. Invatatura Despre Impacare Ca Problema Actuala. Impacarea Prin Iisus Hristos Dupa Noul Testamen

Introducere

Sfanta Treime, “Taina si structura supremei iubiri”, cum spune Parintele Staniloaoe, cunoaste vesnic dialogul interpersonal al iubirii, al impartasirii reciproce spre bucuria comuna.

Aceasta iubire dintre Tatal, Fiul si Duhul Sfant arata ca Dumnezeu nu este egoist ci este singura explicatie posibila pentru originea lumii si a omului, caci daca Dumnezeu n-ar fi iubire, lumea si omul nu ar fi existat.

In acelasi timp lumea si omul nu au fost adusi la o existenta fara sens, ci Dumnezeu le-a imprimat inca de la inceput un rost sau cum spun Sfintii Parinti, o ratiune: Indumnezeirea sau unirea cu Dumnezeu in vesnicie .

Odata cu neascultarea protoparintilor nostri, aceasta ratiune a devenit greu de implinit, deoarece, in comparatie cu starea lor de la inceput, cand porunca nu ar fi fost greu de indeplinit, pentru ca omul avea pe langa firea sa rationala si morala, si harul dumnezeiesc, acum urmarile pacatului, privitoare la suflet, au dus la:

Instrainarea omului de Dumnezeu ( prin pierderea in buna parte a harului dumnezeiesc )

Distrugerea armoniei intre trup si suflet ( trupul nu se mai supune sufletului )

Alterarea chipului lui Dumnezeu in om, adica intunecarea mintii, pervertirea inimii si slabirea vointei .

Inca din primele pagini ale Sfintei Scripturi se face referire la asemanarea dintre Dumnezeu si om. Asa cum Dumnezeu este unul in fiinta dar intreit in persoane, asa si oamenii au in comun “chipul” si “asemanarea”, cu toate ca sunt persoane diferite. Astfel fiecare om, urmas al lui Adam, poarta in sine chipul lui Dumnezeu, iar mostenind natura protoparintelui, destinul tuturor s-a schimbat in urma pacatului: suntem partasi la umanitatea primului om, dar si la vina si raspundere.

Toti Sfintii Parinti si marii teologi ai Bisericii crestine pun pe seama iubirii lui Dumnezeu atat crearea lumii cat si a omului. Dar rascumpararea? Si aceasta de asemenea.

Stand la baza impacarii omului cu Dumnezeu, nadejdea venirii in lume a unui Rascumparator sau Mantuitor e data de Dumnezeu chiar protoparintilor nostri, la izgonirea lor din Rai.

Pastrata mai mult sau mai putin si inteleasa in mod diferit de popoare, ea fiind o dovada a originii comune a oamenilor si a existentei unei Revelatii primordiale, Protoevanghelia a intarit continuu nazuinta omenirii in venirea Mantuitorului.

Pentru realizarea impacarii dintre Dumnezeu si om, pentru inlaturarea starii in care se afla omul, in pacat, dupa cum ne spune si Fericitul Augustin trebuia fie ca omul sa se ridice la Dumnezeu, fie ca Dumnezeu sa se pogoare la om.

Prima era cu neputinta, data fiind starea de decadere a omului. Astfel, in lume, care potrivit planului divin de mantuire se afla intr-o stare de constientizare a pacatoseniei si decaderii sale (ajunsa la aceasta prin pregatirea sa atat pe cale pozitiva cat si negativa), care potenta dorinta dupa un Mantuitor, la “plinirea vremii” Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub lege ca pe cei de sub lege sa ii rascumpere, ca sa dobandim infierea si restabilirea comuniunii in Dumnezeu.

Aceasta restabilire a comuniunii in Dumnezeu a fost posibila numai prin nasterea istorica a Fiului lui Dumnezeu, prin invatatura Sa, dar mai ales prin jertfa si moartea Sa.

Luand in considerare cele trei aspecte ale Rascumpararii, de jertfa, ontologic si recapitulativ, intelegem ca:

Moartea Mantuitorului nu a fost doar suportare de pedeapsa pentru pacat, ci si slavirea adusa de Dumnezeu prin impacarea noastra in El, prin El s-a daruit moartea, punandu-se in evidenta marirea Sa.

Prin jertfa Sa, Iisus Hristos a ridicat firea umana la nestricaciune, desavarsind-o moral si ontologic.

Hristos si-a insusit firea omeneasca in mod real, iar in aceasta fire suntem cuprinsi si noi toti in mod virtual, toti am fost adusi jertfa si toti indumnezeiti.

Odata restabilita legatura dintre Dumnezeu si om este de datoria fiecaruia sa-si insuseasca mantuirea, devenind propie, subiectiva.

Opera rascumparatoare a Mantuitorului a fost adusa la indeplinire potrivit planului divin de mantuire, iar lucrarea de insusire a acestei rascumparari si sfintirea oamenilor se actualizeaza in Biserica, care se bazeaza pe acelasi plan de mantuire, dar si pe consimtamantul omului de a colabora cu harul prin Biserica.

Desi este o tema foarte complexa si imposibil de epuizat, am ales sa o tratez deoarece acesta a fost si unul din motivele pentru care am urmat aceasta facultate –usurarea drumului spre mantuire, incepand cu stabilirea unui raport personal intre mine si Dumnezeu – bazat pe indreptare si iubire – cautarea Imparatiei si dreptatii lui Dumnezeu. E un inceput, desi sper ca terminarea studiilor sa nu ma poarte din nou spre vechi urme ale imposibilitatii de a fi mereu in pace cu lumea, cu costiinta si mai ales cu Dumnezeu.

Totusi va ramane ca o intarire aceasta lucrare, care peste vremuri imi va reaminti ca “marea impacare” incepe aici…unde se termina pacatul si incepe noua viata in Hristos.

Capitolul I

Invatatura despre impacare ca problema actuala

“Dumnezeu creeaza conditiile imbunatatirii sortii noastre; noi ne integram in ele constient si voit – ceea ce inseamna ca si consimtim sa ramana”.

Grigorie Marcu : Antropologia Paulina

Imbunatatirea relatiei omului cu Dumnezeu, tulburate de pacat, prin impacarea cu Dumnezeu, cu sine si cu lumea, a fost o preocupare constanta a omului religios de totdeauna, incarcat de constiinta vinovatiei pentru starea sa de pacat si a traumelor adanci ale acestora pe care le lasa in viata omului si a lumii.

In crestinism, locul unde se implineste plenar aceasta nazuinta si cautare permanenta a sufletului religios, prin intreaga iconomie divina a mantuirii lumii realizate de Dumnezeu – Tatal, prin Fiul in Duhul Sfant, problema impacarii a fost inteleasa in toata amploarea, dimensiunile si fiinta ei, precum si in contextul intregii iconomii divine a mantuirii.

S-a discutat mult despre problema impacarii in teologia biblica, in scrierile Sfintilor Parinti, dar si in teologia dogmatica ortodoxa, direct sau indirect in legatura stransa cu alti termeni care o implica, in cadrul dogmei soteriologice si hristologice, in telogia simbolica, precum si in cea morala si pastorala cu aplicatiile ei practice .

Sfintii Apostoli au fost primii beneficiari ai impacarii. Ei si urmasii lor au primit insarcinarea directa, permanenta si speciala de a fi propovaduitori ai impacarii, comunicand oamenilor “cuvantul impacarii “

Chemarea la impacare echivaleaza cu pregatirea unui teren prielnic lucrarii divine. Daca obiectul chemarii da “raspuns bun” liber, consimtit, chemarea rodeste participarea efectiva la lucrarea de impacare, acces la beneficiile ei.

Trei componente importante slujesc drept sprijin acesteia: initiativa (a Tatalui ceresc), o chemare (a Bisericii, care duce mai departe mesajul apostolesc) si un raspuns (al omului credincios).

De cate ori vorbeste despre impacare, Sfantul Pavel o leaga consecvent de patru factori: Dumnezeu, cel ce o savarseste prin mijlocirea lui Iisus Hristos, cu staruinta Bisericii si cu consimtamentul omului.

Impacarea debuteaza printr-o schimbare de atitudine din partea lui Dumnezeu, care pune in miscare o schimbare de atitudine a credinciosului fata de Dumnezeu.

In ultimele decenii impacarea a devenit o problema importanta de cercetare multilaterara in cadrul dialogurilor ecumenice contemporane, chiar ortodox-luterane, precum si in Miscarea ecumenica si in Cadrul fundamentarii teologice a preocuparilor si eforturilor sustinute de Bisericile crestine.

Tema celui de-al IV-lea dialog teologic intre Biserica ortodoxa Romana si Biserica Evanghelica din Germania isi vadeste actualitatea sa, mai ales ca impacarea este privita in legatura cu innoirea si vindecarea lumii in Hristos.

Actualizarea impacarii si pacii lui Hristos prin impreuna participarea si conlucrarea noastra, in noi insine si intre oameni, nu este numai singura cale de impartasire reala a darului pacii pentru insanatosirea vietii umane, dar ea trebuie sa fie si grija noastra esentiala asemenea lui Hristos care n-a avut alt scop decat acesta.

Pentru ca Hristos a facut toate pentru pace nimic altceva nu are precadere asupra pacii pentru cei care si-au facut o preocupare si ravna de cele ale lui Hristos.

Caci acestia vor “urma pacea” cum spune Sfantul Pavel mai presus de orice altceva si vor calauzi si pe altii spre lucrul ei, vor nimici ura desarta si vor face sa inceteze pe cei ce se razvratesc in zadar, stiind ca pacea este atat de pretioasa incat Dumnezeu Insusi a coborat pe pamant ca s-o castige oamenilor, si a cheltuit pentru ea insusi Sangele Lui, facandu-se Impacator si Domn al pacii. “De aceea cei ce se inclina Lui nimic altceva nu vor socoti sa lucreze decat sa fie artizani ai impacarii si pacii intre oameni”.

Biserica este “aria specifica” a actualizarii impacarii lui Hristos, unde are loc impartasirea de ea in unirea cu Hristos prin credinta si harul Sfintelor Taine si cresterea noastra in viata cea noua pana la statura plinatatii si desavarsirii lui Hristos.

Rezultatele impacarii infaptuite in Biserica se revarsa si in afara, cuprinzandu-i pe toti fara discriminare, asemenea pacii lui Hristos.

Facatorul de pace, zice Sfantul Grigorie de Nissa, este cel ce da pacea altuia, caci nu voieste sa o aiba numai el, si sa imparta din belsugul prisositor si celor ce nu o au…

Preocuparile contemporane ale Bisericilor converg in jurul ideii si lucrarii de impacare.

Incurajator este faptul ca Bisericile concep lucrarea de impacare ca de innoire atat in proceduri cat si in structuri care nu afecteaza fiinta Bisericii in Hristos.

Activitatea intrunirilor crestine, din ce in ce mai frecvente, la toate nivelele de colaborare si apropiere intercrestine, dovedeste ca “impacarea” are numerosi lucratori care ii inteleg corect mesajul salvator constituindu-se faptul in instrumente de lucru ale Fiului lui Dumnezeu, “sacrul coboara astfel de pe altare si sprijinit de o teologie vie se transforma in forta innoitoare, la care se refera mantuitorul cand zice: “Eu am venit ca oile mele viata sa aiba si prisos sa aiba”.

Stralucirea vietii contemporane dezvaluie o serie de neintelegeri care cer actiuni de impacare. Astfel, omul va fi restaurant in pozitia sa initiala creaturala, de “chip” si mai ales de “asemanare” reala cu Dumnezeu, Facatorul Sau.

La Nairobi (Kenia) – care a devenit sinonim cu lucrarea de impacare contemporana – referatul principal sustinea ca este o raspundere…grea si bucuroasa aceea de a fi incredintat serviciului impacarii.

Teologia contemporana poate scoate la lumina permanenta actualitate a Evangheliei lui Hristos, intelegand prin aceasta ca teologia este ”cugetare vie asupra vietii divin-umane in actualitate”.

Teologia Sfintilor Parinti a realizat sinteza dintre Hristos si viata epocii lor.

Eficienta impacarii practicata de teologie este in functie de fidelitatea interpretarii si comunicarii “cuvantului impacarii”, a carui expresie majora este Evanghelia lui Hristos, dar si in functie de profunzimea legaturii “sacrului” cu viata credinciosilor.

Raporturile dintre Biserica si stat sunt reinnoite, in functie de trasformarile sociale si politice care au avut si au loc, precum si atitudini de larga intelegere a noului.

Spre a fi purtator al cuvantului impacarii si slujitor real al lui, credinciosul trebuie sa se afirme ca “om nou”.

Expresia – specific paulina – se bucura in toate vremurile – astazi, mai vadit decat in trecut de utilizari generale crestinesti sau extracrestinesti.

Desi astazi, in lume se desfasoara multe actiuni de impacare, omenirea contemporana duce in continuare lipsa de pace.

Calea de impacare universala ramane cea a Sfintilor Apostoli. Este cea mai grea, caci nu se se instaleaza intr-o inima pe care nu o poate locui si deoarece este calea care urca necurmat. Nu se poate concepe suis fara iubire, asa cum nu se poate ajunge la impacare fara innoire.

Cea de-a IV-a Adunare Generala, care s-a tinut la Upsala, intrire.

Cea de-a IV-a Adunare Generala, care s-a tinut la Upsala, intre 4 – 20 iulie 1968, a avut ca tema: “Iata,Eu fac lucrurile noi “. Aceasta adunare accentueaza faptul ca omul se poate “rataci” datorita descoperirilor stiintifice actuale, deoarece acestea aduc posibilitati si primejdii noi.

Acest program care, evocand forta de germinatie a grauntelui de mustar din Evanghelie, anticipeaza impliniri posibile pe calea impacarii tuturor, daca societatea care ravneste atata la ele intelege si este ajutata sa si lupte pentru infaptuirea lor.

Viata actuala este asemanata de Cabasila cu “viata obscura si nocturna pe care o traieste embrionul in pantecele matern pregatindu-se pentru nasterea sa”.

Pe omul interior si nou, creat dupa Dumnezeu lumea aceasta il naste in dureri si odata plasmuit si format aici se naste desavarsit in lumea cea desavarsita. Aceasta este ceea ce spunea Pavel galatenilor “Copilasii mei, pe care-i nasc iarasi in dureri, pana ce Hristos va lua chip in voi”.

Inceputul vietii viitoare se gaseste in lumea aceasta. Aici are loc daruirea madularelor si simtirilor noi si “pregatirea pentru vietuirea de acolo”.

Si aceasta pregatire nu se poate face decat incorporandu-ne in Hristos, primind viata Lui proprie si propriile lui simtiri si functii. Fiindca e asa, cum nu este cu putinta pentru cineva sa traiasca aceasta viata omeneasca fara sa primeasca simturile lui Adam si puterile omenesti necesare pentru a vietui, in acelasi mod nu te poti apropia viu de acea lume fericita daca nu esti pregatit pentru aceasta prin viata lui Hristos si nu esti modelat dupa chipul Lui.

Aceasta pozitie evidentiaza faptul ca omul adevarat se naste prin nasterea in Hristos, ca nasterea biologica reprezinta pregatirea nasterii reale in Hristos.

Oamenii sunt indivizi emancipati si autonomi. Numai libera concurenta intre indivizi in cautarea fericirii personale poate garanta progresul umanitatii.

Din aceasta cauza, este necesar ca fiecare individ sa acorde celorlalti dreptul de a gandi si de a actiona conform interesului propriu. In acest context, nu exista dusman mai rau decat persoana inchisa in apriorismele credintei sale.

Fara a putea depasi in mod radical lumea, dar si fara a se putea acomoda definitiv la imanenta pura a lumii, omul subzista intre o animalitate neacceptata pana la capat si o divinitate inaccesibila si neasumabila nici ea in mod definitiv pe cont propriu.

Trebuie sa iesim in lume ca misionari de un tip nou, gata sa punem in discutie toate structurile economice, sociale si politice care nu se conformeaza criteriilor Evangheliei.

Biserica, in calitate de comunitate rascumparata si semn al noii creatii in Hristos este chemata de Dumnezeu sa joace un rol decisiv in reinnoire.

In cea de-a doua sectie a celei de-a VII-a Adunari Generale a C.E.B., Canbera, Australia, 7-20 februarie 1991 ”Ca indivizi si ca Biserici, am uitat uneori vocatia noastra crestina de a marturisi Evanghelia libertatii si a adevarului “, Duhul Sfant ne cheama sa ne recunoastem responsabilitatea in imparatia Bisericii si a lumii si de a urma calea pocaintei… Impacarea, sfintenia si mantuirea in Hristos trec prin aceasta”.

Lucrarea pentru apararea si intarirea pacii trainice in lume este nu numai o trebuinta fireasca a omului, ci si o inalta datorie religioasa, care se cere implinita cu ravna sfanta, de toti dreptmaritorii crestini. Aceasta lucrare are temeiuri neclintite in randuiala firii si invatatura descoperita credinciosului de catre Dumnezeu; a constituit nazuinta permanenta a oamenilor din toate vremurile si ramane legamant vesnic al Domnului nostru Iisus Hristos.

