Probleme de Introducere Privind Cartea Faptelor Apostolilor

Probleme de introducere privind Cartea

Faptele Apostolilor

În grupul cărților istorice ale Noului Testament, cartea “Faptele Apostolilor” ocupă locul al cincilea,după cele patru Sfinte Evanghelii și este cunoscută cu acest nume încă din primile veacuri creștine.

Titlul cărții “Faptele Apostolilor” nu a fost dat de Sfântul Evanghelist Luca;cu toate acestea este un titlu foarte vechi,pe care-l poartă.E drept că nu corespunde pe deplin cu cuprinsul ei.Pe de o parte este prea larg,pentru că în această scriere nu ni se istorisesc faptele tuturor celor 12 apostoli,care sunt enumerati la începutul ei pe nume:”Și când au intrat,s-au suit în încăperea de sus,unde se adunau de obicei:Petru și Ioan și Iacov și Andrei,Filip și Toma,Bartolomeu și Matei,Iacov al lui Alfeu și Simon Zelotul și Iuda al lui Iacov.”(Fap. Ap.1,13),ci numai faptele unora dintre ei și anume faptele Apostolilor Petru,Ioan și Iacob,fiii lui Zebedeiu,moartea lui Iuda Iscarioteanul și faptele altui apostol,care a fost chemat de Domnul mai pe urmă,adică Sfântul Apostol Pavel. Iar pe de altă parte,titlu este prea îngust,întrucât scrierea cuprinde istorisiri nu numai despre apostolii Domnului ci și despre alte persoane,care stând în legătură cu prima Biserică creștină și sub conducerea apostolilor,au predicat cuvântul Evangheliei, precum: Sfântul Arhidiacon Ștefan, Sfântul Barnaba, Diaconul Filip,Timotei, Ioan Marcu și alții. Cu toate acestea titlu apare deplin justificat din punctul de vedere al acelora,care țineau să facă deosebire între scrierea prezentă și Evanghelia lui Luca. În Evanghelie, Sfântul Luca a descris viața și activitatea Domnului. În Faptele Apostolilor, autorul a voit să ne desfășoare, cum Biserica Domnului Iisus Hristos a luat ființă, s-a consolidat și s-a răspândit tot mereu în urma activității apostolilor și a celorlalți bărbați ai bisericii.

Faptele Apostolior este exactitatea informației,dar și punerea în lumină a sensului profund providențial și dumnezeiesc al acțiunii de răspândire a Evangheliei, cartea fiind totodată document istoric și dovadă a puterii lui Dumnezeu Care Se implică în lucrarea misionarilor creștini.

Autorul scrierii:

Fapele Apostolilor, alături de Evanghelia a-3-a, formează corpus-ul lucanic, deoarece ambele sunt scrise de Sfântul Evanghelist Luca, însoțitorul foarte apropiat al Sfântului Apostol Pavel. El istorisește evenimente pe care le cunoaște foarte bine, căci asupra acestora s-a informat ca un adevărat istoric, așa cum însuși afirmă în prologul Evangheliei a-3-a: ”Deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început și au fost slujitori ai Cuvântului,am găsit cu cale (…),după ce am urmărit toate cu deamănuntul de la început,să le scriu pe rând”(Lc.1,1-4),adică în ordine cronologică.

Limba greacă,curatăși elegantă,în care sunt scrise Fapte le Apostolilor,precum și dicțiunea ei arată,că a fost scrisă numai de acel autor,care a scris și Evanghelia lui Luca.La fel ca și au torul Evangheliei lui Luca se manifestă și autorul Faptelor Apo stolior,ca un bărbat de o cultură mai înaltă greacă prin faptul,că știe să îmbine istoria creștinismului cu istoria contemporană a imperiului roman,arătând,ocazional,pe împărații romani,regii,tet rarhii,proconsulii,procuratorii,precum și mentalitatea unora sau a altora de pe vremurile de pe atunci. La multe din evenimentele descrise în Faptele Apostolilor și narate la pers oana întâi plural,a luat personal, faptul acesta conferindu-le deplină credibilitate și certă autenticitate. Autorul a fost și unul dintre sotii de călătorieai Apostolului Pavel,pentru că în repetate rânduri vorbește în întâia persoană la plural “noi”. Și dintre toți însoțitorii de călătorie ai Apostolului Pavel,cel care se ascunde sub acest “noi” nu poate fi altul decât numai Sfântul Luca.El trebuie să fie,deci autorul Faptelor Apostolilor. De aceea,pe bună dreptate,s-a afirmat că Evanghelia a-3-a și Faptele Apostolilor formează prima Istoria a Creștinismului primar.

Cartea Faptelor Apostolilor face parte din Scriptura Nou- lui Testament,constituind pentru creștini normă de adevăr ți de credință. Aceasta a fost convingerea generală a Bisericii Primare încă de la jumătatea secolului al-2-lea,de când Faptele au început să fie citite în cadrul adunărilor de cult,mai ales la Sfânta Liturghie și mai cu seamă pe parcursul perioadei pascale,așa cum se obișnuiește și astăzi.

Faptele Apostolilor au descris animat credința Bisericii și i-au pus în lumină valorile perene,de la Pogorârea Duhului Sfânt,și până la sfârșitul primei captivități romane a Sfântului Apostol Pavel,(anul 63),adică primii 30 de ani ai Istoriei Biserici creștine.

Autenticitetea Faptelor Apostolilor

Această autenticitate se sprijină pe mărturii interene și externe. Mărturiile interne se bazează pe ceea ce noi numim unitatea stilistică,comună cu a Evangheliei a-3-a. Mărturiile externe se bazează pe folosirea acestei cărti de către Clement Romanul,care citează,în repetate rânduri,locuri din Faptele Apostolilor.Multe aluziuni la ea se fac și în scrierile lui Bar naba,Ignațiu,Polycarp,”în învățătura celor 12 apostoli”,și în epistola către Diognet. Și Papia trebuie să fi cunoscut Faptele Apostolilor,pentru că după mărturia lui Oecumeniu,el vorbește despre moartea lui Iuda Iscarioteanul, în felul,cum aceasta este descrisă în Faptele Apostolilor.

Pe la mijlocul secolului al-2-lea,Faptele Apostolilor au fost traduse în limba siriacă și în cea latină.Chiar si ereticii secolului al-2-lea mărturisesc existența acestei cărti. Unii dintre ei o cunosc și o utilizează ca și carte sfântă și normativă pentru credință (ex. ebioniții),alții însă o refuză(ex. Marcion).

Canonul Muratori (sec.2) trece această operă în lista cărțiilor inspirate,afirmând că scrierea aparține Sfântului Luca și este adresată lui Teofil. De asemenea,cartea Faptele Apostolilor este folosită în operele Sfântului Irineu,Clement Alexandrinul,Origen,Tertulian,Eusebiu de Cezareea. Aceasta o clasează între cărțile unanim recunoscute de Biserică.

Destinatarii cărții

Faptele Apostolilor sunt adresate “lui Teofil”,căruia I-a dedicat la timpul său,și scrierea sa cea dintâi,în care îi comunicase cele ce a făcut și a vorbit Domnul Iisus Hristos:”Cuvântul cel dintâi l-am făcut,o,Teofile,despre toate cele ce a început Iisus a face și a învăța”(Fap.Ap.1,1),ne spune totodată,că acest Teofil este aceiași persoană,căreia Luca îi dedicase și Evanghelia sa. Atunci Luca I se adresase cu cuvintele:”Am găsit și eu cu cale,praputernice Teofile,după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început,să ți le scriu pe rînd.”(Lc.1,3),acum îi zice însă,simplu:”Teofile”.Diferența se explică că între timp raporturile dintre Luca și Teofil deveniseră mai intime. Situația înaltă socială,pe care Teofil o ocupa și de prezent,precum și buna creștere a lui Luca,l-a reținut însă pe acesta încă și de astădată,ca să-l numească pe Teofil “frate în Hristos”,după cum obișnuiau creștini a se numi unii pe alții.

Luca a urmărit și cu această scriere cam același scop,pe care l-a urmărit și cu scrierea sa evanghelică. Scopul acesteia a fost,ca să-l informeze pe Teofil cât mai bine și mai documentat asupra vieții și activității Domnului Iisus Hristos (Lc.1,1-4). Scopul Faptelor Apostolilor va fi fost, ca să-l informeze cât mai larg și documentat asupra istoriei Biserici creștine de la început și până în prezent,și îndeosebi să-i arate ce a lucrat Apostolul Pavel,pentru ca Evanghelia sa se răspândească în cuprinsul imperiului roman,care,deși per- secutat greu de către conaționalii săi,totuși nu s-a făcut cu nimic vinovat față de ei,fapt, care a fost recunoscut și de către tribunalele romane,înaintea cărora a trebuit să se prezinte.Luca va fi ținut ca să-l informeze pe Teofil,cu această scriere a sa, despre activitatea și nevinovăția Apostolului Pavel,solicitându-i pe acastă cale toată bunăvoința pentru cauza creștină și toată grija,pentru ca Apostolului Pavel să nu i se întâmple nici de această dată vreo nedreptate.

Cercetătorii admit că Faptele sunt destinate în egală măsură și creștinilor din Roma și Italia. Spre această deducție ne poartă și realitatea că localitățile din Italia sunt trecute fără altă explicație,pe când localitățile din Palestina,Macedonia și Grecia sunt însoțite de unele precizări geografice.

Locul și data scrierii

Locul scrierii aceste opere lucanice este aproape de domiciliul lui Teofil,adică Roma. Luca se oprește cu descrierea evenimentelor la sfârșitul primei captivități romane a Sfântului Apostol Pavel,anul 63,an pe care îl socotim ca dată pentru scrierea Faptelor.

Faptele Apostolilor n-au putut fi scrise înainte de primăvara anului 63 d.H. pentru simplu motiv că încheie cu cei 2 ani de captivitate ai Apostolului Pavel,la Roma. Cum acesta a venit la Roma în primăvara anului 61 d.H.,cei 2 ani de captivitate ai lui se împlinesc abia în primăvara anului 63 d.H. Dar nici mai târziu de anul 63 d.H.,nu pot să fi fost scrise pentru următoarele motive:

a)în vara anului 64 d.H. împăratul Nero dă foc Romei și aruncă toată vina asupra creștinilor.De atunci înainte creștinii au fost considerați dușmani ai statului și nu se mai puteau bucura nici de scutul legilor și nici de dreptatea justiției roma ne.În Faptele Apostolilor nu aflăm însă nici un indiciu că autoritățile romane ar fi avut față de creștini o atitudine ostilă și nedreaptă,ci dimpotrivă autoritățile romane aveau față de Apostolul Pavel o atitudine corectă,iar Apostolul are încredere în dreptatea tribunalui imperial. Așadar,Faptele Apostolilor trebuie să fi fost scrise înainte de vara anului 64 d.H.

b) la anul 66 d.H. izbucnește războiul Iudeic,care înăsprește și mai mult raporturile încordate între romani și iudei.Despre situația aceast extrem de dușmănoasă între unii și alții,nu este scris în Faptele Apostolilor.

Faptele Apostolilor trebuie să fi fost scrise chiar imediat după cei 2 ani de captivitate ai Apostolului Pavel,pentru că numai astfel se explică și finea abruptă,cu care încheie, precum și faptul,că nu ni se spune,nici măcar cu câteva cuvinte, cu ce rezultat s-a terminat procesul Apostolului înaintea tribunalului imperial,la care apelase și în fața căruia trebuia să se prezinte.

A. Idei Teologice

1.Istoria Mântuirii reflectată în Faptele Apostolilor

Viața creștină este un concept prin care se implică totalitatea faptelor,experiențelor sprituale,a dezvoltărilor și evo luțiilor din comunitatea celor ce,botezându-se,au acceptat Eva nghelia drept călăuză,făgăduind că se vor consacra cinstirii lui Dumnezeu. Întreaga forță a Evangheliei rezidă în aceea că prezintă ca prototip al existenței religioase pe Iisus Hristos, Dumnezeu Omul,coborât în lume prin întrupare spre a-i oferi omului pilda vieții și a învățăturii Sale spre a-l atrage într-o infinită și dificilă cursă a desăvârșirii religioase și morale. Propovăduind Evanghelia,Iisus a confirmat-o și a sfințit-o prin exemplul propiei Sale vieți,pe care o oferă în jertfa de pe Golgota,preț de răscumpărare pentru întregul neam omenesc aflat sub tirania diavolului și a păcatului.

Evanghelia este o perpetuă invitație la urmarea lui Hristos și a pildei vieții Sale,în cadrul Bisericii,prin primirea harului Sfin telor Taine,în care se repetă,în chip mistic,întregul ciclu evan ghelic al vieții și învătăturii lui Hristos.

Martorii ai predicii și vieții lui Iisus Hristos,pe care nu întotdeauna le-au înțeles deplin,Sfinții Apostoli au pătruns adevărul evanghelic numai după ce asupra acestuia s-a proiectat lumina cea nespusă a Învierii Domnului de a treia zi. Numai prin Înviere a fost înțeleasă necesitatea și însemnătatea Jertfei de pe Golgota.

Perioada dintre Înviere și Înălțare trebuie înțeleasă drept durata de inițiere a Apostolilor în realitateae a Apostolilor în realitatea cea nouă,de care ei se îndoiseră:”Și văzându-L,I s-au închinat,ei care se îndoise ră”(Mt.28,17). Pe aceasta Iisus Hristos a probat-o”cu multe semne doveditoare”(Fap.Ap.1,3),cu scopul de a face din Apostoli martori primi ai Învierii,calitate ce le va servi foarte mult în acțiunea de credibilitate misionară.

Sfinții Apostoli își au însă rolul lor bine definit și important în opera de răspândire a Evangheliei. Mântuitorul le reamin tește aceasta pentru ca toate forțele lorsă fie concentrate în acea direcție în care le sunt încredințate însărcinări speciale. Ei se integrează planului lui Dumnezeu de vestire a Evangheliei “până la marginea pământului”. În vederea realizării acestui plan de vestire a Evangheliei,Apostolii au fost pregătiți în mod special de Domnul. Dar,în plus,ei vor primi “putere”când Duhul Sfânt va veni peste ei. Iisus pregătește minuțios pe Sfinții Apostoli în vederea primirii Sfântului Duh pentru că acesta este momentul crucial în ceea ce privește începerea și ducerea la bun sfârșit a operei de răspândire a evangheliei.

Înălțarea la cer a fost văzută de toți cei prezenți,fapt dorit de Iisus Hristos,cu motivația ca acest eveniment crucial din istoria Bisericii să fie credibil. Norul face parte din cadrul teofa niilor din Vechiul Testament (Exod.13,22) și din Noul Testament ( Lc.9,34-35).El va caracteriza Parusia Fiului Omului (Mt.24, 30; Apoc.1,7). Astfel,orice eveniment din istoria mântuirii se petrece într-un loc și într-un timp. Istoricitatea și determinarea geografică,caracterizează orice desfășurare din șirul faptelor care,din voia Lui Dumnezeu se produc spre mântuirea oamenilor. În vederea împlinirii acestei misiuni,Apostolii se pregătesc prin rugăciune și solidaritate spirituală,strângând în jurul lor pe toți “frații”(Fap.Ap.1,14-15).

Primul lucru pe care-l fac Apostolii,în preajma Cincizecimii,este alegerea lui Matia,care avea “să ia sorțul slujirii ți apostoliei din care căzuse Iuda”(Fap.Ap.1,25). Alegerea este,de fapt,lăsată tot în seama Domnului “care cunoaște inimile tuturor”(Fap.Ap.1,24),a cărei voință este cuno scută prin aruncarea sorților. Sfântul Ioan Hrisostom numește slujba pe care avea s-o ia Matia”conducerea,preoția” și consideră această alegere ca un act de hirotonie.

Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli în ziua Cincizecimi e de-o covârșitoare importanță în viața Bisericii. Lumina Duhului Sfânt a alungat orice umbră de teamă din sufletul Apostolilor și i-a făcut capabili să priceapă realitățile misiunii la care erau chemați. Atunci au înțeles ei deplin profețiile Vechiului Testament despre Mesia și cuvintele divinului lor Învățător. Astfel,își încep lucrarea misionară rostindu-și predica sub imspirația Sfântului Duh. Predica lor era solemnă,adevărurile exprimate se aflau sub semnul unei noutăți absolute pentru că Apostolii aduceau la cunoștință ascultătorilor lor învățături și evenimente care nu mai fuseseră vestite până atunci și care interesau direct și personal pe toți acești ascultători. Cu o putere neobișnuită ei pășesc în fața mulțimilor să-l vestească pe Iisus Hristos,Fiul lui Dumnezeu,Cel răstignit și înviat din morți.

Prima cuvântare misionară păstrată în scrierile Noului Testament este cea a Sfântului Apostol Petru din ziua Cincizeci mi adresate iudeilor palestinienii și celor din diaspora,adunați la Ierusalim cu ocazia sărbătorii:”Și erau în Ierusalim locuitori iudei,bărbați cucernici,din toate neamurile care sînt sub cer” (Fap.Ap,2,5). Predica începe cu “bărbați israeliți”,pe care Sfântul Petrule folosește pentru a câștiga bunăvoința ascultătorilor care prețuiau în chip deosebit numele lor național. Pentru a face înțeles evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt, Sfântul Petru,face apel la un text din Profetul Ioil(3,1-5)care îi prezintă pe receptorii Duhului comportându-se oarecum ciudat în viziunea celor ce nu se învredniceau de asemenea manifestări pnevmatice,exact așa cum și Apostolii erau învinuiți că sunt în stare de ebrietate:”Bărbați iudei și toți care locuiți în Ierusalim,aceasta să vă fie cunoscut și luați în urechi cuvintele mele;că aceștia nu sînt beți cum vi se par vouă,căci este al treilea ceas din zi”(Fap.Ap.2,15).

Sfântul Apostol Petru aduce în sprijinul susținerilor sale argumenul,întotdeauna ascultat și primit,al profețiilor mesianice cuprinse în Vechiul Testament. Amintind profeția lui Ioil, Sfântul Petru precizează că aceasta cuprinde cuvântul lui Dumnezeu:”în zilele din urmă,zice Domnul,voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci, și cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii și, bătrânii voștri vise vor visa”(Fap.Ap.2,17). Unul din semnele și dovezile existenței și manifestările apostolatului creștin autentic este tocmai iden tificarea și folosirea corectă și oportună a profețiilor mesianice. În cuvântarea sa,Sfântul Petru face această strălucită dovadă a alegerii și folosirii eficace a profețiilor Vechilui Testament pentru a permite dezvolterea,în continuare,a predicii sale misionare, deci de vestire a lui Iisus Hristos și a Evangheliei.

Expresia “în zilele din urmă”indică,pentru cititorul Vechiului Testament,timpul venirii pe pământ a lui Mesia(Isaia2,2),pe când,în Noul Testament,aceeași expresie desemnează a doua venire a Domnului,Parusia(2Tim.3,1;Evrei1,1). În contextul dat, expresia nu poate să însemne decât momentul pe care îl trăiau pelerinii din Ierusalim și primii creștini în legătură cu Pogorârea Duhului Sfânt și cu în ceputul predicii misionare a Sfințiilor Apostoli. Profeția lui Ioil anunță încheierea unei epoci și începutul alteia,a erei prezenței Sfântului Duh în Biserică și în lume. După ce spulberă calomnia,dezvăluind minunea cea de mult prezisă,Sfântul Petru începe să vorbească despre Iisus,prezentându-L drept Mesia-Hristos,acreditat de către Dum nezeu în această calitate “prin puteri,prin minuni și prin semne” (Fap.Ap.2,22),adică prin întreaga Sa activitate mesianică desfășurată între ei.

Începe prezentarea Persoanei și lucrării lui Iisus pe care Sfântul Petru Îl numește pentru început,Nazarineanul,apelativ sub care era cunoscut Iisus (Mt.26,71; Fap.Ap.3,6;4,10). Sfântul Petru își începe acțiunea sa de stabilire a adevărului despre Iisus afirmând că El a fost “bărbat adeverit între voi de Dumnezeu” (Fap.Ap.2,22). Apostolul Petru evocă numele lui Dumnezeu pentru a adeveri că este trimis a lui Dumnezeu. Iar argumentul săvârșirii de minuni pentru a adeveri puterea cu care era înzestrat Iisus,era deosebit de necesar și eficace în fața iudeilor care “cer semne”.

Cu toate că Iisus a săvârșit,înaintea iudilor minunile mari,care aduceau dovada puterii Sale dumnezeiești,nu a fost de bună primire și de cinstire din partea acestora,ci din contră El a fost “dat” către mai-marii iudeilor,care Îl vor condamâna și Îl vor răstigni. Dar această oferire a lui Iisus Hristos nu a fost făcută întâi ci ea s-a produs în conformitate cu “hotărârea cea nestrămutată”,cu planul de mântuire a neamului omenesc.

Pentru Apostoli istoria mântuiri se desfășoară după un “sfat”,după un plan al vointei lui Dumnezeu (Fap.Ap.21,14; 22,14) și pe care “Mâna Sa” (Fap.Ap.4,28,30;11,21) l-a realizat. Început în Vechiul Testament (Fap.Ap.13,36), anunțat prin gura proorocilor,realizarea acestui plan intră în vaza decisivă prin Întruparea Logosului veșnic în conformitate cu “anii și vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fap.Ap.1,7). Nici o opoziție chiar plecată din nestiință nu va putea împiedica realizarea acestei voințe divine. A face cunoscut acest “sfat” a lui Dumnezeu,este prima și cea mai importantă misiune a Apostolilor și a urmașilor lor (Fap.Ap.20,27).

Acest “sfat “ intertreimic,referitor la mântuirea lumii prin Iisus Hristos,deși bine cunoscut de evrei,totuși pe Acest Iisus “ei L-au luat și,pironindu-L prin mâinile celor fără de lege,L-au omorât. Pe Acesta Dumnezeu L-a înviat,dezlegând puterile morții,întrucât nu era cu putință ca El să fie ținut de ea”(Fap.Ap.2,23-24). Sfântul Petru anunță,în această primă cuvântare misionară,Învierea Domnului din morți. Aceasta este afirmația centrală a oricărei predici misionare pentru că Învierea Domnului constituie dovada mesianității și divinității Sale,a puterii Sale asupra morții,vrăjmașul cel mai mare și cel din urmă al omului și al vieții în general,consecința cea mai gravă a păcatului strămoșesc. Iisus a înviat prin propia Sa putere,actul Învierii fiind un act al demnității și autorității Sale împărătești.

Învierea lui Iisus se înscrie,firește,înplanul de mântuire a neamului omenesc pentru că moartea Acestuia S-a produs ca jertfă pentru păcatele oamenilor și pentru a prilejui biruința asupra ei prin Înviere. Prin Înviere s-au dezlegat durerile morții,în general,căci Hristos n-a biruit moartea numai pentru Sine,ci în mod deosebit,pentru neamul omenesc.

Pentru a pune în evidență Învierea Mântuitorului,Sfântul Petru face trimitere la un text din Psalmul 15,8-11:”David zice despre El”(despre Iisus Hristos),dar cu privire la imposibilitatea ca El să fie ținut în stăpânirea morții. Cuvintele psalmistului au,în primul rând,un sene mesianic,pentru că orice nădejde exprimată de drepții Vechiului Testament își va găsi împlinirea în Persoana și lucrarea lui Mesia. Consecițele lucrării mesianice nu privesc numai sufletul,partea nematerială a omului,ci și trupul acestuia,căci omul este,deopotrivă,suflet și trup acesta fiind chiar ceea ce caracterizează,din punct de vedere teologic,pe om. Expresia “chiar și trupul meu se va odihni întru nădejde” anunță învierea morților,eveniment care se va produce la a doua venire a Domnului.

Prin trimiterea la textul “Nu vei lăsa sufletul Meu în iad,nici nu vei da pe cel Sfânt al Tău să vadă stricăciune”( Psalm15,10; cf.Fap.Ap.2,27), glosează că întrucât David a murit și mormântul lui este cunoscut de iudei,urmează că aici se referă la “Învierea lui Hristos;că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui și nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a Înviat pe Acest Iisus,căruia noi toți Îi suntem martori”(Fap.Ap.2,31-32).

Citatul din Psalmi 15,9-11 folosit de Sfântul Petru în cuvântarea din ziua Cincizecimi face referirea la imortalitatea a lui Mesia,urmașul lui David,dar această imortalitate a lui Mesia se va manifesta prin primirea și suportarea morții pentru a o învinge ca unul care singur avea această putere de a învinge moartea. Ori,la acest moment al Pogorârii Duhului Sfânt,toate profețiile făcute,în Vechiul Testament,lui David,cu primire la tronul davidic care va dăinui veșnic,pe el fiind rânduit un urmaș din coapsele lui David,își găsesc,pe de o parte,împlinirea,iar, pe de altă parte explicația care este una soteriologică,prin care se afirmă caracterul mesianic-spiritual,atât al profeției davidice, cât și al evenimentelor prin care acasta se împlinește.

Învierea Domnului a avut drept urmare logică Învățătura Sa cu trupul la cer și șederea cu acest trup de-a dreapta Tatălui. Expresia “prin dreapta lui Dumnezeu”afirmă că Înălțarea Domnului cu trupul la cer s-a săvârșit cu puterea lui Dumnezeu,care e prezent cu purtarea Sa de grijă în toate momentele și evenimentele care se produc în viața unicului Său Fiu,Iisus Hristos.

Toate actele săvârșite de Dumnezeu spre mântuirea neamului omenesc dobândesc formă și consistență istorică în clipa în care sunt arătate sau când sunt aduse la cunoștința oamenilor. Chiar Pogorârea Duhului Sfânt s-a manifestat sensibil,căci,ca eveniment produs,a lăsat asemenea semne și urme,încât Sfântul Petru a putut spune despre el:”L-a revărsat pe Acesta (Duhul Sfânt),cum vedeți și auziți”

Apostolul Petru ține să fundamenteze scripturistic evenimentul Înălțării Domnului cu trupul la cer. El apelează tot la un citat din Psalmi (109,1) pe care îl pune sub numele lui David:”Zis-a Domnul Domnului Meu:Șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale”(cf.Fap.Ap.2,34-35). Expresia “Zis-a Domnul Domnului Meu” ne introduce în domeniul relației Tată-Fiu ca Persoane ale Sfintei Treimi. Atât Tatăl,cât și Fiul primesc același nume de Domn,ceea ce afirmă natura comună a celor două Persoane ale Sfintei Treimi. Șederea lui Iisus de-a dreapta lui Dumnezeu ne apare ca una din etapele procesului de realizare a mântuirii omului,înscriindu-se în continoarea morții și Învierii Domnului.

Sfântul Petru își încheie cuvântarea prin afirmația categorică și fermă că Iisus a fost rânduit de Dumnezeu “Domn și Hristos”.Pentru a ajunge la această concluzie,vorbitorul a făcut întreaga sa expunere de dinainte. Acest adevăr trebuie cunoscut întregii case a lui Israel. Prin expresia “casa lui Israel”trebuie să înțelegem totalitatea membrilor poporului Vachiului Testament, alcătuit din cele douăsprăzece seminții ale lui Israel(Ieșirea 24,24;Mt.19,28).

Prin Învierea Mântuitorului,”sfatul”adică planul de mântuire, prin predica Apostolilor,își atinge scopul suprem. Iisus este “Hristos”;adică Regele-Mesia anunțat ca atare de Sfintele Scripturi. Prin termenul “Domn” se recunoaște natura dumnezeiască a lui Iisus.

Predica cuprinde datele fundamentala ale mesajului evanghelic asupra Persoanei și lucrării lui Iisus Hristos, constituind o chemare în Biserică,la convertire,la o nouă atitudi- ne față de Hristos și de învățătura Sa. Predica pe care Apostolul Petru a rostit-o după vindecarea ologului de la templu,are aceeași formă și,în linii generale același conținut,dar sunt de observat cele patru titluri hristologice vechi folosite:Robul Domnului,Cel Sfânt,Cel Drept și Începătorul Vieții,care sunt tot atâtea ipostaze în Care-l vedem pe Logosul Veșnic întrupat în istorie.

La fel și Sfântul Arhidiacon Ștefan,în cuvăntarea pe care a ținut-o în fața iudeilor din diaspora,proslăvește pe Iisus,punându-l în paralelă cu Moise,arătând că Iisus este superior lui Moise,întrucât Evanghelia constituie împlinirea și desăvârșirea Vechiului Testament. Cuvântarea este cea mai lungă din Faptele Apostolilor și se prezintă ca o retrospectivă a Istoriei lui Israel care,plecând de la Avraam,la Solomon și la Templu,insistă în mod deosebit asupra lui Moise,prezentat ca personalitatea cea mai autorizată care a anunțat pe Mesia-Hristos. Această retrospectivă nu vrea să fie numai o predică apostolică prin care să amintească binefacerile lui Dumnezeu acordate lui Israel,ci alunecă foarte repede într-un rechizitoriu contra acestui popor care totdeauna “a stat împotriva Duhului Sfânt” (Fap.Ap.7,51).

O importantă omilie avem de la Sfântul Apostol Pavel în Antiohia Pisidiei. Apostolul Pavel și-a început propăvăduirea prin evocarea izbăvirii poporului iudeu din robia egipteană cu puterea lui Dumnezeu, a cuceririi Canaanului,a epocii judecătorilor și a începuturilor regatului,oprindu-se asupra ungerii lui David care rege al lui Israel. Această evocare înadins căutată va prilejui vorbitorului ocazia de a pune în lumină mesianitatea lui Iisus(Fap.Ap.13,23),subiectul propiu-zis al expunerilor sale. Când vorbim de mesianitatea lui Iisus nu ne referim numai la calitatea Acestuia de urmaș legitim și Fiu al lui David(cf.Mt.22,42-45),ci mai ales,la însușirea Lui de a fi Mântuitor,Sortir. De aici,cuvântarea Sfântului Pavel se ocupă de activitatea lui Ioan Botezătorul,aducându-le la cunoștință mărturia acestuia despre Iisus. Apostolul Pavel reușește să câștige atenția tuturor,atât iudeilor cât și “temătorilor de Dumnezeu”,categorie din care făceau parte păgânii atașați de sinagogă,dar încă netăiați împrejur și li se adresau cuvântul mântuitor,pe care evreii din Ierusalim nu au vrut să-l accepte.

Apostolul vorbește aici despre venirea în lume a lui Iisus,despre Întruparea Sa din Sfânta Fecioară Maria,de nașterea în Betleemul Iudeii,de ieșirea Sa la predicare și de mesajul Său evanghelic,evenimente care se petrec în spațiul iudaic. Înaintea locuitorilor acestor ținuturi,Iisus este o persoană istorică,având o identitate precisă,El nu este ub mit ,iar lucrarea Lui atrage mai întâi pe iudei,iar,după aceea,întreaga umanitate,în cea mai interesantă experiență spirituală,aceea a cuceri vieții veșnice prin har și credință,cuvântul mântuirii vestit lumii de Iisus Hristos. Acest cuvânt al mântuirii este tot una cu “cuvântul lui Dumnezeu”(Fap.Ap.13,46) sau cu “mântuirea lui Dumnezeu”(Fap.Ap.28,28) despre care,tot Sfântul Pavel spune că au fost trimise și vestite,mai întâi iudeilor.

