Pastoratia In Mediul Rural

PRELIMINARII

Ca act al voinței mântuitoare a lui Dumnezeu, “Cel ce voiește ca toți oamenii să se mantuiască si la cunoștința adevărului să vină”, (I Tim II, 4), misiunea creștină constituie acea lucrare in care se unesc activitatea lui Dumnezeu si a omului după măsura proprie fiacăruia, chemând si ridicând creatura căzută la participarea, mântuirea si desăvârșirea ei in Hristos. Biserica Creștină este apostolică nu numai pentru faptul că este zidită pe temelia Apostolilor și a proorocilor, ci ea posedă anumite instituții și slujiri apostolice, fară de care nu se poate identifica.”Scopul misiunii este de a chema oamenii la convertire pentru a se impartăsi de mântuirea adusă de Hristos (misiunea externă) si de zidire a Trupului lui Hristos, Biserica (misiunea internă),in perspectiva eshatologică a impăăției lui Dumnezeu”. Sfantul Apostol Pavel ne arată acest scop când scrie efesenilor: „Si El i-a dat pe unii să fie apostoli pe alții binevestitori, pe alții păstratori si invătători…spre zidirea Trupului lui Hristos, până ce vom ajunge la unitatea credinței si a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit.” (Efes IV, 11-13).

Pentru un creștin, respectarea credinței înseamnă nu numai a crede în Dumnezeu, trecând peste toate valurile vieții, ci și a iubi și a căuta neîncetat să-și îmbogățească și înnobileze viața, a rămâne legat de brazda străbună și de țara în care s-a născut, convins fiind de îndemnul proorocului: „Căutați binele țării…și rugați-vă Domnului pentru ea, că de propășirea ei atârnă fericirea voastră.” (Ieremia 29,7)

Un creștin își iubește țara cu satele ei, căci în fiecare sat, ca o pecete a credinței în Învierea Domnului, se înalță câte o Biserică. De asemenea ca urmare a ștergerii păcatului strămosesc prin Taina Botezului, fiecare creștin devine mădular al Trupului lui Hristos, Biserica.

Satele noastre sunt pline de frumusețile acestei slujiri, sunt împodobite de virtuțile credincioșilor Bisericii noastre, de-a lungul secolelor. Comuniunea Bisericii se prelungește în viața de zi cu zi, rugăciunea și bucuria Bisericii le trăiește fiecare în casa sa. Ei trăiesc comuniunea și cu cei adormiți: părinți și strămoși, iar Biserica și cimitirul este locul unde se unesc două lumi, două vieți ce nu se despart. Strălucirea lui Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Învierii Sale din morti, se revarsă peste toți, făcând atât pe cei adormiți cât și pe cei vii să fie una întru El, întru Biserica slavei Sale.

Așa se înțelege unitatea satului, cu Biserica, așa trebuie să-i înțelegem, să-i percepem pe oameni, ca unități esențiale, care zale ale unui lanț ereditar ce face legătura cu viitorul și cu trecutul, totul materializându-se prin ei în prezent. Creștinul este un univers ce poartă în el stigmatele, dar și bucuriile întregului său neam, iar cunoașterea lui de către preot este o înțelegere a esenței lui, a istoriei neamului lui și mai puțin a problemelor cauzate de material.

Totul se petrece în parohie.

Suflet, nădejde, mântuire

Timpul, ca și viața, sunt daruri de la Dumnezeu, care au o importanță covârșitoare pentru om. Și păgânii cunoșteau valoarea timpului.

Seneca spunea că timpul nu poate fi prețuit. Dar cei care au cunoscut bine valoarea timpului au fost sfinții. Timpul este prețios, ca și Dumnezeu însuși, pentru că un timp bine întrebuințat de către om îl poate dobândi pe Dumnezeu, deci implicit mantuirea sa. Timpul este o comoară a vieții pământești de care depinde veșnicia omului: rai sau iad, fericire sau nefericire. Viața aceasta trebuie sa fie privită cu seriozitate de fiecare om, ca un dar de la Dumnezeu pentru viața veșnică.

Osândiții iadului ce n-ar da, dacă ar fi posibil, pentru câteva ceasuri de trăit pe pământ, pentru că ar trăi după poruncile lui Dumnezeu și s-ar mântui, cei din rai, dacă ar fi posibil să mai trăiască puțin pe pământ, ar trăi o viață și mai curată și mai plăcută lui Dumnezeu pentru a putea dobândi o fericire mai mare decât aceea pe care o au acum.

Iar tu, omule, cu ce îți petreci vremea? Ți-ai petrecut până acum vremea după voia lui Dumnezeu? Gândește-te că vremea viitoare nu este în puterea ta, ci în puterea lui Dumnezeu. Numai prezentul este al tău, deci, folosește-l cum trebuie, făcând numai voia lui Dumnezeu, adică făcând numai bine. Pentru ce să-ți pui nădejdea în viitor, când tu nu poți stăpâni nici timpul de mâine? Astăzi ești sigur că trăiești, azi este timpul tău, mâine numai Dumnezeu știe.

Nu uita că de viața aceasta scurtă și vremelnică, de felul cum vei întrebuința timpul ei, depinde viața cealaltă, fără de sfârșit. Nu amâna nici o zi. Pregătește-ți bine veșnicia, printr-o viață trăită după cuvântul lui Dumnezeu. Nu sacrifica eternitatea pentru vremelnicie, ci folosește bine vremelnicia, pentru a dobândi fericirea cea veșnică.

Nu este nimic atât de prețios ca timpul și, totuși, nimic în lume nu este prețuit atât de puțin ca timpul. Zilele mântuirii trec și mulți nu gândesc că e pierdută pentru ei acea zi, care niciodată nu se va mai întoarce. Unii își pierd timpul stând, fără să lucreze nimic; alții își pierd timpul jucând jocuri de noroc, alții fumând, bând, clevetind, mințind etc.

Timpul așa cum il vad unii oameni ca un lucru disprețuit, va fi bunul cel mai căutat, după care vor ofta fiii lumii în ceasul morții. Atunci vor dori aceștia încă un an, o lună sau o zi, dar nu li se va da, căci vor auzi cuvintele cutremurându-se: “Acum nu mai este vreme, timpul tău a trecut. Averi, onoruri și plăceri ar da orice om atunci, pentru o oră de viață. Însă ora nu i se va da. Iată pentru ce ne îndeamnă Scriptura: „Adu-ți aminte de Ziditorul tău…înainte ca să vină zilele de restriște…” (Eccleziast 12,1).

La vremea judecății, Mântuitorul nostru Iisus Hristos va cere socoteală pentru orice cuvânt, faptă sau gând nefolositor. Toată vremea care nu a fost întrebuințată după voia lui Dumnezeu a fost o vreme pierdută.

În viața sfinților n-a existat pentru fapta cea bună, cuvântul “mâine”, ci “azi” – “Astăzi de veți auzi glasul lui Dumnezeu, să nu vă învârtoșați inimile voastre”. (Psalmi 94:8)

Mântuirea sufletului este pentru noi creștinii lucrul cel mai de preț pentru că este vorba de suflet, pe care, dacă îl pierdem, am pierdut totul. Noi trebuie să prețuim sufletul mai mult decât toate bunurile lumii acesteia; și ca să înțelegem mai deplin aceasta este suficient să ne gândim numai la faptul că Dumnezeu a dat morții pe Unicul Său Fiu, ca să mântuiască sufletele noastre. Are mare dreptate Fericitul Augustin când afirma că: “Răscumpărarea oamenilor s-a ridicat la un preț atât de mare, încât se pare că omul prețuiește cât Însuși Dumnezeu. De aceea, spune Iisus Hristos: „Ce va da omul pentru sufletul său”. (Matei 16,26)

Cu toate că sufletul este nemuritor, totuși, atâția oameni își dau sufletele pierzării pentru plăcerile ticăloase ale acestei lumi. Cum se poate – se întreba cineva – că mai toți creștinii cred în judecată, în iad și în veșnicie și, totuși, trăiesc fără a se teme de ele”

„Ce îi va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Marcu 8,36)

Promisiunile lumii acesteia nu se împlinesc și, chiar dacă s-ar împlini, cât va dura fericirea oferită de ea? Poate să dureze mai mult decât viața ta? Apoi ce vei duce cu tine din tot ce ai agonisit în lumea viitoare? Se află acolo vreun bogat care a reușit să-și ducă măcar un ban de aur? Vreun conducător de popoare, care să fi trecut cu ceva din țara lui?

Solomon – marele înțelept al lumii vechi, după ce avusese cele mai mari bogății de pe vremea aceea și gustase toate desfătările posibile, afirma, cu amărăciune, un mare adevăr, zicând: “Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni!” (Eccleziast 1,2)

Liniștea sufletească și echilibrul deplin îl dobândim în Biserică, în unitatea exprimată de ea, în mijloacele pe care ni le pune la dispoziție și în care trebuie să avem încredere deplină. Câștigul cel mare va fi mântuirea sufletului, veșnicia alături de sfinții lui Dumnezeu.

Optimism creștin

„Preoția creștină e una și aceeași în toate timpurile și locurile, chemarea și puterea ei nu este de la oameni. Într-un anumit înțeles, ea nu e legată de timp și de loc, dar ea este pentru oameni, transmite harul cel necreat al lui Dumnezeu oamenilor și comunică acestora adevărurile revelate. Din acest punct de vedere activitatea preotului trebuie să țină seama de condițiile în care trăiesc credincioșii. El trebuie să împărtășească bucuriile și necazurile lor și să le sprijine năzuințele și idealurile.”

De aceea este bine să-și sincronizeze activitatea cu timpul în care trăiește și să caute mijloacele cele mai potrivite ca să facă viu și lucrativ cuvântul și harul dumnezeiesc.

Este demn de remarcat faptul că preoțimea își desfășoară activitatea ținând seamă de învățătura veșnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de condițiile istorice și de idealurile mărețe ale poporului nostru. Cele două coordonate: iubirea de Dumnezeu și iubirea de oameni se întrepătrund și sunt complementare, cele două dimensiuni ale slujirii preoțești nu se disociază. Slujim lui Dumnezeu, slujim și oamenilor. Ne este drag Harul Cerului, ne este scump și pământul strămoșesc. Ne avântăm prin credința religioasă în realitatea supranaturală, dar suntem legați de condiția umană a timpului și poporului nostru. Așa au făcut figurile mari de preoți și ierarhi din trecutul nostru istoric. Ei au impus și strălucesc de peste veacuri prin credința și evlavia lor, dar și prin felul în care au pus aceste valori în slujba neamului. Acest drum îl continuă preoțimea zilelor noastre.

Încercând să se definească locul preotului în viața obștească contemporană, s-a afirmat, pe bună dreptate, că locul preotului este în mijlocul credincioșilor, în mijlocul parohiei, al realităților în care trăiește și muncește. El nu poate absenta din parohie, precum nu poate fi străin și indiferent față de viața credincioșilor săi. Prezența preotului în parohie este îndoită: o prezență fizică și una spirituală. „Credincioșii nu pot fi îndrumați din „depărtare" și cu o prezență din când în când, dar nici din „depărtarea" sufletească, de pe „poziții de forță", cu amenințare sau cu dispreț”.

Este știut că pentru mântuire credincioșii nu pot fi câștigați decât cu dragoste și bunătate. Credincioșii doresc să-1 vadă pe preot între ei, cu ei cât mai mult, să-1 simtă aproape ca părinte și frate, să aibă încredere în el și acces la casa lui în toate împrejurările vieții.

Cea ce este inima în organismul omenesc aceea trebuie să fie preotul în viața parohiei. El trebuie să propulseze în viața credincioșilor sângele unei vieți curate, creștinești și românești. Zilnic, de la Altar, sau din alte locuri de muncă în care se află între ei, este dator să-i ajute să sporească în viață, în înțelegere duhovnicească și spre tot lucrul bun.

Rolul preotului nu este numai ca un semn de circulație în calea oamenilor. Misiunea preotului nu se reduce numai la a spune grav și sentențios, ceea ce este permis și ceea ce nu este permermis și ceea ce nu este permis, ce este bine și ceea ce este rău. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu găsim vreun indiciu că însușirea preotului ar fi numai așa ceva.

Când a trimis pe Sfinții Apostoli în lume, Mântuitorul le-a spus: „Mergând învățați toate neamurile botezandu-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă" (Matei 28,19). Adevărata pastorație nu este ceva static, nu se poate reduce la măsuri de interdicție, după cum creșterea și educarea copiilor nu se poate face cu nuiaua. Preotul este nu numai păzitor al unor norme morale, ci mai ales un călăuzitor spre împărăția lui Dumnezeu, călăuzitor cu cuvântul și cu fapta. Adevărata pastorație este o acțiune dinamică neîntreruptă. Zilnic să ne întrebăm ce să facem azi și cum să facem ca să fim folositori semenilor noștri, folositori neamului din care facem parte. „Preoția este slujire, nu domnie”. Cel ce vrea să se facă preot dacă se gândește numai la avantaje și nu la marea răspundere ce o are, e mai bine să nu se facă preot, iar dacă este preot e mai bine să-și găsească alt drum pentru câștigarea pâinii de toate zilele.

„Preotul trebuie să-i invete pe credincișii săi adevarurile de credință să le explice cuvântul Scripturii, să-i sfintească prin lucările sfintitoare pe care le săvârseste adică Sfânta Liturghie, Sfintele Taine si Sfintele Ierurgii si nu in ultimul rând grija sau preocuparea de a-i conduce si indruma pe credincioșii săi pe calea adevăratei viețuiri creștine, conform normelor morale, canoanelor si rânduielilor bisericești.”

În activitatea preoțească e bine să ne punem mereu întrebarea: Ce așteaptă credincioșii de azi de la preot? Cum doresc ei să le fie preotul? Ce stil de pastorație este necesar zilelor noastre?

„Credincioșii așteaptă ca toate acestea să fie însoțite de corectitudinea morală, de atașamentul și apropierea de ei. Credincioșii doresc ca preotul să fie integralist, adică să nu se limiteze la serviciile religioase care de altfel sunt îndatorirea principală a activității preoțești, deoarece viața creștină începe de la altar și se întreține prin darurile altarului. Dar credincioșii așteaptă ca preotul să fie și în celelalte sectoare ale vieții cu demnitatea preoțească”. Realitatea vieții e mult mai complexă și preotul nu poate rămâne la marginea ei. Trăim un timp în care se întrupează cele mai mari și mai frumoase năzuinți din viața oamenilor. Slujirea Bisericii trebuie să coboare în aceste ramuri și să se dovedească tăria credinței prin fapte. Credincioșii iubesc și urmează pe preoții activi care îi ajută în toate împrejurările vieții.

Toți aceștia sunt și buni liturgiști și propovăduiesc cu râvnă și rezultate bune cuvântul lui Dumnezeu. Desigur în viața și activitatea preotului intervin și greutăți, necazuri și insuccese. Uneori cele mai curate gânduri și intenții nu sunt înțelese, nu este ajutat de credincioși sau înțeles greșit. În aceste situații preotul nu trebuie să deznădăjduiască, să renunțe și să devină un neîncrezător în misiunea lui, în proprii lui credincioși sau chiar în ajutorul lui Dumnezeu. Mântuitorul nu a făgăduit ucenicilor Săi o viață fără greutăți, confortabilă, ci dimpotrivă le-a spus că în lume vor avea necazuri. Dar i-a îndemnat să nu se lase biruiți de rău, ci să biruiască cu binele răul. De multe ori în Sfânta Scriptură întâlnim adresate ucenicilor cuvintele: „Iată Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor" (Matei 28,20).

Dumnezeu este credincios cuvântului Său. în lucrurile mari ești mulțumit dacă și numai te gândești la ele. Este o mare greșeală de a nu vedea în jurul tău nici un bine și de a vedea numai răul. Greșesc cei ce se plâng mereu că nu sunt înțeleși și ajutați de credincioși. E ca și când cineva nu vrea să iasă în lume pentru că sunt microbi, sau nu vrea să meargă în societate fiindcă oamenii sunt răi.

Pe cât de răbdător și iertător se cuvine să fie preotul cu oamenii săi, pe atât de neîngăduitor, de nerăbdător se cuvine să fie cu sine însuși. El trebuie să fie un om optimist. Temeiul optimismului său se sprijină pe credința în Dumnezeu, pe încrederea în credincioșii săi și în sine însuși. Ca să-și iubească credincioșii trebuie să-i cunoască, să știe dezvolta în ei gândurile și năzuințele bune. El e chemat să-i înțeleagă și să aibă o concepție creștină despre valoarea și rostul omului în lume. Și această concepție se aude de atâtea ori rostită în rugăciunile și cântările Bisericii. Ne vom referi la una singură: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor". Credincioșii sunt „chip al slavei lui Dumnezeu" deși sunt răniți de păcate. Marea misiune a preotului este de a-i vindeca de „rănile păcatelor" și de a reface chipul lui Dumnezeu în om. Acest lucru se poate împlini dacă deosebim păcatul de cel ce este rănit de el, care așteaptă să fie vindecat și dus la Casa de oaspeți. Aici intervine rolul samarineanului milostiv. Nu este îndestulător ca slujitorul altarului să se roage numai pentru cei bolnavi, pentru cei căzuți între tâlharii păcatelor, ci este necesar să meargă acasă la ei, să-i cerceteze, să-i mângâie, să-i ajute să găsească Casa de oaspeți pe care n-au mai cercetat-o de multă vreme. Sunt atâtea și atâtea căi prin care se poate câștiga încrederea credincioșilor în preot. Atâtea temeiuri ca să nu descurajeze când i se pare că nu este înțeles și nu este ascultat.

„Multe lucruri ușoare prin firea lor devin grele dacă pregetăm să le facem, după cum cele grele se fac ușoare și lesnicioase dacă ne dăm osteneala să le facem" ,spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.

Creștinismul este religia care transformă lacrimile în bucurie, naște din încercări și greutăți trepte de înălțare și biruință, „împărăția cerurilor se ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Matei 11, 12).

Bucuria de a ști că am făcut ceva în parohie, că am lucrat pentru binele moral și material al credincioșilor, că rămâne o împlinire în urma noastră învinge toate greutățile.

