Locul Si Rolul Crestinismului In Viata Omului

Intoducere

Motivarea alegerii

Întotdeauna Biserica a fost confruntată cu probleme, dar sfera ei de cuprindere și intensitatea problemelor ei de acum par a fi mai mari decât oricând în istorie. Datorită marii creșteri numerice a populației lumii și datorită numărului de oameni care aderă la religiile necreștine reînviate, creștinismul devine o religie minoritară în lume.

Credința adevărată este importantă în viața unei națiuni. Națiunea este alcătuită din indivizi și alegerea credinței este o decizie personală. Relația cu Dumnezeu este o problemă a fiecărui individ. În funcție de alegerile lor individuale, românii de azi vor determina felul în care națiunea română de mâine va arăta. Poporul român se află la una dintre cele mai mari cotituri ale istoriei sale. Pe plan economic, politic, cultural și religios poporul român trebuie sa ia decizii de o importanță vitală. Ce va alege el ? În ce direcție se va îndrepta ? Cum va afecta aceasta unitatea țării ? De aceste opțiuni va depinde viitorul fiecărui cetățean român.

Omul este o ființă socială care constituie un univers distinct, o lume a complexității care acționează și interacționează cu mediul înconjurător și care este supus efectelor acțiunii pe care mediul înconjurător le exercită asupra sa. Dispunând de o personalitate complexă ( intelect, voință, sentimente), ființa umană răspunde solicitărilor exprimate sub forma unor manifestări exterioare, acționale, comportamentale.

Există anumite arii ale existenței umane în care manifestările comportamentale au o conotație specială, dată fiind natura problemelor pe care le abordează, și această arie este aria moralității.

De-a lungul secolelor, cercetătorii au abordat problema moralității comportamentale : “Când putem vorbi despre un comportament moral și când despre un comportament imoral sau amoral ?”

În psihologia românească, cunoscutul psiholog, Mielu Zlate, a prezentat o “balanță” a moralității, în care fiecare subiect uman alege să adopte un comportament moral sau unul amoral în funcție de anumite criterii interne sau externe.

Problematica moralității și în special a moralității creștine primește note distinctive în perioada dezvoltării personalității umane- adolescența, iar dacă adăugăm “sensibilității” acestei perioade directa dezvoltare a subiectului uman, particularitățile distincte ale moralei creștine, putem afirma că avem de-a face cu un subiect amplu, complex , care poate reține atenția prin descoperirea unor fațete originale, încă neexplorate.

Trăim într-o lume tensionată în care zilnic asupra fiecărui individ acționează un complex de forțe ce contribuie la conturarea personalității lui, la maturizarea lui socială, intelectuală și emoțională. Confruntat cu foarte multe situații și probleme, frecvent subiectul uman nu mai are timp suficient și energia psihică necesară pentru a filtra prin propria lui gândire evenimentele cu care se confruntă și își formează o imagine distorsionată despre lumea înconjurătoare. Apar astfel prejudecățile și stereotipiile așa cum afirma Serge Moscovici . Acestea își pun amprenta asupra modului în care omul abordează- în cazul de față- creștinismul și asupra comportamentului din perspectiva moralei creștine.

Primul pas în manifestarea comportamentului moral este decizia volițională de a “vrea” să fii moral. În societatea secolului nostru, multitudinea schimbărilor cu care individul se confruntă îi distrage atenția și nu îl încurajează să acționeze moral.

Există o predispoziție în om de a răspândi și difuza zestrea înțelepciunii și învățăturii sale, de a se perpetua din punct de vedere spiritual dincolo de spațiul și timpul în care își duce existența. Calitatea acumulărilor de experiențe culturale ține de maniera de reproducere a acestora , de însușirea , îmbogățirea și crearea de noi valori, de modalitățile de învățare și personalizare a culturii la un moment dat.

Prin educație, omenirea rezistă și dăinuie. Umanitatea se proiectează înspre veșnicie tocmai datorită educației. Cultura rezonează în timp, este trăită, re-creată și creată în și prin exercițiul paideutic. Educația este unul dintre cele mai nobile și mai complexe activități umane. Darul învățării altuia este prețuit de însuși Iisus Hristos, modelul desăvârșit al Învățătorului în tradiția creștină, care și-a trăit învățătura sa, atunci când chema la păstrarea și perpetuarea nealterată a adevărurilor de credință.

Lucrarea de față își propune să studieze comportamentul studenților din București față de morala creștină. Deși se poate spune că nu s-au făcut prea multe cercetări din perspectiva unui specialist în comunicare, am ales această temă tocmai din acest motiv. În plus, a studia morala din perspectivă creștină pot spune că este o pasiune personală .

Capitolul I constă într-o prezentare pe scurt a “creștinismului biblic”, orientată aupra problemelor si perspectivelor creștinismului de astăzi și la ceea ce înseamnă creștinismul ca trăire și ca religie.

Capitolul al II-lea evidențiază structura comportamentului în general si a comportamentului tinerilor în particular, precum și prezentarea stărilor eului din perspectiva analizei tranzacționale.

În capitolul al III-lea sunt prezentate metodele de cercetare folosite pentru a identifica într-o manieră cât mai riguroasă opiniile studenților bucureșteni, urmând ca apoi să fie expuse rezultatele acestei cercetări precum și concluziile și constatările rezultate în urma cercetării.

Deosebit de important a fost sprijinul acordat de către Prof.Univ.Dr. Vasile Tran în realizarea acestei lucrări, căruia îi adresez , pe această cale, mulțumirile mele.

Capitolul I

Locul și rolul creștinismului în viața omului

România se bucură azi de libertate religioasă. După ani de zile de îndoctrinare materialist-atee, timp în care credința religioasă era incriminată și luată în derâdere, țara beneficiază astăzi de libertate pe acest plan. Biblia nu mai este o carte interzisă și fiecare român poate avea acasă o Biblie sau un Nou Testament.

Odată cu căderea comunismului și falimentul marxismului ca ideologie politică și economică, și filosofia marxistă, care atașase ateismul concepției sale despre lume și viață, a suferit o lovitură. În sufletul oamenilor , și ales al generației tinere, s-a produs un gol imens . Când la 15 decembrie 1989, în Timișoara, în fața Bisericii Reformate s-a declanșat revoluția română, oamenii au aprins lumânări, au început să se roage și au declarat că “Există Dumnezeu!”. Românii umpleau golul cu Dumnezeu , așa cum afirmase demult Fericitul Augustin : “Tu ne-ai făcut pentru tine, Dumnezeule, și inimile noastre nu-și găsesc liniște decât atunci când se odihnesc în tine.”

Creștinii cred că Sfânta Scriptură, Biblia, este opera divină care descoperă voia lui Dumnezeu. Afirmația aceasta ridică serioase semne de întrebare față de acele confesiuni religioase care o exclud, adaugă sau scot părți din ea, căci odată cu libertatea religioasă, are loc în România și proliferarea unor credințe care se îndepărtează din ce în ce mai mult de creștinismul clasic.

Învățăturile creștinismului biblic îl deosebesc de alte religii. Creștinismul biblic, credința descrisă pe paginile Noului Testament este unică deoarece Hristos este unic. Lucrarea sa a fost unică și Scripturile care descriu această lucrare sunt unice. Multe cărți s-au scris despre religie. Unele s-au străduit să arate că toate religiile sunt esențialmente la fel, că ele sunt doar căi care duc la același Dumnezeu. Dar, conform Bibliei, nu toate religiile duc la Dumnezeu. Există diferențe esențiale, de neevitat, între principiile creștinismului biblic și învățăturile islamului, ale hinduismului, confucianismului, etc. “ Creștinismul biblic” se referă la convingerile proclamate de majoritatea creștinilor de la începutul Bisericii , în primul secol din era noastră. Aceste convingeri fundamentale, așa cum sunt ele arătate în Biblie, includ următoarele aspecte:

Dumnezeu s-a întrupat în Omul Iisus Hristos;

Iisus Hristos a ispășit, a plătit pentru păcatele omului prin moartea sa pe cruce;

Hristos a înviat din mormânt, în trup, învingând moartea și dovedind că este Dumnezeu;

Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat cu autoritate, infailibil.

Nici o altă religie din lume nu este de acord cu creștinismul biblic asupra acestor puncte.

I.1. Creștinismul ca religie. Probleme și perspective ale creștinismului

Creștinismul apare într-un climat religios lipsit de interioritate și profunzime. Religia la cumpăna dintre milenii decăzuse în gesticulații sterile, formaliste, golite de semnificații majore. Iisus din Galileea va exalta un Dumnezeu drept prin iubire și iertare. El scoate religia din jocul steril al speculațiilor raționale, impregnând-o cu dragostea și caritatea inimii, a sufletului. Dumnezeu este iubire, înainte de toate, și numai prin iubire ne înălțăm spre El cu toată ființa noastră. Sedimentând și resemnificând idei de bază ale omenirii, creștinismul realizează o revoluție spirituală a umanității , o nouă ordine morală prin postularea purității inimii prin dragostea pentru Dumnezeu și prin bunăvoința între semeni.

Misiunea formatoare a creștinismului, de reconstituire a personalității umane, devine idealul explicit al noii religii. Se urmărește perfectarea în om a dimensiunii îndumnezeirii ; este vorba de reconstrucția omului, înțeles ca structură inseparabilă fizic și sufletesc. Hristos nu este un simplu învățător de lege sau un profet oarecare, ci Învățătorul prin excelență, prototipul de perfecțiune al creștinismului.

Pentru a analiza adevărata natură a unei religii este normal să se facă referință la sursa primordială de informare a acelei religii, pentru a i se vedera originea și judeca autenticitatea și credibilitatea.

Majoritatea religiilor lumii recunosc că între Dumnezeu și om există o ruptură, o separare, o distanțare. Desigur, fiecare religie explică în felul ei modul în care s-a produs această reuptură și a apărut această distanțare. Important este că toate religiile își stabilesc ca obiectiv principal readucerea omului la Dumnezeu sau restabilirea legăturii sau a relației dintre om și Dumnezeu. Însuși numele de “religie”exprimă acest lucru, cuvântul avându-și originea în latinescul re-ligo, re-ligare (verb) care semnifică “a lega din nou”. Strămoșii noștri latini știau că scopul religiei este să-l lege din nou pe om de divin. Fiecare religie presupune o anumită soluție sau o anumită formulă pentru a depăși prăpastia dintre om și divinitate și pentru a-l repune pe om în relații bune cu Creatorul său. Cine vrea să cunoască esența unei anumite religii trebuie să vadă cum propune religia respectivă rezolvarea acestei probleme, deoarece aceasta formează inima religiei.

Prin urmare, sursa de informare a unei religii și modul în care încearcă această religie să-l lege din nou pe om de Dumnezeu sunt cele două elemente care o definesc esențialmente.

Orice om care simte în sine aspirația după divinitate, care dorește să descopere adevărul, să intre în contact cu forța divină și să stabilească o relație bună și permanentă între sine și Dumnezeu trebuie să se întrebe cine oferă soluția adevărată la aspirațiile și dorințele absolut vitale ale spiritului uman. Există enorm de multe religii, mișcări, asociații și filosofii care îi promit astăzi omului adevărata soluție la aspirația către eternitate.

Omul întreprinde anumite acțiuni și face anumite eforturi pentru a ajunge la Dumnezeu. Acțiunea pleacă de la om și este făcută de om. Conform credinței creștine, toate încercările omului de a ajunge la divinitate se vor sfârși în deziluzie. În cartea din Biblie numită Proverbe sau Pilde, înțeleptul împărat Solomon spune că “multe căi pot părea omului bune, dar la ust lucru, cuvântul avându-și originea în latinescul re-ligo, re-ligare (verb) care semnifică “a lega din nou”. Strămoșii noștri latini știau că scopul religiei este să-l lege din nou pe om de divin. Fiecare religie presupune o anumită soluție sau o anumită formulă pentru a depăși prăpastia dintre om și divinitate și pentru a-l repune pe om în relații bune cu Creatorul său. Cine vrea să cunoască esența unei anumite religii trebuie să vadă cum propune religia respectivă rezolvarea acestei probleme, deoarece aceasta formează inima religiei.

Prin urmare, sursa de informare a unei religii și modul în care încearcă această religie să-l lege din nou pe om de Dumnezeu sunt cele două elemente care o definesc esențialmente.

Orice om care simte în sine aspirația după divinitate, care dorește să descopere adevărul, să intre în contact cu forța divină și să stabilească o relație bună și permanentă între sine și Dumnezeu trebuie să se întrebe cine oferă soluția adevărată la aspirațiile și dorințele absolut vitale ale spiritului uman. Există enorm de multe religii, mișcări, asociații și filosofii care îi promit astăzi omului adevărata soluție la aspirația către eternitate.

Omul întreprinde anumite acțiuni și face anumite eforturi pentru a ajunge la Dumnezeu. Acțiunea pleacă de la om și este făcută de om. Conform credinței creștine, toate încercările omului de a ajunge la divinitate se vor sfârși în deziluzie. În cartea din Biblie numită Proverbe sau Pilde, înțeleptul împărat Solomon spune că “multe căi pot părea omului bune, dar la urmă se văd că duc la moarte” În Vechiul Testament îndemnul este : “Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape”. În Noul Testament , Iisus Hristos, Dumnezeu devenit om, spune despre sine: “Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut.”

Aceasta este esența Evangheliei (“Vestea bună”): Dumnezeu însuși în persoana Fiului său a venit intr-o misiune de salvare a omenirii pierdute. Și același Iisus ne spune : ”Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”

I.2. Probleme

Cu toate că amenințarea ca lumea să ajungă sub dominația Germaniei naziste totalitare, a Italiei fasciste și a Japoniei imperialiste s-a sfârșit odata cu cel de-al doilea război mondial, în țări din America de Sud, din Africa și din Asia forțele revoluționare au adus la putere guverne totalitare de dreapta sau de stânga. Aceste regimuri îl privează, de obicei, pe individ de libertatea de exprimare și de libertatea religioasă. Unele regimuri au refuzat să admită misionari creștini sau i-au expulzat. Mulți membrii ai clerului romano-catolic au înfruntat deschis guvernele, adeseori marxiste, în încercarea de a pune capăt opresiunii și de a înființa guverne noi. Teologia eliberării, care a apărut în America Latină pretinde a fi bazată pe Biblie, dar ea este bazată mai mult pe ideile marxiste ale revoluției pentru încetarea opresiunii.

Comunismul totalitar a fost și încă este în unele țări o amenințare majoră la adresa creștinismului. El este comparabil cu invaziile barbarilor asupre Imperiului Roman și cu ridicarea islamismului în secolul al VII-ea. Comunismul nu este numai un sistem social și politic. Datorită mesajului său despre oameni uniți ce caută o ordine mai bună în lume, ordine a cărei venire este, în gândirea lor, tot atât de inevitabilă precum este răsăritul soarelui în fiecare zi, comunismul are deasemenea conotații religioase. Datorită premiselor sale materialiste și atee, când ajunge la putere, comunismul se opune creștinismului. Conducătorii din țările comuniste persecută Biserica națională în mod deschis sau pe ascuns.

O altă problemă cu care se confruntă moralitatea creștină este creșterea imoralității sexuale, a alcoolismului și consumului de droguri, a ratei divorțurilor și a cuplurilor necăsătorite care trăiesc împreună, precum și diminuarea tonului moral al unor programe de radio și televiziune. Toate acestea amenință în aceeași măsură și stabilitatea familiei ca instituție socială.

Moralitatea celor din serviciile publice pare a cunoaște deasemenea un declin.

Vârsta medie a delincvenților a scăzut într-atât incât cea mai mare parte a delictelor sunt comise de tineri, majoritatea adolescenti. Migrarea generală a populației din întreaga lume de la sat la oraș a condus la înstrăinarea populației de Biserică și de comunitate. Viața în suburbii tinde să izoleze și să separe oamenii de problemele urbane. Faptul acesta creează delincvența, crima, supraaglomerarea la periferii și, până recent, migrarea clasei de mijloc spre suburbii.

Tendința de a instituționaliza și de a birocratiza Biserica, de a face din ea o parte a culturii constituie o amenințare la adresa creștinismului dinamic. Religia civilă, poate degenera într-un mixaj de fals patriotism cu o etică denaturată și o teologie naționalistă, fapt ce ar lega Biserica de Stat și ar face ca aceasta să-și piardă respectul celor ce au cu adevărat nevoie de ajutorul ei.

I.3. Perspective

Care sunt perspectivele pentru un creștinism pus în fața acestor probleme ? Cercetătorii istoriei Bisericii pot observa că au existat și alte epoci când aceasta a fost confruntată cu probleme, dar a reușit să reziste perturbațiilor grave cauzate, de exemplu, de arienii eretici, de invaziile germanice păgâne dintre anii 375-500, de amenințarea islamică începând cu secolele al VII-lea și al VIII-lea.

Repetarea permanentă a trezirilor și a revigorărilor spirituale în țările de pe coastele Atlanticului, în vremuri de criză, a reînnoit Biserica, ajutând-o să slujească propriei sale generații. Deși revigorările spirituale de nivelul marilor reforme de pe continentul european sau din America nu fac parte din scena contemprană, în secolul nostru, renașterea interesului pentru teologia biblică duce la dezvoltarea unei lucrări de învățare în Biserică prin accentuarea unei teologii biblice sănătoase în societate.

I.4.Creștinismul ca trăire

Creștinismul este înainte de toate o problemă a fiecărui individ. Fiecare om trebuie să aleagă pentru sine. În creștinism, înțeles în esența lui, copiii nu pot să moștenească religia părinților lor. Părinții trebuie, desigur, să-și educe copiii și să le prezinte convingerile lor religioase și să le imprime de mici respectul pentru Dumnezeu, însă alegerea trebuie să fie și este a copiilor când aceștia ajung la vârsta la care sunt capabili să formuleze propriile lor judecăți și opinii. Faptul că fiecare generație alege pentru sine expică de ce există atâtea oscilații în dezvoltarea spirituală a unei națiuni. Există generații care sunt foarte aproape de Dumnezeu, dar de multe ori, datorită faptului că aceste generații nu au știut cum să-și transmită copiilor credința și experiența spirituală ele au fost urmate de epoci de declin. Adeseori trebuie ca o întreagă generație să experimenteze falimentul unei vieți lipsite de Dumnezeu pentru ca una nouă să redescopere adevărul Evangheliei și pe Creator.

Nimănui nu-i place să i se spună că este rob, prizonier, victimă. Orgoliul omului este de așa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar și atunci când nu are cu ce să-și ascundă lanțurile sau cătușele. Și totuși, noi toți suntem prizonieri ai unor sisteme de gândire, ai unor concepții care ne-au fost imprimate în minte din copilărie, fără voia noastră. Marxismul a încercat să ne convingă că baza produce suprastructura , că ideile, concepțiile, legile, credințele sunt produse de factori economici și sociali. Realitatea este, insă, că tocmai ideile, concepțiile, credințele care formează concepția despre lume și viață determină tipul de economie și felul de societate pe care le creem și felul de viață pe care îl adoptăm ca indivizi. Ce spune de fapt creștinismul ? Le spune oamenilor să se întoarcă la Dumnezeu, care le promite eliberare și iertare. Prin urmare, el nu are nimic să le spună oamenilor care nu știu că au făcut ceva de care trebuie să se căiască și care nu simt nevoia de iertare. Dacă individul își dă seama că există o lege morală reală și o forță în spatele legii , și că din momentul în care acea lege a fost călcată și s-a făcut dușmanul acelei forțe, din acel moment începe creștinismul să aibă sens pentru el.

Așa cum cei bolnavi își dau seama, mai devreme sau mai târziu, că au nevoie de doctor, când cineva înțelege condiția umană din perspectivă creștină, atunci începe să înțeleagă despre ce vorbesc creștinii. Ei oferă o explicație a modului în care s-a ajuns în starea actuală, în care oamenii urăsc și iubesc în același timp bunătatea. Creștinii spun cum cerințele legii despre care am menționat au fost împlinite în contul omenirii, cum Dumnezeu a devenit om ca să-l mântuiască pe om de dezaprobarea divină.