CAPITOLUL II

Notiunea de impacare

“Impacarea” presupune existenta unei stari anterioare de armonie, aparitia modalitatilor restauratoare a pacii compromise si punerea la contributie a acestor modalitati spre a realiza impacarea, acolo unde ea este necesara.

Din punct de vedere terminologic, impacarea este problema de teologie specific paulina. Sfantul Pavel o trateaza in exclusivitate. Biserica Ortodoxa nu foloseste in general termenul de “impacare” ca titlu pentru intreaga opera de mantuire a Domnului Iisus Hristos, insa teologia protestanta il utilizeaza pa baza a patru locuri din Epistolele Sfantului Apostol Pavel: Romani V,10; II Corinteni V, 18-20; Coloseni I, 19-23 si Efeseni II, 14-18.

Teologia romano-catolica il foloseste doar ca al doilea termen, pe langa cel de “rascumparare”, conturand faptul ca aceasta “rascumparare” sau “impacare” se obtine prin “satisfactia” adusa lui Dumnezeu de Iisus Hristos.

Prin faptul ca a devenit foarte utilizat in Occident, unele manuale de teologie ortodoxa utilizeaza de la o vreme, termenul ”rascumparare”.

Teologia Ortodoxa da un sens mai dezvoltat termenilor de “impacare” sau “rascumparare” decat cel in care sunt intelesi in teologia romano-catolica si cea protestanta, mai ales de cand invatatura ortodoxa a inceput sa se cladeasca mai mult pe scrisul patristic, conformandu-se astfel traditiei de cult a Bisericii.

Sensul acesta multilateral, l-a exprimat totdeauna Biserica Ortodoxa prin termenul “mantuire”, deoarece este intrebuintat cel mai des de catre Noul Testament, fie ca nume pentru opera infaptuita de Iisus Hristos, fie ca apelativ legat de numele Mantuitorului, in baza operei Lui.

De asemeni, pentru ca urmand Noului Testament acest termen este cel mai utilizat de Biserica in traditia ei de cult, e folosit in Crezul Niceo – Constantinopolitan si in rugaciunile poporului credincios; in ultimul rand pentru ca da sensul cel mai larg al operei create de Domnul Iisus Hristos.

Bisericii Ortodoxe i se pare, la fel ca si Bisericii Primare ca termenul “mantuire” acopera cel mai bine sensul multiplu al operei lui Hristos si cuprinde in el sensurile partiale ale ei exprimate de ceilalti termeni.

Termenul corespunde sensului cuvantului “viata vesnica” (aflat in Noul Testament de vreo 40 de ori), al cuvantului “duh”, dat celor ce cred, impreuna cu multimea lui de daruri (folosit de aproape 2oo de ori in Noul Testament); el cuprinde ceea ce exprima cuvintele:

Unirea cu Hristos

Viata in Hristos

Infiere

Modelarea omului dupa chipul lui Hristos

Corporalitatea cu Hristos

Comuniunea cu Tatal si cu Fiul Lui

Comuniunea Duhului Sfant

Starea de dreptate, de sfintenie, de fii ai lui Dumnezeu

Participarea la firea dumnezeiasca

Renasterea din Duh, mostenire nestricacioasa, neintinata si nevestejita.

Despre mantuirea adusa noua de Hristos, nu se poate spune decat ca este un bun atat de bogat, ca nu poate fi exprimat complet de nici un termen si nici de toate la un loc.

Vorbind despre opera mantuitoare infaptuita de Hristos, Sfantul Grigorie de Nazianz declara: ”restul sa fie respectat prin tacere”, caci ”nimic nu poate egala minunea mantuirii mele”.

Comentand spusele Sfantului Grigorie de Nazianz, Vl.Lossky spune: ”dupa orizontul redus al unei teologii exclusive juridice, noi regasim la Parinti o notiune extreme de bogata a rascumpararii, care cuprinde victoria asupra mortii, parga invierii generale, eliberarea naturii din captivitatea demonilor, nu numai justificarea, ci si restaurarea creatiei in Hristos”.

Termenul “mantuire” nu poate fi luat singur, deoarece ar putea implica intelegerea mantuirii ca o scapare a credinciosului de niste forte rele prin alte forte impersonale sau prin actiuni proprii ale lui.

Notiunea de impacare precizeaza ca mantuirea s-a realizat prin restabilirea unui raport personal normal intre noi si si Dumnezeu, a raportului de pace intre Dumnezeu ca persoana, printr-o actiune infaptuita de Dumnezeu cel personal in Hristos.

Aceasta restabilire i s-a parut lui Luther ca ar fi mai bine exprimata de termenii “impacare” si “indreptare”, intr-o vreme in care credinciosul incepea sa se ridice la o constiinta intensa a destinatiei sale ca persoana individuala si sa fie framantat de intrebarea daca el ca persoana se afla intr-o stare de pace cu Dumnezeu drept inaintea Lui, data fiind imperfectiunea vietii sale din punct de vedere etic.

Daca inainte faptura rationala creata de Dumnezeu era multumita sa se stie mantuita in mod obiectiv intr-un cadru obiectiv si cu exprimarea acestui fapt prin termenii si teoriile soteriologice anterioare, despre distrugerea pacatului si a mortii in mod universal, despre viitoarea inviere generala-acum aceasta faptura trezita la constiinta individualitatii sale cerea sa aiba asigurarea unei paci personale launtrice cu Dumnezeu, asigurarea ca Dumnezeu s-a intors spre ea ca persoana aparte cu Iubirea Sa, chiar daca aceasta nu poate depasi starea sa de pacat.

Profesorul Dr.E.Wolf (de la Universitatea din Gottingen) a spus in referatul sau de la “Arnoldsheim III”: “Pacea constiintei este primul rod al impacarii, anume costiinta cea buna inaintea lui Dumnezeu”.

De aceea Luther a legat strans termenul de “impacare” cu cel de “justificare” si a socotit ca in acesta se cuprinde tot ceea ce are crestinul de pe urma actiunii prin care Dumnezeu il impaca cu sine.

Biserica Ortodoxa, recunoscand importanta aspectului scos in relief de acesta in starea de mantuire pe care ne-a adus-o Hristos, crede ca pe acest fundament al relatiei de pace intre credincios si Dumnezeu, trait de constiinta noastra in urma jertfei lui Hristos, asa cum o descriu Sfanta Scriptura si explicatiile patritice.

Nu este vorba despre o crestere spirituala a individului in sine, ci o parte din ce in ce mai mare prin care suntem sustinuti in aceasta pace, si rodurile ei mereu sporite, care reprezinta o dreptate progresiva, pana a deveni expresia totalitatii virtutilor, asa cum este inteleasa dreptatea in Vechiul si Noul Testament, unde Hristos Insusi este numit “drept”, unde se vorbeste de puterea rugaciunii lucratoare a “dreptului”, unde se cere “dreptului” sa savarseasca si mai departe dreptatea.

Termenul biblic de “impacare” intalnit in epistolele Sfantului Apostol Pavel exprima un aspect important al mantuirii noastre in Hristos, subliniind desfiintarea “vrajmasiei” si restabilirea relatiei normale de pace intre noi si Dumnezeu, prin intruparea si jerfa pe cruce.

Astfel, impacarea formeaza o componenta esentiala a mantuirii de nimicire a pacatului, vrajbei si a urmarilor lor in om, ceea ce arata in acelasi timp si directia ei spre firea umana asumata, ca si aspectul pozitiv al iconomiei mantuirii, unirea cu Dumnezeu, viata cea noua si indumnezeirea prin har – vocatia ultima a omului.

Desi Ortodoxia a insistat mai mult asupra aspectului ontologic si pozitiv al iconomiei mantuirii, totusi n-a scapat nici o clipa din vedere si impacarea noastra cu Dumnezeu realizata in Hristos, dovada fiind faptul ca aceasta din urma a facut si obiectul unei aprofundari si hotarari oficiale a ei cu valoarea panortodoxa, inca din secolul al XII-lea, in hotararile Sinoadelor din Constantinopol (1156-1157), cu privire la jertfa si impacarea adusa de Hristos, ca si in cateva “anatematisme” ale acestora de o exceptionala importanta si care au intrat de atunci in Sinodiconul Ortodoxiei.

Capitolul III

Impacarea prin Iisus Hristos dupa Noul Testament

III.1 Necesitatea eliberarii din robia pacatului, in Hristos

Credinta in istoricitatea pacatului stramosesc si universalitatea urmarilor lui constituie, dupa Sfantul Apostol Pavel, premisele intregului edificiu dogmatic al soteriologiei crestine. De aceea textele biblice care descriu caderea primului om din harul dumnezeiesc si care atesta realitatea pacatului in lume au o importanta covarsitoare pentru intelegerea predicii apostolice, ca toti credinciosii fara deosebire, au nevoie de mantuire si ca eliberarea lor de povara pacatului poate fi dobandita numai prin insusirea roadelor intruparii, jertfei si invierii lui Hristos.

Pentru intelegerea raportului dintre pacatul stramosesc si universalitatae urmarilor lui, pe de o parte si roadele jertfei lui Hristos pentru mantuirea tuturor oamenilor, pe de alta parte, Sfantul Apostol Pavel face o paralela antitetica intre neascultarea lui Adam si ascultarea lui Hristos, intre osanda si moartea venite in lume prin greseala unuia si harul indreptarii spre viata vesnica “prin cel unul Hristos”.

Apostolul afirma ca “asa cum printr-un om a intrat pacatul si prin pacat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii”, caci prin neascultarea unui singur om, Iisus Hristos, se fac drepti cei multi”, iar cei care primesc prisosinta harului si a darului indreptarii impartasesc in viata prin unul Iisus Hristos”.

In planul lui Dumnezeu, situatia creata de neascultarea primului om nu era destinata sa se eternizeze. Adam, iesit nevinovat din mana Creatorului, s-a facut rob pacatului si mortii, iar mostenirea starii create prin greseala lui si inmultirea pacatului au facut din fiecare urmas al lui Adam cel cazut un “rob al pacatului” si “al stricaciunii”.

Iisus Hristos – intrucat s-a facut fara pacatul stramosesc, a respins orice ispita, a biruit moartea in trupul sau si s-a inaltat intru slava – este cu adevarat “Adam cel nou”, adica parga sau inceputul unei vieti noi, libere de pacat, impacate cu Dumnezeu si angajate pe calea ce duce la desavarsirea si slava vesnica.

Eliberarea de care cel ce crede are trebuinta si care i-a fost fagaduita de Dumnezeu consta deci din restaurarea armoniei initiale dintre trupul si sufletul sau, din desfiintarea puterii pacatului – instrument al diavolului si “bold al mintii” – din abolirea tutelei exercitate in Legea veche si din readucerea omului din sfera harului divin, adica la libertatea vestita de Proorocii Vechiului Testament si adusa credinciosilor de Iisus Hristos.

Pacatul face din victimele sale prizonieri. Odata cazut in stapanirea lui, credinciosul nu mai dispune prin el insusi de nici un mijloc de eliberare. Dar Dumnezeu nu ingaduie biruinta finala a raului si nu voieste moartea pacatosilor. Pentru nemarginita sa iubire si credincios fagaduintei sale de demult, El “a trimis in lume, la plinirea vremii, pe insusi Fiul Sau cel nascut din femeie, ca sa elibereze pe cei robiti si sa rascumpere pe cei de sub Lege, ca ”sa ispaseasca pacatele lumii” si s-o scoata “din acest veac rau de acum”, ca “sa surpe pe cel ce are stapanirea mortii adica diavolul si ca “sa izbaveasca pe aceia care, de frica mortii, erau supusi robiei pentru toata viata.

Eficienta jertfei pe Gogota pentru izbavirea noastra din stapanirea pacatului este subliniata pe larg in Epistola catre Evrei, unde Sfantul Apostol Pavel, in cadrul unei stranse argumentari teologice, afirma ”Iisus Hristos, venind Arhiereu al bunatatilor celor viitoare …a intrat o singura data in Sfanta Sfintelor…cu insusi sangele Sau si a dobandit o vesnica rascumparare…Pentru aceasta El este mijlocitorul unui nou testament, ca pentru moartea petrecuta spre rascumpararea celor de sub testamentul dintai, cei chemati sa ia fagaduinta mostenirii vesnice. Iar in Epistola catre Tit, acelasi Apostol scrie: ”Mantuitorul nostrum Iisus Hristos s-a dat pe sine pentru noi, ca sa ne izbaveasca de toata faradelegea si sa-si curateasca lui poporul ales, ravnitor de fapte bune”.

Jerfa de pe Golgota este infatisata ca mijloc de rascumparare si de Sfantul Apostol Petru care scrie: ”Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau aur ati fost rascumparati din viata voastra desarta, pe care o aveti de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos, ca al unui mile nevinovat si neprihanit”.

De fapt insusi Domnul Hristos a proclamat cel dintai acest adevar, declarand in repetate randuri, ca”El, Fiul Omului, a venit ca sa-si dea viata rascumparare pentru Multi.

Mantuirea prin Hristos inseamna in primul rand o ruptura totala de trecut, o eliberare deplina din starea creata de pacat, o emancipare definitiva fata de orice tutela si sclavie, “o dezbracare” sau “parasire” irevocabila a “omului vechi”, cu toate prejudecatile si deprinderile lui. Drept aceea si eliberarea credinciosilor din robia pacatului, diavolului si mortii vesnice si readucerea lor sub ascultarea lui Dumnezeu nu este o simpla stramutare dintr-o stapanire in alta, o transferare juridical dintr-un regim in altul. Ea este mai mult decat atat. Este o innoire totala a fiintei credinciosului si o infiere a lui de catre Dumnezeu.

Suprimand cauza deteriorarii raporturilor dintre om si Dumnezeu se restabilesc relatiile care ar fi trebuit sa existe mereu intre Parintele ceresc si creaturile Sale.

Impacarea este astfel nu numai manifestare iubitoare a lui Dumnezeu fata de omul culpabil, ci si acceptare constienta a ofertei pe care i-o face Cerul; cu alte cuvinte convertire a lui.

Asa cum arata Mantuitorul in convorbirea cu Nicodim si cum marturiseste Sfantul Apostol Pavel in aproape toate Epistolele sale, crestinul este “un om nou” zidit pe ruinele “omului vechi”, este o “faptura noua”, in care harul divin a reperat toate stricaciunile pricinuite de pacatul lui Adam si in care locuieste Hristos ”Deci, daca este cineva in Hristos, este faptura noua, cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi. Si toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu sine prin Hristos”.

III.2 Profilul neotestamentar al teologiei impacarii.

Teologia textelor Pauline privitoare la impacare permite, sugereaza chiar o gradare a lor dupa criteriul volumului de elemente soteriologice pe care le cuprind. Gradarea nu este una de continut, nici de profunzime a gandirii teologice, ci pur expozitiva.Caracterul Epistolelor Pauline explica fara echivoc necesitatea dozarii gradului de insistenta scripturistica de la un caz la altul.

Noul Testament indica clar “lumea” ca obiect al impacarii cu Dumnezeu in Iisus Hristos, care “a impacat lumea cu Sine insusi” si “a facut din cele doua lumi una”, actiune care are un caracter universal, cosmic, incluzand in sfera ei “toate”. Creatia, lumea intreaga, fiind impacata si unita virtual si obiectiv cu Dumnezeu, a devenit prin aceasta obiect al vointei mantuitoare a lui Dumnezeu.

Chiar daca nu toti au constiinta aceasta, “prin eforturile de eliberare, pentru dreptate, pentru adevar, pentru pace, zice Hermann Riderboss – lumea depune marturie inconstient despre impacarea tuturor. Si lupta aceasta pentru o lume mai buna, pentru pace si dreptate ar putea chiar sa ajute sa pregateasca calea spre Hristos si sa deshida accesul spre El”.

De altfel pacea lui Hristos, desi distincta de pacea lumii nu se poate realize plenar decat in relatiile dintre oameni. Credinciosii sunt chemati sa fie “facatori de pace” nu numai intre ei, ci si intre toti oamenii. ”Dumnezeu – zice H.G.Pöhlman-Care este in acelasi timp in Hristos, Cel ce impaca si Cel impacat, vrea ca si noi oamenii sa fim in acelasi timp impacatori impacati ai lumii”. Si anume nu numai prin vestirea “cuvantului impacarii”, ci si prin implinirea “slujirii impacarii”pentru rodirea darului impacarii intre toti.

In esenta ei, impacarea este luata in considerare cu deosebire in R. 5, 10. Privit in sine actul impacarii implica neaparat doi termeni. El este deci un act bilateral. Unilateral poate fi doar in ceea ce priveste initiative impacarii – si asa el este conceput de catre Sfantul apostol Pavel.