Și cârmaciul dacă s-ar uita numai la valuri, niciodată n-ar
mai scoate corabia la liman dar, înainte de valuri, zărind limanul îndrăznește să pornească chiar prin oceanul nemărginit. Lucrurile mari se fac ușoare, când nu punem în față greutățile lor, ci răsplata așteptată".

Optimismul slujitorului altarului se întemeiază pe credința și nădejdea în Dumnezeu. El este un „colaborator al lui Dumnezeu" în lucrarea de desăvârșire a credincioșilor. Niciodată nu suntem singuri în această lucrare.

Preotul seamănă cuvântul lui Dumnezeu în ogorul sufletesc al credincioșilor cu nădejdea că el va aduce rod chiar dacă nu imediat. Apoi dacă se îngrijește de ogor să-1 plivească cu atenție de buruieni și să-1 lucreze mereu până la seceriș. „Omul este o ființă recuperabilă", prin îndreptarea care poate veni când nu te aștepți. Saul a devenit Paul. Vameșul Matei a devenit evanghelist. Câte exemple de acest fel se cunosc în istoria creștinismului. Ele susțin îndemnul Apostolului Pavel: „Slujba ta fă-o deplin", ține dreptarul cuvintelor sănătoase. (II Timotei 1:13)

Să mergem înainte pe calea datoriei și rezultatul să-1 încredințăm lui Dumnezeu, Să nu ne lăsăm amăgiți de gândul că am făcut totul, ci când am terminat toate, să zicem: ceea ce eram datori să facem, am făcut.”Așa și voi, când veți toate cel poruncite vouă, să ziceți:Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.” (Luca 17, 10).

Capitolul 1

SATUL, PAROHIA – MEDIU OPORTUN

DE DESFĂȘURARE A ACTIVITĂȚII PASTORALE

În cadrul fiecărei comunități sătești este Sfânta Biserică, loc sacru, în care și în jurul căreia se constituie ecclesia – comunitatea în care membrii acesteia se găsesc în comuniune unii cu ceilalți, pe de o parte, iar pe de altă parte, toți și fiecare în parte în comuniune cu Dumnezeu.

Aici, preotul simte că trebuie să fie ca El, ca Hristos, pentru a realiza împreună cu enoriașii idealuri înalte. Înțelege parohia rurală și o ajută să trăiască Tainele lui Hristos, în comuniune, în calitate de membrii ai aceluiași trup, fiindcă oamenii nu sunt deosebiți prin naștere, nici prin chemarea la mântuire. ”Pentru că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”.( I Timotei 2:4)

Omul. Credința, tradițiile și Biserica

Astăzi, cel dintâi lucru care atrage în mod deosebit este inegalitatea socială. În primul rând limitarea economică a claselor sociale care există în mentalitatea și legat de primul situația materială a oamenilor.

Legat de acest principiu al egalității, Biserica intervine în peisajul desfigurat de material și își motivează doctrina egalității sociale pe originea comună a tuturor oamenilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “După nașterea cea de sus toți suntem deopotrivă. Dumnezeu, Tatăl nostru, a dat tuturor în mod egal o singură naștere. În fața lui Dumnezeu nu există diferență între bogat și sărac, între stăpân și sclav, între slujbaș și omul de rând, între împărat și simplul ostaș, între filosof și barbar, între învățat și neînvățat”

Fiindcă oamenii nu sunt deosebiți prin naștere, nu sunt deosebiți nici prin chemarea la mântuire, nici prin efectele lucrării de răscumpărare, nici prin chemarea lor la veșnicie; Dumnezeu a chemat oamenii la aceleași lucruri; nimic mai mult nu a dat unuia ca altuia: tuturor le-a dat nemurirea, tuturor viața veșnică, slava nemuritoare, tuturor fraternitatea și, în sfârșit, tuturor le-a dăruit moștenirea. La acestea se mai adaugă apa, soarele și aerul. Și dacă ni s-a dat viață în mod egal, dacă bunurile pământești ne-au fost puse la dispoziție în mod egal, reiese clar că suntem egali, că toți oamenii sunt frați. Lumea este ca o casă a unui om care dă tuturor slujitorilor rații egale.

Dumnezeu ne-a așezat pe toți în același loc, în Paradisul Edenic. De acolo am fugit și, în timp, ne-am așezat în locuri mai mult sau mai puțin frumoase, dar cu care fiecare se familiarizează. Dacă nu ne place unde trăim, nu este din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza noastră, dar important este că acolo unde ne regăsim identitatea în natură, fie văi, dealuri, munți, deșert, așezări rurale sau urbane să îl avem pe Dumnezeu ca vecin.

Oriunde ne-am găsi, fie sat sau oraș, trebuie să găsim casa Stăpânului care a împărțit daruri oamenilor în mod egal. Să găsim Biserica, să ne cunoaștem aproapele și rolul nostru în comunitate, în parohie.

Ca locuri geografice, satul și orașul se întrepătrund, se completează unul pe celălalt. Întemeiate în scop umanitar și satele și orașele au roluri fundamentale în viața oamenilor, în felul în care aceștia își vor crea un mod de a trăi în ele și vor impune principii ce vor conduce la reușită.

Bineînțeles că, în perspectiva reușitei, a înfăptuirii binelui și satul și orașul au obiective nobile prin oamenii lui Dumnezeu, dar, pentru că păcatul și ispita le întâlnim în uman, deosebește radical satul de oraș prin numărul de locuitori și natură.

Evident că ispita este mai mare acolo unde oamenii sunt mai mulți. Plusul e ceea ce depășește necesarul, adică mai mult decât a trăi onest și sănătos. Plusul este același lucru cu inutilul. Pe de altă parte, spiritul expus civilizației și tranziției urbane trebuie să fie mult mai precaut decât cel din mediul rural.

Aici, la sat, ajung manifestări palide ale civilizației desfigurate de material și pot fi ușor combătute și sunt învinse, mai ales, natural: prin aer curat, liniște, tradiții și credință.

La sat ateismul este un fenomen rar întâlnit, preotul confruntându-se mai mult cu indiferentismul religios; indiferentismul religios se remarcă printr-o anumită atitudine mai mult spontană a oamenilor față de religie, mai puțin călăuzită de concepții științifice.

Astfel, se deschide preotului un front de lucru mai puțin primejdios, în care are de războit mai mult cu necredinciosul ale cărui frământări religioase se sting pe nesimțite.

La sat se simte și se trăiește mai intens și mai adevărat, frățietatea, conștiința că toți sunt fiii aceluiași Tată, că împart aceeași moștenire și împărtășesc aceeași soartă, având a urma același drum spre aceeași țintă. De aceea, nimeni nu va fi lăsat în urmă. Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea comunității, a parohiei și tăria lui va fi tăria ei. Un cuvânt al lui Dostoievski exprimă, cât se poate de puternic, ideea acestei solidarități și a acestei responsabilități a oamenilor: “fiecare este vinovat față de toți, pentru toți și pentru tot”.

Aici omul lui Hristos, preotul, simte că trebuie să fie ca El, care a săvârșit actul mântuirii pentru toți oamenii, scoțându-i pe toți de sub același blestem și unindu-i în aceeași credință, nădejde și dragoste. Aici este sursa duhului comunitar al Ortodoxiei, duh care, de fapt, este expresia celei mai înalte iubiri a acelei virtuți care va rămâne și după ce toate vor trece și care este mai mare decât credința și nădejdea.

Nimeni nu va pune la îndoială că toate aceste însușiri ale vieții duhovnicești ortodoxe nu sunt peste tot în aceeași măsură realizate. Dar ele, la sat, sunt un ideal viu, veșnic prezent în fața ochiului credinciosului, toată viața conformându-și-o acestui ideal înalt, duhului comunitar al Ortodoxiei.

Tradițiile populare sunt bine conturate în mediul rural ele simbolizând tradițiile spiritualității ortodoxe în general și ale celei românești în special. Latura autentică a spiritualității a fost verificată de veacurile de trăire, a fost prelucrată de fiecare generație de la cea dinainte, cu garanția că se află pe linia de succesiune a formelor și a conținuturilor binecuvântate.

Tradiția, în creștinism, aduce și transmite din trecut, alături de cuvântul scris, idei și forme de viață menite să perpetueze intenția inițiatorilor. Modelul cel dintâi a fost Iisus Hristos. Verificarea prin modelele anterioare e forța tradiția și rostul ei.

Desigur, odată cu schimburile survenite în cultură și civilizație, în mentalități și în calitatea exigențelor societății, tradițiile au fost mereu contemporaneizate, dar nu înlăturate nici alterate. La sat s-a menținut croiala hainelor, ele rămânând cu aceeași structură conformă trupului.

Contemporaneizarea nu a avut niciodată puterea de a rupe viața de trecut, de ceea ce a fost experiența bună a trecutului. A completat, a actualizat mereu și aceasta în virtutea libertății omului duhovnicesc de a-și stăpâni viața și de ieși de sub orice sclavie.

E foarte interesant acest proces din viața spiritualității parohiei rurale: pe de o parte, se asigură că e una și aceeași cu cea dinainte, pe de altă parte, se situează din care nu ar mai scânteia nici o rază de duh adevărat, nou, proaspăt, creator. Ea ar fi purtătoare doar de forme, graiuri și obiceiuri care au vorbit cândva, cuiva care s-au potrivit cândva unei generații, dar care acum nu ar mai spune nimănui nimic, fiind doar purtătoare de non-sensuri și anacronisme.

Tradiția se conjugă cu libertatea, cu credința, cu dragostea în Dumnezeu, prin intermediul Bisericii se acomodează, devine a fiecărei generații, se înnoiește și așa pătrunde în viitor, deschide drum prin inimile oamenilor și prin virtuți, ca un izvor căruia nimic nu-i poate sta în cale.

Prin Biserică, prin taine și ierurgii, prin harul lui Dumnezeu și credință, izvorul izvorăște mereu, e mereu viu, cu apă mereu proaspătă.

Tot ce trebuie respectat în acest mediu al comunității rurale este dragostea. Conducătorul turmei, preotul trebuie să atingă piscurile cele mai de sus ale lucrării duhovnicești, să ajungă dragostea de Dumnezeu, de oameni și toată făptura. Aici, cuvintele Sf. Isaac Sirul sunt semnul înălțării rugăciunii și al condescendenței devine, după ce te-ai lepădat de toate și ai făcut loc lui Dumnezeu în inima ta: “dragostea aceasta este un foc al inimii îndreptat către toate ființele, cu lacrimi în ochi dintr-o mare și puternică milă, ce-i cuprinde inima”.

1.2. Parohia – teren de lucrare pastorală

Din punct de vedre etimologic cuvantul parohie vine din limba elină care se traduce prin “ședere sau stabilire in țară străină"

Cand creștinismul a inceput să se răspândească si la sate, pe langă termenul de parohie a apărut cel de enorie, care desemna comunitatea creștină exitentă sau

organizata la țară sau in sate. ”Termenul nu a rămas numai pentru țară, ci cu vremea el a trecut si la parohiile de oras, incat astazi termenii de parohie si enorie îi întâlnim și’i întrebuințăm atât pentru parohiile de oraș cat și pentru cele de țară, iar credincioșii aparținători unei comunitați sau obști creștine se cheamă parohieni sau enoriași”.

Termenul de parohie are si un inteles geografic. El desemnează o comunitate, condusă de un anumit preot, situată intr-o anumită zonă, munte câmpie, sau un anumit teritoriu, oraș sau la sat. Văzută din acest punct de vedere acea parohie se poate identifica cu locul de unde este iar metodele si căile de pastorație trebuie să poarte amprenta realității existente.

Parohia este o abstracțiune, singurul concret fiind preotul. Sf. Apostol Pavel spunea “eu nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Corinteni 12,14) și cu adevărat aceste cuvinte trebuie scrise adânc în inima preotului, care, de asemenea, nu trebuie să uite că a venit în parohie să caute să mântuiască pe cel pierdut.

Parohia este terenul slujirii și al mântuirii și preotul numai dacă va reuși să mântuiască pe ceilalți se va mântui și pe sine fiindcă spun sfinții părinți, ne mântuim împreună.

Dar până la a începe munca cu sufletele enoriașilor există o cerință stringentă din partea ambelor părți: și a preotului și a parohiei; aceea de a avea conștiință comună, identitate de timp și loc, îndepărtarea condițiilor formale.

De aici gândul că un adevărat preot nu întreabă de parohia cea mai bună, ci invers, pentru a-și proba calitățile de misionar creștin, misionarism care, cândva, a schimbat fața pământului. Și încă ceva: în locurile cele mai îndepărtate, prin cătune ascunse la subsoarea munților se întâlnesc creștini de o rară credință, priveliști spirituale, iar descoperirea lor constituie pentru adevăratul preot bucurie nesfârșită care nu poate fi înlocuită cu toate bogățiile lumii.

Parohia poartă chipul preotului, fiind familia lui spirituală și după vrednicia lui va fi acolo o biserică, vie sau o celulă moartă. Preotul trebuie să-și caute parohia așa cum un părinte bun își caută familia lui.

În ceea ce privește instalarea preotului în parohie, aceasta trebuie să fie cea mai importantă sărbătoare a satului și ar trebui ca prezența chiriarhului să fie indiscutabilă. Preotul este așezat într-o lumină plenară în fața credincioșilor, fapt care îi va obliga pe preot și credincioși, cunoscându-se exact pe cine reprezintă.

Odată așezat, preotul în parohie începe un dialog, văzut și nevăzut, enoriașii iscodind viața lui, iar el fiind obligat să își cunoască fiii duhovnicești. Este bine ca această cunoaștere inspirată doar din interese pur spirituale, să se realizeze cât mai repede și mai bine cu putință și enoriașii vor fi încântați să constate că cineva se ocupă cu adevărat de sufletele lor. Va constata adesea preotul, cât de mult se bucură și cât de încântați sunt oamenii că le cunoaște numele și, de aici, se poate naște o legătură trainică și definitivă.

Este bine, de asemenea, ca preotul să fie cel care ascultă și numai dacă va socoti că este momentul potrivit să își exprime opinia asupra situațiilor respective.

Ceea ce lipsește astăzi foarte mult este cineva care să știe să asculte mai mult decât să se grăbească de a da sfaturi și rețete de care nu prea este lipsă în vremuri atât de zgomotoase. Știința de a asculta este infinit mai mare decât aceea de a vorbi și de aceea se cultivă atât de rar.

Dar aceasta este doar începutul misiunii. Amploarea ei ne obligă să întrezărim soluția sau imaginea unei lumi în interiorul bisericii, ceea ce comportă evaluarea exactă a culturii enoriei respective.

De asemenea, preotul este obligat să înțeleagă noțiunea de parohie ca spațiu misionar și anume că ea nu se reduce la o definiție juridică sau sociologică așa cum viața parohiei și, în mod cu totul special, al parohiei rurale nu se reduce la administrație, la registre de evidență contabilă, ci are aspecte mult mai complexe

decât s-ar crede. Nu este nici un spațiu unde vin doar binecuvântări și dispoziții administrative, ci unde creștinii, clerici și laici, trăiesc Taina lui Hristos, în comuniune, în calitate de mădulare ale aceluiași trup.

În centrul acestei comunități, este Sfânta Biserică, loc sacru în care și în jurul căreia se constituie ecclesia – comunitatea în care membrii acesteia se găsesc în comuniune unii cu ceilalți, pe de o parte, iar pe de altă parte toți și fiecare în parte, în comuniune cu Dumnezeu. Preotul nu este, deci, doar administratorul, șeful unei unități administrative, fie ea și bisericească, ci sacerdotul, slujitorul poporului lui Dumnezeu și iconomul Tainelor lui Dumnezeu.

1.3. Orientarea misionară a parohiei

Activitatea preotului în toate laturile ei trebuie să aibă semnul misiunii. El transmite un adevăr, care nu este al lui. E mandatarul unei misiuni pe care nu o poate face oricum, numai pentru el, de mântuială, ci cu destoinicie și să învețe pe alții (I Timotei 3,2). Slujba lui la altar, la amvon, pe stradă și oriunde trebuie făcută cu credință, cu convingere, cu răspundere în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Preotul este vestitor al Evangheliei, dar este și păzitor și apărător al învățăturii transmisă de Apostoli de la Hristos și predată Bisericii.

În această activitate trebuie să țină seama de valoarea adevărului pe care îl vestește, de ogorul sufletesc, adică de nivelul și starea celor cărora le vestește Evanghelia și de metodele, de modul cel mai adecvat prin care poate transmite acest mesaj. El nu este un vestitor oarecare al Evangheliei. Trebuie ținut seama că în rândurile credincioșilor se află mulți vestitori ai altor credințe religioase, care oferă mântuirea foarte ușor, prin simpla aderare, răstălmăcind Scripturile cu dragoste prefăcută.

În fața acestei acțiuni de abatere a credincioșilor de la dreapta credință, preotul trebuie să fie tare , să arate că în Biserică și prin Biserică se vestește și se păstrează curată învățătura acestuia. El trebuie să fie bine pregătit, să cunoască sufletul credincioșilor și să ancoreze adânc în problemele care frământă pe om, “să ofere hrana sufletească de care au lipsă credincioșii.”

Într-o vreme în care cultura, cu toate ramurile ei, a pătruns adânc în viața oamenilor și pune la îndemână tot felul de mijloace, este fără îndoială necesar ca preotul să fie un om cult, informat, pregătit să răspundă întrebărilor ce i se pun. Cultura și educația preotului trebuie să țină seama de cultura și educația maselor din zilele noastre. El are menirea să comunice cu valorile lumii, având, însă, conștiința limitelor lor. Să se regăsească totdeauna om și creștin, frate și părinte în credincioșie, totdeauna cu misiunea sa.

Misiunea învățătorească a preotului aparține întregii lui activități. Ea se îndeplinește cu timp și fără timp. În parohie, el este de multe ori singur, obligat să contracareze o seamă de false învățături care dau naștere la false credințe. „Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus niște străjeri care nu vor tăcea niciodată” (Isaia 6, 4).

Propovăduirea Evangheliei este pentru preot mijlocul clasic de a trezi în sufletul credincioșilor setea după Dumnezeu, dorința de a cunoaște sensurile adânci ale vieții harismatice, mijlocul prin care se face cunoscută concepția acestuia de viață, așa cum o propovăduiește Biserica dintru început.