Creștinismul este de acord cu dualismul în privința faptului că în univers are loc un război, dar consideră că este un război între forțele divine, ale binelui și cele ale întunericului, ale răului. Dumnezeu a creat ființe care au voință liberă, aceasta însemnând că pot alege binele sau răul. Voința liberă este cea care face posibil răul, dar este și singura care face posibilă o dragoste , o bunătate sau o bucurie după care omul tânjește. Fericirea pe care Dumnezeu a conceput-o pentru ființele umane, forme superioare de viață, este fericirea de a-L cunoaște pe El. Omul decide el însuși dacă ascultă de Dumnezeu sau urmează o cale proprie făcând abstracție de Dumnezeu. Folosirea voinței independente de Dumnezeu este numită păcat. Orice păcat, oricât de mic ar putea părea, produce o separare de Dumnezeu și devine o barieră care face imposibil accesul omului spre Dumnezeu. Omul nu se poate salva pe sine neputând rezolva problema separării de Dumnezeu. Din perspectiva creștină, păcatul este o problemă prea gravă pentru ca el singur să-i poată găsi o rezolvare. Păcatul este o problemă gravă pentru că decizia omului de a alege să nu-l asculte pe Dumnezeu a acționat în patru sfere care îi sunt inaccesibile omului. În primul rând, păcatul omului a afectat justiția lui Dumnezeu. Dumnezeu decretase că plata păcatului era moartea și justiția sa trebuia aplicată. Dumnezeu, ca judecător drept, ar avea o fire nedreaptă dacă ar lăsa nepedepsit păcatul. În al doilea rând, păcatul fiind opțiunea omului de asculta de Satan, metamorfozat într-un șarpe, Dumnezeu i-a dat acestuia autoritate asupra omului; omul nu-și mai aparține lui însuși; atâta timp cât omul este sub păcat, el este actul de proprietate al lui Satan. În al treilea rând, păcatul l-a ucis spiritual pe om. Când Dumnezeu i-a zis omului că în ziua în care va păcătui va muri a spus un adevăr, l-a avertizat de consecințele actului său : în ziua aceea, spiritul omului, care avea în el capacitatea de a comunica cu divinul direct, neintermediat, s-a atrofiat. Omul devine astfel mort din punct de vedere spiritual și un mort nu se poate ajuta pe sine. În al patrulea rând, păcatul a pus stăpânire pe om și l-a făcut rob. Omul nu este liber să păcătuiască- el este un sclav care execută și constată că, atunci când vrea să iasă din robie nemaicomițând anumite păcate, nu este în măsură să se elibereze pe sine.

Datorită acestor consecințe atât de complexe ale păcatului, numai Dumnezeu poate rezolva această problemă. Rezolvarea a constat în faptul că l-a trimis în această lume pe Fiul său, care s-a făcut om, s-a identificat cu condiția umană, a luat asupra sa păcatele omenirii și a murit pe cruce pentru ele. Murind încărcat de păcatele oamenilor și pentru aceste păcate, în locul oamenilor, a ispășit astfel pedeapsa decretată de legea lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a realizat anularea efectului păcatelor în toate cele patru sfere menționate : întâi a împlinit justiția lui Dumnezeu, murind în locul celor păcătoși, în al doilea rând a anulat dreptul lui Satan asupra oamenilor prin anularea păcatelor lor; după aceea, prin învierea sa din morți, a dat viață nouă celor morți în păcatele lor și în al patrulea rând, sângele –simbol al jertfei și al ispășirii la poporul evreu- lui Iisus Hristos vărsat pe cruce dizolvă și spală păcatele omului, eliberându-l de robia păcatului.

Creștinismul consideră că Dumnezeu este sursa din care vine toată puterea noastră de gândire. Se poate ridica cel ce a fost creat mai sus decât creatorul său ? Când îl contrazicem pe Dumnezeu ne contrazicem însăși forța care ne face capabili să ne contrazicem. Dumnezeu, conform Bibliei, consideră că această stare de război din univers este prețul care merită plătit pentru voința liberă, că merită să creeze o lume vie, nu una formată din marionete, în care creaturile pot face bine sau rău și în care se poate investi ceva important.

Crezul creștin central este că moartea lui Hristos ne-a pus oarecum într-o relație bună cu Dumnezeu și ne-a dat un nou început. Teoriile cu privire la modul în care a făcut aceasta țin de o cu totul altă problematică. Adevărul asupra căruia toți creștinii sunt de acord este că moartea lui Hristos este singura eficientă în a rezolve problema păcatului. Ni se spune că Hristos a fost omorât în locul omului, că moartea lui a spălat păcatele omenirii și că prin moartea lui a înfrânt însăși moartea. Aceasta este formula, acesta este creștinismul. Mântuirea de natura păcătoasă se face prin credintă: “ Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”.

Când creștinii spun că viața lui Hristos este în ei nu se referă doar la ceva mintal sau moral. Când ei vorbesc de “a fi în Hristos” sau despre faptul că “Hristos este în ei”, aceasta nu este doar un mod de a spune că ei se gândesc la Hristos sau îl imită, ci că Hristos acționează direct prin ei, că toată mulțimea de creștini formează organismul fizic prin care acesta acționează.

I.5. Moralitatea creștină

Unii oameni preferă să vorbească despre idealuri morale în loc de reguli morale și de idealism moral în loc de supunere morală. Este adevărat, desigur, că perfecțiunea morală este un ideal, în sensul că nu-l putem atinge. Din această persepectivă, orice gen de perfecțiune este un ideal pentru oameni : nu putem fi studenți perfecți, profesori perfecți, politicieni perfecți și nici nu putem face lucruri perfecte , ca de exemplu, trasarea unei linii perfect drepte. Dacă se spune că un om are un “ideal”, acest lucru nu înseamnă că toți ceilalți oameni ar trebui să aibă același obiectiv. Libertatea ne permite să avem alternative. Este problematic să se spună despre un om care încearcă să respecte legile morale că este un “om cu idealuri înalte”, deoarece acest lucru ar puea conduce la ideea că aspirația spre perfecțiunea morală este doar o dorință personală și că ceilalți oameni nu sunt chemați, destinați să aibă același ideal.

Moralitatea creștină se referă la trei lucruri : la corectitudinea și armonia între indivizi, apoi la ceea ce am putea numi armonizarea lucrurilor ce țin de sfera interioară a individului, și , în cele din urmă, la scopul general al vieții umane luată în ansamblul ei. Sub impactul rutinei sau , dimpotrivă, al schimbărilor din ce în ce mai profunde ale stilului de viață, oamenii moderni se gândesc aproape întotdeauna la primul aspect și le uită pe celelalte două. Când oamenii spun că luptă pentru standarde morale creștine, ei înțeleg de obicei prin aceasta că trebuie să pledeze pentru corectitudine în relațiile dintre indivizi, categorii sociale, națiuni. Este foarte firesc ca, atunci când ne gândim la moralitate, să se înceapă în acest mod, cu relațiile sociale, pentru că rezulatatele moralității se răsfrâng direct asupra stării de fapt a unei societăți. Aproape toți oamenii sunt de acord, cel puțin teoretic, că ființele umane au nevoie de o ordine socială care poate fi împlinită tot prin intermediul prezențelor umane. Dar, deși este firesc să începem cu toate acestea, dacă gândirea noastră despre moralitate se oprește aici, am putea foarte bine să nu ne gândim la moralitate.

Dacă nu trecem la un nivel superior, la armonizarea lucrurilor ce țin de interioritatea umană, nu facem decât să vorbim despre o moralitate aparentă. Ce rost are să formulăm pe hârtie reguli despre conduita socială, când știm că pornirile instinctive, vilența, aviditatea, orgoliul ne vor împiedica să le respectăm ? Aceste lucruri nu vor fi decât o iluzie, dacă altruismul și curajul indivizilor nu vor face ca orice sistem să funcționeze într-un mod etic. Nu îi poți face pe oameni buni și onești prin lege; și fără oameni onești nu poți avea o societate onestă, care să poată oferi siguranță indivizilor care compun. Acesta este motivul pentru care este important să ne gândim la moralitatea interioară a individului.

Diferitele credințe despre univers conduc la comportări diferite. S-ar părea , la prima vedere, foarte firesc, să ne oprim cu cercetarea când am ajuns în acest punct și să aplicăm acele elemente ale moralității cu care oamenii sunt în general de acord. Religia creștină conține, însă, o serie de afirmații despre realități văzute din alte perspective față de celelalte religii și dacă ele sunt adevărate, atunci vor conduce la un set de concluzii cu totul diferite.

Creștinismul afirmă că ființa umană va trăi veșnic și afirmația aceasta poate fi adevărată sau falsă. Există o mulțime de afirmații pe care nu ar trebui să le luăm în considerare dacă am trăi numai șaptezeci de ani, dar care , probabil, vor fi reanalizate dintr-o perspectivă a veșniciei. Condiția umană se înrăutățește treptat în decursul a șaptezeci de ani și s-ar putea ca ea să devină un iad absolut într-un milion de ani; de fapt, dacă creștinismul este adevărat, iadul este tocmai termenul tehnic corect pentru ceea ce va fi ea. Nemurirea mai cauzează o diferență, care, tangențial, are legătură cu diferența dintre totalitarism și democrație. Dacă indivizii trăiesc numai o perioadă de aproximativ șaptezeci de ani, atunci un stat sau o civilizație care pot să dureze o mie de ani sunt, din această perspectivă, mai importante decât individul. Dar dacă creștinismul are dreptate, atunci individul este nu numai mai important, ci incomparabil mai important pentru că este o entitate veșnică iar viața statului sau a unei civilizații este numai o clipă în comparație cu cea eternă a individului.

Dacă ne gândim la moralitate, trebuie să luăm în discuție toate cele trei aspecte: relațiile între oameni, lucrurile ce țin de sfera interioară a fiecărui om și relațiile dintre om și forța care l-a creat. Dacă în ceea ce privește primul aspect majoritatea oamenilor pot găsi puncte de congruență, diferențele de păreri încep cu al doilea aspect și pot deveni grave din cauza celui de-al treilea. Atunci când ne preocupăm de cel de-al treilea aspect, se pot identifica diferențele principale dintre moralitatea creștină și cea necreștină.

Conform scriitorului creștin C.S. Lewis există șapte virtuți umane. Patru dintre ele sunt numite virtuți cardinale și sunt: prudența, cumpătarea, justiția, curajul, fiind recunoscute de majoritatea oamenilor ; celelalte trei le recunosc creștinii și sunt numite virtuți teologice: credința, nădejdea, dragostea.

Prudența este simțul practic obișnuit, efortul de a gândi ce faci și care este rezultatul probabil. Creștinii nu au intenționat niciodată să spună că omul trebuie să rămână copil în ceea ce privește inteligența, dimpotrivă, Biblia spune : “Fiți blânzi ca porumbeii și înțelepți ca șerpii”.

Cumpătarea, din nefericire, este unul dintre cuvintele care și-au schimbat sensul în timp. Termenul se referă la plăcere în general. El nu înseamnă abstinență, ci înseamnă să nu mergi mai departe decât este potrivit. Un anumit creștin poate să găsească potrivit să renunțe la lucruri pentru anumite motive speciale, de exemplu la căsătorie, la carne sau alcool, la anumite obiceiuri ce țin de cultura timpului său, dar în momentul în care el începe să spună că acele lucruri sunt rele în ele însele sau când începe să-i desconsidere pe ceilalți oameni care le acceptă, el devine intolerabil și exclusivist.

Justiția este termenul dat pentru tot ce ar trebui să numim corectitudine sau dreptate; ea include onestitatea, toleranța, respectul promisiunilor, etc. Curajul include două forme: curajul care confruntă pericolul și cel care rezistă în momente grele, dârzenia fiind un termen apropiat.

Dragostea , în sens creștin, nu este o emoție. Nu este o stare a sentimentelor, ci a voinței pe care o avem în mod natural cu privire la noi înșine și pe care ar trebui să o avem și față de ceilalți. Când ne gândim la noi înșine, ne dorim, în mod firesc, binele. În același sens, dragostea creștină pentru aproapele este un lucru complet diferit de afecțiune. În general, oamenii arată afecțiune doar pentru un număr restrâns de alți oameni. Este important să se știe că, în creștinism, această afecțiune nu este considerată nici păcat nici virtute, este doar un fapt. Desigur, ceea ce putem face cu această atitudine, predispoziție, poate fi un lucru păcătos sau virtuos. Diferența dintre un creștin și un necreștin este aceea că al doilea are numai “afecțiuni “ sau “simpatii”, în timp ce primul are “dragoste”. Creștinul încearcă să trateze pe fiecare într-o maniera cât mai respectuasă și plină de dragoste, descoperă că îi simpatizează pe oameni tot mai mult- inclusiv pe oamenii pe care nu-și putea imagina i-ar putea accepta. Lucrul cel mai important este că în creștinism, deși sentimentele oamenilor fluctuează, dragostea lui Dumnezeu pentru ei rămâne constantă, neschimbată. Ea nu este micșorată de păcatele omului sau de indiferența acestuia, și în asta-i constă superioritatea și autoritatea.

Speranța sau nădejdea este una dintre virtuțiile teologice. Aceasta înseamnă că o continuă așteptare a lumii viitoare nu este o formă de evadare sau o iluzie, ci unul dintre lucrurile pe care creștinul trebuie să le facă. Atunci când creștinii au încetat în mare măsură să se mai gândească la lumea de dincolo de aparență, numai de atunci au devenit din ce în ce mai indiferenți față de lume. Credința înseamnă a accepta sau a considera adevărate doctrinele creștinismului. Credința este arta de a rămâne în lucrurile pe care rațiunea le-a acceptat cândva, de a fi statornic, în ciuda emoțiilor schimbătoare. Creștinii au dezbătut de multe ori dacă ceea ce îl determină pe om să fie creștin sunt faptele bune sau credința în Hristos. Concluzia general acceptată de creștinism este că singurul lucru care asigură mântuirea este credința în Hristos și din această credință se nasc, în mod inevitabil, faptele bune, moralitatea creștină.

1.6. Etică și moralitate creștină

Noțiunea de etică creștină nu este ușor de definit, deși, de obicei, majoritatea creștinilor maturi pot deosebi faptele etice de cele non-etice. O definiție ar trebui să facă o distincție clară între etica laică și cea creștină. Ea trebuie să facă , deasemenea, deosebirea între etică și morală.

În viziunea laică, etica este o combinație între corectitudine și respectul față de legile comunității, modelate discret de Cele Zece Porunci. Etica creștină, însă, se ridică la un nivel superior, bazându-se pe Scriptură – Legea lui Moise, Predica de pe munte, Epistolele apostolului Pavel. Deși atât de pretențioasă, etica creștină devine accesibilă prin harul și dragostea divină, așa cum cred creștinii.

Prin ce se deosebește etica de moralitate ? Termenii sunt similari ca origine. Cuvântul “etică” provine din grecescul “ethos” care însemna obicei. Echivalentul latin “mormos” are același sens ca și cuvântul grecesc și reprezintă rădăcina cuvântului românesc “moralitate”. Aceasta nu înseamnă că etica este un studiu al purtării obișnuite în diferite situații, ci, mai degrabă, al purtării cuviincioase în diferite situații. În timp ce etica stă la baza acțiunilor noastre, moralitatea este acțiunea însăși. Etica poate fi privită ca un proces psihic și spiritual. Moralitatea este împlinirea premiselor eticii. Etica are de-a face cu aspirațiile noastre, cu scopurile și părerile noastre despre ceilalți, dar moralitatea decide asupra manifestărilor lor, în funcție de situație. Cu alte cuvinte, o persoană cu standarde etice înalte poate avea uneori carențe în ceea ce privește moralitatea și viceversa, o persoană cu principii etice neprietenoase poate avea o purtare morală în unele situații.

Încercarea de a elabora o definiție a eticii creștine a produs câteva observații interesante în rândul experților în etică. Norman Geisler, de exemplu, afirmă că “normele sau regulile sunt inevitabile și esențiale într-o etică adevărată” . “Inevitabile” pentru că sunt necesare pentru a evalua ce se înțelege prin “bine” și “mai bine”, și “esențiale”, pentru că trebuie să existe modalitate de exprimare a conceptului eticii. Henlee H. Barnette vede rolul eticii în definirea “binelui suprem” și în determinarea naturii și a scopului planului lui Dumnezeu în acțiunile oamenilor. Specificul eticii creștine constă în iubirea dezinteresată, neegoistă: “ Psihologii și psihiatrii neagă dragostea dezinteresată pentru că ei tind să abordeze problema din latura umană. Din perspectiva divină, teologul vede un tip deosebit de iubire, o iubire care nu este în totalitate raportată la datoria față de sine. Acest tip de iubire este rezumat de Iisus în Evanghelia după Ioan 13: 34 : « Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.» Specificul eticii creștine este că cei ce se numesc creștini se iubesc unii pe alții, nu cum se iubesc pe ei inșiși ci așa cum îi iubește Hristos.”

“Rolul eticii este descriptiv și imperativ” observă Philip E. Hughes. “Domeniul eticii este cel al datoriei și al obligației, căutând să facă distincție între bine și rău, între dreptate și nedreptate, între responabilitate și iresponsabilitate. Faptul că standardele etice sunt considerate importante atât de laici cât și de creștini nu este pus la îndoială. Prezența poliției și a tibunalelor în lume mărturisește preocuparea deosebită față de ceea ce este drept și cinstit într-o societate…Totuși ar fi o greșeală să susținem că etica creștină și cea laică sunt identice ca principiu, din simplul motiv că amândouă se ocupă de decență și corectitudine și sunt împotriva nedreptății.”

Pe de altă parte, mulți oameni practică și cred în etica de situație, apelând la ea mai degrabă în particular decât în general; astfel, etica are înțelesuri diferite pentru persoane diferite.

De ce pentru creștini este necesar studiul eticii creștine ? Se pot găsi câteva motive principale :

Orice creștin are nevoie de o bază solidă pentru a duce o viață de creștin adevărat. Iisus Hristos a spus că cel ce aude și împlinește învățăturile sale este ca un om care și-a zidit casa pe stâncă, fiind astfel gata să înfrunte orice furtună.

A studia etica înseamnă a studia Scriptura. Studiul originii legilor civile și morale duce la studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel se urmează exemplul celor din Berea care “au primit Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă ce li se spunea este așa”.

Din perspectivă creștină, autocritica este sănătoasă. A-ți revizui propria etică este mai important decât supravegherea unor simptome canceroase. Aceasta, din punct de vedere moral, menține în viață.

Studiul eticii creștine presupune parcurgerea următoarelor subiecte: baza Celor Zece Porunci, legea mozaică și învățăturile Vechiului Testament, atmosfera rafinată a Predicii de pe munte, a pildelor și învățăturilor lui Iisus și îndemnurile din epistolele apostolului Pavel. Creștinii consideră, însă, că dragostea divină este esențială pentru a experimenta etica lui Dumnezeu. Aceată dragoste trebuie să izvorască din Dumnezeu, care “ne-a iubit întâi” ; ea trebuie să cucerească inima creștinului, care îl va iubi pe Dumnezeu atât de mult încât nu Îl va putea împovăra cu dorințe deșarte. Apoi intervine dragostea față de oameni care este subconsecventă iubirii de Dumnezeu. De fapt, Biblia spune că este imposibil să-l iubești pe Dumnezeu și totodată să-l urăști pe fratele tău. În final se ajunge la dragostea de sine, adică respectul de sine, sau mai corect spus, acea umilă apreciere a valorii personale, câștigată la Calvar.

În Vechiul Testament, profetul Ieremia explică foarte clar că originea conduitei etice este în Dumnezeu: “ cel ce se laudă, să se laude că are pricepere și Mă cunoaște, că știe că eu sunt Domnul, care fac milă și judecată pe pământ! Căci în asta găsesc plăcere Eu, zice Domnul.” Sunt prezentate cele trei mari atribute ale lui Dumnezeu, care se reflectă în orice conduită etică: dragostea lui Dumnezeu, care depășește înțelegerea omului, dreptatea divinității garantată și echilibrată și credincioșia , care înseamnă a face ceva în modul potrivit și la momentul potrivit.

Etica laică este un produs al personalității fiecăruia, este ceea ce numim “etica unei generații”. Astfel se dezvoltă acel gen de moralitate care izvorăște dintr-o conștiință limitată. Fiecare are propriul său cod de valori, influențat de aspectele morale contemporane. Creștinismul consideră că natura umană este într-o continuă degradare morală determinând și scăderea standardelor etice sociale. Într-o discuție cu unul dintre liderii religioși și în același timp învățător în Israel, Iisus a explicat dinamica schimbării necesare fiecărui om, chiar și a celui moral: “ nașterea din nou”. Această schimbare radicală începe cu smerenie și căință, o trecere de la o viață veche, sub semnul păcatului, la una nouă, înnoită prin credință în jertfa de la Calvar.

Un impact important în viața creștinului este reprezentat de Cele Zece Porunci. Deși au fost date poporului Israel pentru a-l ajuta să-și păstreze relația cu Dumnezeu, Cele Zece Porunci sunt valabile și pentru creștini. Un studiu al Celor Zece Porunci poate scoate în evidență calități care lipsesc celorlalte coduri etice sau principii morale. Printre caracteristicile unice se numără următoarele:

Cele Zece Porunci, date de Dumnezeu, sunt la fel de importante pentru evrei ca și Predica de pe munte a Fiului lui Dumnezeu pentru creștini.

Cele Zece Porunci sunt concise dar cuprinzătoare; ele reflectă autoritatea divină și nu doar idealismul uman. Posedă o calitate eternă, o grandoare deosebită, chiar dacă aparțin istoriei străvechi.

Cele Zece Porunci sunt strâns legate între ele. De fapt, este aproape imposibil să încalci o singură poruncă separat de celelalte. În Noul Testament, în Epistola apostolului Iacob ( 2:10 ) se spune : “cine păzește toată legea și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate”, Iacob dorind astfel să evidențieze diferența dintre lege și reabilitarea prin har.