In gandirea lui teologica impacarea restabileste raporturile normale care ar fi trebuit sa existe neintrerupt intre Parintele Ceresc si fapturile Sale suprimand cauza deteriorarii acelor raporturi initial armonice – iar cauza este pacatul.

In definitia apostolica “pacatul este calcarea legii” lui Dumnezeu – asadar atitudine si act de ostilitate fata de Parintele Ceresc. Actiunea lui de eroziune persistenta a ascultarii cu care omul este indatorat fata de creatorul Sau declanseaza mania lui Dumnezeu. Aceasta se revarsa asupra pacatosilor inainte de pliroma, dupa aceea si in concretizari de sanctiuni definitive – la Parusie, care din aceasta pricina este denumita si “ziua maniei”. ”Mania” lui Dumnezeu nu este asadar o realitate exclusiv eshatologica. Ea se asociaza cu pacatul in raport de efect – cauza, in sensul ca acesta primeste de fiecare data indispozitia Parintelui Ceresc.

Dar in fiinta divina, mania nu exclude iubirea, cum nu suspenda la omul virtuos protestul impotriva pacatului iubirea cu care se simte indatorat fata de aproapele. Covarsitoarea iubire a celui ce “se manie” impotriva pacatului – a luat initiative impacarii in insusi planul de mantuire mai-nainte de veci faurit.

Intruparea, moartea si invierea Fiului Sau o aduce la indeplinire. O indeplineste obiectiv, creand si oferind putinta de impacare.

Dumnezeu renunta la “mania” Sa pe baza de reciprocitate, pacatosul luand alta atitudine, dacat cea de potrivnicie, fata de El. Impacarea este astfel nu numai manifestare a lui Dumnezeu fata de omul culpabil, ci si acceptare constienta a ofertei pe care i-o face Cerul; cu alte cuvinte, convertire a lui. Dumnezeu nu da uitarii pacatul in mod arbitrar, nu ignora dispozitia credinciosului fata de Sine, ci asteapta ca aceasta sa-i fie constant favorabila in manifestarile ei ulterioare.

Nu este vorba in conceptia paulina de o transformare graduala a pacatosului confruntat cu un Dumnezeu pururea bine dispus fata de om, in ciuda pacatului, cum inclina sa creada unii teologi.

In procesul de impacare se intalnesc trei factori esentiali:

Cel ce o concepe si ofera- aceasta este pozitia lui Dumnezeu;

Cel ce o aduce la indeplinire potential – aceasta este pozitia Fiului intrupat, mort si inviat;

Cel ce beneficiaza im mod liber consimtit de impacare – pozitia celui credincios.

Autor – savarsitor – recipient, acestea sunt ligamentele sine qua non care ofera totul si pretinde totul pentru ca impacarea sa fie efectiva si deci, ca mantuirea sa fie garantata. Impacarea coboara deci de la Dumnezeu spre credincios. Numai Dumnezeu ne poate impaca si de aceea, Lui ise cuvine “cinstea si inchinaciunea” pentru aceasta initiativa.

Credinciosul poate sa se mandreasca, dar nu in sine, ci in Dumnezeu. Dumnezeu lucreaza cu omul lucruri mari, dar nu le aduce la indeplinire fara om. Acesta este intelesul textului din R, 5, 10.

II Cor. 5, 17 infatiseaza lucrarea de impacare sub aspecte mai variate. Si aici, Dumnezeu porneste impacarea. Nu noi ne impacam cu Dumnezeu, ci Dumnezeu ne impaca cu El insusi, prin sau in Iisus Hristos.

Lucrarea de impacare are etape de desfasurare, trepte de manifestare si termene: unele dintre acestea sunt fixe, altele elastice.

Intaia etapa: Pentru Fiul Sau – intrupat, mort si inviat – Dumnezeu nu mai tine socoteala de caderile noastre. Aceasta este etapa potentiala a lucrarii de impacare.

A doua etapa: introduce pe credincios in angrenajul soteriologic al impacarii; Dumnezeu l-a chemat la indreptare si-I da impuls sa mearga spre ea. ”Nu noi am alergat la El, ci El ne-a chemat pe noi” precizeaza Sfantul Ioan Hrisostom.

Textul din Col. 1, 19-20 evidentiaza faptul ca lucrarea de impacare nu se opreste la om. Relatia “Dumnezeu – om” este depasita considerabil cosmosul fiind absorbit in sfera ei de inraurire care se largeste pana la limitele existentei. Efectele impacarii savarsite obiectiv prin jertfa rascumparatoare a Mantuitorului sunt tot atat de necesare si de prielnice fapturii neinsufletite ca si omului, pentru ca pacatul de la inceput a “incuiat-o sub blestem”.

Patimind sub povara legii descompunerii si a mortiicare sunt survenite in natura de la caderea in pacat incoace, natura neinsufletita asteapta sa fie eliberata din “robia stricaciunii” si sa participle la innoirea lumii, ca beneficiara.

Hristos umple toate cele ce sunt cu belsugul potential al jertfei Sale rascumparatoare, dar daca El este coautor cu Tatal si cu Duhul Sfant al existentei, al creatiei, din nimic apare numai in relatie cu Biserica drept Cap al trupului acesteia. Ceea ce inseamna ca la realizarea comuniunii cu El Biserica este factor de esenta, nu accidenta, nu accesoriu.

Lucrarea ei in lume este spre realizarea armoniei universale daca se savarseste ca lucrare a lui Dumnezeu pentru lume, in colaboare cu omul, care este beneficiar de capetenie al ei.

Darul impacarii si pacii lui Hristos este si un imperativ, porunca si misiune de indeplinit, in Noul Testament. “Fericiti facatorii de pace”; ”Sa urmarim cele ale pacii”; “Cautati pacea cu toata lumea”: “Traiti intre voi in buna pace”; “Impacati-va cu Dumnezeu”. Pacea lui Dumnezeu trebuie deci cautata, simtita, urmata si actualizata in viata noastra si a lumii.

III.3 ’’Voi sunteti curatiti deja prin cuvantul pe care vi l-am propovaduit Eu”

Prilej de discutii intre Arnoldshaim II si Arnoldshaim III, referatul ortodox asupra textului din Evanghelia dupa Ioan “Curatirea prin cuvant” a lamurit ca acest verset nu trebuie inteles in afara contextului, ca afirmatie dogmatica asupra raportului intre Cuvant si Taina, ci trebuie privit in legatura cu afirmatiile facute inainte de el si dupa el de catre Mantuitorul Hristos despre Biserica, in capitolul XV al Evangheliei dupa Ioan.

In timpul spalarii picioarelor Apostolilor, Domnul a zis Apostolului Petru: Cel spalat are nevoie sa spele numai picioarele pentru ca este curat, intreg: si voi sunteti curati, insa nu toti”. Comentand aceasta se poate spune: ”cel spalat (in duh si in constiinta,datorita invataturii Mele si Duhului, si sangele tau ce se va varsa pe cruce) – a raspuns Dumnezeu-Omul, spaland picioarele Apostolului Petru – nu mai are nevoie decat sa spele picioarele (printr-o noua revarsare a Sfantului Duh, careia spalarea de acum ii serveste preintampinare si simbol, pentru curatarea integrala de prejudecati si de slabiciuni, dintre care in Apostolul Petru erau: excesiva incredere in barbatia sa si in dragostea sa fata de Invatatorul .

”Si voi sunteti curatati in acelasi sens in care eu am vorbit despre cel spalat: voi v-ati dobandit, in comuniune cu Mine, curatirea morala in general si acum voi aveti nevoie doar de curatirea particulara curatirea de petele pacatelor particulare care sunt de neinlaturat in viata”.

In acest loc Mantuitorul vorbeste despre curatirea morala a Apostolilor, in afara de Iuda, atragandu-le atentia asupra a doua imprejurari:

aceasta curatie morala a lor este nu numai rezultatul bunavointei lor, ci este si dar de la Dumnezeu.Ei sunt spalati prin mijlocirea invataturii lui Hristos si datorita comuniunii cu Hrsitos;

curatia morala nu este deplina si definitiva. Acestia au nevoie de ajutor de sus, ajutor care la va fi dat in adevar prin revarsarea Duhului Sfant.

Acum Hristos a savarsit o spalare simbolica, ca si cand ar fi pregatit pe Apostoli pentru a intampina cu vrednicie cele din urme evenimente din viata lui pamanteasca. Aceasta spalare nu le garanteaza odata pentru totdeauna slobozirea de cadere, dupa cum spalarea picioarelor facuta odata nu garanteaza curatia permenenta.

Dupa cuvantarea din capitolele XII si XIV, Hristos a iesit cu ucenicii Sai din casa, in care avusese loc ultima cina, si a continuat convorbirea Sa pe drumul catre gradina Ghetsimani. O indicare limpede la aceasta situatie a continuarii convorbirii Domnului se intalneste in cuvintele ei initiale, in care Iisus Hristos compara raporturile Sale cu credinciosii, cu butucul de vita si cu mladitele lui.

Drumul din Ierusalim in Gradina Ghetsimani, dupa cum se stie, merge prin locuri in care se aflau nenumarate vii. Daca se tine cont de faptul ca in vremea aceea, in Ierusalim avea loc curatirea viilor, in trupul careia mladitele uscate erau taiate din butuc si erau arse; daca se presupune mai departe ca focurile din mladite uscate de vie, care arsesera in timpul zilei, continuau sa incalzeasca si in timpul noptii – atunci in fata inchipuirii noastre se contureaza in cel mai concret adevarata situatie istorica, ce a slujit ca motiv pentru Hristos sa spuna ca adevaratii urmasi ai Sai sunt datori sa se afle intr-o stransa unire organica cu El, cum se afla mladitele de vie cu butucul lor si ca pe cat de repede se intrerupe aceasta unitate, viata devine atat cu neputinta pentru credinciosi, precum este cu neputinta cresterea pentru mladita lipsita de comuniunea cu sucul vital al vitei sale – si asemenea acestei mladite credinciosul se rupe de Hristos si este sortit pieirii”.

Versetul care aminteste de curatirea prin Cuvant nu are insemnatate independenta in contextul capitolului al XV-lea. El este introdus in cuvantarea despre Biserica, preinchipuita sub chipul vitei si al mladitelor ei. Apostolii curatati prin invatatura si datorita comuniunii cu Hristos in viata lui pamanteasca sunt datori sa ramana in continuare aceiasi membri ai Bisericii, care, aflandu-se in dragostea lui Hristos “vor aduce rod mult” ca ucenici si prieteni ai lui Hristos.

Pentru aceasta ei trebuie sa aiba o curatenie morala fara prihana, care se va putea intretine:

prin purtarea de grija a Vierului, adica a Tatalui Cersc “Care curate fiecare mladita care adduce rod, ca sa aduca si mai mult rod”

prin trairea in Hristos – in trupul Bisericii Lui, ”pe butucul de vita”

prin permanenta comuniune tainic – harica cu El in Sfantul Duh.

“Curatirea” se infaptuieste prin pueterea si cu actiunea Sfantului Duh in credinciosi …prin ispitiri, prin suferinte si altele cu scopul de a desavarsi din ce in ce mai mult viata lor morala. Dar daca acest lucru este corect in legatura cu toti credinciosii in general, cu atat mai mult in legatura cu Apostolii, catre care adreseaza Mantuitorul cele din urma cuvantari ale Sale.

Astfel, ca si insusi continutul convorbirii celei din urma in intregime, si asezarea locului Ioan XV, 3 in cuvantarea despre Biserica – butuc de vita, se afirma ca acest loc nu poate fi privit ca exprimare invataturii precise dogmatice despre caracterul curatirii omului (prin cuvantul lui Dumnezeu).

In Biserica pot fi si in realitate exista si alte mijloace de curatire legata de comniunea foarte stransa cu Hristos si cu lucrarile harice ale Duhului Sfant. Parintii si dascalii Bisericii nu incearca sa nege sau sa minimalizeze insemnatatea purificatoare a cuvantului lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura De Aur spune: ”Marturisirea dogmelor adevarate despre Dumnezeu intr-adevar curateste sufletul. Sa nu te minunezi nici de faptul ca El atribuie cuvantului curatirea… Asa vorbeste si Apostolul Pavel despre Biserica, ca Hristos a sfintit-o pe ea in cuvant. Adica si cuvantul lui Dumnezeu poate curati”.

Acelasi lucru afirma si altii, dar nimeni nu afirma ca cuvantul lui Dumnezeu ar fi unicul mijloc pentru curatirea morala a omului. Exegetii ortodocsi sustin ca intr-adevar cuvantul lui Dumnezeu nu constituie unicul conducator al harului purificator si sfintitor al lui Dumnezeu. In legatura cu aceasta s-a recunoscut Tainelor un rol cu nimic mai mic. Sfantul Grigorie Teologul numeste Botezul Duhul “adevarat si curatitor al adancului sufletului”. Dupa cuvintele Sfantului Grigorie de Nisa ”pacatele le iarta Tatal, pacatul lumii il ia asupra sa Fiul, iar uraciunea pacatoasa o curate Duhul Sfant, in cel in care El salasluieste”.

Sfintii Parinti vorbeau despre actiunea precuratitoare a cuvantului lui Dumnezeu prin trezirea in suflet a costiintei pacatoseniei, prin trezirea gandurilor bune si altele asemenea.

Macarie Egipteanul vorbind despre actiunea dumnezeiasca despre chemare, despre renasterea sufletului prin Botez, despre desavarsirea crestinului prin mancarea Dumnezeiestii Cine, in general despre legatura dintre harul salvator de om si despre puterile omului insusi, care merge in intampinarea harului, generalizeaza toate spuse in acest fel: Dumnezeu curata sufletul de uraciune si spalandu-l il face luminos, il face viu din starea in care il ducea la moarte…, il impaca incetand vrajmasia lui… il primeste, schimbandu-l putin cate putin prin propria lui putere… cata vreme el nu a primit masura desavarsita a dragostei Lui”.

Aici curatirea este perceputa ca un proces permanent de schimbare a sufletului in efortul intregii vieti a omului, iar in acest proces participa si harul dumnezeiesc – prin cuvantul lui Dumnezeu si prin Taine – si voia cea buna a Insusi celui ce curateste.

Locul Ioan XV, 3 trebuie inteles nu ca afirmatie cu caracter strict dogmatic (ca adica purificarea s-ar face exclusiv prin cuvantul lui Dumnezeu), ci ca una din invataturile cu caracter convingator, inclusa in testamentul Domnului de catre Apostoli.

Versetul IoanXV, 2 si intregul context Ioan XV, 1-8 care se refera la invatatura despre Biserica – butuc de vita, demonstreaza ca purificarea, curatirea prin cuvant constituie doar unul dintre mijloacele posibile de curatire care exista in Biserica. Ioan XV, 3 ”nu reprezinta intelesul ca Apostolii deja nu mai au nevoie de curatire in viitor”. Cea mai evidenta demonstrarea acestei intelegeri o constituie tagaduirea Apostolului Petru si ramanerea in Hristos in ultimele ceasuri ale vietii Sale.

Capitolul IV

Infaptuirea impacarii in viata si activitatea Bisericii.

IV.1 Liturghia –mijloc de impacare al omului cu Dumnezeu

Viata religioasa a crestinului ortodox afla in Sfanta Liturghie un sprijin de mare valoare. Ea este expresia cea mai inalta a cultului ortodox, avand in centrul ei jertfa euharistica, in vederea sfintirii credinciosilor, este o lucrare teandrica; nu exprima doar simbolic comuniunea cu Dumnezeu, ci este ea insasi aceasta comuniune. Trupul Meu este adevarata mancare si Sangele Meu adevarata bautura. Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el, a zis, de asemenea Mantuitorul.

Ideea de jerfa, pe care o exprima real si o infatiseaza simbolic Sfanta Liturghie, transpusa pe plan subiectiv – spiritual, are insemnate consecinte de ordin moral. Taina nu primeste numai misterul de nepatruns al unirii noastre cu Hristos, ci indica oarecum si inaltimea spirituala la nivelul careia are loc aceasta patrundere a luminii divine in lumea noastra pamanteasca. Nu putem primi lumina altarului fara sa fim noi insine in stare de jerfa. Pentru a fi partasii unei prefaceri launtrice, trebuie sa dobandim insusirea de a fi daruri si jerfe aduse lui Dumnezeu. Va indemn, fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu sa infatisati trupurile voastre ca o jertfa vie, sfanta,bine placuta lui Dumnezeu .Viata spirituala cere asfel un Duh permanent de jerfa care sa ne consacre si sa ne inalte neincetat : ”Inaintea Ta punem toata viata si nadejdea noastra”. Ni se deschide calea spre viata duhovniceasca: ”Infatisati-va pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculati din morti si madularele voastre ca arme ale dreptatii pentru Dumnezeu ”, ne indeamna de asemenea Sfantul Pavel.