Sfântul Pavel plasează evenimentele în centrul cărora S-a aflat Iisus în cadrul unui plan al mântuirii,descoperit totuși oamenilor,mai cu seamă iudeilor,prin prooroci. Pentru dovedi rea Învierii Domnului,pune accent pe mărturia pe care o dau Apostolii despre acest eveniment,cărora Mântuitorul s-a arătat viu după Înviere. Se amintește apoi de locurile din Scriptură care vorbesc despre Învierea Domnului,prezentâd-o ca pe o intronizare mesianică supremă “Fiul Meu ești Tu;Eu astăzi Te-am născut”(Ps.2,7) și “Nu vei da pe Sfântul Tău să vadă stricăciune”(Ps.15,10). Citează și din Isaia (55,3),unde Dumne- zeu încredințează pe Israel că toate făgăduințele mesianice date lui David se vor împlini.

Apostolul Pavel face aplicarea la ascultători a celor spuse, arătându-le că,prin Legea lui Moise,iudeii nu s-au putut îndrepta și nici nu au putut să dobândească iertarea păcatelor,ci li se oferă prin credința în Hristos. În concluzie,Apostolul avertizează,prin cuvintele proorocului Avacum(1,5),că o lucrare ca aceea a lui Hristos poate să nu fie crezută în zilele în care se va săvârși,chiar dacă ea va fi istorisită de martori nemijlociți ai ei:”lucrează în zilele lor un lucru pe care ei nu-l cred”(Fap.Ap.13,41).

Din aceste cuvântări se desprinde clar care era conținutul predicii misionare apostolice:un conținut determinat de scopul urmărit de Sfinții Apostoli,chemarea la mântuire adresată iudeilor. Ignoranța lor condamnabilă asupra “sfatului”de mântuire prin care “dumnezeu a împlinit cele ce vestise dinainte prin gura tuturor proorocilor,că Hristosul Său va pătimi”(Fap.Ap.3,18),se poate ierta,doar într-un singur fel:prin pocăință,adică printr-o schimbare sinceră de atitudine față de Mântuitorul. De aceea,ei insistau,în chip deosebit asupra necesității pocăinței,asupra credinței în Dumnezeu,asupra necesității Botezului pentru iertarea păcatelor,a punerii mâinilor, a învierii din morți și a judecății veșnice.

Predica misionară a Apostolilor era adresată și păgânilor și,ca atare,ea capătă un caracter diferit de cea adresată iudeilor,pentru că păgânii nu s-au bucurat de o pregătire specială în vederea venirii lui Hristos,așa cum s-au învrednicit iudeii. Păgânii erau politeiști și profesau o religie inferioară îmbibată cu mituri. În această situație,Sfintii Apostoli trebuia să înlăture mai întâi obstacolele din calea atragerii acestora la creștinism și apoi să le propună intrarea în Biserica lui Hristos.

Predica misionară adresată atât iudeilor cât și păgânilor cunoaște o formă simplă,dar bogată în conținut,o expunere logică fără artificii de stil,pentru că adevărul pe care-l propăvăduiește este însuși Iisus Hristos. De aceea stilul cuvântărilor lor e limpede,concis și respiră farmecul și mireas ma sfântă a cuvăntărilor Mântuitorului,pe care ei îl continuă în opera lor misionară.

2. Actualitatea lui Dumnezeu în Biserică și în Istorie

Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime în descrierea autorului Faptelor Apostolilor constituie o experiență fundamen tală a creștinismului primar,care I-a transformat pe ucenicii Mântuitorului din următori descurajați și ascultători puțin perspicaci în martori bucuroși ai Învierii și vestitori curajoși ai mesajului evanghelic.

Pogorârea Duhului Sfânt este marea minune și cel mai important eveniment din viața Bisericii,fiindcă acum ia naștere, propriu-zis,Biserica,acum intră ea în istorie. Acum Duhul Sfânt cel făgăduit de Mântuitorul,vinesă continue și să desăvârșeas că în numele Lui opera Sa :”Dar Mângăietorul,Duhul Sfânt,pe care-l va trimete Tatăl,în numele meu,Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”(Ioan14,26). Iluminați și mișcați de Duhul Sfânt,ei au început să predice deschis înaintea întregului popor și a autorităților iudaice că Iisus era Mesia și Domnul,cu convingerea că același Domn Iisus Înălțat la ceruri le-a trimis de la Dumnezeu Tatăl pe Duhul Sfânt(Fap.Ap.2,23). Duhul lui i-a inspirat să vorbească,în alte limbi necunoscute lor până atunci,mărețiile lui Dumnezeu și în același timp le dădea capacitatea de a explica într-un mod clar și logic vestea mântuirii. Astfel,se afirmă existențe unei continuități dinamice dintre Hristos și comunitatea credincioșilor,Biserica. Această continuitate este marcată în mod particular în opeera Sfântului Luca,care stă sub semnul Duhului Sfânt. Acelși Duh prin care Iisus a fost zămislit în pântecele Fecioarei Maria va da naștere Bisericii la Cincizecime; și după cum a fost nedespărțit de Iisus după ungerea botezului Său,tot astfel a însoțit apostolatul “de la Ierusalim până la marginea pământului”(Fap.Ap.1,8).

Pentru autorul Faptelor Apostolilor,Duhul Sfânt este în primul rând principiul dinamic al mărturiei apostolice care asigură extinderea și creșterea Bisericii. Cu siguranță în acel moment s-a pus începutul dinamicii credinței în istorie prin puterea și cu lucrarea Duhului Sfânt. Un factor decisiv,este fără îndoială,asistența directă și nemijlocită a Duhului Sfânt și a Domnului Iisus Hristos pe care misionarii creștini autentici o primeau în permanență. Această asistență,se referă,la inspiriația Sfântului Duh care,pe lângă faptul că ferește de greșeală pe propăvăduitor în expunerea învățăturii de credință, îmbogățește și face deosebit de atractiv conținutul propăvăduirii Sale pentru ascultătorii acesteia. Aceasta îl va ajuta pe misionarul creștin să ajungă la inima ascultătorilor,determinând convertirea lor rapidă și profundă,în același timp. Iisus Însuși îi va asista în rostirea lor,pe misionarii creștini:”Căci Eu vă voi de gură și înțelepciune,căreia nu-i vor putea sta împotrivă,nici să-i răspundă toți potrivinicii voștri”(Lc.21,15).

În momentul plinirii făgăduințelor divine,Apostolii,reprezen- tanții noului Israel,erau uniți în același cuget și suflet precum vechiul Israel înainte de legământul istoric de la Sinai. Fenomenele care însoțesc Pogorârea Duhului Sfânt sunt descrise într-un limbaj particular. Se vorbește mai întâi de un “vuiet ca de suflare de vânt”(Fap.Ap.2,2),care în versetul 6 este numit “voce,sunet”. Imaginea evocă în mod clar teofania din Exodiu 19,16,unde se vorbește de “tunete” și “sunet puternic”. Zgomotele acestea provin “din cer”. În cazul de față cerul nu reprezintă în mod necesar cosmosul,ci simbolul locuinței lui Dumnezeu,de unde El vorbește poporului Său.

În poerea lucană,El are o importanță particulară:Dumnezeu Tatăl va trimite pe Duhul Sfânt “din cer”(Lc11,13) sau “de sus” (Lc.24,49) iar în Fap.Ap.1,9-11;3,21”cerul”devine simbolul participării lui Iisus preaslăvit la Împărăția Tatălui. Vuietul se produce “fără de veste” și este comparat co o “suflare de vânt”. Fenomenul vântului reprezenta adesea pentru israeliți simbolul puterii dătătoare de viață,lucrării creatoare și judecătorești a lui Dumnezeu. Uneori vântul însoțește manifestările lui Dumnezeu (1Rg.19,11) sau vestește judecata Sa iminentă(Is.66,15). Prin imaginea vântului care sugerează “puterea”și “Duhul”lui Dumnezeu autorul evidnțiază concretețea semnului primirii Acestuia.

Când se vorbește de “limbi de foc”,expresia este asociată cu o minune greu de descris în cuvinte omenești. Vâlvătaia,cea în chip de limbi de foc,s-a prefăcut în Apostoli în limbi vorbite,căci se spune că “au început să vorbească în alte limbi,precum le dădea lor Duhul a grăi”(Fap.Ap.2,4). Limbile de foc sunt văzute ca fiind “împărțite”și așezate pe fiecare dintre cei prezenți. Dacă focul face aluzie la Duhul Sfânt,atunci există posibilitatea să credem că Duhul Sfânt a rămas permanent peste Apostoli,după cum a rămas cu Iisus după Botez.

Puterea lui Dumnezeu este deci lucrătoare în istoria mântuirii,iar importanța acestei lucrării este evidențiată de Sfântul Luca prin faptul că el o prezintă la începutul ființări Bisericii. Efectele produse de această Pogorâre a Duhului peste Apostoli sunt evidente prin “vorbirea lor în alte limbi”. Minunea aceasta poate fi explicată în două feluri:fie că diferiții vorbitori dintre cei care primiseră Duhul Sfânt,vorbeau în limbile,celor care ascultau,fie,mai degrabă că vorbeau o singură limbă,cea aramaică.iar Duhul Sfânt le dădea diferiților ascultători să recepteze mesajul în limbile cunoscute de ei. În acest caz darul acesta al Duhului Sfânt restabilea unitatea limbajului sub auspiciile ascultării de mesajul divin,limbaj ce se divizase la momentul Babel,ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru neascultare și împotrivire(Fac.11,1-9). La sfârșit “vorbirea în limbi”este prezentată ca dar al Duhului “precum le dădea lor Duhul a grăi”(Fap.Ap.2,4). Este un dar care este văzut nu ca momentan ci continuu,care nu este rodul unui Duh,înțeles ca putere impersonală,ci ca Persoană.

Putem afirma că Sfântul Luca a văzut darul Duhului Sfânt de la Cincizecime ca pe un legământ nou. Din acest legământ ia naștere noul popor a lui Dumnezeu care nu mai este legat de legi impuse din afară,ci de transformare interioară savârșită prin lucrarea Duhului care dă naștere unei atitudini filiale față de Dumnezeu. Tablele Legii celei Vechi fuseseră scrise de însuși degetul lui Dumnezeu(Ex.31,18):acum este Duhul Sfânt (Lc.11,20). Acum Noul Sanctuar este Iisus Hristos,deschis tuturor neamurilor,Legea Nouă este Duhul Sfânt care dă mărturie despre Iisus pentru toate popoarele. Semnul limbilor profețește universalitatea mărturiei.

Prin Pogorârea Duhului Sfânt se deschide o nouă eră care va fi dominată de prezența particulară a Duhului în lume și de noile lucrări care le împlinește. Aceasta nu înseamnă că Duhul n-ar fi fost lucrător în istoria mântuirii,o istorie care este cea a mărețiilor lui Dumnezeu. Toate aceste măreții ale lucrării lui Dumnezeu pun în evidență că această istorie sfântă,începută în Vechiul Testament,desăvârșită în Hristos,continuă să se desfăș oare prin Biserică. Faptele Apostolilor ne amintesc că Sfântul Duh,era deja lucrător în Vechiul Testament și că a vorbit prin gura profeților,această realitate este evidențiată de două ori când este amintit David(Fap.Ap.1,16;4,25). Însă Duhul era lucrător și în Noul Testament:Sfântul Luca,în particular,menți onează foarte des lucrarea Duhului Sfânt în viața lui Iisus. Faptele amintesc un aspect al acestei lucrări a Duhului: este Cel care-L asistă pe Iisus în alegerea Apostolilor(Fap.Ap.1,2). Este evident că întreaga istorie a mântuirii este rodul lucrării celor trei Persoane și că Duhul lucrează dintr-un început. Pogorârea Duhului Sfânt nu precede venirea lui Mesia,ci, dimpotrivă,este o consecință a acestei veniri.

Pentru Noul Testament,înălțarea de-a dreapta lui Dumnezeu a naturii umane,pe care Cuvântul a unit-o în Sine și care a devenit natura proprie a lui Hristos,adică îndumnezeirea firii omenești,această realitate constituie condiția Pogorârii Duhului Sfânt,care are drept scop să extindă la toți oamenii ceea ce s-a săvârșit mai întâi în Iisus Hristos.

Expresia “au fost umpluți de Duh Sfânt” evidențiază plinătatea darului Duhului,făcut de umanitatea îndumnezeită a lui Hristos Bisericii,Mireasa Sa. Acest dar are drept scop izvorârea unei vieți noi în rândul creștinilor și în sânul umanității:viața după Duh. Însă lucrarea principală a Duhului este aceia de a transmite puterea dumnezeiască celor pe care Hristos,în timpul activității pământești i-a ales drept vase comunicante pentru a transmite umanității întregi ceea ce El a săvârșit odată pentru totdeauna. Aceste vase alese sunt Apostolii:Duhul Sfânt lucrează prin ei. Ceea ce le-a dăruit Apostolilor la Cincizecime n-a fost mai cu seamă o sfințenie personală cât mai ales puterea Duhului,pentru a putea duce la împlinire lucrarea misionară. Iar acest dar este total pentru că este dumnezeiesc. Puterea Duhului dăruită Apostolilor la Cincizecime n-a fost numai un botez,ci a constituit o adevărată consacrare a lor constituindu-i slujitori ai Evangheliei.

În timpul activității pământești a lui Hristos,accesul oamenilor la putera Duhului Sfânt se săvârșea numai prin Hristos și în Hristos. După Pogorârea Duhului ,relația cu Hristos are loc numai prin Duhul și întru Duhul Sfânt. Odată cu primirea Duhului Sfânt,a darurilor Acestuia,condiția religioasă umană se va schimba în mod radical. De aceste daruri se vor împărtășii toți cei ce vor crede:tineri și tinere,copii și bătrâni. Aceste daruri se vor manifesta cu deosebire în ceea ce privește descoperirea voii lui Dumnezeu,a învățăturii evaghelice pentru că,prin profeții,prin vedenii și chiar prin vise se va aduce la cunoștință Evanghelia. Acolo unde se va revărsa Duhul Sfânt va fi o propovăduire a Evangheliei.

Un alt mod în care se manifestă asistența divină în raport cu lucrarea de propovăduire a Evangheliei este starea de miracol aproape permanentă,care însoțea activitatea publică a misionarilor creștini. Această stare de miracol nu însoțea numai lucrarea celor doisprăzece(Fap.Ap.2,19;4,30;5,12)ci și pe aceea a celorlalți misionari creștini autentici ca Sfântul Ștefan(Fap.Ap.6,8); Sfântul Filip la care “mulțimile luau aminte într-un cuget la cele spuse…,ascultându-l și văzând semnele pe care le săvârșea,căci din mulți care aveau duhuri necurate,strigând cu glas mare,ele ieșeau și mulți slăbănogi și șchiopi s-au vindecat”(Fap.Ap.8,7). Într-un cuvânt,toți misionarii a căror activitate este descrisă în Faptele Apostolilor își însoțeau cuvântul propovăduirii cu semne și minuni,căci iudeii nu credeau dacă nu vedeau “semne și minuni”(Ioan4,48). Înainte de orice,ei “cer minuni”(1Cor.1,22).

Apostolii nu au numai plinătatea harului ci și mulțime de harisme. Apar ca daruri excepționale ale Sfântului Duh,care ajută la opera de propovăduire și de înfiripare a Bisericii în sânul iudaismului și al păgânismului. Darurile Duhului Sfânt,ce urmează oricărei convertiri adevărate autentice,sunt cele înfățișate de Isaia 11,1-3:duhul înțelepciunii,al înțelegerii,al sfatului,al tăriei,al cunoștinței,al evlaviei,încoronate de duhul temerii de Dumnezeu. Cu acestea Apostolii și urmașii lor vor cuceri lumea pentru Hristos. Cincizecimea este ziua de naștere a Bisericii creștine. Întemeiată cu intenția dumnezeiască de a cuceri lumea,Duhul Sfânt dă Apostolilor toate darurile și puterile necesare pentru punerea în aplicare a acestui plan de mântuire.