Cele Zece Porunci se aplică tuturor popoarelor, tuturor culturilor, din toate timpurile. Dacă primele cinci se referă la îndatoririle rasei umane față de Dumnezeu (ascultarea de părinți a fost considerată ca făcând parte din ascultarea față de Dumnezeu), următoarele cinci vizează îndatorirea umanității față de sine.

Cele Zece Porunci merg mai departe de aspectele morale și exterioare ale comportamentului cuviincios. Așa cum arăta Henlee Barnette, în prezentarea eticii creștine, “respectul pentru părinți, pentru personalitate, căsătorie, proprietate și adevăr sunt obligații etice distincte ale Celor Zece Porunci”.

O scurtă trecere în revistă a Celor Zece Porunci va pune în evidență atât aspectele lor etice cât și practice.

“Să nu ai alți dumnezei înafară de mine” (Exod 20:3). Există un singur Dumnezeu și El trebuie să fie stăpân al inimii umane. A te preda lui Dumnezeu în totaliate constituie baza credinței creștine adevărate. În mod practic, această poruncă precizează că trebuie să se manifeste respect și față de toate autoritățile : părinți, guvern, etc. Viața de familie și relații interumane ale creștinilor trebuie să reflecte respectul față de conducători.

“Sa nu-ți faci chip cioplit” (Exod 20:4). Nu este acceptat un înlocuitor material pentru prezența divină. Dumnezeu i-a interzis națiunii Israel să se închine altor dumnezei și idoli pentru a sluji unui singur stăpân, a nu participa la două lucruri contradictorii. Sinceritaea, fermitatea, asumarea responsabilității pentru decizia luată, chiar dacă acest lucru ar genera un conflict, sunt forme de angajament personal.

“Să nu iei în deșert numele Domnului Dumnezeul tău” (Exod 20: 17). Așa cum nu este permis să batjocorești natura divină modelând o imagine a acesteia, nu este permis să se rostească numele sfânt în mod necugetat, căci numele lui Dumnezeu reflectă natura și caracterul său. Această poruncă se referă la folosirea comunicării eficiente, atât verbale cât și nonverbale. Ambiguitatea, ascunderea adevărului, tăinuirea lui pot afecta negativ alți oameni.

“Adu-ți aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfințești” (Exod 20:8). Acesta este exemplul perfect al eticii muncii. Dumnezeu a lucrat șase zile la construcția universului și apoi s-a odihnit o zi. Poporului său i s-a poruncit să facă la fel, să-și organizeze munca în așa fel încât să nu lase nimic nefăcut și să fie liber să se închine în a șaptea zi. Munca, odihna și recreerea trebuie să-și aibă locul lor. Pe vremea Revoluției Franceze, s-a introdus săptămâna de lucru de nouă zile, cu o zi liberă, dar din nefericire, animalele de povară nu au rezistat regimului de muncă. Este important și pentru om să aibă un echilibru în activități și să-și planifice eficient timpul, în funcție de priorități.

“Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Exod 20:12). Dumnezeu a creat familia. El este prototipul, Tatăl respectat, iubit, ascultat. Această poruncă, adesea ignorată de cei cu standarde etice aparent înalte, este unică prin promisiunea longevității. Trebuie să fie respectați cei vârstnici datorită experienței și înțelepciunii lor.

“Să nu ucizi” (Exod 20:13). Dumnezeu este cel ce dă viața; păcatul cel ce aduce moartea. Dumnezeu a suflat în nările lui Adam “suflare de viață” (Geneza 2:7). Este imposibil să distrugi făptura creată după chipul și asemănarea divină fără să dai socoteală creatorului ei (Geneza 9:6). Această faptă atrăgea după sine pedeapsa capitală în vremea lui Moise. Respectul față de viața umană exclude orice fel de rasism și discriminare; înseamnă respectarea dreptului de a trăi. Viața oricărei persoane are o valoare în sine și implică nu numai respect în domeniul fizic, ci și în cel emoțional și spiritual. Acest lucru este valabil și pentru copiii nenăscuți, care sunt ființe umane vii și au anumite drepturi.

“Să nu preacurvești” (Exod 20:14). Adulterul, în ciuda climatului moral permisiv de azi, rămâne o ofensă teribilă la adresa individului, a societății și a lui Dumnezeu. Acest păcat atrage după sine încălcarea a nu mai puțin de șase porunci : prima (să nu ai alți dumnezei), a cincea (necinstirea părinților), a șaptea (adulterul), a opta (furtul), a noua (minciuna) și a zecea (pofta). Din perspectivă creștină, familia este instituită de Dumnezeu. Adulterul rănește, desconsideră demnitatea umană, presupune încălcare unor jurăminte și pune în pericol siguranța familiei.

“Să nu furi” (Exod 20:15). Această interdicție nu se referă numai la fapta de a-ți însuși în mod necinstit bani sau obiecte materiale ci are și alte implicații etice. “Să nu furi” onoarea, reputația, afecțiunea, încrederea, timpul altcuiva, orice ce nu-ți aparține de fapt. Respectarea proprietății este un drept de bază al omului, dar și o obligație. Prin proprietate nu se înțeleg doar bunuri în folosință, ci poate reprezenta și capacitățile, aptitudinile pe care le deține cineva. Se poate fura timp, atunci cănd se amână ceva, încredere, atunci când nu sunt respectate promisiunile, potențial, atunci când nu se valorifică talentele și aptitudinile celor subordonați.

“Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău” (Exod 20:16). Această poruncă interzice în mod explicit afirmațiile false despre caracterul sau acțiunile altei persoane. Dar, ca în vremea lui Iisus, se pune întrebarea justificată : “Cine este aproapele meu ?” Răspunsul lui Iisus nu poate fi altul decât acela ca orice om, chiar și un necunoscut, trebuie privit ca pe aproapele tău. Porunca nu menționează și alte tipuri de minciuni, dar pornind de la ea, se va interzice minciuna în general. A fi recunoscut ca o persoană care spune adevărul în orice situație înseamnă a fi o persoană cu principii morale înalte. A nu minți nu înseamnă doar a nu spune adevărul, ci și a nu spune ceea ce este important.

“ Să nu poftești “ (Exod 20: 17). Dintre toate poruncile, aceasta intră cel mai clar în categoria instrucțiilor pur etice; ea se referă nu la consecințele păcatului ci la rădăcina lui afectivă, inima omului. Și indiferent dacă această poftă duce sau nu la faptă în sine, ea este interzisă pentru că acționează în interiorul omului, lăsându-l pe acesta frustrat și nemulțumit, făcându-l să tânjească după lucruri pe care știe că nu le are și știe că n-ar trebui să le aibă. Porunca se referă la atitudinile și motivațiile lăuntrice și vizează lăcomia, ambiția, călcarea altora în picioare, răzbunarea, punerea de obstacole în calea altor persoane. Nu este vorba doar de “poftirea” bunurilor materiale, ci și de a înzestrărilor și a posibilităților altora.

Legea lui Moise include 613 legi-248 obligații și 365 interdicții- care se încadrează în cinci categorii: penale, civile, familiale, de cult și contabile ( legile definite ca legi de cult sunt cele care se referă la ritualurile de curățire ). Adesea, legile au conotații mai degrabă etice decât implicații morale. Ele pot implica un nivel înalt de conduită , chiar și în împrejurări dificile, dar, în același timp, a nu te ridica la nivelul de acțiune așteptat este imoral. Pentru a ilustra acest lucru vom folosi trei exemple:

În Exod 21: 2-6 se găsește regula privind servitorul sau sclavul evreu cumpărat de un alt evreu, care a servit cu credincioșie timp de șase ani. Aici intră în discuție calitățile desăvârșirii lui Dumnezeu : “milă, judecată și dreptate” . Judecata dicta ca sclavul să fie eliberat după șase ani , dar dacă în timpul serviciului i se dăduse o soție, și el își iubea stăpânul, atunci putea alege să rămână în casa stăpânului împreună cu familia sa până la moarte. În acest caz, era adus în fața judecătorului unde i se găurea urechea, semn că rămânea rob de bună voie pentru toată viața.

În Exod 21:35-36, dacă boul sau vita unui om lovea și omora boul sau vita altuia , animalul trebuia vândut, iar prețul împărțit între cei doi proprietari. Animalul mort trebuia, deasemenea, împărțit. În felul acesta se evita încălcarea principiilor etice: aranjamentul era echitabil pentru ambele părți. Totuși, dacă proprietarul boului știa că animalul era periculos și ignorase acest lucru, el trebuia să-l dea viu în schimbul celui mort, ca pedeapsă.

Următorul set de obligații apare în Exod 23:4-9 :

“Dacă întâlnești boul vrăjmașului tău, sau măgarul lui rătăcit, să i-l duci acasă”. Acesta era un act de dragoste față de urmași.

“Dacă vezi măgarul vrajmașului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-l ajuți să ia povara de pe măgar”. Și aceasta era o dovadă de dragoste și de empatie.

“La judecată să nu te atingi de dreptul săracului.” Era exprimată , astfel, o chemare la grijă și compasiune pentru săraci.

“Ferește-te de o învinuire nedreaptă, și să nu omori pe cel nevinovat și pe cel drept…”. Porunca împletește dragostea cu dreptatea.

“Să nu primești daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschiși și sucesc hotărârile celor drepți.” Demnitarii trebuiau să fie incoruptibili și corecți în deciziile lor.

Scheletul Legii Vechiului Testament- poruncile, obligațiile, judecățile- dovedește natura păcătoasă și neevlavioasă a omului. În momentul în care omul încalcă Legea, aceasta devine un blestem pentru oameni. În Noul Testament, Hristos ia asupra sa blestemul Legii și eliberează oamenii, plătind pentru păcatele lor. Prin jertfa sa pe cruce , Iisus marchează un nou legământ, diferit de cel mozaic, în care important este Harul. Legea poate fi descrisă, din această perspectivă, ca un ghid menit să-i conducă pe evrei de-a lungul secolelor la Hristos. Aspectele etice ale tranziției de la Lege la Har pot fi înțelese cel mai bine în lumina învățăturilor lui Hristos în Predica de pe munte.

Cele Zece Porunci, exceptând învățăturile Bisericii, sunt considerate baza moralității și vieții corecte în societățile considerate astăzi cele mai civilizate. Ele pot fi găsite înscrise pe plăci în săli de judecată și în alte clădiri publice; sunt menționate în mass-media, în probleme de morală și etică.

În ciuda aportului moral și etic pe care l-au adus Cele Zece Porunci, legile, edictele, obligațiile, perceptele, codurile și textele juridice bazate pe ele, este imposibilă garantarea unui comportament corect .

Așa cum am menționat mai sus, schimbarea Legii din Noul Testament în Har, este cel mai bine evidențiată în Predica de pe munte. Oferită de Iisus în punctul culminant al popularității sale, ea reprezintă o prezentare sistematică a celor mai importante elemente ale eticii creștine. În predică, Iisus a menționat o mare parte din învățăturile pe care urma să le dea oamenilor în timpul vieții sale pe pământ. Bazat pe cele mai importante principii ale Legii, mesajul este preluat de Matei și Luca în Evanghelii.

Primele trei “fericiri” sunt concentrate asupra inimii omului. “Ferice de cei săraci în Duh, căci a lor este Împărăția Cerurilor” . Ei sunt cei ce se vor bucura de slavă, spre deosebire de farisei și cărturari pe care îi așteaptă nefericirea pentru că s-au lăudat cu realizările lor în împlinirea legii. A fi “sărac cu duhul” înseamnă a nu fi mândru. Conform învățăturilor biblice, neprihănirea face parte din standardul etic al lui Dumnezeu, dar sursa ei trebuie să fie dragostea de Dumnezeu, nu dragostea de sine.

“Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!” Hristos prezintă aici ideea că a plânge pentru lucrurile care îl întristează pe Dumnezeu, care nu sunt conforme cu sfințenia înseamnă a te bucura în suferință alături de Hristos. Iisus nu fusese încă crucificat, iar ucenicii săi nu înțelegeau suferința ca pe o virtute divină, ci ca o pedeapsă pentru neascultarea Legii.

“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.” Învățătorii Legii, aflați printre ascultători, nu au înțeles niciodată adevăratul sens al smereniei. Moise fusese “un om foarte blând”, ulterior regii și domnitorii israeliți nemaifiind recunoscuți pentru blândețea lor. Pentru cei care îl ascultau pe Iisus, smerenia, în sensul de altruism umil, care nici nu se îngâmfă, nici nu se autoumilește, ci ține de Dumnezeu, era un concept nou.

“Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați .” Această sete este metafora unei vieți trăite după voia lui Dumnezeu, de ea depinzând plinătatea spirituală și experimentarea grației divine.

“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” Un element important al smereniei este mila. La prima vedere, mila pare străină Legii, și totuși este ades menționată, mai ales în Psalmi când Dumnezeu este descris ca “îndurător și milostiv”, fiind un element de bază al naturii divine. În Predica de pe munte, mila este prezentată ca o necesitate etică pentru omenire.

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Iisus atrage din nou atenția asupra naturii lui Dumnezeu, pentru că numai în El există imaginea ideală a unei inimi curate. Așa cum Dumnezeu este transparent în privința eticii, puritatea inimii este o cerință pentru cei care vor să cunoască revelația divină.

“Ferice de cei împăciuitori/ făcătorii de pace, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu! Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărășia Cerurilor.” Aceste două “fericiri “ sunt pentru cei pacifiști și pentru cei persecutați pentru credința lor. Nu este vorba, însă de o pace politică sau socială, ci de cea pe care o dă Hristos, prin credință, iar pacifiștii sunt cei care prin mărturia și prin viața lor aduc oamenii la această pace. O traducere modernă oferă un amănunt semnificativ: “Fericiți cei care se luptă pentru pace.” Obținerea păcii este astfel un țel, iar pacifistul, la fel ca arbitrul care intervine într-un conflict, va fi persecutat chiar de către cei pe care încearcă să-i ajute. Atunci când pacificatorul este atacat, această conduită etică solicită, în numele păcii, o reacție calmă.

Din perspectiva relațiilor publice, semnificația luminii în creștinism implică fapte sfinte făcute nu pe ascuns, ci în văzul tuturor. Sunt rare împrejurările în care conduita etică trebuie ascunsă. Tocmai de aceea, o persoană etică devine ca o “cetate așezată pe munte”.

În ceea ce privește minciuna, Scriptura este limpede în legătură cu comportamentul moral al omului. Tablele Legilor, pe care Dumnezeu le-a încredințat lui Moise precizează în a noua poruncă: “Să nu aduci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.” (Exodul 20: 16) Hermeneutica bibilică denotă că această poruncă cere sinceritate, respingerea duplicității, simulării și ipocriziei, interzice minciuna și calomnia. Minciuna apare astfel ca neadevăr și constă în a spune falsul cu intenția de a înșela, ea fiind întotdeauna ilicită, un păcat în ochii lui Dumnezeu.

Alături de minciună, și alte acțiuni sunt interzise : jurământul strâmb (Leviticul 6:3-8), jurămintele luate în grabă și superficial (Leviticul 5:4), răspândirea de zvonuri false (Exodul 23:1), cedarea în fața presiunii mulțimii în vederea aducerii unei mărtirii false (Exodul 23: 2).

Minciuna nu este privită ca un păcat izolat, ci ca un element unitar al ansamblului de păcate decalogale, consecințele utilizării ei fiind la fel de grave ca și încălcarea oricărei alte porunci, căci “Cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate!” (Iacov 2: 10-11)

În Proverbele sau Pildele lui Solomon este amintit că “buzele mincinoase sunt urâte Domnului “ (19-22) iar în Psalmi, regele David îndeamnă : “Ferește-ți limba de rău și buzele de cuvinte înșelătoare !” (Psalmul 34: 13). Biblia afirmă că tatăl minciunii este Satan și “ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Evanghelia după Ioan 8: 44 ). În schimb, Iisus spune : “Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Evanghelia după Ioan14: 6)

În cartea Geneza, se pot întâlni primele trei minciuni ale lui Satan pentru a-l înșela pe om. Acesta le spune celor doi, Adam și Eva, că nu vor muri dacă vor mânca din Pomul Cunoașterii (Geneza 3:4), că dacă vor face acest lucru vor deveni ca Dumnezeu (Geneza 3: 5 ), și apoi le prezintă un adevăr trunchiat, pus într-o lumină și o interpretare false, deoarece ca urmare a actului lor, știința răului a diminuat în om viziunea despre bine: dacă vor mânca din fructul oprit, ochii lor se vor deschide și vor cunoaște binele și răul. (Geneza 3: 5). Universul creat de Dumnezeu de la început a avut un cod etic. Prezența minciunii l-a transformat.

Minciuna îi afectează, în primul rând , pe cei ce o practică, ea fiind pentru caracter ceea ce este rugina pentru fier și mana pentru vița de vie. Este, în același timp, datorită faptului că Dumnezeu le-a dat oamenilor liberul arbitru, atât o alegere cât și un viciu .

Pentru că Dumnezeu promisese un salvator încă de când Adam și Eva părăsiseră Raiul, un salvator văzut ca un al doilea Adam, Iisus a simplificat Legea punând dragostea în centru ei, și a redus cele șase sute treisprezece legi ale iudeilor la cea a iubirii de Dumnezeu și de aproapele omului.

Conștient că Legea este imposibil de respectat în totalitate, Iisus spune oamenilor că Duhul Sfânt poate da putere oamenilor care se lasă conduși de El să facă faptele pe care le dorea Dumnezeu atunci când a dat Legea.

Etica Vechiului Testament a dobândit o nuanță pur teoretică, datorită firii păcătoase poporul lui Israel nemaiputând îndeplini Legea.

Hristos a cerut un cod etic mai înalt decât neprihănirea aparentă a învățătorilor Legii și a fariseilor. “Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția Cerurilor.” Comportamentul acestor oameni religioși era bazat pe litera Legii, pe forme exterioare de morală, în timp ce viața spirituală expusă de Iisus se baza pe principiile din spatele legii, pe atitudinea afectiv-umană și pe intenționalitate.

În consecință, pentru credinciosul care țintește să intre în ceruri, porunca “Să nu ucizi” devine “Să nu urăști”. Din perspectiva creștină, Legea este transformată în Har, expresia dragostei divine. Manifestarea dragostei ridică standardele etice la un nivel mai înalt.

Fiind nemulțumit de ținerea formală a Legii, Iisus a condamnat comportamentul fariseilor și al învățătorilor Legii, practicile religioase pentru care erau lăudați și apreciați de oameni în public. El îi numește fățarnici pentru nevoia lor de a se face observați ori de câte ori îi ajută pe cei săraci în sinagogă. Ei nu reușesc să stârnească decât admirația trecătoare a oamenilor. Este ceea ce numim, în termenii psihologiei sociale , un altruism egoist. Dacă scopul rugăciunii este de a impresiona audiența, ea este o pierdere de timp, pentru că nu se mai are în vedere scopul ei, ci efectul imediat asupra oamenilor. Dar în ceea ce privește postul, pare a fi necesară o practică etică opusă pentru ca cel ce-l practică să apară oarecum ipocrit : Iisus îi spune celui ce postește să-și ungă capul și să-și spele fața , ca să nu se observe și să nu trâmbițeze că postește. Se poate aplica acest principiu tuturor manifestărilor exterioare ale practicilor religioase.

Hristos amintește deasemenea câteva dintre preocupările și nevoile de bază ale oamenilor: hrana, imbrăcămintea, resursele financiare, perspectiva viitorului și abordarea lor din punct de vedere etic. Resursele materiale nu pot fi păstrate la nesfârșit și este destul de greu să protejezi lucrurile împotriva dezintegrării naturale. Hristos nu spune că aceste lucruri sunt rele în sine; ele devin o problemă atunci când realizarea pe plan material devine singurul ideal. A aprecia numai venitul material, financiar, înseamnă, din perspectivă creștină, a umbla în întuneric spiritual. Iisus dezvăluie, în aceeași manieră, amăgirea și decepția ce se ascund sub masca religiei. El se împotrivește tendinței oamenilor de a se considera mai buni decât semenii lor.

Esența comportamentului etic apare în ceea ce am putea numi “regula de aur” a creștinismului : “Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.” ( Evanghelia după Matei, 7:12) În aceste câteva cuvinte sunt cuprinse marile principii creștine reflectând spiritul Legii lui Moise. Standardele etice se pot schimba de la o generație la alta și de multe ori oamenii fac apel la o etică de situație care devine apoi un mod de viață. Există, însă, chiar în comunitățile creștine tendința de a modifica normele de conduită biblică și de a acționa intr-o manieră maleabilă, conform circumstanțelor. David H.C. Read remarca următoarele: “ Există o răspundere morală față de istorie care afirmă că standardele bunicilor noștri merită respectate , dar nu neapărat împlinite”. Aceeași tendință s-a observat și printre studenții bucureșteni , dar acest lucru va fi expus pe larg în partea dedicată cercetării sociologice a lucrării.