Liturghia nu poate fi inteleasa decat prin realismul sacramental ortodox, care ne asigura unirea cu Hristos, ”in persoana”. Ea in intregime este marturia si realizarea conceptiei pauline privitoare la ”viata in Hristos” prin care participam la misterul intruparii, ca si la marea taina a mortii si invierii Domnului.

Sfantul Chiril al Alexandriei a staruit asupra faptului ca noi nu putem intra la Tatal, deci nu ne putem mantui decat in stare de jertfa curata pe care nu o putem dobandi decat in Hristos, teologia sa constituind fundamentul oricarui mod de intelegeree a rolului si importantei Sfintei Liturghii. Acesta arata ca Hristos care a primit crucea pentru noi, renuntand la sine, ne ia in Sine si ne prezinta Tatalui ca jerfa curata prin starea sa de jertfa curata: Caci daca nu murea Hristos pentru noi, n-am fi fost primiti spre miros de buna mireasma a lui Dumnezeu si Tatal. Dar odata ce s-a savarsit El prin patimi, venim dupa El indata ca dar sfintit lui Dumnezeu si Tatal si ne oferim pe noi insine jerfa cu adevarat duhovniceasca”.

Buna mireasma a jerfei noastre prin care depasim egoismul nostru din iubire nu poate fi castigata decat prin trupul oferit noua in Euharistie, care este “un Trup jerfit si sfintit sau curatat de orice pornire egoista”.

Trupul lui Hristos este atat de pnevmatizat, coplesit de Duhul dumnezeiesc incat devine painea de viata facatoare care hraneste sufletul nostru; ceea ce primim in mod deosebit in Sfanta Impartasanie este Duhul dumnezeiesc care uneste pe om cu Dumnezeu.

Liturghia comunitatii se prelungeste intr-o liturghie personala. Intreaga existenta a crestinului trebuie sa devina un cult, intelegand aici aspectele concrete pe care Sfantul Apostol Pavel le leaga de trup. Cultul acesta devine cultul spirirual cum se arata la Romani, 12,1 ”Va indemn, deci, fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu ca inchinarea voastra cea duhovniceasca”.

Toate slujbele ortodoxe se indreapta spre linistea sufletului omenesc, spre sentimentul de pocainta si chemare la comuniunea cu Dumnezeu. Aproape la fiecare slujba, la fiecare ectenie se intalnesc cuvinte de pace cu Dumnezeu, se intalnesc psalmi ce cheama la pocainta.

Intreaga slujba este ca o icoana care ar infatisa un singur trup al Mantuitorului in lume, astfel antifoanele care se canta la inceputul Sfintei Liturghii precum si cele ce se savarsesc mai inainte, la proscomidie, inchipuiesc cea dintai treapta din lucrarea mantuitoare a lui Hristos, iar cele de dupa antifoane, adica citirile din Sfanta Scriptura si celelalte, constituie treapta urmatoare.

La Ectenia Mare, preotul indeamna de la inceput poporul la rugaciune ca unul care e oranduit pentru aceasta, caci de aceea sta in fata poporului pentru ca “rugaciunile lui staruitoare sa aiba mai multa putere”, cum spune Sfantul Apostol Iacob.

Cea dintai cerere este pentru “pacea cea de sus si pentru mantuirea sufletelor noastre”. Dupa ce ne-a invatat cum trebuie sa ne rugam, ni se spune acum si ce trebuie sa cerem in primul rand: imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui.

Caci mantuirea sufletelor inseamna imparatia lui Dumnezeu, iar “pacea de sus” este tot una cu dreptatea Lui. Preotul ne vorbeste mai intai despre pacea care sta in putinta noastra, adica pe care o putem dobandi noi insine atunci cand ne indeamna sa ne rugam lui Dumnezeu ”cu pace”, iar apoi vorbeste depre pacea care ne-o daruieste Dumnezeu, indemnandu-ne sa o cerem de al El.

Prin rugaciune Dumnezeu se coboara la noi si noi ne inaltam catre Dumnezeu; gandurile omului si lucrurile pe care le vizeaza acestea: persoane, lucruri, stari, notiuni sunt oferite lui Hristos si El este chemat in mijlocul nostru.

Fara darul pe care ni l-a adus intruparea Cuvantului, noi nu ne putem ruga. A avea ajutorul Mangaietorului pentru credincios inseamna a avea putinta de a se zidi pe sine “dupa chipul lui Dumnezeu, in dreptatea si in sfintenia adevarului”. Pentru realizarea acestui lucru crestinul isi preda, sub forma de jertfa, atat constiinta cat si libertatea voii sale, iar Dumnezeu, primind aceasta jertfa duhovniceasca restabileste cu acel suflet legatura interioara. Rugaciunea este astfel un semn al impacarii si ea presupune interventia directa a Duhului Sfant, prin care se face prezenta si efectiva lucrarea Domnului in lume.

IV.2. Raportul dintre Hristos si Duhul Sfant in Biserica

Cele doua Persoane Divine, Fiul si Duhul Sfant reprezinta cele doua maini ale Tatalui care au fost trimise sa lucreze in lume. Lucrarea lor, specifica fiecarei Persoane se completeaza reciproc si se continua Una cu Alta: “Hristos e Dumnezeirea revelata ca lumina, ca adevar, ca fundament al existentei noastre; Duhul e Dumnezeirea revelata, ca suflare de viata, ca dinamism de viata facator in cadrul Dumnezeirii cu adevarat, ca fundament al existentei create ci ca norma a ei. Duhul ne da puterea, ne da elanul sa realizam ceea ce stim prin Logosul intrupat, ceea ce arealizat prin El Insusi ca model, ceea ce a realizat in Hristos; ne da puterea sa ne incadram in Hristos si sa ne facem asemenea Lui”.

Aspectul pnevmatologic al impacarii este infaptuit de Duhul Sfant care impaca continuu pe oameni cu Dumnezeu in Biserica. Insa desi Duhul Sfant, Duhul lui Hristos infaptuieste mantuirea noastra pe baza faptelor lui Hristos, prin Hristos si cu Hristos, si Hristos Mantuitorul actioneaza asupra noastra prin Cel trimis de el, trebuie totusi sa observam si sa nu amestecam actiunile lor, nici sa le despartim prea mult, asa incat prin Duhul Sfant sa nu se umbreasca Iisus Hristos si prin Hristos – Mantuitoarul sa nu se desfiinteze Sfantul Duh.

Hristos mantuieste pe oameni deoarece se extinde in ei, prin Duhul Sfant, ii incorporeaza in Sine si ii asimileaza treptat cu omenitatea Sa. Biserica, fiind singurul si unicul organ al mantuirii, dupa afirmatia Sfintilor Parinti este aceasta extindere a lui Hristos, prin Duhul Sfant in oameni.

Actiunea infaptuita prin Duhul Sfant nu poate fi despartita de actiunea tuturor persoanelor Sfintei Treimi. Biserica, reprezinta o realitate care isi face aparitia in lume odata cu Cincizecimea si este intemeiata pc o indoita iconomie dumnezeiasca: lucrarea lui Hristos si lucrarea Sfantului Duh. Aceste doua lucrari stau la temelia Bisericii si amandoua sunt necesare pentru ca omul si creatia sa poata ajungc la unirea cu Dumnezeu.

Daca Mantuitorul Hristos este “cap al Bisericii, care este trupul Lui"; Sfantul Duh – este “Cel ce primeste toate in toti". Biserica este “trup", pentru ca Hristos este capul sau si este “plinatate" pentru ca Duhul o umple de indumnezeire. Din aceasta cauza Sfantul Irineu spune ca “unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu si unde este Duhul, acolo este si Biserica".

Legatura foarte stransa intre lucrarea Mantuitorului si lucrarea Sfantului Duh in iconomia mantuirii este reliefata foarte exact de Sfantul Vasile cel Mare. Acesta spune ca in ceea ce priveste venirea lui Hristos, Duhul o ia inainte. La intrupare, Duhul a fost de fata. Toate lucrarile minunate, harurile, vindecarile, alungarea demonilor, iertarea pacatelor, unirea cu Dumnezeu si invierea mortilor, toate au fost facute “prin puterea Duhului".

Si totusi, Sfanta Scriptura ne spune ca: “Inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese prea slavit". De aici, tragem concluzia ca lucrarea Sfantului Duh in lume inainte de Biserica si in afara ei nu este aceeasi cu prezenta Sa in Biserica, dupa Cinzecime. Asa cum Cuvantul descoperea intelepciunea lui Dumnezeu in creatie, mai inainte ca El sa fi fost trimis in lume, tot asa si Duhul Sfant, prezent in actul creatiei, a fost trimis in lume pentru a fi prezent nu numai prin lucrarea Sa, comuna Sfintei Treimi, ci si ca persoana.

Sfantul Grigore Palama spune in acest sens: “Dupa aceea, patimind de buna voie pentru mantuirea noastra, a fost ingropat si a inviat a treia zi, s-a inaltat la ceruri si a stat de-a dreapta Tatalui si de acolo impreuna a lucrat coborarea dumnezeiescului Duh… Acesta, adica Fiul, sezand acolo intru cele de sus, striga parca de acolo catre noi: cel care vrea sa se arate in acea slava, sa fie partas imparatiei cerurilor, sa fie chemat fiu al lui.

Dumnezeu…, acela sa asculte poruncile Mele si sa urmeze, imitand dupa putere petrecerea Mea si sa faca intru toate asa cum am facut Eu…, infatisandu-ma pe Mine insumi drept model…. Dupa invierea Sa din morti…, a zis: “Iata, trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu: voi insa stati in cetatea Ierusalimului, pana va veti imbraca cu putere de sus” si asta deoarece “veti lua putere venind peste voi Duhul Sfant si veti fi martori… pana la marginile pamantului".

Se poate spune ca lucrarea lui Hristos o pregatea pe aceea a Duhului Sfant: “Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie aprins acum!". Cinzecimea aparea ca scopul final al iconomiei. Mantuitorul se intoarce la Tatal, pentru ca Duhul sa coboare: “Va este de folos ca sa ma duc Eu. Caci daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, Eu il voi trimite la voi".

Prin coborarea Duhului Sfant, se implineste “fagaduinta" mai intai in ucenici, pe care Acesta “i-a cuprins in chip luminat, avand cuvantul vietii celei vesnice si a luminat prin ei intreaga lume". Acelasi sfant parinte spune ca asa cum cineva aprinzand o lumina din alta lumina are tot timpul cu sine lumina initiala, tot asa, prin hirotonia facuta de Apostoli asupra ucenicilor lor si apoi de catre acestia la altii, harul “cel daruit" al Duhului Sfant strabate generatiile si lumineaza pe toti cei care cred “pastorilor si invatatorilor celor duhovnicesti".

“Exista deci pururea, este si va fi Duhul Sfant impreuna creator Cu Tatal si cu Fiul al tuturor celor create, impreuna innoind pe cele stricacioase si impreuna tinand, pe cele impartite in existenta. El, Duhul care este pretutindeni si pe toate le implineste, putand si carmuind toate…".

Duhul nu este prezent numai spatial, nu umple numai spatiul, ci si ceea ce cuprinde acesta, adica existenta in general. Aceeasi relatie o are Duhul si cu timpul. El este prezent “nu numai in tot veacul si timpul", ci si inainte de timp, deci nu numai in timpul istoric. El traverseaza timpul istoric, “pana la sfarsitul veacurilor", dar va ramane cu cei vrednici si dincolo de timp, “in veacul cel viitor", facandu-i pe oameni nemuritori si umplandu-i de viata vesnica si dupa trup. “Cu adevarat, zice si apostolul: ca se seamana, trupul firesc ce a murit, dar inviaza din nou trup duhovnicesc, trup mai presus de fire, condus de Duhul cel dumnezeiesc si imbracat cu nemurire, cu nestricaciune si slava, prin puterea Duhului. Si zice: “s-a facut cel dintai Adam suflet viu, iar cel de pe urma si cu Duh datator de viata. Omul cel dintai era din pamant si pamantesc, al Doilea este Domnul din cer…".

Taina Bisericii consta in faptul ca este in acelasi timp “Biserica a pacatosilor, a celor care pier" si “communio sanctorum", comuniunea pacatosilor cu sfintii, participarea indumnezeitoare la “Unul Sfant", Iisus Hristos. Unitatea teandrica divino – umana a trupului lui Hristos postuleaza pnevmatologia: constituirea ipostasurilor umane pentru ca acestea sa uneasca in ele harul necreat cu firea creata in Duhul Sfant si sa devina intr-un fel “cu doua firi" pentru a slavi in aceasta structura hristologica pe Dumnezeu Unul in Treime.

Relatarea Cinzecimii arata ca harul se aseaza pe fiecare dintre cei de fata, personal, nominal: “Si li s-au aratat impartite limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei". In cadrul unitatii in Hristos, Duhul diversifica: “Suntem ca topiti intr-un singur trup, dar impartiti in persoane" – spune Sfantul Chiril al Alexandriei. Cei doi sunt inseparabili: Duhul ce comunica prin Hristos si Hristos e manifestat de Duhul, “Insetati de Duhul, noi il bem pe Hristos", spune Sfantul Atanasie. Se poate spune intr-un mod general ca lucrarea sfintitoare a Duhului precede orice act unde Duhul ia chip trupesc, se intrupeaza, devine hristofanie. Astfel, Duhul plutea deasupra adancului ca o pasare care cloceste, ca din el sa faca sa tasneasca lumea, loc al intruparii. Prin gura Profetului, intreg Vechiul Testament este Cinzecimea preliminara in vederea venirii Sfintei Fecioare si al sau “fiat". “Duhul coboara peste Maria si o face Theotokos, iar pe Iisus-Hristos, Unsul. Din limbile Sale de foc se naste Biserica, trupul lui Hristos. Din cel botezat face madular al lui Hristos, iar din vin si paine, sangele si trupul Domnului. In sufletul oricarui botezat, Duhul aduce imparatia, El rosteste cu noi “Avva, Parinte…".

Cinzecimea apare ca sfarsitul iconomiei trinitare a mantuirii. Urmandu-i pe Sfintii Parinti se poate spune chiar ca Hristos este .Marele Inaintemergator al Duhului Sfant. In acest sens, Sfantul Atanasie cel Mare afirma ca Logosul a asumat trupul nostru, pentru ca noi sa putem primi Duhul Sfant. Dumnezeu s-a facut purtator de trup, pentru ca omul sa poata deveni purtator de duh.

Aceeasi idee este sustinuta de Sfantul Simeon Noul Teolog si de Nicolae Cabasila. Primul spune ca scopul lucrarii mantuitoare a lui Hristos este primirea Duhului Sfant de catre cei care cred, iar al doilea: “Caci, care este rezultatul si urmarea patimilor, invataturii si faptelor Mantuitorului? Nimic altceva decat venirea Sfantului Duh in Biscrica, daca le privim pe acestea in legatura cu noi".

Trebuie sa porti numele Fiului, sa fii un madular al trupului Sau, pentru a primi Duhul Sfant. Si daca Hristos a recapitulat in Sine omenirea, El a devenit principiul sau ipostasul firii omenesti innoite, care este trupul Sau. Din aceasta cauza, Sfantul Irineu numeste Biserica “Fiul al lui Dumnezeu", pentru ca Ea este unitatea “omului nou", la care se ajunge “imbracandu-l pe Hristos" si devenind astfel madular al trupului Sau, prin botez. Sfantul Clement al Alexandriei vede in Biserica pe Hristos in intregime, care nu se imparte: “El nu este nici barbar, nici evreu, nici elin, nici barbat, nici femeie, ci este Omul cel Nou, transformat in intregime, prin Duhul".

In timpul misiunii terestre a lui Hristos, relatiile oamenilor cu Duhul Sfant aveau loc numai prin si in Hristos. Dimpotriva, dupa Cinzecime, relatia cu Hristos nu este posibila decat prin Duhul Sfant. “Lumea nu ma va mai vedea…" inseamna ca Cinzecimea restituie lumii prezenta interioara a lui Hristos si o reveleaza acum nu in fata, deci exterior, ci inlauntrul ucenicilor Sai: “Iubirea lui Hristos s-a varsat in inimile noastre prin Duhul Sfant".

Lucrarea lui Hristos se indreapta spre firea umana pe care o recapituleaza in ipostasul Sau. Dimpotriva, lucrarea Duhului Sfant se indreapta spre persoane. El impartaseste ipostasurilor omenesti in Biserica plinatatea dumnezeirii in mod personal, adica fiecare si-o impropriaza ca persoana creata “dupa chipul" lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, Sfantul Vasile cel Mare, spune ca Duhul Sfant este “izvorul sfintirii, care nu seaca din pricina multimii celor ce se impartasesc din El". E ca o raza de soare care ofera bucurie tuturor, dupa masura propriilor lor capacitati, pentru ca nu exista masura pentru posibilitatile Duhului.

