei, căci domnitorul dă un act prin care spune: „cu mila lui Domnezeu Io Matei Basarab Voievod și domn dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele Sfintei și dumnezeieștii mitropolii ce s-au chemat Stelea, hram Adormirea Născătoarei de Dumnezeu și cinstitului și prealuminatului părintelui nostru chir vlădica Grigorie ca să fie Sfintei Mitropolii de aicea din București ce scrie mai sus…”.

Pe linie culturală, ierarhul nostru a sprijinit înființarea tipografiei de la Câmpulung unde Timotei Alexandrovici Verbițki și alți meșteri tipografi, trimiși de Petru Movilă al Kievului au tipărit, în anul 1635, un Molitfelnic slavonesc. Acest Molitfelnic este tipărit în redacție medio-bulgară, amestecată cu elemente rusești. Are nouă foi nenumerotate și 216 foi numerotate.

La început se găsește Predoslovia lui Matei Basarab în care amintește de tiparnița de la Câmpulung că a fost adusă de la Kiev, de la mitropolitul Petru Movilă. Molitfelnicul cuprinde numai 6 Sfinte Taine: „Sfântul Botez, Sfântul Mir, Cinul Preoției, al Mărturisirii, al Sfințirii untdelemnului, Căsătoria legitimă și altele (ce) credinței noastre ortodoxe slujesc”. Tot în această predoslovie printre altele se spune: „Am poruncit să se dea la lumină după sfatul și învoirea obștească a tuturor celor care mai au de călugărit în Dumnezeu, căruia pentru această iubitoare căutare omenească îi aducem de la noi mulțumire, rugăciuni și slujbe, pe Moldovlahi și Ungrovlahi, Ruși, Sârbi și Bulgari. Mai ales voi din toate neamurile, cucernici preoți și diaconi, atât cei preacuvioși monahi cât și cei mireni, slujitori ai preoției lui Dumnezeu de sus și cari pe pământ sunteți ființa Lui, a dumnezeieștei și preastrălucitei și mai sus de ceruri înțăleasă mărire. Chiar dacă și mie preț va aduce, însă va da dar bun, de bună voie, pentru întrebuințarea celor doritori”.

După cum se poate constata din cele de mai sus, această carte de slujbă bisericească, deși în limba slavonă, era menită să contribuie la unitatea poporului român, fiind destinată pentru toate cele trei provincii și a ajutat de asemenea la menținerea credinței ortodoxe și la alte popoare care vorbeau sau întrebuințau limba slavonă.

Cartea avea și un epitaf. „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului, și cu săvârșirea Sfântului Duh din porunca și cu cheltuiala prealuminatului și binecredinciosului Domn a Domnului Io Matei Basarab, domn și voievod al țării Ungrovlahiei și al întregii Podunarii și al altora, în de Dumnezeu mântuita cetate a câmpulungului de către păcătosul și nevrednicul rob Timotei Alexandrovici Verbițki, în anul de la zidirea lumei 7143, iar de la întruparea Mântuitorului Hristos 1735, luna iulie, a 30-a zi”.

În timpul păstoriei mitropolitului Grigorie în Țara Românească a avut loc și o reorganizare a vieții din mânăstiri. La aceasta, desigur că a fost chemat să-și spună cuvântul și el. La sfârșitul secolului al XVI-lea, unele mânăstiri, erau într-o stare foarte grea, datorită faptului că egumenii erau numiți în fruntea mânăstirilor fără voia soborului. Ba mai mult, unii dintre ei erau străini de neam. Acest lucru a determinat pe patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului ca în anul 1592 să dea o carte pentru îndreptarea relelor moravuri.

Același lucru îl va face și domnitorul Mihai Viteazul, care la 13 aprilie 1596, dă un așezământ special pentru mânăstirea Cozia, dar care privește în general toate mânăstirile din țară. Hotărârea a fost luată în urma țineri unui sobor, la care au luat parte episcopii, egumenii mânăstirilor și unii boieri, în frunte cu mitropolitul Eftimie. Acest sobor a hotărât următoarele: „domnii și boierii să nu mai poată lua ceva de la mânăstiri, egumenii să fie aleși de călugări, călugării străini să nu poată fi primiți decât în anumite condiții, călugării ce vor greși să fie judecați de sobor cu drept de apel la arhiereu, iar pentru greșeală mare de domnie cu pravila împărătească, călugării să nu poată părăsi mânăstirea fără voia soborului, când vor să se ducă la sihăstrie sau la Sfântul Munte, cei trimiși pentru venitul mânăstirii să nu oprească nimic pe seama lor, nici egumenii să nu facă cheltuieli fără știrea tuturor”.

Însă, nici după acestea, lucrurile nu s-au schimbat în bine. De aceea, domnitorul Leon Tomșa este nevoit ca la 7 aprilie 1630să dea un hrisov pentru stabilirea modului în care trebuie aleși egumenii și felul lor de judecată. Hrisovul amintește cartea patriarhului Ieremia, mai sus menționată, cât și cele ale altor patriarhi, indicându-se numele mânăstirii Câmpulung, unde probabil se încălcau mai des legile bisericești, în privința alegerii de stareț.

Nerespectarea prescripțiilor din această carte atrăgea după sine „numai cerți și gâlcevi și celelalte ce urmează ale netocmirii, iar dragostea cea pohtită de Dumnezeu din mijloc o gonia”. Se recomandă să se respecte mai departe cu sfințenie „pravila călugărească” și se interzice tuturor dregătorilor bisericești și laici atât mitropoliți și episcopi, cât și chiar domnitori, de a dezlega-o pe aceasta. Dreptul de a alege stareț este lăsat numai viețuitorilor mânăstirii respective, cu indicația de a-și găsi un „preot călugăr iscusit” pentru vrednicia aceasta se îngăduie să se apeleze la o altă mănăstire, unde pot găsi un frate vrednic de a fi ales în fruntea lor. Alegerea acestuia să o facă atât soborul mânăstiri de unde pleacă, cât și al mânăstirii unde urmează să vină în această funcție.

Noilor veniți nu le este îngăduită alegerea în fruntea mânăstirii, chiar dacă ar fi „și iscusit bărbat și preot călugăr”, pentru a preîntâmpina pericolul de a nu duce la sărăcie obștea respectivă. Tot referitor la aceștia – se spune mai departe în hrisov – pot ajunge la conducere după ce în prealabil a făgăduit „cu jurământ să petreacă în mănăstire până la moartea lui”.

În legătură cu cazurile de abateri ale unor călugări, se dau indicații ca ei să fie judecați de sobor, fără a fi permis cuiva să îndepărteze din mânăstirea respectivă pe cel în culpă. Dacă cel vinovat nu va fi mulțumit de pedeapsa dată, poate apărea la episcopul locului, iar după aceea să se înapoieze tot la chinovia lui. Pentru greșeli mai se poate apela „și la judecători mai mari”, cu condiția sus menționată de a reveni acolo de unde a plecat. Se interzice cu desăvârșire mutarea dintr-o mănăstire în alta.

Celor care plecau să strângă milostenie pentru nevoile unei mânăstiri, monahi sau mireni, nu le era îngăduit să însușească ceva din ceea ce adunau în acest scop. Stareții n-au voie să ia pentru trebuințele lor nimic din veniturile mânăstirilor pe care le conduc. Cel care va împrumuta ceva de la o mănăstire, în caz de forță majoră, indiferent de dregătoria lui, după împlinirea nevoii sale, să restituie împrumutul.

Se îngăduie domnitorilor și boierilor care vin la vreo mănăstire să fie ospătați după cuviință și de asemenea li se primesc unele danii pe care eventual le-ar face, dar nu se admite nimănui să aducă greutăți sfântului locaș. Cei care nu vor respecta aceasta cad sub blestemul și afurisenia patriarhilor. Se interzice mitropolitului, episcopilor și domnitorilor de a dezlega cu ceva hotărârile sus menționate, invocându-se obișnuitele blesteme.

Între martorii care au fost prezenți la întocmirea acestui hrisov se amintește „întâi preasfințitul părintele nostru chir Grigorie, mitropolitul Țării Românești”, alături de cei doi episcopi de Râmnic și Buzău și de arhimandriții și stareții mânăstirilor din întreaga țară, precum și unii boieri.

Același domnitor sus menționat, văzând că neregulile din țară în mare parte vin de la greci, între care desigur vor fi fost și călugări de a cest neam, la 15 iulie 1631, a dat un hrisov pentru scoaterea acestora de pământul românesc. Fiind adunat tot sfatul țării în frunte cu mitropolitul și chibzuind de unde vine „atâta sărăcie ș pustiire… s-au adeverit că toate nevoile și sărăcia țării se începe de la grecii străini, care amestecă domniile și vând țara fără milă și o precupesc spre camete asuprite și dacă vin aici în țară ei nu socotesc să umble după obiceiul țării, ci strică toate lucrurile bune și adaugă legi rele și asuprite și alte slujbe le-au mărit și le-au ridicat fără seamă pre atâta greime, ca să-și plătească ei cametele lor și să-și îmbogățească casele lor… Deci văzând domnia mea niște lucruri ca acelea… socotit-am domnia mea, depreună cu tot sfatul țării de au făcut domnia mea legătură și jurământ mare, de am jurat domnia mea, țării pre sfânta ev(an)g(he)lie, cu mare afurisanie, demnitatea cinstitului și prealuminatului părintele nostru chir vlădica Grigorie, mitropolitul Țării Românești… Și după jurământ… am scos acei greci străini de în țară afară ca pe niște nepriateni țerii fiindu…”.

În primăvara anului 1632, deci în ultimele zile de domnie ale lui Leon Tomșa, mitropolitul Grigorie este trimis de acesta în Ardeal, să trateze cu boierii fugari, care aveau în fruntea lor pe Aga Matei, viitorul domn al Țării Românești.

La 16 decembrie 1632, mitropolitul Grigorie și episcopul Teofil al Râmnicului, în fruntea unui alai impunători alături de noul domnitor Matei Basarab, merg la vizir și sultan, acesta pentru a se înfățișa ca domn nou, iar ceilalți pentru a da mărturie că țara întreagă îl voiește pe el Domn. „iar când au fost la dechembrie 16 ani, purces-au Matei Vodă la împărăție cu Suliman-aga, îmbrihorul și mulți boieri mari și mic și părintele vlădica Grigorie și Teofil episcopul, i roși, i călărași, i dorobanți, i popi. Și au mers pe la Abaza-pașa”.

Prezența activă a vlădică-i Grigorie în aceste probleme politice ale vremii sale, nu urmărea altceva decât o întărire a elementului românesc în conducerea țării.

Legăturile cu ortodoxia: Persoana patriarhului Chiril Lucaris este foarte bine cunoscută în teologia ortodoxă în general, și de asemenea, în cea românească. Înainte de a ajunge patriarh ecumenic el a fost patriarh al Alexandriei. În această calitate a vizitat în mai multe rânduri Țara Românească. Astfel, în vara anului 1614, era în București, venind de la Iași. Tomna, în același an, a participat și chiar a predicat la sfințirea mânăstirii Radu Vodă, unde stareț era Grigorie. Sfintele sărbători ale Crăciunului lui 1614 le-a petrecut în capitala Țării Românești, la Târgoviște, unde a sta până în vara anului următor 1615, când s-a îndreptat spre Egipt.