Capitolul II

Structura comportamentului ( tinerilor)

II.1 Factorii formativi generali ai comportamentului tinerilor

Comportamentul este expresia unei relații a organismului cu mediul înconjurător, apariția unui comportament fiind determinată de necesitatea unui răspuns la o incitare endogenă, exogenă sau de ambele feluri. O altă caracteristică este aceea că întotdeauna comportamentul pornește de la anumite motive care impun cu necesitate un sens al căutării, îndreptării către obiectele sau situațiile susceptibile de a reduce o tensiune sau de a satisface o trebuință. Este vorba aici de un comportament motivat , deci orientat.

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă. El corespunde în mod obișnuit nevoii de a defini un mod vizibil de manifestare al unei persoane față de semenii săi sau față de împrejurările în care se găsește aceasta. În asemenea situații comportamentul este definit printr-un aspect de ansamblu al unor trăsături particulare ale unei anumite persoane și este caracterizat ca fiind bun sau rău, inhibat sau expansiv, normal sau patologic, alături de alte numeroase modalități de a-l caracteriza. În același timp, se face distincția , în mod firesc, între manifestările care sunt caracteristice unei anumite vârste, sexului sau unui grad de instruire. Se disting comportamente diferite în funcție de însușirile unei persoane , dar în același timp se observă și manifestări diferite din cauza situațiilor diferite în care se găsește o persoană. Cunoașterea manifestărilor comportamentale diferite ale unei persoane constituie , în același timp, modalitatea de stabilire a relațiilor instructiv educative, familiale, a relațiilor de muncă și a celor de grup.

Relația dintre o persoană și mediul înconjurător sau situația în care se plasează aceasta este dinamică și reciprocă. Perspectiva personală despre lume se răsfrânge în comportamentul individual. Ceea ce îl formează sunt următoarele elemente:

Dezvoltarea umană

Comportamentul este determinat de mai multe componente din interiorul domeniului de dezvoltare umană. Pe măsură ce timpul trece, individul se dezvoltă și se schimbă. Într-o dezvoltare normală, tânărul are o abilitate crescătoare de înțelegere și de acțiune. Pe măsură ce tinerii se dezvoltă , începe să fie din ce în ce mai evidentă diferența dintre ei precum și unicitatea fiecăruia.

Ecologia umană

Imaginea de sine a unei persoane este construită prin interacțiunea cu alte persoane care o înconjoară. Termenul de “ecologie umană” se referă la mediul înconjurător sau spațiul în care trăiește individul.

Dezvoltarea ecologică are de-a face cu patru sisteme ale mediului înconjurător care definesc contextul vieții unei persoane. Acestea sunt:

Micro-sistemul,

Mezo-sistemul,

Exo-sistemul,

Macro-sistemul.

Micro-sistemul este spațiul din imediata apropiere a individului. Este primul mediu înconjurător, iar pe măsură ce indivizii cresc se mărește și spațiul lor.

Mezo-sistemul include legăturile dintre mediul înconjurător în care se dezvoltă tânărul și poate include familia extinsă, școala pe care o frecventează, vecinătatea, biserica, etc. Unele dintre aceste medii înconjurătoare pot să devină o parte din micro-sistemul tânărului, în particular prietenii cei mai buni și profesorii lui.

Exo-sistemul nu include o relație imediată. Individul nu are legătură directă cu acest sistem, dar are cineva din interiorul micro-sistemului. De exemplu, acesta poate fi reprezentat de locul de muncă al tatălui. Tatăl aduce informații din acest sistem și poate influența percepția copilului.

Macro-sistemul este sistemul neconectat. Este privit ca manifestarea influențelor exercitate de o ideologie și o organizare a instituțiilor sociale dintr-o societate sau comunitate. De fapt, este cultura însăși, valorile ei, punctele ei de reper. Macro-sistemul cunoaște numerase schimbări, datorate dezvoltării continue a umanității. Îmbunătățirea mijloacelor de comunicare și a capacității de a călători, schimbul rapid de informații prin internet sau prin intermediul altor surse de comunicare și informare, conduc la o mai mare apropiere de cultura din alte părți ale lumii fără o înțelegere anterioară a particularităților locale.

II. 2 Condiții biologice, psihologice și sociale ale devenirii umane

Încă din perioada de debut a vieții, ființa umană crește, se dezvoltă, se maturizează, evoluează sub influența unor condiții de natură biologică, psihologică și socială ce acționează asupra sa transversal (pe perioade limitate de timp) și longitudinal (pe perioade mai lungi de timp sau pe toată durata vieții). Aceste condiții pot fi favorabile atunci când stimulează întreaga evoluție și nefavorabile sau relativ favorabile când determină structuri limitate sau chiar cu caracter restrictiv pentru conturarea caracteristicilor umane. Evaluarea acestor condiții, a calității lor, se face în raport cu contextul concret în care se află omul, dar și în raport cu modalitățile de recepționare și de structurare a particularităților care definesc ființa umană.

Astfel, pe tot parcursul existenței sale, omul traversează schimbări și transformări concretizate în evoluția biologică, care se referă la modificările fizice, morfologice și bio-chimice, în evoluția psihică , conducând la cristalizarea și transformarea întregii activități psihice, și în evoluția socială, tradusă în structurarea conduitelor de adaptare față de normele mediului social. În felul acesta, se poate sublinia unitatea evoluției individului din perspectiva bio-psiho-socială. Omul normal se realizează printr-o dezvoltare de la simplu la complex, ca urmare a faptului că fiecare acumulare este o condiție a unor achiziții superioare, iar în fiecare stadiu se pregătesc condițiile stadiului următor astfel încât maturizarea bio-psiho-socială se finalizează cu o dezvoltare complexă a personalității. Între factorii biologici, psihologici și sociali apar interacțiuni și interdependențe care determină salturi cantitative, din perspectivele enumerate, cu un înalt grad de specificitate pentru perioada sau stadiul ce îl traversează fiecare individ. Dominanța tipului de condiții se raportează și la vârsta cronologică și nivelul experiențelor dobândite până la un moment dat. Astfel, la vârstele mici, factorii biologici imprimă un ritm alert sau pot limita modul cum se structurează funcțiile psihice. În adolescenă, tinerețe și maturitate, peponderenți devin factorii psihologici și sociali prin care se valorifică nivelul acumulărilor biologice, iar la vârstele de trecere spre bătrânețe și la bătrânețe, factorii biologici încep din nou să-și pună amprenta asupra capacităților de adaptare din unghiul psiho-social. În același timp, modificările care dau conturul palierului psihologic și social pot dimensiona evoluția biologică prin susținerea acesteia sau, dimpotrivă, pot limita unele condiții potențiale. Din această perspectivă, remarcăm faptul că ceea ce caracterizează în ansamblu omul este dezvoltatea biologică și mai ales cea psihică și socială pe parcursul vieții sale.

În ansamblu, dezvoltarea psihică semnifică un proces continuu de transformări cantitative și calitative în care este antrenat întregul palier al proceselor, funcțiilor și caracteristicilor planului psihlogic ce duc la structuri psihocomportamentale diferențiate și adaptate contextului în care se desfășoară.

În procesul dezvoltării umane se conturează seturi ale achizițiilor biologice, psihologice și sociale în care factorii ce le caracterizează pot fi caracterizați ca bidimensionali, de proveniență externă și internă, atât prin conținut cât și prin modul de structurare.

În literatura de specialitate, de orientare psihologică și pedagogică, acești factori cu caracter bidimensional și cu ramificații în sfera bio-psiho-socială sunt formulați prin conceptele de ereditate, mediu și educație.

Ereditatea este definită ca o însușire biologică valabilă pentru toate ființele când caracteristicile naturale se transmit de la o generație la alta prin mecanismele genetice. Conținutul moștenirii genetice este dimensionat de calitatea genelor care prefigurează modul cum se instalează și funcționează o serie de particularități. Conținutul genotipului este influențat de mediu, dând naștere la fenotip.

Încă de la naștere, ființa umană este înzestrată cu însușiri biofizice ce caracterizează specia umană și care se evidențiază în structura și organizarea diferitelor organe, aparate, sisteme ale organismului în ansamblu, ce dau o anumită calitate adaptării la mediul extern. Din punct de vedere ereditar, se desprind însușiri individuale, începând de la greutatea corporală, conformația diferitelor părți ale corpului, structura grupelor sanguine, structura sistemului nervos și teminând cu diferite predispoziții ce vor imprima un anumit curs instalării unor modalități de adaptare supuse palierului psihic și social. Numai aparent ereditatea se limitează la creșterea și maturizarea organelor sau funcțiilor adiacente, dar, în realitate, ea își pune amprenta asupra capacității organismului din punct de vedere biologic pentru a face față condițiilor mediului exterior.

Deși importantă, ereditatea nu este exclusivă, căci factorii de mediu o dimensionează continuu în raport cu natura și calitatea acestora.

De aici rezultă că ereditatea este o premisă pentru dezvoltarea psihică și socială a individului și influențează, într-o anumită măsură, modul cum se structurează caracteristicile respective, dar calitatea acestora, întinderea și profunzimea lor, complexitatea și gradul de specializare aparțin în bună măsură determinărilor mediului și educației. De altfel, cu cât avem de-a face cu funcții mai complexe (gândire, imaginație, memorie creatare și abstractă, voință, etc.), cu atât amprenta mediului și a educației mijlocește potențialitatea ereditară și organizează nemijlocit seturile formative ale acestor caracteristici. Ereditatea creează anumite disponibilități care se valorifică mai mult sau mai puțin, sub influența mediului înconjurător. Ereditatea nu poate fi apreciată ca fiind fatală și nu poate predetermina, indiferent de mediu, evoluția omului. Dar nici mediul nu poate forma disponibilități acolo unde nu există de la naștere condiții care să permită o anumită calitate a evoluției acestora. Ereditatea este implicată în modul cum se conturează toate caracteristicile, în primul rând cele fizice, dar mediul și educația capătă o dimensiune esențială în constituirea capacităților intelectuale și a dispozițiilor morale.

Mediul este în mod direct legat de devenirea umană în ansamblu, deoarece este cel care oferă condițiile pe baza cărora se construiesc și se restructurează modelele psihologice și sociale. Mediul cuprinde în fapt condițiile naturale și sociale, materiale și culturale, totalitatea factorilor înconjurători cu acțiune directă sau indirectă, organizată sau spontană. În raport cu calitatea acestora, zestrea biologică este valorificată mai mult sau mai puțin. În realitate, mediul oferă situații concrete de viață, modele de învățare și modele experimentale, tipologii comportamentale, tipologii de acțiune, de comunicare, de manifestare, etc., care facilitează sau frânează evoluția socială și psihică a individului. Mediul este constituit dintr-o latură fizică ce înglobează toate elementele materiale –climă, hrană, altitudine- care influențează în mod nemijlocit organismul, indirect psihismul și o latură a mediului educativ constituit din familie, școală și societate.

În literatura de specialitate s-a încercat desprinderea unor tipuri umane cu evidențierea comportamentelor specifice care iau naștere prin acțiunea mediului geografic, cu referiri concrete asupra specificului omului de la câmpie, omului de la munte, omului de la mare. Pertinent este tipul nordic cu calificative de raționalitate, seriozitate și cu oarecare melancolie, comparativ cu tipul meridional ce posedă o inteligență avidă și comportamente expansive, fără o perseverență prea mare. Totuși, trebuie menționat că aceste diferențieri comportă un grad de hazard dat fiind faptul că evoluția omului poate fi detreminată dar și defalcată de complexitatea socială care-l influențează. Dacă vom lua în considerație un alt element, și anume profesiunea, vom înțelege că evaluarea individului trebuie făcută în funcție de întregul complex de factori care îl metamorfozează și-i structurează personalitatea pe direcții relativ bine definite.

Educația se constituie ca o modalitate a factorului de mediu ce intermediază modul organizat, conștient și dirijat de acțiune asupra individului și a valorificării potențialului său biologic. Educația se constituie, din acest unghi, ca un factor determinant al devenirii umane, mai ales din perspectivă psihosocială. Calitatea influențelor educative este determinată de acțiunea acesteia încă din perioadele timpurii și de menținerea stabilității ei, cu luarea în considerație a particularităților psiho-individuale pe tot parcursul existenței umane. Educația devine importantă încă din prima zi de viață, pentru ca apoi familia, mama mai ales, să circumscrie relații comunicaționale și afective, creând astfel noi condiții de acțiune a educatorului, prin modalități organizate și conștientizate în vederea structurării principalelor particularități ale personalității copilului, pentru ca acesta să se poată adapta la cerințele de învățare, de activitate , de integrare.

Evoluția indiviului se realizează după legități proprii, în care ereditatea, mediul și educația se constituie ca mecanisme de influențare ce își pun pecetea asupra devenirii umane. Acești factori se realizează prin intermediul activităților ocupaționale, imprimând o anumită calitate și structură nu numai procesului ca atare, dar și structurilor de personalitate ale individului. Activitățile ocupaționale, la început cele ludice, apoi cele de învățare și de muncă, de influențare socio-culturală, concretizate în asimilări și interiorizări, dau conținutul vieții psihice și organizează modalitățile de raportare socială. Dezvoltarea intelectuală, afectivă, volitivă, morală se conturează în raport cu permeabilitatea și receptivitatea subiectului față de aceste activități și se realizează prin continue achiziții psihice din exterior spre interior. Din toate aceste activități, omul învață, indiferent de vârsta sa și își elaborează noi mecanisme, superioare celor anterioare, prin care acționează. Ca urmare a calității învățării și a cantității ei, dezvoltarea se află într-un proces permanent de transformări în care salturile sunt mai evidente în perioadele copilăriei și ale tinereții. Calitatea învățării depinde, la rândul ei, de nivelul dezvoltării individului.

Prin învățare se însușesc, se achiziționează cunoștințe și modalități de acțiune care permit rezolvarea problemelor și adaptarea la situațiile ivite. Prin aceasta se beneficiază atât în plan intern cât și în plan extern, ajungându-se la un anumit nivel al dezvoltării psihice. Aprecierea nivelului dezvoltării psihice a subiectului se face în funcție de indicele maturizării și dezvoltării psiho-intelectuale. Ca urmare, pe baza acestor indicatori, se fac evaluări asupra comportamentelor previzibile în diverse situații. Aceste aprecieri se finalizează cu circumscrierea elementelor constitutive ale particularităților formative pentru subiectul respectiv. Ele se concretizează prin particularitățile de vârstă și particularitățile individuale care exprimă deosebirile marcante dintre două sau mai multe persoane. Cunoașterea acestor particularități prezintă importanță nu numai psihologică, dar și pedagogică, pentru a putea adapta strategiile educației și instruirii la nivelul pregătirii și capacității subiecților.

În tot acest context, indiferent că este vorba de acțiune sau de evaluare, trebuie să se țină seama de vârsta cronologică a individului. În științele psiho-pedagogice moderne se insistă pe faptul că, din punct de vedere cantitativ și calitativ, copilul diferă de adult. Copilul nu se reduce la ideea unui adult în miniatură, cu ceea ce sunt considerate drept “defecte” ce trebuie corijate, ci posedă însușiri specifice, legate de vârstă, care se vor transforma în funcție de condițiile bio-psiho-sociale. Evoluția copilului spre maturitate se produce în etape, cu salturi calitative și cantitative, cu transformări de ordin biologic și psihologic, proiectându-l pe acesta ca un adult în devenire.

Tratarea copilului trebuie să se facă în funcție de succesiunea etapelor de vârstă, căci ele dau, pe de-o parte, unitatea ființei umane, iar pe de alta, semnifică transformările produse în cursul evoluției sale. Psihologia genetică a încercat să răspundă acestui deziderat valorificând inter-relațiile ce se stabilesc în ordinea cronologică și modificările psihologice concretizate în elaborarea comportamentelor.

Indiferent că este vorba de psihologia adultului sau de cea a copilului, ele nu trebuie să depășească cadrul de analiză și de referință a proceselor definitorii pentru om, concretizate în etapele evoluției sale. Aceasta înseamnă aprecierea a ceea ce este comun pentru copii sau pentru adulți, indiferent de ceea ce ei au specific, dar și aprecierea variațiilor ce se pot produce de la un subiect la altul în cadrul aceluiași grup, printr-o raportare la funcțiile esențiale ce îl diferențiază de ceilalți. Sesizarea variabilității individuale nu exclude aprecierea caracteristicilor ce aparțin tipolgiilor umane.

Învățarea nu se reduce numai la achiziții și interiorizări ale factorilor externi, căci ea reprezintă în același timp un tip de comportament. Aceasta presupune manifestarea unor reacții variate în raport cu o activitate sau alta și totodată o perfecționare continuă a conduitelor individuale. Calitatea învățării se apreciază în funcție de disponibilitățile comportamentale caracteristice unui individ în situațiile complexe, după nivelul adoptării și integrării noilor modalități ivite. Comportamentele inadaptate sau dezaprobate pun în discuție nu numai starea de normalitate sau de anormalitate, ci și calitatea influențelor exercitate asupra indivizilor, condițiile favorabile sau mai puțin favorabile ale eredității, ale mediului și ale educației. Inadaptarea poate fi recuperată și compensată printr-o reorganizare a influențelor exercitate și crearea unui cadru de desfășurare și afirmare a subiectului care să-i permită valorificarea maximă a potențialului sau caracteristic. Tocmai din această perspectivă, activitățile ocupaționale, organizate și dirijate, își pot atinge scopul numai dacă factorii bio-psiho-sociali sunt considerați în funcție de toate condițiile în care trăiește, acționează și se formează fiecare individ. Tipul de relații, tipul fundamental de activitate se constituie ca parametri fundamentali în raport de care evoluează fiecare individ. Acești parametri cuprind și condițiile determinismului social și cultural ideologic sub influența cărora se dezvoltă personalitatea umană. La început, personalitatea umană se structurează progresiv, căpătând din ce în ce mai mult noi dimensiuni, ajungând la formarea conduitelor complexe și echilibrate, în care creația și autodeterminarea exprimă nivelul cel mai înalt al disponibilității persoanei.

În evoluția și dezvoltarea psiho-fizică, atât vârsta psihologică cât și cea cronologică, fără să coincidă în totalitate, se constituie ca repere din punct de vedere al maturizării psihologice și sociale. Vârsta cronologică are un caracter mai constant, fiind relativ egală pentru cei născuți în perioada respectivă, raporturile la complexul biologic fiind deosebit de active, în timp ce vârsta psihologică facilitează o diferențiere mai fermă între diferitele persoane, cu specificarea unui avans sau unui retard în dezvoltare

Prin aceste raportări se poate evalua complexitatea personalității și a comportamentelor ce o caracterizează cu evidențierea celor mai semnificative elemente ce intră în stratificarea psihismului. Așadar, viața psihică a omului se formează și se dezvoltă la confluența dintre activitate și condițiile bio-psiho-sociale care îi influențează cursul vieții. Este un proces complex, continuu și se finalizează în matrițe ale evoluției și dezvoltării psihice umane.

II.3. Dezvoltarea psihică în perioada adolescenței

Având în vedere caracteristicile bio-psihice și modelul integrării sociale se pot defalca în cadrul acestei perioade următoarele trei etape:

a)Superioada de preadolescență ( 14 – 16 ani ): se caracterizează prin maturizarea biologică, dezvoltarea conștiinței, în general, și a conștiinței de sine, în particular.

b)Subperioada adolescenței propriu-zise (16 – 18 ani ): este centrată pe o intelectualizare intensă, pe îmbogățirea experienței afective și structurarea conduitelor ca însemn al personalității complexe.

c)Subperioada adolescenței prelungite ( 18- 20/25 ani ) este asociată de mai mulți autori în perioada adolescenței sau în cea a tinereții. Independența este dobândită în bună măsură sau este pe cale de a fi dobândită, ceea ce duce la dezvoltarea personalității și afirmarea tânărului prin stiluri personale în conduite. Interesul pentru viața socială crește și se nuanțează în vederea dobândirii unui statut profesional cât mai complex.

Dacă se iau în considerație aspectele generale ale întregii perioade a adolescenței, se pot evidenția o serie de caracteristici ce dau o notă de specificitate fată de alte etape ale vârstelor umane. Printre acestea se disting : dezvoltarea conștiinței de sine în care sunt implicate identitatea ego-ului și plasarea subiectului în realitate. Adolescentul este confruntat subiectiv și obiectiv cu schimbări multiple legate de maturizarea sexuală și de descoperirea dimensiunilor realității sociale. Demnitatea și onoarea, la care aspiră în această etapă, sunt influențate de experiențele personale și de acumulările în plan socio-cultural și profesional.

Apartenența la o anumită familie și la un anumit grup presupune adaptarea și depășirea situațiilor infantile frustrante, de nesiguranță și dependență. Identitatea vocațională se cuplează la acestea și se bazează pe stabilirea trăsăturilor de personalitate, în care cerința de exprimare aptitudinală devine condiție a afirmării. Din această perspectivă, E. Erikson a analizat specificul adolescenței, în care constituirea identității personale, cu accent pe implicarea conștiinței de sine, devine punctul central imperativ și de evidențiere a caracteristicilor ce o definesc.