Mantuitorul devine chip unic pe masura firii comune a omenirii, iar Duhul Sfant da fiecarei persoane create dupa chipul lui Dumnezeu posibilitatea de a realiza asemanarea in firea comuna. Primul imprumuta firii ipostasul Sau, al Doilea da dumnezeirea Sa persoanelor. Una din lucrari nu este posibila iara cealalta: unitatea firii se realizeaza in persoane, iar persoanele nu pot atinge desavarsirea decat incetand sa fie “indivizi", traind pentru ei insisi, avand firea si vointa lor proprie, “individuala".

“Hristos creeaza unitatea trupului sau tainic prin Sfantul Duh, iar Sfantul Duh se impartaseste persoanelor umane prin Hristos. Intr-adevar, se pot distinge doua comunicari ale Sfantului Duh Bisericii: una sa facut prin suflarea lui Hristos, Care se arata Apostolilor in seara Invierii, cealalta in venirea personala a Sfantului Duh in ziua Cinzecimii".

Prima impartasire a Duhului Sfant s-a facut Bisericii in calitate de trup, reprezentata de soborul Apostolilor, carora le-a daruit in acelasi timp si puterea preoteasca. “Caci dandu-le, prin binecuvantare, toata puterea, printre alte bunuri adauga si pe acela de a nu mai fi dezbinati prin deosebirea voilor in judecata spre bine, ci sa fie toti una, uniti in binele cel unul si singur, asa incat prin unirea Duhului Sfant sa se faca toti un trup si un duh: “Ca toti sa fie una, precum Tu, Tata, intru Mine si Eu, intru Tine”. Si legatura acestei unitati este slava. Iar ca prin slava e numit Duhul Sfant, nu va nega cineva. Pentru ca zice: “Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, am dat-o lor”. Caci le-a dat cu adevarat ucenicilor o astfel de slava, Cel ce a zis catre ei: “Luati Duh Sfant”. Si a luat aceasta slava, pe care a avut-o totdeauna. Cel ce a imbracat firea omeneasca. Iar dupa ce s-a slavit aceasta, prin Duhul, se face transmiterea slavei la toti cei inruditi cu ea, incepand de la ucenici.

De aceea zice: “Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, am dat-o lor; ca sa fie una, precum si noi una suntem; Eu intru ei si Tu intru Mine, ca sa fie desavarsiti in una”.

Aici Duhul Sfant este dat tuturor Apostolilor ca legatura si putere preoteasca. Este ultima lucrare pe care Mantuitorul o face pentru Biserica, inainte de a se inalta la cer. Aceasta lucrare este echivalenta cu o recreare – dupa Nicolae Cabasila. La inceput s-a folosit de pulberea pamantului, acum se foloseste de propriul Sau trup. “El innoieste in noi viata nu reformand un principiu vital, pe care 1-ar mentine in ordinea fireasca, ci raspandindu-si sangele in inima celor ce se impartasesc pentru a face sa incolteasca acolo insasi viata Lui.

Odinioara, El a dat suflare de viata, acum ne impartaseste insusi Duhul Lui".Aceasta este lucrarea pe care Hristos o adreseaza firii, adica Bisericii, intrucat ea este trupul Sau.

Cu totul alta este comunicarea Sfantului Duh la Cinzecime. Aceasta comunicare nu mai vizeaza acum unitatea, ci persoana, punand-o in raport cu Sfanta Treime si este expresia chenozei Sfantului Duh coborat in lume. “Daca in chenoza Fiului, Persoana ne-a aparut, in timp ce dumnezeirea ramanea ascunsa sub “chipul de rob”, Sfantul Duh, in venirea Sa, arata firea comuna a Treimii, dar lasa Persoana Sa ascunsa sub dumnezeire”.

Sfantul Grigore de Nazians vorbeste de o “iconomie ascunsa" in cunoasterea adevarurilor privind persoana Sfantului Duh. El spune ca vechiul Testament L-a aratat in mod clar pe Tatal si mai putin clar pe Fiul. Noul Testament a descoperit pe Fiul “si a strecurat dumnezeirea Duhului". “Astazi Duhul traieste printre noi si se face cunoscut mai limpede. Caci ar fi fost, primejdios, cand dumnezeirea Tatalui nu era recunoscuta, sa se predice in chip deschis Fiul si cata vreme dumnezeirea Fiului nu era admisa, sa se impuna, daca indraznesc sa spun asa, ca un adaos, Sfant Duh… Se cuvenea ca, prin adaugiri partiale, maretia Treimii sa straluceasca in mod progresiv Mantuitorul cunostea anumite lucruri, despre care socotea ca ucenicii Sai nu ar fi putut sa le insuseasca inca, desi ei erau plini de o invatatura imbelsugata.

Si El le repeta ca Duhul, la venirea Sa, ii va invata totul. Gandesc, asadar, ca numarul acestor lucruri era insasi dumnezeirea Sfantului Duh. Ea trebuia sa fie vestita mai limpede dupa aceea, atunci cand dupa biruinta Mantuitorului, cunoasterea propriei Sale dumnezeiri va fi intarita”.

Apostolul Pavel in II Cor. III, 17-18 spune: “Domnul este Duh si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toti… ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului", adica, alaturi de domnia lui Hristos, se aseaza Domnia Duhului. “Identificarea imparatiei cu Duhul, frecventa la Sfintii Parinti, se refera la o varianta a rugaciunii duminicale unde in loc de “vie imparatia Ta" se citeste “vie Duhul Tau cel Sfant". Aceasta invocare marcheaza ultimul act al mantuirii, intoarcerea spre Tatal si domnia Lui suprema." Imparatia lui Dumnezeu este Duhul Sfant; noi il rugam pe Tatal sa-l faca sa coboare asupra noastra. In acest sens, “cautati imparatia lui Dumnezeu" inseamna “cautati Duhul Sfant".

Din aceasta cauza, pacatul impotriva Duhului Sfant nu va avea iertare pentru ca el contrazice iconomia mantuirii, Duhul Sfant fiind izvorul, daruitorul energiilor trinitare indumnezeitoare care actualizeaza mantuirea.

Libertatea si harul sunt cele doua aripi care inalta sufletul spre Imparatie. Aceasta libertate, dar al Duhului, nu inseamna ca omul este cauza a mantuirii sale si nu face decat sa intareasca expresia patristica: “Dumnezeu poate orice, in afara de a-1 face pe om sa-l iubeasca". Prin Duhul Sfant care ramane in Hristos si. prin urmare in Biserica, Sfanta Treime continua sa-si exercite puterea in Biserica nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte, prin taine si ierurgii. De exemplu, rugaciunea de la sfintirea apei: “Stapane Doamne Dumnezeul nostru… trimite harul Prea Sfantului Tau Duh care sfinteste toate si sfinteste apa aceasta. Si prin impartasirea si stropirea cu apa aceasta, trimite noua binecuvantarea Ta, care spala intinaciunea patimilor. Asa ne rugam: cerceteaza neputinta noastra Bunule si tamaduieste cu mila Ta bolile noastre cele sufletesti si trupesti."

Fara increderea in puterea lui Hristos, care lucreaza prin Duhul Sfant in membrii Bisericii, rugaciunea ar fi inutila. Din aceasta cauza, ea este sinergie sau conlucrarea omului cu Dumnezeu. Prin rugaciune nu mai ramanem la o speculatie despre Dumnezeu sau credinta, ci facem experienta lui Dumnezeu in manifestarea energiei Lui.

Cultul Bisericii nu este deci o lauda adresata lui Dumnezeu, inchis in transcendenta Lui, care s-ar lasa contemplat numai de intelect si i-ar uita pe oameni in nevoile lor, ci este lauda adusa marilor lucrari ale lui Dumnezeu care da credinciosilor increderea in capacitatea pe care o are Dumnezeu de a lucra si acum, de a veni si acum in ajutorul lor.

Tocmai aceasta prezenta dinamica da cultului tensiunea si deschiderea sa eshatologica care fac comunitatea sa traiasca intr-un anume fel in transparenta plinirii finale catre care tinde sustinuta de Duhul vietii si al plinatatii. Eshatonul va fi revelatia deplina a Duhului ca energie si slava dumnezeiasca si indumnezeitoare, care va depasi starea de separatie a lumii cazute prin intensitatea comuniunii oamenilor cu Dumnezeu si intreolalta, prin realizarea unei comuniuni universale si desavarsite. Prin insusi actul creatiei si mesajul dat, intre om si creatia intreaga exista o solidaritate. Cel ce le tine in aceasta solidaritate este Logosul creator si, mai apoi, Cuvantul intrupat. La baza perihorezei creatiei intregi sta perihoreza treimica, caci miscarea iubitoare intre fapturi, care nu le altereaza, ci dimpotriva, le mentine si le desavarseste are la temelia ei Treimea neschimbata si de viata facatoare. De puterea desavarsitoare si de viata facatoare a Treimii se impartasesc oamenii si prin om, creatia intreaga.

Hristos cel mort si inviat si inaltat la ceruri ca Dumnezeu – Omul este temeiul si puterea indreptarii si indumnezeirii omului, prin lucrarea Duhului Sfant. Cincizecimea aduce prin Hristos plenitudinea vietii si lucrarii Duhului Sfant in lume si in om, odata cu intemeierea Bisericii ca comunitate concreta a oamenilor cu Dumnezeu in istorie.

“In dragostea Lui nemarginita fata de oameni, Fiul lui Dumnezeu nu s-a marginit doar la unirea ipostasului divin cu natura noastra, asumandu-si un trup viu si un suflet inzestrat cu facultatea de a intelege, ca sa apara pe pamant si sa traiasca cu oamenii; dar pentru ca El se uneste cu ipostasurile omenesti, confundandu-se El insusi cu fiecare dintre credinciosi prin impartasirea cu Sfantul Sau Trup, pentru ca El devine un singur trup cu noi si face din noi un templu al Divinitatii intregi – caci in insusi trupul lui Hristos “locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii” cum sa nu-i lumineze El pe aceia care sunt vrednici sa se impartaseasca din raza dumnezeiasca a Trupului Sau care este in noi, luminandu-le sufletul, asa cum El a luminat trupurile discipolilor Sai pe muntele Taborului?

Caci atunci acest trup, zavor al luminii Duhului nu era inca unit cu trupurile noastre: El ii lumina din afara pe aceia care se apropiau cu vrednicie si trimitea lumina sufletului prin mijlocirea ochilor trupului; dar astazi pentru ca El s-a confundat cu noi si traieste in noi, El lumineaza sufletul chiar din launtrul nostru".

Trupurile noastre, prin Sfanta Euharistie sunt grefate pe trupul lui Hristos, templu al Duhului Sfant. Prin Sfintele Taine, Dumnezeu este in noi si nu in afara noastra. Deci, inlauntrul nostru vom descoperi noi lumina de pe muntele Taborului; apostolii nu au beneficiat de aceasta viziune decat din exterior, pentru ca Hristos inca nu murise si nu inviase; dar astazi noi suntem cu totii intr-adevar madularele Trupului Sau, Biserica.

Dumnezeu se lasa sa fie cunoscut fata catre fata “si nu prin ghicitori". El iubeste pe aceia care sunt vrednici de aceasta iubire la fel cum sufletul este legat de trup, ca de propriile lui madulare. El se uneste cu ei pana acolo incat vine sa se salasluiasca. intru totul in ei, asa incat la randul lor si ei se salasluiesc in intregime in El, “iar prin Fiul, Duhul Sfant se raspandeste din belsug asupra noastra”.

Mitropolitul Filaret al Moscovei spune ca: de cand divinitatea a coborat in umanitate, toate darurile puterii divine ne-au fost daruite. Din acest motiv, infirmitatea noastra va fi implinita de forta divina, minciuna va fi stearsa de adevarul dumnezeiesc, tenebrele noastre vor fi luminate de lumina divina. “Iata, aceasta este slavita taina. Slujitorii ceresti ai luminii au vazut inainta noastra inceputul slavei acesteia si imediat ci ne-au vestit-o, exclamand: “Slava lui Dumnezeu din cerurile cele preainalte!”

Sesizarea lucrarii mantuitoare si indumnezeitoare a lui Hristos si a Duhului Sfant in lume schimba ordinea valorilor, atat a celor materiale, cat si a celor spirituale, reorientandu-le spre continutul lor firesc. Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca nici o paine si nici un vin, pe care oamenii pun atata pret, nu se pot compara cu “painea vietii" pe care Dumnezeu o daruieste oamenilor, adica harul sau cu trupul si sangele Sau pe care il primesc in Sfanta Impartasanie.

Sentimentele nascute in inima omului de bunurile materiale nu se pot compara cu acelea nascute de insasi prezenta lui Dumnezeu. “Spune-mi, ce desfatare, ce bucurie, ce slava e mai mare ca aceea de a Ma vedea pe Mine… si prin aceasta de a cunoaste acestea si in mod sigur ca Eu sunt facatorul tuturor si vorbesti cu Mine ca un prieten cu un prieten, ridicat din starea de simbrias, de robie sau de frica…"

Aceasta cunoastere nemijlocita, existentiala a lui Dumnezeu il scoate pe credinciosul responsabil “din lumea primejdioasa si desarta" si din “placerile prostesti", aratandu-i si dimensiunea verticala a existentei, in care el se aseaza ca “intr-un munte", din inaltimea caruia sesizeaza si contempleaza slava cea negraita a lui Dumnezeu.

Aici el se umple, mai mult decat odinioara Apostolii pe muntele Taborului, de Duhul dumnezeiesc si este penetrat in intregime de “lumina duhovniceasca". “Daruieste-mi harul deplin, neretras pana la sfarsit, dupa ce m-ai invrednicit sa stau inaintea fetei Tale… si m-ai pecetluit cu pecetea harului Tau numindu-ma al Tau" .

In viata Bisericii, Duhul Sfant este daruitorul iubirii intre noi,facandu-ne sa participam la comuniunea iubirii treimice. Teologia ortodoxa deosebeste Persoana de darurile pe care Ea le impartaseste oamenilor. lnsusi Mantuitorul a spus: “Acela pe Mine Ma va marturisi,pentru ca dintr-al Meu va lua si va vesti voua.

Toate cate are Tatal ale Mele sunt; pentru aceasta am zis ca dintr-al Meu va lua" Ceea ce este comun Tatalui si Fiului este dumnezeirea pe care SfantulDuh o impartaseste oamenilor in Biserica facandu-i “partasi ai dumnezeiestii firi", prin harul divin care se impartaseste oamenilor sau prin energiile divine care coboara in creatie.

Sfantul Duh, izvorul acestor daruri necreate si nesfarsite primeste toata multimea numelor care pot fi date harului. Sfantul Grigore de Nazians spune in acest sens: “Sunt cuprins de spaima cand cuget la bogatia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Intelepciunea lui Hristos, Duhul Infierii… El ne creeaza din nou in botez si in inviere. El sufla unde vrea. “Este izvor al luminii si al vietii, face din mine o Biserica, ma indumnezeieste, ma desavarseste, o ia inaintea botezului si este cautat dupa botez”.

IV.3. Sfintele Taine-transcendere spre unirea in Hristos

Prin energiile Duhului Sfant, Biserica pastreza o relatie fundamentala cu Hristos care coboara spre credinciosi si se inalta cu credinciosii catre Sfanta Treime, pentru ca acestia sa se indumnezeiasca prin Biserica.

Prin vointa inclinata spre pacat, omul se poate opune credintei, poate deveni autonom, ca Adam, dar aceasta este o anomalie, fiindca prezenta interioara a harului in natura umana face ca ratiunea sa se extinda firesc de la cele naturale spre realitati supranaturale ale lui Dumnezeu.

Harul cunoasterii supranaturale alui Dumnezeu se imparataseste omului prin Evanghelie si Sfintele Taine administrate de preot, ca semn vazut al prezentei personale a lui Hristos in Biserica.Dar aceasta inaltarea oamenilor la Dumnezeu nu se realizeaza numai prin lucrarea harului, ci si prin lucrarea omului concretizata in rugaciune, asceza si fapte bune, in manifestarea dragostei fata de aproapele, ca expresie a dragostei fata de Dumnezeu.

Cu ajutorul harului primit in Taine, dar si prin lucrarea duhovniceasca a omului se opereaza in fiinta acestuia o conversiune de energie, care transforma energia pusa in serviciul patimilor irationale care distrug natura omului, in energie pusa in slujba virtutilor rationale, care-l inalta pe om spre asemanarea cu Dumnezeu. Pana ce creatia va ajunge “cer nou si pamant nou”, in Hristos prin Sfintele Taine se realizeaza pornind din Trupul Sau ca acea parte a creatiei care a devenit total transparenta sau pnevmatizata.

Trupul lui Hristos e puntea dintre natura nedevenita inca total transparenta pentru noi ipostasul Lui dumnezeiesc. Prin Sfintele Taine, actiunea mantuitoare a lui Hristos nu apartine numai trecutului, ci ea este o relatie reala, sustinuta nu numai de noi, ci si de Hristos insusi.