Dacă îndeplinește misiunea învățătorească cu râvnă, cu pricepere, credincioșii nu mai aleargă la orele de evanghelizare la care vin propagandiști ai altor culte, uneori și din alte țări, ci la o Biserică pentru că Biserica este garant pentru propovăduirea dreaptă a credinței.

1.4. Scopul și sensul parohiei

Scopul parohiei nu este administrativ și organizatoric, deși, fiind din lume, are un asemenea aspect pentru ca toți credincioșii să Îl cunoască pe Dumnezeu în Iisus Hristos, mesajul Său către lume, și să trăiască potrivit acestui mesaj în vederea mântuirii.

De aceea, centrul parohiei este Sfânta Biserică, iar viața ei o constituie lucrările sfinte săvârșite în biserică și în spațiul parohiei. În acest spațiu, se activează slujirile bisericii: învățătorească, de conducere și sfințitoare.

Aici sunt încercate forțele active ale Bisericii, aici se organizează opera de caritate a Bisericii, aici, în parohie, membrii ei apără tezaurul de credință al Bisericii și se ostenesc, după puterile și râvna lor, să și-l împroprieze. Prin lucrările sfinte ale sacerdoțiului și angajarea comunității religioase în aceste lucrări, în jurul Bisericii – lăcaș de cult – Casă a Domnului, se cultivă și activează un gen de viață a cărei particularitate este dată de faptul că este marcată de sacru și de prezența specială a lui Dumnezeu în Sfânta Lui Casă. Acesta este motivul pentru care comunitatea bisericească de bază se numește parohie, noțiunea în sine exprimând ceea ce există, ceea ce se petrece, ceea ce are loc în jurul Casei Domnului.

În felul acesta, parohia se dovedește a fi comunitate vie, educatoare pentru viața comunitară creștină, școală unde se învață a trăi drept, o binecuvântare și pentru societatea civilă.

Parohia devine și mediu de înduhovnicire și spațiu de mântuire a credincioșilor; ea este, așadar, o realitate spirituală.

Acesta este sensul cel mai autentic și important al noțiunii de parohie, adică loc de împărtășire din darurile jertfei Mântuitorului și de mântuire. De aceea, cea mai mică și mai neînsemnată parohie este, sub acest aspect, tot așa de importantă ca orice unitate bisericească mai mare, episcopie, mitropolie, patriarhie, Biserică națională sau Biserică universală, căci în ea se află Hristos, care operează, prin lucrarea pastorală a preotului, mântuirea credincioșilor.

Iată de ce parohia este așa de importantă în activitatea pastoral-misionară a Bisericii. Ea este așa cum o caracterizează un distins teolog, o ramura cu multe frunzulițe în corpul cel mare al Bisericii. Prin această ramură trebuie să treacă până la ultima frunză seva cu care se hrănește întregul organism al Bisericii.

Biserica, în totalitatea ei, este ca o vie, vițele sunt parohiile, iar mlădițele credincioșii. Dar toate aduc rod numai dacă stau în legătură cu “vierul”, care este Dumnezeu cel care le-a sădit, le ocrotește și le ajută să aducă rod. Dacă adăugăm la acest tablou ioaneic și pe cel paulin, după care Biserica este trupul tainic al Domnului, avem o imagine și mai precisă despre caracterul de organism viu al parohiei. „Pentru a se asigura permanent legătura viței cu via și pătrunderea sevei binefăcătoare și lucrătoare de mântuire până la toate mlădițele acesteia care sunt credincioșii, lucrarea preotului trebuie să fie dintre cele conștiincioase și pline de responsabilitate pentru misiunea lui de a mântui pe credincioși.”

Capitolul 2

REGULI PASTORALE SPECIFICE

PASTORAȚIEI ÎN MEDIUL RURAL

Regulile pastorale sunt ca niște pietre vii pe care le vedem și le auzim mereu împrospătând și înviorând cunoștințele. Preoția deschide un câmp de lucru în care nu se lucrează cu mijloace naturale, însa latura naturală este umanul, preotul care țin seama de aceste reguli.

Numai prin respectarea regulilor pastorale scrise și nescrise, preotul poate împărți cu folos pâinea pentru suflet pe care credincioși o așteptă de la el.

Punctul propriu în lucrarea păstorului de suflete se află acolo unde începe scopul ultim al sufletului: mântuirea lui.

2.1. Preotul ca păstor de suflete

În Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament sunt anumite expresii care definesc în mod admirabil misiunea preotului, chemarea și rostul său în mijlocul credincioșilor, însușirile cu care se cuvine să fie înzestrat și locul pe care este chemat să-1 aibă în societate.

Pentru aducerea în minte și în suflet a acestor pietre vii, pe care le-am văzut de atâtea ori și al căror sunet l-am auzit, ne-am hotărât să le înfățișăm pe rând, spre împrospătarea lor, spre înviorarea lor în conștiința preoțimii noastre, ca să poată împărți cu folos pâinea pentru suflet pe care credincioșii noștri o așteaptă de la ei.

De câte ori de pildă, auzim cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale” (Ioan 10, 11). Așa spune despre Sine Iisus, Păstorul cel mare. Dar El ne-a chemat și ne-a dat puterea să fim păstori de suflete, să ne îngrijim de sufletele credincioșilor, de mintea lor – simțirea lor- să fie curată, de voința lor – să fie puternică spre săvârșirea binelui să fie luminată, de. Să ne îngrijim de viața lor, să le dăm pâinea pentru suflet.

„Precum M-a trimis pe Mine Tatal si eu va trimit pe voi” (Ioan 20, 21), s-a adresat Mântuitorul catre ucenicii Sai, in ziua Invierii Sale, indicând astfel clar, misiunea lor si a succesorilor lor, misiunea preotească, de trimiși si de continuatori ai lucrării de mântuire aduse de Hristos in lume. ”Lucrarea aceasta, pastorală de invățare, sfintire si indrumare a credincioșilor s-a desfășurat incă de la inceputul creștinismului, in Bisericile locale, unde păstorii au trebuit să tină seama de mediul etnico geografic, de imprejurările istorice, religioase, culturale economice si politice in care trebuiau să-si desfășoare activitatea si de țelurile misionare ale creștinismului. Aceasta a dus la adoptarea de metode adecvate acestor scopuri si imprejurari speciale.”

Aceasta realitate cere un nou mod de comunicare cu credincioșii. Insă acest dialog cu credinciosul de astăzi nu presupune o schimbare a invățăturii Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos si nici a regulilor clasice de pastorație ci o valorificare a tuturor căilor si mijloacelor adecvate pentru a face cunoscut adevărul de credintă si a-l impărtăși in raport cu nivelul lor de pregătire intelectuală și in conditiile sociale noi in care trăiesc.

Credincioșii unei parohii se găsesc astăzi tot mai mult intr-o interdependentă cu credincioșii din alte parohii apropiate, sau chiar de la distantă datorită condițiilor de muncă si de viată. „Parohia nu mai cuprinde, de cele mai multe ori, o masă compactă si uniformă de credincioși, stabiliti definitiv cu domiciliul si cu activitatea intr-o anumită localitate, ci ea este intr-o continuă fluctuție si mișcare, ceea ce ridica o serie de probleme pentru păstor.”

Omul este o ființă care are trup și suflet. Preotul este chemat întâi de toate să se îngrijească de suflet. Faptul special care trebuie să rețină atenția și grija preotului se află în așa numitele cerințe ale sufletului, în astâmpărarea foamei și setei lui, în hrănirea lui cu acea hrană care îl duce la mântuire.

Totuși nu numai de suflet în sine, ca parte deosebită a ființei omului, are chemarea să se îngrijească preotul. El nu se poate ocupa numai de suflet în sine ca de ceva despărțit de trup.

Grija păstorului de suflete cuprinde întreagă viața credincioșilor. Dar punctul propriu în lucrarea păstorului de suflete se află acolo unde începe scopul ultim al sufletului: mântuirea lui.

Aici se cuvine să se deschidă ochiul păstorului de suflete, aici se deschide un câmp de lucru în care nu se lucrează cu mijloace naturale. La prima vedere acest câmp este foarte mic și îngust, în realitate el este mare, strălucește ca un foc, ale cărui raze strălucesc și luminează toate sectoarele de viață ale credincioșilor.

Inima și centrul întregii activități a păstorului de suflete este mântuirea. Către salvarea credinciosului din robia patimilor, către îndreptarea lui și conducerea spre virtute, până la statura omului desăvârșit a lui Iisus, Păstorul cel mare și bun.

Orice altceva ar preocupa pe preot, în orice chemare este solicitat, el nu trebuie să piardă din vedere ținta principală a misiunii lui. Toată activitatea păstorului de suflete capătă valoare și preț în măsura în care este îndreptată spre această țintă.

Ba îi fixează și locul pe care îl are în mijlocul credincioșilor. Uneori, în vreme de liniște și senin, el merge în fruntea „turmei”, îndrumând-o spre hrană aleasă și izvoare cu apa cristalină. Credincioșii îi ascultă glasul și îl urmează, dacă îl recunosc ca pe un păstor bun, care-și pune sufletul pentru ei. Alteori păstorul se află „în urma turmei”. Poartă un miel crud în brațe, sau poartă o oaie rănită pe umeri. El caută să nu piardă pe nimeni din cei ce i s-au încredințat spre păstorire. Are mereu în suflet cuvintele: „Vai de păstorul de nimic, care își părăsește turma” (Zaharia 11,17). Uneori este silit să lase „pe cele nouăzeci și nouă în staul” și să caute pe cea pierdută, fiindcă el va da seama de toate sufletele credincioșilor care i s-au încredințat spre păstorire.

Dar cel mai adesea locul păstorului de suflete este în mijlocul credincioșilor, identificat cu năzuințele lor. Ca prima problemă ce trebuie avută in vedere de orice preot fie nou numit fie transferat intr-o nouă parohie, este ca el să locuiască in parohia care i s-a incredintat si dacă este posibil in casa parohială. Numai asa poate cunoaște pulsul si problemele permanente ale parohiei dacă este prezent in mijlocul turmei incredințate lui spre păstorire. „Navetismul, desele transfeări de la o parohie la alta ori abseța mai indelungată sau mai scurtă a preotului din mijlocul credincioșilor se soldeazaă totdeauna cu rezultate dacă nu dezastruoase, cel putin nesatisfăcătoare in parohiile respective.” Conducerea sufletească nu se poate face de la distanță și nici cu poruncă. Păstorul de suflete trebuie să fie prin excelență: bun, iertător și milostiv. Căci pentru noi și către noi se îndreaptă cuvintele Apostolului Petru: „Pe preoții cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot: Păstoriți turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, nu cu silnicie, ci cu voie bună, nu pentru câștig urât, ci din dragoste. Nu ca și cum ați fi stăpâni peste biserici, ci pilde făcându-vă turmei.”(I Petru 5, 1-3). Greșește preotul care, mutându-se dintr-o parohie in alta, vrea să introducă cu sila anumite mentalitati sau practici, necorespunzătoare si neasimilate de unii credincioși. Roadele bune in pastoratie nu se văd repede, in schimb cele rele sunt foarte repede cunoscute de credincioși. Nu se pot culege roade in chip spectaculos. In pastorație este un timp de semănat, de ingrijit ogorul sufletesc si apoi de cules roade. Așa după cum vedem și in Sfânta Scriptură „unul este cel ce seamană si altul cel care culege”, dar nimeni nu are voie să se laude sau să se intristeze, pentru că Dumnezeu răsplătește fiecăruia dupa munca sa.

2.2. Cunoașterea comunității sătești.

Numele de „părinte” cu care se adresează credincioșii păstorului sufletesc implică în el datoria de a trăi și lucra pentru alții, de a fi în mijlocul credincioșilor, precum un părinte adevărat trăiește în mijlocul familiei și se îngrijește zilnic de toți membrii ei. Și într-adevăr, în mijlocul credincioșilor, un părinte adevărat este un promotor al rugăciunii asidue, ce are ca ideal desăvârșirea în unitate cu credincioșii.

Totul se petrece în parohie, mediul în care trebuie să te integrezi, să cunoști, să dezvolți. Aici trebuie să cauți ajutorul, să poți să ajuți, să fi plin de toată dăruirea și să nu îți uiți calitatea de creștin, căci creștinul este plin de toată dăruirea față de Biserică și țară, față de pământul strămoșesc.

Prin faptele sale, fiecare creștin se înscrie în slujirea, în apostolatul Învierii lui Hristos, păzind cu sfințenie ceea ce Sfinții Apostoli și Părinții Bisericii au statornicit.

Satele noastre sunt pline de frumusețile acestei slujiri, sunt împodobite de virtuțile credincioșilor Bisericii noastre, de-a lungul secolelor. Comuniunea Bisericii se prelungește în viața de zi cu zi, rugăciunea și bucuria Bisericii le trăiește fiecare în casa sa. Ei trăiesc comuniunea și cu cei adormiți; părinți și strămoși, iar Biserica și cimitirul este locul unde se unesc două lumi, două vieți și unde nu se despart. Strălucirea lui Hristos și a Învierii Sale se revarsă peste toți, făcând pe cei adormiți și pe cei vii să fie una întru El, întru Biserica slavei Sale.

Așa se înțelege unitatea satului cu Biserica, așa trebuie să-i înțelegem, să-i percepem pe oameni, ca unități esențiale, care zale ale unui lanț ereditar ce face legătura cu viitorul și cu trecutul, totul materializându-se prin ei în prezent. Creștinul este un univers ce poartă în el stigmatele, dar și bucuriile întregului său neam, iar cunoașterea lui de către preot este o înțelegere a esenței lui, a istoriei neamului lui și mai puțin a problemelor cauzate de material.

Cunoașterea parohiei este o cunoaștere de ansamblu, ea fiind o familie căreia îi trebuie înțeles locul în spațiu și timp. Particularitățile sunt mai mult administrative, dar lucruri fundamentale care nu se evită în lupta de închegare a credincioșilor cu Biserica.

Sistemul parohial de până acum a fost bazat pe o anumită înțelegere sociologică a satului sau comunei sau chiar a orașului, ca o entitate comparată din punct de vedere demografic, etnic și confesional. Parohia este o comunitate organizată, disciplinată cu propria ei identitate liturgico-culturală și configurație teritorială. Odată cu extinderea marilor orașe, a spațiilor urbane, odată cu mișcarea populației rurale spre oraș și cu urbanizarea satelor și comunelor s-a produs, însă, o adevărată mutație în delimitarea și configurația teritorială a parohiei. Mai important decât aspectul administrativ al acestei mutații sociale este aspectul ei misionar. Căci preotul este chemat acum să dezvolte o altă formă de pastorație pentru aceste noi situații, pornind de la parohia organizată existentă.

Este vorba, de fapt, de a da o nouă funcție parohiei existente în raport cu cei care s-au stabilit, au plecat sau au rămas fie în interiorul parohiei, fie în vecinătatea ei. Mutația socială prin mișcarea populației nu este un fapt extrem, ci pastoral, deoarece Biserica trebuie să însoțească pe credincioși acolo unde ei trăiesc și, deoarece mulțimea, lumea, chiar fără să fie cuprinsă într-un sistem parohial, este o categorie biblică.

„Preotul trebuie să ajute parohia să-și cristalizeze răspunsul eclezial”. Zicem, răspundem, deoarece nu este vorba doar de o simplă atitudine sau metodă față de secte, ci de însăși natura credinței și a Bisericii.

Preotul nu se poate refugia între atitudinea de pasivă toleranță, nici să recurgă la o metodă apologetică sau la un răspuns dogmatic. Preotul trebuie să antreneze parohia, să dea un răspuns viu, comunitar care se degajă din toate activitățile ei interne și externe. Înainte a face aceasta, preotul trebuie să aprofundeze pentru el însuși înțelegerea modului de a trăi și de a mărturisi pe Hristos într-un context cultural și politic nou.

Dar, înțelegerea modului de a trăi se face prin respectarea unor exigențe pastorale de ordin general și particular: mai întâi însănătoșirea și întărirea organismului propriu parohial, acolo unde acesta este slăbit, dându-se atenție nu numai calității vieții creștinilor, ci și dinamicii instituționale a parohiei.

Preocuparea pentru creșterea autentică a parohiei, atât în sens instituțional, cât și în sens de spiritualitate, rămâne în centrul pastorației ortodoxe.

În situația actuală această preocupare ar avea o dublă orientare: către credincioșii care formează parohiile rurale, proveniți dintre țărani și muncitori și către noile generații de copii și tineret. Trebuie cunoscut că parohiile cele mai neglijate sunt tocmai parohiile rurale, acolo unde evlavia ortodoxă are cea mai mare energie, pe considerentul că credința se transmite din generație în generație. Sunt parohii rurale care rămân vacante ani în șir, fără atenția specială din partea eparhiilor. Episcopiile lasă impresia că se acomodează mai bine cu parohiile urbane, preoții fiind transferați la parohii din marile centre urbane în curs de promovare.

Literatura pastorală și catehetica ce s-a scris până acum, cu excepția unor cărți de rugăciune, vizează această categorie de credincioși. Literatura catehetică pentru copiii și tinerii de la sate este săracă. Cea mai mare nevoie de Biblii se simte încă la sate. Copiii și tinerii ortodocși trebuie să fie introduși și antrenați în mediul liturgic și cultural al parohiei de către familiile lor, care de asemenea, trebuie să dispună de o literatură creștină adecvată.

Câtă vreme nevoia de Biblii și catehisme pentru copii și tineri nu este satisfăcută, câtă vreme parohiile rurale continuă să rămână vacante, se lasă o cale liberă pentru pătrunderea unor misiuni eterogene din punct de vedere confesional și cultural.

Dinamizarea organismului parohial presupune împărțirea sentimentului de apartenență la comunitatea eclezială. Parohia nu este o instituție de prestații liturgice și culturale private. Ea este manifestarea văzută a vieții lui Hristos. Ea este mediul în care Evanghelia este trăită de credincioși în ansamblul lor.

Este adevărat că răul se ascunde în aspecte formale, oficiale în care împărțirea parohiilor se face în categorii după criteriul economic, întrebarea care se întâlnește la tot pasul între preoții fiind: „Ai nimerit cu parohie bună?”