În a doua jumătate a anului 1620, întreprinde a doua călătorie în țările române iar în noiembrie este ales în scaunul de patriarh ecumenic și mutat la Constantinopol.

Nici după plecarea sa de la Alexandria, patriarhul Chiril Lucaris n-a uitat Biserica din Țara Românească. Legăturile cu ea au continuat și în timpul păstoririi mitropolitului Grigorie. La 28 noiembrie 1629, de pildă, ca patriarh ecumenic rânduiește printr-o carte patriarhicească pe mitropolitul Grigorie și pe mai mulți boieri să cerceteze pricina dintre Sima logofătul și rudele Elisaftei, pentru satul Grozăvești.

O altă țară ortodoxă cu care a avut legături mitropolitul Grigorie a fost Rusia. În primul lui an de păstorie pleca spre Moscova o delegație formată din: arhimandritul Laurențiu din mânăstirea Înălțarea Domnului din Târgoviște, arhimandritul Benedict din mănăstirea Nașterii Domnului din București, însoțiți de arhidiaconul Veniamin, monahul Nicodim și de un tălmaci sârb, Ivașcu Mihulin. Aceștia au plecat în iulie 1629 din București trecând prin Moldova, Moghilev, Kiev și Priluc, ajungând la 22 septembrie același an în Putivlia. Această delegație a adus două scrisori date în Iași de patriarhul Ierusalimului Teofan: una către țar, iar alta către patriarhul rus. De asemenea mai aducea cu ea și o scrisoare a mitropolitului Grigorie din Țara Românească adresată patriarhului Filaret. Arhimandritul Benedict mai avea asupra lui o scrisoare tot a vlădicului nostru, prin care acesta chemase pe sus numitul monah din mănăstirea Vatoped. Odată cu scrisoarea a fost înmânată patriarhului moscovit și o cruce de lemn de cedru, lucrată frumos. La 3 ianuarie 1630, când arhimandritul Benedict a fost primit la țar, a dăruit acestui a probabil tot de la mitropolitul Grigorie o icoană cu Maica Precista și o sabie aurită.

În perioada păstoriei mitropolitului Grigorie se constată unele legături cu exarhul de la Târnovo, Macarie, atestată documentar la 28 aprilie 1630. astfel, într-un act cu această dată, prin care domnul Leon Tomșa întărește lui Vucina, căpitan un sălaș de țigani, se spune: „dar apoi, când a fost acum în zilele domniei mele, în ziua de Sfântul Gheorghe, când am fost domnia mea la masă cu vlădica Macarie de la Târnovo și cu părintele nostru vlădica Grigorie arhimitropolitul Țării Românești”.

Deși a fost scurtă, șederea în scaunul de mitropolit a lui Grigorie, s-a dovedit a fi rodnică. Se poate spune că el și-a făcut simțită prezența în mai toate problemele care frământau Biserica Țării Românești atunci. Grigorie a murit în septembrie 1636 fiind înmormântat la mănăstirea Stelea.

Mitropolitul Grigorie s-a arătat a fi un bun gospodar, atât ca stareț la mănăstirea Radu Vodă cât și ca mitropolit al Ungrovlahiei. Deși grec de neam, totuși s-a identificat cu aspirațiile și interesele Bisericii și neamului românesc, ca și cum ar fi fost născut și crescut pe aceste meleaguri. Ca mitropolit a contribuit la intensificarea legăturilor bisericești cu patriarhiile de Constantinopol și Alexandria, cu cea din Rusia și cu exarhatul de Târnovo. A purtat o grijă deosebită sfintelor locașuri iar pe unele le-a reparat personal, legându-și numele de ele, ca în cazul mănăstirii Stelea din București. Pe linie politică, s-a dovedit a fi un bun diplomat stând alături de domnitorii țării pe care i-a slujit cu credință și devotament.

CAPITOLUL III

ÎNCERCĂRI DE IEȘIRE DE SUB TUTELA GRECEASCĂ

ÎN SECOLUL XVIII

Odată cu sfârșitul domniei lui Ștefan Cantacuzino (1716) începe epoca fanariotă în țările române. Trebuie precizat că sub numele de „epoca fanariotă” în istoria poporului român și al Bisericii Ortodoxe Române se înțelege perioada cuprinsă de-a lungul sec. al XVIII-lea și până la sfârșitul deceniului al doilea al sec. al XIX-lea. În acest răstimp, cele două țări românești, Țara Românească și Moldova, sunt guvernate de domnitori proveniți din cartierul Fanar, din Constantinopol, numiți de Poarta otomană, în locul domnitorilor pământeni, care se alegeau după obiceiul și dreptul tradițional al locului. Este perioada în care Poarta otomană își exercită în chipul cel mai direct puterea sa suverană, instaurând un regim de exploatare al celor două țări române.

Sub aspectul ei de instituție de stat, Biserica Ortodoxă din Țara Românească din această epocă este pusă într-o situație dublă, foarte dificilă: pe de o parte de a sprijini un regim politic și social contrar celor mai legitime și mai elementare idealuri ale poporului român, iar pe de altă parte de a constitui armura interioară și forța de rezistență lăuntrică a maselor largi de credincioși care nu erau altceva decât poporul însuși.

Pentru a restrânge cât mai mult dorința de emancipare și neatârnarea a țărilor române, domnitorii fanarioți încearcă să-și asocieze, pe lângă un aparat de stat în dezvoltare în această epocă, și ierarhia bisericească superioară, pe care au căutat să o alimenteze, cât mai mult posibil, cu elemente devotate și de proveniență grecească.

La începutul epocii fanariote, în Țara Românească se comite o crimă monstruoasă asupra unui ilustru ierarh. Este vorba de marele mitropolit Antim Ivireanu (1708-1716), care, prin cărțile tipărite de el sau cu binecuvântarea sa a slujit neamul românesc, aducând cuvânt de învățătură, de îndreptare și de întărire duhovnicească pentru credincioșii săi. Dintre multiplele lui activități, cea de tipograf se împletește aproape organic cu viața lui, încât, pe drept cuvânt, putem spune că alături de Coresi, Antim este cel mai mare tipograf din cultura românească veche.

Tot de activitatea sa tipografică se leagă și strădaniile depuse de el pentru introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbele bisericești. Prin traducerea și tipărirea cărților de slujbă în românește, mitropolitul Antim are meritul că a pus temeliile limbii noastre bisericești pe care a mlădiat-o în așa fel, încât este înțeleasă și folosită până astăzi aproape neschimbată.

Mitropolitul Antim s-a arătat și ca dârz apărător al intereselor Bisericii și ale neamului românesc. A dovedit acest lucru prin zelul cu care a apărat drepturile sale ca mitropolit al Țării Românești – asupra mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt, împotriva patriarhului Hrisant al Ierusalimului care poruncise călugărilor greci din acele mânăstiri să se considere direct legați de Sfântul Mormânt și să nu mai pomenească la slujbe pe ierarhul locului.

Prin activitatea sa cultural-pastorală, mitropolitul Antim a dat o serioasă lovitură regimului fanariot, abia introdus de Poartă în Țara Românească. Domnul fanariot Nicolae Mavrocordat pune să fie arestat în 1716, este schingiuit, este caterisit de Patriarhia ecumenică (august 1716) și în cele din urmă asasinat.

Procesul mai vechi, din secolul al XVI-lea al pătrunderii elementului grec în țările române, sub diferite forme, a atins apogeul în această epocă, iar domnitorii respectivi au căutat să-i promoveze cu precădere, în toate funcțiile, inclusiv în cele bisericești. De aceea, din cei doisprezece mitropoliți ai Ungrovlahiei, un număr de șapte sunt greci.

Mitrofan (1716-1719)

Era de neam grec, născut în insula Tasos. De tânăr se călugărește la Dionisiu din Muntele Athos. De aici a venit pentru scurt timp la noi, ca egumen al mânăstiri Cotroceni; apoi pleacă la Athos, iar de acolo merge la Constantinopol. Mitrofan revine în Țara Românească în timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Cronica sfântă a mitropolitului Ungrovlahiei cuprinde o caracterizare a mitropolitului Mitrofan: „era bărbat venerat, onorabil în purtare, înțelept și experimentat. Bineînvățat în cele sfinte și îmbrățișând schima din copilărie și onorat mai mult decât altul pentru purtarea cea virtuoasă”.

Curând, Mitrofan, devine unul din oamenii de încredere a lui Brâncoveanu fiind totodată și duhovnic al său. În 1712, Brâncoveanu l-a delegat pe Mitrofan să ceară lui Antim demisia din scaun. În septembrie 1716, la dorința domnitorului Nicolae Mavrocordat, Mitrofan este numit mitropolit al Ungrovlahiei. În scrisoarea din 29 septembrie 1716, adresată patriarhului Hrisant al Ierusalimului, Mitrofan îi comunică acestuia că a fost ales ca mitropolit în mod canonic, la dorința domnitorului.

Cu toate că a susținut politica filoturcă a lui Nicolae Mavrocordat, Mitrofan s-a dovedit totuși un ierarh cu atitudini binevoitoare față de români. Este lăudabilă atitudinea pe care a luat-o în problema mânăstirii Cernica.

Mânăstirea Cernica fusese făcută în 1716-1717, de către patriarhul ecumenic Timotei al II-lea, stavropighiei a Patriarhiei de Constantinopol. În această vreme, Patriarhia Alexandriei sărăcită caută sprijin, ca de obicei în Țara Românească. Patriarhul Samuil al Alexandriei, care unsese ca domn pe Nicolae Mavrocordat a cerut patriarhului Constantinopol Ieremia al III-lea, mănăstirea Cernica, ca metoc al Bisericii Zlătarilor, închinată Alexandriei de către Constantin Brâncoveanu în 1707. patriarhul Ieremia al III-lea se învoiește, dar Mitrofan refuză să subscrie la această ilegalitate.

În două scrisori, din martie 1719, adresate patriarhului Hrisant, Mitrofan îi spune că atunci când domnitorul Nicolae Mavrocordat o să revină în scaun, să nu aducă cu sine decât oamenii necesari și să nu se răzbune nici chiar pe cei care i-au greșit.

Atunci când scria aceste lucruri, Mitrofan era grav bolnav și cere demisia, însă Hrisant îl sfătuiește să nu plece de la cârma mitropoliei.

Între realizările cărturărești ale lui Mitrofan intră și înființarea unei școli „școli de grecie”, care aveau ca dascăli pe Gheorghe din Trapezunt.

Dacă cele spuse până acum au scos oarecum în evidență părțile pozitive ale păstoririi lui Mitrofan, totuși este condamnabilă atitudinea față de Antim Ivireanu, căci în 1717, cercetând socotelile bănești ale răposatului mitropolit și găsind unele datorii neplătite, a sechestrat averea mânăstirii „Tuturor Sfinților”. Așezământul lui Antim a fost desființat, mânăstirea fiind trecută sub conducerea mitropoliei, iar averea ei folosită în alte scopuri decât în cele prevăzute în testamentul ctitorului.

