. Preot Profesor Doctor Constantin Galeriu.specificul Comunicarii In Activitatea Omiletica Si Misi
„Omul se realizează prin trei dimensiuni:
prin propria lui zidire după chipul lui Dumnezeu,
prin operele lui,
prin urmașii lui: fii sau ucenici. ”
Părintele Galeriu.
ABREVIERI
G.B. – Glasul Bisericii
M.A. – Mitropolia Ardealului
M.B. – Mitropolia Banatului
M.M.S. – Mitropolia Moldovei și Sucevei
O. – Ortodoxia
S.T. – Studii Telogice
T.R. – Telegraful Român
V.O. – Vestitorul Ortodoxiei
PLANUL LUCRĂRII
CUVÂNT INTRODUCTIV
Motivele temei alese
CAPITOLUL I.
VIAȚA ȘI ACTIVITATEA PR. PROF. DR. CONSTANTIN GALERIU
I. 1. Retrospectivă biografică
I. 1. 1. Rolul familiei în călăuzirea tânărului Constantin
I. 1. 2. Studiile medii și universitare teologice
I. 1. 3. Începutul și activitatea pastorală
I. 1. 4. Zelul misionar în fața regimului restrictiv
I. 1. 5. Profesorul Constantin Galeriu (1973-2003)
I. 2. Opera teologică-generalități
I.2.1.Opera omiletică
CAPITOLUL II.
COMUNICAREA ȘI EDUCAȚIA ÎN PREOCUPĂRILE PR. PROF. DR. CONSTANTIN GALERIU
II.1. Funcția taumaturgică a Cuvântului
II.2. Mărturie și argumentare
II.3. Comunicarea mimico-gestuală. Exemplificări.
CAPITOLUL III.
VALORIZAREA COMUNICĂRII ÎN EXPUNEREA ÎNVĂȚĂTURII CREȘTINE
III.1. Receptarea predicatorului:
III.1.1. în viața enoriașilor
III.1.2. în memoria oamenilor de cultură
III.1.3. în conștiința slujitorilor Bisericii
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CURRICULUM VITAE
DECLARAȚIE
CUVÂNT INTRODUCTIV
Motivele temei alese
Părintele Galeriu este unul dintre cei mai cunoscuți preoți pe care Biserica i-a dăruit neamului românesc. „E greu de exprimat în cuvinte valoarea acestui preot, acestui gânditor și talentat scriitor, cunoscut astăzi nu numai în țara noastră sau numai în câmpul Teologiei ci și în întreaga creștinătate”, cu adevărat minunate și pline de adevăr sunt aceste cuvinte ale Prea Fericitului Părinte Teoctist referitoare la personalitatea Părintelui Galeriu, dacă ne gândim la ceea ce a însemnat el pentru întreaga teologie ortodoxă românească.
Preot și Profesor la măsura cea mai înaltă pe care o pot defini acești termeni, Părintele Galeriu a fost un slujitor neobosit al Cuvântului revelat al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Lucrarea de față are în centrul ei personalitatea Părintelui Profesor Constantin Galeriu și se dorește a fi un smerit omagiu adus întregii sale activități pastoral-misionare. Părintele va rămâne în conștiința contemporanilor și neamului nostru românesc după cum spunea Prea Sfințitul Casian Episcop al Dunării de Jos, „un apostol al Românilor”. Predica Părintelui, în întreaga sa activitate pastorală și mai ales după Revoluția din 1989, a fost torențială și cuceritoare, iar prin mijloacele moderne de comunicare a reușit parcă să transforme aproape toată țara în propriul său teritoriu de pastorație.
Această lucrare nu este nici prima și cu siguranță nu va fi nici ultima închinată personalității lui, și se dorește a fi o contribuție la studiul operei sale omiletice. Aspectul vizat este cel al comunicării. Comunicarea este un atribut și un dar fundamental al existenței în general și al ființei umane în special. Întreaga creație, fiind opera lui Dumnezeu cel în Treime, revelează, deci comunică Înțelepciunea și iubirea Creatorului ei: „Din toți pomii raiului poți să mănânci ” (Fac. 2, 16), însemna pentru Sfântul Ioan Damaschin – Părintele Galeriu făcea adesea această referire – „urcă-te la Mine prin toate făpturile, cunoaște-mă pe Mine singurul, Adevăratul Dumnezeu”.
Așadar, comunicarea, în sensul și realitatea ei cea mai adâncă, este dar și revelație a Adevărului necreeat, dumnezeiesc. Ea este jertfă. Ea este creatoare. Ea îndimnezeiește. Diavolul este cel ce a pervertit sensul comunicării prin înșelăciune. Folosindu-se de cele create de Dumnezeu, a căutat și caută să le distrugă. Dacă Adam s-a lăsat înșelat, Mântuitorul, „Învățătorul nostru suprem”, așează lucrurile în normalitatea lor: „Nu numai cu pâine va trâi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4, 4).
Prin urmare, preotul, ca învățător, estze chemat să reinterpreteze în Duhul lui Dumnezeu lumea, creația, adică să descopere și să împărtășească adevărul lucrurilor celor păstoriți ai săi. Este ceea ce a realizat Sfântul
Sfântul Ioan, Apostolul iubirii, în prima sa epistolă, dă o definiție a comunicării: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții, – Și viața s-a arătat și am văzut-o și vă mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă- Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos. ” (I Ioan 1, 1-2)
Cuvântul vieții, Iisus Hristos, a fost mesajul central al predicii Părintelui care a căutat „cu timp și fără timp” să împărtășească, să comunice tuturor credincioșilor acest Cuvânt.
Comunicarea sau cuminecarea Cuvântului – această apropiere o făcea adesea Părintele Galeriu – este o datorie sacră a slujitorului Bisericii, iar în împlinirea ei este întotdeauna importantă evidențierea exemplului, cercetarea modului în care a împlinit-o cei mai vrednici dintre înaintașii noștrii. Modelul absolut este fără îndoială Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este, după cum mărturisea și Părintele, „Învățătorul nostru suprem”. Lui i-au urmat Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan „cel cu gura de aur” și toții marii predicatori și propovăduitori creștini. Comunicarea este un dat fundamental al ființei umane și scopul acestei comunicări este unirea tuturor credincioșilor în Duhul comuniunii, încorporarea treptată prin credință și cunoaștere în Iisus Hrisos Cel înviat, o înduhovnicire a sensului vieții noastre.
Urmaș vrednic al acestora, Părintele Galeriu este la rândul său un model, care din voia lui Dumnezeu, s-a arătat în acest moment al istoriei pe deoparte pentru a fi urmat, iar pe de altă parte spre a se vădi adevărul.
Lucrarea este structurată în trei capitole. În primul capitol intitulat Viața și activitatea Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, se încearcă o retrospectivă bio-bibliografică, în care se vor arăta pe cât posibil evenimentele cele mai importante din viața Părintelui Galeriu, începând cu leagănul părintesc și amprenta pusă de familie în formarea lui, continuând cu întreaga activitate pastorală și dificultățile întâmpinate mai ales în perioada comunismului. În încheierea primului capitol, se va face o trecere în revistă a activității științifice de cercetare, enumerând opera teologică și omiletică a Părintelui.
În capitolul al doilea intitulat: Comunicarea și educația în preocupările Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, se va insista asupra importanței cuvântului, ca mijloc de comunicare a dreptei credințe, și a felului cum Părintele a mărturisit Cuvântul revelat. Apoi se va scoate în evidență conștiința mărturisirii, comunicării acestui Cuvânt revelat, și modul cum Părintele folosea adesea în predicile sale mărturii și argumentări atât din Sfânta Scriptură cât și din Sfânta Tradiție. La finele capitolului, am arătat importanța comunicării gestulale, pe care Părintele o stăpânea foarte bine.
Cel de-al treilea și de altfel ultimul capitol, intitulat Valorizarea comunicării în expunerea învățăturii creștine, se dorește o mărturie a faptului că Părintele Galeriu a rămas viu în inimile credincioșilor, a oamenilor de cultură, și mai ales în conștiința slujitorilor Bisericii, pentru că Părintele „s-a făcut tuturor toate” și a reușit să le câștige inimile.
Pentru realizarea în bune condiții a acestei lucrări s-a folosit ca material bibliografic lucrări ale unor valoroși profesori de teologie, dar mai ales câteva din lucrările de referință ale Părintelui Galeriu. De o contribuție majoră au mărturiile din partea membrilor familiei Galeriu, în special a Părintelui Diacon Cristian Galeriu, care ne-a pus la dispoziție o serie de materiale inedite spre cercetare, cărora le mulțumim.
De asemenea, mulțumim Prea Cucernicului Părinte Profesor Doctor Vasile Gordon, care ne-a sprijinit în demersul abordării acestei lucrări și care a știut să ne coordoneze cu desăvârșit tact pedagogic și duhovnicesc, dându-ne totodată posibilitatea libertății depline de exprimare a propriei viziuni asupra lucrării.
Mulțumim de asemenea tuturor acelora care ne-au oferit sprijinul într-un fel sau altul la alcătuirea prezentei lucrări.
CAPITOLUL I
VIAȚA ȘI ACTIVITATEA PR. PROF. DR. CONSTANTIN GALERIU
I.1. RETROSPECTIVĂ BIOGRAFICĂ
I.1.1. Rolul familiei în călăuzirea tânărului Constantin
Bucuria prilejuită de praznicul „Intrării Maicii Domnului în Biserică”, a fost cu mult mai mare în familia lui Nicolae și Elisabeta Galeri, deoarece li s-a născut cel de-al cincilea și ultimul copil al lor, pe nume Costache. Tatăl i-a dat acest nume în amintirea fratelui său mai mic care a murit la o vârstă fragedă: „Cinci copii și unul s-a săvârșit prematur. De ce ? Vasăzică, tata s-a căsătorit în ‘903 cu mama. Au avut un baiat, Gheorghe (care s-a săvârșit din viață la 81 de ani, prin, ’86). Pe urmă s-a născut un copil și…A! Fratele tatii, pe care îl dăduseră la gimnaziu la Bacău, s-a îmbolnăvit: îi cădea părul, nu știu ce s-o fi întămplat. Costache îl chema. Tata a plâns mult după el – n-a fost pizmaș, n-avea invidie tata. Primului copil i-a dat numele tatălui lui. Celui de–al doilea i-a dat numele Costache, în 1907. A avut o afecțiune și a murit. M-am născut eu, al cincilea, ca băiat, și tot Costache mi-a dat numele. Atât de mult a ținut el la fratele lui, bietul tata” .
Așadar, a văzut lumina zilei pe plai moldav, pe malul Siretului, la data de 21 noiembrie 1918, în comuna Răcătău-Razeși (astăzi comuna Horgești județul Bacău), iar părinții lui erau simpli „tărani mijlocași” .
Pentru neamul românesc, anul 1918 este unul binecuvântat de Dumnezeu, deoarece ruga a milioane de oameni a fost împlinită, înfăptuindu-se prin Marea Unire de la 1 Decembrie – Romania Mare. Astfel: „De un leat cu Romania implinită în hotarele ei firești, Părintele Galeriu a fost trimis s-o cheme, cu glas mare, din pustia acestui veac, la cealaltă împlinire, mai presus de hotarele firii: împlinirea în Duh”. Despre familia Părintelui se știe că era originară din: „nordul Moldovei, dar când Bucovina a fost rapită în 1775 unul din vlăstarii familiei a coborât încoace, în partea liberă a țării și a diseminat, a răsărit, aicea, familia Galeri.”
Cât privește proveniența numelui de familie și originea lui, Părintele mărturisește: „Fără<u>.Originar este Galeri. Galeri este italian, cred. Se bănuiește că e de pe timpul lui Ștefan cel Mare, care facea negoț cu genovezii – unii dintre cei care trăgeau la galere, întelegeți? Au rămas pe aici și Stefan cel Mare i-a improprietărit încât erau împroprietăriți de atuncea – răzeși […] Galeri, deci, cred că de acolo vine” .
Alții merg mai departe în ceea ce privește originea numelui făcând legatura cu împăratul Galeriu, a cărui mamă era din Romania: „Unii mai fac legatura și cu împăratul Galeriu, a cărui mamă era, într-adevăr, tot din Romania, din vechile noastre ținuturi. […] Deci Galeri sau Galeriu, in tot cazul, e de origine latină și ca sânge, și ca nume.”
Bunicul Părintelui, pe nume Gheorghe, a învățat carte, fiind ales și primar la sfârșitul domniei lui Cuza și începutul domniei lui Carol. Acesta a avut doi băieți: Costache și Nicolae (tatăl părintelui Galeriu, născut în 1876). Atât tatăl cât și mama Părintelui, cu toate ca erau țărani mijlocași, i-au oferit o educație aleasă, punând în sufletul lui sămânța unei credințe neclintite și curată: „Și, bietul tata, v-am spus, era de o puritate sufletească excepțională – dacă el de mic, va să zică, muncea atât de mult, ere, întelegeți? Au rămas pe aici și Stefan cel Mare i-a improprietărit încât erau împroprietăriți de atuncea – răzeși […] Galeri, deci, cred că de acolo vine” .
Alții merg mai departe în ceea ce privește originea numelui făcând legatura cu împăratul Galeriu, a cărui mamă era din Romania: „Unii mai fac legatura și cu împăratul Galeriu, a cărui mamă era, într-adevăr, tot din Romania, din vechile noastre ținuturi. […] Deci Galeri sau Galeriu, in tot cazul, e de origine latină și ca sânge, și ca nume.”
Bunicul Părintelui, pe nume Gheorghe, a învățat carte, fiind ales și primar la sfârșitul domniei lui Cuza și începutul domniei lui Carol. Acesta a avut doi băieți: Costache și Nicolae (tatăl părintelui Galeriu, născut în 1876). Atât tatăl cât și mama Părintelui, cu toate ca erau țărani mijlocași, i-au oferit o educație aleasă, punând în sufletul lui sămânța unei credințe neclintite și curată: „Și, bietul tata, v-am spus, era de o puritate sufletească excepțională – dacă el de mic, va să zică, muncea atât de mult, și apoi când m-am născut eu și începusem, mărișor, să înțeleg viața, nu știam când se culcă sau când se scoală. El venea târziu, după ce eu adormeam, și era plecat de mult când eu mă sculam. […] Deși fără carte, la armată a învățat să scrie, să se iscălească, să socoteascaă, să citească, dar de la el am învățat și eu <<Tatăl nostru>> și <<Crezul>> și <<Miluiește-mă Dumnezeule>>. […] Avea o credință nativă, spontană, nu avea frică de moarte ci numai de Dumnezeu, îi era teamă să nu facă rău și căuta totdeauna să împlinească voia Lui Dumnezeu. ”
Mama părintelui Galeriu s-a născut în anul 1881 și a trăit aproape 90 ani fără câteva luni, fiind o femeie simplă : „ Mama învățase cinci clase primare – pe abecedarul lui Creangă. S-a născut în 1881 și era meșteră la povești, poveștile lui Creangă. Seara, cum e iarna cu nopțile lungi (eu sunt băcăuan), aveam de lucru – fie scărmănam la lână, toamna <<dezghiocam>> la nuci, și alte lucruri. Si mama spunea povesti. După ce termina, <<mamă, spune că adormim>>. Și-apoi mai inventa. De la ea am moștenit oleacă de dar al cuvânului.”
Vedem așadar „amprenta” lăsată de viața părinților în formarea tânărului Constantin. Darul cuvântului moștenit de la mama lui, s-a văzut peste ani și ani când tânărul Constantin, mai tarziu Părintele Galeriu a devenit „un predicator de excepție, recunoscut ca atare nu numai de enoriași, între care se numără și intelectuali de marcă ai Bucureștiului ,ci și studenții care l-au avut profesor, totodată de toți preoții care îl cunosc.”
Acea nepăsare de moarte, pe care o avea tatăl lui și moștenită de Părintele Galeriu, l-a făcut pe acesta să afirme după ieșirea de la Canal (din închisoare): “Nu m-am înspăimântat în închisoare. De loc nu m-am speriat. Am trecut prin toate.” Dragostea față de aproapele pe care o avea Nicolae, tatăl Părintelui a făcut ca atunci când a murit, lumea din jur să spună: „Unul zicea: <<Ei, căsuța asta am făcut-o cu bani de la domnul Galeriu.>> S-au <<bobișorii ăștia i-am cumparat cu bani de la el.>> Vedeți! Adică, atâția oameni l-au prețuit, pe care el i-a ajutat. Si-atunci, am moștenit de la părintii mei, mă credeți?”
Această dragoste față de semeni a Părintelui Galeriu se relevă și dintr-o mărturisire a părintelui Vasile Gordon: odată, în timp ce îl însoțea pe Părintele de la Piața Unirii până la tramvaiul 21, s-au întâlnit cu câțiva cerșetori. Părintele Galeriu s-a oprit la fiecare, dându-le câte un bănuț. În tramvai părintele Vasile îl intreabă: “Părinte profesor, nu credeți că printre cerșetori sunt unii care profită, care dau banii pe băutură și țigări?. Da, a răspuns Părintele, s-ar putea ca unii să nu merite milostenia noastră.Dar eu de unde să știu? Mi-e teamă să nu-l sar tocmai pe cel necăjit.”
Iată cât de mare influență a avut familia în creșterea și educația tânărului Constantin, încât având el în minte porunca lui Dumnezeu „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ți fie bine și să traiești mulți ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție.” (Ieș. 20, 12), a spus despre aceștia: “Deși-s bătrâni, crește în mine, din zi în zi venerația pentru părinții mei.”
I.1.2 Studiile medii și universitare teologice
Este un lucru cunoscut faptul că, pentru oamenii născuți la sat, principala ocupație sau îndeletnicirea de bază este munca la câmp, agricultura sau creșterea vitelor. Acest lucru nu înseamnă că aceștia nu sunt apți pentru carte, ci era modul lor de a-și câștiga existența – prin muncă. Și pentru tânărul Constantin, munca era o îndeletnicire pe care a deprins-o încă de mic: „Am fost foarte muncitori. Mergeam la câmp – eu de la patru-cinci ani am muncit la părinții mei – fie că aduceam buruiană la rațe, la gaște, la cârlani, fie, după aceea, cu vitele la câmp.”
Cu toate acestea, educația nu a fost neglijată, el fiind înscris la Școala Elementară din localitatea natală, urmând cursurile acesteia între anii 1925 și 1930. În toți acești ani, Constantin nu a cunosct timpul liber, în care jocurile copilăriei să-i umple sufletul de bucurie, ci în timpul liber rămas după orele de la Școală, el muncea alături de părinți: „Apoi, când veneam de la școală, luam sapa de coadă, secerea, coasa, iar când îi spuneam – bunăoară, cu mama la prășit, – <<mamă, dả’ uite , băieții primarului se joacă>>, <<A! îmi răspundea. Te joci și tu, mamă, da’ cu sapa în mână. Păi da’ păpușoiul ăsta care-l faci tu, nu-l mai fac eu.>> și pe urmă altele: <<Dragă, dacă nu-ți dau eu de lucru îți dă diavolul de lucru, că tu trebuie să faci ceva>>.”
După absolvirea cursurilor Școlii Elementare în anul 1930, va părăsi locurile natale și se va inscrie la Seminarul Teologic Ortodox “Sfântul Gheorghe ” din Roman, pe care l-a terminat în anul 1938. Aici, la l-a cunoscut pe părintele Toma Gherasimescu, care era spiritualul Seminarului. Părintele Toma scotea o foaie “Ortodoxia”, iar tânărul seminarist Constantin îl ajuta pe acesta scriind adresele unde urmau a fi trimise acele reviste: “Și de ce mă preocupa revista? Am fost și eu de ajutor, angajat să fac ceva și eu. Scriam adresele unde trimiteam revista. Doi-trei băieți din clasa întâi scriam pe o bucățica de hârtie și pe etichete adresele. Cu ocazia asta, trimiteam și la mine acasă, la parinți. Și-așa, am stat pe langă dânsul câteva luni, pe urmă a dispărut.”
După terminarea Seminarului Teologic în toamna anului 1938, s-a înscris la Facultatea de Teologie din cadrul Universității București. Ajuns student la București, el nu a dorit să stea la internat, ci a locuit într-un cartier lângă Biserica Dobroteasa .
De la începutul Seminarului în anul 1930 și până la sfârșitul facultății, în anul 1942 a beneficiat de bursă (circa 1500 de lei pe lună). Singura perioadă din invățământ fără bursă a fost cea în care legionarii au fost la putere: “Da, de 1500 de lei pe lună, și era 50 de bani oul. Și, tot din nonconformism, în timpul legionarilor n-am avut bursă. Nu acuz pe nimeni,dar nu eram conformist, și atuncea n-am avut. Deci, din ’30 până în ’42 când am terminat cursurile, am avut tot timpul bursă, numai în perioada lor nu. Dar Antonescu, după ce a fost Rebeliunea, a instituit examene de bursă, pe centre universitare. Și erau două categorii de burse: burse pe toată durata studiilor și burse anuale. Ce înseamnă pe toată durata studiilor și burse anuale? Ce înseamnă pe toată durata studiilor? Îți dădeau și în timpul vacanței mari. Ca un salariu. Adică, pentru cei studioși, ca să poată studia mereu. Și, când m-am prezentat, am luat o asemenea bursă. Așa a fost de la Dumnezeu, nu că eram grozav, cum o spun mereu – nu-s nici de lăudat, nici de lepădat. Am obținut bursa asta și mi-au spus, acolo,cei de la Fundația Carol m-au felicitat.[…] Ei, pe baza acestei burse, dacă nu n-ar fi luat în armată, m-aș fi dus la Berlin.”
Cât timp a urmat cursurile Facultății de Teologie, a avut ocazia să cunoască mari personalități ale teologiei și culturii românești: pe Gala Galaction despre care afirma că: „în el s-au luptat cele două lumi: lumea harului cu lumea omenescului,” pe părintele Haralambie Rovența, un om admirabil pregătit la Oxford – profesor de Noul Testament, pe domnul Nichifor Crainic, pe părintele Nae Popescu și alții.
Cu profesorul Nichifor Crainic a avut o relație mai specială, deoarece sub îndrumarea lui Părintele Galeriu și-a susținut teza de licență, cu titlul: „Îndumnezeirea omului.” Tot în timpul studenției a lucrat la Biserica Dobroteasa, unde funcționa o asociație filantropică numită „Frățiorii Domnului Iisus Hristos.” A fost apoi cântăreț la Biserica Zlătari, unde ocupând totodată și funcția de secretar de redacție la săptamânalul „Ortodoxia” condus de părintele Toma Chiricuță. După aceea, a fost timp de doi ani „președintele” studenților actori de teatru religios: „Și eu eram conducătorul grupei de studenți care erau și actori […] Vreo doi ani am stat. Era teatru religios. Și am reprezentat piese de teatru.”
După absolvirea facultății, în anul 1942, a fost luat în armată, însă prin pronia lui Dumnezeu nu a fost trimis pe front. La 1 Martie anul următor, i s-a dat o permisie de câteva zile, timp în care Părintele Galeriu s-a înscris la doctorat. Tot în acesta permisie, a dat și examenul de capacitate preoțescă, inițiat de patriarhul Nicodim, la care a luat calificativul: “Magna cum laudae.” După susținerea examenului, a fost absolvit de satisfacerea stagiului militar în vederea hirotoniei. Când s-a terminat Postul Mare, s-a căsătorit cu Argentina-Cristina Vărgatu, fiind ulterior hirotonit diacon și apoi preot (15, 16 mai 1943), pe seama parohiei Podu Văleni, județul Prahova, unde va sluji până în anul 1947, când va fi transferat la Parohia Sfântul Vasile din Ploiești.
După ce a venit a doua oară din închisoare ,în anul 195, a reușit să se înscrie din nou la doctorat: „Apoi, după ce am venit de la închisoare, am reușit să mă înscriu la doctorat din nou. Mi-am făcut anii de doctorat între ’57–’60, că la noi era alt progam, trebuia să urmezi câțiva ani, un nou nivel de adâncire a întregii Teologii, lucrări de seminar, publicații. După ce am pregătit și teza, am prezentat-o, în ’69, dar trebuia să ia alții înaintea mea, ca să nu încerc eu să îndrăznesc la vreo catedră.Și-atunci, au promovat pe alții, iar pe-a mea au publicat-o în ’73 – din ’69.”
Cel care l-a povățuit în alcătuirea tezei de doctorat a fost părintele Dumitru Stăniloae până în anul 1958, când acesta a fost arestat și dus în închisoare, continuând apoi cu profesorul Chițescu Nicolae: „Indrumători au fost mai multi. Părintele Stăniloae, în timpul acesta, din ’58 până în ’62, a fost la închisoare, și-atunci a trebuit să fac teza cu Profesorul Chițescu.”