Mantuitorul se uneste cu noi in cursul tuturor timpurilor prin Duhul Sfant umanitatii noastre si imprimandu-i starea umanitatii Lui nascute fara pacat, jertfite, inviate, inaltate. Hristos lucreaza in noi mantuirea noastra, ducandu-ne pe drumul pe care L-a facut El, punand in ea puterea pentru innoirea umanitatii purtata de noi si pentru fapte noi, ale umanitatii noastre innoite de umanitatea Lui,iar aceasta o face parcurgand El insusi in noi si cu noi acest drum.

Nicolae Cabasila spune ca pentru a ne uni cu Hristos va trebui sa trecem prin toate cate a trecut El, sa rabdam si sa suferim si noi cate a rabdat si suferit El.

Drumul crestinului spre Dumnezeu prin Sfintele Taine este descris in amanunt de Nicolae Cabasila. Acesta vede acest drum ca pe un proces de transcendere, atat a omului cat si a creatiei, spre Dumnezeu, prin materia folosita la oficierea tainelor, care se sfinteste, anticipand sfintirea generale a acesteia.

Viata in Hristos incepe si se dezvolta cat timp traim pe pamant,,insa desavarsirea ei se atinge cand vom fi ajunsi la “ziua aceea”. 

Domnul n-a fagaduit crestinilor numai sa le stea in ajutor, ci mai mult: ca-si face salas inlauntrul lor… Caci pe cat de negraita e bunatatea lui Dumnezeu fata de noi…, tot pe atata de neintrecuta si de neajunsa este unirea duhovniceasca a credinciosilor cu Dumnezeu.

Datorita Sfintelor Taine – ne nastem si nou la viata duhovniceasca, cu ajutorul lui crestem in ea si ajungem sa ne unim in chip minunat cu insusi Mantuitorul nostru: “ Caci prin aceste lucrari sfinte viem, ne miscam si suntem”. Prin lucrarea Sfintelor Taine, Soarele dreptatii intra ca printr-o “mare deschizatura a firii” in aceasta lume intunecata si omoara tot ce este pieitor in ea, imprastiind peste tot duh de viata nemuritoare, caci Lumina lumii biruieste lumea.

Nu exita nici o marturie mai puternica a bunatatii lui Dumnezeu si a iubirii Lui de oameni decat curatirea sufletului nostru de intinaciunea pacatului prin spalarea cu apa, decat dobandirea Imparatiei ceresti cu ungerea Sfantului Mir sau decat ospatarea impreuna cu el ce si-a dat Trupul si Sangele pentru noi.

Prin Sfintele Taine oameniii ajung « Dumnezeu si Fii ai lui Dumnezeu, iar firea noastra omeneasca se invredniceste de cinstea care numai Domnului i se cuvine, se ridica la atata marire, incat ajunge partasa la insasi cinstea si firea dumnezeiasca. Caci Domnul, n-a facut omenirii numai cu bine ca oricare altul…, ci ne-a facut partasi la insasi plinatatea dumnezeirii, incalcandu-ne cu tota bogatia darurilor care se revarsa din Fiinta Lui .

Poate ca cineva s-ar mira ca Dumnezeu cu ne-a lasat sa avem parte mai mare la suferintele si la moartea Lui. Se vede ca a vrut sa lupte El singur, dar cand a fost vorba de cununa biruintei indata ne-a facut si pe noi partasi la ea.

Aici e taina nespusei iubiri de oameni a Fiului lui Dumnezeu… Caci abia dupa ce Hristos s-a rastignit ne-am putut uni si noi cu Domnul…, am primit slobozenie si infiere si ne-am facut madulare ale trupului, care are drept cap pe Hristos; din aceasta pricina tot ce tine de cap devine si al nostru …

In ce priveste viata noastra viitoare, ne va fi dat sa o traim ca niste dumnezei in jurul Marelui Dumnezeu, sa mostenim aceleasi bunuri ca si El si chiar sa ajungem sa stapanim Imparatia Lui…, daca nu vom spinteca cu mainile proprii haina noastra imparateasca …, aceasta este si viata in Hristos, viata pe care o castiga Sfintele Taine, la care bineinteles se adauga si stradania binevoitoare a omului.

In Sfanta Treime ne transcendem spre o unire comunicativa tot mai adanca cu Hristos si impreuna cu El, ca fii spre Tatal in Duhul Sfant, in costiinta ca insasi transcenderea aceasta care ne pare ca o facem din puterea noastra e din puterea lui Dumnezeu.

Painea si vinul ca sustinatoare ale vietii noastre trupesti sunt facute de Hristos la Cina cea de Taina, prin Taina, Prin Duhul “semne vazute ale Trupului si Sangelui Sau”, comunicante ale Fiului facut om, jertfit Tatalui, inviat pentru noi, cu care suntem uniti si noi.  Daca cosmosul e facut sa ne transcendem prin el unii spre altii si spre Dumnezeu, dar sa vina si Dumnezeu la noi prin El, in Sfanta Impartasanie are loc prin Duhul sfant cea mai deplina transcendere a lui Hristos ca om spre Dumnezeu si coborare a lui ca Dumnezeu la noi… Daca in Hristos, la Botez si la Cina cea de Taina aceasta transcendere s-a facut in unul pentru toti, in Sfintele Taine se face in fiecare persoana.

Toti credinciosii trebuie sa mearga dupa Hristos ca sa primeasca impacarea cu Sfanta Treime. In Hristos se infaptuieste impacarea dintre viata sfanta a lui Dumnezeu si viata acelora care au fost vrajmasii lui Dumnezeu, Iisus Hristos este mijlocitorul impacarii cu Dumnezeu,Cel in trei ipostase.

Capitolul V

Problema dogmatica a invataturii despre impacare

“Pentru noi a fost necesar ca Dumnezeu sa Se intrupeze si sa moara, ca sa putem trai din nou”. Dogma hristologica a intruparii, fara a fi disociata de celelalte dogme ale Bisericii Ortodoxe constituie fundamentul si sursa mereu reinnoita a unirii lui Dumnezeu cu omul, mai intai in Persoana Fiului si Cuvantului Tatalui intrupat si apoi, din puterea lui Hristos si impreuna cu El, a fiecarui credincios, unit inprealabil cu ceilalti credinciosi sau constituind Biserica, prin Duhul Sfant, pogorat la Cincizecime, Duhul comunitatii sau al comuniunii.

Desi poarta în firea asumata “afectele” sau necesitatile împovaratoare ale primului Adam de dupa cadere, Hristos totusi nu mai cade, ci dimpotriva impune stapînirea spiritului peste acele slabiciuni si elibereaza firea de ele, dandu-ne si noua puterea sa facem aceasta.

El este a doua radacina a neamului omenesc, spune Sfantul Chiril din Alexandria: o radacina noua care se mentine permanent noua si din care se poate innoi continuu orice fiu al primului Adam, nascandu-se din Duhul Celui de al doilea Adam si ramanand mereu in unire cu El, sau .revenind dupa orice cadere ia legatura cu El, ca la un izvor de improspatare. “Fiind omul intors de la Dumnezeu si suparand pe Dumnezeu prin pacat, Hristos 1-a asezat iarasi in fata Tatalui in sine ca in cel dintii” (om), “In Hristos a fost pus in vederea Tatalui si in ochii Lui a murit radacina neamului omenesc ca o mama in Adam, dar cei din ea, adica noi, am odraslit din nou in Hristos si suntem si ne mantuim avandu-1 pe El viata si ca a doua radacina”. El este, spune Sfantul Grigorie Palama, noul Adam care nu se mai invecheste, ci din care se innoieste continuu lumea.

Pentru iubirea Sa filiala fata de Tatal, pentru Sfintenia Sa desavirsita Tatal priveste la fata lui Hristos cel intrupat cu iubirea cu care priveste la Fiul Sau cel Unul – Nascut. Dumnezeu a innoit neamul omenesc facand pe Fiul Sau, l-a impacat in radacina lui cu adevarat cu Sine si l-a indreptat in mod real. Purtata de ipostasul divin al Fiului, firea noastra a devenit cu adevarat Sfanta si dreapta in radacina ei. Pacea ei cu Dumnezeu consta in iubirea filiala a lui Hristos-omul fata de Tatal. Aceasta inseamna restabilirea ei cu consimtirea vointei. Dreptatea si pacea nu-i sunt impuse fara voia ei si nu-i raman exterioare, ci sunt asimilate launtric, asa cum un pamint uscat asimileaza umezeala din ploaie desi ploaia trebuie sa vie mereu de sus. “Hristos restabileste natura umana in conformitate cu ea insasi, spune Sfantul Maxim Marfurisitorul, devenind om, a pastrat liberul arbitru in impasibilitatea pacii cu natura”.

Tocmai prin armonizarea vointei cu firea se realizeaza impacarea omului cu Dumnezeu. “Unindu-se astfel inclinarea voii cu ratiunea firii, se infaptuieste impacarea lui Dumnezeu cu firea”. Dar aceasta nu s-a putut realiza in noi decat dupa ce s-a realizat in Hristos, in care voia Sa omeneasca a fost voia ipostasului divin. Numai ipostasul divin prin asumarea naturii noastre umane a armonizat voia omeneasca cu firea omeneasca, armonizand-o in acelasi timp cu Dumnezeu, care nu vrea decat ceea ce e conform firii umane, care e singurul care vrea cu adevarat ceea ce e conform firii umane. Prin intrtupare, Fiul lui Dumnezeu restabileste in noi “maretia chipului dumnezeiesc”. “Cuvantul lui Dumnezeu, spune Sfantul Atanasie, a venit ca, fiind El insuai chipul, Tatalui, sa restaureze pe omul creat dupa chip”.

Pacea si dreptatea reala – in care se afla, inca prin intrupare Hristos ca om, cu Dumnezeu – devine prin unirea cu Hristos o pace si o dreptate reala si a celor ce cred in EI. Caci relatia in care s-a asezat Hristos ca om cu Tatal, mai bine-zis relatia in care se afla cu Tatal ca Omul – lisus, include in ea, la inceput potential, apoi tot mai actual, pe toti cei ce cred in Hristos. Sfantenia lui Hristos ca om e disponibila tuturor, e indreptata activ spre toti. Daca Sfantul In general inseamna omul pentru om, omul care e strain de orice egoism, cu atit mai mult Hristos, dat fiind ca umanitatea Lui, nefiind purtata de un ipostas uman ci de ipostasul divin, nu se poate inchide In ea insasi in mod individuatist, ci prin ipostasul divin care e Dumnezeul tuturor, se comunica tuturor, cu Sfantenia sau cu generozitatea ei desavirsita. “Eu ma Sfantesc pe mine pentru ei, ca si ei sa fie Sfanti intru adevar”. In unirea si relatia cu Hristos, a carui voie umana e voia curata a ipostasului divin, pot deveni si ceilalti Sfanti. Voia urmasilor Iui Adam a taiat unitatea intre acesti descendenti prin exercitiul ei arbitrar, egoist. In Hristos voia crestinului parasind acest exercitiu a devenit conforma nu numai cu voia lui Dumnezeu, ci si cu natura noastra, cu ceea ce favorizeaza cu adevarat viata noastra a tuturor. De aceea, cei uniti cu Hristos nu mai lucreaza peniru dezmembrarea umanitatii, ci pentru fratietatea intre toti.

Hristos Insusi, prin voia Sa omeneasca si prin cea divina, conduse de iubire, exercita – o influenta unificatoare asupra tuturor credinciosilor. “Caci nu era inchis in corp” spune Sfantul Atanasie. “Facandu-se cunoscut din corp prin fapte, nu era absent prin lucrarea Lui din toate celelalte”.

In Rasarit Intruparea Domnului este foarte importanta pentru unificarea Bisericii, rezulta pe de o parte din ipostasul divin in care este asumata natura Sa umana, pe de alta parte din invatatura despre energiile necreate. Ipostasul divin e deschis activ prin umanitatea sa, neinchisa intr-un ipostas uman supus limitelor create.

Umanitatea Cuvintului, ipostasiata in El, penetrata de energia Lui, este fundamentul invataturii despre indumnezeirea noastra, asa de scumpa Parintilor greci. “Leontie de Ierusalim trebuie inteles in cadrul gandirii Sfantului Chiril, cand vorbeste de un ipostas “comun” al lui Hristos: un ipostas care in loc de a fi un alt ipostas izolat si individualizat in sanul ansamblului de ipostase care constituie “natura” umana, este, dimpotriva, arhetipul ipostatic al intregii umanitati, in care e “recapitulata”, si nu numai un individ, si ca atare regaseste uniunea cu Dumnezeu. Aceasta nu e posibil decat daca umanitatea lui Hristos nu e aceea a unui “simplu” om , ci a unui ipostas nesupus limitelor create”. S-ar putea spune ca Hristos este ipostasul central, care leaga ipostasurile umane intre ele, intrucat le leaga de Sine,

Intruparea este o uimitoare chenoza a Fiului Iui Dumnezeu, care se face ipostasul afectelor ce inrobesc firea noastra si al limitelor ei inchise pentru ca sa elibereze firea noastra de primele si sa le desrhida pe ultimele. Dar e si o chenoza a omenescului care fiinteaza in Hristos nu intr-un ipostas propriu, autonom, ci in ipostasul divin, fiind daruita total lui Dumnezeu. Iar chenoza e semuul iubirii in asa fel ca fara chenoza nu se poate manifesta iubirea. Caci in iubire o persoana se uita pe sine, se daruieste celeilalte intr-o chenoza totala, dar tocmai prin aceasta iubirea se manifesta in deplinatatea ei. Din acest focar suprem al iubirii divine care a ridicat la treapta suprema si iubirea noastra si s-a facut disponibil noua tuturor, asezandu-se intre noi, iradiaza iubirea si ne prinde in miscarea ei.

Pe langa consideratiile de mai sus care pun in evidenta importanta intruparii pentru mantuirea in Hristos, mai mentionam urmatoarele motive: Daca n-am vedea decat crucea lui Hristos, nu si viata Lui paminteasca de Dumnezeu in trup, am fi lipsiti de invatatura lui Hristos si de pilda vietii, care nu numai ne reveleaza sensul crucii Lui, ci ne invata si ne da putere pentru o viata de ascultare de Durnnezeu, de puritate si de iubire activa si slujitoare fata de oameni.

Sfantul Atanasie a insistat mult asupra acestui fapt. El zice, de pilda, ca cei intorsi de la vederea lui Dumnezeu si avind ochii indreptati spre prapastie cautau pe Dumnezeu in devenire si in cele sensibile, facandu-si zei pe oamenii muritori si pe demoni. Iubitorul de oameni si Mantuitorul comun al tuturor, Cuvantul lui Dumnezeu, ia trup omenesc”. Dumnezeu vazand pe cel creat dupa chipul si asemanarea Sa ratacind, n-a voit sa-i piarda pe acestia care participau odata la chipul Sau, ci “sa innoiasca chipul Sau in ei”, ca prin el cei creati dupa chipul dumnezeiesc “sa-l poata cunoaste din nou… De aceea Cuvantul lui Dumnezeu a venit El insusi, ca, fiind chipul Tatalui, sa poata innoi pe cei facuti dupa chipul Sau”.

In general, prin viata Sa in trup pe pamint Fiul lui Dumnezeu pune in evidenta valoarea acestei vieti pentru dobandirea mantuirii, ne arata cum trebuie sa ne straduim inca pe pamant pentru o impacare adanca, plina de iubire, cu Dumnezeu si cu semenii nostri. Faptul ca Dumnezeu personal si ipostatic este deschis astfel existentei create pamantesti si accepta sa o traiasca pentru noi, dovedeste ca aceasta existenta e o realitate valoroasa chiar pentru El. Sfantul Atanasie, spune ca la inceput noi am fost creati printr-un decret al voii Lui. Dar dupa adurerea noastra la existenta, simtindu-se nevoia “sa fie vindecate nu cele ce nu sunt, ci cele existente, era firesc sa vina medicul si Mintuitorul in cele ce existau deja. Exista omul; de aceea s-a folosit de trupul omenesc ca om.

Cu dreptate s-a folosit Cuvantul de organul omenesc si s-a extins in toate”. El n-a voit sa ne treaca la viata vesnica nesocotind viata paminteasca. Trebuia sa o sfinteasca si pe aceasta, ca o conditie pentru viata vesnica. Pornind de la indemnul Sfantului Apostol Pavel de a spori in iubire pentru “a intelege care este si latimea si lungimea si adancimea si inaltimea si a cunoaste iubirea covarsitoare a lui Hristos”, Sfantul Atanasie zice : “pretutindeni s-a intins Cuvantul: si sus si jos, si in adancime si in latime. Sus in creatie, jos in intrupare, in adancime in iad, in latime in cosmos. Toate s-au umplut de cunostinta lui Dumnezeu. De eceea nu a savarsit jertfa indata ce a venit, dand trupul mortii si inviindu-l, facandu-se prin aceasta nevazut. Ci, Facandu-se vazut, a ramas asa in trup si savarsind fapte, si dand semne, pe care nu le-a “savarsit” nici un om, s-a facut cunoscut ca Dumnezeu – Cuvantul”. “A binevoit sa se faca vazut in trup, ca sa stramute pe oameni la sine ca om si sa atraga simtirile lor cazute, la sine si sa-i convinga pe aceia care il vedeau ca om, prin cele ce le facea, ca nu e numai om, ci si Dumnezeu”.