S-a retras din scaun, probabil în vara anului 1719 și a murit în vara anului următor. La 29 august 1720 era amintit ca „răposatul mitropolit” de către urmașul său Daniil, într-o scrisoare către credincioșii din Șcheii Brașovului.

Neofit Cretanul (1738-1753)

Frământările țărănești din Moldova și Țara Românească în prima jumătate a sec. al XIII-lea au impus conducerii de stat să caute noi forme de reglementare a raporturilor dintre stăpânii de moșii și locuitorii aserviți. Între aceste preocupări de reglementare se numără și reformele domnului Constantin Mavrocordat, dintre care desființarea rumâniei reprezintă, sub aspectul social economic, actul de cea mai mare însemnătate.

Deși impuse de realitățile economice și sociale interne, reformele lui Constantin Mavrocordat, poartă amprenta unei contribuții personale a Domnului, această contribuție fiind rezultatul unei colaborări între domn și alți sfătuitori.

Cel mai de seamă dintre sfătuitorii lui Constantin Mavrocordat la înfăptuirea reformelor, colaborator efectiv, atât sub raport teoretic cât și cel practic, a fost învățatul mitropolit al țării, Neofit Cretanul. Acesta era grec, născut în Insula Creta, de unde apelativul „Cretanul”, ce obișnuit i se dă. Nu cunoaștem data venirii sale în țară, ci doar faptul că la început a fost dascăl al fiului lui Constantin Mavrocordat. Nefiind fanariot, era privit cu mare aversiune de sfetnicii greci ai domnului și cu neîncredere de patriarhul Constantinopolului după alegerea sa ca mitropolit. Contemporanii, ca și cei care au vorbit despre el ulterior, sunt de acord în a-i recunoaște pregătirea și marea lui erudiție.

Făcut mai întâi mitropolit al Mirei, localitate în Asia Mică, Neofit este ales la 24 noiembrie 1738 mitropolit al Ungrovlahiei de către Adunarea țării prezidată de domn.

Ca mitropolit, s-a dovedit un spirit înaintat, închinat să promoveze noul în toate direcțiile. Cunoscând pe lângă limba lui natală, româna și slavona, Neofit a sprijinit curentul de traducere a textelor bisericești în limba română, dispunând cu propria lui cheltuială, să se tipărească un mare număr de cărți religioase în românește. Tot el a introdus în Țara Românească, obișnuința datării actelor scrise cu anul de la Hristos și începutul fiecărui an de la întâi ianuarie, care în viața de stat urma să înlocuiască treptat sistemul datării de la „Facerea lumii” cu începutul anului la întâi septembrie. În afară de preocupările cărturărești, Neofit a fost un om practic și un bun administrator. El a cumpărat mai multe moșii – unele cu bani proprii, locuri, case, mori, vii din a căror exploatare a ținut să mărească averea mitropoliei. Ordinea introdusă de Neofit în gospodărirea moșiilor face ca exploatarea lor să aducă mitropoliei beneficii, vorbind chiar cu un sentiment de mândrie despre locurile unde indicațiile lui erau luate în considerație. În timpul călătoriei pastorale din 1746, notează despre moșia mitropoliei numită Tobolea, cu data de 3 iunie: „am ajuns seara la moșia mitropoliei Tobolea, pre care am cumpărat-o noi de la Popescu pe la 1644, pre timpul domniei a doua a lui Mihai Voievod Racoviță. Pre această moșie se află gospodăria mitropoliei, moara și casele, unde se îngrijesc boii și vacile mitropoliei. Aici se află și grânarele mitropoliei ce s-au semănat cu plugurile noastre, care din mila lui Dumnezeu sunt bune, semănate în sumă de 42 de chile de boabe”.

Față de locuitorii de pe moșiile mitropoliei, Neofit nu a desființat exploatarea feudală, pentru că nici nu-i stătea în putință, dar din mărturia documentelor reiese că el aplica metoda unei exploatări mai reduse în comparație cu moșiile altor stăpâni laici sau ecleziaști. O poruncă a lui Constantin Mavrocordat de la 2 iulie 1739 dată locuitorilor de pe moșia Tântava a mitropoliei – în vremea când obligația generală era de 6 – 9 zile – le cere să lucreze 5 zile pe an. Mitropolitul însuși, adresându-se pârcălabului și locuitorilor din Tântava, le spune că „noi acii, pe acea moșie alături… nu avem decât fân în livezi, ci fieștecare din voi să aveți câte teri zile a cosi doao zile a strânge fânul”. Cu obligația clăcii menținută la cinci zile, Neofit a chemat de peste graniță locuitorii de mult înstrăinați pe moșiile mai puțin populate, obținând de la domnie și reducere pentru ei la plata dărilor, precum și înscrierea acestora la vistierie în categoria ruptașilor. Proporțional cu înmulțirea zilelor de clacă pe moșiile stăpânilor, se pare că în timpul păstoririi lui Neofit, mitropolia a cerut locuitorilor obligații comparativ mai reduse. Așezământul din august 1744, cu obligația generală de 12 zile, deși a fost dat și mitropolitului pentru mai multe sate din Ilfov, nu se constată a fi fost aplecat întocmai pe acele moșii. La această constatare ne duce faptul că în cartea de la 1 aprilie 1748 Grigore Ghica spune că „mahalagii ce șăd cu casile lor pe pământul sfintei mitropolii de aice fieștecare om mahalagiu pe an câte două cară de lemne și clăcuesc și la strânsul fânului câte șase zile iar altă chirie, pă cum iau alte mănăstiri… nule ia”. Dacă luăm în considerare și zapisul de învoială de la 29 decembrie 1752, dat lui Neofit de unii săteni din Ciupelnița, pentru ostotaștina viilor din trecut, obligați de judecată la sume ce depășeau puterile lor de a plăti, se vede că în raporturile cu țăranii atitudinea lui constantă a fost, în toate ocaziile, sub prevederile legale.

În afară de buna gospodărire a averii mitropoliei, contribuția lui Neofit se face simțită și în actele însemnate ale vieții de stat, în vremea în care înnoirea practicilor administrative impuneau domnilor să caute colaborarea personalităților cu pregătire. Om de încredere și sfetnic de aproape al lui Constantin Mavrocordat, cum singur mărturisește, Neofit a participat la elaborarea „Constituției” din 1741. Colaborarea lui la acest act de importanță administrativă, economică și socială se constată nu numai prin faptul că numele lui figurează în fruntea semnatorilor, dar și prin modul de relatare al primelor patru capitole, unde interesele materiale ale Bisericii și slujitorilor ei se bucură de cea mai mare atenție. Scutirea de dări a mânăstirilor, a preoților de toate categoriile și precizarea într-un capitol special al rostului adevărat pe care urmau să-l aibă protopopii în județe, reflectă nu numai grija capului Bisericii pentru instituția pe care o conducea, dar și vederile clare ale unui om cu orizont, pe lângă influența pe care personal putea s-o exercite, ca în ansamblul preocupărilor să primeze problemele vieții religioase. Ca fost egumen, Neofit a cunoscut de aproape lipsa de orice preocupare gospodărească a celor mai mulți conducători de mânăstiri. De aceea, ca mitropolit, el a determinat domnia să înscrie în „Constituție” o preocupare mai veche a ei, pentru elaborarea unei forme concrete de gospodărire a acestor nuclee de viață religioasă, care va fi introdus apoi, nu după multă vreme și în Moldova. Justiția creată urma să coordoneze activitatea economică a mânăstirilor. „Cu sfatul obștii s-a ales din egumenii cei mari, oameni de cinste și cu frica lui Dumnezeu, zece epitropi, ca să poată a lua seama tuturor egumenilor, atât după mânăstirile cele mari, cât și după la schituri, în toți anii, de la mult până la puțin, pentru orice venit ar fi”. Scopul acestei acțiuni fiind spre „îndreptarea și adăogirea veniturilor a fișticării mănăstiri”, înscrierea ei în „actul fundamental” datorită mitropolitului, dă o formă organică epitropiei instituite de domn cu un deceniu mai înainte asupra veniturilor mânăstirilor”.

Odată cu încheierea păcii de la Belgrad și întregirea țării cu reluarea Olteniei de la austrieci, s-a pus cu acuitate problema demografică, a readucerii în primul rând în țară a locuitorilor fugiți, nu numai din cauza vicisitudinilor războiului, dar și din aceea a apăsării fiscale, alături de greutatea obligațiilor feudale. Un firman al sultanului trasa lui Constantin Mavrocordat această sarcină ca una din obligațiile primordiale ale guvernării ce i se încredințase. În căutarea unei formule care să dea speranța de înviorare a încasărilor vistieriei, domnia și boierii s-au oprit la expedientul că scutirea completă de dări pe un timp determinat și apoi reducerea la jumătate a obligațiilor fiscale și feudale pentru locuitorii înstrăinați, în cazul când s-ar întoarce în țară, ar putea fi un mijloc de înmulțire a numărului contabililor. În acest scop sub formă, de anafora către domn din partea mitropolitului Neofit și a boierilor, apare așezământul de la 26 octombrie 1745: „și sfătuindu-ne am socotit și am hotărât măria sa că cine va veni în țară, să se așeze la orice loc îi va plăcea, să fie în pace și odihnă șase luni, să nu dea nimănui nici un ban, iar de la împlinirea a șase luni să dea pe an de om câte taleri cinci”. Stăpânul moșiei pe care se vor așeza „șase zile pe an să-i dăcuiască”.

Rezultatele n-au fost însă pe măsura așteptărilor, deoarece între țăranii expatriați erau foarte mulți rumâni care, dacă s-ar fi înapoiat în țară în condițiile acelui așezământ, ar fi fost revendicați de stăpânii lor, întrucât pentru ei, nu era nimic prevăzut în textul hrisovului spre a le preciza situația.

După război, atât prin faptul că în vremea ocupației țării de armatele străine, autoritatea stăpânilor nu s-a putut face decât cu greu simțită, cât și că în Oltenia austriecii au nesocotit rumânia ca instituție. Curentul de emancipare al țăranilor dependenți, indiferent sub ce formă, era așa de puternic în toată țara, încât eliberările de rumânie numai întâmpinau rezistența de altă dată. La 12 ianuarie 1746 Divanul Țării Românești sub președinția mitropolitului Neofit, judeca neînțelegerea dintre mânăstirea Bistrița și rumânii din satele Vaideei și Câdoi, hotărând fără mare greutate, răscumpărarea lor. Egumenul a cerut ca rumânii din aceste două sate, nefiind de nici un folos mânăstirii să fie lăsați a se răscumpăra, iar cu ce va lua pe ei, să achiziționeze un lucru statornic de mai mare folos. Deoarece la răscumpărare se puneau prevederile hrisoavelor vechii „măria sa vodă au întrebat întâi pă preasfințitul părintele mitropolitul țării, chir Neofit”, apoi pe ceilalți membrii ai divanului: „cade-se să le dea voie să se răscumpere?” „și așa, cu toții au răspuns cum că de vreme ce sfânta mănăstire nu se folosește nimic de dânșii… să le dea voie să se răscumpere. Mai văzând noi că sunt oameni săraci și de nu vor putea ei să dea bani, zăbovindu-se lucrul, vor rămâne iarăși robi mănăstirii, ne-am rugat la măria sa vodă ca să dea bani din vistierie, fiind și ei dajnici visteriei, și măria, după rugăciunea noastră au primit”.