Teza de doctorat a Părintelui Galeriu , „Jertfă și Răscumpărare”, constitue un punct de referință în teologia ortodoxă românească și nu numai. Părintele Dumitru Stăniloae citind teza de doctorat, a precizat: „Pe fiecare pagină este nou și totuși ortodox .” Iar părintele Ilie Cleopa spunea referitor tot la lucrare: „Frumoasă și bună este cartea Sfinției Sale, Jertfă și Răscumpărare.”
În lucrare, Părintele precizează că Jertfa este o experiență profundă și universală a omului, ea se identifică cu ființa religiei însăși. „Jertfa si Răscumpărarea reprezintă două mari capitole ale iconomiei divine. Teologia creștină a interpretat jertfa mai mult în lumina Răscumpărării și a integrat-o structurilor căderii, subliniind virtuțile ei de ispășire și împăcare cu Dumnezeu. Dar deși esențială Răscumpărării, deși actul cel mai propriu care înfrânge în el însuși păcatul, jertfa depășeste radical cadrul negativ al păcatului. […] Răscumpărarea propriu-zisă implică trei aspecte fundamentale: de recapitulare, de sfințire a firii noastre, și de oferire a ei ca jertfă. Primele două se susțin și se finalizează în cel de al treilea, în jertfă.”
Deci cursurile de doctorat le-a urmat între anii 1957 și 1960 la Institutul Teologic de grad universitar din București, iar după aplicarea tuturor prevederilor regulamentare privitor la aprobarea subiectului și a planului respectiv, proiectul tezei de doctorat a fost depus la Rectoratul Institutului, care la înaintat spre cercetare la patru profesori de specialitate, doi fiind de la București și doi de la Sibiu. După ce s-au mai făcut câteva îmbunătățiri potrivit recomandărilor date de cei patru profesori, lucrarea prefațată de domnul profesor Nicolae Chițescu, îndrumătorul principal, a fost dată Redacției revistelor bisericești spre publicare, fiind tipărită în revista „Glasul Bisericii”, pe anul 1973 numărul 1-2 și în extras.
După ce au fost îndeplinite toate formele de procedură regulamentară, Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române Prea Fericitul Părinte Patriarh Iustinian, la propunerea Institutului, a aprobat comisia pentru examenul de susținere a tezei de doctorat în teologie. Comisia era alcătuită din următorii profesori: din partea Institutului Teologic din București, domnul Nicolae Chițescu, P. C. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, P. C. Pr. Prof. Petru Rezuș, P. C. Prof. Conf. Dumitru Popescu și domnul Constantin Pavel, iar din partea Institutului Teologic din Sibiu, P. C. Pr. Prof. Isidor Todoran și P. C. Arhid. Ioan Zagrean, fiind prezidată de P. S. Episcop Antonie Ploieșteanul, vicar patriarhal. Răspunsurile date în cadrul examenului, impreună cu media generală de la examenul de admitere au fost notate cu calificativul „Excepțional”. La data de 13 decembrie a anului 1973, după ce a depus jurământul P. C. Pr. Constantin Galeriu i s-a acordat titlul academic de „doctor in teologie” în specialitatea Teologie Dogmatica și Simbolica. Iată așadar că după mai mulți ani de cercetări și eforturi a fost răsplătit cu acordarea titlului de doctor în teologie.
I.1.3. Începutul și activitatea pastorală.
Pe lângă numeroasele daruri pe care Dumnezeu le-a dat părinteluli Galeriu a fost și acela al dulcei glăsuiri. Avea o voce frumoasă, caldă și îmbietoare la rugăciune, dar totodată impunătoare: „cu vocea sa frumoasă, bine timbrată și caldă, cu modulații baritonale greu de imitat”. Părintele a lucrat acest dar fiind cântăreț, la biserica Zlătari din București, după cum el însuși mărturisește:”Când am sosit la Bucuresti, eram deja, din ’41 cântăreț la biserica Zlătari, știam că nu mi-au ocupat postul alții.” Tot aici la biserica Zlatari ocupa și postul de secretar de redactie al săptămânalului „Ortodoxia”, condus de părintele Toma Chiricuță.
Dupa sustinerea examenului de capacitate preoteasca a fost hirotonit diacon la data de 15 mai 1943 si apoi preot, o zi mai tarziu tot în biserica Zlătari. La fix doua luni de la data hirotoniei, adica la 15 iulie, va fi trimis slujitor “în comuna Poenarii Burchi, cătunul Podu Văleni, județul Prahova, pe lângă gara Crivina. Gara Crivina dintre București și Ploiești.”
Primind darul Preoției și având totdeauna în minte cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Luați jugul meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți gâsi odihna sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară.” (Mt. 11, 29-30), a înțeles că celui chemat la această treaptă a slujirii i se va cere mai mult decât înainte. Această chemare înseamnă a te oferi în folosul altora și pentru alții, este o lepădare de sine. Această întălnire din nou cu lumea satului, din care și el făcea parte, l-a făcut după un timp sa mărturisească: „Am umblat și eu prin lume și rar găsești credincioși atât de curați la suflet și buni. Încât, cu cele aproape o sută de familii, patru ani am locuit acolo, dar n-am dus lipsă de nimic, și nici, mai ales, de mângâiere sufletească.” Aici a reușit în scurt cu ajutorul credincioșilor să restaureze biserica și să o sfințească în 1945.
După numai patru ani de activitate pastorală la Podu Văleni, la 15 iulie 1947, Părintele Galeriu a fost transferat la parohia „Sfântul Vasile” din Ploiesti. Odată cu venirea lui la această parohie, întreaga viață spirituală a credincioșilor, a comunității a devenit mult mai dinamică. În ciuda unor dispoziții venite de la București chiar prin Sfântul Sinod, dar formulate de partid ca enoriașii să nu mai rămână în biserică decât până la ora doua, ei se adunau și după-amiază sub păstorirea Părintelui. Erau într-adevar momente binecuvântate aceste întâlniri: „Era un program întreg: făceam vecernie, după aceea se cânta și se predica. Predicau chiar și dinre mireni. Erau și ei <<activizați>>, cum s-ar zice. Si, după decizia asta, Biserica Sf. Vasile devenise, în Ploiești, singura biserică unde se adunau; se adunau mulți, mulți, din tot orașul.” Această activitate rodnică a părintelui a atras ura comuniștilor fiind închis de două ori: între 7.08.-7.10.1950 și 16.08.1952 și 26.10.1953.
Trebuie însă menționat că numai după un an adică în 1948, odată cu instalarea noului regim totalitar, viața întregii Bisericii, și a Socității se va schimba radical. Este și anul când a avut loc alegerea și înscăunarea celui de al treilea patriarh român, Justinian Marina, cel care a fost nevoit să dea o nouă orientare vieții Bisericii Ortodoxe Române, în funcție de noile condiții create de orânduirea social-politică totalitară din România.
În anul 1973 a fost transferat la Institultul Teologic din București și de la 1 mai 1975 a început să slujească la Biserica Sfântul Silvestru, fiind ulterior și parohul acesteia. Aici a continuat misiunea de neobosit predicator și propovăduitor al Evangheliei Lui Hristos, făcând astfel din biserica Sfântul Silvestru unul dintre cele mai căutate și îndrăgite lăcașuri de cult din capitală și nu numai: “Părintele Galeriu poate fi numit de fapt <<preot al Capitalei>>, prin audiența largă de care se bucura, întrucât merg să-l asculte creștini din toate colțurile Bucureștilor, iar unii vin chiar și din provincie.” Tot la biserica Sfantul Silvestru a restaurat locasul de cult si clopotnita (monumente istorice, dupa cutremurul din 1977).
Ca preot slujitor la Silvestru, Părintele Galeriu a avut o activitate rodnică și frumoasă. Astfel, în anul 1986, Părintele a primit vizita unui gânditor creștin din Franța, Olivier Clement; iar după 1989 a primit vizita fratelui Roger, întemeietorul mânăstiri Taize de lângă Paris. Această vizită a fratelui Roger făcea parte dintr-un plan mai larg care avea ca scop extinderea relațiilor mânăstirii Taize cu Europa de Est. În urma acestor vizite s-au strâns laolaltă, în mânăstirea Taize, tineri din România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehia și Slovacia. Un program admirabil, pus la punct de călugării mânăstirii, angajează tineri în studiul biblic, în grupuri de rugăciune și în diverse activități practice. Biserica Sfântul Silvestru a elaborat la rândul ei, un program pentru tineri cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani. Ziua de marți aparține tinerilor, care vin la Biserică la ora 18, iar după ce participă la Vecernie, ascultă un cuvânt de învățătură. Și nu de puține ori Părintele Galeriu a rostit tinerilor cuvinte de mângâiere sufletească.
Astfel prin purtarea de grijă a Părintelui biserica Sfântul a devenit centru Taize din 1990, oferind tinerilor bucuria cunoașterii lumii spirituale, acum când întreaga societate occidentală este atât de desacralizată. Aceste activități se desfășurau cu binecuvântarea Părintelui Galeriu și sub atenta îndrumare a Părintelui Nicolae Bordașiu.
Tot în ajutorul tinerilror, Părintele împreună cu ceilalți preoți slujitori ai bisericii Sfântul Silvestru a sfințit Școala numărul 23, care din același an (1990) poartă numele bisericii: „ Sfântul Silvestru”.
În anul 1998 domnul Mircea Sfârlea, consilier în cadrul Ministerului Cultelor, a prezentat Părintelui Galeriu o inițiativă cu totul nouă: obiectele de cult ale bisericii urmau să fie expuse în spațiul pus la dispoziție în acest scop de biblioteca ”I. L. Caragiale”. După o inventariere a tuturor obiectelor ce aveau să fie expuse, acestea au fost amplasate în sala bibliotecii. Pe data de 2 februarie 1998 a avut loc deschiderea expoziției. Au participat în deschidere Părintele Galeriu împreună cu ceilalți preoții slujitori, domnul Ministru al Cultelor și foarte mulți enoriași.
În ziua de 3 Noiembrie 2002, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a săvârșit Sfânta Liturghie la Biserica Sfântul Silvestru. În desfășurarea slujbei, la care au participat numeroși credincioși, Prea Fericitul a înmânat slujitorilor bisericii părticele din Sfintele Moaște ale patronului ei spiritual, pe care le-a primit în dar, în ziua de 11 octombrie 2002, de la Basilica Patriarhală ”San Giovanni in Laterano”, prin bunăvoința Eminenței Sale, Cardinalul Camillo Ruini, Vicar General al Romei. La sfârșitul Liturghiei, Părintele Teoctist a zis: „Mulțumesc pentru ziua de azi Părintelui Constantin Galeriu, cu care ne cunoaștem de mulți ani, din tinerețile noastre, părintelui Nicolae Bordașiu, și părintelui Ștefan Alexe, care mi-a fost student când eram rector la Institutul Teologic de Grad Universitar din București. Așa încât m-am aflat astăzi între fii, între frați și surori de rugăciune și de viață creștină.”
Pe tărâmul activitații filantropice, Părintele Galeriu a căutat totdeauna să vină în ajutorul aproapelui, mai cu seamă a celor aflați în suferință. Astfel cu ajutorul lui Dumnezeu, a credincioșilor și a Asociației „Sfântul Stelian” au fost înființate două așezăminte sociale, patronate direct de biserică: o policlinică și o cantină socială. Domnul Sorin Dumitrescu, într-un interviu acordat cotidianului Ziua mărturisea: „Fiecare preot ar trebui să se gândească să aibă evidența cazurilor sociale din parohia sa, a bătrânilor, acopiilor abandonați, a copiilor străzii a familiilor sărmane, dezbinate Să ai clară imaginea tuturor și să vezi tot ce poți șă faci. Dacă s-ar proceda așa, cred că astfel ar putea fi traversată suferința, sărăcia de astăzi. ”
Cuvintele sale alese și pline de folos duhovnicesc au atras aici în Biserica Sfântul Silvestru numeroase personalități de-a lungul timpului ca: monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, Ștefan Nenițescu, Edgar Papu, Dinu Pillat, poetul Ioan Alexandru, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Dumitrescu, A.I.Ghilia și mulți alții. Tot aici, la biserica Sfântul Silvestru, la inițiativa Părintelui s-a organizat un grup de comuniune duhovnicească numit: Conștiințe în slujirea cu iubire a Adevărulu. În întrunirile lor care aveau loc de două ori pe lună, joia de la orele 18.30, se dezbăteau și se reflectă probleme legate de relația dintre Religie și Stiință. Prima întâlnire a grupului a fost organizată la mijlocul lunii Ianuarie a anului 2001. De la acea dată și până la sfârșitul lunii iunie a aceluiași an (cănd s-a intrat într-o vacanță de 3 luni), s-au desfășurat 11 întâlniri, care au reunit specialiști din diferite domenii (fizică, biologie, sociologie, economie, politologie, istorie), oameni de artă și teologi. Amintim printer participanți personalități ca : Virgil Cândea (istoric), Andrei Pleșu (filosof), Costin Nicolescu (teolog), Varujan Vosganian (politician), Petru Guran (politolog), Dumitru Prunariu (cosmonaut), Horia Roman Patapievici (eseist), Paul Caravia (filosof), Ion Pintea (scriitor), și mulți alții.
Părintele Galeriu nu a predicat numai la Amvon, ci întreaga lui viață este o: „carte deschisa de pedagogie crestina, din care crestinii, pot citi in fiecare zi. Parea sa aiba mereu in atentie cuvintele Fericitului Augustin: <<Siteius quasi copia dicendi,forma vivendi>>.,” (“Să-ți fie felul de a trăi conform cu ceea ce înveți”). El a căutat tot timpul să urmeze în activitatea sa modelul suprem, pe Mântuitorul Iisus Hristos, despre care spuneau contemporanii săi: „Niciodată nu a vorbit vreun om ca Omul Acesta”(In. VII, 47). Sfaturile, învățăturile, predicile Părintelui pătrundeau adânc în inimile ascultătorilor, frământau conștiințele și schimbau radical viața multor oameni.
Părintele Galeriu și-a trăit pe deplin chemarea, simțind în adâncul ființei sale că scopul suprem al vieții sale și al celorlalți este același: DUMNEZEU. Totdeauna s-a simțit chemat de Dumnezeu și fericit să lucreze în Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, viața lui curgând ca o rugăciune neîntreruptă. În toate împrejurările vieții, Părintele a căutat să transfigureze totul, prefăcând parcă în „aur duhovnicesc” tot ceea ce atingea. Toate greutățile vieții le-a întâmpinat cu elan și optimism, chemarea lui fiind ca o forță puternică, care îndreaptă totul, care împlinește orice lipsă. A avut întotdeauna conștiința clară și profundă că luând „jugul lui Hristos” nimic nu-i mai aparține ci toate sunt ale lui Hristos: ”Fie Pavel, fie Apollo, fie Chefa, fie lumea, fie viața, fie moartea, fie cele de față, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu.”(I Cor. III, 22-2)
Ca om a lui Dumnezeu ,”Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea și urmează dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea.”(I Tim. VI, 11), Părintele Galeriu s-a văzut neîncetat „ajutor de muncă” a lui Dumnezeu în ogorul Său: „Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.”(I Cor. III, 9).
Chipul, profilul moral-duhovnicesc al Mântuitorului Hristos, s-a imprimat trăsătură cu trăsătură în viața Părintelui, încăt credincioșii, ucenicii dânsului, au văzut cum nu mai trăiește el, ci însuși Hristos i s-a substituit și trăiește în viața lui: „Căci, eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu.”(Gal. II, 20). De fapt nu se săvârșește numai o substituire de persoane, ci o identificare reală pe care Sfântul Apostol Pavel care a trăit-o o descrie foarte frumos, vorbind din propria-I experiență: „Acum mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica.” (Col. I, 24).
I. 1. 4. ZELUL MISIONAR ÎN FAȚA REGIMULUI RESTRICTIV.
Actul de la 23 August 1944 si mai ales cel de la data de 6 Martie 1945, când în România s-a instaurat noul regim comunist totalitar, au adus profunde schimbări de ordin politic,social, economic și cultural. După cum era de așteptat au survenit schimbări și in viața Bisericii Ortodoxe Române căt și în a celorlalte culte din țară. În acest sens, Biserica a fost scoasă din viata statului, a devenit o instituție marginalizată, mai bine spus „tolerată” de statul ateu. Se intra „într-o lume posedată de instinctul foamei și al reproducerii numai, pentru care economicul însemnă tot și pentru care în urma unei propagande atee, chipul mesagerului lumii spirituale, care este preotul, apare ca ceva anacronic, ba chiar demn de ură si dispreț. La această cotitură cu răsturnături incalculabile, pe care o trăiește astăzi istoria și în care: desfrâul, jaful, cruzimea se etalează, iar materialismul cel mai feroce degradează și supune, misiunea noastră se infățișează ca un act de extraordinar curaj și eroism pe de o parte și ca indispensabilă necesitate, pe de altă parte”
Schimbările politice de după anii 1944-1945 au cerut din partea Bisericii o mare capacitate de adaptare la noua situație, pentru a o feri de frământările prin care a trecut Biserica Ortodoxă Rusă după revoluția comunistă din 1917, ca și de primejdia desființării, așa cum se întâmplase cu toate cultele din alte două țări comuniste, Albania și China. Atât clericii cât și intelectualii laici erau sfătuți să se orienteze în așa fel încât să servească noul sistem comunist ateu, să înceteze cu misticismul religios, cu tradiția culturală a poporului nostru și cu spiritualitatea religioas-morală românească.
O încercare foarte mare și grea a fost pentru conducătorii Bisericii atunci când erau constrânși prin șantaj și prin amenințare că-și pierd posturile, dacă nu vor colabora cu sistemul. Cu toate acestea, prin tactul și discernământul unor ierarhi de mare renume, între care amintim în primul rând pe Patriarhul Justinian Marina, pe Episcopul Nicolae Popovici ( cel care s-a opus în adunarea Sfântului Sinod, deciziei de separare a Bisericii de Școală), a fost salvată însăși existența Bisericii, care și-a continuat activitatea, în anumite limite bineînțeles, chiar și în noua structură a societății românești.
S-a ajuns până acolo încât dacă un credincios, un preot, sau un monah era mai evlavios risca să fie denunțat securității si defăimat. Despre aceasta nouă prigoană pornită împotriva Bisericii și a poporului părintele Galeriu mărturisea: „Se mai poate observa un fapt și anume.Vremurile cari le trăim, se aseamănă în multe privințe cu acele din primele timpuri ale bisericii, de pe timpul lui Constntin cel Mare, precum vorbesc și alți cugetători moderni. Biserica e sguduită din temelii; că se află într-o criză și lumea de asemenea. Ne aflăm în luptă și încercare asemănătoare primelor veacuri creștine. Frământarea, desorientarea și nesiguranța de azi a lumii, oferă creștinismului un teren unic, nemaipomenit în istorie de 1600 de ani, când sau ne putem prăbuși ca oameni sau se poate face un salt, o încordare cu toate forțele de cari dispunem, ceea ce ar putea însemna: Cucerirea definitivă a lumii pentru Hristos ”
După ce s-a terminat războiul, câteva din asociațiile preoțești care au luat ființă în perioada interbelică, ca: „Oastea Domnului”, „Frăția Ortodoxă Română”, „Societatea femeilor ortodoxe”, „Patrirhul Miron”, „Frăția Sf. Gheorghe”, nu și-au mai putut relua activitatea. După anul 1948, Biserica a fost nevoită să și oprească activitatea filantropică fiind desființate toate așezămintele bisericești de acest fel. Tot din acest an, au eliminat învățământul religios din școlile de toate gradele, s-a interzis oficierea de slujbe religioase în spitale, cazărmi și azile, s-a oprit editarea periodicelor bisericești din toate eparhiile (excepție făcând „Telegraful Roman” de la Sibiu), au fost desființate Facultatea de Teologie din Suceava, patru Academii Teologice din Ardeal și Banat, Academia de Muzică Religioasă din București și toate Seminariile din Muntenia și Moldova.
În același an s-au desființat câteva Eparhii: Huși, Argeș, Sighet, Constanța, Caransebeș, precum și unele posturi de arhierei-vicari, încăt până în 1948 au fost destituiți vreo 20 de ierarhi. Mărturie e și cazul episcopului Nicolae Popovici de la Oradea, care în 1950, la numai 47 de ani, a fost pensionat. Părintele Galeriu mărturisește: „În luna Iulie, deci înainte de arestare, am stat câteva zile la mănăstirea Cheia. Acolo era, cu domiciliu forțat, episcopul Nicolae Popovici, cel care s-a opus, în sânul Sf. Sinod,și împotriva separării Bisericii de Școală, cu niște cuvântări energice, fulminante. Om ales! Și a murit, sărmanul, acolo, în surghiunul ăsta prematur s-a sfârșit. Un martir!”
Însă au existat sute de preoți și teologi ortodocși arestați și anchetați, aruncați în închisorile de la: Jilava, Pitești, Aiud,Gherla sau trimiși să lucreze la canalul de tristă amintire Dunăre-Marea Neagră, câțiva chiar fiind deportați în Siberia. Amintim aici doar o mică parte dintre acești slujitori ai Bisericii(atât la altar căt și la catedră): Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu, Pr. Dumitru Stăniloae, Ioan Gh. Savin, Constantin Tomescu, Pr. Ilarion Felea, Liviu Munteanu, Pr. Bordașiu Nicolae, arhimandriții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Roman Braga, frații Vasile și Haralambie Vasilache, starețul Gherasim Iscu de la Tismana, Ieromonahii Daniil Sandu Tudor (poet și ziarist mort la Aiud), Mitropolitul Antonie Plămădeală, Mitropolitul Bartolomeu Anania.
În tot acest timp de durere pentru Biserică și popor Părintele Galeriu a luptat pentru credința ortodoxă. Astfel, încă din 1944, tânar preot fiind Părintele a fost rugat să țină o conferință, „adică un fel de orientare a preoților în acele momente de înscăunare a comunismului. Și eu am evocat, între altele, faptul că preoția de-acum trebuie să însemne eroism. Mai alea atuncea, într-o epocă dedicată materialismului și ateismului, nu se putea altfel, dar, totodată, în Apelul Conferinței, era un capitol către intelectuali, către muncitori, către țărani, era câte un capitol așa.”
Apelul pe care Părintele îl făcea către intelectuali era: „Să ne unim, ca forțele să fie mai tari. Iată datoria voastră să colaborați cu noi la predicarea religiei și moralei pentru a duce lumea la mai bine. În calitate de conducător aveți datoria de a face lumea fericită.[…] Trebuie însă de aici înainte să începeți a vă convinge că oamenii nu vor găsi fericirea până nu se va petrece o transformare în sufletul lor. Fericirea adevărată nu stă într-o senzație trupească, ci într-o nobilă delectare spirituală.” Cuvântul către muncitori debutează cu o antiteză între clasa muncitoare și burghezia, lăudată fiind prima și criticată cea de-a doua, iar în continuare sunt aduse argumente din Sfânta Scriptură din care rezultă locul de cinste al muncii, atât în ierarhia valorilor umane, cât și înaintea lui Dumnezeu: „Muncitorii sunt noul teren oferit de providență pentru luptă. Ei sunt dealtfel intr-o măsură după chipul Domnului Hristos dar nespiritualizați. Însuși Domnul a fost un lucrător teslar sărac. El muncește și proclamă: <<Vrednic este muncitorul de plata sa>>(Mt. X 10). Maxima muncitorimii și a timpului, este maximă creștină din Noul Testament:<<Cine nu muncește să nu mănânce>> a spus Apostolul Pavel.” Din cuvântul adresat celor de la sate, am surprins următoarele cuvinte: „Marea mulțime a acestei țări o alcătuiesc țăranii, iar noi suntem copiii lor. Ei ne sunt frații, părinții, strămoșii și talpa țării. În ceeace ne privește, misiunea față de ei îmbracă multe forme: religioasă, socială, intelectuală etc.Prima datorie fată de ei, cei mai curați membrii ai Bisericii și societății, este de a-i scutura de solzii simplicității și analfabetismului în care zac. […] Biserica trebuie să devină iar școala satului, de unde poporul să învețe în inimă catehismul și morala.”