În dezvoltarea conștiinței de sine, imaginea corporală contribuie la organizarea identificării caracteristicilor organice pe care adolescentul încearcă să le perceapă în amănunțime, cu admirație, ceea ce denotă un ușor narcisism. W. James a subliniat dialectica dezvoltării conștiinței de sine și a distanței ce se crează între “eu” și “sine”. Personalitatea este alcătuită dintr-un nucleu format din “eu” și “sine”, ceea ce îi conferă un caracter dual. Eul este cel ce cunoaște și este conștient, iar sinele reprezintă latura cunoscută. Sinele poate fi material și se referă la tot ce posedă o persoană, social, în care identitatea este determinată de rol și statut, și spiritual, ca expresie a activității psihice strâns legată de emoții și dorințe. În toate aceste trei ipostaze, pecepția de sine a adolescentului poate adopta o formă pozitivă sau negativă. Când intervin eșecuri în adaptare ( școlară, profesională ) sau când părerea despre sine este negativă, tânărul se subestimează, nu are încredere în forțele proprii, nu manifestă inițiativă și perseverență în activitate. Pe fondul obținerii unor succese și a expectației de sine înalte, manifestă încredere, putere de acțiune, dorința de a învinge dificultățile, autoconștiința onoarei și a datoriei. În obținerea acestor imagini, tânărul se raportează la cei din jur, ia în considerație atitudinea acestora față de el. Matricea relațiilor socio-culturale este percepută convergent sau divergent și provoacă proiecția trăsăturilor pe care le deține fiecare persoană.

Dezvoltarea identității este mai puțin spectaculoasă în condiții de dependență sau în situațiile când se mențin forme infantile ale independenței. Formele dependenței materiale, emoționale (de confort și apartenență) și de mentalitate (valori ) pot provoca frustrări și conflicte între adolescent și părinți estompând exprimarea disponibilităților tânărului. În acestă manieră se poate ajunge la comportamente rigide sau lejere care își pun pecetea asupra modului cum evoluează personalitatea. Dezvoltarea intelectuală a adolescentului reflectă aviditatea pentru achiziții de cunoștințe și disponibilitatea pentru confruntarea de idei când se apelează la forme verbale precise și elevate. Se evidențiază gândirea discursivă și se constituie concepția despre lume și viață. Aceste progrese din planul gândirii apar pregnant în expuneri originale și autocontrolate. Vehicularea cunoștințelor se bazează pe memoria logică ce atinge și ea o dezvoltare complexă. Năzuința de a fi cult este foarte mare și pentru aceasta citește mult, este receptiv la informațiile cu care vine în contact. Adolescentul dorește să dovedească faptul că este unic prin stilul pe care-l adoptă și aspiră, în același timp, la admirația și respectul celor din jurul său.

Există trei forme de conduită pe care tânărul le adoptă prin prisma dorinței de a fi remarcat și repectat: conduita revoltei –prin care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a învățat sau i s-a impus să învețe, ironizează, utilizează un limbaj ieșit din comun; conduita încrederii în sine – din care transpare autoanaliza și cenzurarea severă a sentimentelor, a atitudinilor și a acțiunilor, a introspecțiilor pentru cunoașterea de sine și interpretarea comportamentelor altora, lansarea într-o reverie care poate duce la îndepărtarea de realitate și închiderea în sine; conduita exaltării și afirmării prin care se caută confruntarea cu alții pentru a-și verifica propriile capacități fizice, intelectuale și afectiv emoționale, adoptând adeseori atitudini extreme față de ceea ce disprețuiește sau care nu se încadrează în vederile sale. Aceste caracteristici ale conduitelor se manifestă prin toate formele activității psihice, dar unele dintre acestea sunt într-o stare mai activă față de altele.

Conștienți de forța inteligenței și a gândirii, adolescenții manifestă tot mai frecvent preferințe pentru învățarea fondată pe argumentație și asociații complexe în detrimentul învățării prin memorare. Apelarea, din această perspectivă, la formele diferite ale inteligenței ( concretă, abstractă, socială ) exprimă potențialul individual al fiecăruia și diferențele ce apar între adolescenți. Literatura psihologică evidențiază că tinerii creativi sunt activi, sociabili, agitați, cu tendința de a atrage atenția, debordanți și dornici de a învinge plictiseala; cei cu inteligență medie sunt prudenți, lipsiți de siguranță, mai puțin sociabili, dar autocritici până la devalorizarea activității lor; cei cu inteligență slabă, paradoxal, sunt mai siguri și mai puțin ezitanți, manifestă o sociabilitate crescută și o oarecare expansiune socială, iar adolescenții cu retardări sunt slab creativi și se relaționează fără o fundamentare realistă evidentă. În general, tinerii foarte inteligenți și foarte creativi manifestă comportamente degajate, independente, având o dorință de autoperfecționare. Aceștia sunt adeseori nonconformiști, fenomen activ în respingerea aspectelor convenționale și de afirmare a personalității și a originalității.

II.4. Expansiunea personalității și a comportamentului

Întregul sistem atitudinal al adolescentului față de cei din jur este legat de nevoia de afecțiune și de cea de a se confesa în raport cu primele sale flirturi .

Adolescentul trece prin perioada în care domină afirmarea eului și tendința de manifestare a disprețului față de familie, deoarece acesta începe să capete convingerea că se află la vârsta adultă. În același timp este sensibil față de situația de respingere și față de judecata adultului chiar dacă este în opoziție cu acesta. Apare astfel o ambiguitate comportamentală ce se transpune în forme de timiditate și de confruntare, în care conflictele pot deveni acute. Tânărul încearcă prin toate mijloacele să se plaseze în originalitate și să nu cadă în conformism. Pentru aceasta, vestimentația trebuie să fie deosebită, chiar dacă nu este acceptată, muzica să se cânte cât mai mult și cât mai tare, camera să fie dezordonată, limbajul să fie încărcat cu simbolisme bulevardiere cu tendința de a provoca, etc. Evident, conflictele de autoritate depășesc cadrul familiei și sunt centrate pe dobândirea unui statut ce îi dă tânărului mai multă independență în luarea deciziilor și manifestarea unor forme comportamentale în care adultul să nu mai dicteze.

Tânărul rămâne încă, în mare măsură, dependent de familie, dar se străduiește tot mai mult să iasă de sub tutela ei. Pentru adulți apar dificultăți în adoptarea celor mai favorabile forme de relaționare cu adolescenții pentru a evita eventualele conflicte.

Situațiile extreme, cum ar fi un climat prea indulgent sau neglijent sau unul prea rigid, cu interdicții exagerate, nu facilitează dobândirea autonomiei personale, căci se mențin stările tensionate și se reduc motivele pentru o implicare activă a adolescentului în propria sa socializare. Familia este și ea afectată pentru că îi scade forța de influențare și este tot mai des evitată în luarea deciziilor de către tânăr. Ca atare, relațiile dintre familie și adolescent se deteriorează, ceea ce duce la repercursiuni negative asupra adaptării generale a tânărului în perioada de viață ulterioară.

Adolescentul se construiește pe sine prin continue căutări și diferențieri față de alții, din acest proces nelipsind tensiunile, conflictele și frustrările. El își formează astfel mediul în care trăiește într-un mod activ. Personalitatea nu evoluează în mod linear, ci cu oscilații, cu perioade de inegalitate și chiar cu dezarmonii, din care se dezvoltă o serie de structuri pozitive sau negative, dependente de condițiile factorilor educaționali, sociali și ereditari.

Când fenomenele de autodescoperire, de autoapreciere, de autocunoaștere sunt realiste și însoțite de satisfacții, când au posibilitatea de a-și valoriza propriile calități comportamentale, indivizii cunosc o ascensiune continuă în adaptarea la mediul înconjurător.

În desfășurarea conduitelor umane, motivația ocupă un loc foarte important. Alături de abilități și atitudini, motivația energizează sau estompează rezervele psihice, întreține starea tensională sau o inhibă, în felul acesta creând modalități acționale de o anumită factură și intensitate. Condițiile în care se desfășoară activitatea influențează și ele motivația ca variabilă intermediară de natură psihică foarte sensibilă la modificările ce au loc în mediu. Așadar, se poate sublinia ideea că orice activitate umană are la bază o formă sau alta de motivație din care se constituie motivul. Prin intermediul acestuia, se realizează selectarea și ierarhizarea scopurilor și intereselor, ajungându-se la formarea de aspirații în care componenta activă este deosebit de pertinentă în adolescență. Din intersectarea motivației și a afectivității se constituie o serie de componente ce sunt legate de conduite de amor propriu, politețe, reticențe, evitare, rușine, compasiune, etc. Complexitatea componentelor ce caracterizează tânărul este amplificată și de varietatea trebuințelor care se activează mai mult sau mai puțin, în raport de situația dată și de aspirații.

“Piramida trebuințelor”, celebra teorie a lui Abraham Maslow menționează cinci niveluri : trebuințele organice/ fiziologice/ de bază, trebuințele de securitate și siguranță, necesitățile sociale și de apartenență, nevoia de stimă și apreciere socială, și trebuințele de autorealizare. Primele patru categorii sunt numite de Maslow trebuințe de deficit și corespund motivației de tip homeostatic, ultima categorie este denumită trebuințe de creștere și corespunde dezvoltării personale a individului.

Din piramida trebuințelor lui Maslow se constată că nu toate nivelurile sunt la fel de active în adolescență.

Prin combinarea diferitelor trebuințe și interese se crează aspirații ca forme proiective cu mare încărcătură cognitiv-emoțională. Prin aceasta iau naștere dispozițiile ce mediază stările de exaltare și depresie. În condiții favorabile de viață, la adolescent predomină dispozițiile pozitive cu manifestări de conduită în care totul este ingenios, original, tulburător pentru tânăr. Acesta se simte fericit, plin de fantezie, cu visuri de erou în care proiecția viitorului nu are limite. Pe aceste baze, socializarea investițiilor psihice legate de scopuri, interese, idealuri, aspirații contribuie la organizarea structurilor de personalitate și manifestarea de comportamente complexe. Asemenea comportamente se extind în toate formele de activitate ale adolescentului începând cu cele de tip ludic și de loisir. Ca urmare a caracteristicilor de personalitate, jocurile și distracțiile parcurg etape importante și semnificative pentru evoluția psihică.

Pe lângă conduitele catalogate drept “normale” care denotă dimensionarea echilibrului și adaptării tânărului, pot apărea conduite amorale ce se caracterizează prin exprimarea ostilităților, negativismului, nonconformismului, bazat pe ignoranță, pe încălcarea unor reguli din necunoașterea lor sau din nerealizarea implicațiilor cu care se pot solda asemenea atitudini și, în cele din urmă, conduite imorale, când încălcarea normelor și regulilor sociale se face în cunoștință de cauză, deliberat. Ca urmare a desfășurării unor astfel de conduite, se constituie acceptorii morali care pot duce la conflict și frustrație ce se evidențiază în roluri și statute sociale. Când conflictul și frustrația îmbracă forme acute și când se prelungesc în timp, tânărul trăiește anxios și dramatic relațiile sale cu cei din jur. Din fericire, adolescenții găsesc, în majoritate, resurse psihice pentru a depăși conflictele și tensiunile care pot genera asemenea comportamente.

Adolescentul devine conștient de calitățile omului real, concret, dar prospectează, în același timp, dimensiunea omului acceptat și promovat de societate. Aptitudinile și trăsăturile de caracter ca disponibilități ale personalității generează, la această vârstă, interese, curiozitate, perspicacitate, spirit critic, autoanaliză, raportări la cei din jur pentru a-și putea dezvălui conduite legate de acceptorii morali și valorici ce-i permit o integrare activă și eficienă în viața social- profesională.

În concluzie, din punct de vedere psihologic, adolescenții traversează următoarele etape ale identificării personalității și comportamentului:

Cristalizarea vieții interioare și a conștiinței propriei identități prin tendințe de interiorizare și introspecție, prin analiză și autoanaliză a stărilor trăite;

Instalarea conștiinței maturizării și aspirațiilor de a fi adult, printr-o raportare pertinentă a însușirilor proprii la conduitele celor din jur;

Menținerea și chiar accentuarea, în unele împrejurări, a conduitelor de opoziție, de teamă, de conflict și frustrație, prin intensificarea eforturilor de dobândire a independenței și autonomiei personale;

Creșterea simțului de responsabilitate, apariția sentimentului datoriei, protecția personalității în devenirea și afirmarea socială, culturală, profesională;

Maturizarea personalității și elaborarea de comportamente integrative bazate pe creșterea forței intelectuale, volitive și motivaționale, prin trăirea experiențelor afective și cognitive care fac posibilă integrarea socio-culturală și circumscrierea în cadrul originalității atât de dorite;

Dezvoltarea capacității de autocontrol și stăpânire de sine prin exercitarea unor conduite de sacrificiu și proiectarea aspirațiilor pentru sevirea cauzelor generoase.

Acest ultim fapt orientează spre studiul unui anumit gen de comportament, și anume comportamentul prosocial.

Comportamentul prosocial este obiect de studiu al psihosociologiei de câteva decenii; prima sinteză bibliografică românească asupra comportamentului prosocial a apărut în anul 1978, fiind publicată în revista “Viitorul social”, acest termen find definit drept “acel act intenționat care ar putea avea consecințe pozitive pentru alții”.

De–a lungul vremii, în cei câțiva ani de existență, psihosociologii au dat o serie de definiții ale comportamentului social, fie comparându-l cu altruismul, fie cu antonimul său, comportamentul antisocial.

Astfel, sociologul polonez Janusz Reykowski afirma că acest tip de comportament “este orientat spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea celorlalte persoane fără așteptarea unei recompense externe”, definiție similară celei românești din 1978 – comportamentul prosocial însumează “acele acte intenționate care ar putea avea consecințe pozitive pentru alții, fără a anticipa o răsplată”. Hans Werner Bierhoff (1987) subliniază existența a două condiții necesare și suficiente pentru a identifica comportamentul prosocial, și anume :

intenția de a ajuta alte persoane,

libertatea alegerii, acordarea ajutorului în afara obligaților de serviciu,

cărora li se adaugă o a treia, introdusă de D. Bar–Tal, Sharabany, Raviv , și anume :

realizarea unui comportament prosocial fără așteptarea unei recompense.

Psihosociolog dr. Septimiu Chelcea este cel care accentuează aspectul social al comportamentului prosocial, pe care îl explică prin prisma teoriei acțiunii sociale; definiția dată este : “comportamentul prosocial reprezintă acel comportament intenționat, realizat în afara obligațiilor de serviciu și orientat spre susținerea, conservarea și promovarea valorilor sociale”.

Perspective noi și completări în ceea ce privește studierea comportamentului prosocial aduc Brikman, Latané și Darley, Harvey.

Brikman are ca punct de plecare pentru teoria sa norma responsabilității sociale; el afirmă că există patru modele ale întrajutorării, și anume :

modelul moral (X este responsabil atât de producerea situației cât și de rezolvarea ei),

modelul iluminist ( X este responsabil de crearea situației dar nu și de rezolvarea ei),

modelul compensator (X trebuie să rezolve situația, dar nu este responsabil de crearea ei),

modelul medical (responsabilitatea lui X este scăzută atât în ceea ce privește crearea situației cât și în rezolvarea ei).

Brikman consideră că ideală ar fi extinderea modelului compensator la nivel de mentalitate pentru un anume angrenaj social, deoarece “cel care primește ajutor se manifestă ca un agent social activ : primește ajutor cel care se ajută și singur”.

Latané și Darley au observat, în urma mai multor experimente, că timpul, distanța și perceperea – imaginea de sine precum și imaginea celuilalt – influențează dezvoltarea comportamentului social; astfel, este negată ideea de “personalitate altruistă” – altruiștii nu reprezintă un alt fel de oameni, ci oameni socializați – , fiind accentuată aceea că actele prosociale sunt învățate, “socializarea având un rol determinant în orientarea spre apărarea, susținerea și promovarea valorilor sociale”. Cei doi cercetători realizează un model cognitiv al comportamentului prosocial (1970), compus din cinci etape :

1. confruntat cu ceva neobișnuit, X nu știe ce se întâmplă;

2. X se întreabă dacă percepe corect situația;

3. X se gândește că poate va interveni altcineva;

4. X își pune problema dacă este cel mai în măsură să intervină;

5. X acționează.

Un model al intrvenției ( patru faze) este elaborat și de Harvey :

observarea situației și perceperea victimei;

interpretarea situației ca o cerere de ajutor;

conștientizarea responsabilității proprii;

realizarea intervenției, acesta făcând precizarea că intervenția poate fi oricând blocată, două condiții pentru evitarea acestei situații fiind ca cei care solicită ajutor să se plaseze în câmpul perceptiv al celorlalți și ca cei care solicită ajutor să fie orientați spre exterior, iar nu asupra propriei persoane.

Există trei tipuri de teorii, perspective complementare asupra comportamentului prosocial; primul – cel al teoriilor normative/teoriile sociologice -, al doilea – al analizei cost – beneficiu, derivată din teoria echității – , al treilea – al teoriei afectelor – .

I.Teoriile sociologice au în vedere două norme : norma responsabilității sociale și norma reciprocității.

În ceea ce privește norma responsabilității, Berkowitz este cel care face primele delimitări; astfel, o primă observație este aceea că oamenii se subordonează acestei norme nu pentru a fi recompensați, ci pentru că se simt satisfăcuți când ating standarde morale interne (1972), iar o a doua privește faptul că oamenii ajută în mod deosebit persoanele care sunt dependente de ei și despre care au o părere bună. Norma reciprocității poate fi abordată la nivelul mentalităților (ex. Paremiologia, știința care se ocupă cu studierea proverbelor).

II.În 1972, Moss și Page subliniază rolul recompensei din trecut în acordarea ajutorului în viitor. Raportul cost/beneficiu poate fi exprimat prin formula :

Ceea ce dă A Ceea ce dă B

Ceea ce primește A Ceea ce primește B

Se impune, în acest context, diferențierea cost real – cost antecalculat. Termenul “cost” are în vedere “o serie de elemente de natură materială, financiară, dar și ideală”, “beneficiul incuzând atât recompense externe, cât și recompense interne (stimă de sine)”; astfel, “analiza cost – beneficiu stipulează că îi vom ajuta pe alții dacă apreciem că beneficiul va depăși costul implicat de ajutorul dat”.

III.Teoriile afectelor sunt în strânsă legătură cu factorii de personalitate, cu factorii emoționali și cu vechea problemă: se poate vorbi sau nu de personalitate altruistă? Philippe Rushton, profesor la Universitate Western Ohio, susține că se poate vorbi de “personalitate altruistă”, întrucât “oamenii se deosebesc prin gradul de generozitate, prin interesul față de ceilalți, prin gradul de ajutorare a acestora”; în anul 1986, coordonează un experiment ale cărui concluzii arată că “nu mai puțin de 50% din diferențele individuale ale personalității altruiste erau legate de factorii ereditari, independent de procesul de socializare (teoria genetică a altruismului). În ceea ce privește factorii emoționali, se pot desprinde două direcții :

a)cea care vizează starea de spirit negativă – revelatoare în acest sens sunt experimentele lui Cialdini (1987) care au arătat că oamenii supărați, încordați, dezvoltă comportament prosocial tocmai pentru a se elibera de sentimentele negative – ; b) cea care are în vedere empatia și emoțiile de stress psihologic – reperul în acest caz este experimentul lui Batson (1987); având ca punct de plecare experimentele lui McDougall (1908), Batson propune un model motivațional pentru a clarifica problema dezvoltării comportamentului prosocial când există atât empatie, cât și stres :

Experimentul lui Batson (1981) are doi actori, X – subiectul naiv, și Y – complicele; X trebuie să privească cum lui Y îi sunt administrate șocuri electrice; experimentatorul imaginează două situații :

X poate părăsi laboratorul înainte e terminarea experimentului;

X nu poate părăsi laboratorul înainte de terminarea experimentului.

În fiecare din cele două situații, X poate lua locul lui Y, pentru a curma suferința acestuia. Batson manipulează perspectiva empatică a lui X, spunându–i că :

a.)Y are aceleași valori și interese ,

b.)Y are valori și interese diferite, ba chiar opuse cu ale sale.

Batson utilizează termenii de “empatie adevărată”– condiționarea nu este luată în considerare– și “falsă empatie” – X ține cont de faptul că Y este altfel .

Concluziile experimentatorului sunt :

O motivație altruistă poate conduce la comportament prosocial, indiferent de condițiile preexistente (Batson & Oleson, 1981), iar o motivație conduce la comportament prosocial numai în caz de constângere.

Comportamentul prosocial poate fi generat atât de motivații egoiste, cât și de motivații altruiste .