Eliberarea de rumânie devenise în acea vreme o problemă de stat și domnul, cu colaborarea mitropolitului, a căutat că o rezolvare în etape, atât cât îi permiteau condițiile obiective, spre a nu întâmpina ostilitatea fățișă a boierilor și a tuturor stăpânilor de moșii. Pentru a da mai multă eficacitate hrisovului de la 26 noiembrie 1745, prevederile lui au fost repetate și completate cu rezultatul discuțiilor din divanul țării de la 1 martie 1746. în acea ședință, pentru înstrăinații care erau rumâni, domnul a întrebat: „Care din două vii se pare a fi mai cu cale, a să zăticni unii ca aceștia să nu fie în patria lor, au viind să fie sub jugul rumâniei ca și mai înainte?” „Pentru care a răspuns sfinția sa părintele mitropolit, cum că viind prin chemarea mării sale, și de vor rămânea să fie iarăși rumâni, va avea măria sa mare păcat, și încă păcat de moarte, și în cealaltă viață se va osândi sufletul măriei sale, fiind că măria sa se face pricina robiei lor”. „Ci dar, pentru ca să nu rămâie aceștia înstrăinați în patria lor, și ca nici măria sa preaînaltul nostru domn să nu câștige acel păcat și osândă, de vor rămâne iarăși suptu rumânie, întâi sfinția sa părintele mitropolitul au răspuns cu mare glas, că cu cale iaste acei rumâni care vor fi înstrăinați de pământul acesta, ori ai cui ar fi, vrându să vie în pământul lor, să fie slobozi de rumânie și să nu se mai numească rumâni”. Argumentul mitropolitului a convins și pe ceilalți membrii ai Divanului care au răspuns la fel.

Declarația categorică a mitropolitului a deschis drumul celorlalte faze ale actului de reformă, care se vor termina cu desființarea instituției. Condițiile obiective erau date de o serie întreagă de factori: nevoia stringentă a domniei de a stăvili fuga locuitorilor și de a rechema în patrie pe cei fugiți mai înainte peste graniță, imposibilitatea pentru stăpâni de a mai avea autoritate asupra rumânilor și a pretinde de la ei randamentul de muncă ce le trebuia, eliberarea numai cu „capetele”, fără pământ și primirea unei despăgubiri, toate acestea la un loc creau un climat favorabil acțiunii și meritul mitropolitului este că manifestându-se în spirit progresist, nu numai că nu a frânat acest curent, deși era și el stăpân de moșii cu rumâni, dar la favorizat, atât prin autoritatea de care se bucura în Divan și ca sfătuitor al domnului, cât și în alte inițiative de ordin personal.

Într-adevăr, în acțiunea de eliberare a rumânilor, mitropolitul Neofit are o contribuție personală. La două săptămâni după ședința Divanului în care și-a expus părerea în favoarea eliberării de rumânie a locuitorilor veniți de peste graniță, el hotărăște să elibereze fără despăgubiri din partea țăranilor pe rumânii de pe moșiile mitropoliei, despăgubiri în schimb el, din propria-i avere, instituția pentru paguba ce i-a cauzat.

În actul făcut cu această ocazie la 15 martie 1746 mitropolitul Neofit spune că: „de vreme ce răscumpărarea robilor iaște mai cinstită decât toate celelalte milostenii care se fac, pentru aceasta și smerenia noastră iertăm și slobozim pe toți rumânii, atât ai sfintei mitropolii de la Târgoviște, cât și acești de aicea din București… ori de domni sau de boieri de vor fi închinați au de arhiereul de vor fi cumpărați, ca să fie pentru sufletele fericiților și pururi pomeniților ctitori ai acestor două sfinte mitropolii…”.

Prin exemplul său – care din nefericire nu a găsit imitatori – mitropolitul Neofit premerge evenimentelor și grăbește pregătirea actului final. Ca să nu fie criticat de urmași pentru fapta lui, mitropolitul și-a luat măsurile corespunzătoare. El scrie mai departe în act: „pentru ca să nu zică cineva din cei dupe urma noastră arheirei, pentru ce noi, lucruri care au închinat și au dat alții le-am dezlipit de la această mai sus zisă mitropolie și va îndrăzni ca iarăși să-i facă robi, pentru aceasta știut să fie am cumpărat cu banii noștri (iar nu cu veniturile mitropoliei), moșia ce se cheamă Pătroaia cu biserică de piatră, cu case de piatră, cu pimniță de piatră ți cu pogoane de vie, dreptu taleri 3500, care o am lăsat în locul acestor rumâni pe care i-am slobozit, a căror prețu nici până la taleri 1500 nu făcea”.

Hotărârea de la 1 martie 1746, deși avea efect imediat numai asupra rumânilor care veneau de peste graniță, era un act premergător al eliberării tuturor locuitorilor dependenți. Răscumpărările făcute de domni cu bani din vistierie sau eliberarea făcută de mitropolitul Neofit cu propriile lui sacrificii materiale, întăreau convingerea că se căuta formula pentru a înfrânge ultimele rezistențe opuse de stăpânii interesați. Pentru interesele domniei, menținerea în continuare a rumânilor devenise o stavilă în calea eforturilor de a mări numărul contribuabililor care să plătească darea întreagă la vistierie. Ea nu mai reprezenta decât un îndemn la fuga pentru rumâni, spre a se elibera la înapoiere în baza dispozițiilor hrisovului de la 1 martie. Aceasta nu mai era însă nici în avantajul stăpânilor de moșii. Intervalul de cinci luni a fost suficient să se ajungă la concluzia că era mai avantajos pentru toate părțile interesate ca instituția să fie abolită. În actul de la 5 august 1746, Divanul țării, prezidat de mitropolitul Neofit conchidea: „deci dar cunoscând și noi cu toții de obște, ca acest lucru, a avea supuși robiei pe pravoslavnicii creștini, care suntu întru credință cu noi, nu iaște lucru creștinescu ci de mare pagubă pentru sufletele noastre, socotit-am pentru rumânii ce i-am avut până acum la stăpânirea noastră, fiind vânduți cu moșiile lor din vremile cele vechi la strămoșii noștri… moșiile să rămână la stăpânirea noastră… iar cât pentru capetele rumânilor, fără de moșie… să se răscumpere” cu câte zece taleri. Acesta este actul care pune capăt existenței instituției și rumânii astfel răscumpărați, numai „capetele”, fără moșie se integrează în masa mare a țăranilor slobozi fără o cină.

Stilul biblic și invocația necontenită a puterii divine atât în actele referitoare la desființarea rumâniei cât și în „Constituția” din 1741, vorbesc de la sine pentru a arăta partea de contribuție a mitropolitului Neofit în redactarea lor, fără să se poată spune că toate ideile îi aparțin. Influența hotărâtoare a boierilor în aceste acte se vede în ideea eliberării prin răscumpărare și pierderea de către țărani a ocninei cu care au fost nemâniți, deși acesta din urmă a trebuit să fie aplicată și pe moșiile mitropoliei. Dar numai în aceste condiții s-a putut obține ca boierii să nu opună rezistență în Divan și să subscrie actul de desființare a rumâniei.

Actul de la 6 aprilie 1749 pentru dezrobirea vecinilor – deși adunarea s-a ținut la Iași în biserica Treisfetitele – nefiind redactat sub influența a unui demnitar bisericesc, așa cum a fost actul din Țara Românească, nu cuprinde nici un fel de invocație religioasă, ceea ce arată că boierii, constrânși de împrejurări să elibereze pe vecini, nu se mai gândeau la momentul când semnau și la răul făcut celor pe care i-au ținut în dependență.

Unul din biografii săi observă că, înainte de a urca treptele scaunului mitropolitan, ocupația de căpătâi a lui Neofit era predarea învățământului în casele boierești. Nici după ce i s-au încredințat demnități de mai mare răspundere, Neofit nu a abandonat interesul și pasiunea pentru preocupările școlare. În anul 1741 era consilier domnesc al lui Mihai Racoviță pentru școlile din București și din alte orașe, participând la ședințele sfatului boierilor, prezidate de domn, pentru fixarea simbriilor dascălilor. Cu hrisovul de la 17 ianuarie 1749, pentru reorganizarea școlilor din București, Grigorie Ghica a rânduit ca ispravnic al dascălilor pe Neofit mitropolitul, hotărând ca „ de acum înainte să aibă arhieria sa purtarea de grijă a școalelor, strângând de la preoții țării darea cea despre ani, care s-a orânduit lor, și dintr-aceia să împartă dascălilor simbriile cele tocmite”.

Cinstea arătată din partea domniei nu la împiedicat pe Neofit – căruia atât prin origine, dar mai ales prin înclinare nu-i era străin și nu-i displăcea contactul cu masa mare a poporului – să întemeieze el însuși o școală în mediul rural, pe una din moșiile mitropoliei, unde fiii țăranilor să primească învățătură de carte. Această școală a înființat-o la Pătroaia în județul Giurgiu, chiar în anul când a cumpărat moșia, 1746, în „casa de piatră”, după ce a pus de a reparat-o. În descrierea vizitelor canonice în vara aceluiași an, spune că la Pătroaia, unde a stat 18 zile, a luat măsuri, între altele, „ca să fie și un dascăl, care să învețe pe copii creștinilor fără de plată, și căruia dascăl am hotărât să i se dea cincizeci de lei pe an, afară de nutrimentul lui și de o haină de postav”. Cu spiritul lui practic, Neofit a ținut ca întreținerea școlii să nu rămână la discuția domniei, care abia se ocupa de școlile din unele orașe sau a mitropoliei, care după moartea lui putea să nu o mai continue, ci a căutat să găsească mijloace proprii pentru plata regulată a dascălului și a altor cheltuieli. Aflând că la Pătroaia se făcea altădată un târg anual de trei zile, lăsat în părăsire când a cumpărat el moșia, Neofit s-a gândit că reînființarea acestui târg cu p durată mai mare de timp, unde să vină lume din multe părți pentru a-și desface produsele, ar constitui, prin venitul vămii, un izvor pentru alimentarea bugetului său școlar, și a cerut încuviințarea domniei.

Hrisovul de la 3 iunie 1746 pentru Pătroaia spune în preambul că „sfinția sa vrând să facă acolo școală pentru învățătura copiilor și în toți anii să meargă acolo pentru învățătura norodului „a cerut de la Domn voie” să aibă a face și târgul la această zisă moșie… ca să fie pentru întărirea acelei școli”. La propunerea boierilor, Constantin Mavrocordat, dispune „ca zece zile să fie târgul totdeauna” de la 20 până la 30 iunie, hotărând ca vama luată la toate produsele aduse pentru desfacere, să fie încasată de un om al mitropolitului, spre a servi la întreținerea școlii. Ca să dea o mai mare importanță acțiunii educative întreprinsă de Neofit, domnia preciza în hrisov îndatorire pentru mitropolit ca un număr de zile, în vremea târgului, să meargă la Pătroaia ca să vadă cum se desfășoară lucrurile.