Această conferință susținută de Părintele Galeriu a fost începutul luptei dusă împotriva regimului comunist, ea a fost publicată ulterior , în anul 1945, sub titlul: „Misiunea noastră”. În anul 1946 a fost numit preot misionar în cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor. La fel de incomode pentru regimul comunist au fost si acele serii de întâlniri pe care Părintele le făcea seara, după slujba Vecerniei, la Biserica Sfântul Vasile cel Mare din Ploiești: „Oamenii aceștia veneau la biserică după-amiază. Or, a venit o dispoziție de la București, chiar prin Sfântul Sinod, dar dictată de partid, ca să nu rămână în biserică creștinii decât până la ora duoă(14), după-amiază să se meargă la diverse intrunirii ale lor, la cămin sau mai știu eu unde.[…] Era un program intreg : făceam vecernie, după accea se cânta și se predica. Predicau chiar și dintre mireni. […] Și după decizia aceasta, Biserica Sf. Vasile devenise în Ploiești, singura biserică unde se adunau mulți, mulți, din tot orașul. ”
În aceste condiții, în anul 1950 a fost arestat găsindu-i motiv faptul că nu l-a denunțat pe Victor Nicolau (un politician liberal), care a fost ocrotit de socrii Părintelui. Datorită acestui eveniment, Părintele a ajuns la închisoarea de la Vornicu Mărgineni. Ințial primise trei luni de detenție, dar nu a făcut decât două între 7. 08. și 7. 09. 1950. După eliberarea din închisoare obținută prin ajutorul primit de la Gala Galaction, Părintele a continuat activitatea pastoral-misionară prin seria de cateheze de la biserica Sfântul Vasile din Ploiești. Doi ani mai târziu, în 1952, la 15 August, s-au făcut din nou o serie de arestări și mulți preoți au fost trimiși la Canal, la „Peninsula” printre care și părintele Galeriu. Motivul arestării ni-l înfățișează chiar Părintele: „Eu însă trecând peste dispozițiile autorităților, țineam această cateheză duminica după-amiază, când participa foarte multă lume. Și atunci, în 1952, la 15 August am fost ridicat și, după două luni de ședere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră.”Această perioadă, de mai bine de un an petrecută la Canal (între 16. 08. 1952 și 26. 10. 1953), a fost o experiență unică pentru Părintele, adâncindu-i și mai mult sentimentul prezenței lui Hristos în inima sa, făcândul să se simtă cu adevărat liber: „e adevărat că noi ne simțeam liberi și cei ce ne păzesc sunt sclavi” după spusele Mântuitorului Iisus Hristos: „Adevărul vă va face liberi”(In.8. 32).
Programul de aici era foarte aspru, munca foarte grea, dar Părintele a înțeles faptul că omul creștin primește toate încercările vieții și le străbate cu bărbăție dumnezeiască, avându-L în ochi pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care îi spune: din pricina Mea le pătimești pe toate. Și oricât de multe și grele ar fi aceste încercări, trebuie să avem în minte lucrul acesta: nicăieri nu suntem singuri. Părintele Galeriu mărturisea: „Munca acolo era foarte grea. Săracii oameni, unii rezistau. Eram într-o vreme, iarăși, cu un doctor, Bârsan, medicul primar de Bistrița; soția lui,și ea, directoarea liceului, adică personalități. Era de vreo 60 de ani, noi eram de 34 de ani. Munceam- ca la țară, eram învățat să muncesc. Dar el nu putea nici sta, săracul. Și-atunci eu, cu un prieten de al meu, moldovean ca și mine, de la<< Nicolae Bălcescu>>, o localitate de lângă Bacău, făceam și norma lui. Norma era, zilnic, 8 ore, 9 metri cubi și jumătate de pământ, de săpat și aruncat la 3 Metri distanță. Nu era chiar puțin. Gândiți-vă! Îl ajutam, și făceam și norma lui, că nu luai pâine dacă nu făceai norma. Și rosteam zilnic Sf. Liturghie, că o știm pe dinafară. Și-mi zicea, săracul, doctorul Bârsan: <<Ziceți mai tare, să aud și eu! >> Și așa au fost multe momente. ”
Prin gestul curajos a lui Nicolae Bălan Mitropolit al Ardealului care a refuzat o distincție dată de Petru Groza spunând: „Nu pot să primesc această distincție atâta vreme cât preoți de-ai mei stau în pușcărie”, au fost amnistiați toți preoții arestați, iar în 1954 au fost eliberați toți deținuții politici arestați în 1952. La ieșirea din închisoare în 26 octombrie 1953, Părintelui i s-a spus și motivul arestării: accentuarea prea mult a laturii religioase în predicile și cuvântările sale.
Iată așadar că întreaga Biserică împreună cu slujitorii ei a fost umilită în toată această perioadă și fiecare dintre noi atât cât putem, încercăm să alinăm această suferință, mângâiați fiind de cuvintele Părintelui Galeriu: „Să fii fericit în prigoană: în loviri, temniță, lipsuri, răni, riscul morții. Mai mult, să știi că aceste suferințe nu sunt o pedeapsă pentru niște fapte, pentru niște vinovății care cad sub osânda legii.[…] Dar să suferi tocmai pentru dreptate, pentru nevinovăție, și să guști fericirea dintr-o asemenea prigoană, aceasta e un privilegiu unic, și anume: al omului în Hristos, al omului care suferă împreună cu Cel Drept, pentru dreptate.”
I.1.5. Părintele Profesor Constantin Galeriu (1973-2003)
Părintele Galeriu a fost și este unul dintre cei mai cunoscuți preoți predicatori din București și chiar din țară. Este acel preot a cărui faimă, mai ales sub aspect predicatorial i-a determinat pe creștini să vină la Biserica Sfântul Silvestru din București pentru a-l vedea și asculta. Pe bună dreptate Părintele Cleopa la numit apostol al Bucureștilor: „Pentru mine, Părintele Galeriu este Apostolul Bucureștiului, întelegi? Este un om mare, Părintele Galeriu, săracu’!”
El ocupă un loc de frunte între marii predicatori ai secolelor XIX si XX. Dintre aceștia amintim aici nume sonore ca: Episcopul Irineu Mihalcescu (1874-1948), Parintele Toma Chiricuta (1887- 1971), Episcopul Grigorie Comșa (1889- 1948), arhimandritul Ilie Cleopa (1912-1998), Părintele Stefan Slevoacă (1912-1998), Mitropolitul Bartolomeu Anania (n.1912), arhimandritul Teofil Parian (n.1929), arhimandritul Veniamin Micle (n. 1939) si altii.
Personalitatea complexa a parintelui Galeriu este rodul a câtorva zeci de ani de studio, atât a Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți cât și a filosofilor crestini moderni. Primii pasi pe care i-a făcut în câmpul teologiei au fost cursurile Seminarului Teologic „Sfântul Gheorghe” din Roman între anii 1930 și 1938. A urmat apoi, între anii 1938 și 1942, Facultatea de Teologie în cadrul Universității București, sustinind la examenul de licenta teza: Indumnezeirea omului. După ce a venit a doua oară din închisoare, s-a înscris din nou la doctorat, urmând cursurile între anii 1957 și 1960. În urma susținerii tezei de doctorat cu titlul:Jertfă și Răscumpărare, a fost declarat la 13 decembrie 1973 doctor în teologie.
După obținerea acestui titlu, își continua activitatea în câmpul învățământului teologic, el fiind deja de la 1 octombrie a aceluiași an asistent spiritual la Institutul Teologic Universitar din București. A ocupat acest loc până în octombrie 1974, când i s-a încredințat spre suplinire postul de lector la catedra de Teologie Fundamentală și Istoria Religiior, slujind la aceasta catedra pana in anul 1977. Apoi, după numai un an, a fost numit prin concurs profesor titular la catreda de Omiletică și Catehetică cu noțiuni de Pedagogie, cu data de 1 Ianuarie 1978. Din anul 1994, conform Ordinului Ministerului Invățământului numărul 5221, a continuat activitatea de Profesor Consultant Stiintific și conducător de doctorate. După pensionare, a mai activat ca profesor la Universitatea „Valahia” din Târgoviște și la Facultatea de Drept a Universității Ecologice din București.
Odată venit în acest post, Părintele Galeriu a avut dorința de a cultiva în cei chemați la preoție, constiința propovăduirii Evangheliei în acord cu exigențele timpului, punând accentul pe o temeinică pregatire atăt teologică și cât de cultura generală, pentru îmbogățirea permanentă a conținutului predicii, a mesajului, care din infinitul revelației divine să răspundă întrebărilor credincioșilor de astăzi, să existe totdeauna o armonie deplină între predică și viața preotului.
Această calitate de profesor de teologie cu tot ceea ce implică acest oficiu i-a prilejuit Părintelui o largă informare, dar și mediul pentru propriilor creații concretizate printr-o prestație academică la catedră, alături de contribuții majore în câmpul publicistic. Ca profesor, a fost iubit foarte mult de tinerii studenți, care de foarte multe ori îl asaltau cu întrebări de tot felul, chiar în timpul orelor de curs. Niciodata nu-i refuza, ci chiar le spunea: „Puneți întrebări că eu nu mă supăr!”, iar acest fapt este întărit și de replica dată la una dintre conferințele pe care le-a susținut la Casa Studenților din București: „Nu aveti dumneavoastră întrebări câte răspunsuri am eu!”
Nu exageram deloc prin calificativul enciclopedist, având în vedere, în primul rând, desigur, secțiile teologiei ortodoxe, cu toate disciplinele aferente, dar luând în calcul și uimitoarele cunoștințe ale Părintelui din cultura laică: istorie, filosofie, literatura, psihologie, arte etc., și chiar din domeniul medicinei, astro-fizicii sau matematicii. Cine îl cunoaște bine și are, totodată, capacitatea de a-i aprecia personalitatea, își dă seama că Părintele Galeriu este posesorul unei culturi cu adevarat enciclopedice.
Dragostea și smerenia cu care i-a înconjurat pe toți i-a determinat pe multi studenți absolvenți să-l aleagă că îndrumator de licența și de doctorat, ducând în acest fel ei mai departe moștenirea primită de la Părintele lor, devenind cadre universitare în cele mai importante centre de învățământ superior din țară. Amintim aici nume ca: P.C. Pr. Dr. Vasile Gordon, titular la catedra din București, P.C. Pr. Dr. Constntin Grigoraș, titular la catedra din Iași, P.C. Pr. Dr. Nicolae Dura, preot la parohia romanilor din Viena, Profesor Dr. Ioan Toader, titular la catedra din Cluj, P.C. Pr. Dr. Ilie Ivan, titular la catedra din Pitești, P.C. Pr. Dr. Eugen Jurca, titular la catedra din Timișoara, P.C. Pr. Dr. Branislav Stancovici titular la catedra din Arad, P.C. Pr. Dr. Constantin Dutu, paroh în București (biserica Constantin Brâncoveanu), și mulți alții.
Părintele Galeriu a știut întotdeauna să dea discipolului libertatea, atât cu privire la tematica și la planul lucrărilor, cât și legat de documentarea bibliografică. Prin aceasta metodă, ucenicii au putut să dezvolte și să își manifeste originalitatea propriilor lor compozitii.
Pentru meritele sale deosebite atât în câmpul teologiei, cât și ca păstor de suflete a primit în decursul vieții mai multe distincții:
– la 1 ianuarie 1990 a fost numit de către P.F. Parinte Patriarh Teoctist, vicar a Arhiepiscopiei Bucureștilor,
președinte de onoare al Ligii Culturale a Romanilor de Pretutindeni,
membru în Comisia Națională UNESCO și în Consiliul Național UNICEF,
președinte al Editurii „Harisma”,
membru fondator și președinte de onoare al Asociației Filantropice Medicale „Christiana”,
președinte al Fundației „Elena Doamna”,
președinte al așezământului „Sfântul Stelian”, (centru pentru ocrotirea copiilor străzii),
membru fondator și președinte de onoare al Asociației „Delphi” (centru pentru recuperarea bolnavilor psihici),
membru de onoare al Fundatiei „Memoria”,
președinte executiv al Frăției Ortodoxe Române,
a primit Premiul Senatului Universității din București (1942),
a primit Premiul Revistei Flacăra (1990),
titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Ecologice din București (1992),
Diploma de Onoare a Societății Academice „Titu Maiorescu” (1993),
La 1 decembrie 2000, prin Decret prezidențial, i s-a conferit Ordinul Național „Steaua României” în gradul de ofițer,
Este cetățean de onoare al orașului Bacău din anul 2000.
În ianuarie 2002, la numai câteva zile de la trecerea în noul An, și după sărbătorirea celui de-al doilea hram al bisericii „Sfântul Ierarh Silvestru episcopul Romei”, Părintele Galeriu își începe anevoiosul drum al Golgotei alături de Măntuitorul. În seara zilei de 4 Ianuarie, Părintele Galeriu a suferit un accident vascular, fiind internat la Spitalul de Urgență Floreasca. După ce i s-au făcut investigațiile medicale de rigoare, diagnosticul a fost dat: „Părintele suferise un accident vascular ischemic, de mare extindere ce cuprindea aproape toată suprafața emisferei cerebrale drepte, de la lobul frontal până la lobul occipital. Toată partea stângă a corpului devine hemiplegică, îmbrăcând haina nemișcării, dar ceea ce era incredibil și dădea semne de speranță celor apropiați, era faptul că Părintele, în ciuda situației grave în care se afla, era starea de conștiență cvasinormală pe care o dovedea.”
A urmat transferul lui la Spitalul Universitar de Urgență „Municipal”, timp în care s-au făcut numeroase investigații care au confirmat diagnosticul inițial. „În toată această vreme pe la rezerva dumnealui de la cele două spitale, care căpătase aspectul unei autentice chilii, au trecut un număr impresionant de oameni, din toate colțurile țării și ale lumii (fii duhovnicești ai sfinției Sale din Europa, America, Canada și din alte locuri), începând de la mai simplii credincioși – chiar și acelor mai năpăstuiți de soartă, care nu aveau unde să-și plece capul și care în atâtea rânduri alergaseră la dânsul spre a primi ajutorul Sfinției Sale – și până la personalitățile cele mai importante ale țării (de la președintele statului, premier, președinții celor două Camere ale Parlamentului, înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe Române, academicieni, oameni de cultură și artă…. ) Iar multor alte asemenea personalități, fiindu-le imposibil a ajunge, au trimis scrisori, prin care încercau să aducă întărire sufletească atât de necesară în astfel de momente și își ofereau întregul lor sprijin personal nemijlocit, arătându-și încrederea deplină în ajutorul și voința lui Dumnezeu.”
La data de 2 Ianuarie 2003, de ziua Sfântului Ierarh Silvestru, Prea Fericitul Părinte Teoctist a adus la biserica ce-i poartă numele o părticică din moaștele Sfântului. Cu această ocazie, Prea Fericirea Sa a săvârșit Sfânta Liturghie, iar la sfârșit a adresat un cuvânt de mângâiere atât Părintelui Galeriu cât și credincioșilor. Tot în același an Părintele a participat alături de P.C. Pr. Nicolae Bordașiu, P.C. Pr. Ștefan Alexe și P.C. Diac. Cristian Galeriu și la Sărbatoarea Sfintelor Paști rostind îndemnul: Veniți de luați lumină. După praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, în Duminica Sfântului Toma, Părintele împreună ca câțiva dintre cei mai apropiați ucenici ai dânsului a mers într-un scurt pelerinaj la Sfânta Mânăstire Cernica. Aici s-a închinat la mormântul părintelui Stăniloae, zicând salutul pascal: „Hristos a înviat.” Peste câteva săptămâni, Părintele a mers la Mânăstirea Căldărușani, făcând aici și parastas la mormântul părintelui Sofian Boghiu. În luna iulie 2003 suferă un nou atac cerebral, fiind internat la Spitalul Clinic Universitar din București, unde a zăcut în stare de comă până în momentul trecerii lui la cele veșnice, adică Duminica 10 august la ora 21.
După două zile și două nopți de priveghere neîntreruptă, în ziua de 13 august 2003 s-a săvârșit în Biserica Sfântul Silvestru Sfânta Liturghie. Apoi a urmat slujba de înmormântare, oficiată de un însemnat sobor de ierarhi și preoți în frunte cu Prea Fericitul Părinte Teoctist. Au fost de față Înalt Prea Sfințitul Părinte Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei; Înalt Prea Sfințitul Părinte Nifon al Târgoviștei; Înalt Prea Sfințitul Părinte Teodosie al Tomisului; Înalt Prea Sfințitul Părinte Andrei, Arhiepiscop de Alba-Iulia; Prea Sfințitul Părinte Casian al Dunării de Jos, Prea Sfințitul Părinte Ambrozie Sinaitul, Episcop Vicar Patriarhal al Arhiepiscopiei Bucureștiului, Prea Sfințitul Părinte Sebastian Ilfoveanu, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștiului; Prea Sfințitul Părinte Varsanufie Prahoveanu, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștiului; precum și numeroși preoți profesori, studenți și doctoranzi în teologie, oameni de cultură și artiști.
Alături de familia îndoliată și de numeroși credincioși, au stat lângă catafalc și: domnul Emil Constantinescu, domnul Victor Ciorbea, domnul Varujan Vosganian, domnul Alexandru Sassu, Victor Opaschi (consilier prezidențial în acel timp), doamna Ecaterina Andronescu, Prințul Paul de România și prințesa Lia, domnul Nicolae Onțanu, domnul Ștefan Iordache și multe alze personalități ale vieții publice.
Slujba de înmormântare a durat aproape trei ore, fiind oficiată după un ritual special pentru preoți. Șase militari au purtat pe umeri sicriul Părintelui Galeriu, fiind întâmpinat la ieșirea din biserică de acordurile solemne ale fanfarei militare. După ce s-a ocolit biserica, a fost intonat Imnul de Stat și s-au tras trei salve. Sicriul a fost coborât în groapa săpată lângă zidul Bisericii Sfântul Silvestru, ca să o sprijine cu rugăciunile lui din ceruri, cum a spus părintele Nicolae Bordașiu împreună slujitor la Altar cu Părintele Galeriu.
Cu privire la semnele minunate petrecute în aceste momente domnul Sorin Dumitrescu, unul dintre ucenicii apropiați ai Părintelui Galeriu făcea următoarele mărturisiri: ”Ieșirea din lume a Părintele Galeriu, începând din momentul morții propriu-zise, clinice, și până la înhumarea în grădina bisericii, a fost punctată de o serie de semnale dumnezeiești de mare și precisă expretivitate teologică, care exclud complet citirea lor ca simple coincidențe. Dar înainte de a vi le prezenta și pe celelalte, ni se pare utilă lămurirea semnificației semnului apărut pe cer la înmormântare. Ei bine, fenomenul minunat văzut pe cer miile de oameni strânși dinaintea bisericii a fost în realitate extrem de explicit. El a reprodus pe cer un tip de icoane, dintre cele mai prestigioase, ale naosului și pronaosului bisericii în stil bizantin, zugrăvite totdeauna numai pe tavanul cupolelor, numite <<cerul bisericii>>. Fie că este vorba de cupola centrală, a naosului, fie că este vorba de cupolele ridicate pe pronaos, tavanele acestora reprezintă totdeauna principalele ipostaze christice ale tradiției BisericiiRăsăritene. Așa este, de bunăoară, icoana Pantocratorului, adică a atotputerniciei Domnului, figurată pe tavanul cupolei și care străjuiește din înalt cuprinsul bisericii. Ea îl înfățișează pe Hristos ținând Sfânta Evanghelie, cu degetele puternic tensionate ale mâinii stângi, iar cu mâna dreaptă binecuvântând de sus, din înaltul <<cerului bisericii>>, mulțimea credincioșilor.
Acestă megaicoană a bustului Domnului, înfățișându-se Bisericii în ipostaza Pantocratorului, este întotdeauna tivită de jur-împrejur de un inel colorat în nuanțele spectrului cromatic, inel-curcubeu care ca inel simboliza nesfârșirea, iar ca curcubeu inelar Noua Alianță dintre Dumnezeu și oameni. La fel, același curcubeu circular dă ocol și celorlalte ipostaze christice: Hristos Întrupat, Hristos cel Bătrân de zile etc. Or, la 13 August 2003, lumii strânse dinaintea bisericii Sfântul Silvestru i s-a arătat pe cer tocmai simbolizarea extraordinară a icoanei Pantocratorului, din cupolă. Să ne amintim că Scripturile și Tradiția Bisericii Universale îl numesc pe Hristos <<Soarele Dreptății>>, iar de pe cer a echivalat tocmai această numire teologică, și aceasta prin înseși arătarea și poziția astrului zilei în centrul imensuli halou de nori, halou de nori tivit și el cu același curcubeu perfect rotund, întru totul identic celui reprezentat iconografic pe tavanul iconografic, pe tavanul oricărei cupole bizantine.[…] Iată de ce putem considera, oricât de masivă ne-ar fi stupoarea, că pe 13 August 2003, Însuși Domnul a binecuvântat simbolic comuniunea puternică, al cărei agent, prin mila Sa, a fost unul din sfinții Săi acoperiți pe care aceleași divine milostiviri i-a fost plăcut să-l deconspire mulțimilor ca sfânt, pentru a-i bucura pe toți cei care nu au precupețit nici un efort pentru a fi de față ore în șir.”
Chiar dacă Părintele Galeriu nu mai este fizic prezent între noi, el va rămâne totdeauna în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut și l-au iubit și avem nădejdea că este pururea rugător la Dumnezeu pentru noi, după cum afirma și domnul Răzvan Codrescu: „Dar până și Părinți mor, ca să rodească înmiit în ceruri. Când ne e greu fără Părintele Galeriu, aceasta să ne fie mângâierea. Și încredințarea că ne veghează nevăzut, iar în cuvântul lui, fie și citit dintr-o pagină tipărită, învie răbdător pentru fiecare din noi, în acel <<acum>> inepuizabil despre care îi plăcea să vorbească adesea și de unde nici o moarte nu-l mai poate răpi”
I.2. Opera teologică-generalități
Atât cultura cât și teologia ortodoxă română au fost dăruite de Dumnezeu cu mulți oameni care prin scrisul, prin cuvântul ori prin sacrificiul lor au reușit să le înnobileze, „așezându-le la o înălțime de la care lucrurile se văd frumos întregite, iar micimile și neîmplinirile omenești rămân abia la nivelul unei neplăcute bănuieli”
Ca om care a iubit atât de mult cartea și ca profesor de teologie, părintele Galeriu Constantin a desfășurat o foarte bogată activitate științifică de cercetare publicând numeroase note, articole, recenzii, însemnări, studii, predici și cărți. Aceste lucrări ale sale sunt temeinic elaborate, bogat documentate, interesante și utile pentru teologie și actualitate, iar stilul lor este inconfudabil.
„Unul din acești oameni, căruia multe mii de romani de aici și de pretutindeni îi datorează împliniri de suflet și de gând, vindecare spirituală și speranța este părintele Galeriu. Părintele Galeriu este prin definiție <<Eruditul bun>>. Proverbiala sa cunoastere a tot ce înseamnă fruct al gândirii omenești, nu doar teologice, dar și științifice, se dăruie îmbrăcată într-o lumina blândă și bună, care vine din nemărginita sa credință și care astfel cucerește și îmbogățește pe oricine este pregătit să o primească”
I.2.1. Opera omiletică:
în „Glasul Bisericii” revista oficială a Mitropoliei Ungrovlahiei:
Rabindranath Tagore, poet și filosof indian, în: „G.B.” XX (1961), nr. 5-6, pp. 465-477.
Mahathma Gandhi – spiritualitatea crestina si problemele vremii, in: “G.B.” XXI (1962), nr. 9-10, pp. 965-981.
Meditații la Anul Nou, în: „G.B.” XXXI (1972), nr. 1-2, pp. 30-32.
Jertfă și Răscumpărare, teza de doctorat, în: „G.B.” XXXII (1973), nr. 1-2, pp. 45-203.
Semnificația colindelor, în: „G.B.” XXXII (1973), nr. 11-12, pp. 1228-1231.
La Duminica a XXV-a după Rusalii, în: „G.B.” XXXIII (1974), nr. 11-12, pp. 1031-1033.
La Duminica a XXXIII-a după Rusalii, în: „G.B.” XXXIII (1974), nr. 1-2, pp. 15-17.
La Duminica a XVII-a după Rusalii, în: „G.B.” XXXIV (1975), nr. 1-2, pp. 32-35.
La Duminica Fiului Risipitor, în: „G.B.” XXXIV (1975), nr. 3-4.
La Duminica Pogoririi Sfântului Duh, în: „G.B.” XXXIV (1975), nr. 5-6, pp. 465-469.
La Duminica a XIX-a după Rusalii, în: „G.B.” XXXIV (1975), nr. 9-10, pp. 893-897.
Autocefalia B.O.R. și aniversarea a 90 de ani de la proclamarea oficială, în: „G.B.” XXXIV (1975), nr. 11-12, pp. 1138-1159.
La a doua zi de Crăciun, în: „G.B.” XXXIV (1975), nr. 11-12, pp. 1212-1215.
La Duminica Lăsatului sec de carne, în: „G.B.” XXXV (1976), nr. 1-2, pp. 57-63.