3. Încreștinarea “neamurilor” fără observarea Legii mozaice

Sinodul de la Ierusalim a fost convocat pentru a dezbate și hotărî asupra unei probleme privind răspândirea credinței creștine la neamuri,adică la păgâni. Se poate spune că,în anii 49-50 când are loc Sinodul de la Ierusalim,întreaga Biserică,era de acord că păgânii sunt chemați ca și iudeii la mântuire,recunoscându-se caracterul și puterea universală a lucrării mântuitoare a lui Hristos.

Sinodul de la Ierusalim,cu întreaga sa desfășurare,a prilejuit stabilirea unei metode,a unui prototip,sub mai multe aspecte,în vederea realizării unei umanități,a consensului universal în sprijinul unei hotărâri importante. Sinodul din Ierusalim va rămâne un reper către care se vor orienta,în împrejurări asemănătoare,cârmuitorii bisericești din toate timpurile,așa după cum va fi un model pentru orice decizie importantă care va fi luată în Biserica apostolică.

O amplă și puternică dispută s-a ivit,totuși,în Biserica acelei epoci în legătură cu prevederea Legii mozaice privind obligativitatea circumciderii. Unii dintre creștinii din Biserica Ierusalimului au susținut cu tărie la Antiohia că dacă creștini proveniți dintre păgâni nu vor fi circumciși nu se vor mântui:”Și unii,coborându-se din Iudeea,învățau pe frați că:Dacă nu vă tăiați împrejur,după rânduiala lui Moise,nu puteți să vă mântuiți”(Fap.Ap.15,1). Sfinții Apostoli Pavel și Barnaba au apărat hotărât învățătura că circumciziunea nu putea să fie obligatorie pentru creștini,deoarece aceasta ar fi semnul robiei față de Legea veche,iar,”în Iisus Hristos”,creștinii au dobândit o libertate,care este mai presus de costrângerile pe care le conțin unele din prescripțiunile rituale ale Legii mozaice(cf.Gal.2,4-5). Probabil,la propunerea acestor iudaizanți,care se socoteau că vor avea câștig de cauză la Ierusalim,Biserica din Antiohia a trimis o delegație”la Apostolii și preoții de acolo”(Fap.Ap.15,2) ca să afle care este poziția Bisericii-mame în privința primirii păgânilor în Biserică. Printre delegați erau și Pavel și Barnaba care,trecând prin Fenicia și Samaria,istoriseau creștinilor de acolo despre activitatea lor între păgâni,producând pretutindeni o mare bucurie(Fap.Ap.15,3).

Problema cea mai importantă a lucrării de propăvăduire a Evangheliei în primii ani ai Bisericii și activității Sfinților Apostoli a fost aceea a treceri barierei care separa pe cei tăiați împrejur de cei netăiați împrejur,pe iudei de neamuri sau păgâni. Descriind,în Faptele Apostolilor,etapele acestui proces de extindere a propovăduirii creștine de la iudei la păgâni,Sfântul Luca va purta de grijă să sublineze că parcurgerea fiecărei etape se produce din inițiativă și sub asistență divină,misionarii implicați în evenimentele,care marchează aceste etape,fiind călăuziți și sprijiniți în lucrarea lor,în chip suprafiresc. În toate aceste momente ale acțiunii de răspândire a Evangheliei la păgâni,de venire a acestora la noua învățătură nu s-a pus probleme circumciderii noilor convertiți,Botezul fiind singura condiție și poartă de intrare în Biserică. Ritul circumciziunii ca și alte prescripțiuni rituale ale Legii nu vor fi menținute în Biserică (Fap.Ap.15,24),deoarece timpul lor trecuse,singura condiție de primire în Biserică fiind credința în Hristos (Fap.Ap.15,9).

Sosirea delegației Bisericii din Antiohia la Ierusalim era anunțată din timp și,desigur,era cunoscut și motivul deplasării sale de la Antiohia. De aceea Sfântul Luca descrie astfel primirea membrilor delegației antiohiene la Ierusalim:”Și sosind ei la Ierusalim,au fost primiți de Biserică și de apostoli și preoți și au vestit câte au făcut Dumnezeu cu ei”(Fap.Ap.15,4). Sfântul Luca descrie ședința inaugurală a Sinudului de la Ierusalim,primul din seria nesfârșită a sinoadelor bisericești, care,de-a lungul veacurilor,se vor reuni pentru a permite aflarea,împreună,a adevărului și pentru căutarea consensului ca formă supremă a manifestării dragostei în exprimarea dreptei învățăturii,a lucrării Sfântului Duh în Biserică.

Această ședință inaugurală a Sinodului este una de primire oficială a delegației Bisericii din Antiohia. Este prezentă,la această primă ședință a Sinodului,Biserica din Cetatea Sfântă, în ansamblul ei,deci,prin acei creștini,care au putut răspunde invitației care le-a fost adresată,desigur,de conducerea locală a comunității,în fruntea căreia se afla Sfântul Iacob,primul episcop al Ierusalimului(cf.Fap.Ap.15,13). O altă categorie de participanți la această primă ședință a Sinodului e alcătuită din Sfinții Apostoli în număr de unsprăzece,câți se aflau în viață, deoarece Iacov,fiul lui Zevedeu fusese ucis cu sabia din porunca lui Irod Agripa(Fap.Ap.12,1-2). A treia categorie de participanți la ședința de început a Sinodului va fi alcătuită din preoți,adică din acei slujitori hirotoniți cărora li se încredințase spre păstorire comunitățile locale creștine. Acestei asistențe i se adaugă trimișii Bisericii din Antiohia care aveau mandatul de a prezenta Sinodului întrebarea dacă primirea păgânilor în Biserică trebuia urmată sau condiționată de tăierea-împrejur,practică rituală mozaică obligatorie pentru iudei.

La această primă audiere,partida rigoristă,pe care Sfântul Luca o numește “cei din eresul fariseilor”,pretindea ca păgânii să se taie împrejur și să observe Legea lui Moise,înainte de a intra în Creștinism. În fața Sinodului,cererile iudaizanților dobândesc contur și precizie,ele devin maximale. Pe lângă obligativitatea circumciziunii,iudaizanții solicită ca Sinodul “să poruncească”păgânilor care se botează să respecte “Legea lui Moise”. Desigur,prin Legea lui Moise,iudaizanții din Biserica Ierusalimului înțeleg toate prescripțiunile având caracter ritual,care fac obiectul unor expuneri ample și amănunțite,mai cu seamă în Levitic. Dintre acestea,se pot enumera prescrip țiunile privind felurile jertfelor(Levitic1,1-7,38),animale curate și necurate,sărbătorile lui Israel,mâncărurile permise și interzise (Deut.14,3-21),etc. Iudaizanții din Biserica Ierusalimului nu au în vedere,desigur,Legea morală,cuprinsă în tablele Legii,care era păzită cu strictețe de creștini și care fusese desăvârșită de Iisus Hristos în Predica de pe Munte(Mt.5-7).

Sfinții Pavel și Barnaba opun acestora punctul lor de vedere,încingâdu-se discuții aprinse pe această temă. Trebuie să presupunem,că între cele expuse în Fap.Ap. 15,5-6 s-a scurs oarecare timp,când cei doi au avut conversații directe cu Apostolii,cărora le-a expus punctul de vedere în privința problemei în discuție,convigându-i că nu trebuie să li se impună păgânilor,înainte de încreștinare,tăierea împrejur. Argumenta rea paulină convinge,fiind câstigat pentru această poziție chiar și Iacuv,”fratele Domnului”,episcopul Bisericii din Ierusalim, cunocut pentru viața sa austeră și rigoarea cu care ținea Legea.

Pe acest fond al dezbaterilor,primul a luat cuvântul Apostolul Petru(Fap.Ap.15,7-11). La începutul cuvântării sale,el aminteș te de botezul sutașului Cornelui și a casei sale,pe care îl săvârșise chiar el(cf.Fap.ap.10,1-48). Vorbind despre acest botez,Apostolul Petru subliniază că prin săvârșirea lui nu s-a cerut sutașului Corneliu și casei sale împlinirea legii lui Moise și arată că acest botez s-a făcut după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu însuși nu i-a cerut lui Corneliu și casei lui să împlinească legea Vechiului Testament și însuși El a trimis Duhul sfânt asupra păgânilor ce se botezau,curățind astfel”prin credința inimile lor”. În cuvântarea sa,Apostolul Petru numește legea Vechiului Testament,jug și anume un astfel de jug,pe care nici oamenii Vechiului Testament,iudeii,și nici cei care au crezut în Iisus Hristos nu l-au putut purta(Fap.Ap.15,10). Deci,după Apostolul Petru,împlinirea Legii Vechiului Testament nu mai este necesară nici pentru iudeii convertiți. La sfârșitul cuvântării sale,Apostolul scoate în relief că toți cei care au trecut la credința în Iisus Hristos,și iudei și păgâni,se mântuiesc numai prin “darul Domnului Iisus Hristos”,nu prin împlinirea legii Vechiului Testament.

Se va observa că Sfântul Petru pune în lumină,în afirmațiile sale privind venirea la credință a păgânilor,faptul că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu,Care l-a ales pe el pentru a propo vădui Evanghelia la neamuri și le-a dăruit acestor neamuri Duhul Sfânt ca și iudeilor.

Mântuirea neamurilor este înainte de toate,opera “harului Domnului nostru Iisus Hristos”(Fap.Ap.15,11) și a credinței care,păgânilor, ”le-a curățit inimile” (Fap.Ap.15,9). Deci, fie iudei tăiați-împrejur, fie păgâni netăiați-împrejur,toți se vor mântui “în același chip”, adică prin har și credință (Fap.Ap.15,11).

Scurta analiză a cuvântării Apostolului Petru rostită în fața Sinodului este absolut necesară pentru a dovedi identitatea de concepție dintre susținerile teologice ale Sfințiilor Petru și Pavel cu privire la mântuirea prin har și credință fără păzirea prescripțiunilor privind “faptele Legii”(Gal.2,16).

În urma cuvântării Sfântului Petru,Apostolul neamurilor constată că această Evanghelie propovăduită de el la neamuri este identică aceleia pe care o propovăduiau și ceilalți Apostoli. Aceasta este desigur,momentul când propovăduirea Apostolu lui Pavel va primi confirmarea deplină și girul Bisericii din Ierusalim.

După cuvântarea Sfântului Petru,autorul Faptelor Apostolilor notează că “a tăcut toată mulțimea”(Fap.Ap.15,12). Remarca trebuie pusă în legătură cu precizarea aceluiași autor”Și făcându-se multă vorbire”(Fap.Ap.15,7). Dacă aceasta din urmă sugerează discuții în contradictoriu,vehemență,dezacord, cuvântarea Sfântului Petru aduce consensul participanților la Sinod. Din acest moment,se poate spune că poziția Bisericii din Antiohia a dobândit acordul tuturor participanților la Sinod.

În continuarea lucrărilor Sinodului, au luat cuvântul Sfinții Pavel și Barnaba,care au istorisit”câte semne și minuni a făcut Dumnezeu prin ei între păgâni” în timpul primei călătorii misionare(Fap.Ap.15,20). Este remarcabil că toate realizările misionare ale celor doi sunt prezentate ca lucrări ale lui Dumnezeu săvârșite prin cei doi Apostoli,ceea ce arată măsura în care aceștia aveau conștiința sșvârșirii unor acțiuni care poartă pecetea voii și puterii lui Dumnezeu.

Concluziile,în încheierea lucrăriilor Sinodului,le trage Sfăntul Iacov,episcopul Ierusalimului,unul din stâlpii Bisericii din acel timp. Toți erau convinși că de la el va porni dezlegarea practică a problemei. Episcopul Ierusalimului se referă mai întâi la cele spuse de Petru,arătând că Dumnezeu,prin Corneliu și-a exprimat voia de a-și alege "un popor între neamuri,pentru numele Său"(Fap.Ap.15,14). În acest sens,ca fundamentare scripturistică,citează cuvintele proorocești:”După acestea Mă voi întoarce și voi ridica iarăși cortul cel căzut a lui David,și cele distruse ale lui iarăși le voi zidi și-l voi îndrepta, ca să-l caute pe Domnul ceilalți oameni și toate neamurile peste care s-a chemat numele Meu asupra lor,zice Domnul,Cel ce a făcut acestea”(Fap.Ap.15,16-17). Pe baza acestui text,pe convingerea că “Lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute din veac lucrurile Lui”,pe baza activității și a experienței Sfinților Petru, Pavel și Barnaba,Sfântul Iacob susține și el că voința divină este ca “să nu tulburăm pe cei dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu”(Fap.Ap.15,19),adică să nu li se impună greaua sarcină a tăierii împrejur.

Mai mult decât atât,din cuvintele sale : ”Căci Moise are din timpuri vechi prin toate cetățile propovăduitorii săi, fiind citit prin sinagogi în fiecare sâmbătă” (Fap.Ap.15,21), rezultă că misiona rii creștini trebuie să pună accentul,în propovăduirea lor,pe învățătura și lucrarea lui Iisus Hristos lăsând slujitorilor sinagogii îndatorirea să predice despre Legea mozaică. Este ca o separare a domeniilor celor două religii:mozaismul și crești nismul. Aceasta pare să fie și momentul în care devin cu deosebire clar tuturor că,indiscutabil,Creștinismul este o cu totul altă religie decât mozaismul.

În concluzie,Sfântul Iacov propune că păgânii care îmbrăți șează Evanghelia trebuie să se plieze la câteva exigențe acceptabile ale Legii. Evreii convertiți vor trebui să recunoască că din “poporul lui Dumnezeu” fac parte cei tăiați împrejur ca și cei netăiați,iar aceștia din urmă vor facilita relații umane amiabile între ei și cei dintâi prin acceptarea unui minimum de satisfacție privitoare la unele interdicții legale:”Să le scriem,să se ferească de întinările idolești și de desfrâu și de sugrumate și de sânge”(Fap.Ap.15,20). De aceea prin hotărârea Sinodului,se dorește a li se conferi obligativitatea și între creștinii proveniți dintre neamuri”pentru că sunt necesare” (Fap.Ap.15,28). Așa cum observa Sfântul Iacov,”din timpuri vechi(existau evrei) prin toate cetățile”și care,încreștinându-se,n-ar fi văzut cu ochi buni necinstirea prescripțiilor strămoșești,pierzându-și astfel încrederea în învățătura cea nouă.

După dezbaterile amintite a urmat hotărârea care aparține doepotrivă Apostolilor,preoților și întregii Bisericii. Această hotărâre este fixată în scris și transmisă, prin Pavel și Barnaba și prin Iuda,cel numit Barsaba și Sila,delegații Sinodului,care aveau îndatorirea de a lămuri și verbal pe frații din Antiohia,Siria și Cilicia asupra celor discutate și hotărâte de Sinod.

Scrisoarea are următoarea compoziție:adresă,expunere de motive și cele două hotărâri:trimiterea unei delegații și impu nerea celor patru puncte conciliatorii. Se cuprinde,la început un scurt istoric al problemei,apoi urmează recomandarea lui Sila și Iuda care sunt prezentați drept “bărbați aleși” și a lui Barnaba și Pavel care sunt numiți “iubiți noștri,oamenii care și-au pus sufletul lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos” (Fap.Ap.15,25-26). Această caracterizare a lui Barnaba și Pavel într-un document atât de important ca hotărârea Sinodului de la Ierusalim echivalează nu numai cu recunoașterea importanței lucrării desfășurate de aceștia până atunci în vederea propovăduirii Evangheliei la neamuri,ci și cu recomandarea acelorași ca misionari de cel mai înalt rang în ce privește răspândirea noii credințe în lumea păgână. Misiunea desfășurată de cei doi Apostoli la neamuri are la bază hotăr’rea oficială a Sinodului,deci acordul întregii Biserici,cârmuitori și simpli creștini,de sprijinul cărora se va bucura neîncetat în activitatea lor.