Importanța acestui târg pentru veniturile școlii de la Pătroaia se vede din proclamațiile lui Grigore Ghica de la 31 mai 1750 și de la 15 iunie 1751, către negustorii din București și din alte orașe apropiate, îndemnându-i să ia parte la târgul anual de la Pătroaia. Durata târgului se mărea de la 10 la 12 zile, de la 24 iunie la 6 iulie.

O extindere a sferei veniturilor obține mitropolitul prin hrisovul de întărire și completare dat de Matei Ghica la 15 martie 1753, când i se încuviințează că pe lângă vamă, omul mitropoliei să încaseze în timpul târgului și taxa ierbăritului pentru vitele care se vindeau și se tăiau acolo, încasată până atunci din pricina impreciziei primului hrisov, de către ierbarii domnești.

Existența școlii de la Pătroaia, funcționând în condițiile hrisovului de la 1746, întărit și adăugat de domnii următori, cu învățământ gratuit pentru școlari, a supraviețuit mitropolitului Iosif până în anul 1774, când Divanul confirmă așezământul dat mitropoliei. După această dată documentele nu mai fac nici o mențiune asupra faptului, ceea ce duce la concluzia că reformele lui Alexandru Ipsilanti, au desființat, după trei decenii de funcționare, prima școală de sat din Țara Românească.

Identificarea mitropolitului Neofit până la un punct cu interesele poporului peste care păstorea, i-a atras în scurt timp animozitatea din partea conaționalilor săi și în special a elementului fanariot, veniți în țară cu alte preocupări. Casta închisă a fanarioților din principate cu greu tolera ridicarea, în dauna monopolului ei, a vreunui grec din alte ținuturi ale împărăției turcești.

Veghetor la păstrarea moralității:

Ca mitropolit, Neofit a fost veghetor la păstrarea moralității în rândul clerului și credincioșilor, procedând foarte autoritar contra celor vinovați. La 15 decembrie 1739 el caterisea pe diaconul Voicu din Breaza, pentru că a făcut peceți domnești de văcărit și a imitat iscălituri boierești, la 10 decembrie 1739, lovea cu aceeași pedeapsă pe un preot, Dumitru din Bolteni pentru furt de lucruri sfinte; la 22 august 1740 îndepărta din cler pe un diacon, Filotei, căzut în fapte imorale.

Probabil că în timpul său unii candidați la preoție, nu îndestul pregătiți pentru aceasta mergeau în altă eparhii și obțineau hirotonia. Pe unii ca aceștia mitropolitul Neofit i-a lipsit de darul preoției.

În timpul păstoririi mitropolitului Neofit s-au tipărit 19 cărți, majoritatea fiind cărți de tipic, toate fiind tipărite în limba română.

În anii 1746 și 1747, mitropolitul Neofit întreprinde două călătorii prin Țara Românească pentru a inspecta buna stare a lăcașurilor bisericești. Cu această ocazie el însemnează în grecește, într-un jurnal de călătorie, tot ceea ce îi atrage atenția. Cunoscând limba slavonă și româna, Neofit traducea și însemnează pisaniile și inscripțiile pietrelor de mormânt. El privește cu ochiul unui om înaintat, știind să aleagă ce este mai semnificativ pentru trecutul monumentului. De aceea din punct de vedere istoric, câteva din observațiile lui sunt prețioase.

Păstoria mitropolitului Neofit se încheie în vara anului 1753, când el trece la cel veșnice. Mitropolitul Neofit I Cretanul a fost unul dintre cei mai însemnați conducători ai Bisericii Țării Românești în veacul al XVIII-lea. Spirit progresist, pătruns de învățătura timpului, Neofit a fost un mare cărturar prin curentul de traduceri în limba română a cărților bisericești, inițiat și sprijinit de dânsul. El a fost în același timp și un scriitor, prin cele două tratate adresate lui Constantin Mavrocordat și prin redactarea vizitelor sale pastorale în 1746 și 1747, unde dă o sumă de informații geografice și istorice, unele dintre ele unice.

Deși era de neam străin, mitropolitul Neofit s-a identificat în țară cu aspirațiile poporului nostru, luând poziție contra elementelor fanariote din Țara Românească venite cu alte preocupări și a căutat, pe cât i-a fost posibil, să contribuie la ridicarea poporului, fie prin răspândirea științei de carte la sate, fie prin colaborare cu domnitorul la desființarea rumâniei și trecând primul la fapte, prin eliberarea tuturor rumânilor de pe moșiile mitropoliei.

Fire blândă și miloasă cu cei năpăstuiți, dar dârză și necruțătoare cu elementele fanariote din aparatul de pe lângă curtea domnească, figura lui Neofit Cretanul a rămas vie în amintirea credincioșilor noștri și se înscrie cu cinste printre ierarhii de vrednică pomenire.

Filaret (1754-1760)

Grec de origine, Filaret s-a născut în insula Zante din Marea Ionică. S-a călugărit la muntele Sinai, apoi ajunge în Țara Românească ca egumen al mănăstirii Sfânta Ecaterina din București, mănăstire care era închinată muntelui Sinai.

În anul 1748 este ales episcop la Buzău unde păstorește până în 1753. La începutul anului 1754 este ales mitropolit al Ungrovlahiei în locul mitropolitului Neofit.

Nu se cunosc fapte de seamă din timpul păstoririi sale. Totuși s-a continuat mișcarea culturală începută de predecesorii săi, tipărindu-se câteva cărți în românește, unele pe cheltuiala sa. Astfel s-au tipărit: Psaltirea (1756), Octoihul (1758), Ceaslovul Mic (1759), Liturghier (1754), Lavsaicon întru care se cuprind vieți pustnicești (1760).

Mitropolitul Filaret a murit în prima jumătate a anului 1760 fiind îngropat la mitropolie.

Dositei Filitti (1793-1810)

Dimitrie Filitti s-a născut la 1634 în localitatea Podgoriana Epirului. Tatăl său Hristea, era grec, iar mama era de origine albaneză, după cum susțin unii, alții spunând că era vlahă, purtând numele de Curt sau Curti. Mama viitorului mitropolit moare nașterea sa, el fiind crescut de către Haida, sora sa mai mare.

Se spune că Dositei ar fi venit de mic în Țara Românească și ar fi învățat la Școala domnească de la Sfântul Sava, apoi s-a întors la Sanina. S-a călugărit la mănăstirea Zosinu (Mântuitorul) din Epir, apoi a intrat în lavra Sfântului Ilie din Zița, căreia îi era închinată mănăstirea Sfântul Ioan Mare din București. Legătura dintre cele două locașuri – cea din urmă primind stareți de la cea dintâi – face ca el să pășească pe pământ românesc. Nu se știe însă când s-a petrecut acest eveniment. Pentru prima dată se întâlnește la noi în ziua de 11 iunie 1764 când se numea ca egumen al mănăstirii bucureștene Sfântul Ioan Mare. La conducerea acestei mănăstiri rămâne 23 de ani. Dositei învață la București limba română, rusă și franceză.

În anii 1772 și 1773 a făcut parte din delegația de clerici români care a intervenit pe lângă plenipotențiarii ruși, rugându-i să aibă în grijă țara noastră la tratativele ce se duceau cu turcii în vremea războiului început în anii 1769.

Din 1776 până în octombrie 1787, Dositei, în afară de funcția de egumen, a fost și director al Mitropoliei din București ca unul ce se bucura de încrederea mitropolitului Grigorie II.

La 11 octombrie 1787 este ales episcop de Buzău, în locul rămas liber prin trecerea lui Cosma în fruntea mitropoliei. Una din primele sale griji, după aceasta, a fost înființarea unei condici de documente a episcopiei, pentru a scăpa de la uitare aceste valoroase mărturii ale trecutului.

Între 15 noiembrie 1789 și 4 august 1791, vlădica Dositei face parte din Divanul ocârmuitor al țării, semnând împreună cu alții închinarea țării către împăratul Leopold al II-lea (1790-1792) al Austriei.

Vreme de 6 ani, cât a păstorit la Buzău, Dositei a ridicat o biserică, case de locuit pe lângă ea, a refăcut chiliile episcopiei și a reparat unele din metoacele sale.

În urma demisiei mitropolitului Filaret I al Țării Românești, la 25 septembrie 1793 Dositei este ales mitropolit al Țării Românești. La 5 octombrie 1793 patriarhul ecumenic Neofit aprobă alegerea lui Dositei ca mitropolit.

Printre primele sale acțiuni ca mitropolit, se numără înființarea episcopiei Argeșului la 18 octombrie 1793 și alegerea de episcop la Buzău. Dintre multiplele aspecte ale activității mitropolitului Dositei, vom reține în primul rând, grija sa necontenită pentru: îmbunătățirea situației materiale a preoțimii de mir. Era obiceiul ca la venirea în scaun a unui nou mitropolit sau episcop, preoții, din eparhia respectivă să plătească o dare numită „ploconul cârjei”. Prima măsură administrativă ca mitropolit a fost să reducă la jumătate „ploconul cârjei”.

În anii ce au urmat, Dositei, a luat măsuri pentru disciplinarea și instruirea clerului, reducând taxele mari de hirotonie și a intervenit împotriva ispravnicilor și a slujbașilor care jegmăneau pe candidați, care în mod natural trebuia să fie șterși din listele de birnici. Interzice vagabondajul călugărilor, iar pe cei greci îi oprește să mai facă împrumuturi pe seama mănăstirilor închinate.

Atitudinea mitropolitului Dositei față de hirotoniile de preoți reiese din a patra scrisoare păstorească din ianuarie 1794, adresată protopopilor. Mitropolitul spune că: „… fiind multă bănuială că se fac preoți ș diaconi mai mult decât este trebuință la o biserică… am cerut de la M. Sa preaînălțatul nostru Domn, ca după cum se va găsi cu cale să se facă hotărâre cum să se urmeze de acum înainte… Deci, … prin luminat hrisov s-a făcut în într-acel chip ca, de acum înainte, unde va fi trebuință de preot grămătic, ce se va alege a se hirotonisi, să aibă adeverință de la toți sătenii lui, cum că este trebuință de preot la acea biserică și cum cel ales este om de cinste, fără de nici un ponos, fără de nărav de beție, de curvie, sau de altele și cum că femeia lui este cu întâia cununie, luată pe lege, și nu a avut mai înainte ponos de curvie cu alții, și cum că este slobod și de dajdia vistieriei, și acea adeverință a tuturor sătenilor să se încredințeze și de stăpânul moșiei, de va fi mănăstirească sau bisericească… Însă, ca să nu se întâmple, …, ca să dea adeverință la vreun grămătic care să fie cu totul prost de carte, …, să vie cu dânsul mai întâi la molitva ta, una pentru cercetarea de știința cărții, și alta pentru ca să nu fie vreunul din cei sfinți de molitva ta cu vreun nărav și ponos, și după cercetarea cei vei face, fiind destoinic, să-i dai adeverință după obicei, însă atât sătenii și molitva ta să vă feriți ca să nu să dea adeverință pentru vreun sat unde nu este trebuință de preot, ori pentru hatâr, sau pentru vedenie…”.