La a III-a zi de Paști, în: „G.B.” XXXV (1976), nr. 3-4, pp. 302-306.
La Duminica a II-a după Paști, în: „G.B.” XXXV (1976), nr. 5-6, pp. 483-488.
La Duminica a XX-a după Rusalii, în: „G.B.” XXXV (1976), nr. 9-12, pp. 847-852.
Din activitatea Prea Fericitului Patriarh Iustin, ca reprezentant al B.O.R. peste hotare, în: „G.B.” XXXVI (1977), nr. 6, pp. 583-592.
La Duminica a XXVIII-a după Rusalii, în: „G.B.” XXXVI (1977), nr.10-12, pp. 830-834.
La Duminica a XXXI-a după Rusalii, în: „G.B.” XXXVII (1978), nr. 1-2, pp. 19-24.
La Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, în: „G.B.” XXXVII (1978), nr. 9-12, pp. 988-992.
La Duminica a III-a din Postul Mare, în: „G.B.” XXXVIII (1979), nr. 3-4, pp. 215-220.
Gustați și vedeți (Ps. 33,8), în: „G.B.” XXXVIII (1979), nr. 5-6, pp. 437-444.
La 1 Ianuarie 1980, în: „G.B.” XXXIX (1980), nr. 1-2, pp. 13-18.
La a doua zi de Paști, în: „G.B.” XXXIX (1980), nr. 3-5, pp. 306-309.
La Sfânta Treime, în: „G.B.” XXXIX (1980), nr. 3-5, pp. 318-321.
Tudor Vladimirescu și lupta pentru echitate și dreptate socială, în: „G.B.” XL (1981), nr. 3-5, pp. 426-442.
1 Decembrie 1918. Afirmare istorică a unității noastre dintotdeauna, în: „G.B.” XLII (1983), nr. 9-12, pp. 569-574.
Iubire și Înviere, în: „G.B.” XLV (1986), nr. 4, pp. 67-71.
Dumnezeu s-a arătat în trup, în: „G.B.” XLVI (1987), nr. 1, pp. 23-25.
La Duminica Vameșului ăi Fariseului, în: „G.B.” XLVI (1987), nr. 1, pp. 33-37.
Adormiți în Domnul Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, în: „G.B.” XLVIII (1988), nr. 2, pp. 159-162.
Cinstirea Sf. Cruci, în: „G.B.” L (1992), nr. 3-4, pp. 56-68.
Cinstirea Sf. Moaște, în: „G.B.” L (1992), nr. 3-4, pp. 68-80.
Cinstirea Sf. Cruci, în: „G.B.” LIV (1998), nr. 9-12, pp. 62-76.
în “Studii teologice” revista oficială a Institutelor Teologice:
Taina Nunții, în: „S.T.” XII (1960), nr. 7-8, pp. 484-499.
Sensul crestin al pocăinței, în: „S.T.” XIX (1967), nr. 9-10, pp. 674-690.
Valori permanente în viața și opera Sf. Trei Ierarhi, în: „S.T.” XXVII (1975), nr. 1-2, pp. 118-124.
Slujirea preoțescă după Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, în: „S.T.” XXIX (1977), nr. 1-2, pp. 5-10.
Preotul profesor Constantin Gh. Nazarie. Cincizeci de ani de la moartea sa, în: „S.T.” XXIX (1977), nr. 1-2, pp. 175-179.
Ortodoxia si Miscarea Ecumenica. Aspecte teologice actuale, in: “S.T.” XXX (1978), nr. 9-10, pp. 611-635.
A 33-a conferință interconfesională, Cluj-Napoca, 29-30 mai 1979, referat secundar de Pr. Prof. Conf. Constantin Galeriu. Spiritualitate și slujire, în: „S.T.” XXXI (1979), nr. 5-10, pp. 746-752.
Catreda de Omiletică și Catehetică cu noțiuni de pedagogie generală, în: „S.T.” XXXIII (1981), nr. 7-10, pp. 578-582.
Munca creatoare, insusire a chipului divin in noi, în: „S.T.” XXXIV (1982), nr. 5-6.
Slavă lui Dumnezeu și pe pământ pace, în: „S.T.” XXXV (1983), nr. 5-6, pp. 317-328.
Cunoașterea lui Hristos în Duhul Sfânt, „S.T.” XXXV (1983), nr. 9-10, pp. 673-681.
In memoriam: Arhidiaconul Prof. Dr. Nicolae Balcă, în: „S.T.” XXXVI (1984), nr. 1-2, pp. 138-142.
Viața în plenitudinea și unitatea ei, în: „S.T.” XXXVI (1984), nr. 5-6.
Pr. Dumitru Colotelo, Mișcarea liturgică în creștinismul apusean, teză de doctorat. Prefațată de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște și Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, în: „S.T.” XXXVII (1985), nr. 1-2, pp. 21-24.
Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu, în: „S.T.” XLIII (1991), nr. 1, pp. 45-54.
Păcatul împotriva Duhului Sfânt, conferință, în: „S.T.” XLIV (1992), nr.1-2.
în „Ortodoxia” revista oficială a Bisericii Ortodoxe Române:
Iubirea dumnezeiască și judecata din urmă, în: „O.” XI (1959), nr. 2, pp. 179-195.
Pronie, har și libertate după Teofan, fostul episcop de Vladimir, în: „O.” XI (1959), nr. 3, pp. 398-413.
Mitropolitul Filaret al Moscovei ca teolog, în: „O.” XII (1960), nr. 2, pp. 212-239.
Problemele actuale în religiile creștine, în: „O” XVII (1957), nr. 4, pp. 717-742.
Învățătura creștină despre Sfânta Cruce și cinstirea ei, în: „O” XXX (1978), nr. 3, pp. 497-512.
Preoția ca slujire a cuvântului, în: „O” XXXI (1979), nr. 2, pp. 294-312.
Taina Mărturisirii, în: „ O” XXXI (1979), nr. 3, pp. 485-498.
Complementaritatea valorilor spirituale potrivit Dogmei de la Calcedon, în: „O” XXXII (1980), nr. 2, pp. 355-365.
Maica Domnului “Povățuitoarea,” în: „O” XXXII (1980), nr. 2, pp. 355-365.
Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie, în: „O” XXXIII (1981), nr. 1, pp. 23-40.
Sfințirea timpului, ziua de odihnă – Ziua Învierii, în: „O” XXXIII (1981), nr. 2, pp. 156-175,
Sinodul II Ecumenic și învățătura despre Sfântul Duh, în: „O” XXXIII (1981), nr. 3, pp. 386-408.
Înțelesurile Sfintei Cruci, în: „ O” XXXIV (1982), nr. 2, pp.181-195.
Mântuitorul Iisus Hristos – Învățătorul nostru suprem, în: „O” XXXV (1983), nr. 1, pp. 34-61,
Netemeinicia milenarismului, în: „O” XXXVI (1984), nr. 1, pp. 57-71.
Congresul teologic interortodox privind problema hirotoniei femeilor, în: „O” XLI (1989), nr.1, pp. 72-108.
Vocația pascală a făpturii. Paștile în viziunea ortodoxă, în: „O” XXXVIII (1989), nr. 2, pp. 3-22.
Biografia Fiului lui Dumnezeu, a „Blândului Samarinean” în conștiința lui Eminescu, în: „O”, XLIV(1995), nr. 1-2.
Primește acest odor și păstrează-l pe el, în: „O”, XLV(1996), nr. 1-2.
– Credincioșia Bisericii Ortodoxe față de Iisus Hristos – chezășia „înfierii” noastre divine, în: „O”, XLVI(1997), nr. 1-2. p. 3-23.
IV) în „Mitropolia Banatului” revista oficială a Mitropoliei Banatului:
Rugăciunea adevărată, în: „M.B.” , (XXVI)1976, nr. 1-4.
Cinstirea Sfintelor Moaște, în: „M.B.”, (XXX)1980, nr. 10-12.
Iconomia Sfântului Duh în slujba lumii, în: „M.B.”, (XXX)1980, nr. 4-6.
Biblia în Biserică, în: „M.B.”, (XXXV)1985, nr. 9-10.
V) în „Mitropolia Olteniei” revista oficială a Mitropoliei Olteniei:
Obârșia lui Hristos, obârșia noastră. Predică la Nașterea Domnului, în: „M.O.”, 2001, nr. 5-6.
Predica la Duminica a 34-a după Rusalii, în: „M.O.”, 1985, nr. 1-2.
Pentru promovarea învățământului universitar importante au fost studiile de doctorat (1957-1960), finalizate cu teza de doctorat prezentată în 1969, ci titlul „Jertfă și Răscumpărare” și publicată în 1973. Pe lângă numeroasele studii și articole amintite mai sus, au mai apărut următoare:
***, Dialoguri de seară, București, Editura Harisma, 1991.
Cartea celor nouă fericiri, București, Editura Harisma, 2004.
Astăzi/Psihanaliza și dreapta credință a Bisericii, București, Editura Harisma, 2005.
Astăzi, București, Editura Harisma, 2004.
Îndrumări metodologice și didactice pentru predarea religiei în școală, București, E.I.B.M.B.O.R., 1990.
Revelație și educație, în: Revista Pedagogică, nr. 3, 1993.
Psihanaliza în lumina Revelației divine, Analele Universității Târgoviște 2001.
Rolul familiei preotului în parohie, Congresul Internațional „Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin”(25-27 sept. 2001).
Nicolae Paulescu-unitatea între știință și tradiție la începutul secolului XX, Congresul Internațional „Știință și Religie” organizat de Academia Română, Comisia Națională din România pentru UNESCO, Universitatea Interdisciplinară din Paris, Fundația Universitară Marea Neagră, (8-10 nov. 2001).
Rugăciunea „Tatăl nostru”, tâlcuiri de Părintele Galeriu, Editura Harisma, 2002.
CAPITOLUL II.
COMUNICAREA ȘI EDUCAȚIA ÎN PREOCUPĂRILE PR. PROF. CONSTANTIN GALERIU
II.1. Funcția taumaturgică a Cuvântului
Cuvântul Tatălui Celui necuprins, din tine,
Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins întrupându-Se;
și Chipul cel întinat, la chipul cel dintâi întorcându-l,
cu dumnezeiască podoabă l-a amestecat.
Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta și cu cuvântul
(Condac, glasul 8, Duminica Ortodoxiei)
De când se naște și până la moarte, în toate împrejurările vieții, omul este un moștenitor, el se poate desigur autorealiza, dar depinde totuși de comunitatea în care s-a născut și în care trăiește. Acest lucru se poate spune și despre credința lui religioasă, căci chiar dacă omul vine pe lume cu unele predispoziții pentru dimensiunea religioasă, totuși religia trebuie să-i fie mijlocită după cum spune și Sfântul Apostol Pavel („credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos.” Rom. 10, 17), prin cuvânt.
Când vorbești despre cuvânt înseamnă să vorbești despre o realitate profund umană. Orice cuvânt presupune în mod natural pe om; atât pe omul care vorbește dar și pe cel care ascultă. Cuvântul presupune, de asemenea și pe cel despre care se vorbește și pe cel pentru care se vorbește. Cuvântul cuiva este legat de subiectul aceluia printr-o iradiere de putere harică din el. În trecut unii dintre filosofi au zis că omul a devenit om grație cuvântului vorbit. Această observație profană, trimite în mod fericit la faptul revelat și fundamental al creării omului de către Dumnezeu ca Persoană rațională înzestrată deci cu Logos, adică cu rațiune și cuvânt. Cu ajutorul acestui cuvânt omul poate să comunice cu semenii lui, împărtășindu-le acestora sentimentele și ideile sale, năzuințele și idealurile lui, bucurându-se: „în același timp de creațiile spirituale ale comunității în care el trăiește. De aceea, cuvântul este un fenomen originar al vieții spirituale în comunitate.”
În creștinism, noțiunea de cuvânt are următoarele sensuri:
Cuvântul Lui Dumnezeu ca Persoană divină,
cuvântul ce ni-L comunică El,
Sfânta Scriptură;
Aceste trei sensuri ale cuvântului sunt folosite în terminologia biblică, patristică și teologică. Conceptul de cuvânt mai are și următoarele sensuri: cuvânt rostit cu ajutorul vocii, care odată fiind pronunțat se pierde în aer; cuvânt interior, care este în inimile noastre și cuvântul artificial, cel care este rostit fără rost sau cu sens negative, cel despre care spune Mântuitorul Iisus Hristos „cuvântul deșert pentru care oamenii vor da socoteală în ziua judecății”(Mt. 23, 36)
Conform tradiției ortodoxe, între Cuvânt și Taină există o unitate întemeiată în mod neașteptat pe tăcere. Dumnezeu „la început” a creat cerul și pământul prin Cuvânt: „Toate prin El s-au făcut, și fără de El nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut”.(Ioan I, 3), dar în taină, oarecum în tăcere. Vorbirea dumnezeiască are o calitate dinamică creatoare, ce poate fi numită „tainică”, deoarece aduce de la neființă la ființă cele ce sunt într-un chip mai presus de înțelegere. („Așa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; El nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci El face voia Mea și își îndeplinește rostul Lui”. Is. 55, 11.). După perioada Vechiului Testament, „la plinirea vremii”(Gal. 4, 4), Dumnezeu a „vorbit din nou din tăcere” pentru a împlini făgăduința dată protopărinților, Întruparea Logosului-Cuvântului. Scopul acestui act tainic, asemănător celui al creației este acela de a aduce omenirea într-o stare nouă, plină de har, dându-i astfel omului posibilitatea împăcării și participării lui la viața lui Dumnezeu.
Noțiunea grecească logos, ca și ebraicul dâvâr semnifică simultan ideea, cuvântul și acțiunea (cuvântul apare ca o limitare sau prelungire a lucrării, a acțiunii), dar și sensul de rațiune, raport, socoteală, rost, rostire. Trebuința inevitabilă a omului de a vorbi și de a răspunde semenilor săi arată graiul ca un mijloc de „intrepătrundere personală” care își are originea în Dumnezeu Și comunicarea prin scris este importantă, dar rostirea, împărtășirea directă a cuvintelor creează o comuniune mai puternică. Capacitatea de a vorbi și trebuința de a cuvânta sunt sădite în noi de către Dumnrzeu.
Omul, încă de la creația sa de către Bunul Dumnezeu, apare ca o ființă cuvântătoare, o ființă care se distinge radical de celelalte viețuitoare, prin rațiune și cuvânt, purtând în sine chipul Creatorului său. Pe de o parte, datorită acestui chip el se arată pe sine însuși creator, iar pe de altă parte apropierea sa de Dumnezeu. Dacă la facerea lumii a zis Dumnezeu: „Să fie lumină”(Facere I, 3), și cuvântul omului, atunci când gândirea lui este stăpânită de cele dumnezeiești, izvorăște din aceasta ca o lumină din lumină. Părintele Galeriu zicea: „Pentru că Dumnezeu este Cuvânt, și pentru că Se revelează și creează prin Cuvântul Său, pentru aceea și noi, cei zidiți după chipul Său, suntem, prin ceea ce e mai reprezentativ în noi: <<cuvânt>>, ființe cuvântătoare”.
Cuvântul este un mijloc de revelare, de descoperire, este o putere cu o capacitate deosebită. Rostul originar al cuvântului este de a zidi, de a ajuta la creșterea spirituală a omului, dar și pentru zidirea și consolidarea comunității umane. Prin cuvânt a binevoit Dumnezeu să Se descopere oamenilor. Cuvântul lui Dumnezeu, ca mesaj al mântuirii, a fost descoperit oamenilor pentru semănarea și creșterea spirituală a Împărătiei lui Dumnezeu în sufletele și conștiințele celor zidiți după chipul Său. Cuvântul lui Dumnezeu este sensul și ordonatorul întregii existențe, și a nu lucra potrivit Cuvântului înseamnă a aduce haos în viața omenească. Acesta este și rostul cuvintelor din Vechiul testament: „Cel ce nu ia în seamă cuvântul (lui Dumnezeu) este dat pierzării”(Pilde 13, 13), „Cel ce disprețuiește cuvântul lui Dumnezeu va pieri”(Pilde,19, 16).
Cuvântul lui Dumnezeu este hrană pentru ființa noastră, este mana cerească oferită tuturor, deoarece: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8, 3; Mt. 4, 4).
Prin Întrupare, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a descoperit în mod plenar cuvântul lui Dumnezeu, El fiind însuși Adevărul (In. 14, 6), este izvorul absolut al adevărului, căci nu L-a primit asemenea proorocilor de la cineva, ci El Însuși este Adevărul. Hristos Logosul Divin Întrupat, vestea cuvinte cu putere multă, acest lucru fiind recunoscut și de contemporanii săi: ”Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește acest Om.” (In 7, 46). Cuvântul Mântuitorului Hristos este viață, „duh și viață ”, și pentru a ne explica acest lucru Domnul ne oferă ca exemplu pilda Semănătorului: „Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”(Luca VIII, 2) și dacă sămânța este cuvântul lui Dumnezeu, atunci acest fapt este în aceași măsură valabil și invers: Cuvântul este sămânță. În Hristos este sămânță dumnezeiască, cuvântul e viu și dă viață: „Zi numai cu cuvântul, îi spune Sutașului, și se va vindeca sluga mea ”(Matei VIII, 8). Cuvântul Lui iartă, vindecă, scoate demoni, desființează păcatul, transformă suflete, înviază. Și transmite această putere din unitatea de negrăit în Hristos „dintre cuvânt și viață care era în El”
Acest cuvânt dumnezeiesc descoperit nouă și păstrat în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, se împărtășește tuturor credincioșilor, prin propovăduirea bisericescă. Propovăduirea bisericească este contemporanizarea sau descoperirea Revelatiei. În prezent această propovăduire a Bisericii, niciodată cuvântul „nu este numai un mesaj intelectual, ci cuvânt vădit în fapte, în împărtășirea de viață mântuitoare”. Numai în acest sens putem înțelege cuvintele Mântuitorului din finalul predicii de pe munte, atunci când zice: ”Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le împlinește se va asemăna cu bărbatul înțelept care și-a clădit casa pe stâncă” (Mt. 7, 24-25), iar stânca este Hristos (Ef. 2, 20). În pilda semănătorului, (Lc. 8. 11) cuvântul lui Dumnezeu este sămânță adică viață, putere de germinare.
Întreaga lume și Cuvântul care o revelează constitue darul, bogăția, unicitatea noastră. Iar cuvântul, în însăși definiția lui obișnuită, este tocmai această exteriorizare comunicare, voce purtătoare a ei, voce purtătoare de sens, voce care întrupează și exprimă sensul și sensurile existenței, semnificațiile ei. Cuvântul, spune Părintele Galeriu, „e rază de lumină și iubire care țâșnește din soarele lăuntric al spiritului. Este întrupare și revelație a universului gândirii noastre, așa cum Dumnezeu-Cuvântul este revelația Dumnezeirii. Cuvântul este răspunsul și mesajul nostru către Dumnezeu și către lume. Animalul nu vorbește, e necuvântător, pentru că nu are acest univers spiritual pe care să-l exprime.De aceea Adam, omul le-a dat și le dă nume tuturor. Revelează, desigur și animalul, ca și întreaga creație pe Ziditorul ei și <<adevărul lucrurilor >>.Așa cum și zice Psalmistul: <<Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria… Ziua spune zilei cuvânt>>(Psalmul XVIII, 12). Întreaga creație e revelație, e <<cuvânt>>, pentru că revelația prin ea însăși este creație și mărturie a lui Dumnezeu-Cuvântul.”
Cuvântul ne este făcut cunoscut pentru a fi primit și apoi împlinit. Prin ascultarea cuvântului dumnezeiesc, credinciosul primește de la Dumnezeu binecuvântare, ajutor și mântuire. În acest sens Sfântul Iacov, inspirat fiind de Duhul Sfânt, zice: „Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea și prisosința răutății, primiți cu blândețe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre.”(Iac. 1, 21). Prin primirea cuvântului dumnezeiesc, cu toții ne facem părtași la o pregustare a Împărăției celei veșnice, încă din timpul acestei vieți:” Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în cel ce M-a trimis are viață veșnică…” (In. 5, 24).
Sfântul Vasile Cel Mare spune: „Dumnezeu, Creatorul nostru ne-a dat uzul vorbirii ca să descoperim unii altora simțămintele inimilor, și datorită simțămintelor noaste comune, să facem cunoscute celorlalți oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca niște cămări ascunse ale inimii. Dacă am fi alcătuiți numai din suflet, ne-am înțelege unii cu alții numai prin gândire; dar pentru că sufletul nostru își zămislește gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte și de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul și trece de la cel ce grăiește la cel ce aude. Dacă e tăcere adâncă și liniște, cuvântul poposește în urechile ascultătorilor, ca într-un port liniștit și nebântuit de vânturi; dacă însă zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită atunci el naufragiază, risipindu-se în aer”
Pentru a primi în noi înșine cuvântul lui Dumnezeu, așa cum se cuvine, este nevoie de o reînnoire fundamentală a întregii noastre ființe; un întreg urcuș duhovnicesc, care îcepe cu renunțarea de sine, iar finalul acestui urcuș este dobândirea Duhului Sfânt. Între cuvântul dumnezeiesc și starea sufletească a credincioșilor există o relație de interdependență. Dacă cuvântul dumnezeiesc este cel care naște și dezvoltă în suflet credința(cf. Rom. 10, 17), conducând în același timp la înnoirea minții, starea sufletului trebuie să fie una potrivită pentru primirea lui. În Evanghelia Sfântului Ioan există o mărturie limpede în acest sens: când Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre Sine ca fiind „pâinea cea vie Care S-a pogorât din cer”(In. 6, 51), „unii dintre ucenici l-au părăsit” (In. 6, 66), deoarece n-au putut primi cuvintele Lui; starea lor sufletească nu era adecvată însușirii cuvintelor revelate. Deci starea sufletească este hotărâtoare în primirea învățăturii mântuitoare, ea putând genera piedici ori neajunsuri.
Astfel Părintele Galeriu prin cuvântul său dorea să producă o schimbare, o determinare a vieții credincioșilor, sau o întoarcere a lor la Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, pe care Părintele îl comunica era “lămurit” (Ps. 118, 140) și ”cercat cu foc”(II Regi 22, 31) și avea o putere tămăduitoare asupra sufletelor care se deschideau spre a-l primi. Însănătoșirea atât a sufletului căt și a trupului, este o lucrare tainică a harului lucrător prin cuvânt, în sufletele ce se deschid lucrării.
Credinciosul trebuie să aibă o deschidere totală pentru a-și însuși profound adevărul mântuitor, pentru a fi în împăcare și în comunicare cu Dumnezeu. Respingerea cuvântului lui Dumnezeu va atrage cu sine mare pedeapsă asupra ascultătorilor, după cum Însuși Mântuitorul zice: „mai ușor va fi Sodomei și Gomorei, în ziua judecății,decât cetății aceleia”(Mc. 6, 11), care nu a primit și a ascultat propovăduirea Sfinților Apostoli.
Sfântul Nicolae Cabasila spune că datorită vestirii „cuvântului mântuirii celei de obște,” numeroși oameni păcătoși ”și-au schimbat viața, s-au renăscut, și-au schimbat dintr-odată felul de a trăi, după pilda chipului celui prea frumos”. Sfântul Ioan Gură de Aur, în întâia Omilie la cartea „Facerii” precizează că scopul prezenței credincioșilor la biserică este: „ca eu să spun ceva folositor, ceva care să vă ajute la mântuirea voastră, iar voi să plecați de aici după ce ați căștigat ceva din predica mea, după ce ați cules mult folos sufletesc”, este să le ofere ascultătorilor săi „învățătura cea mântuitoare” Părintele Galeriu mărturisea: „Când eu citesc cuvântul lui Dumnezeu, atunci El Dumnezeu îmi vorbește, iar eu îl ascult <<Vorbește Doamne robul tău ascultă (I Regi 3,9)>>. Când mă rog, Îi vorbesc eu Lui Dumnezeu și atunci îl ascultă El pe robul Său; de aceea ne-a învățat Fiul să invocăm:<<Tatăl nostru…>>. ”
Cuvântul are putere oricum ar fi el, deoarece este un mijloc excepțional de comunicare interumană și ca atare, mai ales susținut de harul Sfântului Duh, este un mijloc de a-i elibera pe oameni de păcate și de a le edifica viața pe temeiurile adevărului etern și de a-i desăvârși în har, ca să poată deveni asemenea lui Dumnezeu. Părintele spune: „Cuvântul Domnului este viață, <<duh și viață >>, cum spune El. Pentru a exemplifica plastic aceasta ne oferă pilda Semănătorului. <<Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu>>”(Luca VII, 2)
Sfântul Grigore Sinaitul, scriind despre cuvântul ce se împărtășește prin învățătură îl clasifică în patru grupe: cuvântul din învățatură, cel din citire, cel din faptă, și cuvântul din har: „Cel dintâi primește cuvântul învățaturii ca pedagog, pe al citirii ca hrănitor, pe al faptei ca o călăuză lăuntrică și preadulce la Mire; pe cel luminător al Duhului, ca pe unul care unește pe Cuvăntul Mire cu El și-l veselește. Căci dacă tot Cuvântul iese din gura lui Dumnezeu (Mt. 4, 4), înseamnă că cuvintele care ies din Duh prin gura Sfinților sunt cuvinte care ies din gura Lui Dumnezeu sau din suflarea preadulce a Duhului pentru lucrare”
II.3. Mărturie și argumentare
Încă de la începuturile vieții cultice, în comunitățile creștine, predica a stat în strânsă legătură cu Jertfa Euharistică, cu lecturile din Sfânta Scriptură, pe care avea să le explice și să le aplice, potrivit cerințelor și necesităților credincioșilor.