Hotărârile Sinodului sunt autoritative,pentru că ele au fost luate în conformitate cu voia lui Dumnezeu”Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă să nu li se pună nici o greutate în plus în afara de cele ce sunt necesare”(Fap.Ap.15,28). În continuare sunt enumerate cele patru puncte,cărora le putem zice “canoane”. Această hotărâre nu aparține numai participanților la Sinod,ci și Duhului Sfânt,sub inspirația și asistența Căruia aceștia s-au aflat fără încetare. Sinodul din Ierusalim are o importanță absolut excepțională în istoria Bisericii apostolice și a răspândirii creștinismului”până la marginea pământului” (Fap.Ap.1,8) și “la toate neamurile”(Mt.28,19). La Sinodul din Ierusalim s-au produs o serie întreagă de clarificări care erau necesare înainte de marele asalt de cuceriri pentru Evanghelie a lumii păgâne.

Hotărârea Sinodului de la Ierusalim,devenit,prin prioritatea cronologică,prototip al Sinodului creștin,în general,este,în același timp,hotărârea participanților la sinod,dar și hotărârea Sfântului Duh,care îi asistă pe sinodali. O astfel de conștiință a manifestării colaborării dintre persoanele umane angajate într-o procedură de stabilire a unui adevăr religios și moral,pe cale sinodală și Sfântul Duh care rămâne “în veac”(Ioan,14,16) cu Biserica,se manifestă,deci,nu numai față de Sfinții Apostoli, primii care se vor fi îmbrăcat cu “putere de sus”(Lc.24,49), “venind Duhul Sfânt”peste ei (Fap.Ap.1,8),dar și asupra urmașilor lor în preoție,adică asupra celor ce au primit Taina Hirotoniei,ca și asupra întregii Bisericii constituie oficial,alături de cârmuitorii săi spirituali și în solidaritate cu aceștia,în Sinod,devenit astfel cale și metodă de formulare și promulgare a adevărului Bisericii. Oricare din sinoadele ținute în Biserică trebuie să îndeplinească acele condiții de desfășurare și de realizare a unanimității sau consensului,întâlnite în cazul Sinosului de la Ierusalim,pentru a deveni și a fi recunoscut ca lucrare divino-umană,expriminând învățătura Bisericii sub asistența Sfântului Duh.

4. Ierarhia bisericească în Biserica Primară

Biserica Ortodoxă învață,potrivit mărturiilor apostolice ale Noului Testament și Tradiției,că preoția constituie o slujire de instituire divină care ține de însăși natura sacramentală și misiunea mântuitoare a Bisericii. Dacă latura principală a întreitei lucrări preoțești o constituie puterea de sfinți pe credincioși,cei dintâi preoți ai lui Hristos trebuiesc socotiți Sfinții Apostoli. Alături de apostolie,ei s-au învrednicit și de înzestrarea cu harul sfințitor în măsura cea mai înaltă. Încă la alegerea lor,ei primiseră de la Mântuitorul numele de Apostoli (Lc.6,13). La primirea harului apostoliei,a fost statornicită și misiunea lor ”Precum m-a trimis pe Mine Tatăl,vă trimit și Eu pe voi”(Ioan 20,21-23). Această trimitere pentru a da mărturie despre Iisus în toată lumea constituie,propriu-zis,latura esențială a slujirii apostolice,de aceea,ei au purtat,în primul rând,numele de Apostoli. Dobândind plinătatea harului Duhului Sfânt pentru a sfinți pe credincioși,ei puteau fi numiți și preoți. Căci,dacă Mântuitorul este numit “Apostol și Arhiereu”,în Epistola către Evrei(3,1),iar Sfântul Petru vorbește despre lucrarea de slujire și apostolie,la care a fost ales Matia (Fap.Ap.1,25),la rândul său,Sfântul Pavel vorbește despre apostolia și slujirea sa(Rom.11,13) ori despre harul și apostolia sa (Rom.1,5).

Expunerile Sfântului Luca asupra preoției ierarhice sacra mentale,în Faptele Apostolilor,privesc,așa cum era și firesc într-o carte având conținut preponderent istoric,rânduirea unor diaconi și a unor preoți în legătură cu apariția unor comunități și Bisericii creștine și,mai ales,în legătură cu dezvoltarea acestora și cu nevoia de a fi păstorite și îndrumate după plecarea Apostolului sau misionarului întemeietor. Necesitatea rânduirii ierarhiei este înscrisă în dezvoltarea impetuoasă a Bisericii din Ierusalim și în creșterea rapidă a numărului credincioșilor acestei Biserici,în programul dens al comunităților creștine din Cetatea Sfântă,în viața creștină care se desfășura în aceste comunități organizate.

Sfântul Clement Romanul,care a trăit în ultima parte a primu lui secol creștin și în prima jumătate a secolului al-2-lea,ne păstrează știrea că sfinții Apostoli când mergeau într-o cetate și înființau o obște creștină,nu plecau de acolo până nu instituiau pe preoți și diaconi:”Pe când vesteau ei (Apostolii),în țări și cetăți și botezau pe cei ce ascultau de voința lui Dumnezeu, așezau pe cei ce credeau întâi dintre aceia,cercetându-i cu duhul ca episcopi(preoți) și diaconi,pentru cei ce aveau să creadă în Hristos”.

După cum se menționează în Faptele Apostolilor,în Biserica primară distingem mai multe categorii de membri:Apostoli, prezbiterii (preoții) și frații (Fap. Ap.15,23; 5,2,4,6). Această împărțire între membrii Biserici se pare că avea un caracter oarecum oficial,deoarece ea apare în hotărârile Sinodului de la Ierusalim. Dar în această perioadă denumirea treptelor ierarhice nu era fixată într-un mod definitiv,deși nu se făcea confuzie între gradele ierarhiei. De pildă,prezbiterii a însemnat la început pe toți slujitorii Bisericii indiferent în ce treaptă se aflau. Chiar dacă sunt incomplete,fragmentare,întâmplătoare informațiile din Faptele Apostolilor privind ierarhia bisericească, ele sunt totuși de natură să indice apariția treptelor ierarhice ale acesteia în ordinea lor crescândă: diacon,preot și episcop.

a)Diaconii

Termenul diakonos care în vocabularul teologic curent desemnează pe cel ce ocupă prima treaptă în ordinea crescân dă a preoției ierarhice,nu se întâlnește niciodată în Faptele Apostolilor. Dacă termenul lipsește din Faptele Apostolilor, această lipsă este suplinită de folosirea substantivului diakonia, slujire,diaconie,și a verbului diakoneo în pericopa din capitolul 6,1-6 în care este prezentat episodul alegerii și hirotonirii celor șapte diaconi eleniști din Biserica Ierusalimului. Această pericopă în care întâlnim singura descriere din Noul Testament privind alegerea și hirotonirea unor diaconi,debutează printr-o precizare care va rămâne o permanentă motivare a oricărei noi hirotonii în Biserică: ”Iar în zilele acestea înmulțindu-se ucenicii,eleniștii(iudei)…” (Fap.Ap.6,1).

Sfântul Luca subliniază că aceștia au primit slujirea lor prin “punerea mâinilor”,un ritual sacramental îndeplinit de Apostoli,prin care se transmite puterea Sfântului Duh. În acest fel,ei s-au ridicat din rândul credincioșilor și au intrat în ierarhia bisericească. Dar,hirotonia lor n-a fost determinată de nevoia de a se înmulți numărul diaconilor,care-și împlineau,în chip obișnuit,îndatoririle legate de treapta lor ierarhică,ci de o trebuință anumită a bisericii,în vremea aceea:purtarea de grijă ca văduvele eleniste să nu mai fie trecute cu vederea la agapale frățești (Fap.Ap.6,3). Poate că tocmai din această pricină,Sfântul Luca nici nu le dă nume de diaconi,nu numai în pericopa privitoare la alegerea și hirotonirea lor,dar nici când are prilajul să mai vorbească despre ei. Cu toate că ne-a păstrat amintirea chipului de înger al lui Ștefan,în ziua uciderii lui cu pietre(Fap.Ap.6,15),autorul Faptelor nu arată și slujba pe care el o împlinea în ierarhia bisericească; iar, cu alt prilej, când pomenește despre Filip, pe care-l numește “evanghelist”, adaugă numai că era unul din cei șapte (Fap.Ap.21,8).

Diferența dintre autoritatea bisericească și puterea harică pe care le aveau Sfinții Apostoli și cele cu care erau înzestrați ceilalți slujitori bisericești hirotoniți până în momentul constituirii Bisericilor din Samaria, Iudeea și Galileea și a celor din Antiohia,rezultă cu claritate din cel puțin două situații. În primul rând,despre faptul că,deși primiseră cuvântul Evangheliei și botezul prin Filip,peste creștinii din Samaria nu se Pogorâse Sfântul Duh ”ci erau numai botezați în numele Dmnului Iisus” (Fap.Ap.8,16). Pentru prima dată,în istoria primilor ani ai Bisericii,apare diferența netă între puterea harică a diferitelor trepte ale preoției ierarhice sacramentale. Acest fapt îi este limpede,din punctul său de vedere și lui Simon Magul care,după ce primise botezul de la Filip,ar fi dorit să fie înzestrat și cu putetrea de a împărți,ca Sfinții Apostoli,Duhul Sfânt prin punerea mâinilor,în care scop le oferă acestora bani(Fap.Ap.8,18-19). În această împrejurare,Sfinții Apostoli Petru și Ioan numesc puterea preoției “darul lui Dumnezeu”,care se dă fiecăruia “după măsura darului lui Hristos”(Efes.4,7).

O a doua împrejurare în care se manifestă puterea și autoritatea Sfinților Apostoli în raport cu aceea a celorlalți slujitori creștini,privește însăși vizitarea de către cei dintâi a Bisericilor întemeiate prin predica și săvârșirea botezului de către cei din urmă. Această acțiune nu este o simplă vizită de curtoazie. Sfintii Petru și Ioan o fac ca trimiși ai tuturor Aposto lilor pentru ca,la fața locului,să conoască realitatea și să împlinească cele de lipsă.

Diaconii aveau funcții liturgice și catehetice,pe care le îndeplineau numai slujitorii bisericești sau Apostolii. ”Nu este potrivit ca noi (Apostolii) să lăsăm cuvântul lui Dumnezeu și să ne ocupăm de mese” (Fap.Ap.6,2) este vorba de rolul ce revenea diaconilor în legătură cu administrarea Euharistiei și a agapelor (cf.Fap.Ap.2,42).

Din Faptele Apostolilor rezultă că cei șapte diaconi se adaugă diaconilor evrei existenți încă din primele zile ale Bisericii din Ierusalim. Toate aceste informații date de Sfântul Luca cu privire la alegerea celor șapte diaconi și hirotonia lor,evenimentelor din viața Bisericii care vor urma martiriului Sfântului Ștefan,ne dezvălzuie slujirea celor șapte diaconi,rolul lor și al celorlalți slujitori bisericești hirotoniți în extinderea Bisericii în Palestina și la neamuri.

b)Preoții

Despre slujitorii din treapta a doua a ierarhiei bisericești se face amintire pentru prima dată,în Faptele Apostolilor,capitolul 11,30. Aici se arată darurile adunate de credincioșii din Antiohia pentru Biserica Ierusalimului,în urma secetei proorocită de Agav,întâmplată pe vremea lui Claudiu (Fap.Ap.11,28),au fost trimise preoților din Ierusalim. Acest text nu ne vorbește despre instituirea preoților de către Sfintii Apostoli,ci doar atestă existența lor în Ierusalim,pe la anul 45-46. Momentul hirotoniei lor nu-l cunoaștem,dar pentru împlinirea trebuințelor religioase ale obștei din Ierusalim,institurea lor trebuie să fi avut loc chiar în primele zile ale Bisericii. Un alt argument care pledează pentru vechimea instituției presbiterului în Biserica din Ierusalim îndeosebi,este faptul că,încă din primele zile ale acestei Biserici,viața creștină a cunoscut o dezvoltare impetuoasă și un program de mare complexitate necesitând sporirea numărului slujitorilor biserecești într-un ritm care trebuia să țină seama de rapida înmulțire a credincioșilor (Fap.Ap.2,41-42;4,4,32-34). Atunci când Sfântul Luca prezintă hirotonia unor preoți în Bisericile întemeiate de Pavel și Barnaba în cursul primei călătorii misionare,el scria:”Și hirotonindu-le preoți în fiecare Biserică,rugându-se cu postiri,i-au încredințat pe ei Domnului în care crezuseră”(Fap.Ap.14,23). În acest text apare ca element fundemental nou,faptul că cei ce primesc aici hirotonia sunt preoți (presbiteroi) și faptul că aceștia sunt hirotoniți pentru fiecare Biserică,ceea ce demonstrează că nici o Biserică nu poate funcționa în mod normal,în absența preoților hirotoniți.

Această rânduire a preoților se face prin hirotonie,însoțită de rugăciuni și postiri,de către Sfinții Apostoli,întemeietori,în calitatea lor de deținători ai preoției apostolice,adică ai preoției ierarhice în treapta sa cea mai înaltă. Prin activitatea sa,preotul împlinește măsura trebuințelor creștine dintr-o comunitate sau parohie mijlocind păstoriților săi tot tezaurul de învățătură,har și înțelepciune al Bisericii.

Sfântul Luca ne informează despre slujitorii bisericești din Ierusalim în legătură cu participarea lor la Sinodul din Ierusalim. Biserica din Antiohia a trimis o delegație “la Apostolii și preoții de acolo”(Fap.Ap.15,2),ca să afle poziția Bisericii-mame în privința primirii păgânilor în Biserică. Este pentru a doua oară când în Faptele Apostolilor,termenul presbiteroi desemnează pe slujitorii bisericești hirotoniți din Biserica Ierusalimului și din Iudeea(cf.Fap.Ap.11,30). În mod cert,cei ce poartă acest nume în Biserică s-au învrednicit de primirea Sfintei Tainei a Hirotoniei de la Sfinții Apostoli.

Mergând pentru ultima oară la Ierusalim,Apostolul neamurilor se oprește cu un scop bine precizat în Milet. În acest răstimp,Pavel “trimițând din Milet la Efes,a chemat la sine preoții Bisericii”(Fap.Ap.20,17),înaintea cărora a rostit cea mai frumoasă dintre cuvântările sale pastorale. Privind spre preoții al căror chip nu nădăjduia să-l mai vadă vreodată,Sfântul Pavel a grăit :”Luați aminte la voi înșivă și la toată turma,întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi,ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu,pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său “(Fap. Ap.20,28). Acest îndemn este plin de responsabilitate pentru Biserica lui Hristos,pe care o va lăsa în grija episcopilor și preoților. Pavel chemase la sine pe preoții Bisericii din părțile Efesului;dar,în cuvântarea rostită către ei îi numește episcopi. Așadar,aceiași slujitori bisericești sunt numiți și preoți și episcopi. Când Sfântul Pavel trimite să fie chemați preoții Bisericii îi numește așa pentru că într-adevăr aceasta era slujba lor în Biserică,dar când le adresează cuvintele de despărțire, Apostolul vede în ei,în deosebi pe cârmuitori Bisericilor în care fuseseră așezați preoți și pentru aceasta era și firesc să-I numească episcopi;cunoscut fiind faptul că în epoca aposto lică,termenul de episcop nu se dădea ca în zilele noastre,numai slujitorilor din treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericești. Din cuvântarea rostită cu acest prilej de Sfântul Pavel,se desprinde că preoții erau aceia care cârmuiau Bisericile lor și păstoreau turma,ferind-o de primejdia ereziei și de aceea a dezordinei.

Presbiteri apar alături de Sfinții Apostoli ca un punct de sprijin al marilor hotărâri privind viitorul Bisericii,interesele vitale ale acesteia,ca responsabili pentru destinul,implantarea și situarea acestei instituții divino-umaneîn lumea păgână,în universalitate.

c)Episcopii

Pentru a pune în evidență însemnătatea preoției ierarhice sacramentale într-o epocă atât de importantă pentru formarea celor mai de seamă instituții bisericești,ca cea apostolică, Sfântul Luca ne prezintă pe diaconi și pe preoți având în frunte pe episcopul lor ca participanți la Sinodul Bisericii din Ierusalim.