– Ce înseamnă „bună”? parohia este o abstracțiune, singurul concret fiind preotul. Preoții ar trebui categorisiți în buni și mai puțin buni. Mântuitorul nu își trimite ucenicii la parohii bune sau excepționale, ci condiția preotului, mai ales în tinerețe, când este plin de pasiune și putere, este misionarismul.

Suntem obligați să recunoaștem că, dintotdeauna, dar, mai ales astăzi, universul urban și cel rural s-au deosebit, dacă nu cumva au fost în contradicție. Acest conflict îl sesizează chiar și Scriptura când sugerează că întemeietorii orașului au fost cainiști, iar „Istoria religiilor” descoperă în fraticidul lui Cain simbolul distrugerii universului pastoral, reprezentat de Abel de către lumea citadină. Și cu adevărat, mult suflete migrează de la țară ca să moară încet, dar sigur, între zidurile cenușii ale marilor aglomerații urbane.

Ceea ce se observă la prima vedere în tot ansamblul pastoral liturgic orășenesc este un reducționism nemilos în care se elimină toate nuanțele și detaliile care de fapt exprimă cel mai bine personalitatea și bogăția fenomenului religios. Cel mai evident semn al dramei religioase este anonimatul în cadrul căruia se desfășoară toate relațiile umane și cu deosebire cele pastoral-religioase.

Într-o societate în plină dezvoltare și înnoire care caută noi structuri și stiluri de viață, Biserica este chemată să găsească mijloacele și căile cele mai potrivite în activitatea ei de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, de sfințire a vieții credincioșilor și de călăuzire a lor spre tot ceea este plăcut lui Dumnezeu și folositor societății.

În acest context, Biserica noastră strămoșească este chemată să își îndeplinească datoria, împlinind mandatul lăsat de Mântuitorul Hristos: – latura sfințitoare să se armonizeze ziditor cu cea învățătorească și cu cea conducătoare spre Împărăția lui Dumnezeu.

Pastorația astăzi este delicată, atât la sat, dar, mai ales, la oraș. Dacă satul românesc mai păstrează ceva din bunul simț strămoșesc, omul respectându-și semenul, la oraș operează „personajul colectiv”, este o formă abilă de depersonalizare a omului, iar orașul face ca tânărul respectuos dintr-un sat oarecare să se piardă în anonimatul colectivului de la oraș și în locul bunului simț de care dă dovadă mica comunitate sătească să se opereze „spiritul de vedetă”, lipsa de respect ș.a.

Biserica nu poate rămâne impasibilă la situația creată de noile realități socio-politice. Pastorația trebuie intensificată, dar și adaptată noilor realități. Preotul trebuie să lupte să-și cunoască enoriașii, cu bucuriile și necazurile lor, cu posibilitățile și neajunsurile care sunt inerente unei vieți umane. Biserica trebuie să-și găsească un mod propriu de a fi mai aproape de credincioși. Militantul sectar merge și insistă acolo unde preotul este prezent și cu atât mai mult acolo unde el nu ajunge. O sectorizare a parohiilor, precum la sat se vrea o conștientizare a marii responsabilități ce o poartă pe umeri fiecare preot, dar și o cale de a fi mai aproape de suflete.

Credem că ni se oferă o șansă unică de a ne mântui sufletele, mântuind pe alții. Conștientizarea fiecărui credincios că este un mădular viu al Trupului lui Hristos se poate face mult mai ușor atunci când preotul are sub oblăduire un număr mai mic de credincioși.

Misiunea preotului este grea, dar nobilă; cuvintele Mântuitorului: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea. (Ioan 16:33) Eu sunt mângâierea, dar și întărirea voastră”.

Una din tendințele unora dintre preoții întorși în satul lor, sau în alt sat, după ce și-au terminat studiile, sau dacă sunt orășeni și sunt trimiși să păstorească într-un sat, e și aceea de a considera viața satului primitivă, mentalitățile înapoiate, comunicarea imposibilă sau, în orice caz, foarte grea. Diferența dintre ceea ce cred ei a fi cultura lor și cultura sătenilor li se pare o barieră de netrecut.

Atunci nu se apropie de sufletele lor, îi tratează de sus, nu le iau în seamă vorbele, propunerile, nici măcar bunăvoința și delicatețea cu care sunt întâmpinați, tratându-i pe bieții credincioși, simpli și cumsecade, ca pe niște subdezvoltați barbari. Cam cum își tratează câinele, dacă nu au cumva vreo slăbiciune specială pentru câini în cazul acesta, câinele se bucură de un tratament mai bun decât acel aplicat țăranilor.

Câinele poate fi ținut în casă, dar țăranul e ținut în tindă, sau la ușă. Vorbesc cu el de sus, ireverențioși, plictisiți, îl ascultă în silă, și cu un dispreț abia ascuns. La cerere îi fac slujba sau vreo anumită rugăciune în grabă, servită ca o pilulă eliberată din farmacie, cu gesturi grăbite de punere a epitrahirului, de citire și de scoatere a epitrahirului, uneori chiar acolo în tindă, dacă nu e chemat anume la biserică, banul și gata. Nu tu o vorbă bună, o întrebare despre familie, despre copii, despre necazurile pe care le mai are, nimic. Își vinde slujbulița și gata.

Câte ar trebui să știe sau să-și aducă aminte un astfel de preot, în asemenea împrejurări! Câte ar trebui să știe despre civilizația și cultura țărănească, despre bunăcuviința țăranului și despre felul cum poate fi judecat el însuși de către cel care vine la dânsul.

Geniul popular a creat proverbele, doinele, vorbele de duh, dansurile, costumele, care, toate, presupun uneltele materiale și intelectuale pe care singur și le-a creat, sau cu care a fost născut, dotat de Dumnezeu și de natura în mijlocul căreia a crescut, pe care a observat-o, a iubit-o, i s-a adaptat cu pricepere, i-a furat tainele, culorile, liniile, melodiile.

Asemenea oameni, chiar dacă nu știu să dea definiții savante și abstracte și nici să folosească un vocabular cult, înțeleg mult mai mult decât ne imaginăm noi și au și ei o cultură și o civilizație, poate altele decât cele ale preotului, dar nu inferioare, ci doar de altă calitate și pe alte coordonate. Trist, chiar foarte trist e când preotul uită sau nu a știut niciodată ceva din cele ale țăranului și i le judecă drept inferioare, în loc să le înțeleagă' ca diferite și să li se acomodeze. Că există o cultură și civilizație țărănească superioare, care dau oameni de mare calitate sufletească, nu mai, e nici o îndoială.

De la o vreme au început să se adune asemenea dovezi de cultură și civilizație țărănească, în așa numitele muzee ale satului și în formațiile de folclor, și ele sunt motive de mândrie națională, nu de rușine și de dispreț! Preotul trebuie să știe acest lucru.

Ocupându-se de eschimoși, de felul cum își confecționează îmbrăcămintea, casele de gheață, uneltele cu care își agonisesc hrana etc, Simion Mehedinți adună atâtea dovezi incontestabile de cultură și civilizație eschimosă, descifrând o populație izolată total de conceptele noastre similare, încât a mai insista asupra culturii și civilizației noastre țărănești devine aproape inutilÎn lupta cu mediul popular, noștri obligați să trăiască pe culmi cu ploi dese, fără adăposturi. Aceștia își fierb cămașa de in sau cânepă în zer amestecat cu sucuri de plante veninoase, asigurându-se prin grăsime împotriva penetrabilității apei și a umezelii, iar prin otravă apărându-se de insecte. Iată impermeabilul și antisepticul descoperite cu mult înainte de a fi descoperite de tehnica modernă, care îl are pe cel dintâi doar din epoca noastră, a maselor plastice. Iar sarica mițoasă, cu glugă și cu lână pe afară, ce este altceva decât o casă portabilă și tot confortul unui dormitor cu saltea, pernă și plapumă!”

E adevărat că acestea din urmă sunt mai ales fapte de civilizație, dar dacă revenim la producția spirituală, la născocirea legendelor, a eresurilor, simbolurilor, a versului și a melodiei doinei, lucrurile se completează de minune.

Preotul trebuie să știe, așadar, că intră într-o cultură și civilizație pe care trebuie să le înțeleagă și să și le asimileze, dacă le-a pierdut sau nu le-a avut niciodată, și să se așeze în rând cu ele. Fără ele nu-și va putea desfășura misiunea.

Are nevoie bineînțeles și de cultura cealaltă, a vremii lui, a societății moderne, dar să n-o ignore nici pe cea dintâi. Fără cultura modernă nu va înțelege nici pe una dintre ele, și neînțelegându-le nu va fi nici el înțeles. Va fi tratat în parohie ca un corp străin. De unii va fi acceptat doar pentru calitatea de a rosti anumite formule rezervate doar lui, de alții, în mediile moderne de cultură și civilizație, va fi pur și simplu respins ca anacronic și inutil. „Preotul trebuie să știe să-și justifice, să-și explice și să-și susțină misiunea pe limba celor cărora le propovăduiește. Altfel e ca și cum, român, ar vorbi românește indienilor sau japonezilor, care nu-și cunosc de cât limba lor!”

2.3. Sat-oraș. Particularități

Unul dintre multiplele roluri ale Bisericii este să îl aducă pe om din nou la originile sale. Față în față cu dezumanizarea, societatea trebuie să se retragă pentru a descoperi sursa unui concept de umanitate în curs de dispariție. Satul menține această umanitate aflată în societatea în curs de dezvoltare în pragul morții. Ceea ce urbanul a redus din uman la o simplă rotiță dintr-un întreg, găsim în comunitatea rurală, nealterat, ființă sfântă legată de veșnicie.

Proclamarea morții lui Dumnezeu și a omului la sat este o știre falsă: aici, dacă ar fi mort omul, atunci nu ar mai fi cine să conștientizeze acest lucru.

La modul general, in mediul urban, cea mai mare problemă pastorală o constituie faptul ca unele parohii sunt foarte mari ca număr de credincioși și intinse pe suprafețe mari ceea ce ingreunează la maximum activitatea pastorală. „Sunt foarte multe cazuri in care preotul nici nu-și cunoaște enoriașii, dar nici enoriașii pe preot.” De aici derivă imposibilitatea dialogului permanent intre preot si păstoritii săi, ușurarea activității prozelitiste a sectanților si imposibila catehizare pentru intărirea credinței strămoșești.

O alta problemă pastorală a mediului urban o constituie tineretul care neavând nici cele mai elementare cunoțtințe religioase, nu numai că nu vine la Biserică pentru catehizare, dar incearcă alte căi pentru a-și potoli setea spirituală. Asa se explică atâtea organizații neortodoxe, care nu au alt merit decât să-i distrugă pe tinerii respectivi din punct de vedere sufletesc, iar intoarcerea lor la adevărata credintă devine de cele mai multe ori imposibilă.

Dezvoltarea pe verticală a orașului cu lipsa de biserici, spații verzi, parcuri pentru copii și bătrâni, dau tonul unei civilizații bulversate de real. Oamenii sunt aceeași dar mult mai puțin atenți la suflet decât la trup. Se pierd în aglomerație și în monotonie, agitația de peste săptămână finalizându-se cu somn, puțină plimbare, dar nicidecum printr-o rugăciune de mulțumire la Sfânta Biserica.

Neatenția, deruta, lasă impresia unei civilizații luxuriante prin betonare, pavaje, și gard viu, realitatea fiind însă întunecată de praf, în timp ce noroiul satului deschide mintea spre muncă, spre cum să se câștige traiul din truda palmelor.

Este de luat în considerare diferența de populație dintre sat și oraș. Elementul rău stă însăși în natura acestui fapt. În timp ce la sat oamenii se cunosc toți și se respectă între ei, la oraș dispare acest respect față de aproapele. Sentimentul de bucurie al întâlnirilor este frustrat de iritația aglomerației. Cel din față este un obstacol în graba de a-ți atinge reperele.

Nimeni nu condamnă orașul sau nu-i recunoaște meritele sale. Într-adevăr pe lângă marile orașe se dezvoltă firme, întreprinderi menite să întrețină și populația urbană, dar și rurală. Partea de suflet, însă, este neglijată cu desăvârșire. De asemenea Biserica este și ea neglijată în acest itinerariu palid: casă-serviciu. Omul risca să se robotizeze, dinamica lui rămânând statică. Grija pentru ziua de mâine primează întotdeauna grijii față de Biserică, de suflet: natura satului lasă mai mult loc deschiderii minții și mai puțin temerilor generate de slăbirea forței psihice.

In ceea ce priveste mediul rural, aici problemele sunt mai usor de ținut in mână, mai ales acolo unde preotul este permanent in parohie, iar parohiile sunt compacte si nu au adepți sau credincioși ai altor secte. Insă știm cu toții, că prezența acestora este din ce in ce mai vizibilă. Preotul in acest caz are obligația să vegheze permanent sau prin colaboatorii săi, atât la intărirea si consolidarea credinței tuturor enoriasilor, cât si la pregătirea lor pentru respingerea oricărei invățături grețite propagate de sectanti. ”Blândetea, pitatea, indelunga răbdare, sfatul duhovnicesc potrivit, dojana la vreme si toate cate le poate manifesta către binele duhovnicesc si chiar material al păstoritilor incredințati, vor duce la indreptarea pe calea cea bună a celor rătăcțti, vor imbunătăți pe cei răi si vor desăvârși pe cei buni.”

Sărbătorile sunt cu mai puțin fast la sat dar mențin linia tradiției. Toată lumea se implică spiritual în timp ce participarea la oraș lasă loc pentru puțini spectatori. Numirile sunt radicale. Termenii: sărbătoare și spectacol delimitează zona satului de oraș. Sarbatorile creștinești au un rol cu totul deosebit in viața credincioșilor. ”Ele au avut si continuă să aibă rolul de a spori intreține si cultiva sentimentul comunitar propriu cultului nostru ortodox, contribuind la formarea conștiinței de enoriași și de apartenența la aceeeți biserică, contribuie la crearea si adâncirea unei atmosfere de apropiere, frățietate si ințelegere intre toti membrii bisericii făcându-i mai buni si mai drepti”

Slujirea pastorală la sat pretinde cunoștințe despre realitățile rurale. Lumea la care preotul trebuie să meargă trebuie cunoscută în ființa ei. Această cunoaștere se poate face prin metode specifice, altfel s-ar ajunge în situația orbului care îi conduce pe orbi.

O problemă foarte importantă in mediul rural o constituie in zilele noaste intrarea preotului in scoală pentru predarea religiei. Este singura cale prin care se face o instructie religioasă sistematică, dar care , „din păcate este departe de a fi un invățămaânt bine făcut, eficient si rodnic, in care mai persistă improvizația, nepriceperea, superficialitatea.” Se cunosc multe cazuri in care preotii de la sate nu s-au implicat in predarea religiei in scoli, fie din cauza lor fie din alte cauze.Din pacate chiar elevii care fac religie in scoala nu frecventează biserica, si cu atât mai mult studentii. Ei sunt viitorul tării iar aceasta problemă trebuie sa ne preocupe pe toți. S-a moștenit duhul si atitudinea de ostilitate fată de preot si Biserică care ani de zile nu au incetat sa dispară. Pentru multi dintre ei preotul este un cerțetor, iar Biserica o institutie care nu-și are rostul si locul in societate.Aceste lipsuri se simt insaăsi la oraș poate de cele mai multe ori intr-o mai mare lipsă de responsabilitate si respect față de profesorul de religie. „Profesorul de religie deși este absolvent de teologie, rămâne departe sau total rupt de Biserică, impreună cu elevii lui care văd foarte rar sau deloc locșul de cult.”

Schimbul de experiență pastorală este de tradiție în mediul rural. Chiar natura oferă realitatea istorică a dezvoltării Bisericii în timp.

Satul își menține mentalitatea marcată de caracterele importante ale Bisericii, de sfinții ei și de învățătura lor curată. Aici nu există un nou tip de persoană, aici omul poartă caracteristicile mediului.

Modul de adresare la sat este în legătură cu identitatea religioasă a enoriei. Preotul se adresează cu succes în problema participării la serviciile divine. O simpla propovăduire a Evangheliei în sensul tradițional este suficientă.

Satul este destul de puternic și generos cu schimbările. Totul se face prin adaptare, prin comparație prin credință. Biserica este în schimbare dar nestricăcioasă. Preotul trezeste, cultiva si dezvolta cu mai multa usurinta constiinta de enorias. „Conștiițta de enoriaș este de fapt conștiința apartenenței la Biserica lui Hristos.” Ea trebuie să fie puternică, vie si trează pentru fiecare credincios in parte căci numai așa el simte că face parte cu adevărat dintr-o parohie ce trebuie să devină pentru el ca o adevarată familie. Faptul că un credincios știe că a fost botezat, cununat, spovedit, impărtășit de acelasi preot si la aceeasi biserică il face să se implice mai mult in problemele parohiei sa devină mai solidar cu toți ceilati membrii si prin aceasta isi cultivă tot mai mult apartenența la aceeași obște crestinească.

„Problema conștiinței de enoriaș se pune mai ales pentru credincioșii din mediul urban, pentru că aici intâlnim multe cazuri in care aceștia nu se simt legați de o parohie, iar uneori nici nu stiu că fac parte sau că trebuie să apartină de o parohie, adică să fie legați sufletește de o biserică si de un preot.” In chip deosebit, in aglomerările de populație din cartierele orașelor mari din tară, mulți credincioși sunt complet străini de preot si de biserică. Situația aceasta se datorează in primul rând lipsei locașurilor de cult din aceste zone si a catehizării. Aceste realitați ies in evidentă atunci cand preotul efectuează vizitele pastorale la casele credincioșilor, cu prilejul unor sărbători mai importante când credincioșii nu-l cunosc sau nu-l recunosc pe preot, pe care de multe ori il văd pentru prima dată, considerând ca a venit dupa bani. „La aceștia se adaugă o alta categorie de credincioși care știu că apațin de o parohie dar nu țin legătura cu preotul și biserica parohiei ci merg in altă parte pentru nevoile lor duhovnicești, invocând pentru aceasta diferite motive: ca biserica respectivă este mai aproape de casă, că se simt mai bine acolo, ca biserica respectivă este mai curată si mai ingrijită, că preotul sau preoții de acolo slujesc mai frumos…”

Analizând de cele mai multe aceste motive ne dăm seama ca unele din ele sunt de cele mai multe ori justificate insă nu sunt motive pentru credincioși de a părăsi parohia. Credinciosul trebuie să se simtă legat de o parohie. Preotul la rândul său este hirotonit pe seama unei parohii, ai cărei credincioși ii sunt incredintați spre păstorire, aceasta având limite teritoriale bine definite. „Din acelasi motiv, la orașe, parohiile sunt bine delimitate teritorial iar in cadrul aceleasi parohii, când sunt mai multi preoți, fiecare are teritoriul său sectorul său bine delimitat…

Contemporaneizarea nu a avut niciodată puterea de a rupe viața de trecut, de ceea ce a fost experiența bună a trecutului. A actualizat mereu, a completat și acesta în virtutea libertății omului duhovnicesc de a-și stăpâni viața și de a ieși de sub orice sclavie.