Părintele Galeriu prin activitatea pe care a desfășurat-o, aceea de neobositor predicator și îndrumător de suflete si-a asimilat și năzuințele credincioșilor săi, și-a însușit o vastă cultură generală, a ales cu grijă izvoarele predicilor sale, a observat cu atenție principiile omiletice de bază, a luat aminte la procedeele oratorice, a fost smerit, socotindu-se cu fiecare prliej nevrednic și nepriceput „a îndulci cu vreun mijloc auzurile ascultătorilor”. A avut o conștiință profundă a îndatoririi de a propovădui și a nădăjduit în ajutorul lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o avea de îndeplinit. Rugăciunea a fost ca un punct de sprijin în toată activitatea lui, a fost animat de un zel hrănit din iubirea de Dumnezeu și de oameni. Și a slujit lui Dumnezeu și oamenilor până la sfârșitul vieții Sfinției sale.
Părintele a reușit, prin bogăția cuvintelor cuprinse în predica sfinției sale să mângâie, să încurajeze, să sădească în credincioșii care îl ascultau sentimentul demnității; i-a făcut pe toți laolaltă să audă chemarea la îndumnezeire. Așa cum s-a spus despre întreaga teologie ortodoxă că este o „Teologie a Învierii”, Biserica Ortodoxă este o „Biserică a Învierii”, cultul nostru ortodox este un „cult al Învierii,” tot așa, se poate spune fără nici o reținere că predica Părintelui Galeriu este o Predică a Învierii, a bucuriei vieții și a nemuririi.
În întreaga activitate de predicator a Părintelui, au existat numeroase împrejurări de mărturie și argumentare, de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu fie în conferințele din țară și de peste hotare, adresate studenților și nu numai, fie în diferite simpozioane la care a luat parte, fie în aparițiile mass-media (televizor, radio, ziare). Dar predica rostită de la Amvon a rămas unul din mijloacele cele mai potrivite pentru comunicarea învățăturii creștine, îndreptând astfel pașii credincioșilor pe calea mântuirii.
Chiar dacă roadele unei cuvântări rostite de Părintele într-una din aceste împrejrări nu s-au putut observa imediat, totuși cuvintele lui au lucrat în tăcere în interiorul credincioșilor, reușind treptat, treptat să-i transforme lăuntric. Efectele predicii „trebuie să fie vizibile atât în interiorul comunității, cât și în afara ei. Dacă îl ajută pe credincios să intre în comuniune cu ceilalți membrii ai comunității și toți să fie uniți în Hristos (<<Eu sunt vița voi sunteți mlădițele>>( In. 15, 5), înseamnă că predica a dat roade, iar acestea se simt, se văd. Cuvântul preotului trebuie să creeze această comuniune în sânul comunității, pentru că omul nu vine la biserică să primească un pachet de informații sau să-și satisfacă o curiozitate intelectuală(de exemplu: cum Fiul Lui Dumnezeu S-a născut, a pătimit și a înviat). Acestea sunt lucruri care se pot învăța în bibliotecă sau în apartamentul fiecăruia. Predica însă consolidează comunitatea si-I pregătește pe credincioși să intre în comuniune unii cu alții și toți laolaltă în comuniune cu Dumnezeu”
Baza materiei predicilor Părintelui Galeriu o constitue Sfânta Scriptură a Vechiului și a Noului Testement, la care se adaugă izvorul nesecat al literaturii patristice, la care se pot adăuga și alte izvoare: dogmatic, moral, liturgic, aghiografic, și nu în ultimul rând, literatura laică și filosofia. Părintele Simion Radu de la Sibiu spunea despre preot că el trebuie să fie o adevărată enciclopedie ambulantă: „De aceea trebuie să facă lectură vastă și variată, începând cu cea teologică filosofică și sfârșind cu cea literar-științifică și artistică din literatura națională și universală, pentru ca în discuții și în orice împrejurare de viață să se pronunțe asupra lor cu toată competența și seriozitatea. Apoi o problemă începută într-o carte, trebuie dusă până la capăt. Să nu ne rezumăm la unele citate sau la un volum, să avem o cultură de ansamblu, completă și armonică.”
În centrul tuturor acestor izvoare s-a aflat persoana Mântuitorului Iisus Hristos, model și ideal pentru tot ce poate și trebuie să fie înfăptuit în lumea creștină. Tocmai în acest sens unul dintre cei mai mari profesori de Omiletică, părintele Dumitru Belu preciza: „pentru credincioși – și în primul rand – pentru preoți comuniunea cu Hristos constituie condiția fundamentală a atitudinii normale față de valorile umane și față de existență în general”
Părintele Galeriu în tot timpul actvitații pastoral-misionare de neobosit mărturisitor al Cuvântului Adevărului a avut vedere modelul suprem: Mântuitorul Iisus Hristos, căruia sub acest aspect de Învățător și Model suprem Părintele i-a dedicat și un studiu: Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul nostru suprem. Părintele nu vorbește frumos numai datorită faptului că: „este un virtuoz al artei predicatoriale, ci pentru că propovăduiește numai adevărul” Tot Părintele spunea în acest sens: ”Mântuitorul este unic nu în sensul de singular și exclusiv, ci de revelator al adevărului.”
Așadar cartea de căpătâi a Părintelui Galeriu și un izvor viu al predicilor sale a fost Sfânta Scriptură sau Biblia. Pentru el „Biblia stă în fața credinciosului ortodox drept Cartea sfântă a vieții care răspunde la întrebările esențiale. Carte pecetluită și deschisă totodată; taină și descoperire. În cuvinte și dincolo de ele, îi vorbește o Persoană – Dumnezeu-Cuvântul. Îi grăiește Cuvântul în care simte deodată baza și țelul vieții, certitudinea adevărului mântuitor și sensul existenței. Sunt în Biblie cuvinte și înțelesuri mai greu de pătruns, care ne depășesc și ne cheamă la neîncetată depășire. Atunci credinciosul cere ajutor și sfat celor rânduiți să învețe. Astfel <<cei lipsiți de povățuitori cad ca frunzele>> și <<izbăvirea stă în mulțimea sfetnicilor>> (Pilde 11, 14). Și iarăși altă Scriptură zice: <<Tainele se descoperă celor smeriți>> (Înțelepciunea lui Isus Sirah 3, 19). Cu această încredințare, creștinul ortodox ori de câte ori, în lectura Sfintei Scripturi întâlnește vreun loc tainic, și.l însemnează, iar la vreme potrivită întreabă pe preotul și duhovnicul său. Precum au zis Părinții: <<Cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească >>. Cu aceași râvnă și dragoste preotul răspunde fiului său duhovnicesc și-l călăuzește, știind cuvântul Apostolului: <<Preoții care își țin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul și învățătura>> (I Tim. 5, 17).”
Sfintele Scripturi pun la îndemâna preotului cheia de aur cu care el poate descuia tainele vieții religios-morale a păstoriților, ele sunt tezaurul din care preotul scoate învățătura de credință și viață menită a fi împărtășită credincioșilor. Glasul Apostolului neamurilor răsună peste veacuri îndemnând parcă pe fiecare dintre preoți să „ia aminte la citit, la îndemnat, la învățătură (I Tim. 4, 13; Tot 1, 9).” Sfântul Apostol Pavel leagă datoria citirii din Scripturi de aceea a propovădui, îndemnându-l pe același Timotei: „Propovăduiește cuvântul, cu timp și fără timp…”(II Tim. 4, 2 ). Astfel Sfânta Scriptură ,,va trebui să influențeze întreaga predică, e chemată să dea întregii cuvântări putere, caracter, sfințire, popularitate, ființă practică, conținut, frumusețe, bogăție și succes”
Părintele Galeriu a înțeles că propovăduirea „cu timp și fără timp” e legată de citirea cu timp și fără timp a Sfintei Scripturi. Ajunsese la un moment dat să găsească cu ușurință fiecare verset care îi era necesar, chiar dacă Biblia în care căuta nu era a Sfinției sale; relevante în acest caz sunt cuvintele părintelui profesor, Vasile Gordon: „Părintele Galeriu pune deasupra oricăror izvoare Sfânta Scriptură, pe care o cunoaște chiar și în cele mai mici detalii și din care citează cu o ușurință rar întâlnită. Ne amintim cum deseori, la orele de curs, cerea o Biblie și găsea în câteva secunde versetul dorit. Știm că de obicei este ușor cuiva să găsească un verset în Biblia personală, pe care propietarul o deschide fără greutate la locul căutat, încât are semne și însemnări particulare, dar foarte rar vedem pe cineva descurcându-se fără poticniri în orice Biblie, indiferent de ediție și mărime… Pe de altă parte tare se mai mâhnea Părintele când studenții nu știau anumite versete importante, inadmisibil de ignorat. Dădea întristat din cap, vrând parcă să-l citeze pe Sfântul Ambrozie: <<De ce nu vă dedicați timpul liber citirii Scripturii? Voi nu mai vorbiți cu Hristos? Nu-L mai vizitați, Nu-L mai ascultați?…>>. Părintele îl cita adeseori pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care a spus răspicat că <<necunoașterea Sfintei Scripturi este pricina tuturor relelor >>. Iar cu un alt prilej, același Sfânt Ioan arată câștigul nemăsurat pe care îl oferă familiaritatea Cărții Cărților: <<Cunoașterea Scripturilor întărește duhul, curăță conștiința, smulge patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeților diavolului, ne face să locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi ușoare și face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine>>. Părintele Galeriu poate fi numit pe drept cuvânt un om tare în Scripturi, așa cum citim despre acel bărbat din Faptele Apostolilor, Apollo alexandrinul (XVIII, 24). Astfel unul din <<secretele>> succesului oratoric al Sfântului Ioan Gură de Aur este cel pe care părintele Galeriu l-a înțeles și întrebuințat; cunoașterea temeinică și întrebuințarea înțeleaptă a Scripturii în predică.”
La o analiză a câtorva dintre predicile Părintelui Galeriu observăm o bogăție de citate din Sfânta Scriptură, cu ajutorul carora argumenta cele susținute în timpul predicii. Și nu numai că cita din Sfânta Scriptură, dar dădea înțeles nou unor cuvinte și expresii folosite, bineînțeles în lumina Sfinților Părinți.
Iată exemple din câteva predici:
”Omul, bogat, cu țarină, cu moșie, cum era în vremea aceea – cum a fost și la noi și cum va mai fi în viitor probabil – cu rod, cu jitnițe mari, cu grija de a-și mări jitnițele gospodăriei. Realitățile sunt îndeobște cunoscute. Noi înșine de-a lungul zecilor de ani le-am văzut, dumneavoastră, mai tineri, le înțelegeți, dar cuvântul cel mai pătrunzător, străpungător, îl simțim în această parabolă ca fiind acesta: << Nebune>>, adăugând <<Nebune, în noaptea aceasta se va cere de la tine. Ce ai agonisit ale cui vor fi? >>(Lc. 12. 20). Toate sunt pline de înțeles de tâlc, de adânc dumnezeiesc. Și nouă ni se cere acest adânc să-l ridicăm, să-l suim la înțelegerea noastră. Și totdeauna suind adâncul, ne îndreptăm către început, către taina descoperirii lui Dumnezeu.
Ce înseamnă cuvântul nebun ? În limba noastră vine din latină, se înțelege: non bono – nu bun, deci despărțit de Dumnezeu; pentru că binele este Dumnezeu, în Scriptură. În grecește este afros: alfa privativ și fros de la froneo – înțelepciune; deci lipsă de înțelepciune, neînțelept. Și înnebunești când nu ai înțelegerea adevărată a realități, a realului întreg. Iar întreg înseamnă Creator (Ziditor) și făptură. Când nu ai această înțelegere și o percepție, o viziune limpede , clară, înnebunești.”
„O naștere din nou a lumii, săvârșită de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Minunată, negrăită lucrare a Duhului, a Sfântului Duh care lucrează neîncetat în Biserică, în lume – atunci ca și azi. Căci, neîncetat, Duhul Sfânt este Duhul Adevărului și ne învață tot adevărul care este: Hristos Iisus Domnul. Duhul Sfânt eliberează:<< Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului acolo este libertate>> (II Cor. 3, 17). Eliberează de orice lanț, căci <<Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă>> (II Tim. 2, 9). Duhul <<ia din Fiul>> (Ioan 16, 14) și ne împărtășește viața Lui. Ne împărtășește fiecăruia o <<harismă >> un dar: al apostoliei, al proorociei, învățăturii, săvârșirii faptelor minunate și bune, vindecărilor, ajutorărilor, cârmuirii… (I Cor. 12, 28).”
„Dar să privim lucrurile și mai adânc, din însăși perspectiva vieții Domnului. Ce spune Iisus în fața propriei Sale suferințe, în fața morții Sale? În Ghetsimani, când Domnul urma să întâmpine moartea, Se roagă: <<Părinte, toate sunt Ție cu putință. Depărtează paharul acesta de la Mine! Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce Tu voiești…>>(Mc. XIV; 36). Iar ajuns pe cruce, răstignit, strigă cu glas mare: <<Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?>> (Mc. XV, 34). Iisus a fost și El în <<zbucium în fața suferinței; a fost în sudori care s-au făcut ca picături mari de sânge ce picurau pe pământ>> (Luca XXIII, 44). Iar în fața morții a încercat <<părăsirea lui Dumnezeu?>> Aceasta și este moartea: părăsire a Vieții, ruptură, despărțire.
Dar atunci moartea, creștinește vorbind, e ceva nefiresc! Nu e de la Dumnezeu. Dumnezeul cel viu <<e al viilor>> (Luca XX, 38). <<Oare morților vei face minuni>>, zice psalmistul: <<Oare va spune cineva în mormânt mila Ta și adevărul Tău, în locul pierzării?>>(Psalmul LXXXVII, 11, 12). De aceea și refuzăm spiritual moartea, n-o dorim, ne cutremurăm în fața ei, luptăm împotrivă.
Sfântul Apostol Pavel ne învață și el despre darul deosebirii duhurilor, adică al discernământului, al ndreptei judecăți, al vindecărilor, de care se învrednicesc mai ales medicii pentru care și zice Sfânta Scriptură: <<Cinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine că și pe el l-a făcut Domnul (Înțelepciunea lui Isus Sirah, XXXVIII, 1), al ajutorării, al cârmuirii, al bunei chivernisiri… (I Corinteni XII, 10-28)>>. Dar mai trebuie spus că Apostolul pune în fruntea acestora pe cei cu marile daruri ale Bisericii <<Întâi Apostoli, al doilea Proorocii, al treilea Învățătorii, apoi pe cei vce au darul de a face minuni (I Corinteni XII, 28)>>. Și din belșugul lor negrăit, cum să cugetăm și la alte daruri ca de pildă: darul rugăciunii prin care cerem întărirea tuturor celorlalte, cunoscând că aceasta este o lucrare a Duhului Sfânt, precum tot Sfântul Apostol învață zicând: <<Noi nu știm cum să ne rugăm cum trebuie, ci însuși Duhul se roagă pentru noi, cu suspine negrăite (Romani VIII, 26)>>. În același timp Sfântul Apostol învață, mai bine spus descoperă darul și calea cae mai înaltă – darul dragostei; acestui dar suprem îi închină acel imn cunoscut, din scrisoarea sa către Corinteni, când zice: <<Râvniți la darurile cele mai bune. Și vă arăt o cale care le întrece pe toate:… de aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, … de aș avea darul proorociilor și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt(I Corinteni VIII, 1-2)>>.
Sfânta Scripură nu a fost singurul izvor al predicii Părintelui Galeriu. Alături de ea și împreună cu ea a fost și literatura patristică. În acest scop, Părintele a acordat o atenție deosebită cercetării și cunoașterii Sfinților Părinți, acelora care au fost bărbați luminați și înduhovniciți care au tâlcuit Revelația dumnezeiască, care au știut să pătrundă și să se integreze atât de deplin în modul de a gândi al Sfintei Scripturi, încât tălmăcirile lor au rămas normative pentru toată creștinătatea ortodoxă. Iată ce spunea unul dintre ucenicii Părintelui Galeriu cu privire la aceste lucruri: „În ceea ce privește modelele preferate, nu este un secret pentru cunoscători că Părintele Galeriu este un fidel neabătut al Sfinților Părinți. Cu toate că are acasă cărți de ultimă oră și din cele mai variate domenii, apropiindu-și cu precădere filosofii creștini moderni, din care citează cu o dexteritate debordantă, mereu are lângă foaia de scris unul sau mai multe volume din sfinții părinți. Anul trecut (1997) nu s-a despărțit nici o clipă aproape de Omiliile duhovnicești ale Sfăntului Macarie Egipteanul, despre care l-am auzit odată exclamând: <<Îmi sunt atăt de dragi!>> ”
Iată câteva exemple:
la predica: Înviera tănărului din Nain când face referire la lacrimile mamei care-și ducea unicul fiu să-l îngroape;
„Iisus vorbește diferit de plâns, de lacrimi. El spune: <<Fericiți cei ce plâng că aceeia se vor mângâia >>(Matei V, 4) Profetul ristise:<< roua cea de la Tine este rouă de lumină…>>, vindecătoare (Isaia 26, 19). La rândul lui, Sfântul Grigore de Nyssa dă un asemenea tâlc: ;;Lacrimile sunt ca și sângele care curge din rănile sufletului… >>. Sunt râul și jarul căinței care arde și spală, curăță. <<Pocăința deșteaptă, lacrimile cicănesc la ușa cerului, smerenia o deschide >> zice Sfântul Ioan Scărarul. ”
tot în cadrul celeași predici când se face referire la creearea omului după chipul Lui Dumnezeu;
„Patriarhul Calist explică acest fapt al zidirii noastre astfel: <<Suflă în Adam ca suflare de viață >>, zice Patriarhul, harul Duhului de viață făcător și așa s-a făcut Adam om desăvârșit; <<căci s-a făcut cu suflet viu>>(Facere 2, 7) și nu spre suflet simplu. Căci nu e suflet al omului Duhul lui Dumnezeu, ci spre suflet care viază duhovnicește. <<Pentru că Duhul Sfânt a lui Dumnezeu Se face cu adevărat suflet sufletului care viețuiește cum trebuie să viețuiască sufletul cuvântător rațional și de chip dumnezeiesc>>(Calist Patriarhul – Filocalia VIII.)”
despre relația Chip și Asemănare;
„Preasfințitul Părintele nostru Teofil, Episcop al Antiohiei (între anii 169-177de la venirea Mântuitorului ), se întreabă și el, răspunzând cu tâlc adânc:<<Dar îmi vei spune:
– A fost făcut omul prin fire, muritor!”
– Nu!
– Atunci, nemuritor?
– Nici asta nu o spun. Dar mă vei întreba:
– Nu era nimic din acestea?
– Nici asta nu o spun. Prin fire omul n-a fost făcut nici muritor, nici nemuritor. Dacă l-ar fi făcut dintru început nemuritor l-ar fi făcut dumnezeu; și iarăși, dacă l-ar fi făcut muritor, s-ar fi crezut că Dumnezeu este pricina morții lui. Așadar nu l-a făcut nici nemuritor, nici murtor, ci, după cum am spus mai înainte, capabil și de una și de alta. Dacă omul înclina spre nemurire, păzind porunca lui Dumnezeu, avea să primească de la Dumnezeu ca plată nemurirea și avea să ajungă dumnezeu; și iarăși dacă se îndrepta spre faptele morții, neascultând de Dumnezeu, el însuși avea să fie pricina morții sale, că Dumnezeu l-a făcut pe om liber, cu voința liberă (Către Autolic – Cartea a doua, 27)>>.
Distingând, după Sfânta Scriptură, între Chip și Asemănare și într-un cuget cu cele arătate de Preasfințitul Episcop Teofil, Sfântul Maxim Mărturisitorul învață încă și mai explcit: <<Dumnezeu ne-a dăruit după Chipul Său existență și existență veșnică, nemuritoare; căci deși nu e fără de început, este fără de sfârșit. Iar după asemănare ne-a dăruit bunătatea și înțelepciunea , acestea lăsate voinței noastre, capacității noastre de a voi. Adică, zice el, toată firea rațională este după Chipul Lui Dumnezeu; dar numai cei buni și cei înțelepți sunt după asemănarea Lui>>. (Capete despre dragoste, 25.)
despre moartea duhovnicească a lui Adam;
„Adam a murit, mai întâi duhovnicește. <<Moartea cea adevărată, arată Sfântul Macarie, înlăuntru se ascunde, în inimă, iar omul moare real înlăuntrul lui>>”
despre căderea din starea originară a omului este adus ca mărturie și argument din nou tot Sfântul Maxim Mărturisitorul;
„Protopărintele Adam, călcănd porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârșie decât cea dintâi, arată Sfântul Maxim Mărtirisitorul, o fire constătătoare din plăcere, dar sfârșind în moartea prin durere. (Răspunsuri către Talasie, 61) […]Dumnezeu, și Om cu adevărat a dat firii o altă obârșie pentru o a doua naștere.”
despre învierea sufletească în Hristos,
„Căci învierea trupului urmează învierii sufletului, învață Sfântul Grigore Palama, precum și moartea a urmat la început morții sufletului. Iar moartea sufletului, adaugă Palama, este înstrăinarea de Dumnezeu. Și aceaste este moartea cea cu adevărat cumplită… Cel mai mare rău pe care-l suferă sufletul nostru nemuritor, este unirea cu șarpele inteligibil și pricinuitor al răului care s-a făcut înger vestitor al răutății. S-a făcut răutate moartă. ”
Un alt exemplu prin care se poate dovedi că Părintele Galeriu folosea adesea mărturii din operele Sfinților Părinți, este și predica din Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci , text în care sunt folosite nu mai puțin de 11 citate patristice. Astfel: din Sfântul Maxim 7 citate, din Sfinții: Ioan Scărarul, Chiril al Alexandriei, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Simeon Noul Teolog, câte unul.
Alături de aceste izvoare pe care Părintele le folosea adesea în predicile sale, un loc important îl ocupau și mărturiile liturgice.
„Atunci cu cât mai mult văzduhul e plin, și încă din veci, de Duhul Sfânt pentru care și zicem când ne rugăm:<<Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea ești și toate le plinești, vino și te sălășluiește întru noi… >>”
„Voind să mă faci viețuitor din fire nevăzută și văzută, din pământ mi-ai zidit trupul și mi-ai dat suflet cu insuflarea Ta cea dumnezeiască și făcătoare de viață” (Sfăntul Ioan Damaschin, Idiomeala 6, a înmormântării).