Cu păstorirea întregii Biserici a Ierusalimului fusese însărcinat Sfântul Iacov,fratele Domnului. El fusese hirotonit episcop de Sfinții Apostoli încă din primele zile ale Bisericii. Biserica Ierusalimului sub cârmuirea lui a devenit pildă pentru toate Bisericile creștine care au fost înființate în primul secol creștin.

Sfântul Ioan Hrisostom menționează că Însuși Domnul l-a rânduit pe Sfântul Iacov ca prim episcop al Ierusalimului. În legătură cu rolul Sfântului Iacov la Sinod ,după ce precizează că “era episcop al Bisericii din Ierusalim”, Sfâtul Ioan Hrisostom observă că acesta vorbește,în acest înalt for de decizie bisericească la sfârșit, pentru ca,astfel,să se împlinească Scriptura (Deut.19,15). Sfântul părinte menționează că “El își întemeiază cuvântul pe autoritatea profeților vechi și noi;căci el nu putea să arate cele săvârșite de el (în această privință),ca Petru și ca Pavel (cf.Fap.15,7-12). A fost bine rânduit (de Dumnezeu) ca aceste fapte să poată fi arătate de Apostoli care nu trebuiau să rămână la Ierusalim. Iar acesta (episcopul Iacov) care învăța la Ierusalim,nu putea,nici să le fie supus,și nici învățăturii lui să i se opună cineva”. Sfântul Ioan Hrisostom menționează că propunerile făcute de episcopul Ierusalimului la Sinod au la bază autoritatea personală a acestuia,nu pe cea a Legii vechi care nu putea cuprinde hotărâri ca acelea pe care urma să le ia Sinodul :“Această părere devine îndată învățătura tuturor”(Fap.Ap.15,22).

Numai un bărbat cu o îndelungă experiență pastorală pute să dea o dezlegare atât de fericită problemei ridicate de iudaizanți, în Antiohia. Sfântul Pavel numește pe Sfântul Iacov stâlp al Bisericii,numire ce i se cuvinea lui pentru rodnica activitate depusă în timpul cât a păstorit Biserica Ierusalimului.

Venind pentru ultima oară la Ierusalim,Sfântul Pavel merge și vede pe Sfântul Iacov înconjurat de ceilalți slujitori bisericești (Fap.Ap.21,18). În acest moment al istoriei Creștinismului apostolic,la Ierusalim,Sfântul Iacov este centrul vieții creștine din această Biserică,autoritatea cea mai înaltă,în jurul persoa nei sale desfășurându-se evenimentele capitale ale vieții creștine din epocă. Dar însuși textul din Faptele Apostolilor 21,18 demonstrează, prin exacta sa formulare,poziția centrală,de înaltă autoritate,a Sfântului Iacov:”Iar a doua zi,Pavel a mers cu noi la Iacov și au venit acolo toți preoții”. Expresia “toți preoții”este de natură să evidețieze,de asemenea,marea autoritate a lui Iacov,jurisdicția sa care se extinde asupra tuturor preoților din Ierusalim și,foarte probabil,din întreaga Palestină.

Sfântul Iacov va fi cel mai important dintre “fratii Domnului”, atât în ce privește poziția sa oficială în Biserica Ierusalimului și , în general,în epoca începuturilor Creștinismului,cât și în ce privește influența pe care o va exercita asupra vieții creștine din această epocă în momentele ei cele mai de seamă.

Cercetând îndeaproape cartea Faptele Apostolilor este aceea că nu se poate concepe existența Bisericii locale, dezvoltarea ei firească,în absența ierarhiei bisericești în cele trei trepte ale sale.

5. Sfântul Apostol Pavel în confruntarea cu filozofia, în areopagul Atenei

În timpul Sfântului Pavel,Atena păstra încă multe din splendorile antichități. Ca și Alexandria era socotită capitala intelectualități. Aici se aflau unele dintre cele mai însemnate monumente,temple și statui,adevărate capodopere ale omenirii. Cetatea se bucura de statutul de oraș liber “cvitas libera foederata”,conducându-se după legile ei,chiar și în timpul ocupației romane,și aceasta din respectul împăraților romani față de rolul pe care l-a jucat în istoria culturii antice.

Sosind la Atena,Sfântul Pavel s-a indignat și s-a umplat de amărăciune și durere văzând atâtea statui și temple ridicate în cinstea falselor zeități;văzând în ce superstiți era scufundată celebra cetate a cărei faimă era cunoscută în toată lumea prin literații și savanții ei. Celei mai înalte evoluții a spiritului uman I se răspundea prin decadența religioasă a cultului idolatru:”Iar în Atena,pe când Pavel îi aștepta,duhul lui se îndârjea în el,văzând că cetatea este plină de idoli”(Fap.Ap.17,16). În Atena erau mai mulți idoli decât în toată Grecia,spunea scriitorul Pansanias în secolul al-2-lea î.Hr.,iar un oarecare Petronius zicea,în glumă,că la Atena e mai greu să întâlnești un om decât un zeu.

Dorința Apostolului Pavel era mereu aceiași:începerea cât mai grabinică a propovăduirii evanghelice pentru că în aceasta consta misiunea sa. În consecință,”discuta în sinagogă cu iudeii și cu cei credincioși și,în piață,în fiecare zi,cu cei ce erau de față”(Fap.Ap.17,17). Asaltul asupra societății ateniene este total. Apostolul nu se mărginește la o activitate în sinagogă în care întâlnea pe iudei și chiar pe grecii prozeliți pentru că,în condițiile existente în acest oraș,”toți atenienii și străinii,care locuiau acolo,nu-și petreceau timpul decât spunând sau auzind ceva nou”(Fap.Ap.17,21). El merge direct “în piață ,în fiecare zi” unde găsește oricând asistență căreia putea să-i adreseze cuvântul propovăduirii.

Printre ascultătorii și interlocutorii Apostolului neamurilor sunt remarcați de autorul Faptelor, filozofi epicurei și stoici. Epicureismul și stoicismul erau singurele curente filozofice care aveau un rol de seamă în Atena acelor timpuri. Ei erau,în epocă,reprezentanții cei mai autorizați ai filozofiei antice. Prin ei,întreaga filozofie antică se întâlnește cu învățătura creștină pe care mulți din filozofi greci au pregătit-o și anunțat-o. Este momentul când se produce întâlnirea inevitabilă a celor două concepții asupra destinului omului: una,cea filozofică,avându-și obârșia,temeiul și justificarea în codul gândirii omenești,uneori fecundată de logosul primondial ale cărei urme se întâlnesc uneori,în sistemele filozofice,iar cea de-a doua,religioasă,care își revendică obârșia și temeiul în descoperirea cea mai presus de fire adusă la cunoștința oamenilor de Însuși Fiul lui Dumnezeu,Care,făcându-se om,a putut comunica nemijlocit cu oamenii. Învățătura lui Iisus Hristos este însă,atât de nouă și de originală,încât nici iudeii,care cunoșteau Legea,proorocii și Psalmii,adevărate călăuze mesianice,nici grecii care,din toate popoarele antichității,ajunseseră pe cele mai înalte culmi ale gândirii,nu vor fi capabili să-i înțeleagă mesajul în toată profun zimea și originalitatea sa.

Iudeii considerau învățătura despre Iisus drept hulă,iar filozofii antichității drept pălăvrăgeală ”Și unii ziceau:ce voiește, oare,să ne spună acest semănător de cuvinte”(Fap.Ap. 17,18). Aceștia îl plasează pe Sfântul Pavel,propovăduitorul creștinismului,în rândul celor care vesteau “dumnezei străini”. Trebuie să recunoaștem că observația stoicilor a surprins destul de bine tema centrală a expunerilor Apostolului Pavel.

Cu toate că epicureii îl considerau palavragiu,Sfântul Pavel fiind luat de unii filozofi,care-l ascultaseră mai înainte,”l-au dus în areopag zicând:Putem să cunoaștem care este această învățătură nouă grăită de tine?”(Fap.Ap.17,19). Aducerea Apostolului în Areopag nu a fost ca o acuzare,căci ascultătorii doreau să cunoască filozofia sa ,pentru a se edifica asupra scopului urmărit. Pavel avea acum în față oameni culți și versați,avizi de cunoștințe noi. Le-a vorbit cu abilitate,evitând cuvintele care I-ar fi putut răni și le-a măgulit orgoliul de locuitori ai unui oraș în cinste chiar și la stăpânitorii romani.

În Areopag,aflat deci în centrul atenției,în fața ochilor având o priveliște magnifică a vestigiilor religioase,politice și cultirale,cu un aer de încredere în învățătura Evangheliei pe care avea să o vestească,Apostolul neamurilor și-a rostit cuvântarea. Cuvânta rea însăși în întreg ansamblul ei corespunde împrejurării solemne în care a fost rostită,unind elocvența și delicatețea cu cele mai profunde sentimente religioase,fiind apreciată în toate timpurile și locurile ca o adevărată capodoperă.

Chiar de la început,Sfântul Apostol Pavel câștigă bunăvoința și interesul ascultătorilor printr-o manieră ingenioasă de a le prezenta credința lor și de a le aprecia și lăuda evlavia. Îi laudă în tot ceea ce pot fi lăudați și o face în exordiul Cuvântării,care reprezintă un mod deosebit de curtoazie,de abilitate și compor tament din partea Apostolului,care a stârnit admirație de-a lungul veacurilor,fiindcă prin cuvintele cuprinse în el a reușit să câștige atenția atenienilor. Cuvântarea Apostolului debutează printr-un elogiu îndreptățit adus ascultătorilor: “Bărbați atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși”(Fap.Ap.17,22). Constatarea este astfel argumentată:”Căci străbătând cetatea voastră și priviind locurile voastre de închinare,am aflat și un altar pe care era scris: Dumnezeului necunoscut. Deci pe Cel pe Care voi,necunoscându-L,Îl cinstiți,pe Acesta Îl vestesc eu vouă”(Fap.Ap.17,23). Tocmai pe acest Dumnezeu dorește el să-L facă cunoscut. Atenienii ridicau altare zeilor necunoscuți, cu siguranță pentru a obține favoarea divinităților uitate sau ignorate.

Sfântul Pavel pleacă de la un asemenea caz pentru a-și pregăti auditorii în vederea proclamării Dumnezeului Celui Adevărat,pe care deja ei Îl cinstesc într-un anumit fel,fără să-L cunoască. Pavel își asumă deci misiunea de a le vorbi despre acest Dumnezeu.

Începându-și propovăduirea asupra Dumnezeului Celui Adevărat necunoscut încă ascultătorilor săi,Sfântul Pavel va introduce o informație capitală pin care se afirmă nu numai unicitatea Dumnezeului creștin,dar și imposibilitatea existenței zeilor păgâni. Acesta este: “Dumnezeu,Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea,Acesta fiind Domnul cerului și al pământului,nu locuiește în temple făcute de mâini,nici nu este slujit de mâini omenești,ca și cum ar avea nevoie de ceva,El dând tuturor viață și suflare și toate”(Fap.Ap.17,24-25).

Învățăturile cuprinse în cuvântarea din Areopag a Apostolului Pavel erau total necunoscute și străine religiei și filizofiei grecești. Pentru Platon,Dumnezeu nu era nimic altceva decât un ordonator al materiei cu care coexista. Aristotel nu distingea pe Dumnezeu de lume. Epicureii considereau lumea ceva veșnic,dar apărută prin hazard. Stoicii considerau că Dumnezeu era sufletul,organizatorul lumii,dar nu creatorul ei. O gândire nouă și proasptă își făcea apariția în Areopagul Atenei. O altă teologie decât cea a religiei păgâne,o învățătură potrivit căreia Dumnezeu este Stăpânul cerului și al pământului dând tuturor viață și suflare și toate cele de trebuință,vine să dobândească dreptul de a fi luată în seamă de aceia care ajunseseră prin posibilitățile rațiuni pe cele mai înalte culmi ale cugetării și cunoașterii.

De la creația lumii și a vieții în genere,în sens cosmic și biologic,Sfâtul Pavel contiună cursul Cuvântării cu cel al creației omului,destinat să locuiască și să stăpânească pământul ”Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc,care să locuiască peste toată fața pământului,așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor”(Fap.Ap.17,26).

Unitatea neamului omenesc,csre trimite la tradiția biblică referitoare la Adam,se leagă aici fericit cu aceeași concepție antropologică susținută de stoici. Tot în sensul acestor filozofi accentuează Sfântul Pavel și ordinea din lume din istoria popoarelor,ca și din succesiunea anotimpurilor(cf.Fap.Ap. 14,17). Dumnezeu este atât de prezent și de implicat în viața oamenilor și a popoarelor,încât,dându-și seama,aceștia își vor da toată silința să-L caute și să-L afle căci :”Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem,precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci al Lui neam și suntem” (Fap.Ap.17,28). Prin aceste trei determinări,trăim,ne mișcăm și suntem (existăm),omul este legat de Dumnezeu în chipul cel mai direct și ființial posibil. Este o traiectorie ascendentă a existenței umane,concepută de Sfântul Pavel doar în Dumnezeu. Căci a trăi înseamnă viață, iar viață înseamnă mișcare,lucrare,o lucrare a sufletului care niciodată nu se află într-o stare statică. Este o dependență a noastră de Dumnezeu. Înțelegând să-și consolideze și mai mult cele afirmate, Sfântul Pavel citează chiar din poeții lor. Și aceasta nu numai pentru valoarea lor,dar și pentru ca expunerea să fie în concordanță cu arsenalul lor de gândire și simțire,omorându-le totodată prestigiul la care țineau atât de mult. Chiar și acesta este un procedeu pe care îl folosește propovăduitorul neamurilor.

Atunci când vorbește iudeilor citează din scriitorii Vechiului Testament,iar atunci când are în față neamurile păgâne străine de Revelația Dumnezeiască,face uz de scriitorii și poeții sau filozofi antici. Astfel,Pavel citează dintr-un poet de-al lor,Aratos (secolul al-3-lea î.Hr.):”Căci noi suntem din neamul Său”(Fap. Ap.17,28); nu mai încăpea îndoiala că ceea ce le spune Pavel îi interesa foarte mult. Observând acest fapt,Apostolul începe cu subtilitate atacul împotriva statuilor,cunoscută fiindu-I “îndârji rea” asupra lor.

Tema “facerii de zei” de către oameni din materiale terestre, era o veche temă polemică a Vechiului Testament(cf.3 Regi 8,27;Isaia 66,1-2) cu păgânismul, reluată și de predica creștină. La ea se raliau și filozofii stoici.Așa înțelegem de ce s-a încume tat Sfântul Apostol Pavel s-o abordeze aici,între ascultători fiind și stoici (Fap.Ap.17,18). Sfântul Pavel anunță atenienilor în Areopag încheierea epocilor de ignoranță asupra lui Dumnezeu și mai ales venirea lui Dumnezeu în lume pentru a vesti oamenilor,ca toți de pretutindeni “să se pocăiască”(FapAp. 17,30). Momentul este important pentru că Apostolul atrage atenția celor din Areopag că a sosit ceasul să-și schimbe viața prin pocăință și să înceapă o nouă eră,aceea a cunoașterii lui Dumnezeu Celui Adevărat și a voii Sale celei mântuitoare.

De la chemarea la pocăință,un început absolut al mântuirii personale,prima treaptă a unui proces complex și îndelungat,se trece de îndată la evocarea judecății universale prin Iisus Hristos:”Pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate,prin Bărbatul pe care L-a rânduit,dăruind tuturor încredințare,prin Învierea Lui din morți”(Fap.Ap.17,31). Învierea lui Iisus este înfățișată mai mult ca un semn și o dovadă a puterii Adevăratului Dumnezeu,ca o încredințare a acestei puteri,decât ca un moment esențial al lucrării mântuitoare a lui Iisus. Când Sfântul Pavel vorbește despre acest “Bărbat”, Căruia încă nu-I pronunțase numele,că va dărui “tuturor încredere,prin Învierea Lui din morți”(Fap.Ap.17,31),îndată este întrerupt:”Și auzind despre învierea morților,unii l-au luat în râs,iar alții i-au zis:Te vom asculta despre aceasta și altă dată” (Fap.Ap.17,32). În realitete,cuvântarea nu este terminată;nu se ajunge nici să fie pronunțat numele Domnului Iisus Hristos, Sfântul Pavel fiind forțat să-și încheie vorbirea.