Biserica nu poate rămane impasibilă la aceasta situație. Pastorația trebuie intensificată dar si adaptată noilor realitati. ”Preotul trebuie să se lupte să-si cunoască enoriașii, cu bucuriile si necazurile lor, cu posibilitățile si neajunsurile care sunt inerente unei vieti umane.”

2.4. Reguli și metode pastorale valabile în parohia rurală

In general majoritatea specialiștilor in probleme de pastorală, împart mijloacele de pastorație in două mari categorii si anume:

a) mijloacele sau metodele de pastoratie colectivă, in care se urmărește sau se are in vedere conducerea sufletească a tuturor enoriașilor unei parohii indiferent de vârstă, sex, nivel moral sau intelectual, profesiune sau indeletnicire. Cele mai folosite dintre acestea sunt cultul divin public, predica si cateheza precum si cuvântul tiparit sub diferite forme: carte, brosură, revistă etc.

b) mijloacele pastoratiei individuale, care au in vedere pe fiecare credincios in parte si se realizează prin contactul direct de la om la om, prin sfat indemn, povată, prin vizitele pastorale și prin Tainele si ierurgiile cu destinație individuală, dintre care cea mai mult folosită si cea mai eficace este Taina Spovedaniei.

Cea dintâi si cea mai importantă dintre prioritățile pastorale in mediul rural este catehizarea credincioșilor, adică instruirea si educarea in spiritul adevăratei invătături a Bisericii. Aceasta metodă este o necesitate mai ales că Biserica Ortodoxă nu a a vut voie sa organizeze catehizarea pentru tineret in special ci doar una anemică legată de cult. ”Fie că este vorba de instruirea credincioșilor, prin cicluri sistematice de cateheze sau prin predica rostită in cadrul cultului, aceasta activitate trebuie dezvoltată si amplificată. Aceasta si pentru faptul că in general se predică incă foarte puțin si nu se țin predici de mare calitate și cu atât mai puțin nu se rostesc cateheze.” Credincioșii din mediul rural nu sunt așa de bine pregătiți ci viata de zi cu zi se limitează numai la ingrijirea gospodăriilor și asigurarea traiului. Preotul trebuie să intervină și să le expună oamenilor invățătura de credintă, de ce trebuie să meargă la biserică, de ce iși mărturisesc păcatele, de ce se impărtătșesc, de ce iși pomenesc mortii s.a

In zilele noastre preoții de la tară uită de multe ori să-si pregătească predica sau cateheza socotind această indatorire ca fiind a unor preoți mai cultivați sau mai talentați si nu obligație liturgică sau pastorală a oricărui cleric. „Predica nu este un moft, o modă sau un privilegiu numai al unora, ci ea este parte integrantă a Sfintei Liturghii.”

De aceea nu putem concepe Sfanta Liturghie fără predică sau cuvânt de invățătură. Insă nu numai duminica sau in sărbători preotul trebuie să le vorbească credincioșilor săi, ci si la alte servicii divine, in cadrul Sfintelor taine si ierurgii. Numai in aceste momente credincioșii vor cunoaște rostul si semnificatia simbolică a ceea ce se petrece in jurul lor. „A rămâne astăzi la numai la oficierea randuielii slujbei, fără un cuvânt de invățătură, inseamnă a incuraja necunoaștrea teologică si lipsa de grijă pentru păstorți.” Ea este pentru preot mijlocul clasic de a trezi in sufletele credinciosilor setea de desavarsire, dorinta de a cunoaste complet si profund sensurile tainice ale vietii harismatice si mijlocul prin care poate face cunoscuta conceptia crestina de viata, asa cum se desprinde din invatatura Sfintei Evganghelii si din trairea bisericii de-a lungul veacurilor.

Predica nu poate fi înlocuită cu nimic, nici măcar cu o slujbă frumoasă. Cultul nu înlocuiește predica, ci ea face parte din cult. Modul în care va fi rostită trebuie adecvat situației în care ne găsim. Totul depinde de context. Dacă în parohie sunt secte, nu trebuie neglijată prezența lor. Nu trebuie să predicam ca și cum n-am avea sectari în parohie sau să lăsăm în parohie predica pe seama sectarilor, noi punându-ne la adăpostul bogăției cultului. Cu toate că, trebuie făcută și rostită cu competență, predica nu trebuie transformată în invective și polemici inutile nici măcar când se combat secte din interior.

Dacă uneori predica cuprinde mustrări, acestea nu trebuie să ocupe locul central. Ea trebuie să fie documentată, sobră, responsabilă, convingătoare, cu conținut teologic bogat, nu prea abstract, ci adaptat la timpul, spațiul și persoanele de față.

Predicile rostite și închegate în fața ascultătorilor, trebuie orientate pe loc după capacitatea de receptare a celor pe care predicatorul îi are în față, după semnele lor de oboseală sau neoboseală, după interesul sau indiferența care se citește pe chipuri.

Uneori predica trebuie să pară desfășurarea unei conversații, timpul trecând pe neobservate. Preotul își pune întrebări singur, și tot el, pe loc, le și răspunde.

Predicile trebuie să fie mici tratate teologice despre adevărurile fundamentale de credință, mici catehisme care să-i ajute pe ascultători să se înarmeze și cu argumente pentru apărarea credinței. O predică trebuie să fie o suită de întrebări pentru cei care își pun întrebări și nu le răspunde nimeni, pentru cei care nu știu să-și pună întrebări dar au și o suită de răspunsuri.

Astăzi, în mediul rural se poate ține seama de cei aproape cincizeci de ani de cultură atee de sub regimul vechi. Dar lipsa de cultură, sau cultura teologică modestă a auditoriului să nu fie un pretext pentru preot de a predica fără conținut și fără logică.

Așa cum oratorii laici căutau să-și îmbunătățească metodele pentru a-și alcătui discursurile, tot așa și preoții ar trebui să se preocupe de lărgirea continuă a ariei de îmbogățire a argumentelor, a metodelor și stilului de întocmire a predicilor. S-a stat prea mult la nivelul Cazaniei. Aceasta și-a avut rostul multă vreme. Îl mai are încă, dar a devenit un fel de text sacru care nu mai este pe măsura tuturor nevoilor de înțelegere a Scripturii de către credincioșii vremurilor noastre.

Preotul trebuie să fie la curent cu vremea sa, cu civilizația și cultura, cu operele literare, artistice, filosofia și poezia, cu știința din toate domeniile și în contextul lor, să-și plaseze explicarea Evangheliei fără teama că ar fii anacronică.

Ar fi de dorit ca preoții să predice în așa fel încât să mențină în popor continuitatea credinței ortodoxe, aceea care de-a lungul secolelor a apărat și continuitatea noastră ca popor pe vatra strămoșească.

Reușita, priza la oameni prin predică ține și de rugăciunea asiduă și de viața morală a preotului care sunt repere „sine qua non” există pastorație.

Având o viață launtrică bogată, fiind hranită prin rugăciune, post și meditație, preotul zilelor noastre este chemat să se apropie de sfântul altar si să săvârseasca sfintele slujbe cu toata evlavia, demnitatea si sfințenia. „Cultul Bisericii noastre socotit, pe drept cuvânt, o comoară bogată de har si adevarăruri călăuzitoare ale unei vieți creștinesti este artera principală prin care viața noastră este in comuniune cu Dumnezeu.”

Rugăciunea dă credincioșilor cadrul fundamental al concepției lor despre viață. Ea este o veșnică referire la viața credincioșilor, dând rânduieli de viață, aplicate în viață și încorporate în aceasta; dă avânt și putere vieții, o înalță și o purifică.

Dumnezeu a sădit în adâncul sufletului omenesc dorința de a săvârși tot bine, de a cunoaște adevărul și de a se înălța spre El, creatorul tuturor celor văzute și nevăzute.

Înălțarea omului spre Dumnezeu și intrarea în comuniune cu el se face prin rugăciune, care este convorbirea noastră cu Dumnezeu. Ea, rugăciunea, este darul dat de Dumnezeu oamenilor pentru a fi în comuniune, iar preotul trebuie să fie primul dintre oameni care se roagă pentru revărsarea harului pentru că rugăciunea este ca un laborator în care se întâlnesc cele cerești cu cele pământești și se naște, din împreună lucrarea lor, luminarea, înnoirea și sfințirea vieții.

De asemenea, rugăciunea comunității trebuie să însoțească permanent rugăciunea pe care preotul o face pentru comunitate. Duhul Sfânt este invocat să se coboare peste darurile aduse de comunitate, oferite însă prin preot spre a fi transformate în folosul întregii comunități.

În acest sens, preotul devine exponent al unei slujiri pentru care starea sa morală trebuie să fie una dintre cele mai înalte. Comunitatea, pentru care el oficiază, trăiește și se asociază la ceea ce spune și face preotul pin intermediul rugăciunii. Credincioșii apelează la rugăciunea preotului, asociind subiectivitatea lor la cuvintele lui.

Desigur că preotul se roagă și pentru el, pentru întărirea morală, spirituală a sa, în vederea dobândirii vredniciei de a aduce rugăciunile întregii comunități la Dumnezeu. Rugăciunea sa privește și propria lui persoană, în măsura în care el primește puteri sporite pentru împlinirea misiunii sale.

În preoția Bisericii, credincioșii depășindu-și subiectivismul lor, trăiesc sentimentul că la Dumnezeu au acces mai ales prin mijlocirea pe care această Preoție o împlinește în cadrul comunității.

„Rugăciunea are darul de a face să curgă în suflet izvorul bucuriilor netrecătoare, balsamul mângâierii în vreme de necaz și puterea de a birui greutățile”. Ea este starea bucuriilor duhovnicești și aroma lor.

În vremea marilor încercări și izbeliști ale vieții, rugăciunea ține nestinsă flacăra nădejdii și a credinței în Dumnezeu. Ea învață pe creștini cum să vâslească în vremea furtunilor pe care le aduc ispitele. Ea dă putere să iubim pe dușmani, să nu blestemăm pe cei care ne ocărăsc și să răspundem răului cu bine. „Rugăciunea aduce de la Dumnezeu tăria răbdării și puterea iubirii de oameni.”

În sfâșierile inimii, rugăciunea nu ne lasă pradă mâniei ori deznădejdii ci e un izvor nesecat de putere sufletească.

Cunoscând necesitatea și roadele rugăciunii, preotul este chemat să fie omul rugăciunii prin excelență, al rugăciunii pentru sine pentru credință și pentru toată lumea.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să-l facă preotul într-o parohie rurală este cunoașterea parohiei. Cunoașterea temeinică, obiectivă, constituie o condiție fundamentală de reușită a activității pastorale a preotului. Ea este tot atât de necesară pentru preot pe cât este de necesară cunoașterea terenului de luptă pentru un comandant de oști în război.

Fiecare parohie reprezintă deci o entitate colectivă având specificul său. Înainte de a-și începe lucrarea, preotul este dator să-și cunoască terenul și materialul cu care are să lucreze, așa după cum un inginer înainte de a se ocupa de construcția unei case, sondează întâi soliditatea terenului pe care o va ridica. Temelia activității preotului o constituie realitățile vieții din parohie, de care trebuie să țină seamă. Realitățile locale constituie deci din punctul de plecare al activității preotului într-o parohie rurală, ținându-se seama continuării de acolo de unde a fost lăsat de înaintași.

Principiul studiului și cunoașterii parohiei este de altfel formulat de către Mântuitorul însuși: “Eu sunt păstorul cel bun și cunosc pe ale Mele și ale Mele Mă cunosc” (Ioan 10,14)

Contactul cu pastoritii sai se face prin vizitele pastorale. Ele sunt dupa cum arata si numele, intalniri ale preotului cu enoriasii sai, in casele acestora sau in institutiile in care acestia isi desfasoara activitatea. „Ele urmaresc cunoasterea credinciosilor sau a membrilor parohiei si constituie o cale eficienta de pastoratie, fiind legate de insasi activitatea pastorala misionara si sacramentala a preotului si in acelasi timp ele constituie si o cale minunata de cunoastere a parohiei” Ele nu pot lipsi din activitatea preotului, ci sunt o parte componenta a ctivitatii lui si nu se poate spune ca preotul ortodox nu face vizite credinciosilor lui, deoarece il obliga natura misiunii lui sa le faca. De asemenea nu putem spune ca ca preotii ortodocsi merg in casele credinciosilor pentru ca acestia la randul lor sa intoarca vizitele la biserica. Aceste vizite sunt cai de cunoastere a parohiei si a credinciosilor dar si metode pastorale de a-i instrui pe credinciosiin adevarurile de credinta si morala. Intr-o parohie din mediul rural preotul poate mult mai usor sa faca aceste vizite deoarece numarul credinciosilor este mult mai mic. Si asa „sa nu lase sa fie solicitat sau sa raspunda numai la intalnirile intamplatoare cu enoriasii sai, ci sa creeze si sa provoace prilejuri de intalnire cu ei, mai ales atunci cand situatii familiare si sociale sau de alta natura reclama prezenta lui in mijlocul credinciosilor…”

Pentru că noi în general clădim pe temelia pusă de înaintași, activitatea unora dintre preoți poate fi îngreuiată de buruienile și bălăriile crescute în ogorul Domnului prin nepăsarea și inactivitatea înaintașilor noștri neatenți sau dimpotrivă poate fi ușurată și înlesnită prin brazda sănătoasă a înaintașilor.

Într-un fel va lucra un preot într-o parohie bântuită de plaga sectară, de indiferentism religios, de superstiții și ignoranță în alte condiții va activa un preot într-o parohie verde, sănătoasă, cu tradiție religioasă.

Activitatea pastorală nu e uniformă peste tot, ci variază de la parohie la parohie, după condițiile specifice , după nevoile locale, după problemele speciale pe care fiecare parohie le pune păstorului de suflete. Preotul e obligat să lucreze nu în condiții ideale, create de imaginația sau închipuirea lui ci cu anumite realități, cu oameni vii, cu situații date. Fără cunoașterea aceasta, lucrarea preotului nu ar avea un suport real, s-ar irosi în vânt.

De interes primar în începerea pastorației este cunoașterea vieții religios morale a parohiei. În ce măsură cunosc enoriașii adevărurile de credință, principiile morale și în ce măsură le aplică? Ce nivel general de moralitate are parohia? Preotul trebuie să cunoască care sunt virtuțile credincioșilor, și, mai ales, care sunt păcatele și viciile. Trebuie să studieze cauzele care favorizează răspândirea eventualelor păcate și metodele cele mai potrivite pentru combaterea și dezrădăcinarea lor.

Termometrul vieții religioase din parohie este însă frecvența credincioșilor la sfintele slujbe săvârșite în biserică. O frecvență redusă la biserică este, în general, dovada lipsei de interes a credincioșilor față de probleme vieții religioase, însă acest lucru este puțin simțit în parohiile rurale. Este adevărat că mediile rurale nu resimt atât de mult lipsa credincioșilor la biserică, problema cea mai des întâlnită fiind aici cunoașterea, scopul pentru care mergem la biserică. Se merge la biserică mai puțin pentru ai mulțumi lui Dumnezeu și mai mult dintr-o obișnuință perpetuă, sterilă, pentru a merge undeva, doar pentru a pleca de acasă. Probleme sufletești nu se rezolvă în biserică întotdeauna, doar prin faptul că mergem acolo, ci mai este nevoie și de convingerea personală. De aceea marea majoritate a credinciosilor nu cunosc insemnatatea si angajarea lor in cadrul Bisericii ca niste madulare vii ale trupului lui Hristos.

De mare interes este pentru preot și cunoașterea vieții sufletești a parohiei sub latura manifestărilor ei care alcătuiesc, în general, mai ales în mediul rural

ceea ce numesc ethosul satului: datini, credințe și rituri cu cvasi-religioase.

Nu este de puțin interes pentru preot să cunoască viața culturală a parohiei. Lumina culturii adevărate nu împiedică răspândirea Evangheliei în lume.

De folos pentru păstorul de suflete este și cunoașterea din punct de vedere material, economic și sanitar al parohiei. La fel, trebuie cunoscute ocupațiile sau îndeletnicirile credincioșilor pentru că profesiunea imprimă fiecărui om un anumit fel de viață și un anumit caracter, care îl face mai mult sau mai puțin favorabil influenței Bisericii.

Mai mult decât oricine în sat preotul este dator să aibă o statistică exactă și ținută continuu la curent a tuturor enoriașilor. Cunoașterea tuturor acestor situații este necesară, în primul rând, pentru organizarea asistenței sociale, expresia milei și iubirii creștine, îndatorire principală a slujitorilor lui Hristos.

Într-o parohie cu posibilități mai reduse și, în general, în mediul rural, preotul este nevoit să-și limiteze aspirațiile, eforturile și realizările la înfăptuiri mai moderne. De aceea preotul trebuie sa afle caile si mijloacele pentru a-=i tine pe credinciosi atrasi de biserica, sa faca din ea un organism viu in care fiecare madular sa-si gaseasca rostul si raportul sau la bunul mers al activitatii religioase care desfasoara intr-o parohie. „Pastrarea legaturii permanente cu credinciosii si angajarea sau solicitarea lor la lucrarile de construire sau de reparare a sfantului locas, de ingrijire a bisericii, a picturii, a obiectelor de cult, de intretinere, sistematizare si infrumusetare a cimitirului, de procurare a tuturor celor necesare bisericii si curtii sunt obiective care nu trebuie niciodata neglijate de preot.”

Parohia rurală, cunoscută în intimitatea ei, cu bune și rele, e gata să lupte alături de preot pentru cauze spirituale înalte, însă preotul, înainte să ia hotărârea de a fi călăuză, are de respectat câteva principii care dau cheia succesului în activitatea pastorală.