Iată așadar că atât Scriptura și Tradiția au fost izvoare de bază în predica Părintelui Galeriu, pe care le-a valorificat spre mărturia și argumentarea ideilor susținute în timpul predicilor. Mai mult decât atât tot timpul era preocupat de achiziționarea și studierea atât a cărților de teologie cât și a celor laice (literatură, filosofie, istorie, psihologie, sociologie, etc.). Chiar dacă baza predicilor o constituia Scriptura și Tradiția, adeseori în predicile Părintelui auzeai mărturii din literatură și mai ales filosofie. Părintele considera că slujitorii sfintelor altare sunt datori să fie preocupați permanent cu cititul cărților: „Slujitor a lui Dumnezeu pentru cei credincioși, preotul ortodox are conștiința că slujește timpului lui, cu întrebările și soluțiile ce trebuie căutate, aflate. El e dator să cunoască deci preocupările, scrisul, cultura vremii lui <<pentru a nu cădea sub osânda unui înstrăinat, a unui izolat de viață >>.[…] Cu învățătura Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți și învățători ai Bisericii, cu educația și cultura lui multilaterală, preotul ortodox, asemenea <<cărturarului cu învățătura despre împărăția lui Dumnezeu, scoate din vistieria lui vechi și noi >>(Matei XIII, 52), și răspunde întrebărilor credincioșilor care caută asemenea psalmistului <<calea pe care ei trebuie să meargă>> (Ps. CXLII)… ”
Cu toate acestea, preotul trebuie să știe că nici cunoașterea Sfintei Scripturi, nici talentul său de predicator nu-i folosesc la nimic, dacă la aceastea nu adaugă pilda unei vieți trăită la nivelul învățăturilor propovăduite, cum adesea Părintele Galeriu spunea: „Nimic nu-i lipsește Ortodoxiei decât să fie trăită”. În acest sens și Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisește: „Atunci ești un învățător desăvârșit, când și prin cele ce faci și prin cele ce înveți duci pe ucenicii tăi, pe credincioși, la viața fericită, pe care a poruncit-o Hristos. Pentru a învăța nu-i de ajuns numai să faci. Nu-i al meu cuvântul acesta, ci al Mântuitorului. El a spus: <<Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema>> (Matei V, 19). Dacă prin <<a învăța>> Hristos ar fi înțeles <<a face >> , n-ar mai fi trebuit să spună: <<și va învăța>>, ci ar fi fost de ajuns să spună atât: <<cel ce va face>>. Dar așa, din pricină că a vorbit separat de amândouă, a arătat că una este a face, și alta este a învăța cu cuvântul și că e nevoie de amândouă pentru o desăvârșită zidire sufletească ”
II.4. Comunicarea mimico-gestuală. Exemplificări:
Saepe tacens vocem verbaque vultus habet.
Încă de la început trebuie stabilit un principiu foarte clar, și anume: comunicarea nu se reduce numai la limbaj, la comunicarea verbală, ci termenul în sine cuprinde și neverbalul sau comunicarea neverbală. Iar elementele ce compun comunicarea neverbală sunt cele legate de: atitudini, gesturi, privire și mimică. Acestea împreună cu prezentarea predicii, dau o imagine completă atât personalității predicatorului cât și conținutului întregii predici. Aspectul vizat în acest subcapitol este comunicarea gestuală, comunicare pe care Părintele Galeriu o folosea adesea.
Prezentarea verbală a predicii trebuie să se facă printr-o rostire, precisă, clară și corectă, numai astfel cuvintele predicatorului putând rodi în sufletele ascultătorilor săi. Părintele Galeriu punea mereu accentul pe această exprimare sonoră a gândurilor și întotdeauna căuta ca în timpul predicii cuvintele să nu fie numai o înșiruire de sunete fără înțeles pentru credincioși, ci inteligibile.
Alături de rostirea propriu-zisă a predicii, gestualitatea este foarte importantă pentru ameliorarea și receptarea cât mai exactă a mesajului, pentru eficacitatea întregului demers. Gestul dă ritmul unei predici, imprimă vitalitate vocii, îndepărtând și anulând monotonia. „Gestul este un compliment firesc și necesar al cuvântului. Verbalul și gestualul sunt sinergice, slujind aceluiași scop: comunicarea. Blocarea neverbalului, a gestului afectează verbalul. Dacă am împiedica pe cineva să facă gesturi, aceasta s-ar răsfrânge în mod sigur asupra mesajului.”
Sfântul Grigore de Nyssa observă că nu întâmplător omul are mâini , iar animalele nu. Mâinile i s-au zidit omului anume ca să poată vorbi. Dacă i-ar lipsi mâinile, atunci buzele și limba ar trebui să fie ca la animale, adică așa ca să poată prinde cu ele iarba și s-o rupă. Trecând astfel grija procurării hranei pe seama mâinilor, gura a rămas să slujească și să exprime cuvintele. Și pe drept se poate afirma că mâinile sunt un instrument propriu ființei înzestrate cu facultatea de a vorbi.
Quintilianus Marcus Fabius, (cca. 30-95e.n.) acordă și el o deosebită atenție spunând: „Celelalte părți ale corpului ajută pe vorbitor, dar mâinile vorbesc ele însele. Cu ele cerem, promitem, concediem, amenințăm, implorăm, ne exprimă groaza, teama; prin ele întrebăm, negăm; prin ele ne manifestăm bucuria, întristarea, îndoiala, mărturisirea, regretul, măsura, cantitatea, numărul, timpul. Oare nu ele ne înflăcărează, nu ele ne domolesc? Nu cu mâinile manifestăm aprobare, admirare, sfială? Pentru a desemna locul și personajele, nu țin ele locul adverbelor și al pronumelor? De aceea, este diversitatea atât de mare a vorbirii tuturor neamurilor și popoarele ci gesturile mâinilor sunt vorbirea comună a tuturor neamurilor ”
Gestul nu ajută cuvântul decât dacă îl subliniază. El subliniază, întărește și uneori chiar înlocuiește cuvântul. Dacă l-ar contrazice, l-ar slăbi considerabil. Gestul trebuie să formeze un corp cu ideea care se exprimă.
Întreaga persoană, trup și suflet, participă oarecum la rostirea predicii; astfel, expresia feței și a ochilor, alături de mișcarea mâinilor ajută la exprimarea cât mai convingătoare a ideilor în actul omiletic . Acest lucru se putea observa adesea la Părintele Galeriu; cuvintele rostite erau ca o explozie venită din interior, din inimă, exteriorizată nu doar prin voce, ci în același timp prin întregul ființei sale trupești. ( vezi fig. 1)
(fig. 1)
Gesturile mâinilor erau în armonie cu felul predicii, conținutul ei, cu toți ceilalți factori. Într-un fel erau poziționate mâinile, când se rostea introducerea în conținutul predicii, atunci când Părintele spunea: „Binecuvântați și dreptmăritori creștini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos! Dumnezeiasca Evanghelie căreia îi dăm cuvântul acum, ne împărtășește una din acele taine de adâncime unică. Să-i dăm ascultare și, acolo unde e pecetea tainei lui Dumnezeu, în inimă, acolo să întipărim cuvântul: (urmează textul din Evanghelia Sfântului Ioan 3, 13-17). Iubiților, zic și eu, împreună cu unul din vechii teologi ai Bisericii: Toate Evangheliile sunt mărturia Domnului. Dar Evanghelia după Ioan, și îndeosebi acest cuvânt, e adâncul ultim al Evangheliei. Primească dragostea voastră, așa cum ne luminează Dumnezeu pe toți, să dăm, după putere, tâlc acestui adânc de taină al Evangheliei de astăzi.
Te pregătește astfel să intri în atmosfera Evangheliei, făcând în sufletele ascultătorilor pacea și liniștea necesară înțelegerii textului Sfintei Scripturi.(fig. 2, fig. 3) Avea parcă în minte cuvintele Scripturii care zice: „Mergeți și, stând, grăiți poporului în templu toate cuvintele vieții acesteia. ”(Fapte, 5, 20)
(Fig. 2) (Fig. 3)
Mișcările mîinilor erau foarte moderate și expresive, adică însoțeau și ele gândurile și cuvintele Părintelui, Și în același timp reflectau pacea și buna așezare sufletească. Atunci când acțiunea oratorică lua amploare, când Părintele adâncea tot mai mult înțelesul cuvintelor, deodată întreaga lui ființă palpita.
Prin gest, Părintele căuta să exprime într-un mod cât mai explicit îmbinarea tainică a ideilor (vezi fig. 4, fig. 5), îndemna pe toți credincioșii să folosească întreaga atenție și instrumentele cele mai rafinate ale minții pentru înțelegerea cuvântului rostit (vezi fig. 6, fig. 7).
(Fig. 4) (Fig. 5)
(Fig. 6) (Fig. 7)
În iconografia bizantină, mâinile ocupă un loc foarte important. Ele sunt o metaforă a vieții duhovnicești, a interiorității profunde a sfântului reprezentat. Mâinile încrucișate indică, spre exemplu, o așezare lăuntrică statornică, o îmbinare a minții a simțirii și a voinței într-un tot armonios, într-o rugă sfântă către Dumnezeu. Adesea, mâinile reprezentate în icoană ies din tiparul artistic profane; primesc o altă structură o altă osatură – sunt subțiri și curbate în sus arătând îndreptarea spre înălțime, spre Dumnezeu a întregii vieți interioare a sfântului. Mai mult chiar – îndumnezeirea persoanei ieșirea ei din sfera obișnuitului, profanului, omenescului.
La Părintele Galeriu, la fel ca în iconografia ortodoxă, mâinile sunt o metaforă a profundei sale trăiri duhovnicești. Căci predica sfinției sale, nu era o simplă transmitere de informații, ci o transmitere de trăire, de însuflețire. Mâinile-i nu erau însă numai o metaforă a acestei trăiri, ci în același timp și vehiculele și transmițătoarele ei, din lăuntru spre afară. În predică, Părintele ieșea din sine spre alții, „pleca în vizită” și bătea la ușile ascultătorilor nu doar prin voce, prin cuvinte cât și prin gesturile pe care le făcea cu mâinile și prin întreaga sa înfățișare. Poporul nostru a surprins magistral acest lucru prin zicala: „calcă a preot”, înțeleasă literar nu metaforic, recunoscând pe un (viitor) slujitor al Domnului prin felul cum merge, cum se mișcă.
Prima întâlnire cu el era marcantă: erai pus în situația de a alege – îți vei deschide sau nu ușa. „Departe, în fața altarului, în dreptul ușilor împărătești, pe treapta de dinaintea acestora, cuvânta cu glas mare, baritonal, un preot trecut de vârsta mijlocie, potrivit de înălțime, a cărui înfățișare întrupa sută la sută arhetipul preotului ortodox. Trebuie să mărturisesc că prima impresie a fost defavorabilă. Foiala din jur nu m-a împiedicat să remarc inflexiunea nițel prea <<cântată>> a predicii, felul afectat al gesticulației care îi însoțea retorica neobișnuită și discursul construit exclusive pe certitudini, insuportabil pentru un ins ca mine, școlit, potrivit volutelor otrăvite ale cugetării dubitative.[..] N-aveam de unde să știu că lumea din jurul meu, care îl urmărea pe Părintele în tăcere, lăsa în seama minții doar o parte din enunțuri, restul încredințându-le altor puteri sufletești decât cele ale intelectului, puteri pe care le pune în lucrare doar gândirea eclesială și cugetul îmbisericit.”
Dacă la mulți oratori gesticulația înseamnă atragerea atenției, ajutor pentru rememorarea unor amănunte, pentru Părintele Galeriu însemna mult mai mult decât atât, adică relație și legătură cu cei din fața lui, ancore aruncate din corabia Bisericii, de un corăbier destoinic și încercat, în marea vastă a neliniștilor din inimilr atâtor oameni.
Ce înseamnă mâinile pentru noi? Cu ajutorul lor mâncăm, muncim, ne spălăm, mângâiem, pedepsim: prin mâini ne susținem viața. Important este ca ele să fie curate. Să transpunem acestea în plan duhovnicesc; de fapt nu este nevoie de un astfel de efort, deoarece toate se puteau observa la Părintele Galeriu.
Peste negura uitării se ridică mărturisirea sfinției sale, pe care credem că o rostește alături de Sfăntul Apostol Pavel: „Voi înșivă știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și a celor ce erau cu mine. Toate vi le-am arătat căci ostenindu-vă astfel trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis:<<Mai fericit este a da decât a lua>>(Fp. Ap. 20, 34, 35)”.
Și o altă mărturie, pe care fiecare slujitor al altarului o spune înainte de săvârșirea Sfăntei Liturghii, anticipând intrarea în Împărăție: „Spăla-voi între cei nevinovați mâinile mele și voi înconjura altarul Tău, Doamne, ca să aud glasul laudei Tale și să spun toate minunile Tale. Doamne, iubit-am bună cuviința casei Tale și locul sălășluirii slavei Tale.”
CAPITOLUL III.
VALORIZAREA COMUNICĂRII ÎN EXPUNEREA ÎNVĂȚĂTURII CREȘTINE
III.1. Receptarea predicatorului:
Puterea de a învăța a fost dată sfinților Apostoli și urmașilor acestora de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele: „Drept aceea, mergând învățați toate neamurile …și învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă. (Mt. 28, 18-19), sau „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Mc. 16, 15). Astfel după cum spunea Părintele Galeriu, Sfinții Apostoli devin „slujitori ai Cuvântului”(Lc. 1, 2), adevăr care implică două aspecte:
Apostoli ai lui Dumnezeu – Cuvântul
misiunea de a sluji prin cuvânt
Predica a ocupat dintotdeauna un loc important în cadrul activității pastorale. Ea a fost sarcina de căpătâi a slujirii apostolice, constituind miezul lucrării de convertire. Ulterior „Liturghia catehumenilor, având în centru citirea Sfintei Evanghelii, a continuat să fie prin veacuri liturghie învățătoare, spre deosebire, de Liturghia credincioșilor, care, având în miezul ei Sfânta Euharistie, a rămas partea sfințitoare a Liturghiei; dar amândouă, partea învățătoare și partea sfinșitoare, alcătuiesc o unitate. În ochii Sfântului Pavel, predicarea, credința și botezul alcătuiesc momentele unei lucrări unice; ele nu se pot separa, sunt indistructibile (Efeseni I, 13; Romani X, 17). Dumnezeu cheamă la mântuire și sfințește și pe unii prin alții. Preotul face slujba lui Dumnezeu; pentru El propovăduirea Cuvântului e o îndatorire fundamentală de care urmează să răspundă de fiecare dată când are credincioși în biserică, indiferent de împrejurarea care i-a adus acolo. Cuvântul Sfântului Pavel:<<Vai mie de nu voi binevesti!>> (I Corinteni IX, 16) e valabil pentru orice împrejurare.”
Propovăduirea este un lucru greu, și pentru a avea rezultate bune se cere și o anumită predispoziție. Sfăntul Ioan Gură de Aur spune: „Pentru cei ce vindecă trupurile oamenilor, pentru doctori, s-au născocit fel de fel de instrumente medicale și de mâncări potrivite pentru bolnavi; a fost de ajuns de multe ori numai schimbarea aerului pentru vindecarea unui bolnav, alteori, un somn binefăcător, venit la timp peste bolnav, scapă pe doctor de orice osteneală. Dar pentru cei care vindecă trupul lui Hristos, pentru preoți nu s-a născocit nimic asemănător. În afară de pilda prin faptă, preoții n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învățătura cu cuvântul, predica. ”
O predică adevărată este întotdeauna în duhul serviciului liturgic, într-o totală armonie cu întreg climatul liturgic, arhitectural și iconografic al unei biserici. Nu trebuie nicidecum separată de contextul unei vieți trăite cu responsabilitate sau cum foarte frumos spunea Fericitul Augustin: „Să-ți fie felul de a trăi conform cu ceea ce înveți.” Pentru Părintele Galeriu, predica nu era numai o datorie, ci mai mutl decât atât, întrega lui viață era ca o prelungire a predicii de la Amvon.
În general importanța unei predici nu constă numai în transmiterea unui mesaj, a unei informații, ci mai ales în receptarea ei de către ascultători. Preotul este de fapt cel care transmite mesajul divin unei comunități de credincioși. Cănd vorbim de o comunitate de credincioși trebuie avut în vedere faptul că oamenii care alcătuiesc această comunitate provin din toate categoriile sociale, iar mesajul predicii este receptat pe de o parte de membrii comunității ca tot, iar pe de cealaltă parte de fiecare credincios în parte: „Nu trebuie uitat deci că ascultătorii unei predici se situează la aceste două nivele: individual și comunitar.”
Nu se poate limita receptarea predicii, ca act interior, la momentul ascultării unei anumite predici. Căci fiecare ascultător este condiționat de experiențele sale anterioare (practice, intelectuale, spirituale,) deci receptarea depinde astfel și de momentele de dinaintea ascultării propriu-zise, nu doar de atenția și capacitatea de concentrare și înțelegere pe care credinciosul le are pe parcursul minutelor cât preotul vorbește. De asemenea, se poate considera că receptarea predicii se prelungește în viața fiecărui credincios și că există o viață a predicii de după predică, lucru ce însemnă trăirea cuvântului lui Dumnezeu așa cum poate fi el perceput de către fiecare.
Receptarea unei predici nu se poate separa de contextul cultural, social, istoric, din care face parte credinciosul. Comunicarea oricărui mesaj se face totdeauna numai într-un context, primind astfel și o semnificație diferită. Fiecare popor are stilul său de a trăi, obiceiurile sale, cultura sa, istoria sa, toate acestea marcându-i într-o oarecare măsură mentalitatea , comportamentul și deciziile. Astfel sunt cuvinte care pot să aibă conotații diferite în funcție de aceste contexte prezentate.
Tot în această receptare mai intră și implicarea credinciosului la Sfânta Liturghie, la rugăciune, inainte de ascultartea predicii. Exemplul cel mai elocvent în această situație este că: ora de începere a Sfintei Liturghii la Biserica Sfântul Silvestru, era oarecum târzie (aproximativ 10.30), Părintele Galeriu dorind în acest fel să-i facă și pe cei mai comozi dintre credincioși părtași la Sfânta Liturghie, iar mai apoi părtași la „Tâlcuirea Cuvântului.” Sfânta Liturghie îi pregătește pe credincioși pentru receptarea cuvântului de învățătură. În toată această atmosferă liturgică credinciosul este mai dispus să asculte cuvântul lui Dumnezeu și numai atunci se poate spune că predica este în armonie cu întrega învățătură a bisericii. Dacă Liturghia este rugăciune, predica trebuie implicit să trezească dorința rugăciunii, ea „trebuie să pună o cărămidă la edificarea spirituală a credincioșilor”
Părintele Galeriu a înțeles faptul că predica este un fruct spiritual, ea nu se pregătește oricum ci se pregătește cu rugăciune, cu meditație sfântă, și credincioșii de nenumărate ori au simțit că predica rostită de Părintele izvorăște din trăirea interioară. Părintele nu a pierdut niciodată din vedere faptul că modelul suprem al oricărui predicator a fost, este și va fi Mântuitorul Iisus Hristos, Cel despre care s-a spus: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta ”(In. 7, 47). și: „Având în atenție, fără încetare, Modelul Suprem, Părintele Galeriu se bucură la rându-I de aprecieri deosebit de elogioase din partea ascultătorilor, care spun adesea: <<N-am auzit să vorbească vreun preot atăt de frumos ca Părintele Galeriu!>>. Părintele vorbește frumos, nu numai prin faptul că este un virtuoz al artei predicatoriale, ci pentru că propovăduiește numai adevărul…”
Părintele Galeriu nu citea niciodată predicile ci vorbea întotdeauna liber, prezentând totdeauna învățăturile într-o formă impecabilă, căci: „atunci când îl asculț ai simțăminte apropiate celor pe care le trăiești ascultând un violonist experimentat, care interpretează din memorie fără să dea greș o piesă celebră. Părintele îți dă siguranța că nu mai poate greși, așa cum violonistul autentic nu mai poate cânta fals. Atragem atenția, în consecință, că nimeni nu va putea să-și facă o impresie reală asupra felului de a vorbi al Părintelui, decât ascultându-l și totodată privindu-l direct. Căci o predică de-a părintelui reprodusă în scris ne apropie într-un fel de realitate, dar pierde multe din detaliile pe care doar rostirea verbală le surprinde. ”
Este interesant faptul că Părintele Galeriu conștientiza faptul că cei care ascultau predica nu erau simpli spectatori, o masă inertă de urechi, ci: „parteneri de dialog” și că ei participau mai mult sau mai puțin la elaborarea predicii întregind astfel caracterul sinergic al actului omiletic. Câteva exemple din predica Părintelui Galeriu pot sa ne arate modul în care preotul comunică real cu credincioșii în timp ce le vorbește. Spre exemplu iese din tiparele raportului învățător – ucenic spunând despre învățătura pe care o are că nu este doar meritul lui: ”Doamne, îl rog pe Mântuitorul și pe Duhul Sfânt să ne ajute să înțelegem” Tot în raportul cu ascultătorii, arată că predica rostită în acel moment are o concordanță cu alte predici pe care le-a rostit, reactivând astfel mamoria credincioșilor: „am explicat cu altă ocazie…” ; apoi le trezește dorința de a mai veni și altă dată să asculte predicile: ”nu avem timp să spunem totul acum â, poate altă dată”. De asemenea, Părintele știa să-i facă pe credincioșii ascultători să valorifice amintirea textelor biblice: „vă mai amintiți în curtea palatului marelui preot…”
Tot în cadrul acestui dialog viu cu ascultătorii mai trebuie remarcată abundența întrebărilor puse ascultătorilor: „cum S-a întrupat? Spuneți!” apoi comunitatea i-a răspuns. Au fost și credincioși care au intervenit în cadrul rostirii, fiind apreciați de către Părintele: „convertiți, zice fratele Sorin, și bine zice.” Iată așadar că Părintele îi considera pe credincioși parteneri de conversație, implicându-i pe aceștia într-un dialog viu.
III.1.1. în viața enoriașilor:
Licăroiu Gabriel – profesor de religie
Înfățișarea Părintelui Galeriu era aceea a unui preot ortodox tradițional. Vocea puternică, dicția clară, expunere fără greș. Iimpresiona plăcut orice suflet care venea să asculte sau să ceară sfat și binecuvântare. Acestor daruri cu care Dumnezeu l-a încununat, se adăuga și harul, pentru care făcea un efort duhovnicesc susținut. Citea foarte mult în toate domeniile: știință, literatură, filozofie, dar mai ales patristică. A venit la dânsul un student, și s-a plâns că nu mai poate învăța. Avva i-a spus: „ am optzeci de ani și vreau să învăț chimie.” Duminica venea în sfântul Altar, cu un braț de cărți, cizelând ideile cu un foc molipsitor. Credința lui Avva Galeriu în caracterul integrator al teologiei, îl făcea să cerceteze asiduu domenii fascinante ca: fizica quantică, matematică. Concluziile, ajungeau în cel mai scurt timp în predică, în articole sau conferințe, pentru care era atât de solicitat.
Sub ochii noștrii, sfidând aceste vremuri de apostazie, la biserica Sfântul Silvestru se petrece ceva esențial: e acolo un preot minunat, Constantin Galeriu, ale cărui predici nimeni n-ar trebui să le ignore. Nu este numai un mare teolog și un propovăduitor de exceptie al dumnezeieștii Scripturi, ci – o spun cu toată răspunderea – un neasemuit rugător.”
Întreaga viață închinată slujirii lui Dumnezeu, și mângâierii sufletelor necăjite i-a adus supranumele de Avva. Casa îi era deschisă oricui, viața cu totul transparentă. Asceza pe cât de dura, pe atât de discretă. Era cu adevărat un preot cu viață îmbunătățită. Un trăitor. Spunea: „ nimic nu îi lipsește ortodoxiei, decât să fie trăită."
Slujirea Sfintei Liturghii o făcea din tot sufletul. Duminică dimineața Biserica Sfântul Silvestru era plină de credincioși. Intra în sfânta biserică prin ușa care duce direct în sfântul Altar și fără să-l vedem simțeam o înviorare, o briză duhovnicească care trecea prin sufletele noastre și un murmur: „ A venit Părintele”, îi trăda prezența. O bucurie sfântă se revărsa peste popor în timpul slujbei, încăt nu simțeai cum trece timpul.
Slujirea lui Dumnezeu la o asemenea înălțime duhovnicească nu era ușoară. Ispitele loveau iute, năprasnic, dar faptul că le primea fără cârtire aducea din partea Mântuitorului Iisus Hristos și a Preacuratei Sale Maici bucurie duhovnicească și har peste har. Acest lucru îl simțeam cu toții și mărturisesc că acesta era motivul pentru care atâta popor, nu se mai deslipea de dânsul, nici la ore târzii . Când apărea pe solee în fața ușilor împărătești, pentru binecuvântare se făcea o liniște cerească. Rugăciunile pe care le rostea erau vii. Toată suflarea din biserică aștepta predica. Preoții se împărtășeau cu Trupul și Săngele Domnului, apoi preotul de rând, venea pe solee la predică.
Avva Galeriu vorbea domol la început. Cu cât înainta în adevăr cuvintele deveneau incandescente, frazele adevărate raze luminoase, care ridicau sufletele la simțirea lui Dumnezeu.
Părintele Galeriu, când vorbește, te conectează la Dumnezeu. Toate sufletele din biserică erau transportate. Călătoream la începuturile creației, înțelegeam dragostea lui Dumnezeu, pentru întreaga făptură și se trezea în sufletele noastre dorul după Cel căruia Îi spunem atât de des Tată.
Vreme de o oră ne purta pe aripile harului. Îmi amintesc că a fost invitat de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, să slujească și să predice la catedrala patriarhală. Era de Praznicul Adormirea Maicii Domnului, înainte de ’89. După predică Prea Fericirea Sa l-a îmbrățișat și i-a zis: „Cu adevărat ești dăruit de Maica Domnului.”