Fiul lui Dumnezeu nu dispretuieste viata omeneasca pe pamant ca netrebnica si fara rost, ci o adopta ca sa inceapa vindecarea sau Sfantirea omului in cursul ei.

Dar in toate cele trei directii Hristos a restabilit firea umana si mai mult prin moartea Sa pe cruce. Crucea lui Hristos reprezinta o noua treapta in opera de mantuire a noastra. Fara crucea lui Hristos mantuirea nu ar fi fost realizata. Prin moartea Sa, Hristos se daruieste Tatalui, nu numai printr-o viata exemplara, ci si prin renuntarea la viata insasi, dand Tatalui ca om totul, nemaitinand nirnic pentru Sine. Chenoza iubitoare ajunge la capatul ei.

Sfantul Chiril din Alexandria a dezvoltat, in opera inchinare in duh si adevar ideea Sfantului Apostol Pavel, ca omul nu pote intra la Tatal decat in stare de jertfa curata, dar ca noi nu suntem in stare sa aducem Tatalui o astfel de jertfa. De aceea Hristos ca om s-a adus Tatalui ca o asemenea jertfa curata. Insa nu pentru a oferi Tatalui un echivalent juridic, ci pentru ca sa ne imprime si noua puterea starii de jertfa prin unirea Lui cu noi si astfel sa putem intra cu El si noi la Tatal. De aceea noi avem aducerea la Tatal prin crucea lui Hristos, prin trupul Lui rastignit pe cruce. “Caci prin EL avem aducerea la Tatal, amandoi intr-un duh”.

Numai daca Hristos e in noi in starea de jertfa curata, sau daca noi suntem in El, cel aflator in stare de jertfa curata, avem si noi in El intrarea la Tatal. Si odata cu intrarea avem impacarea sau pacea intre noi si intre noi si Dumnezeu, spune Sfantul Apostol Pavel. Caci prin crucea lui Hristos ca suprema daruire a Lui ca om e amortita in noi in mod real dusmania.

Dar in acelasi timp in trupul Lui jertfit pe cruce, deci intr-o stare de suprema daruire sau chenoza iubitoare fata de Dumnezeu pentru noi, suntem impacati noi, creaturile Sale cele mai de pret, intre noi, dar si cu Dumnezeu. Jertfa aceasta atotcurata, ca ardere de tot adusa Tatalui, intru miros de buna mireasma, nu e decat daruirea totala Tatalui. Sfantul Chiril spune ca oriunde e pacat nu mai e jertfa curata. Jertfa e renuntarea la orice egoism, ca forma a pacatului. E predarea totala Tatalui. Si numai Hristos i-a putut aduce asemenea jertfa. El s-a adus Tatalui jertfa atotcurata pentru noi, cu scopul de a realiza in sine ca om aceasta stare de totala predare Tatalui, pentru ca ea sa ne atraga, asemenea unui magnet, si pe noi in aceasta stare a Lui, sau pentru ca El sa ia chip in noi in aceasta stare.

“E neindoielnic ca pacatul care este in noi e un lucru trist si rau mirositor. Prin Hristos viata (…) se transforma in bucurie. Credinta ii comunica buna mireasma. Prin El ne oferim lui Dumnezeu. Caci EL este Cel ce purifica pe pacatosi si spala spiritual pe cei ce se afla in necuratie… Prin Hristos ne oferim, prin El noi cei impuri indraznim sa ne apropiem,

Dar noi ne apropiem prin credinta si ne oferirn Tatalui ca buna mireasma numai cand incetam sa existam pentru noi insine, cand nu mai avem in noi decat pe Hristos ca buna mireasma spirituala”. Iar “buna mireasma sta in moartea lui Hristos”.

In acest sens murim si noi in Botez, dupa asemanarea mortii lui Hristos, mai bine-zis suntem saditi intru asemanarea mortii Lui si ne-am ingropat in moartea Lui.

Prin aceasta devenim drepti intru Hristos in fata Tatalui. Nu e o dreptate a orgoliului, ci a predarii noastre lui Dumnezeu. Caci numai in predarea totala se realizeaza unirea adevarata in iubire sau in dialogul iubirii.

Numai in aceasta predare in Hristos suntem impacati deplin cu Dumnezeu. Numai in aceasta stare de jertfa in Hristos, primim sfintenia de la Dumnezeu, care e una cu ridicarea peste orice egoism, ca radacina a pacatului. In aceasta sfintenie consta dreptatea pe care o dobandirn prin Hristos inaintea Tatalui. Dobandim aceasta sfintenie sau dreptate de la Tatal, caci intrand la El, prin Hristos, in starea de jertfa curata, ne ridicam la o comunicabilitate deplina cu Dumnezeu.

Intrucat numai in aceasta stare de predare totala in Hristos suntem impacati cu Dumnezeu, se poate spune ca impacarea cere jertfa, se realizeaza si se mentine prin jertfa, prin jertfirea existentei noastre pe care in starea de pacat sau de egoism vrem sa o mentinem ca bun pentru noi. Iar baza acestei jertfiri a noastre, izvorul puterii ei, sau izvorul acestei iubiri a noastre fata de Tatal care este totodata viata noastra cea adevarata, este jertfa lui Hristos, daruirea Sa atotcurata Tatalui din iubire fata de Tatal si fata de noi, din iubirea Sa ca om fata de Tatal pentru noi.

E neindoielnic ca in conceptia aceasta despre jertfa se implica viziunea ascetica a Sfantului Apostol Pavel si a Parintilor, dupa care trupul prin cadere a devenit sediul pacatului prin poftele ce se lucreaza prin el. Trupul acesta .trebuie sa moara, ca sa moara odata cu el si pacatul. Fara indoiala trupul lui Hristos nu era sediul poftelor, deci nici al pacatului. EL mortifica chiar afectele nepacatoase pe care le luase odata cu trupul. Dar a rastignit trupul pe cruce, pentru ca trupul rastignit sa fie izvor de mortificare pentru trupurile noastre.

Nicolae Cabasila zice: “Moartea aceasta, intrucat a fost moarte, omoara viata cea rea, iar intrucat este pedeapsa dezleaga vina pentru pacate, pe care o avem fiecare pentru faptele rele”. Aceasta este starea de dreptate pe care a dobandit-o Hristos pentru noi pe cruce, impacarea celor doua parti ale omului (spirit si trup) si, prin aceasta, impacarea cu Tatal si desfiintarea dusmaniei din el. Invatatura aceasta despre rastignire implica in ea trebuinta cuprinderii potentiale a tuturor trupurilor in trupul lui Hristos si trebuinta ca toti sa fie atrasi in starea de jertfa a lui Hristos. “Si a murit pentru toti, ca cei ce viaza sa nu mai vieze lorusi, ci Aceluia care pentru ei a murit si a inviat… Deci, daca este cineva in Hristos, este faptura noua”.

In acest sens, Hristos, desi nu mai moare in chip pamintesc, pastreaza permanent dispozitia de jertfa, de predare totala Tatalui, pentru ca sa ne atraga pe toti in ea. “Hristos s-a gandit sa pastreze pe trup marturia jerftei Sale si sa poarte pe el pururea urmele ranilor Sale dobandite in clipa rastignirii, vrand sa arate prin aceasta ca, chiar cand va veni a doua oara in lumina orbitoare, va ramne pentru robii Sai acelasi rastignit si impuns, ranile acestea tinindu-i loc de podoabe imparatesti”.

Intrucat moartea a intrat in lume prin pacat, iar Hristos n-a savarsit pacat, a primit moartea pentru pacatele noastre. Si prin moartea Lui a desfiintat in radacina lui pacatul sau egoismul si urmarea lui sau moartea, toti credinciosii putand sa scape de ele prin sadirea lor in moartea sau in jertfa lui Hristos.

Daca Sfantul Chiril. accentueaza directia spre Dumnezeu a jertfei, sau a mortii lui Hristos, cum vor face mai tarziu Anselm de Canterbury si Luther, Sfantul Atanasie, Sfantul Maxim Marturisitorul si alti Parinti scot in relief directia ei indreptata spre noi, puterea ei de vindecare si intarire a firii noastre, de biruire a mortii si pacatului. Avem la ei un fel de antropocentrism gratial (gandenhafter Anthropozentrismus). Dumnezeu nu se preocupa in marea sa iubire fata de noi, catusi de putin de Sine, ci numai de noi.

Intre aceste doua explicari ale mortii Domnului (teocentrica si antropocentrica) s-ar putea plasa explicarea Sfantului Grigorie de Nazianz, care constituie un fel de punte de trecere, sau de legatura intre celelalte doua. Respingand teoria rascumpararii de la diavol ca, si cea de la Dumnezeu, Sfantul Grigorie spune: “Nu este oare evident ca Tatal primeste jertfa nu pentru ca ar avea lipsa de ea, ci pentru ca prin iconomie trebuia ca omul sa fie sfintit prin omenitatea lui Hristos, trebuia ca insusi Dumnezeu sa ne cheme catre El prin Fiul Sau, care este mijlocitorul ce a implinit totul spre marirea Tatalui.

Dupa Sfantul Atanasie, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul si dupa alti Parinti, Subiectul cel fara de moarte accepta moartea in trupul Sau, ca sa o biruiasca. Moartea lui Hristos a fost prilejul incordarii biruitoare a firii umane, intarita de ipostasul divin, in lupta cu cel mai puternic dusman al firii. A fost prilejul supremei intariri a firii noastre, sau a spiritului in ea. “S-au petrecut amandoua minunile in acelasi act: moartea tuturor s-a infaptuit in trupul Domnului si moartea si stricaciunea (coruptia) au fost desfiintate din pricina Cuvantului coexistent”.

Crucea lui Hristos a fost astfel prilejul manifestarii iubirii si puterii lui Dumnezeu fata de omul supus mortii din pricina pacatului; prilejul desfiintarii mortii.

Parinti greci su scos in relief, in majoritatea lor, acest sens al mortii lui Hristos, ca sa lege strans moartea de inviere, ca si de intrupare. Intr-adevar, ei nu vorbesc niciodata de moartea lui Hristos fara sa o puna in legatura cu invierea si fara sa prezinte biruirea ei ca fapta a Cuvantului intrupat. Hristos accepta moartea pentru ca sa o biruiasca in inviere, iar aceasta are loc in baza faptului ca EL e Cuvantul lui Dumnezeu. Ei nu fac din moartea lui Hristos un eveniment mantuitor independent de inviere si de intrupare. De aceea daca intruparea este rodui iubirii divine fata de umanitatea cu care se uneste indisolubil si definitiv, iar aceasta iubire merge mai departe in moarte, scopul si rezultatul deplin al acestei iubiri se arata in inviere, care desavarseste pentru veci unirea Sa cu noi.

Hristos nu se intrupeaza si nu moare simplu pentru o conciliere externa cu noi si pentru a ne face drepti inaintea Lui, ci pentru a ne scapa de moartea vecinica, pentru a se uni deplin si pe veci cu noi, intr-o stare de pace cu El, care este starea celei mai depline uniri si iubiri intre El si noi, starea in care traim in unire cu El toata dreptatea si Sfantenia Lui.

Daca Tatal iubeste fata tuturor privind la fata Fiului Sau Intrupat, in fata lui Hristos cel rastignit si inviat, fata noastra a tuturor ii apare si mai demna de iubit, pentru ca prin cruce noi ne unim cu Dumnezeu intr-un act de suprema iubire fata de El, noi insine consimtind la aceasta suprema daruire; iar in starea de Inviere penetrarea umanitatii de Duhul lui Dumnezeu e desavarsita si pe veci asigurata. Toata iconomia lui Dumnezeu cu noi prin Fiul, are ca scop desavarsirea eshatologica a unirii lui Dumnezeu cu omenirea intreaga.

Hristos inviind ne ridica complet – suflet si trup – intr-o stare de dreptate, de unire cu Dumnezeu, de Sfintenie perfecta si eterna, care implica in acelasi timp starea de totala daruire fata de Tatal. Prin inaltare ni se impartaseste deplin si noua dreptatea lui Dumnezeu; slava Tatalui ni se impartaseste deplin si noua. Aceasta slava se manifesta desavarsit prin Hristos intrupat, odata cu slava desavarsita adusa de El si ca om lui Dumnezeu.

De aceasta pace, dreptate, sfintenie si slava eterna vor avea parte toti cei ce cred in El, iar de o arvuna a ei se impartasesc inca in cursul vietii pamantesti prin Duhul Iui Hristos. Caci din Hristos cel inviat si inaltat iradiaza neimpiedicat si cu imbelsugare Duhul Sfant, cum iradiaza caldura dintr-un corp incandescent. Starea de inviere si inaltare a lui Hristos reprezinta umplerea si penetrarea desavarsita a Lui ca om de Duhul si iradierea neimpiedicata a Duhului din El.

Trupul Lui nu mai e in nici un fel o limita intre El si cei ce cred in EL, ci a primit o putere de comunicare perfecta a dumnezeirii cu care e unit.

Hristos a cuprins in crucea Lui pe toti caci iubirea Lui iradia spre toti pe cruce si ea ne atrage de atunci pe toti spre starea Lui le daruire catre Dumnezeu si noi, de iubire chenotica fata de Dumnezeu si fata de noi si ne da puterea sa ne invingem pe noi insine, cu toate pornirile noastre egoiste.

Prin inviere Hristos imbina in Sine starea Celui ce s-a jertfit cu starea de inviere, de viata dumnezeiasca deplin manifestata in umanitatea Sa. Si comunica celor ce cred starea aceasta imbinata. Sfantul Apostol Pavel spune: “Noi totdeauna purtam in trup moartea Iui Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupurile noastre. Caci pururea noi cei vii suntem daii spre moarte, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor”.

Iar Sfantul Atanasie spune, la randul sau ca Hristos, pe care-l marturisim noi cei ce credem in EL “procura si da fiecaruia biruinta impotriva mortii, ajutand pe fiecare din cei ce au credinta in El si poarta semnul crucii, sa o slabeasca”. Prin Hristos avem puterea sa murim patimilor si poftelor egoiste, sa murim noua insine, dar si sa traim o viata noua, o viata biruitoare in noi, pornind din spiritul nostru, dar manifestandu-se si in trupul nostru. E o putere care simtim ca nu e de la noi, ci are o provenienta obiectiva, de dincolo de noi. Din Hristos cel inviat iradiaza cu putere maxima Duhul Lui, care ne da o arvuna a asemanarii cu moartea si invierea Lui, si in acelasi timp ne duce spre asemanarea deplina cu El.

Prin intruparea, prin moartea si prin invierea Sa, Cuvantul lui Dumnezeu cel intrupat se inalta treptat la o stare de iradiere tot mai mare a Duhului dumnezeiesc, prin care uneste cu Sine toate cele create care vor, dupa ce ele s-au despartit de El in mare masura si s-au imprastiat. Mantuirea in starea finala este, dupa Sfantul Apostol Pavel, readunarea tuturor in Hristos. Precum pacatul consta in egoismul, care desparte pe oameni de Dumnezeu si intreolalta, mantuirea consta in depasirea egoismului, in iubirea tuturor intreolalta si in unirea cu Dumnezeu.

Intre invierea lui Hristos si invierea noastra se intinde intervalul lucrarii lui Hristos de a ne aduna pe toti in EL in chip desavarsit si al straduintelor noastre in aceasta directie, stimulate si sustinute de lucrarea Lui. Aceasta lucrare a lui Hristos se indreapta si se exercita intr-un fel sau altul, mai mult sau mai putin sensibil si vadit, in toti. Ea lupta cu egoismul din toti, dar nu-i scoate din el fara consimtirea lor. Lupta pentru ciatigarea consimtirii si colaborarii lor in acest scop.

Fundamentul si izvorul de putere pentru aceasta readunare a celor ce cred a fost pus de Hristos in Sine prin intruparea, moartea, invierea si inaltarea Sa si prin trimiterea Duhului Sau cel Sfant, care lucreaza ascuns in lume si in mod vadit. constiintelor, in Biserica. De atunci Duhul lui Hristos ni se comunica continuu ca puterea unificatoare a lui Hiristos. Din partea Sa, “Logosul, prin care si In care au fost create toate la ineeput, reorienteaza si reintegreaza, asumind-o, creatia intreaga, care abandonase miscarea pe care i-a imprimat-o Dumnezeu”.