Atitudinea preotului față de credincioși modești, dar față de oameni în general, pune la încercare de multe ori pe preot și atrage după sine o seamă de urmări care îmbogățesc sau anulează activitatea pastorală.

În săvârșirea serviciului divin, în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, în realitățile cu oamenii și în general în societate, preotul are un stil aparte de viață și muncă, stil care se cuvine să fie elevat, deosebit de al celorlalți oameni.

Preotului nu-i sunt îngăduite unele atitudini care pentru ceilalți oameni nu au o deosebită importanță. Mântuitorul nu a indicat aceste atitudini în cuvintele: “Voi sunteți sarea pământului”; (Matei 5,13) „Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5,14)

Ceea ce asigură preotului o atitudine ziditoare în mijlocul credincioșilor este iubirea sinceră, caldă, și dezinteresată a credincioșilor. Aceasta este ca un izvor din care se alimentează gândurile, sentimentele, cuvintele și faptele. Ea îl determină să-și prețuiască credincioșii, să-i ajute și să le știe răbda unele greșeli cu un cuvânt, să fie păstorul cel bun, “nedând nici o sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea noastră deformată” (II Corinteni 6:3).

Pastorația modernă cere un stil nou și o reînviorare a metodelor pastorale, a tacticii și atitudinilor față de credincioși. Biserica este obligată să încerce toate căile pentru a le face cunoscute credincioșilor, lumina și harul Mântuitorului ținând seama de nivelul lor de pregătire intelectuală și de condițiile în care-și duc viața.

Realitatea satului conformă realităților din țară, obligă la făurirea unei vieți noi în care oamenii dobândesc o nouă conștiință a demnității și menirii lor în lume. În fața noii realități, metodele și atitudinile preoțimii față de credincioși trebuiesc reînviorate.

Una din atitudinele de mare însemnătate în pastorație este omenia și blândețea preoților. Este necesar să se insiste asupra acestea întrucât preotul se lasă ușor furat de duhul mândriei, de duhul stăpânirii asupra credincioșilor care-l despart și distanțează de aceștia. Dacă e stăpânit de o asemenea atitudine, el interpune împlinirea voii lui, împlinirii voinței lui Dumnezeu. Se propovăduiește pe sine, în loc să propovăduiască pe Dumnezeu. Se obișnuiește să fie lăudat, este ispitit să uite adeseori cuvintele Apostolului Pavel: „prin darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt…” (I Cor. 15,10).

Preotul nu are voie să se supere, să se mânie pe cel ce îi greșește sau cel puțin „să nu apună soarele peste mânia lui”. El e dator să uite ofensa și să uite ierte mereu. Acest privilegiu al iertării aduce ca o alifie, multă tămăduire asperităților și urii dintre oameni.

Deși conducerea pastorală are unele puncte comune cu orice conducere din alte câmpuri de activitate ea are totuși unele note care-i sunt proprii. A spus-o însuși Mântuitorul într-un moment în care cei doi ucenici Iacob și Ioan au cerut să-i facă mai mari în Împărăția Cerurilor: „Știți că domnii păgânilor stăpânesc peste ei și cei mari au asupra lor toată puterea. Nu tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru și care dintre voi va vrea să fie întâiul, să fie sluga voastră” (Matei 20:25-27).

Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe cei rânduiți să slujească la altar astfel: „păstoriți turma lui Dumnezeu care vi s-a încredințat, veghind asupra ei, nu cu silnicie, ci cu bunăvoie, după Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste; nu ca stăpâni ai păstoriților ci pildă făcându-vă turmei” (I Petru 5:2-5).

Caracterul puternic al unui preot dă stabilitate parohiei păstorite, slăbiciunea lui fiind o cauză a slăbirii duhului misionar. Poporul are reacții vehemente la adresa persoanelor învestite cu responsabilități bisericești. De cele mai multe ori, lumea în care activezi ca sacerdot te vrea să ajungi după chipul ei. Văzându-te ajuns ca ea, ea se transformă în prim acuzator care blochează pur și simplu opera misionar-pastorală a Bisericii.

Mai mult, astăzi, parohia este asaltată de diverse curente ideologice, religioase și nu numai de influențe de tot felul care nu pot fi evitate, dimpotrivă trebuie preîntâmpinate prin punerea în valoare a noilor realități și ocazii care se oferă actualmente unei parohii.

Într-o comunitate bisericească rurală problemele nu trebuiesc gândite doar de o singură persoană, preotul. Se va stabili deci, în comun, o strategie misionar-pastorală care s-ar putea desfășura în două maniere:

în mod selectiv – prin constituirea unui grup de râvnitori care trăiesc mai intens viața creștină;

printr-o activitate misionară graduală si progresivă, prin stimulare de

interes, recomandări de lectură, prin convingerea de a participa la misterul liturgic, la sfintele slujbe, iar apoi, să-i facem să aibă în ei înșiși conștiința apostolatului. Pentru aceasta, e nevoie de dragoste, de răbdare, de preoți stăpâniți ei înșiși de duh misionar, de rugăciune, fapte și cultură care să depășească limitele comunității.

Capitolul 3

DIFICULTĂȚI ÎNTÂLNITE ÎN PASTORAȚIE

Pe lângă conștiința clară și permanentă a gravei răspunderi cu care încarcă demnitatea preoției pe purtătorii ei, aceștia trebuie să preîntâmpine eventualele ispite ale fălirii cu această demnitate prin totală umilință și smerenie. Numai sentimentul de răspundere și smerenie îl poate feri pe preot de mândrie și prăbușire.

Ia aminte, deci, preote și tu tinere teolog, care râvnești la darul preoției! Ți s-a dat o mare putere și cinste, pe care Dumnezeu nu a încredințat-o nici îngerilor din ceruri. În mâna ta stă mântuirea sau osânda sufletelor încredințate păstoriri sale. Le poți mântui, sau, dimpotrivă, le poți trimite în iad.

Ești suit pe piscul cel mai înalt al vredniciilor omenești. Dar tocmai de aceea ia aminte! Căci toate piscurile cele mai înalte sunt bântuite de furtuni. Asupra lor se abat mai des trăsnetele și fulgerele cerului. Asupra ta pândesc și se dezlănțuie toate puterile cele rele, toate ispitele și răutățile diavolului

3.1. Responsabilitatea preoției

Pe cât de înaltă și cinstită este preoția, pe atât de mare și de gravă este răspunderea preotului. În general, responsabilitatea unei sarcini sau funcțiuni este direct proporțională cu prețul și valoarea lucrului sau a slujbei care ți s-a încredințat. Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere. Slujba preoțească este grija pentru mântuirea sufletelor încredințate preoților spre păstorire. El răspunde în fața lui Dumnezeu nu numai pentru sufletul său, ci și pentru cele ale păstoriților săi.

Pentru mântuirea acestor suflete S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu însuși, vărsându-și sângele scump pe crucea de pe Golgota. La judecate viitoare, slujirii lui Hristos „vor avea să dea seamă” Evrei (13,17) și vor plăti cu sufletele lor. „Pentru aceia păstori, auziți Cuvântul Domnului! Aceasta zice Domnul: Iată Eu asupra păstoriților și voi cere oile Mele din mâinile lor”, zice proorocul Iezechiel către păstorii lui Israel (Iezechiel 34, 9-10).

Precum precizează Sfântul Ioan Gură de Aur „Păstorul care pierde oile pentru că i le-au răpit lupii sau i le-au furat hoții, sau pentru că a dat boala în ele sau pentru că a venit peste ele o altă nevoie, poate fă iertat de stăpânul turmei, iar dacă îi cere socoteală paguba se mărginește la bani. Dar omul căruia i s-a încredințat cea cuvântătoare a lui Hristos suferă pentru pierderea oilor, nu paguba de bani, ci paguba sufletească în primul loc”. Paguba nu se mărginește la rușine ci așteaptă chin veșnic.

Nimeni nu poate face mai mult bine oamenilor, dar și mai mult rău decât preotul, iar aceasta atârnă de felul cum își îndeplinește rostul social și religios pe pământ.

„Cu cât demnitatea este mai înaltă, cu atât și primejdiile sunt mai mari pentru cel ce este îmbrăcat cu preoția”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Comentând, în continuare, cuvintele Mântuitorului: „Cine va sminti pe unul dintre cei mici, care cred în mine, mai bine ar fi de el să-i atârne cineva de gât o piatră de moară și să-l arunce în fundul mării” (Matei 18,6), același Sfânt Părinte adăuga, referindu-se la episcop: „Dacă unui singur credincios i se cuvine o astfel de pedeapsă, apoi cele ce smintește atâtea suflete, atâtea cetăți și pe atâția oameni, bărbați, copii, lucrători de pământ, pe toți cei din acea cetate, ca și pe cei din alte cetăți ce nu va suferi? De a-i zice că de trei ori este mai răspunzător, totuși, nu ai spus nimic, de atâta pedeapsă făcându-se vinovat. De aceea, mă mir de cutezarea acestora, care doresc această greutate”.

Calitatea de conducător spiritual al credincioșilor îl situează pe preot în viața social-obștească în fruntea vieții morale, ca un trăitor real și exponent real al, moralității, ca unul care ar trebui și trebuie să fie vârful piramidei morale.

Motivele care-1 angajează pe preot în viața morală a societății sunt
multiple.

În primul rând, marea răspundere Care i-a fost încredințată prin hirotonie. Acest lucru se evidențiază atât de elocvent prin jurământul depus în fața Sfântului Altar. «Se cade ca preotul să fie fără de prihana, bărbat al unei femei, treaz, întreg la minte, cuviincios… nebețiv…» (I Timotei 3:2) etc. Lumea și în special credincioșii îl țin pe preot sub o permanentă și atentă privire.

Preotul este omul lui Dumnezeu și a fost mereu în centrul atenției, cercetat în bucuriile și suferințele sale, așa cum Sfânta Scriptură ne dă mărturie despre profetul și preotul Samuil, despre care se spune: «Iată în cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu, de toți om cinstit de toți și tot ce spune el se plinește. Să mergem și noi acolo să ne arate calea pe care să apucăm» (I Regi 9:6).

Preotul are darul de la Dumnezeu și chemarea să arate calea care ne duce la El, calea vieții morale : Fiind o personalitate bine conturată din de punct de vedere moral, preotul are darul de a fi ascultat, exemplul său personal, ca și întreaga sa activitate devin roditoare în rândul credincioșilor. «Iconom al tainelor lui Dumnezeu fiind și lucrător cu Hristos» (II Corinteni 6,1), el va răspunde în fața lui pentru orice suflet pierdut sau câștigat.

Preotul trebuie să se ridice la o înaltă trăire morală, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine» (Galateni 2,20). Abaterea de la moralitate, de la credința străbună, poate lucrarea de mântuire a credincioșilor. Înrobirea, în păcate devine dăunătoare vieții sufletești nu numai a preotului, ci și a credincioșilor și în același timp, un lucru dăunător societății. Ceea ce-i spune Sfântul Apostol Pavel lui Tîmotei este foarte important pentru fiecare preot „iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credință și s-au străpuns de multe dureri. Dar tu, omule al lui Dumnezeu, fugi de aceasta, și urmează dreptatea, evlavia, credința, dragostea și răbdarea” (I Timotei 6:10-11)

Înzestrat cu puteri de sus, preotul este încărcat cu o răspundere egală cu sfințenia, cu înălțimea și cinstea slujirii lui. Superior tuturor ca vrednicie înaintea lui Dumnezeu, creditat cu o încredere de care nu ne bucurăm noi laicii, înzestrat cu puteri care nu ne sunt date nouă, hărăzit cu privilegii neîngăduite celorlalți, stând pe o poziție inaccesibilă celorlalți oameni, el este dator lui Dumnezeu cu echivalentul darurilor și oficiului său sfânt, de care trebuie să se cutremure nu un om, cu chiar un înger.

El răspunde nu numai pentru păcatele sale, ci și pentru ale credincioșilor săi…la capătul neștiut al vremii el este așezat de Sfinții Apostoli, cei care au hirotonit pe primii preoți, cu roadele ostenelilor sale, cu toți cei povățuiți, botezați, luminați, îndreptați, ridicați, ajutați, mângâiați, sfințiți și mântuiți de el; cu oile cele rătăcite aflate, cu drahmele cele pierdute găsite, cu talanții harului înmulțiți, făcuți câștig și bucurie pentru cauza și Împărăția lui Dumnezeu.

El este dator lui Dumnezeu și răspunde nu numai pentru viața, mintea, puterile fizice și sufletești cu care a fost înzestrat ca orice om, ci cu talanții Harului pe care i-a primit în plus. Acesta har prețuiește mai mult decât toate darurile și bunurile lui personale.

El trăiește și slujește nu doar pentru sine, ci și pentru turma sa. Prin ea se îndreptățește înaintea lui Dumnezeu. Credincioșii lui sunt martorii lui; ei vor fi apărătorii sau acuzatorii lui la tribunalul ceresc.

Ferice, deci, de păstorul cel bun, care l-a judecata viitoare se va putea înfățișa fără teamă înaintea tronului judecății, împreună cu toate oile din turma sa, fără să fi pierdut pe vreuna; pe care, arătându-le Dreptului Judecător, să spună: „Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat mie Dumnezeu…Când eram cu ei în lume, eu i-a păzit în numele tău. Pe care mi i-ai dat, i-a păzit și nimeni din ei n-a pierit…” (Isaia 8,18; Evrei 2,13; Ioan 7,12)

3.2. Greutățile și necazurile pastorației

Greutățile misiunii preoțești izvorăsc, în primul rând, din însăși natura și scopul ei, care, precum am spus, este apropierea sufletelor de Dumnezeu și mântuirea lor.

Preotul este îndatorat să amintească oamenilor nobila lor origine și chemarea umană, destinul lor spiritual și veșnic, să refacă, să restaureze în ei chipul lui Dumnezeu, cel desfigurat prin păcat. Țelul ultim al preoției este promovarea binelui și virtuții și combaterea răului moral, a păcatului.

Toate acestea atacă nu numai turma, ci și păstorul însuși. Înainte de a avea grijă de turmă, preotul trebuie să vegheze asupra sa însuși, să lupte, uneori, cu sine. Ceea ce atacă păstoriții atacă și preoții. „Doua primejdii mai mari il pandesc pe preot si il abat de la ideplinirea misiunii sale: rutina sau indeplinirea mecanica a datoriei sale de liturghisitor si arghirofilia”. Aceste doua mari pacate de care se fac vinovati unii dintre preoti, nu numai ca pun o pata pe aureola preotiei in general, dar primejduiesc si legaturile sufletesti dintre preot si credinciosii lui. Ei nu alearga bucrosi la preotii care-si fac slujba de mantuiala, care slujesc fara convingere si fara patrundere, care se grabesc sa termine mai repede slujba. Cu atat mai mult se vor raci relatiile dintre preot si credinciosi atunci cand preotul va da dovada de pacatul arghirofiliei, cand va lasa sa vada ca slujeste pentru bani sau cand va pretinde de la credinciosi mai mult decat acestia obisnuiesc sau pot sa-i ofere ca recompensa pentru munca lui. Putem numi aceste pacate niste necazuri ce pot aparea intre preot si laici ce duc la slabirea relatiilor, soldate uneori din nefericire cu parasirea de catre acestia a Bisericii.

Ceva mai mult, preotul trebuie să lupte, uneori, cu lipsa de înțelegere a celor mai apropiați ai săi, a soției, a familiei, a colaboratorilor săi. Personalitatea religios-morală a preotului și a întregii lui familii esențial într-o bună pastorație. Familia preotului trebuie să fie un exemplu de trăire morală a creștinismului, o adevărată oază de pace, liniște și armonie. ”Membrii familiei preotului sunt de obicei factori care, prin legaturile lor personale, il tin pe preot mai strans de parohie, oferindu-i adesea prilejuri de contact, uitile mai ales cand e vorba de aceia dintre membrii parohiei sale care nu frecventeaza biserica sau care nu-l solicita pe preot pentru serviciile religioase.” Neînțelegerea superiorilor săi, care nu cunosc totdeauna realitățile de la fața locului sau apreciază pe preot și lucrarea lui de la distanță și prin prisma spiritului birocratic, judecând după aparențe, iar nu după fapte și realități, lăsându-se, uneori, influențați de oameni, de împrejurări sau calomnii și sentimente sau interese personale.

Preotul întâmpină și are de înfruntat, mai ales, adversitatea acelora care sunt vizați, stingheriți, păgubiți sau combătuți prin acțiunea sa moralizatoare. Are de luptat cu toți practicanții și apologeții păcatelor și ai viciilor, ai imoralității și ai necredinței.

O alta latura importanta pe care preotul ca factor activ in îndrumarea vieții morale a credincioșilor trebuie sa o ia în considerare este înfățișarea în fata credincioșilor a concepției creștine despre munca și valoarea ei.

Prin cuvânt și faptă, preotul va arata că munca folosește omului, deoarece prin ea își câștigă în chip cinstit cele ale traiului și pentru că munca îi dezvoltă atât puterile trupești cât și cele sufletești.

Munca este apoi izvor de virtuți. Ea luminează mintea, întărește voința, aduce răbdare, bărbăție, stăpânire de sine, potolește patimile si înlătură ispitele.

Se cuvine prețuire atât muncii cu brațele, cât și muncii intelectuale, căci amândouă înaltă viața omului, în timp ce parazitismul și vagabondajul aduc pagubă și sărăcie trupească si sufletească.

Bunurile obștești, fie ele materiale sau spirituale, sunt bunuri ale întregului popor, ele constituind hrana lui spirituală si materială. De aceste bunuri nu se poate folosi nimeni decât prin muncă cinstită.

Preotul va arăta prin predici si cateheze credincioșilor că sunt păcate înaintea lui Dumnezeu: furtul, jaful, înșelăciunea, mita, specula.

Sfântul Apostol Pavel este elocvent când vorbește despre munca socială : «Cine nu vrea sa lucreze, acela sa nu mănânce» (II Tesaloniceni 3:10).