Predica lui Avva avea o structură dogmatică, strălucit împletită cu elemente – cum obișnuia să spună – din viul vieții. Nu înțelegeam în profunzime predica dar o bucurie nespusă ne cuprindea și un dor după o viață cât mai curată. Am încercat să notez câteva idei din timpul unei predici a lui Avva Galeriu, dar în final am observat că tot ceea ce am notat era o măzgălitură. Modul de a predica era cu totul descurajant, pentru cei ce doreau să noteze, dar mângâietor pentru cei care aveau cu ce să înregistreze. Am înțeles cu această ocazie, complicata conexiune a ideilor aduse în lumină, după o structură cu totul aparte.
Retorica circulară este un mod de a organiza, de a structura un discurs, în cazul nostru o predica. Pentru a-i permite ascultătorului să asimileze mai bine discursul,oratorul nu ezita să facă bucle înapoi, iar uneori să revină asupra a ceea ce a spus cu mult înainte pentru a reîmprospata acele cuvinte în mintea ascultătorilor. Predica Părintelui Galeriu, în ansamblul ei, se încadrează în acest tip de retorică. Avva Galeriu era un erudit, dar universul de cunoștințe teoretice, era cuprins într-o mare de trăire duhovnicească, care ajungea la incandescență imediat ce se împărtășea cu Trupul și Sângele Domnului urmând apoi să predice. Parintele Galeriu este un predicator de exceptie, recunoscut ca atare nu numai de enoriași, între care se număra și intelectuali de marcă ai Bucureștiului, ci și studenții care l-au avut profesor. Un predicator harismatic.
Pentru noutatea ideilor pe care le expunea în focul predicii, îl suspectam că a ajuns la izvorul duhovnicesc al acestora. Când se termina predica și venea în Sfântul Altar, îl așteptam cu un prosop, pentru că, de era vară sau iarnă, atâta foc dumnezeiesc punea în predică, încât fruntea, îi era încărcată de borboane grele de sudoare. Adesea spunea: „Până mintea nu ia foc nu poate gândi la Dumnezeu, până ochiul nu ia foc nu-l poate vedea pe Dumnezeu, până limba nu ia foc nu poate vorbi despre Dumnezeu.” Într-adevăr predica lui Avva Galeriu era foc arzător, lumină, bucurie duhovnicească, revărsate peste sufletele credincioșilor, care umpleau Biserica Sfântului Silvestru.”
Viorel Cristia Presler – asistent medical și profesor de religie (licențiat în teologie)
„Este atât de bine cunoscut faptul și va rămâne pentru totdeauna întipărită în conștiința oamenilor mărturia, că Părintele Galeriu a fost un excepțional predicator. Oricare dintre cei ce i-au ascultat cel puțin o singură dată predica, sfinției sale, și ar fi rugat să vorbească despre aceasta, fie el om simplu, sau un rafinat intelectual, o va defini succinct și instinctiv întotdeauna, prin succesiunea unor exprimări numai la superlativ: excepțională, înălțătoare, iluminată, grandioasă, inspirată, plină de Duhul Sfânt, strălucitoare și alte cuvinte asemenea. Desigur că, prin puține cuvinte, dar sintetice, numai astfel ar putea fi definit cuvântul propovăduitor al Părintelui; și în același timp trebuiesc descoperite argumentele de substanță care fac posibilă o astfel de definire, iar greul de aici provine, pentru că atunci când vrei să ai o argumentare pertinentă, ideile vin cu repeziciune și mult prea multe deodată, fără să mai știi cu ce ai vrea să începi.
Posibil că cel mai firesc început ar fi acela de a spune că propovăduirea Părintelui Galeriu se îngemănează perfect cu cea a mai marilor predecesori ai sfinției sale, cum ar fi: Sfântul Apostol Pavel cel întâi chemat, Sfântul Vasile cel mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Calist episcop al Constantinopolului, sau ceva mai târziu Sfântul Grigorie Palama,precum și alți sfinți părinți ai Bisericii. Acești câțiva, care au fost citați, erau și cei mai iubiți și mai apropiați de sufletul Părintelui, dintre Părinții Bisericii, care au și primit confirmarea sfințeniei lor din partea acesteia. Dar cel mai mult a iubit Părintele cuvântul revelat al Sfintei Scripturi (Vechiul și Noul Testament) și mai ales cel al Sfintelor Evanghelii, în care se află dumnezeiescul cuvânt al Mântuitorului. Fiindcă pe Acesta, cuvântul vindecător, mângâietor și mântuitor, „ prin care toate s-au făcut ” a căutat Părintele să-L afirme prin propovăduirea sa, cu toată tăria, în toată vremea și în tot locul. Trebuie de asemenea, subliniat faptul că Părintele în permanență făcea remarca cu privire la preot, că acesta nu predică, ci propovăduiește pe Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Ce înțelegea dumnealui prin aceasta? Anume faptul, că preotul nu trebuie să se limiteze doar la o simplă tâlcuire a Sfintelor Scripturi, pentru a nu se face un simplu predicator de tip protestant; ci el, preotul, trebuie să facă dovada trăitoare a Celui pe Care Îl propovăduiește în cuvintelor sale, vădindu-L pe Acela între oameni, prin propriul său exemplu de viață și slujire.
Atunci când propovăduia Cuvântul, fie în sfânta Biserică, fie cu prilejul diferitelor ocazii, când era invitat să vorbească, Părintele dovedea cu prisosință cunoașterea și stăpânirea deplină a Scripturii, precum și înțelegerea sensurilor adânci ale acesteia. In același mod se folosea și de operele sfinților Părinți, evidențiindu-le prin nenumăratele citate redate din memorie. Pe lângă această constanta și adâncă adăstare asupra lucrărilor fundamentale ale Bisericii și ale credinței orodoxe, Părintele Galeriu dovedea și o cunoaștere deosebit de fundamentată, atât a teologiei apusene, catolică și protestantă, cât și din lucrările fundamentale ale altor religii; avea de asemenea o deschidere vastă și continuu intimă față de lucrările și noutățile din domeniul tuturor științelor precum și al culturii, pe care le folosea constant ca argumente de netagaduit, pentru marturisirea unicului Adevăr.
Părintele Galeriu, oriunde și în orice moment s-ar fi aflat, oferea celor ce-i ascultau cuvântul exemplul unui excepțional și desăvârșit orator, dovedind acelora, că stăpânea perfect cunoștiințele și tehnica retoricii clasice. Timbrul baritonal al vocii sale era permanent urmărit, trecând de la tonurile grave, la nuanțarile înălțătoare ale vocii determinând astfel, o sensibilizare continuă și cât mai adâncă a simțirii ascultatorului, pentru a-i creea acestuia o puternică și curată receptivitate. Din perspective științelor comunicării, Părintele era un perfect emițător și propagator de informație, stăpânind deplin toate formele de exprimare ale comunicării; sfinția sa comunica cu toata ființa sa, folosind toate mijloacele de exprimare prin manifestare: pe lângă timbrarea vocii, mimica feței, gestica postura, marcarea pauzelor, trăirea lăuntrică deosebit de puternică, îl făceau să devină cu adevărat un receptacul viu al harului Duhului Sfânt și în același timp o sursă continuă de transmitere a acestui har divin. Deveneau astfel prezenți și vii proorocii Scripturilor, precum și marii Părinți propovăduitori ai Bisericii, cei din veac pomeniți. Cursivitatea cuvântului său era de foarte multe ori fragmentată de largi și deosebit de argumentate paranteze, dar de fiecare dată își relua idea de acolo de unde fusese întreruptă, în modul cel mai firesc și fără nici un efort.
Pentru unii dintre confrați, predica Părintelui era receptată cu îngăduință și uneori ca fiind destul de plictisitoare, menită „ să stoarcă lacrimile unor bătrânele ”, poate pentru acel vibrato special al vocii, care îi era propriu sfinției sale și nu făcea decât să nuanțeze exprimarea cuvintelor. Astfel de opinii nu pot fi considerate decât, niște neputincioase înțepături, ce dovedeau mici răutăți, tocmai pentru a diminua din puterea introspecției gândirii și a adâncimii cuvântului folosit de acest excepțional propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc. Părintele spunea de multe ori „adânc pe adânc cheamă” și de aceea știa că fiecărui cuvânt rostit trebuie să-i oferi sensul firesc și adăcind acest sens, mergând cu el până la origine: „ La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. …” și „ Toate prin El s-au făcut; și fără nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut ” (Ioan, I, 1-3 ). Grecii au numit Cuvântul prin Logos cu sensul de rațiune de fi, a exista, adică Cel Care zidește toate și pe care le aduce de la neexistență la existență. Pe Acesta, Cuvântul creator, Fiul lui Dumnezeu, Cel deoființă cu Tatăl, ‹‹ Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om… A pătimit, S-a îngropat și A Inviat a treia zi ›› (Simbolul de credință), Părintele a urmărit toată viața ca să-L slujească și să-L propovăduiască. De aceea sfinția sa considera că preotul ca propovăduitor al Cuvântului, trebuie să fie permanent un exemplu viu de trăire și slujire, vădind între oameni, prin acest exemplu pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Incercând să conchidem într-un fel aceste câteva smerite gânduri referitoare la modul cum am înțeles personal propovăduirea Părintelui Galeriu; putem mărturisi că numai aceia, care trăiesc cu adevărat cu Histos, în Hristos și pentru Hristos, cunosc viața, care este Insuși El, Cuvântul lui Dumnezeu, pe Care, Părintele smerindu-se L-a slujit și L-a propovăduit neobosit, până la ultima suflare a acestei existențe, aici pe pământ. Părintele a plecat dintre noi, cu siguranță L-a aflat pe Acela pentru Care și-a dedicat întreaga sa viață ca slujire și pentru a ne rezidi propria noastră viață în credința în Iisus Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul nostru.”
Doamna Virginia Elena Vulcan -pensionară
“La mormântul părintelui Constantin Galeriu”
O salcie se frânge, O candelă aprinsă,
Cu frunza aplecată Îti luminează calea
Într-una parcă plânge. A inimii cea stinsă.
Mormântul împrospătat Simțim cum ocrotirea
De lacrima noastră, Pe noi ne înconjoară,
De ruga către Domnul Nu ne lăsa părinte
Să-ți fie calea fastă. Țărâna-ți mult ușoară.
„Niciodată n-am avut puterea să-l privesc în ochi pe Părintele Galeriu Constantin sau să-i ating mâinile sale pentru a nu-l întina cu păcatele mele multe, săvârșite de o viață. Îi simțeam radierea spirituală și speranța, îmbogățirea de credință în Bunul Dumnezeu. A plecat într-o călătorie lungă dar simțim ci toții că sufletul lui este alături de noi și printre noi în fiecare clipă. Simțim că nu ne-a părăsit, ocrotindu-ne în clipele cele mai grele, fiind un sol puternic a lui Dumnezeu. Minunea aureolei în jurul soarelui în ziua înmormântării a dat dovada sfințeniei prin care a trecut în viața pământească, și care l-a transformat într-o bunătate aparte, căci iubea în aceiași măsură și pe bogat și pe sărac.
Părintele Galeriu spunea: omul se naște de două ori; biologic din tată și din mamă, iar spiritual din apă și din Duh, precum spune Evanghelia. Avea putere de concentrare și dăruire verbală, asupra tuturor celor prezenți în locașul de rugăciune. Dansul mâinilor, mișcarea degetelor și vocea penetrantă te fascina centrându-l mai cu profunzime asupra subiectului expus. Ne învăța totdeauna că trebuie să avem neîncetat grijă de sufletele noastre, să lucrăm la mântuirea noastră, păzind poruncile lui Dumnezeu. Acesta era Părintele Galeriu Constantin, acestea erau doar câteva din expunerile și învățăturile sale, a fost un adevărat doctor al sufletelor noastre. La mormântul său neîncetat vin și acum oameni din toată țara aducând prinosul lor de rugăcine pentru părintele lor sufletesc.”
Doamna Matei Ioana
„Așa cum nu poți prinde harul cu mijloacele lumii acesteia, așa cum nu poți prinde sufletul, așa nu poți cuprinde personalitatea Părintelui în cuvinte, nu-l poți pune într-un tipar. Și așa cum fiecare călătorește "pe o rază", având calea și chemarea lui spre țelul unic – Hristos – Soarele dreptății, tot așa fiecare dintre ucenicii Părintelui a avut experiența lui unică, trăirea lui, momentul lui de trezire și de atingere a harului."Unitate în diversitate" – cum spunea Părintele, sau: "Mulți suntem, una să fim, după modelul Sfintei Treimi!". Pentru mine, Părintele a fost un dar de la Dumnezeu!.
Părintele avea atâta smerenie încât se cobora la nivelul nostru, al fiecăruia. Și te întreba despre viața ta, a familiei tale, acordându-și atâta atenție de parcă tu erai centrul universului. S-a făcut toate, tuturor, după cuvântul Apostolului, ca măcar pe unul să-l câștige pentru Hristos. În ce măsură am înțeles noi, fii duhovnicești ca și ceilalți, numai Dumnezeu știe!.
Părintele era o enciclopedie. Nu știu în ce măsură era vorba de memoria fantastică a Sfinției Sale sau era lucrare a Duhului Sfânt. Dar, Părintele putea vorbi ore în șir despre subiecte din domenii atât de diferite și cu atâta lux de amănunte de parcă cu puțin timp înainte se informase din cele mai stufoase tomuri și cele mai noi apariții în domeniu. Îmi amintesc cum a venit o dată un japonez pe care l-a uimit cu cunoștiințele nu numai legate de religia țării dumnealui, dar și de istoria, cultura și civilizația ei.
"Tu ești sufletul meu!"- mi-a spus Părintele odată. Și am simțit acest lucru viu, am simțit cum căldura Duhului îmi umple inima și se revarsă, apoi, în întreg trupul, copleșindu-mă!. Mai târziu am auzit spunând acest lucru și altor fii duhovnicești. Și am înțeles, la măsura minții mele, că Părintele avea atîta dragoste încât ne cuprindea pe toți, fiecare avea locul și rostul lui, apoi, că Părintele era al tuturor că nu putea aparține unei singure persoane, oricine și orice ar fi fost ea. Și prin exemplul dumnealui ne învăța și pe noi să ne străduim să ieșim din egoismul nostru, din micimea noastră, să ne depășim condiția de creatură tinzînd spre libertatea absolută. "Să nu îndumnezeiești nimic din lumea asta!"( să nu pui pe nimeni și nimic în locul Creatorului). Și de câte ori nu am avut această tendință, dar Părintele cu blândețe, fără să-mi forțeze în nici un fel libertatea, îmi deschidea ochii, făcându-mă să văd limpede: "Ce-ți oferă?. Ajută la mântuire?". Și după aceea venea vindecarea. Pentru că Părintele te ajuta cu rugăciunea. Pentru că oricât de târziu ar fi fost, de cele mai multe ori fiind trecut de miezul nopții, și oricât de obosit era, Părintele pleca genunchii la rugăciune. Așa se lupta cu toate relele din noi, încercând cu gingășia de care numai sfinții sunt în stare, să ne aducă pe Cale, să ne salveze..
Când stăteai lângă Părintele simțeai cum ieși în afara timpului; timpul se dilata… nimic nu mai era important din cele cotidiene, toată atenția era îndreptată la cuvintele rostite de dumnealui. Chiar și când tăcea, simțeai pacea, bucuria, căldura rugăciunii… pătrundeai în acel "Astăzi" și "Acum" al lui Dumnezeu. De cele mai multe ori nici nu îndrăzneam să deschid gura gândindu-mă că o să spun numai prostii. Știind câtă înțelepciune are Părintele… Însă te întreba, te stimula, făcându-te să crezi că ceea ce spui tu e un lucru foarte important, că fără ajutorul tău nu putea face nimic. Alteori, în spirit pedagogic, te mai și smerea, dar cu multă delicatețe…Dădea, de multe ori pilde din Pateric, alteori din viața personală, din copilărie. Spre exemplu, ne povestea de mama dumnealui care, atunci când era nemulțumită de cineva, spunea: "eh, atâta poate!…" sau :"cu cal, cu măgar, faci arătură!". Părintele vedea în fiecare om numai Binele și spunea: "să nu răspunzi cu rău, la rău… Binele să fie contagios, nu răul!". Și iarăși exemplul personal era cel mai grăitor, pentru că suporta multe răutăți ale celorlalți în smerenie și iubire.”
Doamna Georgeta Adăscăliței-Hopu
„Chiar dacă nu l-am avut duhovnic, am avut plăcerea de a discuta de câteva ori cu sfinția sa. Din 1990 de când merg la biserica Sfântul Silvestru, îi ascultam de fiecare dată cu dragoste și pioșenie fiecare cuvânt pe care îl rostea. Nu cred că este o îndrăzneală prea mare dacă afirm, că atunci cînd făcea semnul crucii cu mâna sa firavă dar hotărâtă, simțeai cum coboară Duhul Sfânt spre tine. Avea un mod inimitabil de a face acest lucru. Vasta cultură pe care o poseda căuta să o împărtășească și credincioșilor săi prin cuvinte alese pe înțelesul tuturor. Deși era pentru noi un om sfânt, dumnealui era un om modest dar înțelept. Chiar și atunci când făcea o observație o făcea să fie iubit și respectat.
Deși în vârstă și destul de bolnav, în Sfânta și Marea Vineri, când ducea Crucea în spate, simțeam cum prin gestul lui eram mai aproape de chinul lui Iisus Hristos. Iar când a trecut în rândul celor drepți, mai aproape de Domnul, îmi curgeau lacrimile ca după cineva drag, așa cum nu am mai plâns decât după mama și tatăl meu.
Răspundea la orice rugăminte pe care i-o adresai fără să reproșeze niciodată nimănui nimic. Știa să asculte și să dea sfatul potrivit și nu cred că ar fi putut face altceva în viață, decât ceea ce a făcut, să-l slujească pe Dumnezeu dar fiind în același timp aproape de oameni. Am convingerea că își continuă misiunea și se roagă în continuare pentru a noastră mântuire.”
III.1.2. în memoria oamenilor de cultură
Sorin Dumitrescu – pictor
„M-am nimerit exact la predică. Ei, bine, <<exemplarul sacerdotal>> care se vedea departe, în fața altarului, vorbea cum nu mai văzusem și auzisem până atunci… Mi s-a părut că intonează cu un patos oarecum cântat straniu, dar foarte convingător, care crea stupefacție. S-a nimerit să mă aflu exact în momentul, când Părintele spunea poporului – Părintele Galeriu era deci cel ce vorbea în Duminica aceea – ce trebuie să facă omul în biserică Și am aflat atunci cu uimire că omul în biserică nu trebuie să se gândească la ale lui, cum crede lumea: să se gândească la ale lui, la drama pe care o are în familie, sau la șeful care îl prigonește, sau la alte necazuri, sau să-și cumpănească viața trecută cu cea viitoare, cum destulă lume gândește. Părintele zicea: <<Nu iubiților, omul în biserică nu trebuie să facă altceva decât să urmărească atent și cu evlavie ce face preotul, să înțeleagă ce face și, dacă îi ajută Dumnezeu, cu vremea să și trăiască ce face>>.[…] Oricum e biserica mea de metanie datorită Părintelui. Nu numai eu dar multă lume zice:<<Datorez totul Părintelui>>. Într-adevăr, totul îi datorez Părintelui în ce privește credința. A fost omul lui Dumnezeu, cel puțin în ce mă privește pe mine, dar după mulțimile, care s-au strâns la înmormântare, cred că a fost om a lui Dumnezeu la mii de oameni.[…] Este bine să amintesc că Părintele funcționa neîntrerupt ca un veritabil dispozitiv de teologhisire. Mutatis mutandis, cam așa era și Nichit Stănescu. Nichit era o poezie continuă și dacă tăcea și dacă dormea și dacă avea gripă… Așa era și Părintele. Mergeai cu el în autobuz și un mic detaliu, absolut nesemnificativ, declanșa ușor dispozitivul conexiunilor teologice. Nu trecea mult și discursul devenea torențial. Își făcuse un obicei din a lega fenomenele. Nu se uita la televizor pentru știri, ci pentru sinapsele nevăzute care guvernau actualitatea fierbinte. A fost un propovăduitor de excepție, având drept model proxim discursul crisostomic. Nu numai că se lungea la nesfârșit, ca și Sfântul Ioan Gură de Aur, ci datorită faptului că nu se ferea să considere predica, ca modalitatea optimă de a face teologie, înaltă și mai deplină chiar deccât teologia de cabinet. Oamenii din biserică, chiar dacă nu înțelegeau discursul până la capăt, plecau extrem de folosiți: contemplaseră mișcarea unei gândiri în interiorul unui adevăr dumnezeiesc. În rest este bine să se știe, a fost puternic atras de Calist Patriarhul, de Sfântul Grigore Palama și de sfântul Maxim Mărturisitorul.[…] Părintelui Galeriu i-au plăcut enorm oamenii, dar nu ca unui om, ci mai degrabă după un tipic sensibil înrudit cu modul cum îi plac Domnului oamenii…I-a dăruit Hristos să-i vadă și să-i înțeleagă cu milostivire ca El. Deci nu cu milostenia noastră, care mai mult jignește decât compătimește, ci cu aceea milostivire dumnezeiesc încurajatoare, înviorătoare a cugetului și simțirii. O milostivire tonică ale cărei daruri umflă instantaneu velele sufletului până când
acesta stă să plesnească. Îl fascina creativitatea ingenioasă a făpturii umane, vocația ei de a fi progidios creativă la toate nivelele duhovnicești și în cuprinsul tuturor stărilor sociale, oricât de promiscue ar fi fost.[…] Părintele Galeriu a fost un mare detonator de pofte duhovnicești dintre care, pe primul loc, s-a situat <<organizarea dorului>> după simțirea înțelegătoare și <<tehnicile>> de accesare ale rugăciunii neîntrerupte. S-a consumat în a-I determina pe ucenicii săi să nu se oprească la ce dezvăluie rațiunea sau intelectul, aceastea fără a dojeni însă firea intelectuală. Dimpotrivă. O lăuda enorm și o urmărea. Îi știa pe toți intelectualii cât dau și ce dau, dar era preocupat de a-i face să dea maximum, adică să își așeze lucrarea în perspective simțirii înțelegătoare.”
Petre Țuțea – filosof
„Părintele Galeriu, când vorbește, te conectează la Dumnezeu. În comparație cu el ceilalți preoți nu predică, silabisesc… Eram odată cu niște tineri, nu mai știu despre ce le vorbeam, și unul sare și îmi zice , admirativ: Donmule Țuțea, vorbiți de parcă ați fi Părintrlr Galeriu! Eu care înclin să mă cred genial, era gata să mă supăr… Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simțit onorat!”
Alexandru Paleologu – membru al Academiei Române
„Despre Părintele Galeriu mi-a vorbit prima oară în 1949 nimeni altul decât Monsenorul Vladimir Ghica. Binențeles, cu mult respect și foarte elogios, ca despre un tânăr cleric inteligent, talentat și profund. A doua oară când mi s-a vorbit de el, în termini asemănători, a fost în 1966, de către un alt romano-catolic, poetul și esteticianul Ștefan I. Nenițescu. Dar cam tot atunci îmi vorbea de el, în aceiași termeni, și un recent și fervent ortodox, marele scriitor și bunul meu prieten N. Steinhardt. Nu se putea să nu ajung să-l cunosc și eu personal pe acest Părinte Galeriu, față către față. Nu țin minte cu precizie când s-a petrecut aceasta. Fapt este că Părintele Galeriu, fără îndoială, prin hotărârea Proniei, a devenit duhovnicul meu… Acest om al Bisericii, atât de înzestrat pe tărâm intelectual și uman, este mult mai mult decât atât. Nimeni, dacă nu e om al Bisericii, nu poate fi duhovnic. Dar nici orice om al Bisericii nu poate fi cu adevărat duhovnic. Aici se vădesc, în taină, cele mai nesfârșite însușiri de inteligență, intuiție, omenie și har.”
Mihai Șora
„Nu-mi aduc prea bine aminte cum l-am cunoscut pe părintele Galeriu. În orice caz, lucrul s-a întâmplat prin mijlocirea prietenului Sorin Dumitrescu, într-o vreme în care acesta ostenea în atelierul de gravură a Institutului de Arte Plastice, al cărui proaspăt absolvent era – să tot fie de atunci vreo treizeci de ani. Așa mi-a fost dat să aflu de Biserica Sf. Silvestru și, după ce am auzit prima predică a Părintelui, acolo m-am dus în continuare și în celelalte duminici, așa cum se duce însetatul la izvor. Punctul de plecare al predicii era îndeobște Evanghelia zilei, căreia, ca nimeni altul, Părintele Galeriu îi dădea în vileag tâlcurile deopotrivă adânci și înalte, căci legau indisolubil împreună lumea în care ne ducem veacul și tainele cele de necuprins care o străluminează. Există ființe alese care își lasă amprenta în cei cu care se întâlnesc. În mine Părintele Galeriu și-a lăsat amprenta. Pentru totdeauna.”