Mitropolitul Dositei a rânduit ca viitorii preoți, înainte de hirotonie să facă școală la Mitropolie o jumătate de an; în 1797 merge mai departe și deschide o școală pentru preoți la mănăstirea Antim. Acest act este de o deosebită importanță, pentru că se punea temelia viitoarelor seminarii preoțești, și afirma principiul că învățătura de carte este una din condițiile ce se cer candidaților la preoție.

Școala de preoți înființată de Dositei, a reprezentat al doilea seminar ca vechime după cel de la Blaj, iar principiul afirmat de mitropolit a fost aplicat apoi în Moldova în împrejurări mai prielnice de durată și dezvoltare, de către mitropolitul Veniamin Costache.

Dositei a căuta să stăvilească abuzurile egumenilor greci de la mânăstirile închinate din Țara Românească și au fost puși la control în privința averilor. Exarhii locurilor sfinte au fost opriți de a lucra în țara noastră, fără încuviințarea mitropolitului. S-a hotărât ca la locurile sfinte nu se vor putea trimite decât prisoasele rămase după împlinirea nevoilor mănăstirilor închinate. În sfârșit chiar închinările au fost oprite pentru viitor. Toate aceste sunt cuprinse în hrisoave, la 1798 date de Vodă Hangerli (1797-199), asupra anaforarelor prezentate de mitropolitul Dositei. Dușman al relei chivernisiri a averii mănăstirilor, el înlătură din egumenia de la Dealul, pe arhimandritul Nichifor, deși grec, și-l înlocuiește la 1797 cu ecleziarhul mitropoliei românul Dionisie Lupu, viitor mitropolit, motivând că acesta este și „fecior de pământean”. Când la 1794 foametea bântuie țările românești, mitropolitul Dositei semnează în fruntea sfetnicilor cerând ca răspunsul domnitorului să arate că nu se poate trimite „zahareaua” cerută de Poartă.

În a cincea scrisoare pastorală din 13 februarie 1795, Dositei îndeamnă pe preoți și protopopi să ajute pe cei înfometați, spunând: „… cel ce are din voi hrană, să nu o ascunză, să dea, și altul să o vânză cu preț de măsură la frații lui cei lipsiți și să piarză puține bucate pentru împărăția cerească, să postească acest sfânt post săturând pe fratele său, că postul cel adevărat este a te feri de păcate… Deci să sfârșim sfintele posesiuni cu faceri de bine și împărtășirea hranei la frații cei lipsiți și flămânzi, pentru că cine va avea și nu va împărtăși și pe alții, acela de va posti, nu va avea plată…”.

În timpul tulburărilor produse de trupele lui Pasvan-Oglu în 1802, domnitorul Mihail Șuțu, părăsește scaunul. Mitropolitul, episcopii și parte din boieri, se refugiază la Brașov, trimițând de a acolo diferite proteste și cere protecția puterilor creștine din jur. Mitropolitul se întoarce de la Brașov, abia după ce Constantin Ipsilanti (1802-1806) a fost numit domn al țării.

Bun gospodar, Dositei se îngrijește de clădirile bisericești. Lui i se datorează că urcușul în dealul Mitropoliei este astăzi mai lesnicios, fiind ridicat mai prelung. Tencuiește și învelește din nou Mitropolia din București și adaugă trei pridvaoare. Tencuiește Mitropolia din Târgoviște, reface schitul Babele din Vlașca, reface schitul Sinaia și dăruiește o vie schitului Predeal.

Ca păstor al poporului este destul a aminti energia cu care, la 1793 Dositei s-a împotrivit impozitelor noi pe care Vodă Hangerli, voia să le mai arunce asupra țării istovite. La amenințările domnitorului că deține sabia și topazul, mitropolitul răspunde că în mâinile sale sunt arme poate mai puternice: cârja și clopotele bisericilor.

Pentru o mai apropiată legătură între Biserica Rusă și cea românească este numit ca exarh al Sinodului rus pentru cele două țări române mitropolitul Gavriil Bănulescu. La început mitropolitul Dositei a avut bune legături cu exarhul, dar după o vreme a ajuns la neînțelegeri cu privire la „embaticul mănăstirilor închinate”, al căror venit – fără consimțământul lui Dositei – exarhul hotărâse să se adune la mitropolie. Alte astfel de neînțelegeri înăspresc raporturile dintre cei doi prelați, până ce la 15 ianuarie 1810, vlădica Dositei este înlocuit din scaunul mitropolitan „pentru neisprava și neîmplinirea poruncilor”.

La 3 martie 1810, vlădica Dositei dă mitropolia cu toată averea ei în primire exarhului Gavriil; la 8 martie pleacă la mănăstirea Dobrovăț din Moldova și apoi în Rusia. Întors din Rusia stă un timp la Aninoasa din Muscel, apoi el trece la schitul Târgșor din părțile Ploieștiului.

Pe tărâm cultural, mitropolitul Dositei Filitti a fost președinte al Eforiei Școalelor și în această calitate s-a îngrijit îndeaproape de școli. Pe lângă școala de preoți de la 1797, el a refăcut din temelie în 1801 Școala slavonească de la Sfântul Gheorghe. În anul 1803 s-au restaurat încăperile de la Biserica Domnița Bălașa, unde în 1791 fusese mutată școala de la Sfântul Sava. Pentru nevoile acestei școli au fost date și casele de lângă biserica Măgureanu.

Pe lângă Dositei, și-au început cariera: Grigorie Râmniceanu, mai apoi director al Școli Lazăr și episcop de Argeș; scriitorul Naum Râmniceanu; Ilarion Gheorghiadi, episcopul de Argeș, sfetnicul lui Tudor Vladimirescu; mitropolitul Dionisie Lupu etc.

Merite deosebite are vlădica Dositei și în susținerea tiparului căci a îmbunătățit literatura noastră cu o mulțime de cărți, fie de învățătură creștinească, fie de zidire sufletească. Astfel, se succed în ordine cronologică: Evanghelia, tipărită în 1794, la episcopia Râmnicului; Apostolul și Pravoslavnica învățătură, tipărite prima la Râmnic, a doua la București de tipograful D. Petrovici, în același an; tipărirea se face sub îngrijirea arhimandritului Grigorie Râmniceanu fost egumen la Vieroș și viitor episcop de Argeș, după Ilarion, iar traducătorul din îndemnul mitropolitului este clucerul Dumitrache Fălcoianu.

Tot în 1794 apare și prima ediție a Cărții folositoare de suflet, tipărită de monahii Gherontie și Grigorie, ucenici ai lui Paisie de la Neamț.

În 1796 se tipărește la București, Psaltirea; în 1797 Liturghiile; în 1798 Triodul. În prefața acesteia din urmă , arhimandritul Grigorie descrie viața mitropolitului lăudându-l pentru înființarea Condicii episcopiei Buzăului; pentru tipărirea a șase rânduri de cărți; pentru răposații la Mitropolie.

Până în anul 1812 s-au mai tipărit un Penticostar (1800), a doua ediție a Chiriacodromionului (1801), Slujba cuviosului Dimitrie Basarabov (1801), Ceaslov (1806), o Învățătură creștinească (1809). În 1812 s-a tipărit Ușa pocăinței, la tipografia lui Ion Frideric Herfurt din Brașov. Cartea a fost tradusă de monahul Rafael de la Neamț.

Tot mitropolitului Dositei, ii se datorează tipărirea Mineelor. Astfel, în timpul păstoririi sale s-a continuat tradiția marilor ierarhi ai Bisericii noastre, tipărirea de cărți bisericești luând un avânt deosebit, dând la lumină, așa cum zice Odobescu „cărți de acele carii sunau românește la urechea poporului întreg, de la nașterea pruncului până la astrucarea moșneagului”.

În urma evenimentelor de la 1821, între boierii și ierarhii care au părăsit Țara Românească și s-au refugiat la Brașov, se găsea și Ilarion, episcopul Argeșului. La vederea acestuia, mitropolitul Dositei se supără, deoarece vedea din fuga din țară a lui Ilarion, o dezertare. Pentru acest fapt mitropolitul îl mustră foarte aspru.

Simțindu-și apropiat sfârșitul, la 19 octombrie 1825 își scrie testamentul: prin el lasă ajutoare pentru institutul de orfani din Șcheii Brașovului, pentru spitalul militar din Brașov, pentru bisericile catolică, săsească, grecească și Sfântul Nicolaie din Șchei, pentru școala grecească din cest oraș, pentru trimiterea de tineri silitori la învățătură „în Academiile Europei”, pentru răscumpărarea de robi, pentru măritare de fete sărace, pentru spitalul Filantropia din București.

După toate acestea, vlădica Dositei, ajuns de neputință și bătrânețe, trece la Domnul la 14 decembrie 1826 în Brașov. A fost îngropat în curtea bisericii grecești din acest oraș. Peste mormântul său s-a așezat o piatră funerară cu o inscripție în limba greacă, care, tradusă în românește spune: „piatra aceasta acoperă rămășițele lui Dositei ierarhul de altă dată al Ungrovlahiei. Comuna Podgoriana este patria lui. După ce fu copleșit de onoruri în București și în prea puternica Rusie, trăind mai mult decât 90 de ani, se înalță de la pământ ca să trăiască mult în ceruri. Iar faptele acestuia nu se pot spune îndeajuns”.

În urma celor afirmate, rezultă că mitropolitul Dositei Filitti, fără a se dezinteresa de cei de un neam cu el, se românizase destul de mult pentru a-și da seama de obligațiile ce le avea față de a doua lui patrie. Atitudinea sa față de Hangerli, de Alexandru Șuțu sau de Ipsilanti; încurajările date tinerilor, doritori de învățătură; tipăriturile de cărți bisericești în limba română; testamentul său, de pe urma căruia au beneficiat mulți români, stau drept mărturie. Trebuie să ținem seamă pentru a-l judeca, de timpul și împrejurările în care trăia și de situația politică a țărilor române din acele vremuri, când români, fie boieri, fie de obârșie modestă, nu înțelegeau rostul mișcării lui Tudor Vladimirescu.

Mitropolitul Dositei Filitti a făcut procesul de culturalizare a tinerilor silitori și iubitori de carte să dobândească ajutor din partea sa și după mutarea sa din viață. Prin testament, el fixează un fond de 11000 de galbeni împărătești, cu care să se poată cumpăra un imobil, din ale cărui venituri să se poată da ajutoarele sus menționate.

Timp de cca 100 de ani (1829-1921), Așezământul cultural al mitropolitului Dositei Filitti a acordat 125 de burse, între bursieri numărându-se și Nicolae Kretzulescu, C. C. Arion, Carol Davila, T. G. Bulat, Ion Kerchez, Alexandru Kerchez, Grigorie Odobescu.

Din cele spuse până aici, reiese, că mitropolitului Dositei i se cuvine un loc de frunte printre ierarhii ce au păstorit Biserica Țării Românești în sec. XVIII și începutul sec. XIX, prin activitatea sa culturală, urmată și dincolo de mormânt.