De asemenea, trebuie să fie o preocupare permanentă a preotului și combaterea altor păcate care afectează societatea și raporturile dintre oameni, cum ar fi: beția, lenea, invidia, bârfa, necuviința, practicile antisociale. Aceste păcate sunt aducătoare de moarte pentru suflet, iar pentru societate, dezordine in ordinea moral-socială. De aceea ne cheamă Biserica și societatea să cultivam în rândul credincioșilor virtuțile cele mai frumoase în locul păcatelor, să cultivam, de asemenea, dragostea față de patria străbună, cu toată istoria ei multimilenara, să îndemnăm la respectarea legii, a grijii deosebite față de valorile spirituale si materiale ale neamului.

Față de alți activiști ai tărâmului social, preoții sunt dezavantajați în ceea ce privește mijloacele și metodele de lucru. Tratarea sufletelor omenești nu se poate face cu atâta ușurință pentru că aici succesul atârnă nu numai de știința și iscusința medicului, ci și de personalitatea și voința bolnavului. Sfântul Grigore spunea: „Conducerea oamenilor, a făpturilor celor mai prețioase și mai nestatornice este arta artelor și știința științelor”. Munca preotului este la fel cu munca unui om care ar încerca să îmblânzească o fiară cu multe fețe.

Cel ce vrea să slujească lui Dumnezeu trebuie să fie permanent preocupat, atât în anii de pregătire ca elev sau student, cât și ca preot, de continua sa pregătire morală, căci în viața lăuntrică a spiritului se află Împărăția lui Dumnezeu (Luca 17:21), în care se găsesc surse și reazemul energiei de a sluji prin prisma veșniciei și a înaltei misiuni preoțești.

Alcoolismul, desfrâul, furtul, vorbirea triviala sunt nu numai practici potrivnice învățăturii morale și dogmatice, a Bisericii Ortodoxe, dar sunt practici care-1 scot pe cel în cauza din demnitatea preoțească.

Preotul trebuie sa fie egal cu sine, acasă, în biserică, pe stradă, în familie, în cuvânt, în rugăciune. Preotul ori este suta la suta preot, ori nu e preot deloc. Nu merge cu jumătăți de măsură. Dacă e o măsură stricata, cum mai poate judeca? Ce fel de măsură poate fi pentru credincioși? Ce sfat poate da el ? Iată câteva întrebări la care trebuie să meditam.

La acestea se adaugă adesea jignirile personale, insultele a căror obiect este preotul, bârfele, ironiile, invidia și intrigile la care misiunea sa îl expune adesea fără voie, și la care el nu poate reacționa prin violență sau prin mijloace obișnuite și îngăduite celorlalți oameni, ci numai prin răbdare și tăcere, prin blândețe și iertare cum ne îndeamnă și cum a făcut Mântuitorul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Câte de greu este să fi preot. Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului, decât vânturile care freamătă mare”.

Dar ce calități trebuie sa aibă preotul pentru a fi un bun educator și al familiei sale și al credincioșilor?

1. În primul rând să aibă conștiința preoțească de a lucra cu Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor:

2. Convigerea deplină în adevărurile religioase, care nasc plăcerea de a sluji cu toată inima pe Dumnezeu;

3. Să fie hotărât, cu intenție curată în propovăduire;

4. Din conduita preotului face parte și administrarea cinstită a bunurilor parohiale.

Ținuta morală a slujitorului bisericesc este rezultatul rugăciunii, postului și trăirii cu adevărat pentru Dumnezeu. Sfântul Simion Tesalonicului spune despre preot: „Suntem mântuitori și ziditori de suflete și propovăduitori către cer și lumină și viață, și părinți și păstori și păzitori”.

In toate raporturile sale cu credinciosii preotul trebuie sa pastreze acea tinuta demna si serioasa care poate sa-i mentina autoritatea spirituala fata de credinciosi si respectul pe care acestia i-l datoreaza.

Capitolul 4

SPOVEDANIE ȘI DUHOVNICIE

Pentru îndeplinirea misiunii sale, preotul creștin trebuie să posede o seamă de calități: unele pur religioase, altele morale, altele sociale. Dintre toate, implicațiile morale pot fi socotite ca cele mai definitorii pentru preoția sacramentală a Bisericii. Obligația preotului de a fi, prin viață și comportare, un model moral și o pildă vrednica de urmat pentru credincioși, condiționează atât imperativul de a propovădui cuvântul Evangheliei, cât și pe cel de a-i sfinții și a-i conduce pe aceștia către ținta morală supremă: desăvârșirea și mântuirea, astfel încât prin faptele lor cele bune să fie preamărit Tatăl cel din ceruri (Matei 5,48).

4.1. Echilibrul sufletesc al preotului. factor de căpetenie în pastorație

Un sculptor poate spune: „Acum am terminat statuia, să mă odihnesc sau pot să fac altceva”. Tot așa poate că pictorul, compozitorul, medicul, profesorul sau alt funcționar. Nu poate spune acest lucru preotul. Și aceasta din două motive: întâi, pentru că el nu poate considera niciodată isprăvită munca de modelare a sufletelor ce i s-au încredințat. Drepturile desăvârșirii sunt nenumărate și oricine poate cădea de pe o asemenea treaptă. În al doilea rând, preotul nu are de condus un singur suflet, ci o mulțime din ce în ce mai mare. O mulțime de vieți, în continuă creștere, îi cer și îi așteaptă sprijinul și îndrumarea pe acest drum al urcușului moral. Neîncetat, el trebuie să implore, să ceară asupra turmei ploaia harului mântuitor și să deschidă sufletele pentru primirea lui.

Ar fi greșit să concepem pastorația ca pe un foc de artificii, ca pe o aventură alcătuită din câteva fapte cu răsunet. Ea nu se compune numai din piese mari, din fapte sau din atitudini extraordinare — acestea pot cel mult să-i dea nota caracteristică —, ci din toate acele gânduri și fapte ale preotului care tind spre apropierea omului de Dumnezeu. Cu cât acestea sunt mai multe, mai constante, cu atât pânza morală ce se țese în inimile credincioșilor este mai trainică. Așa precum se fac tablourile din mozaic, punând pietricică cu pietricică, cu migală, cu răbdare, cu pricepere și interes, cu dragoste și dăruire de sine pentru desăvârșirea lor, tot așa pastorația se compune din toate acele fărâme de dăruire ale preotului pentru ridicarea parohienilor din păcate și conducerea lor pe calea mântuirii.

De aceea, preotul nu poate spune, lucrez un an doi, fac o faptă însemnată în parohie și apoi mă ocup de grijile sau afacerile mele personale. Nu. Zidirea bisericii celei nefăcute de mână, cere o muncă continuă, toată viața.

Preotul nu se poate abate și nici nu poate dezerta de la chemarea lui de îndrumător. El nu poate fi odată preot, altădată altceva. El nu poate avea o îndoită atitudine: una în serviciu și alta în particular. „Preotul nu poate fi de două feluri, adică bun slujitor la biserică și om de lume în afară. Funcțiunea lui este religios-morală, în tot locul și în tot timpul. El se găsește în exercițiul ei, și în biserică și acasă și în societate și în orice casă unde intră, în particular, ca și în public. Faptele lui nu sunt indiferente credincioșilor și nu numai lor, și tuturor celorlalți, fie că au sau nu legătură cu preotul și cu Biserica Ortodoxă”.

Abaterea și lipsa de consecvență a preotului în activitatea lui poate duce la năruirea întregii lui opere.

Nicăieri, ca în pastorație, greșelile nu au urmări atât de întinse și de grave. Cine nu știe că un gest nepotrivit al preotului, o atitudine nechibzuită într-o împrejurare oarecare sau o abatere de la ținuta morală, este în stare să strice sau să anuleze toată activitatea de mulți ani în parohie.

Tocmai pentru aceea, pastorația nu este ușoară pentru cel ce o ia în serios. Deși munca ei este adeseori neobservată, ea presupune multă trudă, multe gânduri, multă alergare, multă pricepere, multă dragoste, multă dăruire de sine și alese însușiri d la cel ce o îndeplinește.

Mai mult ca oricui, preotului i se cer o sumedenie de însușiri și de calități morale și intelectuale. Viața lui se cade să fie un neîntrerupt exercițiu al virtuții. Să poată spune zi de zi: „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc Eu”. (Ioan 4, 34).

Dar ceea ce poate da continuitate și perseverență lucrării preotului în parohie este starea lui lăuntrică, ajungerea lui h acea maturitate spirituală și la echilibrul sufletesc din care să pornească și pe care să se sprijine toate acțiunile lui pastorale. Căci înainte de a putea lucra la lățirea împărăției Dumnezeu între oameni, trebuie să o ai înăuntrul tău. Ni se pare că, pentru noi preoții, se potrivesc, în primul rând — deși nu exclud pe ceilalți creștini — cuvintele: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17:21).

Toate însușirile preotului de bun cântăreț, liturg desăvârșit, vorbitor prețuit trebuie să aibă un suport, să izvorască și să corespundă unei stări lăuntrice, unei convingeri ferme și ui trăiri interioare, altfel răsună în pustiu și rămân fără efect.

Zelul, idealismul, înțelepciunea, prudența și celelalte virtuți necesare unui bun preot trebuie să fie mărturia unei stări lăuntrice corespunzătoare, altfel sunt ca niște flori artificiale, frumoase la arătare, dar fără putere de a răspândi un miros binefăcător. Când ele nu formează un tot organic, când se exercită întâmplător, forțat ad-hoc și pentru conformitate, când nu sunt mărturia vie și firească a unei stări lăuntrice corespunzătoare, pot deveni supărătoare, pentru că contrastează acțiunile diametral opuse, cunoscute de credincioși în altă împrejurare.

Starea de echilibru sufletesc asigură preotului tactul pastoral și susține tenacitatea lucrării lui, îl ferește de oscilări, de exagerări și de greșeli. „Lăuntrul echilibrat al preotului mărturisește despre dumnezeiasca sa trimitere și înlesnește creștinului întâia pipăire a credinței”. Abia ajuns la această stare lăuntrică află cheia succesului în cucerirea oamenilor pentru împărăția lui Dumnezeu.

Echilibrul sufletesc îl ajută să fie egal cu sine în toate împrejurările, să fie consecvent în acțiuni și la înălțimea misiunii lui sfinte. Un astfel de preot nu este odată plin de zel, altădată descurajat și apatic. Nu este uneori prea sever cu credincioșii, alteori prea îngăduitor cu greșelile lor. Linia activității lui nu se compune din frânturi, din cârpăceli, ci urmărește o țintă înaltă și lucrează pentru realizarea ei cu stăruință. El nu face nimic superficial, sau din ambiții deșarte. Nu se predică pe sine, ci pe Hristos. Nu vorbește despre presupusele sale „taumaturgii", ci despre minunile Mântuitorului. Nu face teatru în săvârșirea serviciului divin și nici nu-1 săvârșește în grabă sau de mântuială.

Când însă, dimpotrivă, lipsește echilibrul, râvna și zelul preotului nu se îndeplinește după „pricepere" și nici după „rânduială". Este cazul acelor slujitori ai altarului, râvnitori altfel, dar care, încântați de unele succese de moment ale activității lor pierd această busolă, se cred mai mult decât sunt, devin plini de sine și de un orgoliu care nu are ce căuta în misiunea preotului. În loc să propovăduiască învățătura Mântuitorului așa cum a predat-o Biserica de aproape două mii de ani, încep să propovăduiască anumite învățături personale, să facă din metode pastorale excepționale și circumscrise la anumite împrejurări metode permanente și cu pretenția de a înlocui practica de două ori milenară a Bisericii.

Echilibrul sufletesc al preotului îl ajută „să urmărească cu tenacitate și perseverență idealul fără să neglijeze sau să braveze realitățile. Căci dacă lipsa de zel face preoția neroditoare, excesul de zel poate fi adesea păgubitor, atunci când compromite succesul întrebuințând mijloace neadecvate sau activând în momente sau condiții nefavorabile".

Dar preotul este și solul păcii. Locul lui de frunte este în rândul făcătorilor de pace, ca cel ce este slujitor al păcii și rânduit spre împăcarea omului cu Dumnezeu și cu semenii lui. Cum va putea îndeplini această misiune, dacă nu va fi ajuns la starea de liniște și împăcare cu sine însuși? Dacă nu va fi ajuns la acel echilibru sufletesc, care trebuie să se simtă în toate cuvintele și acțiunile lui, cum va putea propovădui pacea și cum va putea face roade în parohie, dacă el însuși este iubitor de vrajbă, caută pricini de neînțelegere în propria lui parohie? Desigur, când un preot se află pe această cale este departe de misiunea lui. Așadar, echilibrul sufletesc este izvorul și culmea de la care trebuie să pornească și la care trebuie să ajungă lucrarea preotului în parohie. Această stare lăuntrică este condiția neapărată a succesului operei de înfrumusețare a „chipului lui Dumnezeu" în lume, adică a omului. Dar ea este și o mărturie a prezenței transfiguratoare a harului lui Dumnezeu în inima slujitorilor altarului.

4.2. Lumesc și duhovnicesc în activitatea preotului

Trăim vremea nașterii unei noi lumi. Ca orice naștere și aceasta este însoțită de durere și de nădejde. Vremea noastră ne cere să renunțăm la anumite porniri egoiste, să nu cădem în ispita unei autoînșelări că avem numai dreptul de a stăpâni lumea fără datoria de a sluji lumii, fără datoria de a ne jertfi pentru binele celor din lume.

Lumea ne invită, ne cheamă să-i slujim să fim prezenți în realitățile ei. Nu putem rămâne ca slujitori ai lui Dumnezeu, într-o existență singulară, într-o fugă de lume, dar în același timp trebuie să ne păzim de ispita de a ne confunda cu totul în lume și de a uita că suntem datori să slujim înălțării ei, legăturii ei cu Dumnezeu.

Slujim lui Dumnezeu, în măsura în care slujim oamenilor. Grija pentru cele lumești nu trebuie să întunece grija pentru cele duhovnicești, pentru mântuirea sufletelor. Tot ceea ce privește binele moral și material al oamenilor trebuie să intre în preocupările și atenția unui preot. Pe lângă altarul pe care aduce jertfa cea fără de sânge a Mântuitorului, nu poate uita de multele „altare" care i-au fost date în grijă, altare ale vieții, ale sufletelor credincioșilor încredințați spre păstrare. Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că „omul este un altar. El a fost dat în grija Bisericii de însuși Iisus Hristos.

Biserica nu este formată numai din ziduri sau numai din ograda din jurul ei. Ea este Trupul tainic al lui Hristos și toți credincioșii sunt mădulare unii altora. Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el și dacă un mădular este cinstit toate mădularele se bucură împreună cu el (I Corinteni 12:26).

„Bucuriile și nădejdile, tristețile și suferințele oamenilor, ale săracilor și îndeosebi a tuturor celor ce sufăr sunt și bucuriile și tristețile ucenicilor lui Hristos".

Dar ca să poți sluji cu adevărat lumea, pe oameni trebuie mai întâi să-i asculți, să-i înțelegi și să-i iubești. A asculta, a înțelege și a iubi pe oameni însemnează a trăi cu ei, a alege valorile permanente de cele trecătoare, a fi mereu în slujba ridicării oamenilor. De aceea preotul trebuie să fie pe cât de aproape de condițiile vieții omenești, pe atât de duhovnicesc, pe atât de capabil de a-i ridica la demnitatea de oameni, de fii ai lui Dumnezeu. Dacă preotul este numai lumesc, dacă credincioșii nu văd în el pe omul superior de la care să învețe și pe care să-1 urmeze atunci activitatea lui se denaturează, se abate de la misiunea lui.

Folosind toate darurile cu care Dumnezeu a înzestrat pe om, preotul nu trebuie să uite de darurile Duhului Sfânt pe care să le împărtășească credincioșilor săi, iar acestea sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția" (Galateni 5:22-23).

Lucrarea preotului în lume are un sens înalt, de a ajuta la transformarea relațiilor între oameni pe temeiul dragostei, al păcii și al dreptății. „Voiți voi pacea? se întreabă Fericitul Augustin. Toți răspund cu o singură gură. Eu doresc, o râvnesc și o vreau. De aceea iubiți și dreptatea, căci dreptatea și pacea sunt ca doi prieteni. Dacă nu iubești pe prietenul păcii, nu iubești nici pacea și nu poți dobândi”.

Preotul nu socotește prăpastie între el și lume. Deși lucrează în numele și în puterea lui Dumnezeu, deși este chemat și trimis al lui Iisus Hristos, el știe că slujba sa este pentru binele oamenilor. In lumina învățăturii creștine omul are o valoare deosebită, inestimabilă. „Ce este omul că-ți aduci aminte de el? Sau Fiul Omului că-1 cercetezi pe el. Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-1-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus picioarelor lui” (Psalmii 8:4-6).

Ca slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor preotul este chemat să sprijine menținerea în lume a respectului și demnității omului, a sentimentului de egalitate între oameni, a dragostei de adevăr și dreptate, a unei concepții înalte despre libertate și responsabilitate, a tuturor acțiunilor care tind la întărirea dragostei în familie, în societate și la împlinirea tuturor năzuințelor bune ale oamenilor.

Cu un braț legat de Iisus Hristos pe care îl reprezintă și cu puterea căruia lucrează și cu alt braț legat de lume, de credincioșii pe care îi păstorește, ale căror bucurii și necazuri trebuie să le treacă prin inima sa și cărora să le ofere cuvânt și faptă de într-ajutorare, preotul zilelor noastre este chemat să fie lumină care luminează, pâine care satură, părinte și frate bun al tuturor celor ce i se încredințează și aleargă la el. In lume și pentru lume, cu harul lui Dumnezeu care transfigurează lumea și o unește cu veșnicia, preotul este far luminos între lume și Dumnezeu.

CONCLUZII

La sat se găsește sursa duhului comunitar al Ortodoxiei, duh care este expresia celei mai înalte iubirii a acelei virtuți care va rămâne și după ce toate vor trece și care este mai mare decât credința si nădejdea.

Aici, la sat, se simte și se trăiește mai intens și mai adevărat frățietatea, conștiința ca toți sunt fii ai aceluiași Tata, ca împart aceeași moștenire și aceeași soartă, având a urma același drum spre aceeași țintă. De aceea, nimeni nu va fi lăsat in urmă. Slăbiciunea fratelui va fii slăbiciunea comunității , a parohiei și tăria lui va fii tăria ei. Fiecare este vinovat față de toți, pentru toți și pentru tot.