Ioan Alexandru – poet
„Acersta este duhovnicul nostru actual. Când a murit Părintele Paisie, duhovnicul nostru ne-a dat pe seama Părintelui Galeriu. Mi-a zis: <<E om cultivat, iubitor de carte, și o să-ți fie de folos. Să nu-i mărturisești păcatele pe care le-ai mărturisit mie>>. Și a.a ne-a devenit duhovnic.”
Dan Ciachir
„Personalitatea Părintelui galeriu este una sculpturală. Poate că dalta lui Gheorghe Anghel ar fi redat-o cel mai bine. Pentru că Părintele Galeriu este o figură biblică. Prezența – una de patos liric – și cuvântul său evocă lumea Vechiului Testament, relieful aspru în care mesajul profeților se propaga măreț și tragic. Memoria fabuloasă a citatului scripturistic îți mărturisește această convingere atunci când îl asculți. Însă căldura cu care vorbește, tălmăcind o pericopă evanghelică, e hristică, este rostire a iubirii. De aici și autenticitatea sa de <<cuvântător de Dumnezeu>>, neputința de a-l fixa într-o categorie fiind implicită.”
Răzvan Codrescu
„Cu Părintele Galeriu n-a dispărut un om, ci o instituție. Și numai în măsura în care va fi capabilă să umple golul lăsat în urmă de cel mai mare predicator și duhovnic al Bucureștilor din acest târziu de lume, Biserica Ortodoxă Română va birui vremurile și va onora printr-un viitor strălucit o tradiție de două ori milenară.”
Radu Comănescu
„Avva Galeriu zicea că numai Dumnezeu vorbește la prezent; diavolul preferă trecutul sau viitorul. Și tot Avva Galeriu zicea că e bună credința în Dumnezeu, dar mai bună e credința lui Dumnezeu, fiindcă aceea mută munții… N-aș putea să spun ceva mai bun despre Avva Galeriu decât ceea ce a spus Părintele Ioan Buga acum câți-va ani, anume că pentru doi drepți mai stă Bucureștiul în fața lui Dumnezeu: Avva Sofian și pentru Avva Galeriu.”
III.1.3. în conștiința slujitorilor biserici
Prea Fericitul Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
„… l-am cunoscut din rosturile și slujirile noastre ca pe un slujitor ce pururi a dăruit celor din jur curaj, tărie sufletească și însuflețire. Personal, am avut legături frățești și de slujire, drumurile noastre întâlnindu-se și despărțindu-se, dar rămâmând totdeauna în dragostea cea sfântă a slujirii Bisericii Mântuitorului Iiâsus Hristos. E greu de exprimat în cuvinte valoarea acestui preot, acestui gânditor și talentat scriitor, cunoscut astăzi nu numai în țara noastră sau numai în câmpul Teologiei, ci și în întreaga creștinătate, ca un neobosit apostol al urmării Mântuitorului Hristos.
Dacă unii dintre frații noștri au rămas și după trecerea lor la Domnul strălucitori prin gândirea lor, prin talentul glasului lor, prin darul de a zidi biserici sau mânăstiri, Părintele Profesor Constantin Galeriu va rămâne printr-un dar deosebit primit de la Dumnezeu, acela de a zidi bisericile sufletelor, mai ales ale tinerilor, și prin acela de a pătrunde în cele dinlăuntrul ființei gândurilor, cugetătorilor și al celor ce stăpânesc, într-un fel sau altul, ideile și categoriile filosofice, cărora, cu răbdare și cu bucurie, vrednicul Părinte căuta cu zăbavă temeinică să le zidească în suflete Biserica cea vie a Mântuitorului Hristos.[…] Părintele Constantin Galeriu a transformat Biserica Sfântul Silvestru într-o oază de liniște, de mângâiere, de alinare pentru mulți, în vremurile grele pe care le-am trăit cu toții pe pământul acesta zbuciumat al nostru. Prin cuvânt și faptă a izbutit să fie lumina tuturor, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos către Apostoli: Voi sunteți lumina lumii (Matei 5, 14). […] Gândirea largă a Părintelui Profesor Constantin Galeriu a făcut ca hotarele dintre credințe să se deschidă, să cuprindă și să îmbrățișeze celelalte credințe, adunând în cuvântul și gândul său pe toți cei însetați de iubire. În întreaga sa viață el a dăruit tuturor iubire. A fost un mare propovăduitor al iubirii creștine, pe care a revărsat-o asupra tuturor fiilor duhovnicești. A vem nevoie mare de ideile pe care le-a slujit în viață Părintele Profesor Constantin Galeriu, de tezaurul scrierilor sale cu deschidere iubitoare, cu strălucirea acestei virtuți a iubirii, a iubirii celei fără hotare, cele spre unitatea creștină. Frații mei, așa ne vrea Dumnezeu, așa ne vrea Biserica noastră și chiar neamul nostru românesc, care a străbătut în viața sa creștină de aproape două mii de ani având în inimă această iubire, această deschidere recunoscută astăzi!
Să avem, așadar, credință în Dumnezeu și să-I fim recunoscători că din neamul nostru a odrăslit asemenea vlăstare și apoi asemenea arbori roditori, ca cei pe care îi descrie Sfânta Scriptură.”
Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon –ucenic la doctorat și urmaș la catedră
„Ca predicator, Părintele Galeriu și-a făcut o faimă unică, impunându-se în fața ucenicilor nu atât la catedră, ca profesor-teoretician, cât mai ales în cadrul cultului, ca model viu de propovăduitor. […]
– Părintele a predicat nu doar la Amvon, ci prin tot ce a făcut ca preot și ca om, căci viața însăși a Părintelui a fost o carte deschisă de pedagogie creștină, din care ucenicii puteau citi în fiecare zi. Era de o solicitudine rar întâlnită, călăuzit de un principiu pe care-l rostea adesea șoptit:<<Pot să renunț, dar nu pot să refuz!>>. În același timp, de o răbdare și bunătate pilduitoare. Întrebându-l odată cum de nu se supără când este asaltat, agresat chiar, de fel de fel de profitori, ne-a răspuns: <<Să știți că eu nu pot să mă supăr decât pe propriile mele păcate…>>.
[…]
– Predica Părintelui Galeriu avea greutate și pentru faptul că propovăduitorul a fost preot de vocație, nu un oficiant oarecare, sau un învățător plătit. Calitatea lui de părinte autentic făcea ca tot ce spunea să trezească receptivitate maximă. El se deosebea clar de toți învățătorii de ocazie, indiferent de cultul sau mișcarea care-i finanțează, adeverindu-se cuvintele Sfântului Apostol Pavel:<<Căci de ați avea zeci de mii de învățători totuși nu aveți mulți părinti>> (I Corinteni IV, 15);
– Conținutul de substanță al predicilor părintelui, întemeiat pe Scriptură, Sfinții Părinți, pe cugetările marilor gânditori ai lumii, dar nu mai puțin pe propriile-i trăiri și experiențe duhovnicești, era prezent într-un limbaj ales, liturgic, armonizat unui stil adecvat, i-am zice personal, la care se adăuga o gestică discretă și o expresie a feței și a ochilor care însoțeau fericit adevărurile expuse, subliniindu-le. Cine a lucrat alături de Părintele, stie cât era de meticulos în alcătuirea frazelor, câte minute se scurgeau uneori pentru aflarea cuvântului potrivit. Nu se îndepărta niciodată de limbajul liturgic fără a respinge însă neologismele sau anumite expresii moderne, atunci când erau binevenite. Părintele avea întotdeauna în vedere că limbajul nu este un scop în sine, ci un auxiliar. Excelent cunoscător al limbii române, Părintele nu se sfia totuși, să deschidă la nevoie DEX – ul , Dicționarul de neologisme, Dicționarul de sinonime, Îndreptarul ortografic etc. Era preocupat întotdeauna de găsirea celei mai fericite expresii pentru exprimarea ideilor, dar numai în ambianță liturgică. Ascultându-i și citindu-i predicile ne dăm seama, însă, că Părintele nu era un imitator de expresii frumoase, formulate de alții, ci era, de fapt, el însuși un creator al multora dintre expresiile pe care le întrebuința. Astfel, originalitatea omiletică și prin forma de exprimare, adeverindu-se spusa inspirată a filosofului Syrtus:<< Sermo imago animi est; vir qualis, talis est oratio>> (Cuvântul este imaginea sufletului; cum este omul, așa-i este vorbirea);
– Cu privire la tematica predicilor, se cunoaște că Părintele, prin utilizarea tuturor genurilor omiletice, se preocupa cu precădere de subiecte cu raportare la actualitate. Și în această privință, deși fidel Sfinților Părinți și marilor predicatori înaintași, Părintele nu era un imitator, ci permanent un creator original. Ne spunea uneori, mai ales la cursurile pentru doctorat:<<Azi trebuie să vii la Amvon cu lucruri tari!>>. Tari nu în sensul neapărat de a căuta subiecte șocante, ci că ascultătorii începutului de secol al XXI –lea nu mai pot fi mulțumiți cu retorici ieftine și floricele,[…]
-deși cunoscător deplin al regulilor omiletice, deodată cu stăpânirea normelor cu privire la stil, limbaj și gestică, Părintele se situa, totuși, în afara tiparelor obișnuite. Urmărindu-l cu atenție, constatai paradoxul că legile omiletice sunt făcute parcă înadins a fi ocolite… Căci Părintele, fără a se abate de la principiile de bază ale retoricii, și-a alcătuit și experimentat propriile-i legi, adaptate mereu la auditoriul pe care îl avea în față. Acest aspect constituie, de fapt, una din notele de bază ale originalității sale omiletice.”
Preot Profesor Nicolae Bordașiu – parohul bisericii Sfântul Silvestru
„Cine l-a văzut, cine l-a auzit măcar o singură dată, nu-l mai poate uita, nu se poate despărți de amintirea lui. Un mare duhovnic, un mare orator, un mare profesor, un bun creștin. Era, când era printre noi, o personalitate puternică, pe căt de smerit și modest pe atât de înalt sufletește și clocotitor în cuvânt. Și jertfelnic în lucrarea lui sacerdotală și pastorală.
A început slujirea preoțească de îndată ce a terminat studiile universitare în timpul cărora a ucenicit la profesori de seamă, luând licența la Nichifor Crainic, poet, eseist și teolog. Arta oratoriei a deprins-o de la preotul Toma Chiricuță, la Biserica Zlătari. Ca preot slujitor într-un sat din Prahova i-a îndrăgit pe oameni și cu fiecare an ce trecea se simțea mai cucerit de duhul lucrării creștinești, mai ales în parohia Sf. Vasile din Ploiești. A ajuns apoi în București, profesor la facultatea de Teologie și preot paroh la Biserica Sf. Silvestru. Una din cele mai mari Biserici din București, devine neîncăpătoare pentru credincioșii care veneau să-I asculte cuvântările și să-i urmeze învățătura. Ucenicii Părintelui Galeriu veneau din toată țara și erau de toate felurile: și tineri și bătrâni, și învățați și neînvățați, și săraci și bogați, și bolnavi și sănătoși. Și pentru fiecare Părintele avea ceva de dăruit. Dar nu se mărginea numai la catredă sau la biserică. Mergea oriunde era chemat să ducă lumina. Și niciodată nu s-a plâns că este obosit sau că nu are timp. De aceea a plecat și la Salonic(Grecia), ca și la Paris sau în alte părți. Acum Părintele Galeriu nu mai este printre noi cu trupul. Dar amintirea sa ne este pururi vie și în rugăciunile noastre este mereu prezent. Fie-i memoria Binecuvântată!”
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula – decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din București
„Slujea mereu cu mare plăcere, cu multă prestanță și distincție, cu vocea sa frumoasă, bine timbrată și caldă, cu modulații baritonale greu de imitate, fiind pătruns de măreția și inefabilul misterului liturgic, aureolând slujirea sa cu predica sa întraripată și convingătoare. Numele și faima sa de preot de excepție s-au răspândit cu repeziciune, devenind tot mai cunoscut. […]
Dacă Părintele Constantin Galeriu a desfășurat o frumoasă și rodnică activitate pastorală la parohia ”Sfântul Silvestru”, unde a reușit să adune lume de calitate și mai ales intelectuali, biserica sa devenind neîncăpătoare și punct de referință în Capitală, nu mai puțin importantă i-a fost activitatea de la catedră. Cu chipul său cu adevărat preoțesc purtând permanent haina preoțească, nevăzându-l niciodată și neimaginându-mi-l cum ar fi apărut în civil, cu figura sa tolstoiană, cu barba mare, îngrijită și inconfundabilă, cu privirea ageră și răscolitoare dar totdeauna caldă și iubitoare, cu părul și ținuta vestimentară îngrijite, cu vocea lui bărbătească, baritonal timbrată, asemănătoare glasului de tunet al profeților, cu bogăția stilistică a limbii sale literare care amintea de frumusețea vorbirii Sfântului Ioan Gură de Aur cu talentul său oratoric, rar întâlnit cu temeinica sa pregătire, ancorată în cele două izvoare inepuizabile de inspirație, Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, Părintele Galeriu a vorbit mereu atât de frumos cum puțin ca el au făcut-o atrăgând în jurul său studenții și credincioșii și sporindu-si zilnic auditorii.
Vorbea atât de ușor și de firesc, ca și când cuvântul său ar fi curs asemenea unei ape de la izvor. Nu căuta niciodată expresiile încâlcite și bombastice ca să epateze, ci totul venea de la sine.
Avea o memorie fenomenală, citând cu ușurință din Sfânta Scriptură, Filocalie și Sfinții Părinți. Avea o cultură enciclopedică și putea să discute pe teme din orice domeniu. […] Părintele Galeriu i-a învățat pe studenții săi omiletica și catehetica sau predica și cateheza, nu atât teoretizând despre ele, ci vorbind el însuși. Atât la ”Sfântul Silvestru”, cât și la părăclisul ”Sfânta Ecaterina” ca și la catedră și în mai toate orașele mari din țară sau la radio și televiziune, Părintele Galeriu a vorbit mereu despre Dumnezeu și credința creștină. Avea convingerea și plăcerea de a vorbi despre Dumnezeu și lucrurile sfinte. Chiar și la examenele cu studenții, vorbea de multe ori tot el ca să fie sigur că măcar acolo, în ultima clipă, studentul a auzit ceea ce trebuia să audă și să știe. [..] Așa se explică faptul că mereu a vorbit cu convingere și convingător și s-a entuziasmat până la transfigurare ori de câte ori a vorbit despre Dumnezeu. Cuvântul său nu a fost niciodată superficial și anost, ci înflăcărat și dinamizator. De aceea a fost foarte iubit și apreciat de către studenții și de credincioșii care l-au ascultat.”
CONCLUZII
Părintele Galeriu a fost și va rămâne un vrednic model de urmat atât ca predicator cât și ca slujitor al altarului. S-a văzut că încă mic fiind părinții lui au reușit să sădească în sufletul lui dragostea față de Biserică și față de slujirea Dumnezeu. După absolvirea școlii elementare, a urmat cursurile Seminarului Teologic „Sfântul Gheorghe” din Roman (1930-1938), apoi pe cele ale Facultății de Teologie din București. Încununarea acestor studii a fost obținerea titlului de doctor în teologie cu lucrarea Jertfă și Răscumpărare.
Ca preot a început în comuna Podul Văleni până în 1947, apoi la Sfântul Vasile din Ploiești, până în 1971 când a fost adus la Sfântul Silvestru din București fiind în același timp și profesor la Facultate.
Ca preofesor, a desfășurat o frumoasă și bogată activitate, reușind să dea viață disciplinei pe care a predat-o cu multă plăcere, dăruire, pasiune și competență. Informat până la ultima noutate, disciplinat și corect, cu mult patos oratoric, cu un stil predicatorial atrăgător, bun cunoscător al Sfintelor Scripturi, Tradiției Patristice și literaturii profane, Părintele Galeriu a reușit să facă din cursurile și seminariile sale ore de adevărată încântare pentru toții studenții, masteranzii și doctoranzii. Pe mulți dintre acești i-a atras, trezindu-le interesul pentru studiul acestei discipline. A fost iubit mai mult decât oricare dintre cadrele didactice, din Facultate pentru modul în care se comporta, pentru transparența și naturalețea sa, pentru optimismul și bucuria pe care le emana ființa sa. Îndrumător de an cu o experiență bogată, a fost pentru mulți un adevărat părinte, formându-i educându-i și ca teologi și ca viitori slujitori ai Sfintelor Altare
În calitate de cadru didactic, Părintele Galeriu a participat la o serie de conferințe și congrese din țată și de peste hotare. Pentru promovarea învățământului universitar a publicat numeroase studii, articole, recenzii, note, și predicii. Aceste materiale publicate se remarcă prin originalitate, noutate și o bogăție de informații.
Ca predicator a căutat neîncetat să-l urmeze pe Învățătorul nostru suprem pe Iisus Hristos predicând numai cuvântul Adevărului. Stilul său unic a atras în jurul lui de la oameni simpli până la intelectuali, reușind să le deschidă urechile și inimile ân înțelegerea Adevărului revelat.
Ca slujitor al celor sfinte Părintele Galeriu, a rămas atașat întreaga viață de frumusețea cultului divin ortodox, fiind unul dintre slujitorii care și-a ”înmuiat penița duhului și a cugetului” în Adevărul pe care l-a mărturisit neîncetat până la sfârșitul vieții. Acest Adevăr pe care Părintele mai întâi l-a trăit și apoi l-a mărturisit.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
IZVOARE:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura, Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1988.
Cabasila, Sfântul, Nicolae, Despre viața în Hristos, Sibiu, 1946.
Grigore, Sfântul, Sinaitul, Capete foarte folositoare, în: Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. 7 București, Editura Humanitas, 2004.
Hrisostom, Sfântul, Ioan, Scrieri, Partea întâi, P.S.B. Vol. XXI, București, Editura I.B.M.B.O.R., 1987.
Idem, Despre preoție, traducere și note Pr. Dumitru Fecioru, București, Editura I.B.M.B.O.R.., 1998.
Triodul, Ediția aVIII –a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
Vasile, Sfântul, Cel Mare, Omilie la cuvintele: „ Ia aminte de tine însuți ”, trad. Dumitru Fecioru, în „M.O.” XXVI(1974).
b. STUDII ȘI ARTICOLE:
Bănățeanu, Diac. I. David, P., I., Noi doctori în teologie, în: „S.T.”, XXV(1973), Nr. 9-10. pp. 149-153.
Belu, Pr. Prof. Dumitru, Preocupări și studii de pastorală, omiletică și catehetică, în: „S.T.”, XX(1968), nr. 5-6. pp. 450-465
Breck, Pr. Prof. John, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1999.
Codrescu, Răzvan, Biserica Sfântul Silvestru: Primul hram fără Părintele Galeriu, articol apărut în revista Lumea Credinței, Ianuarie, 2004.
Dumitrescu, Sorin, Părintele Galeriu la 80 de ani. Părintele Galeriu sau tinerețe fără bătrânețe, în: ”Ziua”, 21 Noiembrie 1998.
Idem, Rock & popi – carte de veghe creștină, București, Editura Anastasia, 1998.
Idem, Despre semnele care s-au arătat la ieșirea din lume a Părintelui Galeriu, articol apărut în cotidianul România Liberă, din 21 August 2003.
Dura, Pr. Lect. Dr., Nicolae, Propovăduirea și Sfintele Taine, București , Editura I.B.M.B.O.R., 1998.
Idem, Importanța propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea credincioșilor, în: „B.O.R” CVIII(1990), nr.1, pp. 82-96.
Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Jertfă și Răscumpărare, București, Editura, Harisma, 1991.
Idem, Misiunea noastră, Uniunea Preoților Democrați, Secția Prahova, București, 1945.
Idem, Astăzi, – Psihanaliza și Drepta Credință a Bisericii, București, Editura Harisma, 2004.
Idem, Biblia în Biserica Ortodoxă, în: „M.B.”, XXXV(1985), nr. 9-10, pp. 592-597.
Idem, Jertfă și Răscumpărare, în: „G.B.” XXXII (1972), nr. 1-2, pp. 45-203.
Idem, Am dobândit libertatea ce facem cu ea, în: Lumea Credinței, Septembrie, 2003.
Idem, Slujirea preoțească după Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, în: „S.T.”, XXIX(1977), nr. 1-2, pp. 5-10.
Idem, Mărturisirea dreptei credințe prin Sf. Liturghie în: „O” XXXIII(1981), nr. 1, pp. 23-40.
Idem, Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul nostru suprem, în: „O”, XXXV(1983), nr. 1, pp. 34-61.
Idem, Preoția ca slujire a Cuvântului, în: „O”, XXXI(1979), nr. 2, pp. 294-312.
Idem, Rugăciunea Tatăl nostru, Cartea celor nouă fericiri, București, Editura Harisma, 2004.
Idem, Centenarul Facultatii de Teologie din Bucuresti, în: „S.T.” XXXIV (1982), nr. 1-2. pp. 120-125.
Idem, Catreda de Omiletica si Catehetica cu notiuni de pedagogie generala, in: “S.T.” XXXIII (1981), nr. 7-10, pp. 578-582.
Idem, Predică la: Pilda bogatului căreia i-a rodit țarina, rostită la 22 noiembrie 1998, în Duminica a XXVI-a după Rusalii.(text inedit)
Idem, Predică la Duminica Rusaliilor în: Părintele Galeriu, Tâlcuiri la mari praznice de peste an. 22 de modele omiletice, București, Editura Anastasia, 2001, pp.
Idem, Predică la Duminica a XX-a După Rusalii, în: ***, Cuvântări și predici, vol. I, București, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, 2004.
Idem, Predică la Duminica a XVI-a După Rusalii, în: ***, Cuvântări și predici, vol. II, București, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, 2005.
Gordon, Pr., Lect., Dr. Vasile, Părintele Profesor Dr. Constantin Galeriu, preot și predicator de excepție, -cinstire la împlinirea vârstei de 80 de ani- în: „G.B.” CXVII(1998), Nr. 7-12, pp. 264-275.
Idem, Introducere în Omiletică, București, Editura Universității din București, 2001
Grigoraș, Pr., drd., Constantin, Predica în slujba Cuvântului lui Dumnezeu, în: „B.O.R.”, XCVIII(1980), nr. 7-8, pp. 732-744.
Lepădatu, Pr., Lică, Părintele Galeriu – o flacără vie a Bisericii ortodoxe Române articol apărut în revista Cuvinte de suflet. nr.2, septembrie, București, 2003, pp. 21-23.
Licăroiu, Gabriel, Biserica Sfântul Silvestru trecut și prezent, București, Editura Asa, 2004.
Liturghier, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.
Luboviță, V., Considerații privitoare la elaborarea și izvoarele predicii, în: „M.O.”, XXXII(1980), nr.1-2, pp. 46-55.
Mărturii Silvestrene buletin parochial, 7 Februarie 2004, Anul I, nr. 5,
Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Dictionarul teologilor romani, Bucuresti, Editura Enciclopedică, 2002.
Idem,Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a IV-a, Galați, Editura, Episcopiei Dunării de Jos, 1996.
Popa, Dorin, Cu Părintele Galeriu între Geneză și Apocalipsă, București, Editura, Harisma, 2002.
Presler Viorel Cristian, Chip și vocație mărturisitoare – Părintele Galeriu, lucrare de licență, în B.F.T.O.B. București 2005.
Radu, Prot. Dr., Simion, Despre lectura preotului, în: „M.A.”, IV(1959), nr. 11-12. pp. 901-911.
Secaș, Pr. Gheorghe, …toată viațe noastră lui Hristos Dumnezeu! , Sibiu, 1931
Toader, Lect. Dr., Ioan, Metode noi în practica omiletică, Cluj-Napoca, Editura Arhidiecezana, 1997.
Vestitorul Ortodoxiei, anul XV, nr. 318-319, 15 august – 15 septembrie 2003.
*** Proverbe și cugetări latine, București, Editura Albatros, 1976
*** Sfinții ne călăuzesc spre viața veșnică, în: “B.O.R.” CXX(2002), nr. 10-12. pp. 203-207.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Preot Profesor Doctor Constantin Galeriu.specificul Comunicarii In Activitatea Omiletica Si Misi (ID: 167243)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.