În urma predicii sale,s-a convertit un om de vază,Dionisie Areopagitul,care ne-a lăsat scrieri celebre despre “Ierarhia cerească”și “Ierarhia bisericească”și care a fost primul episcop al Atenei; de asemenea s-au convertit și o doamnă din înalta societate,Damaris și “alții împreună cu ei”(Fap.Ap.17,34).

Este o cuvântare misionară adresată păgânilor politeiști și filozofilor savanți ai timpului,străini de monoteismul biblic ale cărei precepte sunt totuși primite în marea lor majoritate. Prezențt lui Pavel la Atena n-a fost un eșec,așa cum se încearcă să se susțină,ci o confruntare a conceoției creștine cu cea filozofică,în urma căreia prima a ieșit biruitoare,căci Atena a devenit în vremurile viitoare un celebru centru creștin.

6. Importanța Sfintelor Taine

Sfintele Taine țin de ființa Bisericii, realizând și exprimând Biserica ca comunitate sobornicească sacramentală a oameni lor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. Relația strânsă ființială dintre Sfintele Taine și Biserica este dată în Hristos însuși care a instituit și Biserica și Tainele ei,în care lucrează Duhul Sfânt,care face prezent pe Hristos și în Biserică și în Taine,precum și în Cuvântul Scripturii. Sfânta Scriptură dă mărturie despre lucrarea Duhului Sfânt în cei ce ascultau cuvintele Mântuitorului Hristos sau cele ale Apostolilor despre Hristos pe baza cuvintelor și faptelor Lui,după înălțarea la ceruri “Căci mulți dintre cei ce auziseră cuvântul au crezut și numărul bărbaților credincioșis-a făcut ca la cinci mii”(Fap.Ap.4,4).

Sfinții Apostoli dovedesc nu numai că pot să preia misiunea propovăduirii evanghelice,dar și capacitatea de a întemeia Biserica văzută a lui Hristos,instituțiecare va trebui implantată în societatea omenească,asigurându-i-se,prin structuri sacra mentale,dar și organizatorice,un parcurs până la sfârșitul veacurilor. În consecință,întrebarea ascultătorilor predicii apostolice din ziua Cincizecimii:”Bărbați frați,ce să facem?” pune acestora în față o altă latură a responsabilității lor și anume aceea a primirii acestora în Biserică prin Sfânta Taină a Botezului,de fapt,a întemeierii și organizării primei Biserici istorice. Mărturisirea aceluiași adevăr de credință în Sfânta Treime și în dumnezeirea lui Iisus Hristos însemmează primul pas pe care îl face credinciosul spre a fi încorporat în Trupul tainic al lui Hristos,care este Biserica,iar încorporarea propriu-zisă se face prin primirea tainei Sfântului Botez. Cel de-al treilea element care creează unitatea Bisericii este Botezul: ”Crezi tu din toată inima ta că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?,îl întreabă diaconul Filip pe famenul etiopian,iar acesta răspunde: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu”(Fap.Ap.8,37). După mărturisirea acestei credințe în Fiul lui Dumnezeu cel întrupat,fiecare primește prin Botez darul Duhului Sfânt spre iertarea păcatelor (Fap.Ap.2,38;8,16;10,47-48;19,5). Botezul unește pe credincios,atât cu Hristos,cât și între ei,pentru că toți sunt botezați în numele aceluiași Domn. Botezul este deci, primul act sacramental care încadrează pe creștini în aceeași unitate.

Prin Mirungere începe epifania sau arătarea lui Hristos în comportarea omului botezat,sau a luminii Duhului lui Hristos asupra ființei lui. Prin Mirungere ni se face arătat faptul că nu numai cu puterile noastre vom actualiza darurile primite la Botez,ci cu ajutorul Duhului. Acest ajutor începe imediat după Botez. Mărturie despre ungerea lui Hristos cu Duhul,spre slujirea și activitatea Lui,o dă și comunitatea din Ierusalim (Fap. Ap.4,27) și Apostolul Petru,care între altele arată în cuvântul despre Iisus,către Corneliu,”cum L-a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt și cu putere Pe Acesta,Care a umblat făcând bine și vindecând pe toți cei asupriți de diavolul,pentru că Dumnezeu era cu El”(Fap.Ap.10,38).

Ca urmare a sălășluirii lui Hristos la Botez în cei ce cred,se împătășesc și ei de ungerea cu Duhul Lui,în același scop al întăririi lor în viața cea nouă,al pecetluirii lor în ea. Mărturia că acest lucru se făcea chiar de la începutul Bisericii o dă și Sfântul Petru “Să se boteze fiecare din voi și veți primi darul Duhului Sfânt”(Fap.Ap.2,38) și la cea din Faptele Apostolilor, unde se spune că Apostolii Petru și Ioan,trimiși de toți Apostolii din Ierusalim,și-au pus mâinile peste cei botezați de diaconul Filip și “au luat Duh Sfânt”(Fap.Ap.8,15-17).

Precizăm faptul că prin primirea Duhului Sfânt de către cei botezați este tot una cu Taina Mirungerii de astăzi,care în vremea apostolică se săvârșea prin “punerea mâinilor”,ca și hirotonia. Cu timpul,pentru a nu se face confuzie între cele două Sfinte Taine,pentru prima s-a folosit noțiunea “ungere” (harismă),ca semn văzut al prezenței nevăzute a puterii Duhului Sfânt pe care o primește cel botezat,iar pentru Taina preoției s-a păstrat termenul “hirotonie”.

Duhul Sfânt primit în Taina Mirungerii este punte de comuni care în iubire între noi și Tatăl,comunicare veșnic nouă și mereu sporită.

Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu și săvârșirea jertfei euharistice,de la începutul creștinismului,au fost nedespărțite în cadrul Sfintei Liturghii. Faptele Apostolilor ne oferă nenumărate dovezi despre această realitate,descriind pe primii creștini “neobosiți în ascultarea învățăturii,în împărtășire,în frângerea pâinii și în predicarea cuvântului”(Fap.Ap.2,42),iar Sfinții Apostoli stăruiau pururea în frângerea pâinii și în predicarea cuvântului (Fap.Ap.6,4),după cum vedem pe Sfântul Pavel la Troia,unde adunându-se creștinii să frângă pâinea în prima zi a săptămânii,el a “început să vorbească și a prelungit cuvântul până la miezul nopții”(Fap.Ap.20,7). Legătura inseparabilă dintre propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu și săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii s-a stabilit de la început,datorită caracterului formativ al predicii creștine,care pregătește pe credincioși să primească cu vrednicie această mare taină.

Sfânta Euharistie este actul divin care face din cei mulți un singur truo și un singur suflet,iar primii creștini,așa cum vedem din Faptele Apostolilor,au înțeles în mod uimitor de precis acest mare adevăr.

Taina Euharistiei urmează,la începutul vieții în Hristos,după Taina Botezului și cea a Mirungerii,desăvârșind unirea celor intrați în Biserică,cu Hristos. În cursul vieții creștine ulterioare, ea urmează însă de obicei după Taina Mărturisirii,întrucât întărește din nou unirea cu Hristos a celui ce prin păcat a pus o distanță sau o contradicție între sine și Hristos. Prin mărturisire iese din această despărțire. Una din temele centrale ale predicii apostolice va fi anunțarea iertării păcatelor,după cum rezultă din cuvântul lui Iisus potrivit căruia,prin Sfinții Apostoli,trebuia “să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor,la toate neamurile,începând de la Ierusalim”(Lc.24,46;Fap.Ap.5,31;10,43;13,38). Sfinții Apostoli vor primi preoția iertării păcatelor ca semn suprem al puterii și al relației lor cu Hristos în veac.

Cazul Ananiei și al Safirei dovedește,prin abatere,regula mărturisirii greșelilor,în fața Apostolilor(Fap.Ap.5,3). Învățătura despre îndreptarea și iertarea păcatelor,care se face efectiv numai prin credința în Iisus Hristos, Mesia,fără să mai urmeze normele Legii vechi,era o noutate bulversantă ce i-a impresio nat mai ales pe ascultătorii “dintre neamuri”(Fap.Ap.13,42), deoarece îi scăpa de actul circumciziunii,atât de neplăcut lor.

Prezența acestei Taine îm practica Bisericii este subliniată astfel de Sfântul Ciprian:”Fiecare să-și mărturisească păcatul său atunci când a păcătuit în această lume,ca mărturisirea să fie primită,iar iertarea luată de la episcop să fie plăcută Domnului”.

Preoția a fost și va rămâne acea Sfântă Taină în care,prin punerea mâinilor și rugăciunea episcopului,se revarsă asupra unei persoane pregătită special Harul dumnezeiesc,care o sfințește și conlucrează cu ea întru împlinirea obligațiunilor ierarhice. Pe lângă episcopii și preoții așezați încă de Apostoli,tot aceștia au așezat prin punerea mâinilor și pe primii diaconi (Fap.Ap.6,6). Urmând tradiției apostolice,Biserica Ortodoxă a păstrat până azi aceste trei trepte ale ierarhiei în Biserică,fiind trepte ale unui har special pentru fiecare din ele.

Pentru Sfânta Taină a Nunții,este adevărat nu există în Noul Testament mărturii care să indice categoric și direct înălțarea ei de către Mântuitorul Hristos la rangul de Taină. E destul să ne referim la locul clasic,care atribuie Nunții un caracter spiritual:Efeseni 5,22-23,unde nunta este înfățișată ca un simbol al unirii dintre Hristos și Biserica Sa și este numită “Taină Mare”.

Pentru Taina Sfântului Maslu,de asemenea nu există locuri în Sfânta Scriptură pentru instituirea ei de către Mântuitorul,dar indirect din Iacov 5,14,reiese limpede caracterul de Taină al Maslului și instituirea sa prin Iisus Hristos. Apoi,el cere ca ungerea să se facă “în numele Domnului”,adică după voința lui Iisus Hristos.

Fiind instituite și săvârșite de Hristos Însuși în Biserică,ele sunt mijloace obiective de împărtășire a harului Duhului Sfânt,absolut necesar mântuirii (Ioan3,3-5). Biserica este o comuniune de viață cu Hristos prin Taine,se îmtemeiază pe ele și este circumscrisă de către Taine,dar ea este săvârșitorul lor prin episcopul și preoții ei.

7. Învierea morților și judecata viitoare

În învățătura creștină,moartea și învierea Mântuitorului au o importanță religioasă covârșitoare. Este interesant că nu doar minunile Mântuitorului cât drama morții și triumful învierii Lui au impresionat pe Apostoli și pe credincioși și a întărit convingerea lor în puterea și divinitatea Lui,peste toate amenințările și obiecțiunile posibile. Creștinii au crezut nu într-un zeu ci în Iisus Hristos Cel Răstignit,mort și Înviat.

Pentru învățătura Sa sublimă,pentru binefacerile și faptele Sale minunate,Mântuitorul a fost căutat,ascultat,primit în triumf, primit mai ales cu ideea mesianică a timpului;dar prinderea și judecarea Lui a risipit și a înfricoșat pe Apostoli și pe credincioși,moartea Lui i-a amuțit și i-a cufundat în teroare și în uimire. Ceea ce nu mai putea să facă nimeni și nimic pe lume a făcut Învierea lui Hristos. Urmând patimilor și morții Lui,ea a redat lui Hristos și operei Lui sensul religios-moral întreg și autentic,de fapt dumnezeiesc unic al mântuirii noastre

Nădejdea și așteptarea de a fi unit cu Hristos pentru viața veșnică se sprijină deci pe faptul Învierii lui hristos,El fiind Cel dintâi născut din morți. Prin jertfa și Învierea lui Hristos,ceva radical s-a produs în starea și istoria umanități:a apărut puterea învierii și vieții,de care nu sunt capabile puterile morții. În mișcarea istoriei apare o altă mișcare,aceea a împărăției viitoare. Cu Învierea lui Hristos,viața este orientată spre Împărăție,care,într-o formă deja anticipată,este în mijlocul nostru,aici și acum,ca împărăție a Duhului,care călăuzește Biserica în tainele vieții viitoare până la a doua venire a Fiului, Care L-a trimis.

Această convingere a fost mărturisită de Apostoli din ziua cea dintâi a propovăduirii lor în fața mulțimi de iudei și de prozeliți aflați în număr mare la Ierusalim în ziua Cincizecimi (Fap.Ap.2,42,31,32). Predica apostolică readucea în triumf și slavă pe Mesia,în mijlocul poporului,pe Cel condamnat la moar te ca hulitor de Dumnezeu. Predicarea Învierii e anunțarea triumfatoare a continuării vieții după moarte. Creștinul e dominat de credința că moartea nu înseamnă sfârșitul total al ființei,iar prin unirea cu Hristos ajunge să se bucure de fericirea veșnică,care nu poate fi deplină decât prin învierea cu trupul.

Parousia,adică venirea în slavă a Fiului,este însoțită de învierea morților,de judecata finală și de transfigurarea veșnică. Toți se vor bucura,în acest fel,de Învierea lui Hristos,care a învins puterile morții (1Cor.2,8). “Învierea trupurilor”(Crezul apostolic),adică refacerea unității trupului și sufletului pentru a primi astfel răsplata definitivă și intrarea vieții corporale în slava cerească,este universală. Nimeni nu este exclus de la această înviere,indiferent de meritele lui. De aceea,pentru a dezminți ideea că Învierea lui Hristos ar fi un mit sau o superstiție, Apostolii recurg la proba “martorilor Învierii”(Fap.Ap.1,22;2,32). Teologia post-apostolică folosește ca argument minunile săvârșite de Iisus,pe care la consideră ca anticipare a Învierii. Învierea trupului este,deci,anticipată în minunile Sale,mai ales în cele asupra morților.

Învierea morților nu este bazată pe o idee vagă despre nemurire,ci pe făgăduința și așteptarea celei de-a doua veniri a Domnului. Învierea și Parousia nu se pot disocia:”Acest Iisus, Care S-a Înălțat la cer din mijlocul vostru,va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer”(Fap.Ap.1,11). Iisus Hristos va judeca vii și morții la Parusie (Fap.Ap.10,42).

Judecarea e încununarea operei săvârșite de Dumnezeu în Biserică. Mântuitorul Hristos va aduna Biserica în jurul Sșu și înnoită,o va oferi Tatălui,Prea Sfintei Treimi,împlinind astfel făgăduința:”Și dacă Mă voi duce și vă voi găti loc,iarăși voi veni și vă voi lua la Mine,ca să fiți și voi unde sunt Eu”(Ioan14,3). Judecata nu este ziua răzbunării,ci a răsplătirii. Pentru unii,judecata va fi un act de binecuvântare și de mulțumire; pentru alții,va fi un act de osândă. Apostolul strigă ca pe o veste izbăvitoare moartea și Învierea Lui Hristos. Această jertfă a dat conținut,sens și putere de faptă, învățăturii lui Hristos.

Viața creștină vine din moartea și din Învierea Mântuito rului,izvorăște din ele,ia chipul lor în noi. Apostolii și credincioșii n-au fost de plâns pentru credința lor în Înviere;dimpotrivă,ci au găsit în ea liniștea și fericirea lor,nădejdea lor în viață și în moarte,din moartea și din Învierea lui Hristos. Credința lor în moartea și Învierea Mântuitorului le-a dat o putere sufletească de o intensitate necunoscută vreodată. Predicând,Apostolii trăiau moartea și Învierea lui Iisus Hristos.