Parohia rurală este un organism viu. Credincioșii sunt mădulare vii ale acestui organism. Aici, preotul este și trebuie sa fie om intre oameni, factor cultural care contribuie la desăvârșirea spirituală.

Tradiția populară rurală este simbol autentic al spiritualității ortodoxe desfășurând un interesant proces în viața parohiei ; se conjugă cu libertatea, cu credința, cu dragostea în Dumnezeu, iar prin intermediul Bisericii, se acomodează, devine, a fiecărei generații, se înnoiește și așa pătrunde in viitor, deschide drum prin inimile oamenilor și prin virtuți ca un izvor căruia nimic nu-i poate sta în cale.

Suntem obligați să recunoaștem că, dintotdeauna, dar mai ales, astăzi, universul urban și cel rural s-au deosebit, dacă nu cumva au fost în contradicție. Acest conflict îl sesizează chiar și  Scriptura când sugerează că întemeietorii orașului au fost cainiști, iar Istoria Religiilor descoperă în fratricidul lui Cain simbolul distrugerii universului pastoral, reprezentat de Abel, de către lumea citadină. Și cu adevărat multe suflete migrează de la tară ca să moară încet, dar sigur, între zidurile cenușii ale marilor aglomerații urbane.

Ceea ce se observă la prima vedere în tot ansamblul pastoral liturgic sătesc – orășenesc este un reducționism nemilos în care se elimină toate nuanțele și detaliile care de fapt exprimă cel mai bine personalitatea și bogăția fenomenului religios. Cel mai evident semn al dramei religioase este anonimatul în cadrul căruia se desfășoară toate relațiile umane și cu deosebire cele pastoral – religioase.

Într-o societate în plină dezvoltare și înnoire care caută noi structuri și stiluri de viată, Biserica este chemată să găsească mijloacele și căile cele mai potrivite în activitatea ei de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, de sfințire a vieții credincioșilor și de călăuzire a lor spre tot ceea ce este plăcut; lui Dumnezeu și folositor societății. De aceea, preotul trebuie să știe că intră într-o cultură și civilizație pe care trebuie să le înțeleagă și să le asimileze. Preotul trebuie să știe să-și justifice, să-și explice și să-și susțină misiunea pe limba cărora le propovăduiește.

Pentru o pastorație mai rodnică

Tot ce trebuie respectat în mediul comunității rurale este dragostea. Conducătorul turmei, preotul trebuie să atingă piscurile cele mai de sus ale lucrării duhovnicești, să ajungă dragostea de Dumnezeu, de oameni și de toată făptura.

Acest sentiment, dragostea trebuie să premeargă înțelegerii, încrederii, intr-ajutorării, bunăvoinței.

Dragostea aceasta este un foc al inimii îndreptat către toate ființele, cu lacrimi in ochi, dintr-o mare și puternică milă ce-i cuprinde inima.

Pentru cultivarea acestui sentiment în inimile credincioșilor este obligatorie prezența în mijlocul lor. Dacă lipsește modelul, lipsesc purtările frumoase, buna cuviința si rugăciunea din interior.

Navetismul care aduce atâtea neajunsuri în toate sectoarele de activitate omenească, trebuie să fie îndepărtat și din viața bisericească.

Vizitele pastorale fac simțită prezența preotului în viața credincioșilor; faptele lui cuceresc inimile enoriașilor, relațiile cu oamenii în mijlocul parohiei, prelungesc Liturghia de la Altar cu Liturghia facerii de bine în mijlocul credincioșilor.

Relațiile dintre preot și credincioși să fie acelea dintre părinți și copii. Cel care vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul tuturor.

(Matei 20,27)

Adevăratul preot este acela care e hotărât să lucreze cu iubire de Dumnezeu și de oameni la „zidirea templului lui Hristos, pană ce toți vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății in Hristos”.

(Efeseni 4,12-13)

Preotul trebuie să aibă convingerea că prin el, Hristos însuși săvârșește lucrările mântuitoare. Aceasta trebuie să insufle preotului, nu mândrie, ci adâncă smerenie. El trebuie să se simtă continuu cutremurat de ceea ce se împlinește prin el.

Legătura cu Hristos dă întregii activități a preotului o dimensiune verticală. Ea îl ferește de a desfășura o activitate de suprafață și de rutină.

Se cuvine ca pastorația să fie pusă continuu, cu cuvântul și cu fapta, în slujba credincioșilor, în sprijinul năzuințelor de pace, libertate, propășire, precum și în împlinirea dorului lor fierbinte după mântuire.

Printr-o astfel de lucrare pastoral – misionară se continuă lucarea „Păstorului Cel Bun, care viața și-o pune pentru oile Sale” (Ioan 10:11)

Pe bună dreptate a spus Domnul că grija de turma Lui, este un semn al iubirii de El.

Grija de turmă trebuie să bucure și să lumineze sufletul preotului mai mult decât înseși razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt să nu-l părăsească niciodată și să poată spune: „Iată, de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”

(Galateni 2,20)

BIBLIOGRAFIE

*** „Sfânta Scriptură”, Editura Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ( Ed I.B.M. al B.O.R.), București, 1990;

Berar Petru,”Religia în lumea contemporană”, Ed. Politică, București, 1976;

Bindiu, Pr. Olivian, „Viata morală a preotului” în B.O.R., CVII, (1989), nr. 11-12;

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, „Câteva din virtuțile necesare preotului ca păstor și om”, în GB, XV,(1956) nr. 8-9;

Idem, „Despre preotie” Ed. Renasterea, Cluj- Napoca, 2004;

Bria, Pr. Ion, „Ecclesiologia pastorală”, în Studii Teologice (ST), XXXI, (1979), nr. 1-4;

Idem, „Mărturia creștină în Biserica Ortodoxă”, în Glasul Bisericii (GB), XL, (1982), nr. 1-3;

Idem, „Orientarea misionară a parohiei”, în GB, XLVI, (1987), nr. 1;

Idem, «  Pastorație și pietate liturgică », în GB, XLI, (1982), nr. 7-8 ;

Idem, « Tratat de teologie dogmatică și ecumenică”, Colecția Didaskalos, București, 1999;

Coman, P.S. Dr. Vasile, „Îmbunătățirea activității pastoral-misionară a preoților”, în. B O.R., CII (1984), nr. 8-10;

Idem, „Scrieri de teologie liturgică și pastorală”, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1983;

Idem, „Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor”, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1980;

Constantinescu, Pr. Horia, „Rugăciunea și viața” în G.B. , XXXVIII, (1979), nr. 3-4;

Ene, Pr. Dr. Ionel, „Pastorația la sat în contextual actual”, în Glasul Adevărului, XII, (2001), nr. 125;

Evdockimov, Paul, „Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, Ed. Anastasia, București 1992;

Fecioru, Pr. Prof Dumitru, „Despre preoție”, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1987;

Idem, Sublimitatea preoției în GB, XLVII, 1998, nr. 3;

Fericitul Augustin, „Scrieri alese. Mărturisiri”,Ed I.B.M. al B.O.R., București, 1985;

***Filocalia, vol. 9, Editura Humanitas, București, 2003;

Gordon, Pr. Vasile, „Religia în școală”, în ST, XLIX, (1997).nr. 3;

Sf. Grigorie de Nazianz, „Despre preoție”, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1987;

Sfântul Ioan Gura de Aur, Despre preoție Ed. I.B.M. al B.O.R București 1987;

Idem, „Omilii despre pocăință”, Ed. I.B.M al B.O.R. Bucuresti 1988;

Măndiță, Prot. Nicodim, „Drumul crucii”, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998;

Mehedinți, Simion, „Civilizație și cultură”, Ed. Deisis, Iași, 1986;

Necula, Pr. prof. Dr. Nicolae, “Parohia – spațiu de activitate pastoral-misionară a preotului” în GB, LVII, (2001), nr. 1-4;

Idem, „Traditie si innoire in slujirea liturgica” Ed. I.B.M. al B.O.R. Bucuresti, 2004;

Idem,“Preotul ortodox si cerintele pastoratiei contemporane” in Indrumator bisericesc, Buzau, 1985;

Idem, “Sarbatorile religioase in viata credinciosilor”, in Indrumator bisericesc, Bucuresti 1987;

Idem, “Cum trebuie sa fie profesorul de religie?”, in “Vestitorul Ortodoxiei”, XIV (2002), nr.286;

***Panihida , Ed. I.B.M. al B.O.R. București 1992;

*** „Pastoratie si misiune in Biserica Ortodoxa”Ed. Eps. Dunarii de Jos, Galati, 2001;

Plămădeală, Antonie, « Cuvinte la zile mari », Tipografia Eparhiei Sibiu, Sibiu 1989 ;

Idem, „Preotul în Biserică, în lume, acasă”, Sibiu, 1996;

Idem , „Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”, Sibiu, 1983;

Idem, „Biserica slujitoare”, Ed. I.B.M al B.O.R., București, 1972;

Popescu, Pr. Octavian, „Pentru o pastorație mai rodnică”, în GB, XXXVIII,(1979), nr. 3-4 ;

Popescu Pr. Teodor « Meditatii teologice », Ed. Arhiep. Bucurestilor, Bucuresti, 1997 ;

Răducă, Pr. Vasile, „Parohia – spațiu misionar” în Ortodoxia, XLVIII, (1996) nr. 3-4;

Stan, Pr. Prof. Dr. Alexandru „Preotul ca misionar” in Indrumator bisericesc, Buzau, 1988;

Sârbu, Pr. Corneliu, “Preotul vremurilor noastre”, în BOR, LXXXVI, (1968), nr. 6;

Sf. Grigorie de Nazianz, „Despre preoție”, Ed. I.B.M. al B.O.R., București, 1987.

Tița, Michael, „Implicațiile morale ale preoției” GB, XLV, (1986), nr. 2.

Verzan, Pr. Sabin, « Comentariu la Epistola I către Timotei », în ST, XL, (1988), nr. 5 ;

Vintilescu, Pr. Petre, „Spovedania și duhovnicia”, Ed. Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1995;

=== auxiliare ===

Concluzii

La sat “se găsește sursa duhului comunitar al Ortodoxiei, duh care este expresia celei mai înalte iubirii a acelei virtuți care va rămâne și după ce toate vor trece și care este mai mare decât credința si nădejdea.

Aici, la sat, se simte și se trăiește mai intens și mai adevărat frățietatea, conștiința ca toți sunt fii ai aceluiași Tata, ca împart aceeași moștenire și aceeași soartă, având a urma același drum spre aceeași țintă. De aceea, nimeni nu va fi lăsat in urmă. Slăbiciunea fratelui va fii slăbiciunea comunității , a parohiei și tăria lui va fii tăria ei. Fiecare este vinovat față de toți, pentru toți și pentru tot.

Parohia rurală este un organism viu. Credincioșii sunt mădulare vii ale acestui organism. Aici, preotul este și trebuie sa fie om intre oameni, factor cultural care contribuie la desăvârșirea spirituală.

Tradiția populară rurală este simbol autentic al spiritualității ortodoxe desfășurând un interesant proces în viața parohiei ; se conjugă cu libertatea, cu credința, cu dragostea în Dumnezeu, iar prin intermediul Bisericii, se acomodează, devine, a fiecărei generații, se înnoiește și așa pătrunde in viitor, deschide drum prin inimile oamenilor și prin virtuți ca un izvor căruia nimic nu-i poate sta în cale.

Suntem obligați să recunoaștem că, dintotdeauna, dar mai ales, astăzi, universul urban și cel rural s-au deosebit, dacă nu cumva au fost în contradicție. Acest conflict îl sesizează chiar și  Scriptura când sugerează că întemeietorii orașului au fost cainiști, iar ”Istoria Religiilor” descoperă în fratricidul lui Cain simbolul distrugerii universului pastoral, reprezentat de Abel, de către lumea citadină. Și cu adevărat multe suflete migrează de la tară ca să moară încet, dar sigur, între zidurile cenușii ale marilor aglomerații urbane.

Ceea ce se observă la prima vedere în tot ansamblul pastoral liturgic sătesc – orășenesc este un reducționism nemilos în care se elimină toate nuanțele și detaliile care de fapt exprimă cel mai bine personalitatea și bogăția fenomenului religios. Cel mai evident semn al dramei religioase este anonimatul în cadrul căruia se desfășoară toate relațiile umane și cu deosebire cele pastoral – religioase.

Într-o societate în plină dezvoltare și înnoire care caută noi structuri și stiluri de viată, Biserica este chemată să găsească mijloacele și căile cele mai potrivite în activitatea ei de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, de sfințire a vieții credincioșilor și de călăuzire a lor spre tot ceea ce este plăcut; lui Dumnezeu și folositor societății. De aceea, preotul trebuie să știe că intră într-o cultură și civilizație pe care trebuie să le înțeleagă și să le asimileze. Preotul trebuie să știe să-și justifice, să-și explice și să-și susțină misiunea pe limba cărora le propovăduiește.

Pentru o pastorație mai rodnică

Tot ce trebuie respectat în mediul comunității rurale este dragostea. Conducătorul turmei, preotul trebuie să atingă piscurile cele mai de sus ale lucrării duhovnicești, să ajungă dragostea de Dumnezeu, de oameni și de toată făptura.

Acest sentiment, dragostea trebuie să premeargă înțelegerii, încrederii, intr-ajutorării, bunăvoinței.

Dragostea aceasta este un foc al inimii îndreptat către toate ființele, cu lacrimi in ochi, dintr-o mare și puternică milă ce-i cuprinde inima.

Pentru cultivarea acestui sentiment în inimile credincioșilor este obligatorie prezența în mijlocul lor. Dacă lipsește modelul, lipsesc purtările frumoase, buna cuviința si rugăciunea din interior.

Navetismul care aduce atâtea neajunsuri în toate sectoarele de activitate omenească, trebuie să fie îndepărtat și din viața bisericească.

Vizitele pastorale fac simțită prezența preotului în viața credincioșilor; faptele lui cuceresc inimile enoriașilor, relațiile cu oamenii în mijlocul parohiei, prelungesc Liturghia de la Altar cu Liturghia facerii de bine în mijlocul credincioșilor.

Relațiile dintre preot și credincioși să fie acelea dintre părinți și copii. Cel care vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul tuturor.

(Matei 20:27)

Adevăratul preot este acela care e hotărât să lucreze cu iubire de Dumnezeu și de oameni la „zidirea templului lui Hristos, pană ce toți vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății in Hristos”.

(Efeseni 4:12-13)

Preotul trebuie să aibă convingerea că prin el, Hristos însuși săvârșește lucrările mântuitoare. Aceasta trebuie să insufle preotului, nu mândrie, ci adâncă smerenie. El trebuie să se simtă continuu cutremurat de ceea ce se împlinește prin el.

Legătura cu Hristos dă întregii activități a preotului o dimensiune verticală. Ea îl ferește de a desfășura o activitate de suprafață și de rutină.

Se cuvine ca pastorația să fie pusă continuu, cu cuvântul și cu fapta, în slujba credincioșilor, în sprijinul năzuințelor de pace, libertate, propășire, precum și în împlinirea dorului lor fierbinte după mântuire.

Printr-o astfel de lucrare pastoral – misionară se continuă lucrarea „Păstorului Cel Bun, care viața și-o pune pentru oile Sale”

(Ioan 10:11)

Pe bună dreptate a spus Domnul că grija de turma Lui, este un semn al iubirii de El.

Grija de turmă trebuie să bucure și să lumineze sufletul preotului mai mult decât înseși razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt să nu-l părăsească niciodată și să poată spune: „Iată, de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”

(Galateni 2:20)

UNIVERSITATEA „VALAHIA” TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE LITERE

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

TEMA LUCRĂRII DE LICENȚĂ:

„PASTORAȚIA ÎN MEDIUL RURAL”

Coordonator științific:

IPS. Prof. Dr. NIFON MIHĂIȚĂ

Absolvent:

Răduca C-tin. Ilie

Târgoviște

2004

Dedic aceasta lucrare în primul rând Înalt Prea Sfinției Sale Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei pentru arhiereștile binecuvântări și pentru înalta purtare de grijă pe care a avut-o fața de noi, studenții acestei facultăți, în toți acești ani.

Părinților mei, preot Constantin și Floarea, pentru blândețea cu care mi-au îndrumat pașii în viață. Veșnic le voi fii recunoscător și amintirea lor îmi va fii mereu vie.

Elenei, sora mea, prietena mea cea mai bună. – Sfaturile și gândurile tale vor fii mereu în inima mea.

Soției și fiicei mele, Nicoleta și Maria pentru dragostea ce le-o port. Să-mi fiți suport în calea pe care Dumnezeu m-a ales să umblu; să fim pildă celor o mâna de oameni, care într-un univers retras ne sunt pildă.

Părinților și domnilor profesori de la Seminarul teologic „Chesarie Episcopul” din Buzău și celor de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Târgoviște pentru osteneala ce și-au dat în formarea mea teologică, le aduc sincere mulțumiri, iar colegilor și prietenilor mei le doresc mulți ani fericiți și Dumnezeu să ne păzească pe toți.

Declarație

Subsemnatul Răduca C-tin Ilie din satul Bâsca – Rozilei, orașul Nehoiu, județul Buzău, absolvent al Facultății de Teologie din Târgoviște, declar pe propria răspundere că lucrarea de licență intitulată „Pastorația în mediul rural” întocmită sub îndrumarea I.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiță, la disciplina Teologie Pastorală nu este plagiată și îmi aparține în întregime, pentru care îmi asum răspunderea.

Curriculum Vitae

Mă numesc Răduca C-tin Ilie și sunt născut în orașul Pătârlagele, județul Buzău, la data de 3 februarie 1980 din părinții Constantin și Floarea.

Școala generală am urmat-o în satul natal, Bâsca – Rozilei, și am absolvit-o în 1994.

Seminarul Teologic l-am absolvit în anul 2000, în urma celor 5 ani “de căpetenie” în formarea mea teologica.

Tot în acest an am fost admis la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Târgoviște și am urmat cursurile acestei instituții de învățământ teologic până în prezent.

Din anul 2003 am fost hirotonit preot pe seama Parohiei „Sfântul Dumitru” Varlaam, Protoieria Pătârlagele, Episcopia Buzăului.