II.5. Bazele unei imagini de sine sănătoasă

Din multitudinea perspectivelor privind crearea unei imagini de sine sănătoase, se vor analiza trei aspecte pe care le-am considerat importante pentru percepția de sine a tinerilor:

Sensul apartenenței – se referă la nevoia tânărului de a se simți iubit, acceptat, în siguranță.

Pentru a duce o viață nomală, omul are nevoie de siguranță cel puțin în unele aspecte ale vieții sale. El aspiră să fie iubit și acceptat mai ales de cei din imediata apropiere. Apartenența este ceea ce experimentează fiecare om când știe că este iubit necondiționat exact așa cum este. Din punct de vedere emoțional, dacă această nevoie rămâne neîmplinită, va conduce la un sens profund de insatisfacție pe care mulți oameni îl descriu ca pe o lipsă de semnificație.

Sensul aprecierii – scoate în evidență nevoia tânărului de a i se confirma că este valoros și important.

Dr. Larry Crabb, autor al numeroaselor cărți de psihologie, afirmă: “ Oricine trebuie întâi să ajungă la scopul de a avea o apreciere de sine personală – a privi la el singur ca fiind demn de apreciere și important. Până ce acest scop nu este atins, individul nu este liber să trăiască pentru ceva sau pentru oricine altcineva.”

Faptul de a fi acceptat de ceilalți îl ajută pe individ să se accepte el însuși. Indirect, ceea ce i se induce poate fi exprimat în felul următor: “Eu merit acceptarea celorlalți oameni. Eu sunt important pentru ei.” Din nefericire, mulți oameni trăiesc fără un sens al aprecierii, deoarece sunt mult prea conștienți de propriile lor greșeli și eșecuri. Nu doar propria conștiință le spune acest lucru, ci și cei din jur le amintesc în mod conștient. Eliberarea de teama de a eșua și experimentarea iertării sunt strâns legate de nevoia de a se simți apreciat. În cazul contrar, oamenii simt că eșecurile lor sunt dovezi ale lipsei de valoare personală.

Sensul semnificației – este important ca tânărul să se autoperceapă ca fiind încrezător, cu un țel, competent.

“ Această atitudine optimistă le inspiră indivizilor speranță și curaj. A avea un sens al semnificației este strâns legat de gradul nostru de reușită în rezolvarea problemelor din trecut.”

Multe persoane au o dependență totală de părinții lor, obișnuiți fiind ca aceștia să le poarte de grijă tuturor nevoilor lor, ceea ce duce la lipsa unei încrederi de sine.

Indiferent de cauză, oamenii își pot pierde curajul și speranța și pot deveni pesimiști în ceea ce privește viața în general.

II.6. Comportamentul moral- Scopul principal al educației morale

Comportamentul moral este un ansamblu de manifestări psihice cu conținut normativ-axiologic, prezentând o diversitate de niveluri ale structurii, dezvoltării și educării ca element constitutiv al conștiinței umane.

În acest sens, se pot distinge:

Nivelul perceptiv: sesizare, înțelegere a sensurilor, gesturilor și opțiunilor de comportament;

Nivelul imaginar: aspirația morală;

Nivelul motric: deprinderile și obișnuințele morale;

Nivelul emoțional: sentimentel și convingerile morale ca urmare a sensibilității la tot ceea ce se petrece în viața socială;

Nivelul atitudinal: atitudinea morală adoptată și afirmată în varietatea relațiilor interumane ca indiciu al gradului asimilării normelor și valorilor morale;

Nivelul ideatic: concretizat în judecata și discernământul moral, în reflecția morală personal, în spiritul critic asupra standardelor și modalităților de acțiune ale grupului din care individul face parte, în capacitatea de analiză, decizie și opțiune morală individuală.

Aceste niveluri ale comportamentului moral sunt puncte de sprijin ale acțiunii de instruire și învățare morală ( în familie, școală, viață socială ) și tot atâtea scopuri parțiale ale educației morale din punct de vedere al unei evoluții ascendente a procesului maturizării și funcționării acestui comportament.

Capitolul III

Tehnici de cercetare

Încă din cele mai îndepărtate timpuri, omul a încercat să caute adevărul despre sine și despre lumea înconjurătoare. Cunoașterea comună, bazată pe extrapolarea explicațiilor de la o situație trecută la una prezentă sau viitoare și pe spontaneitata simțului comun nu conduce întotdeauna la rezultate veridice. Au existat mai multe modele teoretice de testare a adevărului : modelul autoritarian ( în antichitate, preoți, regi, președinți sau savanți se considera că ar avea atributul natural sau supranatural de a produce adevărul), modelul mistic (în care starea de grație conferă profeților, prezicătorilor, marilor mistici calitatea cunoașterii adevărate), modelul logico-rațional (apelează la deducție și rigoare în a urmări corespondența cu realitatea ) și modelul științific (îmbină preocuparea pentru aplicarea corectă a metodei de cunoaștere cu observația riguroasă a fenomenelor). Metoda științifică asigură desubiectivizarea cunoașterii, oferindu-se o imagine despre lumea înconjurătoare așa cum este ea în realitate, și nu așa cum îi apare unui individ la nivelul simțului comun. Modul științific reprezintă astăzi principala cale de cunoaștere a comportamentelor individuale și de grup, a faptelor, a fenomenelor și proceselor sociale. În lucrarea “Le Métier de sociologie”( 1968), Pierre Bourdieu , Jean-Claude Chamboredon și Jean-Claude Passeron militau pentru depășirea familiarității cu universul social, ceea ce reprezintă un obstacol în cunoașterea obiectivă a societății. Nu întotdeauna experiența trăită constituie eplicația faptelor și proceselor pe care cercetătorul le analizează.

Cunoașterea științifică se fondează pe câteva postulate sau enunțuri despre lume, al căror adevăr este acceptat de majoritatea cercetătorilor din științele sociale și comportamentale. James W. Vander Zanden (1988) consideră că enunțurile fundamentale pe care se bazează cunoașterea științifică sunt: lumea înconjurătoare există independent de observația noastră, nu este creată de simțurile noastre (principiul realismului); relațiile din lumea înconjurătoare sunt organizate în termeni de cauză-efect (principiul determinismului); lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin observații obiective (principiul cognoscibilității). În afara acestor trei principii, în literatura de specialitate mai sunt menționate și principiile raționalității și regularității, potrivit cărora lumea externă poate fi cunoscută pe cale logică și fenomenele din lumea înconjurătoare se produc în mod logic (McBurney, 1983, 12).

Cunoașterea științifică a proceselor sociale, precum și a comportamentelor individuale și de grup se realizează totdeauna în cadrul oferit de teoriile recunoscute ca adevărate de către comunitatea cercetărilor, la un moment dat.

Conform profesorului Septimiu Chelcea, desfășurarea cercetărilor științifice în baza unei paradigme este considerată cercetare normală , ea contribuind la rezolvarea problemelor . Dacă într-o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată nu se acumulează progrese în rezolvarea problemelor importante, survine o situație de criză a cunoașterii din respectivul domeniu. Oamenii de știință care s-au condus după acea paradigmă își pierd încrederea în ea și caută paradigme noi. Este ceea ce Thomas S. Kuhn (în “Structura revoluțiilor științifice”) numea cercetarea extraordinară. Astfel începe o revoluție științifică, ce inaugurează o nouă tradiție de cercetare. Între paradigmele vechi și cele noi se desfășoară o adevărată competiție: poate învinge tendința conservatoare sau, dimpotrivă, orientarea revoluționară. Această competiție stimulează fără îndoială imaginația sociologică. Problema este de a înțelege că fiecare paradigmă a contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică la dezvoltarea științei.

Paradigmele nu diferă numai din punctul de vedere al conceptelor utilizate, dar și în funcție de valorile cărora li se subordonează. Valorile reprezintă relația socială prin care comunitățile umane exprimă concordanța dintre lucruri, idei, fapte sau procese și necesitățile sociale istoricește condiționate de praxis. Acestea apar ca un rezultat al interacțiunii mai mult sau mai puțin conflictuale dintre indivizi și mediul lor de viață, ca o realitate sociocognitivă prin care indivizii determină ceea ce este acceptabil sau inacceptabil, dezirabil sau indezirabil, bun sau rău pentru ei.

Alegerea unei metode științifice în tratarea subiectului analizat în această lucrare a avut drept motivație tocmai reliefarea realităților, independent de dorințele și opțiunile cercetătorului. Apartenența națională, religioasă, rasială, ca și opțiunile politice și morale ale cercetătotului nu trebuie să influențeze rezultatele obținute.

Cercetarea instrumentală a avut ca obiectiv elaborarea, testarea și validarea instrumentului de cercetare ales: chestionarul. Acesta a presupus o cercetare de teren vizând investigarea efectivă a fenomenelor și apelând la metode de recoltare, grupare și prelucrare a informațiilor.

III.1. Descrierea metodei utilizate

Chestionarul

Chestionarul este un instrument formal de culegere a informațiilor de la purtătorii lor, informații cu privire la comportament, caracteristici demografice, nivel de cunoștințe, atitudini, credințe și sentimente. Este frecvent utilizat în științele socioumane. Pentru a fi un mijloc eficient, este important să se realizeze comunicarea cu subiectul , să se mențină trează atenția acestuia, pentru a se obține cooperarea lui în vederea furnizării răspunsurilor necesare. Sarcina operatorului este de a pune întrebările potrivite și de a înregistra răspunsurile. Ca noțiune, chestionarul se poate defini ca reprezentând o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris

Chestionarele au fost utilizate mai întâi de francezi ca instrument de cercetare ( Stanley Hall-1905, G. Heymans și E.D. Wiersma- 1908), la care se adaugă chestionarele întocmite de Letourneanu (1882), J. W. Powell (1898), R. F. Kindl (1903), Alfred Binet(1903), A. G. Keller (1903), Steinmetz și Thurnwald (1906) R. S. Woodworth (1917- chestionarul destinat depistării celor inapți pentru armată). Inițial, această tehnică a fost utilizată de către etnografi; rafinarea tehnică a chestionarului reprezintă rodul colaborării dintre sociologi și psihologi. În România, tradiția chestionarelor etnografice urcă până la Bogan P. Hașdeu, care, în 1878, lansează un chestionar cu 400 de întrebări referitoare la obiceiurile juridice ale poporului, la viața socială din trecut, casă etc., iar în 1886 redactează un al doilea chestionar vizând probleme lingvistice și mitologice (206 de întrebări). Răspunsurile la aceste chestionare difuzate cu ajutorul revizorilor școlari și al protopopilor au fost utilizate de P. B. Hașdeu în lucrările “Obiceiele juridice ale Poporului Român” (1878) și “Etymologicum Magnum Romaniae” (1886). În 1895, Nicolae Densușianu expediază intelectualității satelor un chestionar cu privire la tradițiile istorice din ținuturile locuite de români. La fel procedează Alexandru Odobescu. În 1898, Spiru Haret numește o comisie sub președinția lui Gh. Tocilescu pentru elaborarea unui chestionar folcloristic. Chestionarul a fost publicat întâia oară în anul 1898. Este revăzut în 1904, iar în 1930 se republică de către C. Rădulescu Codin.

De obicei, această metodă solicită răspunsuri care sunt psihologic condiționate de mai mulți factori. Există patru tipuri de chestionare: cu răspuns dihotmic, închis sau forțat (se răspunde prin da sau nu); cu răspuns la alegere din câteva alternative; cu răspuns liber sau deschis; cu scări de evaluare gradate.

În formularea întrebărilor ce urmează a fi adresate subiectului investigat, se vor avea în vedere tipul întrebărilor utilizate (întrebări închise, întrebări deschise, introductive, întrebări de date factuale sau de opinie, întrebări de trecere sau tampon, întrebări de control, întrebări filtru, de identificare, de tipul “de ce “, prin care se solicită sugestii, etc. ) și de ordinea întrebărilor (chestionarul poate fi alcătuit după principiul “pâlniei”- se începe cu întrebări generale și se merge spre întrebări specifice , sau al “pâlniei răsturnate”), criteriul timpului (subiectul este pus în situația de a răspunde mai întâi despre trecut, apoi despre prezent și la urmă despre viitor). La sfârșitul chestionarului se colectează date despre subiect. Scopul acestor informații este de a furniza controlul asupra eșantionului, verificarea eșantionului, descrierea subgrupurilor din cadrul eșantionului și categoriile de grupuri folosite în analiză și, cel mai important, testarea fezabilității ipotezelor, întrebările sau imaginile cuprinse în chestionar avâd rolul de stimuli declanșatori de comportamente verbale sau nonverbale. Formularea întrebărilor lasă o mare marjă de libertate operatorului, în aceste cazuri formularea nejucând un rol prea însemnat. Este foarte important ca cel anchetat să fi înțeles sensul întrebării, iar operatorul sensul răspunsului.

În cazul de față, chestionarul de opinie realizat se referă la datele de ordin imposibil de observat direct. Se studiază astfel atitudinile, motivația și interesele, dispozițiile și înclinațiile, cu un cuvânt, tot ceea ce reprezintă psihologia tinerilor, trăirile lor subiective, lăsând , însă, un loc relativ cunoașterii obiective a fenomenelor. Prin chestionarele factuale se înregistrează ceea ce se presupune că subiectul știe, prin cele de opinie, se înregistrează ceea ce crede persoana respectivă.

Vulnerabilitatea aplicării acestei metode constă în faptul că se înregistreagă nu faptele și comportamentul efectiv al tinerilor, ci ceea ce aceștia declară despre ei. Uneori între opiniile declarate și comportamentul efectiv nu există totdeauna o relație consistentă. De multe ori, între intențiile declarate ale oamenilor și realizarea lor nu există decât o foarte slabă legătură. Nu se poate concluzina cu privire la opiniile și atitudinile oamenilor analizându-se răspunsurile la o singură întrebare. Totdeauna trebuie prevăzut un sistem de întrebări care să permită stabilirea poziției indivizilor față de una sau alta din problemele puse în discuție.

La sfârșitul chestionarului se colectează date despre subiect (vârsta, ocupație, clasa socio-economică) și eventual despre familia acestuia (număr de membri, venit, etc.). Scopul acestor informații este de a furniza controlul asupra eșantionului.

Eșantionul reprezintă colectivitatea numerică, restrânsă, aleasă conform unor criterii. El trebuie să îndeplinească anumite condiții: să cuprindă un număr cât mai reprezentativ de subiecți, să fie omogen cultural, social, să fie reprezentativ pentru colectivitatea studiată. În general, eșantionul cuprinde șapte etape: definirea populației eșantionate, specificarea cadrului eșantionării, specificarea unității de eșantionare, specificarea metodei de eșantionare, determinarea mărimii eșantionului, specificarea planului de eșantionare și selectarea eșantionului.

Centralizarea datelor presupune strângerea materialului într-un singur loc în vederea prelucrării datelor cuprinse în formulare și însumarea unităților de același tip pentru fiecare caracteristică.

După centralizarea și prelucrarea datelor se prezintă concluziile obținute din informațiile culese.

III.2. Cercetarea comportamentului studenților privind morala creștină

Pentru cercetarea comportamentului studenților este necesară culegerea informațiilor de la sursă, adică de la purtătorii ei. Acest lucru se poate face prin cercetarea directă.

Metodele de cercetare sunt foarte variate. Cercetarea de față este una ocazională (după modul de desfășurare în timp ), în holul facultăților unde studenții învață (după locul de desfășurare ) și ea îmbracă forma unei anchete pentru că informația este furnizată de purtătorul acesteia ( după modul de antrenare a purtătorului de informații ).

Cercetarea selectivă oferă avantaje incontestabile, în comparație cu cercetările de masă. Printre acestea pot fi menționate:

Obținerea informațiilor într-un timp mai scurt și cu un cost mai redus;

Posibilitatea utilizării unui personal calificat;

Generalizarea datelor culese asupra întregii colectivități;

Posibilitatea specificării erorilor statistice asociate generalizărilor respective;

Organizarea unei cercetări selective pentru studierea comportamentului reprezintă un proces complex.

Buna organizare , desfășurare și controlul cercetărilor selective trebuie să aibă la bază un program bine structurat care să cuprindă următoarele faze:

Stabilirea obiectivelor, ipotezelor și variabilelor de cercetare;

Determinarea colectivității cercetate- stabilirea publicului țintă;

Stabilirea metodelor de recoltare a informațiilor;

Elaborarea chestionarului;

Stabilirea eșantionului;

Realizarea anchetei pilot;

Preluarea informațiilor (redactarea , codificarea și tabelarea );

Analiza rezultatelor;

Redactarea raportului final.

Lucrarea de față își propune studierea comportamentului studenților din București (Universitatea București, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Academia de Studii Economice, Universitatea Politehnica București ) privind morala creștină.

Principii metodologice ale cercetării

Scopul general al cercetării:

Studierea comportamentului studenților privind morala creștină.

Obiectivele cercetării:

– Determinarea interesului pentru viața spirituală în rândul studenților din București;

– Identificarea influențelor socio-culturale ( familie, școală, biserică, prieteni, societate ) care se exercită și s-au exercitat asupra comportamentului studenților (din punct de vedere religios);

– Aprecierea de către studenți a influenței pe care o exercită asupra lor principiile creștine;

– Identificarea motivelor pentru care studenții din București frecventează sau nu frecventează Biserica;

– Aprecierea de către studenți a implicării Bisericii în educarea tineretului și dacă există sau nu o încurajare din partea societății în a trăi principiile creștine.

Etapa exporatorie

Pentru a testa fezabilitatea ipotezei de început am aplicat mai întâi metode exploratorii. După consultarea cărților care tratau comportamentul tinerilor și morala creștină (termeni cheie : « comportament », « morală », « creștinism », « morală creștină », « tânăr »), am luat în vedere părerea profesorilor și a consilierilor care se pot pronunța în acest sens. Am avut interviuri semidirijate cu o durată medie de 10' -15' și am pus următoarele întrebări : « Cum am putea descrie comportamentul studenților de azi ? » ; « Cunosc studenții principiile moralei creștine ? » ; « Se poate vorbi de un impact al creștinismului în comportamentul studenților ? ». În urma acestor interviuri, am stabilit problematica lucrării  și ipotezele supuse cercetării.

Ipotezele supuse cercetării:

Cea mai mare parte a studenților născuți într-un mediu rural sunt interesați de viața spirituală;

Studenții aparținând Universității manifestă un interes deosebit pentru viața spirituală;

O pondere importantă din rândul persoanelor intervievate și-au însușit bazele credinței creștine din familie și ca urmare a intercțiunii lor cu alți creștini;

În general, școala a avut un rol nu foarte important în educarea tinerilor din punct de vedere religios;

Principiile creștine nu influențează viața persoanelor chestionate, în cea mai mare parte a lor;

Motivul pentru care studenții frecventează Biserica este pentru că acolo (în biserică) se simt în prezența lui Dumnezeu;

Studenții născuți într-un mediu rural frecventează Biserica pentru că acest lucru reprezintă o tradiție în familia lor ;

Cea mai mare parte a studenților care fac parte din altă confesiune decât cea ortodoxă sau catolică frecventează Biserica pentru că vor să crească din punct de vedere spiritual;

Într-o mare pondere, studenții chestionați consideră că Biserica a eșuat astăzi în menirea ei, aceasta fiind accea de a apropia oamenii de Dumnezeu;

Societatea, în general, încurajează astăzi foarte puțin trăirea după principiile creștine.

Concepte și definiții de bază sau variabilele cercetării

Este necesară definirea variabilelor cu care se va opera în cadrul cercetării. Fiecare variabilă va fi definită astfel :

Creștinism: ansamblul religiilor la baza cărora se află credința în persoana și învățăturilor lui Iisus Hristos;

Creștin : adept al creștinismului (botezat în religia creștină );

Credință : convingere despre existența lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripțiilor bisericești;

Spiritualitate: care aparține spiritului, ideal, imaterial, sufletesc; intelectual; opus materialismului;

Cult / Religie / Confesiune : sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește în aceeași comunitate spirituală și morală pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare;

Frecvanță: mărime care arată de câte ori se produce un fenomen într-o unitate de timp;

Menire: misiune, rost , sarcină pe care o are cineva sau ceva;

Educație: ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor și ale tineretului, ale oamenilor, ale societății;

Factori formativi: element, condiție, împrejurare care determină apariția unui proces, a unei acțiuni, a unui fenomen și care se formează prin educație;

Moral: etic, conform cu morala, cinstit, bun, moralicesc; care aparține psihicului, spiritului, intelectului;

Morală: ansamblul normelor de conviețuire, de comportare, a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege ci de opinia publică; etica- norme de comportare ale oamenilor;

Principiu: element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o normă de conduită, convingere intimă, punct de vedere propriu;

Mediu: ansamblul din care face parte persoana, spațiul unde locuiește cineva în mod statornic;

Sex: totalitatea caracteristicilor morfologice și fiziologice care deosebesc animalele, plantele și oamenii în două categorii distincte: masculin și feminin;

Facultate: unitate didactică și administrativă în cadrul unei instituții de învățământ superior condusă de un decan și cuprinzând un ansamblu de discipline înrudite între ele pentru pregătirea studenților.