Referitor la ierarhii greci care s-au remarcat prin activitatea desfășurată în slujba Bisericii și a poporului român, trebuie să menționăm spusele lui Nicolae Iorga: „Acești străini greci, trebuie să admitem, că erau mai zeloși pentru progresul culturii bisericești decât vlădicii români, fiind mai culți decât aceștia, mai buni și mai cucernici călugări, crescuți în vechile mănăstiri, cu viață aspră și harnică, ale răsăritului”.

Ignatie (1810-1812)

S-a născut în orașul Mytilene, capitala insulei Lesbos, din Marea Egeei, în anul 1765. Numele de mirean a fost Ioan Babalos. Familia lui era săracă: părinții lui, oameni credincioși ca majoritatea grecilor de atunci, erau oameni fără știință de carte.

Primul dascăl al său a fost ieromonahul Gherasim, un unchi din partea tatălui său. Mai târziu, tot sub călăuzirea acestei rude, Ioan este tuns în monahism, primind numele de Ignatie, la mănăstirea Leimon, din insula Lesbos.

La 20 de ani, Ignatie merge la Constantinopol și intră la „Mănăstirea Școală” de pe lângă Patriarhie, cel mai de seamă așezământ de cultură grecească de pe vremea aceea.

După terminarea studiilor, Ignatie, este remarcat de către mitropolitul Samuel al Efesului, care îl hirotonește diacon. Datorită calităților intelectuale de care a dat dovadă în anul 1794, la vârsta de 29 de ani, este ales și hirotonit mitropolit al Artei și Naopactului, în Grecia apuseană unde a înlocuit pe mitropolitul Macarie al II-lea.

De îndată ce a sosit la sediul mitropoliei, în Arta, Ignatie a și început să dea dovezi de calitățile sale organizatorice. În vederea unei activități metodice și susținute, el a strâns pe lângă sine un adevărat stat major de bărbați devotați, care să-l ajute. Dintre aceștia, doi erau mai de seamă: un frate al său, arhimandritul Hristofor și învățătorul Dimitrie Mostras.

Ca mitropolit, Ignatie s-a străduit să orânduiască problemele de natură economică ale mitropoliei, prin cumpărarea și cultivarea de terenuri aducătoare de venit. A întemeiat chiar și o mică tipografie, în Arta, pentru nevoile mitropoliei.

Ignatie păstorește până în anul 1796 fără probleme, însă în acest an, Ali-pașa reușește să cucerească voievodatul Artei. De acum au început și greutățile pentru mitropolie și pentru Ignatie, ce au culminat cu refugierea lui la Petrograd, în Rusia. Bucurându-se de încrederea țarului Alexandru I, Ignatie este numit la 15 ianuarie 1810, mitropolit al Ungrovlahiei. Pe atunci țările române se găseau sub suzeranitate țaristă.

Activitatea pastorală a lui Ignatie ca mitropolit.

La începutul lunii mai 1810, Ignatie sosește la scaunul lui mitropolitan de la București; la 5 mai are loc înscăunarea lui oficială. În cuvântul de întronizare, Ignatie reamintește zilele amare, pe care le-a trăit în Epir, datorită invaziei turcești și totodată își manifestă bucuria că se găsește din nou ca arhipăstor în fruntea turmei de credincioși ortodocși, de data acesta fii ai unei Biserici surori: „Sfântul Dumnezeu, prin judecățile pe care numai El le știe, a voit să mă lipsească de fiii mei duhovnicești, dar nu m-a lăsat nemângâiat și să plâng întotdeauna ca Rahila. Mi-a dat alți fii noi, ca și lui Iov, care nădăjduiesc că, cu evlavia lor, cu creștinismul lor și cu bunele lor moravuri, mă vor face să uit amărăciunea pe care mi-a cauzat-o înstrăinarea mea…”.

Odată cu venirea în scaunul mitropolitan, mitropolitul Ignatie avea să înfrunte o multitudine de probleme. În primul rând populația Mitropoliei era multă și felurită. La vremea aceea, se aflau în Țara Românească foarte mulți greci, care au venit aici deoarece în jugul turcesc era mai ușor, iar domnitorii, ca unii care proveneau, în majoritatea lor din Fanar, arătau o solicitudine deosebită grecilor de aici; apoi, numeroasa armată țaristă care continua războiul împotriva turcilor pe frontul Dunării; erau, în fine, o seamă de luptători greci, care luptau alături de armatele țariste împotriva turcilor. Față de toți aceștia, Ignatie trebuia să se arate un bun păstor, să se îngrijească de nevoile lor.

Datorită simpatiei de care se bucura în cercurile conducătoare din capitala Rusiei, Ignatie s-a făcut stimat și de conducătorii armatei ruse staționate în Țara Românească.

Biruința armatei ruse împotriva turcilor era foarte mult dorită decât Ignatie. Aceasta nu din cauză că o înfrângere a turcilor ar fi adus eliberarea de sub suzeranitatea lor a țărilor române, ci pentru că de înfrângerea turcilor depindea și soarta conaționalilor săi greci.

În ce privește activitatea culturală, Ignatie a fost un sprijinitor al școlii grecești în special. Într-o scrisoare din 30 octombrie 1810 mitropolitul spunea: „sunt convins că numai prin cultură poporul acesta atât de bun și de blând, dar și de nefericit poate să-și creeze o soartă mai bună”.

Ignatie vedea ridicarea culturală a poporului român prin mijlocirea culturii grecești. El credea că nici un alt mijloc nu putea fi atât de eficace, în ce privește deșteptarea și ridicarea poporului, ca cultura greacă, studiul textelor umaniste ale scriitorilor greci, dorici și în genere, vechea civilizație greacă.

În afară de școalele de învățământ elementar, pe care le-a întemeiat, Ignatie a urmărit realizarea programului său cultural, prin următoarele căi:

Liceul din București Sfântul Sava;

Societatea filologică din București;

Revista „Hermes o Logios”;

Printr-un sistem de burse pe care le dădea elevilor distinși la învățătură;

Cu ajutorul lui Constantin Vardalachos, directorul de la Sfântul Sava, Ignatie a alcătuit noul regulament al liceului și a fixat materiile de învățământ, la trei cicluri de studii; a mai fixat materia fiecărui obiect de învățământ, îndatoririle profesorilor și a rânduit toate chestiunile în legătură cu elevii, examenele, sărbătorile și vacanțele.

În anul 1810, s-a întocmit o „catagrafie” a parohiilor din cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei cu indicarea bisericilor, a preoților și a diaconilor, precum și a numărului familiilor. În 1811 s-a pus problema înființării unui seminar la Snagov, dar Ignatie a dat mănăstirea unui arhiereu grec.

Cu toate acestea, numirea unui grec în scaunul mitropolitan, necunoscător al limbii române și a obiceiurilor țării a produs nemulțumiri printre preoți și credincioși. De aceea la 20 februarie 1811, o parte din boierii țării, între care menționăm pe: banul Costache Ghica, Ștefan și Barbu Văcărescu, Alexandru Ghica, împreună cu Mihăiță Filipescu, Grigorie Filipescu, Șerban Grădișteanu, Ștefan Catargiu, Ștefan Costescu, Ioan Cocorăscu, Constantin și Alexandru Crețulescu au semnat o petiție prin care cereau înlocuirea lui Ignatie cu un român.

Motivele acestei cereri erau: „părintele Ignatie mănâncă de frupt în cursul postului, ba chiar și miercurea și vinerea; cu principii franțuzești și sentimente străine de religie, deprinzând și lumea cu dânsele. E lacom și pradă mănăstirile, cum se făcea altădată supt tiranii greci… Acum, mănăstirile sunt date în arendă, călugării sunt prigoniți ca pe vremea împăraților păgâni… Protopopii nu plătesc numai la numire, ci ca la greci în fiecare an.

În al treilea rând, Ignatie nu știe deloc limba țării, trebuind să se înțeleagă cu lumea prin tălmaciu. Această limbă nici nu vrea s-o învețe, ci ține la Mitropolie cu cheltuială mare doi dascăli de franțuzește, ca să ușureze și să facă răspândită, cunoașterea acestei limbi. Astfel arată dispreț pentru poporul și graiul românesc”.

La 3 mai 1811 i se dă dreptate mitropolitului Ignatie deoarece memoriul boierilor români a fost socotit o „plângere nedreaptă”, urmând ca inițiatorii acesteia să fie trași la răspundere. Eșecul petiției trebuie pus pe seama protecției de care se bucura Ignatie din partea rușilor.

În urma încheieri păcii de la București la 16 mai 1812, Ignatie, care în timpul războiului se arătase devotat rușilor, nu mai putea rămâne în Țara Românească, reintrată sub suzeranitate otomană. De aceea, în luna septembrie a aceluiași an, Ignatie pleacă la Viena, care în secolul XVIII, devenise cel mai puternic centru al elenismului din întreaga Europă. Vreme de trei ani, împreună cu viitorul președinte al Republicii Grecești, Ioan Capadistria, a desfășurat o activitate internă, pentru ridicarea poporului grec prin cultură. Ei au înființat „Societatea iubitorilor de muze”, sprijinită și de unii români, ca Alexandru Scarlat Sturza și Zenovie Pop.

Datorită atmosferei politice, în luna octombrie 1815, Ignatie pleacă în Italia, stabilindu-se la Pisa. Aici continuă lupta pentru eliberarea poporului său. Atunci când s-a declanșat revoluția, la începutul anului 1821, Ignatie devine în Europa apostolul înflăcărat și reprezentantul diplomatic al neamului său în plină revoluție.

Dup sfârșitul revoluției, mitropolitul Ignatie a luat măsuri pentru consolidarea politice a țării, s-a îngrijit de alcătuirea primei Constituții și chiar de modul de guvernare al Greciei.

A murit la 31 august 1828, la Pisa, fiind înmormântat în biserica grecească din Livarna. În Grecia, Ignatie este socotit un mare ierarh, un cărturar iluminist de seamă și un luptător neînfricat pentru libertatea poporului său.

Nectarie (1812-1819)

Nectarie este ierarhul care încheie șirul mitropoliților de alt neam care au păstorit în Țara Românească. Era grec, originar din Moreea, fost econom al episcopiei Râmnicului. În 1792 este ales episcop de Râmnic și păstorește până în 1812.

La 16 decembrie 1812 Divanul țării îl alege mitropolit al Ungrovlahiei. Se spune că pentru alegerea de mitropolit ar fi oferit domnului Ioan Caragea o sumă enormă de bani (750 000 mii lei).

Prima măsură luată ca mitropolit a fost de a mării ploconul cârjei la 13 lei, pe care Dositei îl redusese la jumătate. Păstoria sa s-a ilustrat mai ales prin sporirea dărilor puse asupra preoților, pentru a scoate banii pe care îi cheltuise la alegere.

La București n-a tipărit decât o singură carte, un Molitfelnic bogat (1819).

Nectarie a renunțat la vechile drepturi ale tipografiei mitropolitane de a tipării orice fel de cărți, inclusiv cu caracter laic. Astfel, la 3 noiembrie 1817, domnitorul Ioan Caragea a dat un hrisov pentru înființarea unei noi tipografii în Țara Românească. Aceasta a reprezentat prima tipografie cu caracter laic de la noi.