Dezbinarile aparute in creatie, prin dezintegrarea si separarea elementelor destinate sa compuna creatia fara sa se separe, sunt depasite in Hristos si forma unitatii realizate in EL exercita o putere unificatoare in toata creatia. “In Hristos, zice, Apostolul, nu mai e nici barbat, nici femeie”. Prin moartea si invierea Sa a desfiintat separarea ce a aparut, dupa cadere, intre paradis si univers, deschizand tuturor accesul la Paradisul interzis, revenind El insusi pe pamint dupa inviere si aratand ca in EL, paradisul si universul sunt una. Prin inaltare, EL uneste cerul cu pamantul, inaltand corpul Sau pe care si l-a asumat, conatural si consubstantial cu al nostru. Ridicandu-se cu sufletul si cu corpul peste cetele ingeresti, El a restaurat unitatea intre lumea sensibila si inteligibila si a asigurat armonia intregii creatii.

Toate le uneste prin intruparea, moartea, invierea si inaltarea Sa si prin trimiterea si lucrarea Duhului Sau cel Sfant. Prin intrupare le uneste, asa-zicand, ontologic. Prin moarte curata tot cosmosul ne curata mai ales pe noi, cistigandu-ne voia pentru o lucrare unificatoare. Prin inviere, umple toate de sensul ultim al stradaniei de unificare, le umple toate de lumina.

Dar unirea cea mai esentiala pe care o urmareste Hristos si care contribuie decisiv la unificarea tuturor credinciosilor este unirea noastra cu Dumnezeu, pentru care noi am fost creati la inceput, odata cu unificarea noastra intreolalta.

Pentru unirea noastra, a fapturilor Sale, le uneste Hristos pe toate in fundamentul lor si prin unirea aceasta actualizeaza unirea tuturor. Sfantul Atanasie spune: “A venit Domnul ca sa surpe pe diavolul, sa curateasca aerul si sa ne deschida drumul la ceruri trecand prin catapeteasma, adica prin trupul Sau”, cum zice Apostolul. Iar drumul spre cer ni 1-a deschis zicand: “Ridicati, stapinitori, portile voastre, ridicati-va porti vesnice”. Caci nu Cuvantul avea trebuinta de deschiderea portilor; EL era Domnul tuturor. Nici nu era ceva inchis Facatorului ci noi avem trebuinta; noi pe care ne-a urcat prin trupul Sau propriu. Caci precum pentru toti 1-a dat pe acesta mortii; asa a deschis prin el tuturor urcusul spre cer”.

Vedem din nou cat de strans leaga Sfantul Atanasie moartea de inviere. Trupul trebuia sa moara ca sa invieze si ca astfel prin trupul Lui inviat, transfigurat sa ajungem toti cu trupurile la transfigurare, la cer. Sfantul Atanasie spune ca Mintuitorul n-a venit sa primeasca moartea Sa, ci pe a noastra: “Nu prin propria moarte (pe care n-a avut-o, fiind viata) a depus corpul, ci a primit-o pe cea a oamenilor, ca pe a acestora venita in trupul Sau sa o nirniceasca”.

Atrasi prin trupul jertfit si inviat al Domnului in unirea cu Dumnezeu, noi, faptura mainilor Sale, suntem atrasi si in unirea intreolalta.

Forta de atractie a lui Hristos este iubirea Lui. Ea s-a manifestat in actul intruparii si in modalitatea vietii Lui pamantesti; s-a manifestat cu si mai multa eficacitate in modalitatea jertfirii Lui.

Iubirea aceasta isi gaseste izvorul in ratiunea divina si in vointa divina si e singura in care si prin care se armonizeaza toate.”Din iubire Hristos si-a dat sangele Sau pentru noi, sufletul Sau pentru sufletele noastre. Iisus i-a pus pe oameni sub protectia ingerilor; El insusi S-a facut om pentru a purifica oamenii si El inusi a lucrat foarte mult si a suferit mult ca sa stearga pacatele noastre.”

Unirea finala a tuturor in Dumnezeu spre care vrea sa ne conduca Hristos, potrivit citatelor Efes. I, 14; Col, l, 1a – 20, echivaleaza cu Imparatia lui Dumnezeu, Imparatia iubirii; aceasta este scopul intregii opere de mintuire a Lui. Opera de mantuire a lui Hristos nu se poate concepe fara acest scop eshatologic.

Omul isi gaseste unitatea sa si cu ceilalti oameni, pierduta prin pacat, dar in si prin Hristos, intrupat pentru a reunifica din interior pe om.

Capitolul VI

Concluzii:

Problema impacarii este foarte vasta. De-a lungul lucrarii am incercat sa fixez punctul de vedere ortodox cu privire la ideea de impacare prin sistematizarea si imbinarea diferitelor conceptii ale Apostolilor si Sfintilor Parinti .

In capitolul I “ Invatatura despre impacare ca problema actuala “ am aratat ca impacarea a fost tema mai multor referate in cadrul Dialogului Teologic “ Arnoldsham III “(3 – 8 martie 1968) si in cadrul altor adunari C.E.B.

Cuprinzand teme precum “Esenta impacarii si temeiul ei biblic”, “Impacarea prin Hristos si pacea pe pamant “, “Infaptuirea impacarii in viata si activitatea Bisericii”, “Impacarea prin Hristos dupa Noul Testament”, ”Problema dogmatica a invataturii despre impacare “ si “Manifestarea impacarii in actiunile Bisericii”referatele devin studii aprofundate, sistematic organizate si amanuntit expuse, de aceea m-am marginit doar a le semnala.

De asemeni,am specificat faptul ca astazi Bisericile concep lucrarea de impacare ca de innoire atat in proceduri cat si in structuri care nu afecteaza fiinta Bisericii in Hristos.Intalnirile crestine sunt din ce in ce mai dese, ceea ce dovedeste ca impacarea are diversi “lucratori “, care ii inteleg corect mesajul.Biserica este “aria specifica a actualizarii impacarii lui Hristos, unde are loc impartasirea de ea si credinta noastra in viata cea noua pana la statura plinatatii si desavarsirii lui Hristos.

Capitolul II intitulat “Notiunea de impacare” prezinta o definitie a “impacarii”, analiza termenului , densitatea utizarii acestuia in Noul Testament si sensul lui. Notiunea de impacare presupune existenta unei stari anterioare armonie, aparitia restauratoare a pacii compromise si punerea la contributie a acestor modalitati spre a realiza impacarea acolo unde aceasta este necesara.Unele manuale teologice folosesc termenul de “rascumparare”.

Termenul precizeaza ca impacarea s-a realizat printr-un raport normal intre noi si Dumnezeu, printr-un raport de pace intre Dumnezeu ca persoana, printr-o actiune infaptuita de Dumnezeu cel personal in Hristos.

In continuarea lucrarii “Impacarea prin Iisus Hristos dupa N.T.” cu cele trei subcapitole trateaza necesitatea eliberarii din robia pacatului, in Hristos,care ne-a eliberat din legaturi, din vina, din moarte si din puterea diavolului. Daca pacatul neascultarii, care s-a transformat in ura si insulta fata de Dumnezeu a generat moartea, Iisus Hristos s-a facut ascultator fata de Dumnezeu pana la moarte si restabilind toata cinstea si slava pe care omul se cuvenea sa o dea lui Dumnezeu si impacandu-I in Sine pe ei.

Comentand intelesul textului din Ioan, Curatirea prin cuvant si alte texte pauline privitoare la impacare am evidentiat faptul ca Sfintii Apostoli au fost beneficiarii de prim rang al impacarii.

“Infaptuirea impacarii in viata si activitatea Bisericii”este dedicata ideilor de impacare slujble ortodoxe, indreptate spre sentimentul de pocainta si chemare la comuniunea cu Dumnezeu, la fiecare slujba, in toate ecteniile intalnindu-se cuvinte de pace cu Dumnezeu si psalmi ce cheama la pocainta.

In impacare participa toate persoanele Sintei Treimi. Desi Duhul “sufla unde voieste, cea mai desavarsita impacare se infaptuieste in sanul Bisericii in multe laturi ale vietii ei, actualizandu-se in slujbele ortodoxe.

Nu numai prin Biserica se poate ajunge la impacare, ci si prin Taine.Prin toate Sfintele Taine, dar in mod special prin Botez si Euharistie, Hristos se salasluieste in mod real in persoana credinciosului, ”odihnindu-se” in el, ca intr-o “biserica”.Prin Sfanta E uharistie fiecare din noi este rascumparat, impacat cu Dumnezeu si sfintit numai daca uneste jertfa sa duhovniceasca cu jerfa Domnului.

Ultimul capitol “Problema dogmatica a invataturii despre impacare este consacrat ideii ca toata viata pamanteasca a Domnului Iisus Hristos reprezinta prin sine slujirea impacarii intre Dumnezeu si om: moartea pe cruce a Mantuitorului a fost doar apoteoza neincetatei infaptuiri a mantuirii omenirii care s-a inceput din momentul intruparii Fiului lui Dumnezeu.

Rascumpararea slujeste impacarii cu Dumnezeu. Rezultatul actului rascumpararii infaptuit de Hristos este coborarea lui Dumnezeu spre om, incetarea vrajbei si inceputul impacarii omului cu Dumnezeu.Numai daca Hristos e in noi in stare de jertfa curata, sau daca noi suntem in El, avem si noi prin El intrarea la Tatal si odata cu intarea avem si impacare cu noi si intre noi si Dumnezeu.

Viata noastra este cuprinsa cu Hristos in Dumnezeu. De aceea, datoria tuturor crestinilor este de a tinde spre faurirea adevaratei lumi, a fi facatori de pace, purtatori ai duhului dragostei in Hristos, cautatori ai Imparatiei lui Dumnezeu.

Desi a fost inzestrat de Dumnezeu cu un fundament spiritual si cu o structura comunitara prin care se poate realiza ca persoana, dupa chipul si din puterea Logosului intrupat dumnezeiesc, omul refuza sa se angajeze pe calea comuniunii, singura care-l poate duce spre Dumnezeu si spre semenii sai.

Prin ascultarea totala si ca om de Tatal, materializata in Jertfa Sa, Fiul lui Dumnezeu restaureaza comuniunea desavarsita cu Dumnezeu, deoarece firea sa omeneasca, deplin indumnezeita, devine izvor nesfarsit de viata si comuniune intre oameni si intre acestia si Dumnezeu.

Pacatul dezbinarii si anti-unitatii este biruit de Logosul intrupat prin Jertfa unificatoare , care inaugureaza imparatia lui Dumnezeu, a comuniunii tuturor cu Dumnezeu, a supremei comuniuni.

Traim intr-o lume in care desi au disparut distantele fizice dintre oameni au sporit distantele dintre inimi.Credinta adevarata nu inseamna izolare, ci comuniunea omului cu Dumnezeu si a intregii creatii in Hristos.

Bibliografie

I.Autori patristici si postpatristici

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe.

Sfantul Chiril al Alexandriei, Inchinarea si slujirea in Duh si in adevar, traducere de Pr. Prof. D. Staniloae, in “P. S. B.”, 38, Bucuresti, 1991.

Sfantul Grigore de Nyssa, Scrieri, partea I , in “P. S. B”., 29, Despre viata lui Moise, Talcuire amanuntita la Cantarea Cantarilor, Despre fericiri si Despre rugaciunea domneasca, traducere de Pr. Prof. Dumitru Staniloae si Pr. Ioan Buga;Ed. Institutului Biblic si de Misiune al B. O. R., Bucuresti, 1982.

Sfantul Ioan Hrisostom, Cele sapte cuvantari tinute spre lauda Sfantului Apostol Pavel, Migne, P. G., col. 473-514.Traducere in limba romana de Pr. Matei Paslaru, in “B.O.R.”, nr. 11-12, 1971, pp 1211- 1223.

Sfantul Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, in “Filocalia romaneasca” .Traducere, introducere si note de Pr. Prof. dr. Staniloae, Vol. III, Sibiu, 1948.

II. Lucrari Generale si Speciale

Buchiu, Pr. Prof. Dr. Stefan, Intrupare si unitate, teza de doctorat, realizata sub conducerea stiintifica a Pr. Prof. Dumitru Popescu, Bucuresti 1992.

Cabasila, Nicolae, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii si Despre viata in Hristos. Traducere, studiu introductiv si note de: Pr. Prof. Dr. Ene Braniste si Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucuresti, 1989.

Chitescu, Prof. Nicolae, Rascumpararea in Sfanta Scriptura si in scrierile Sf. Parinti, Bucuresti, 1937.

Evdokimov, Paul, Prezenta Duhului Sfant in Traditia Ortodoxa, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1995,

Lossky, Vladimir, Dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, Bucuresti, 1998

Idem, Introducere in Teologia Ortodoxa.In romaneste de Lidia si Prof. Dr. Remus Rus, Bucuresti, 1993.

Idem, Redemption et deification,in vol. Image et resemblance, Paris, 1953.

Idem, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit, Traducere din limba franceza de Pr. Vasile Raduca, Editura Bonifaciu, 1998

Meyendorff, John, Hristos in gandirea crestina rasariteana. Traducre din limba engleza de Pr. Prof. Nicolai Buga, Bucuresti, 1997.

Idem, Teologia bizantina. Tendinte istorice si teme doctrinaire. Traducere din limba engleza de Pr. Prof. Dr. Alexandru I. Stan, Bucuresti, 1996.

Mihalcescu, I., Dogma soteriologica, Bucuresti, 1926.

Mladin, Dr. h.c.Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morala. Sibiu, 1969.

Panayotis, Nelas, Omul – animal indumnezeit, Editura Deisis, Sibiu 1999.

Popesu Dumitru, Ortodoxie si contemporaneitate, Bucuresti, 1996.

Sandu, Pr. Prof. Stefan, Istoria dogmelor, Vol. I. Istoria dogmelor din epoca postapostolica pana la Sf. Ioan Damaschin, Bucuresti, 2002.

Staniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol.2, Bucuresti, 1978.

Sterea, Pr.Conf. Dr.Tache, Dumnezeu, omul si creatia in Teologia Ortodoxa si preocuparile ecumenismului contemporan, teza de doctorat realizata sub conducerea stiintifica a Pr. Prof. Dumitru Popescu, Bucuresti, 1997.

Idem, Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant, Editura Deisis, Sibiu, 1995.

III. Studii si articole speciale

Bria, Pr. Prof. Ion, Eclesiologia comuniunii, in “Studii Teologice”, nr. 9-10.

Idem, Introducere in eclesiologia ortodoxa, in “Studii Teologice”, XXXVIII (1976). nr. 7-10.

Idem, Biserica si Liturghia, in “Ortodoxia”, XXXIV,1982, nr.4.

Chitescu, Prof. Nicolae, Intrupare si Rascumparare in Biserica Ortodoxa si in cea Romano-Catolica,in “Ortodoxia”, 1956, nr.4, pp. 538-577.

Chisca, Dr. Gheorghe, Ideea de comuniune, in “Ortodoxia”,1969, nr.3.

Ica, Pr. Prof. Ioan, Impacarea – componenta a mantuirii, in “Mitropolia Ardealului “, XXX, 1985,nr. 11-12., pp. 719-732.

Ignatescu, Pr.Vasile, Principiul comuniunii in Ortodoxie, in “Ortodoxia”, VII (1956),nr. 3.

Marcu, Grigore, Profilul neotestamentar al teologiei impacarii in desfasurarile lui actuale, in Mitropolia Ardealului”, XVIII, 1973, nr. 1-2.

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Sfanta Liturghie ca icoana a imparatiei lui Dumnezeu si insemnatatea ei in viata religios-morala a crestinului ortodox, in “Ortodoxia”, XXXIV, 1982, nr.1.

Nikitin, Ieromonahul Augustin, Invatatura ortodoxa despre impacarea omului cu Dumnezeu, in “Bogoslovskie trudi”, vol. XVIII, Moscova 1978, p. 188-222.Recenzie in “Ortodoxia”, 1980, nr. 1, pp.181-184.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Aspectul comunitar-sobornicesc al mantuirii, in “Ortodoxia”, XXXVIII (1976), nr. 1.

Idem, Sfintele Taine in viata Bisericii, in “Studii Teologice”, XXXV (1983), nr. 9-10.

Idem, Mantuirea, a doua creatie a lumii, in “Ortodoxia”, XXXVIII (1986) , nr.2.

Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biserica in sens de locas si de larga comuniune in Hristos, in “Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 3.

Idem, Invatatura ortodoxa despre mantuire si concluziile ce rezulta din ea pentru slujirea crestina in lume, in “Ortodoxia”, XXIV, 1972, nr. 2.

Idem, Sfanta Treime, creatoarea, mantuirea si tinta vesnica a tuturor credinciosilor, in “Ortodoxia”, XXXVIII, 1986, nr. 2.

Tezele dialogului teologic “Arnoldshain III”, in “Mitropolia Olteniei”, XIX, 1967, nr. 7-8, pp.629-642.