Sfera de cuprindere:

Colectivitatea de la care se recoltează informațiile va constitui cadrul de eșantionare și totodată mulțimea, publicul țintă asupra căruia se vor generaliza rezultatele cercetării.

Numărul tinerilor din România cuprinși între limitele de vârstă de 20- 24 ani este de 1.821.743 dintre care femei 895.291. Dintre aceștia 971.879 locuiesc în mediul urban ( 499.389 femei ) și 849.864 locuiesc în mediul rural (395.902 femei ).

Numărul studenților din România (cursuri la zi –Stat) este de 336.141. Numărul studenților din București este de 136.344 (aceștia reprezintă cadrul de eșantionare). La aceștia se adaugă studenții la seral, la fără frecvență, învățământ deschis de la distanță.

Unitatea de observare: Unitatea care face obiectul cercetării: studenții la zi din București.

Unitatea de sondaj: Unitatea de la care se culeg informațiile- studenții la zi din facultățile din București ( Universitatea București, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Academia de Studii Economice, Universitatea Politehnica București ).

Locul de desfășurare:

Locul desfășurării anchetei și aplicării chestionarului l-a constituit holul facultăților. Am ales facultățile care dețin o pondere importantă din numărul total al studenților din București. Facultățile alese :

Universitatea București,

Școala Națională de Studii Politice și Administrative,

Academia de Studii Economice,

Universitatea Politehnica București.

Perioada de referință și de înregistrare:

Chestionarul s-a desfășurat și aplicat între 7 aprilie- 21 aprilie (14 zile ) , având perioada de referință săptămâna de lucru ( de luni până sâmbătă ), care a precedat-o pe cea în care s-a făcut înregistrarea.

Metodele de recoltare:

După modul de comunicare cu unitatea cercetată, s-a folosit metoda structurată de comunicare, având la bază un chestionar ale cărui întrebări au fost prezentate tuturor subiecților în aceeași ordine și cu aceeași formulare.

După modul de consemnare a răspunsurilor s-a folosit metoda înregistrării răspunsurilor de către subiectul intervievat (autoînregistrare).

În această lucrare, metoda de cercetare selectivă este metoda ce antrenează conștient purtătorii de informație în cercetare și poartă numele de anchetă selectivă de teren; tehnica de cercetare folosită este pe bază de interviu structurat, iar instrumentul de culegere a informațiilor a fost chestionarul scris.

Întocmirea chestionarului :

Chestionarul reprezintă un instrument de culegere a datelor, de care depinde reușita cercetării selective. În elaborarea chestionarului s-a acordat atenție următoarelor aspecte:

Formularea întrebărilor ce urmează să fie adresate subiectului investigat;

Asigurarea calității întrebărilor: să fie suficient de specifice, să fie redactate într-un limbaj simplu, să evite ambiguitatea, cuvintele vagi și tendențioase, să fie neprezumtive și neipotetice, etc. ;

Dimensionarea corespunzătoare, punerea în pagină și aspectul estetic general;

Codificarea și elaborarea listei de coduri.

Ca principiu de întocmire al chestionarului s-a folosit cel al pâlniei . S-a pornit de la întrebări generale și s-a ajuns la întrebări specifice, de identificare a comportamentului tinerilor privind morala creștină.

Ca tip de întrebări s-au folosit întrebările cu răspunsuri precodoficate (din care cei chestionați au putut să aleagă varianta de răspuns corespunzătoare cu ceea ce gândeau ei), întrebări cu răspunsuri necodoficate, urmând ca la analiza și interpretarea informațiilor obținute în urma anchetei să se codifice aceste răspunsuri pentru a fi prelucrate.

Întrebările formulate au fost dihotomice (cu două variante de răspuns ), trihotomice (cu trei variante de răspuns), cu răspunsuri multiple.

La sfârșitul chestionarului s-au colectat date despre studenți (facultate, sex, mediul în care s-au născut și cel în care trăiesc în momentul desfășurării cercetării ).

Eșantionul:

Mărimea eșantionului s-a stabilit folosind formula :

t ² p (1- p)

N =

w²

Unde: t = coeficientul care corespunde probabilității cu care se garantează rezultatele;

P= proporția comportamentelor din eșantion care posedă caracteristica cercetată;

W = eroarea limită acceptată;

pentru probabilitatea de 95 % cu care se grantează rezultatele, coeficientul t = 1,96;

proporția componentelor din eșantion care posedă caracteristica cercetată p= 0,5;

eroarea limită acceptată D w =0,025;

nivelul riscului ca rezultatele să fie eronate este de 5% +/ – 2,5%;

în urma calculelor s-a stabilit numărul eșantionului la 400 persoane.

Metoda folosită pentru eșantionare este sistematică aleatoare cu intervale egale. Pasul mecanic folosit în alcătuirea eșantionului s-a stabilit în funcție de tipul necesar completării unui chestionar (10 ' ), plus un interval de rezervă de 2 ' . Prin cronometrări prealabile, a fost intervievată o persoană la 12 minute.

Prin calcul, s-a stabilit perioada de timp necesară completării :

numărul operatorilor : 1,

timpul necesar completării unui chestionar : 10 ' ,

pas mecanic : 12' ,

număr ore operator : 6 ore ,

număr chestionare de completat: 400,

număr necesar de zile pentru anchetă : 14 zile.

Ancheta pilot:

Înainte de realizarea anchetei propriu-zise, s-a efectuat o anchetă pilot pe un număr de 20 persoane în scopul verificării conținutului întrebărilor, precum și a ordinii acestora.

S-a constatat că la întrebarea numărul 10, întrebare deschisă, subiecții au întâmpinat greutăți în completarea propoziției: “A fi credincios pentru dumneavoastră înseamnă …..”. Din acest motiv, am transformat-o în întrebare precodificată, adică cu variante de răspuns pentru a ușura procesul de completare a chestionarului, precum și procesul de prelucrare. De asemenea, la întrebarea numărul 6 foarte puțini studenți au motivat răspunsul dat.

Prelucrarea datelor:

Prelucrarea datelor s-a realizat pe un computer compatibil PC, în programele Microsoft Word și Microsoft Excel.

Chestionarul este anonim Număr formular :

Facultatea :

Răspunsurile dvs. vor fi utilizate

pentru elaborarea unei cercetări universitare Ziua, ora :

Chestionar

Pentru a determina care este atitudinea studenților bucureșteni față de morala creștină, vă rog să aveți amabilitatea de a răspunde la următoarele întrebări:

Sunteți creștin ?

Da.

Nu.

Sunteți o persoană pe care o pasionează viața spirituală ?

Da.

Nu.

Nu știu.

Care este cultul (confesiunea) din care faceți parte ?

Ortodox.

Catolic.

Protestant.

Neoprotestant.

Altele……………………………………….

Cât de des frecventați Biserica ?

Săptămânal.

O dată pe lună.

De sărbători (Paști, Crăciun, etc. ).

La evenimente deosebite (nunți, botezuri, etc. ).

Foarte rar.

În ce scop frecventați Biserica?

Tradiție în familie.

Mă ajută să cresc din punct de vedere spiritual.

Să mă întâlnesc cu ceilalți credincioși.

Simt că acolo sunt în prezența lui Dumnezeu.

Altele………………………………………..

Considerați că Biserica a eșuat în menirea ei astăzi ?

Nu.

Da.

Cum este după părerea dumneavoastră implicarea Bisericii în educarea tinerilor astăzi, față de trecut ?

Mai bună.

Bună.

La fel ca în trecut.

Slabă.

Mai slabă.

8) Care sunt, în odinea descrescătoare a importanței pe care le-o acordați, elementele care v-au ajutat să vă însușiți bazele credinței creștine (până în prezent ) ?

Familia.

Biserica.

Școala.

Societatea (interacțiunea cu alți creștini ).

Altele…………………………………..

Alegeți unul dintre elementele de mai sus care are o influență puternică în viața dumneavoastră astăzi:

……………………………………………………………………………………………

“ A fi credincios” pentru dumneavoastră înseamnă :

A avea o purtare bună.

A citi Biblia/ Sfânta Scriptură.

A frecventa o Biserică.

A te ruga.

A avea o relație personală cu Dumnezeu.

Altele……………………………………

Biblia reprezintă pentru dumneavoastră “Cartea Vieții” ?

Da.

Nu.

Nu știu.

Considerați că este important să trăiți după morala creștină ?

Da.

Nu.

Nu știu.

“Principiile creștine” vă influențează viața ?

5-Foarte mult.

4-Mult.

3-Puțin.

2-Mai puțin.

1-Deloc.

Considerați că societatea în care trăiți vă încurajează în trăirea principiilor creștine ?

5-Foarte mult.

4-Mult.

3-Puțin.

2-Mai puțin.

1-Deloc.

Pornind de la ipoteza că omul este creat de Dumnezeu, credeți că Dumnezeu v-ar împlini viața ?

Da.

Nu.

Nu știu.

V-ați născut în mediul:

Urban.

Rural.

Domiciliul actual este în mediul :

Urban.

Rural.

Sexul:

Bărbătesc.

Femeiesc.

19) Sunteți student la Facultatea: ……………………

Mulțumesc. Răspunsurile dumneavoastră sunt anonime și vor fi uilizate pentru elaborarea cercetării lucrării de diplomă.

Prelucrarea datelor

Numărul total al celor chestionați : 400

Numărul celor chestionați în funcție de sex : Masculin Feminin

187

Numărul celor intervievați pe facultăți: Universitatea București & Școala

Națională de Științe Politice și Administrative : 144

Academia de Studii Economice: 116

Universitatea Politehnica : 140

Numărul celor chestionați după mediul în care s-au născut: Urban Rural

110

Numărul celor intervievați în funcție de domiciliul actual : Urban Rural

55

Numărul celor chestionați în funcție de confesiunea căreia îi aparțin:

Ortodoxă : 357

Catolică : 13

Protestantă : 2

Neoprotestantă : 23

Alte confesiuni creștine : 5

Numărul studenților care consideră că este important să se trăiască în funcție

de principiile moralei creștine : Da : 290

Nu : 41

Nu știu : 69

Numărul studenților pentru care Biblia este “Cartea vieții”: Da: 185

Nu: 90

Nu știu : 125.

Răspunsurile la întrebări

Întrebarea numărul 1 :

Toate persoanele chestionate sunt creștine (proporția este de 100% ). Această întrebare a fost pusă cu scopul de a elimina de la început persoanele care aparțin altor religii decât cea creștină.

Întrebarea numărul 2 :

Din 400 de persoane chestionate, 209 (52% ) sunt pasionate de viața spirituală, pe 127 (32%) nu le interesează , iar 64 (16%) au răspuns la întrebare cu “nu știu “.

Tabel 1: Numărul de studenți pe care îi pasionează viața spirituală în funcție de mediul în care s-au născut:

X² calculat = 5,0247 X² teoretic = 5,991 pentru (2-1) (3-1) =2

Grade de libertate și o probabilitate de 95%

X²calculat = 5,0247< X² teoretic = 5,991

Ipoteza nulă nu se respinge, se acceptă, adică persoanele care sunt pasionate de viața spirituală nu sunt influențate de mediul în care s-au născut.

Tabel 2: Numărul studenților pe care îi pasionează viața spirituală în funcție de facultate:

X² calculat =10,3408 X² teoretic =9.488 pentru (3-1) (3-1)=4

Grade de libertate și o probabilitate de 95%.

X² calculat> X² teoretic

Ipoteza nulă se respinge, adică studenții aparținând unor facultăți diferite au și opțiuni diferite. La întrebarea aceasta, studenții au răspuns diferit în funcție de facultate. Se poate concluziona că răspunsul este influențat de facultatea și profilul căreia îi aparțin.

Întrebarea numărul 3 :

Din totalul de 400 studenți chestionați, 356 (89% ) sunt ortodocsi, 13 (3,25%) catolici, 2 (0,5% ) protestanți, 23 (5,75%) neoprotestanți, iar 5 (1,25%) aparțin altor confesiuni creștine.

Tabel 3 : Numărul de studenți aparținând unor culte creștine diferite în funcție de scopul pentru care frecventează biserica:

Confesiuni (întrebarea 3)

Scopul pentru care merg la biserică (întrebarea 5)

X² calculat = 51.2634 X² teoretic =26.296 pentru (5-1) (5-1)= 16

Grade de libertate și o probabilitate de 95%.

X² calculat > X² teoretic

Ipoteza nulă se respinge, scopul pentru care studenții merg la biserică este diferit în funcție de confesiunea religioasă.

Întrebarea numărul 4:

La această întrebare 70 (17,5%) studenți au răspuns că merg săptămânal la biserică, 48 (12%) merg o dată pe lună. Cei mai mulți merg de sărbători : 134 (34%); la evenimentedeosebite: 80 (20%); iar 68 (17%) merg foarte rar, un procent aproape egal cu al celor ce merg săptămânal.

Întrebarea numărul 5 :

Scopul pentru care merg la biserică studenții din București este:

tradiție în familie : 73 (18%),

îi ajută să crească din punct de vedere spiritual : 132 (18%),

să se întâlnească cu alți credincioși : 9 (2%),

simt că sunt în prezența lui Dumnezeu : 120 (30%),

din alte motive: “să mă închin lui Dumnezeu”, “să ascult mesajul Evangheliei”, “din obișnuință”, etc.

Tabel 4 : Numărul de studenți în funcție de scopul frecventării bisericii și mediul în care s-au născut:

X² calculat =6,5110 X² teoretic = 9,488 pentru (2-1) (5-1)= 4

Grade de libertate și o probabilitate de 95%.

X² calculat < X² teoretic

Ipoteza nulă se acceptă, scopul pentru care studenții merg la biserică nefiind influențat de mediul în care s-au născut și din care provin.

Întrebarea numărul 6 :

Un foarte mare număr de studenți au răspuns că Biserica nu a eșuat în menirea ei de a-i apropia pe credincioși de Dumnezeu : 320 (80%), iar 80 (20%) au răspuns afirmativ. Mulți dintre ei nu au dorit să motiveze răspunsul.

Întrebarea numărul 7 :

La această întrebare, 122 (30%) studenți au răspuns că implicarea Bisericii față de trecut este mai bună, 75 (19%) au apreciat implicarea ca fiind bună, 59 (14,75%) au menționat că este la fel, că nu văd diferența, 86 (21%) au afirmat că implicarea Bisericii este slabă și 58 (14,5 %) au apreciat-o ca fiind mai slabă. Dacă se face balanța se observă că 197 au păreri pozitive iar 144 negative despre Biserică, diferența fiind de 53.

Media calculată este de 3,2925 adică implicarea Bisericii astăzi față de trecut este la fel sau diferă foarte puțin.

Tabel 5: Numărul de studenți în funcție de aprecierea pe care o fac în legătură cu implicarea Bisericii și în funcție de sex:

X² calculat =10.32433 X² teoretic = 9,488 pentru (2-1) (5-1)= 4

Grade de libertate și o probabilitate de 95%.

X² calculat > X² teoretic

Ipoteza nulă se repinge, adică aprecierea implicării Bisericii față de trecut este influențată și de sexul interlocutorului. Părerea studenților diferă de cea a studentelor.

Întrebarea numărul 8 :

Din totalul studenților chestionați, un număr foarte mare a răspuns că familia a avut un rol hotărâtor în a-și însuși bazele credinței creștine : 251 (63% ). Biserica a fost doar pentru 43 (11%) pe primul loc, iar școala a avut o influență mică asupra celor mai mulți , adică asupra a 25 (6%). Societatea este pe locul doi, ca și Biserica, dacă se ia în considerație numărul celor care au răspuns că societatea și interacțiunea cu alți creștini a avut o influență mare asupra lor atunci când și-au însușit bazele credinței creștine: 43 (11%), iar 38 (9%) au răspuns că în afară de acești factori un rol important (pentru ei cel mai important) l-a avut : Biblia, cărți și reviste creștine, emisiuni TV și radio, etc.

Dacă se ia în considerație și al doilea element sau factor din înșiruirea în ordine descrescătoare (de la cel mai important la cel mai puțin important ), se constată că Biserica este și are un rol important pentru 125 studenți. Odinea pe care au ales-o ceilalți care au pus familia pe primul loc este : a, b, d, c, e- 32 studenți; a, b, c, d, e,-18 studenți; a, c, d, b, e- 14 studenți; a, e- 11 studenți; doar 18- d, și 25-e. ( Inițial : a)Familia; b)Biserica; c)Școala; d) Societatea; e) Altele.)

Tabel 6 : Numărul de studenți în funcție de sex și de factorii ce i-au ajutat să-și însușească bazele credinței creștine:

X² calculat= 6,3179 X² teoretic = 9,488 pentru (2-1) (5-1)= 4

Grade de libertate și o probabilitate de 95%.

X² calculat < X² teoretic

Ipoteza nulă se acceptă, adică factorii care au contribuit la formarea unei baze a credinței studenților nu sunt influențați de variabila de identificare sex. Nu sunt diferențe majore între studenți și studente din acest punct de vedere.

Întrebarea numărul 9: ( Inițial : a)/1Familia; b)/2Biserica; c)/3Școala; d)/4 Societatea; e)/5 Altele.)

În situația în care studenții au fost puși în fața posibilității de a alege unul dintre elementele sau factorii de la întrebarea numărul 8, care au o influență în prezent asupra vieții lor, au răspuns: familia- 170 (42%), Biserica –47 (12%), școala- 61 (15%- mai mare decât a avut înainte, mai mare decât la întrebarea 8 , ceea ce înseamnă că în prezent, pentru studenți, rolul școlii a crescut ). 97 (24 %) studenți, un număr de asemenea mai mare decât la întrebarea numărul 8, au răspuns că societatea are în prezent o influență mare în viața lor, iar 25 (7%) au precizat că alți factori au o influență puternică asupra vieții lor ( Biblia fiind opțiunea cea mai des întâlnită ).

Întrebarea numărul 10 : (Inițial- a)/1a avea o purtare bună, b)/2 a citi Biblia/ Sfânta Scriptură, c)/3 a frecventa o biserică, d)/4 a te ruga, e)/5 avea o relație personală cu Dumnezeu, f)/6 altele.)

Din 400 studenți, 95 (24%) au răspuns că pentru ei “a fi credincios” înseamnă a avea o purtare bună, 3 (1%) a citi Biblia, 20 (5%)consideră că a frecventa o biserică. Un număr de 80 (20 %) apreciază că “a fi credincios” semnifică a te ruga, pentru 166 (41%) credința înseamnă a avea o relație personală cu Dumnezeu. 34 (9%) au răspuns altele.

Întrebarea numărul 11 :

Din totalul celor chestionați, 185 (46% ) au răspuns afirmativ la această întrebare, adică pentru ei Biblia este “Cartea Vieții”, 90 (22%) au răspuns negativ iar 125 (32%) au menționat că nu știu răspunsul la întrebare.

1-Da.

2-Nu.

3-Nu știu.

Întrebarea numărul 12 :

Un număr foarte mare de studenți, dintre cei chestionați au apreciat că ei consideră că este important să trăiască în funcție de principiile moralei creștine : 290 (73%). 41 (10 %) apreciat au răspuns negativ, 69 (17 %) au precizat că nu știu dacă este important acest lucru. Trebuie menționat faptul că este interesant că 73% dintre studenți vor să trăiască apelănd la principiile moralei creștine, însă nu se știe exact câți dintre acești studenți respectă cu adevărat principiile creștine și dacă acestea reprezintă un punct de pornire în acțiunile lor.

1-Da.

2-Nu.

3-Nu știu.

Tabel 7 : Numărul de studenți care consideră că este important să trăiască conform principiilor creștine în funcție de facultate:

X² calculat= 24,78 X² teoretic = 9,488 pentru (3-1) (3-1)= 4

Grade de libertate și o probabilitate de 95%.

X² calculat > X² teoretic

Ipoteza nulă se respinge, aprecierile studenților referitoare la importanța trăirii în funcție de morala creștină fiind influențate de facultatea căreia îi aparțin.

Întrebarea numărul 13: (Inițial: 5-Foarte mult, 4-Mult, 3-Puțin, 2-Mai puțin, 1-Deloc)

În situația în care studenții sunt puși în fața unei autoevaluări în ceea ce privește influența principiilor creștine asupra vieții lor, 93 (23%) răspund că acestea le influențează foarte mult viața, 107 (27%) au indicat că le influențează viața mult, iar cei mai mulți au declarat că aceasta se petrece într-o mică măsură : 130 (33%). 20 afirmă că nu sunt influențați deloc în felul de a trăi de aceste principii. Dacă se face o medie a răspunsurilor la această întrebare se obține 3,507, adică principiile creștine influențează viața studenților puțin spre mult (valoarea de 3,507, care depășește cifra 3 și ajunge aproape la 4, indicând faptul că studenții sunt influențați “potrivit” / mediu de principiile creștine).