La 1 mai 1819 Nectarie se retrage din scaun datorită nemulțumirilor împotriva sa venite din partea preoților și a credincioșilor. Se stabilește la Brașov unde moare la 13 septembrie 1825 fiind îngropat în biserica Sfântul Nicolae din Șchei.

CONCLUZII

În cursul secolului al XIX-lea, cu prefaceri atât de adânci în istoria lumii, resimțite și la noi, odată cu lupta poporului nostru pentru libertate și dreptate socială, pentru îmbunătățirea condițiilor sale de viață, pentru „scuturarea jugului dominației străine și afirmarea drepturilor sale naționale” și odată cu acțiunile pentru Unirea Principatelor și mișcările de emancipare și obținere a deplinei independențe de stat a României, s-a readus în actualitate și problema completei neatârnări a Bisericii Ortodoxe Române, adică autocefaliei acesteia.

Ea poate fi întrezărită în „Cererile norodului rumânesc”, formulate de Tudor Vladimirescu în februarie 1821, prin care se solicita ca „toate scaunele arhierești și toate mănăstirile țării să fie apărate cu toții de călugării greci…” și ca mitropolit să fie numai cel „pe care va pohti norodul”.

Dacă în viața politică, epoca turco fanariotă a luat sfârșit în 1821 în urma mișcării revoluționare cu caracter social național, condusă de Tudor Vladimiresc, în viața Bisericii înlăturarea grecilor din ierarhia superioară începe cu doi ani mai devreme.

Acțiunea de „românizare” în viața bisericească era o urmare firească a numeroaselor abuzuri pe care le săvârșeau arhiereii și egumenii greci, ce se aflau în Țara Românească.

După retragerea din scaun a mitropolitului grec Nectarie, în urma protestelor clerului și a credincioșilor români, partidul boierilor români din Divanul țării propune domnului grec Alexandru Șuțu alegerea în scaunul mitropolitan a lui Dionisie Lupu.

Domnitorul nu are ce face și aprobă alegerea lui Dionisie în scaunul mitropolitan, încheindu-se astfel epoca de dominare a elementului grec în viața Bisericii Ortodoxe Române.

Deși a păstorit numai doi ani (1819-1821) mitropolitul Dionisie a început îndepărtarea grecilor din ierarhie superioară bisericească. Acțiunea sa a fost continuată de urmașul său în scaunul mitropolitan, Grigorie Dascălu (1823-1834).

Primul domn pământean Grigorie Ghica (1822-1828) a susținut ca scaunul mitropolitan să fie ocupat tot de un român, Grigorie Dascălul. Domnul era conștient că înlăturarea elementului grec din ierarhia superioară și numirea de ierarhi români va spori gradul de independență politică și bisericească și totodată va pregăti terenul pentru dobândirea unei independențe totale, atât politice cât și bisericești.

Astfel scrisoarea adresată de Grigorie Ghica sultanului Mahmud II (1808-1839) conținea rugămintea de „a se întări privilegiul ce l-a avut țara din vechime de a fi pururi nestrămutat din pământeni români atât mitropoliți și episcopi la scaunele eparhiilor, cât și egumeni la toate mănăstirile țării”, ceea ce de bună seamă era o măsură cu înțeles de largă autonomie.

Urcarea pe scaunul mitropolitan a ierarhilor români va constitui un prim pas spre autocefalia Bisericii noastre. Deși se bucura de independență administrativă internă, totuși așa cum spunea Melchisedec Ștefănescu, străvechea independență a Bisericii Românești „exista numai pentru noi, căci celelalte Biserici Ortodoxe nu o recunoșteau”. Ocuparea scaunului mitropolitan de către ierarhi români va avea ca rezultat o mai bună coordonare a acțiunilor întreprinse atât de ierarhii bisericii cât și de autoritatea politică în vederea obținerii independenței canonice a Bisericii noastre față de Patriarhia Ecumenică.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Bianu, I., Simionescu Dan, Bibliografia românească veche (1508-1830), București, 1944.

Bianu, Ioan, Documente românești, I (1576-1629), București, 1907.

Corfus, Ilie, Însemnările Androneștilor, București, 1947.

Documente privind Istoria României (D.I.R.), B., Țara Românească, XIII, XIV, XV, XVI, București, 1953.

Enăceanu, Ghenadie, Condica sfântă, București, 1886.

Filitti, I. C., Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, București, 1919.

Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. IV, București, 1982.

Hurmuzaki, Iorga, Documente privitoare la Istoria Românilor, XIV, București, 1915.

Mihordea, Vasile, Documente privind relațiile agrare în sec- al XVIII-lea, București, 1961.

Panaitescu, P., Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, București, 1936.

B) LUCRĂRI

Aricescu, C. D., Istoria revoluției române de la 1821, Craiova, 1874.

Bălcescu, Nicolae, Opere, București, 1953.

Bodogae, Pr. Dr. Teodor, Ajutoarele românești la Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1941.

Bogdan, Ioan, Relațiile Țării Românești cu Brașovul, București, 1905.

Cioran, G., Mănăstirea Stelea din București, București, 1947.

Constantinescu, P., Relațiile culturale româno-ruse în trecut, București, 1954.

Dobrescu, Nicolae, Contribuții la Istoria Bisericii Române, sec. al XV-lea, București, 1907.

Dobrescu, Nicolae, Întemeierea Mitropoliilor și a celor dintâi mănăstiri din țară, București, 1906.

Filitti, I. C., Așezământul cultural al mitropolitului Dositei Filitti, București, 1910.

Filitti, I. C., Vlădica Luca, strămoșul poetului buzoian Vasile Cârlova, București, 1935.

Giurăscu, Constantin, Giurăscu Dinu, Istoria românilor, București, 1976.

Ioneascu, G. M., Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei, București, 1906.

Ionescu, G. Dimitrie, Relațiile Țărilor Române cu Patriarhia de Alexandria, București, 1935.

Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești, vol. I-II, București, 1929.

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române în sec. al XVIII-lea, București, 1901.

Laurent, V., Contribution à l’ Histoire des relations de l’ église byzantine avec l’ église roumaine au debut du XV-e siècle, București, 1945.

Lupaș, Ioan, Începutul domniei lui Matei Basarab și relațiile lui cu Transilvania, București, 1933.

Mazilu, D., Contribuțiuni la studiul vieții Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, București, 1928.

Naniescu, Mitrop. Iosif, Erbiceanu, Pr. C-tin, Vieața și traiul părintelui nostru Nifon, București, 1894.

Negrea, Vasile, Relațiile lui Mihai Viteazul cu Rusia, București, 1946.

Nicolaescu, Stoica, Documente slavo-române cu privire la relațiile Țării Românești și Moldovei cu Ardealul în sec. XV-XVI, București, 1905.

Nicolaescu, Stoica, Păstorirea Mitropolitului Primat al Ungrovlahiei Hariton, Craiova, 1932.

Papacostea, Șerban, Geneza statului în Evul Mediu românesc, Cluj, 1988.

Păcurariu, Pr. Prof. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I-III, București, 1991

Popescu, Diac. N. M., Daniil Critopol, București, 1947.

Potra, George, Tezaurul documentar al județului Dâmbovița, Târgoviște, 1972.

Stoicescu, Nicolae, Curteni și slujitori, București, 1968.

Theodorescu, Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident, la începutul culturii medievale românești, București, 1974.

Urechea, V. A., Istoria Românilor, V, București, 1908.

C) STUDII ȘI ARTICOLE

Anastasescu, Iancu, Date noi despre fericitul întru pomenire, marele ierarh Dositei Filitti, în GB, nr. 9-10/1968

Bălan, C-tin, Câteva considerații despre activitatea politică și diplomatică a lui Mihai Viteazul, în Revista de istorie, București, 1975.

Binder, Pavel, Contribuții privind domnia lui Mihai Viteazul în Transilvania, în Revista de istorie, București, 1975.

Bulat, T. G., Mihai Vodă Viteazul și Biserica Olteniei, în MO, nr. 5-6/1975.

Bulat, T. G., O conspirație boierească contra mitropolitului Ignatie grecul al Ungrovlahiei, în Arhivele Basarabiei, nr. 2-3/1936.

Bulat, T. G., Precizări cu privire la detronarea mitropolitului Dositei Filitti și înscăunarea lui Ignatie de Arta de către Ruși, în Arhivele Basarabiei, nr. 2/1930.

Columbeanu, S., Date cu privire la economia agrară din Țara Românească în prima jumătate a sec. XVIII, în Studii; nr.5/1962.

Constantiniu, Florin, De la Mihai Viteazul la fanarioți: Observații asupra politicii externe românești, în Studii și materiale de istorie medie, București, 1975.

Dobrescu, Nicolae, Reprezentanți a două curente în Țara Românească la începutul sec. XVI: Patriarhul Nifon, Mitropolitul Maxim și Mtropolitul Macarie, în Convorbiri literare XLIV/1910.

Elian, Prof. Alexandru, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe, în BOR, nr. 7-10/1959.

Filitti, I. C., Șapte scrisori păstorești de la mitropolitul Dositei Filitti, în BOR, nr. 9-10/1934.

Florea, Arhim. Lucian, Aspecte din viața și activitatea Mitropolitului Mitrofan al Ungrovlahiei, în GB, nr. 3-4/1967.

Gabor, Lector Dr. Adrian, 1359-1999: 640 de ani de existență a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, în Almanahul bisericesc, București, 2000.

Giurăscu, C-tin, Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în BOR, nr. 7-10/1959.

Iacobos, de Mitilene, Ignatie din Lesbos mitropolit al Ungrovlahiei, în MO, nr. 7-8/1970.

Ionescu, Prof. Ioan, Mitropolitul Luca din Cipru, un reprezentant al culturii bizantine cipriote în Țara Românească, în GB, nr. 1-2/1980.

Iorga, Nicolae, Mișcarea națională munteană contra mitropolitului grec Ignatie, în BOR, nr. 11-12/1936.

Iorga, Nicolae, Studii și documente, București, 1934.

Lupșa, Ștefan, Destituirea și petrecerea în Ardeal până la moarte a mitropolitului Dositi Filitti, în Revista Teologică, nr. 9-10/1930.

Mihordea, Vasile, Un colaborator al lui Constantin Mavrocordat la desființarea rumâniei: Mitropolitul Neofit, în BOR, nr. 7-8/1965.

Popescu, Diac. Dr. N. M., Nifon II patriarhul Constantinopolului, în Analele Academiei Române, Mem. Secț. Ist., 1913-1914, tomul 36, București.

Sacerdoțeanu, A., Cancelaria Mitropoliei Țării Românești și a slujitorilor ei până în 1830, în GB, nr. 7-12/1959.

Simedrea, Tit, Viața și traiul Sfântului Nifon, în BOR, nr. 5-6/1937.

Șerbănescu, Pr. N., Mitropoliții Ungrovlahiei, în BOR, nr. 7-10/1959.

Șerbănescu, Pr. Nicolae, Mărturii istorice despre monumentele religioase din Bucureștii de altă dată, BOR, nr. 1-2/1960.

Voinea, Pr. Ion Vasile, Mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei, în ST, nr. 9-10/1974.