Întrebarea numărul 14 : (Inițial : 5-Foarte mult, 4-Mult, 3-Puțin, 2-Mai puțin, 1-Deloc)

În ceea ce privește sentimentul că societatea încurajează trăirea conform principiilor creștine, doar 9 (3%) au răspuns că acest lucru e adevărat într-o mare măsură. 30 (7%) au precizat că aceasta se întâmplă într-o mare măsură, iar în continuare, proporția începe să crească: puțin- 96 (24%), mai puțin- 145 (36 %), deloc- 120 (30%). Dacă se face media, se obține o valoare de 2,157, ceea ce denotă că studenții sunt de părere că societatea îi încurajează foarte puțin în trăirea principiilor creștine.

Tabel 8: Numărul de studenți în funcție de sex și de părerea față de încurajarea pe care societatea o dă în trăirea principiilor creștine:

X² calculat= 9,8036 X² teoretic = 9,488 pentru (2-1) (5-1)= 4

Grade de libertate și o probabilitate de 95%.

X² calculat > X² teoretic

Ipoteza nulă se respinge, adică aprecierile fetelor diferă de cele ale băieților în ceea ce privește felul și gradul în care societatea încurajează trăirea principiilor creștine.

Întrebarea numărul 15 :

Din totalul celor chestionați, 238 (60%) au răspuns că Dumnezeu le-ar împlini viața și unii au menționat că aceasta este o realitate pentru ei zi de zi, 28 (7%) au apreciat că nu cred acest lucru, iar 134 (33%) declară că nu știu dacă este posibil ca numai Dumnezeu să le împlinească viața.

Întrebarea numărul 16:

290 (72,5%) dintre studenți s-au născut în mediul urban iar 110 (27,5% ) provin din mediul rural.

Întrebarea numărul 17 :

În prezent, 345 (86%) studenți locuiesc în mediul urban și 55 (14%) în cel rural.

Întrebarea numărul 18 :

Din cei 400 studenți chestionați, 213 (53%) sunt băieți, iar 187 (47%) fete. Nu este o diferență prea mare între numărul băieților și cel al fetelor.

Întrebarea numărul 19 :

Este o întrebare de identificare și în urma prelucrării datelor a rezultat că 116 (29%) studenți aparțin Academiei de Studii Economice, 144 (36 %) Universității București și Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative și 140 (35%) Universității Politehnica.

Analiza și interpretarea datelor

Persoanele care sunt interesate de viața spirituală au răspuns afirmativ la întrebarea numărul doi. Am considerat că reprezintă un segment important din eșantion și care merită să fie urmărit mai îndeaproape în următoarele întrebări. Dacă se ia în discuție întrebările numărul doi și numărul patru (cât de des merg la biserică ), din 209 studenți interesați de viața spirituală, doar 57 merg săptămânal, 34 merg o dată pe lună, 79 de sărbători, 18 merg la evenimente speciale iar 21 foarte rar. Dacă se corelează întrebările doi și cinci (în ce scop merg studenții la biserică ), 41 menționează că merg la biserică pentru că este o tradiție în familia lor în acest sens, 82 pentru că îi ajută să crească din punct de vedere spiritual, 75 merg pentru că acolo se simt în prezența lui Dumnezeu, doar 2 pentru a se întâlni cu alți credincioși iar 9 din alte motive. Conform corelației cu întrebarea numărul nouă, elementul sau factorul care îi influențează cel mai mult în prezent îl constituie familia pentru 63 dintre ei, Biserica pentru 43, școala pentru 34, iar 55 menționează că societatea îi influențează sau alți factori (14 ). Punând în legătură întrebările doi și paisprezece (cât de mult principiile creștine le influențează viața studenților pasionați de acestea), se constată că 41 sunt influențați foarte mult de principiile morale creștine, 82 mult, 2 puțin și, surprinzător, 75 dintre cei care declară că sunt interesați de principiile creștine precizează că sunt puțin influențați iar 9 nu sunt influențați deloc. Corelând întrebările numărul 2 și 16 (dacă Dumnezeu le-ar împlini viața acestor persoane pasionate de viața spirituală), se observă că 161 răspund afirmativ, 17 negativ iar 31 nu sunt siguri, nu știu. Pe facultăți, cei pasionați de viața spirituală aparțin:51 Academiei de Studii Economice, 78 Universității București și Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative și 80 Politehnicii București.

Concluzii generale- chestionar

În general, studenții care sunt interesați de viața spirituală nu sunt influențați de mediul în care s-au născut (se infirmă ipoteza inițială a cercetării ).

Atunci când se ia în considerație variabila de identificare facultate, se observă că răspunsurile celor de la A.S.E. diferă de ale studenților de factură umanistă : Universitate și S.N.S.P.A. și de cele ale politehniștilor. Astfel, 43% dintre studenții din A.S.E., 55% dintre cei de la Politehnică și 55.5% dintre cei dela Universitate și S.N.S.P.A. sunt interesați de viața spirituală.

Foarte mulți studenți și-au însușit bazele credinței creștine din familie (63% din 400); 11% au pus pe primul loc Biserica, tot 11% societatea; școala a fost pusă pe primul loc, ca factor principal, doar de 6%. Dacă se corelează cu variabila sex, se constată că opțiunile fetelor nu diferă mult de cele ale băieților .

Studenții sunt influenați, în general, de principiile creștine în proporție de 50%, un procent destul de ridicat, însă măsura în care acționează pe baza lor nu am putut-o determina exact în această cercetare. Acest lucru, însă, poate constitui un punct de plecare în elaborarea unei noi cercetări care să surprindă în ce măsură studenții aplică în viața lor principiile moralei creștine. 73% dintre cei intervievați precizează că este important să trăiască conform moralei creștine iar 10% cred contrariul.

Cei mai mulți studenți merg la biserică pentru că aici se simt în prezența lui Dumnezeu (30%), pentru că biserica îi ajută să crească din punct de vedere spiritual (33%). Nu diferă părerea celor din mediul urban de a celor din mediul rural (întrebarea numărul cinci). Corelând întrebarea numărul cinci cu întrebarea numărul trei (confesiunea din care fac parte studenții ) se constată că sunt diferite motivele celor ce aparțin diferitelor confesiuni (ortodocsii merg pentru că este o tradiție, neoprotestanții pentru că aceasta îi ajută să crească din punct de vedere spiritual ).

Biserica nu a eșuat în menirea ei, iar implicarea ei în societate nu diferă foarte mult față de trecut, iar societatea, în general, nu încurajează trăirea principiilor morale creștine.

Educația nu este autentică dacă ea se reduce la o simplă reluare stereotipă a practicilor, experiențelor și mentalităților. Ea nu înseamnă conformism ci o lectură activă ce cheamă la reașezare, la regândire, la revalorizare. Pedagogia, ca discurs asupra fenomenului educațional, trebuie să caute noi temeiuri și noi fundamente. Este nevoie să se stabilească noi puncte de legătură între educație și credința religioasă, să fie subliniate importanța și valoarea educației religioase în contemporaneitate. Departe de a fi un rețetar abstract și impersonal, dimensiunea educativ morală a creștinismului permite materializarea ei în actele și componentele ființei umane, conducând realmente la o viață liberă și desăvârșită. Creștinismul este un instaurator de sens și semnificație prin însăși existența și viața ființei umane.

Concluzie

Istoria Bisericii de la instituirea ei ca o comunitate de credincioși și până în prezent este un manual de etică în ceea ce privește rolul pe care l-a jucat în viața oamenilor și a lucrătorilor creștini de-a lungul veacurilor. Principiile etice valoroase au reflectat viața spirituală a numeroși oameni .

În general, au existat patru modele de standarde etice:

Absolutismul ideal : apreciază că standardele pot fi în conflict și, când se ajunge la o astfel de situație, se alege dintre două rele cel ce pare cel mai puțin rău.

Ierarhismul : standardele mici cedează celor mari; persoanele sunt mai de preț decât lucrurile.

Absolutismul nonconflictual : standardele universale nu se contrazic; conflictele aparente denotă prezența răului.

Generalismul: nu apar standardele universale; încălcarea regulilor etice duce la păcat.

Omul nu vrea să admită că întotdeauna este corect să urmeze un standard care îi impune o obligație. În acest caz, el trebuie să aleagă din două rele pe cel ce pare cel mai inofensiv. În ierarhism, ori de câte ori standardele sunt în conflict, este corect să încalci un standard de importanță mai mică, pentru a-l proteja pe cel superior iar persoanele sunt mai importante decât lucrurile. În absolutismul nonconflictual, principiul care se aplică este că în mod ideal, normele universale, indiferent de număr, nu se contrazic. Conflictele dintre standarde sunt numai în aparență, pentru că în realitate nu există. Când apare un conflict între standarde, răul se întâmplă inevitabil dar este scuzabil. Termenul “generalism” se aplică atunci când aparent nu există standarde universale. În acest caz, omul păzește regulile, nu pentru că este greșit să facă un lucru interzis, ci pentru că încălcarea unei reguli morale duce la rău, nu la bine.

Orice om matur este capabil să-și ghideze viața urmând anumite standarde ce includ valori asimilate. Unii oameni trăiesc o viață fără conținut profund, lăsând lucrurile să vină peste ei și fiind controlați de ceea ce li se întâmplă. Alții trăiesc după anumite standarde și conform unor valori . Alegerile pe care le fac și relațiile lor sunt construite pe această convingere lăuntrică. Răspunsul lor la evenimentele neprevăzute din viață îi determină să treacă peste dificulțățile ce le ies în cale cu demnitate și cu sentimentul siguranței. Pot fi independenți de părerea altor oameni pentru că se bazează pe un sistem de valori care este independent de ei, care le dă echilibru .

Cercetarea comportamentului studenților bucureșteni evidențiază faptul că fiecare persoană privește realitatea, viața în mod diferit. Discrepanțele dintre răspunsurile sudenților demonstrează diferitele sisteme de valori care rezultă de obicei din educația diferită pe care au primit-o, din impactul social la care sunt expuși cotidian și din stilul propriu de comportamnet. De multe ori, alegerile studenților sunt influențate de modul în care se raportează la ei înșiși. Sistemul de valori determină acțiunile, morale, imorale sau amorale pe care aceștia le întreprind. Un standard etic stabil presupune că se pot face comparații în raport cu acesta și acțiunile proprii se pot evalua pe baza lui.

Evenimentele care au loc în societatea noastră și chiar pretutindeni în lume demonstrează lipsa respectării unor standarde etice în multe domenii. Atât crizele personale cât și cele sociale dovedesc faptul că societatea noastră trece , de fapt, printr-o criză etică. Rasa umană nu a avut niciodată o nevoie atât de mare de înțelepciune și de cunoaștere pentru luarea deciziilor corecte în sfera politică, socială, în afaceri, în viața privată. Personal, consider că tendințele sociale arată clar că soluția pentru o viață cu sens, care să aducă împlinire persoanei umane, este un standard etic independent de noi înșine.

“Ferice de omul care găsește înțelepciunea și de omul care caută priceperea! Căci câșigul pe care-l aduce ea este mai bun decât argintul, și venitul adus de ea este mai de preț decât aurul; ea este mai de preț decât mărgăritarele și toate comorile tale nu se pot asemăna cu ea. În dreapta ei este o viață lungă; în stânga ei, bogăție și slavă. Căile ei sunt niște căi plăcute și toate cărările ei sunt niște cărări pașnice. Ea este un pom de viață pentru cei care o apucă și cei care o au sunt fericiți.” (Proverbele sau Pildele lui Solomon, 3:13-18)

Regele Solomon a scris această cheie a trăirii cu succes cu peste 2.500 de ani în urmă. S-ar părea, din această perspectivă, că societatea și-a pierdut capacitatea de a discerne binele de rău. Deși mijloacele tehnice de care dispunem sunt din ce în ce mai sofisticate, valorile generale care se urmăresc în diferite domenii sunt din ce în ce mai diluate. Oamenii încercă să contracareze obiceiurile și practicile discutabile cu forme bune de comportament. În opoziție cu acestea, o educație morală eficientă încurajează cinstea, serviabilitatea, stăpânirea de sine. Această educație morală nu trebuie încărcată structural cu anumite cerințe, ci, mai degrabă, formele de comportament și caracteristicile ei trebuie să facă parte în mod natural din viața oamenilor. În perioada antică, romanii și grecii au înțeles educația în acest mod, doar că în loc să pună accentul pe obiceiuri, ei au evidențiat virtutea și comportamentul eroic. Aristotel menționa că asemenea forței musculare, pe care o poți păstra doar făcând exerciții, un om devine virtuos prin săvârșirea unor acte de virtute; el devine bun practicând virtutea ; devine brav împlinind fapte de vitejie.

Dacă Aristotel are dreptate, înseamnă că oamenii ar trebui să-și exerseze diferitele capacități pe care le au, pentru a se putea folosi de ele. Tot astfel stau lucrurile și în privința capacității umane de alegere. Pentru a putea discerne între bine și rău, trebuie să fie studiat un mod de alegere și pe ce bază se fac aceste alegeri. Aceasta nu se întâmplă peste noapte, ci este rezultatul unui proces de învățare. Dacă studenții nu au fost învățați care este diferența dintre bine și rău din perspectivă creștină, ei nu pot fi capabili să trăiască principiile etice creștine.

Nimeni nu vrea să meargă la un medic fără experiență sau să zboare cu un avion condus de un pilot novice, dar, dintr-un oarecare motiv , se ajunge să se creadă că cineva poate fi bun în lipsa unei instruiri în ceea ce privește bunătatea. Nu am rezistat la mitul ce susține că moralitatea vine în mod natural. Creștinii consideră că societatea actuală a uitat sau a ignorat că Dumnezeu este sursa înțelepciunii și că El dă un sistem de valori pe baza căruia se pot lua decizii practice zilnice, decizii care duc la stabilitate și pace. În lipsa acestei cunoașteri și a unei concepții morale despre lume, este dificil pentru membrii unei comunități să comunice și să coopereze. Dacă lipsa de cunoaștere se propagă foarte mult, cultura are de suferit. Pe cât de important este ca o anumită societate să aibă o cultură literară comună, pe atât este de important să existe și o cultură morală comună.

Educarea oamenilor în ceea ce privește convingerea personală și reponsabilitatea reprezintă un lucru la care nu se poate renunța în cadrul familiei fără a se resimți consecințele. Societatea a încercat prin intermediul instituțiilor să lase responsabilitatea educației etice în seama școlii, a sistemului legal, în timp ce părinții s-au implicat în munca lor. Rezulatul a fost o generație de tineri care au o bază etică din ce în ce mai șubredă, o rată a criminalității juvenile din ce în ce mai ridicată, un procent considerabil de tineri dependenți de droguri și implicați în relații sexuale ocazionale. Părinții dau vina pe școală pentru această stare de lucruri iar școala pe părinți. Această polemică amintește de problema oului: părinții sunt cei care își influențează în primul rând copii, dar școala îi modelează pe copii înainte de a deveni părinți.

Caracterul moral al oricărui grup sau instituție socială reflectă caracterele comune ale membrilor săi. Nu masele sunt cele care dictează fluxul și refluxul eticii unei națiuni. Individul este liber să-și aleagă propriile valori și convingeri și calea pe care vrea să o urmeze. Firește că etica și valorile instituțiilor au aceleași caracteristici ca și liderii lor. În trecut, cele mai importante atribute ale personalității individuale, ingenuitatea și convingerile lăuntrice, se dezvoltau pe baza valorilor văzute acasă. Astăzi, lipsa unor modele adecvate, în special paterne, duce la un sentiment neclar în ceea ce privește identitatea sexuală și socială. Prăbușirea eticii și a responsabilității personale poate reprezenta una dintre cauzele epidemiilor contemporane, dintre care SIDA este cel mai ades menționată.

Lipsa eticii individuale lasă un vid distructiv în conducerea tuturor instituțiilor și acest lucru cere un preț mai devreme sau mai târziu.

Bibliografie generală

Dicționar enciclopedic “Le Petit Larousse en Couleurs”, Larousse, Paris, 1994.

Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1993-1996.

CHELCEA Sptimiu, Ion CAUC, Ioan MĂRGINEAN, “ Cercetarea sciologică. Metode și tehnici”, Ed. Destin, Deva, 1998.

CHELCEA Septimiu, “Comportamentul prosocial”, în NECULAU Adrian coordonator, “Psihologie socială. Aspecte contemporane”, colecția Collegium, Editura Polirom, Iași, 1996, pag.444 – 459.

CHELCEA Septimiu coordonator, “Psihosociologia cooperării și întrajutorării umane”, Editura Militară, București, 1990.

CHELCEA Sptimiu, “Tehnici de cercetare sociologică”, curs, SNSPA, București, 2001.

DOISE Willem, Jean-Claude DESCHAMPS, “Psihologie socială experimentală”, Polirom, Iași, 1999.

GOLU Pantelimon, “Fundamentele psiholigiei sociale “, Ex Ponto, Constanța, 2000.

MOSCOVICI Serge coordonator, “Psihologia socială a relațiilor cu celălalt” , Editura Polirom, Iași, 1998.

NIȚĂ Mircea Aurel, “Tehnici de negociere”, curs, SNSPA, București, 2002.

POPPER Karl R. & Konrad LORENZ, “Viitorul este deschis”, Ed. Trei, București, 1997.

TRAN Vasile, “Patologii și terapii comunicaționale”, curs, SNSPA, 2003.

VALLERAND Robert J. coordonator, “Les fondements de la Psychologie Sociale”, Editeur Gaetan Morin, Quebec, Canada, 1984.

VERZA E., “Psihologia Vârstelor”, Hyperyon, București, 1993.

ZLATE Mielu, “Intoducere în psihologie”, Șansa, București, 1996.

WIERZBICKI Piotr, “Structura minciunii”, Nemira, București, 1996.

Bibliografie tematică

BIBLIA, New International Version, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan,1986.

BIBLIA, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

BARNETTE Henlee H., “Introducing Christian Ethics”, Editura Broadman Press, Nashville, 1961.

BELLU Niculae, “Sensul eticului și viața morală”, Paideia, București, 1999.

CRABB Larry, “The Marriage Builder”, BEE International, Vienna, 1991.

CUCOȘ C., “Educația religioasă-conținut și forme”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.

DOBDSON James, “Copilul îndărătnic-de la naștere până la adolescență”, Noua Speranță, Cluj-Napoca, 1995.

DRAGOMIRESCU V. , “Teoria educației morale”, Editura Didactică și Enciclopedică, București, 1988.

EDGCUMBE-HUGHES Philip, “Etica creștină în societatea laică”, Grand Rapids, Baker Book House, 1983.

GÁBOR Grész , David M. ROBINSON, “Youth at the Treshold of Life”, Timothéus Társasàg , Budapesta, 1994.

GEISLER Norman L., “Etica: alternative și subiecte”, Editura Zondervan Publishing House, Grand Rapids, 1971.

HIGGISON Richard, “Dilemele, o perspectivă creștină asupra deciziilor morale”, Hodder & Stoughton, Londra, 1988.

LEWIS C.S., Creștinismul redus la esențe, Societatea Misionară Română, Wheaton, 1991.

Mc DOWELL Josh & Bob HOSTETLER, “Manual de consiliere a tinerilor”, Noua Speranță, Cluj-Napoca, 1999.

PIERCE Burton T.; “Etica Lucrătorului creștin”, Life Publishers Romania, Oradea, 1999.

READ Haxton Carswell David, “Etica creștină”, Philadelphia : J. B. Lippincott, 1968.

Cuprins

Intoducere: Motivarea alegerii……………………………………………………p.1

Capitolul I

Locul și rolul creștinismului în viața omului……………………………………….3

I.1. Creștinismul ca religie. Probleme și perspective ale creștinismului……………4

I.2. Probleme………………………………………………………………………..5

I.3. Perspective……………………………………………………………………..6

I.4. Creștinismul ca trăire……………………………………………………………6

I.5. Moralitatea creștină…………………………………………………………….9

1.6. Etică și moralitate creștină…………………………………………………….11

Capitolul II

Structura comportamentului ( tinerilor)……………………………………………21

II.1 Factorii formativi generali ai comportamentului tinerilor……………………..21

II. 2 Condiții biologice, psihologice și sociale ale devenirii umane……………….23

II.3. Dezvoltarea psihică în perioada adolescenței…………………………………27

II.4. Expansiunea personalității și a comportamentului……………………………29

II.5. Bazele unei imagini de sine sănătoasă…………………………………………35

II.6. Comportamentul moral- Scopul principal al educației morale………………..36

Capitolul III

Tehnici de cercetare ………………………………………………………………..38

III.1. Descrierea metodei utilizate: Chestionarul……………………………………40

III.2. Cercetarea comportamentului studenților privind morala creștină ………….. 42

Chestionar……………………………………………………………………………49

Prelucrarea datelor…………………………………………………………………..52

Răspunsurile la întrebări ……………………………………………………………53

Analiza și interpretarea datelor…………………………………………………….. 64

Concluzii generale- chestionar………………………………………………………65

Concluzie……………………………………………………………………………66

Bibliografie………………………………………………………………………….69.