8. Despre unitatea și sfințenia Bisericii

Simbolul de credință niceo-constantinopolitan înfățișează Biserica drept una,sfântă,sobornicească și apostolească. Aces te însușiri decurg din constituția teandrică a Bisericii,ca trup al lui Hristos cel unul și sfânt. Biserica ia ființă în momentul când Duhul Sfânt s-a revărsat peste Apostoli care “erau toți Apostolii împreună la un loc”(Fap.Ap.2,1) și când,primind cu credință cuvântul propovăduit de ei,s-au botezat ca la trei mii de oameni (Fap.Ap.2,14-41). La Cincizecime,când ia naștere Biserica,se împlinește profeția lui Ioil (Fap.Ap.2,17). În această zi de naștere a Bisericii,lucrarea Duhului Sfânt,ca element de unitate,se face văzută și vestită prin “darul” glosolaliei,acordat Apostolilor (Fap.Ap.2,4) și prin “darul” înțelegerii acestei vorbiri în limbi noi (Fap.Ap.2,6),acordat ascultătorilor de diferite naționalități.

Duhul Sfânt se pogoară peste Sfinții Apostoli,iar aceștia pro povăduiesc o unică învățătură. Unitatea învățăturii izvorăște din faptul că ei grăiesc numai despre cele ce au văzut și au auzit (Fap.Ap.4,20). În orice împrejurare,la templu (Fap.Ap.2,46;5,12, 26),prin case (Fap.Ap.5,42;12,12),în sinagogi (Fap.Ap.8,5),în fața mai marilor preoților și a întregului sinedriu (Fap.Ap.13,3). Ei învață și binevestesc pe același singur Domn și Mântuitor Iisus Hristos,pe care “Dumnezeu L-a înviat”(Fap.AP.3,15,26). EI propovăduiesc pe același Duh Sfânt,care Îi umple de putere întru mărturisirea lui Hristos și a Evagheliei Lui până la marginile pământului (Fap.Ap.4,31).

Unitatea învățării Sfinților Apostoli rezidă în faptul că ei propo văduiesc aceeași credință despre cele trei persoane ale dumnezeirii cea una în ființă. Acestea sunt elemente suprana turale,eterne și de nezdruncinat,care asigură unitatea învățăturii Bisericii lui Hristos.

Predica apostolică naște credința comună a tuturor creștinilor. Unitatea de credință a Bisericii provine din însăși unitatea treimică,din adevărul că Tatăl,Fiul și Sfântul Duh sunt una (Ioan 5,7 ). Ascultând propovăduirea Sfinților Apostoli și mărturisind cu ei aceleași adevăruri mântuitoare,”inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut era una”(Fap.Ap.4,32). Această unitate,care are ca obiect același unic adevăr de credință,este rodul lucrării harului Duhului Sfânt. Tot Duhul Sfânt Este Acela care păstrea ză acest adevăr nealterat în Biesrică.

Între creștinii primei comunități se realizează astfel o uniune spirituală desăvârșită,rezultă din credința lor comună în Sfânta Treime,din dragostea lor pentru Iisus Hristos și din dorința de a-L mărturisi și a-L urma împreună.

Apostolul Pavel în cuvântarea de la Milet arată că unitatea acestei Biserici poate fi zădărnicită de “lupii îngrozitori”care se infiltrează pe două căi:dinafară,și aceștia sunt mai ușor de depistat,și dinăuntru,care sunt cei mai periculoși prin pretenția lor de a fi “de-ai noștri”(1In 1,19) și prin influența nefastă pe care o vor avea față de unii creștini pe care “îi va atrage după ei,grăind învățături răstălmăcite”. Înfricoșătoarea grijă pentru menținerea unității Bisericii,pleacă mai ales din actul Jertfei lui Hristos,căci Biserica “a câștigat-o cu însuși Sângele Său”. Cine se luptă împotriva integrității Bisericii,”se face vinovat de Trupul și Sângele Domnului”(1Cor.11,27) și luptă împotriva lui Hristos Însuși,devenind antihrist.

Sfințenia Bisericii,ca și unitatea ei provenind din strânsa unire cu Hristos,sunt însușiri în care se manifestă puterea mântuitoare a lui Hristos prin Biserică.Nu se poate dobândi mântuirea fără participarea la sfințenia lui Hristos lucrătoare în Biserică.În Fap.Ap. se spune despre Hristos:”L-a uns pe El în Duhul Sfânt și în putere”(Fap.Ap.10,38) sau “Sfânt Fiul Tău Iisus”(Fap.Ap.4,27).El e “Sfântul lui Dumnezeu” prin excelență. (Mat.1,24).Din sfințenia Lui radiază sfințenia Bisericii,care e Trupul Lui extins,sau în care se află El Însuși cu Trupul Lui sfințit.

Sfințenia,devenită prin participare însușirea Bisericii și a membrilor ei,constă în primul rând în curățirea de păcate și în puterea menținerii în ea și a înaintării într-o viață de virtuți,care nu e decât expresia pozitivă și progresivă a curăției și a iubirii.

Biserica este laboratorul în care Duhul lui Hristos ne face sfinți,sau chipuri tot mai depline ale lui Hristos,în care e concentrată ca într-o persoană sfințenia și iubirea Sfintei Treimi.

B. Idei Morale

1. Viața nouă în Hristos a celor convertiți

Apariția oricărei Biserici din epoca apostolică era marcată de duoă faze distincte. Prima era aceea a întemeierii ca urama re a predicii misionare care aducea în fața ascultătorilor vestea cea bună și a primirii prin credință a acestui mesaj,care anunța realizarea mântuirii obiective prin lucrarea săvârșită de Iisus Hristos. A doua etapă constă în practicarea unui progaram zilnic sau săptămânal în cadrul căruia se făceau expuneri detaliate și sistematice asupra învățăturii evanghelice,se săvârșeau Sfânta Euharistie și rugăciuni de tot felul și,de regulă,se lua masa în comun în cadrul așa-numitelor agape sau mese ale dragostei. Astfel spus,în programul zilnic al primilor creștini din Ierusalim,sunt prezente toate acele trăsături și elemente pe care Însuși Mântuitorul le-a strecurat în timpul activității Sale publice. Deci,în Biserica din Ierusalim elemen tele determinante în procesul mântuirii erau:învățătura apostoli că,rugăciunea și comuniunea dintre ei și Hristos prin “frângerea pâinii”. Minunile săvârșite de Apostoli au făcut ca toți cei ce credeau să fie cuprinși de o frică sfântă (Fap.Ap.2,43),prin care trebuie să înțelegem o stare de spirit ce crea neliniște cu privire la modul cum această nouă experiență avea să se împlinească în viața personală și obștească.

Pătrunși de învățătura lui Hristos,creștinii din Ierusalim pun în practică,ideea egalității în privința bunurilor materiale. Capitolul 2,44-45, explică comuniunea noilor convertiți care se traduce în mod concret prin punerea în comun a bunurilor. Din formularea “Toți cei ce credeau”(Fap.Ap.2,42) rezultă că toți cei convertiți la noua credință acceptau condițiile de viață descrise în această parte a Faptelor Apostolilor (cf.4,31). Ducând o astfel de viață,creștinii influențau pe aceia care luau cunoștință de existența ei,în sensul pătrunderii Evangheliei în cercuri cât mai largi ale celor ce locuiau la Ierusalim,cât și grija pentru răspândirea Evangheliei dincolo de Cetatea Sfântă.

Întreaga existență și viață a acestor creștini se vor afla sub semnul slujirii,în exclusivitate,a Sfintei Evanghelii. Caracteristic și elocvent,în această privință este forța rugăciunii pe care am putea-o numi misionară,rostită “într-un cuget” de toți creștinii după eliberarea Sfinților Petru și Ioan din închisoare (Fap.Ap. 4,18). După înălțarea unei astfel de rugăciuni în care regăsim dorința slujirii Evangheliei ca dominantă a vieții acestor creștini,Sfântul Luca face precizarea:”Și pe când se rugau astfel,s-a cutremurat locul în care erau adunați,și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu”(Fap.Ap.4,31). Textul ne arată că aceea viață comu nitară pe care o duceau primii creștini la Ierusalim prezenta și acel avantaj major al alungării temerii din sufletele celor ce urmau să devină slujitori ai Evangheliei.

O primă condiție pe care trebuia s-ă împlinească cei ce urmau să devină misionari era tocmai această renunțare de bună voie la avere,la funcțiuni,chiar la familie spre a lua crucea și a se consacra slujirii lui Hristos. Sub acest semn are loc,la Ierusalim,renunțarea primilor creștini la bunurile proprii în favoarea obștii creștine angajată în pregătirea marilor misiuni de răspândire a Evangheliei,care se vor declanșa după martiriul Sfântului Ștefan. Mulși își vindeau averile și prețul lor îl dădeau obștii,repartizându-se “după cum avea nevoie fiecare”(Fap.Ap. 2,45). Atunci lepădarea de sine funcționa ireproșabil,iubirea de aproapele era practicată la cota cea mai înaltă, încât “toate la aveau de obște”(Fap.Ap.2,44).

Convinși de faptul că Biserica este un organism viu,ca un trup având cap pe Hristos,iar mădulare pe toți credincioșii ei,nu puteau trece cu vederea suferințelor celor lipsiți. Astfel,numărul credincioșilor creștea considerabil,așa încât în fiecare zi se întruneau pentru rugăciune în mai multe cese puse la dispoziție de noii convertiți “Lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul,domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Fap.Ap.2,47). Nici o manifestare egoistă,orgolioasă și discrimi natorie nu întuneca seninul curat și pacea din adunările primilor creștini. Dintr-o asemenea realitate spirituală,atât de nouă și de conformă cu învățătura evanghelică,nu putea să rezulte decât o rugăciune de slavă și de mulțunire către Dumnezeu,Cel ce dăruiește oamenilor toate bunătățile. Fiind convinși de eficiența misionară a conduitei și vieții lor creștine,membrii comunităților din Ierusalim vor stărui într-o și mai mare măsură în îndeplini rea programului lor duhovnicesc.

Prin viața lor curată,prin cucernicia lor,prin aceea că practicau virtuți rar întâlnite în Israel,creștinii din Ierusalim se bucurau de multă prețuire și simpatie din partea tuturor locuitorilor Cetății Sfinte.

Ca urmare a acestei stări de perfecțiune morală se ajunsese la acea desăvârșită contopire de simțire și cuget,încât Sfântul Luca exclamă înfiorat:”Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa,ci toate le erau de obște.”(Fap.Ap.4,32). Sunt zile de aur ale Bisericii din Ierusalimîn care se va face dovada divini tății Creștinismului prin intermediul acelor mari prefaceri spiritu ale care se săvârșeau în conștiința celor ce credeau. Pentru ca această înaltă stare de trăire creștină să fie permanet păstrată se cereau eforturi mari și susținute,în primul rând,din partea Sfinților Apostoli,pentru că ei erau cei care,cu harul și cu pute rea Duhului Sfânt realizaseră acest desăvârșit și impresionant tablou al vieții creștine din cea dintâi Biserică.

Faptul că modelul de viață creștină creat la Ierusalim este cel mai bun se constată din aceea că el apare din inițiativa și sub îndrumarea directă a Sfinților Apostoli,cea mai înaltă autoritate din Biserica acelei epoci,dar și din faptul că,în toate momentele desfășurării sale,acest model stă sub asistență divină,prin mâinile Sfinților Apostoli săvârșindu-se nenumărate minuni și semne.

2. Rugăciunea și “frângerea pâinii”

Rugăciunea constituie o trăsătură tipică a comunității creștine potrivit prezentării cărții Faptelor. Deja primul nucleu al viitoarei comunități era reunit în rugăciune întru așteptarea plinirii făgăduinței Pogorârii Duhului Sfânt:”toți într-un cuget stăruiau în rugăciune”(Fap.Ap.1,14). Rugăciunea devine un element constant al vieții credincioșilor după Pogorârea Duhului Sfânt (Fap.Ap.2,42). Sfinții Petru și Ioan merg la Templu pentru rugăciunea din ceasul al noulea (Fap.Ap.3,1); la Iope, Sfântul Petru se urcă pe terasa casei ca să se roage și cu acel prilej are o vedenie care-l avertizează că vestea mântuirii trebuie anunțată și păgânilor (Fap.Ap.10,9;11,5). Din toate aceste exemple reiese că primii creștini se rugau neîncetat,ea fiind vitală pentru existența creștină.

Starea de rugaciune este,pentru un creștin o stare permanen tă,pentru că numai astfel este posibil păstrarea unei legături neîntrerupte cu Dumnezeu-Tatăl,Fiul și Duhul Sfânt,privilegiul unic oferit celui ce crede prin lucrarea lui Iisus. Primii creștini erau mari practicanți ai rugăciunii pe care trebuie s-o considere ca emblemă și semn de identitate ale celor ce se convertiseră la noua credință. Această stare permanentă de rugăciune era cu atât mai motivată,cu cât Iisus Hristos nu mai sălășluia cu trupul pe pământ între Sfinții Apostoli și ceilalți ucenici apropiați ai Săi.

Un alt moment al programului zilnic al creștinilor din Ierusa lim este acela pe care Sfântul Luca îl indică prin expresia “frângerea pâinii”,în care unii exegeți identifică cu Sfânta și dumnezeiasca Euharistie. Aici “frângerea pâinii”era agapa frățească,ce era unită la început cu Euharistia. Așa,înțelege această expresie,Sfântul Ioan Hrisostom ca o “masă în comun,ca o agapă”. Este adevărat că “frângerea pâinii”poate fi luată și ca act liturgic preparator,pentru Sfânta Împărtășire,dar atunci el precede,cum este cazul la instituirea Cinei cele de Taină (Mt.6,26; Fap.AP.2,46; 20,7; 27,35). Lucrul acesta se vede limpede în 1Cor.10,16: “Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare ,împărtășirea cu trupul lui Hristos?”. Când însă împărtășirea este așezată în text înaintea “frângerii pâinii” ca în Fap.Ap.2,42:”Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire,în frângerea pâinii și în rugăciuni”,atunci “frângerea” nu se poate înțelege ca un act aparte pentru agapă. Agapa este direct legată de Cina Domnu lui,iar prin Cina cea de Taină,de Sfânta Euharistie. Sunt și cazuri în care expresia “frângerea pâinii” ar putea fi înțeleasă ca act euharistic,dar atunci lipsește împărtășirea ca în Fap.Ap.20,11. Poate chiar în Fap.Ap.2,46 unde acest act se făcea prin case,să se înțeleagă tot împărtășirea,urmată totuși de agapă.

Expresia,propriu-zisă,”frângerea pâinii”nu se găsește decât de două ori în Noul Testament și anume: în Luca 24,35 și Fap.Ap.2,42. Însă,nici unul din aceste locurinu are sensul precis din care să se poată spune că este o expresie consacrată pentru Sfânta Euharistie,deși s-ar putea să fie luată uneori și în acest sens. De aceea,este mult mai exact sensul de agapă pentru această frângere a pâinii,lucru pe care sunt nevoiți să-l recunoască și unii autori apuseni,deși susțin corespondența acestui act cu Euharistia. Deci,în expresia “frângerea pâinii” trebuie să vedem indicația clară a meselor zilnice ale dragotei. Creștinii mergeau zilnic la Templu,pentru rugăciune și laudă lui Dumnezeu,apoi frângeau pâinea prin case și se împărtășeau cu bucuria inimii,fără să știe ei sensul acestei frângeri a pâinii și a împărtășirii,ei cunoșteau numai actul exterior:dragostea și frăția dintre cei ce se mântuiau precum și harul pe care-l dobândea tot poporul ce se adăuga Bisericii.

Viața creștină apărea chiar și pentru iudei,o viață nouă cu totul deosebită. Agapele reuneau pe creștini laolaltă și acest simplu fapt era de natură să aducă o bucurie extraordinară în inimile participanților. Expresia “întru bucurie”(Fap.Ap.2,46) indică o bucurie mare,profundă care încălzește și umple suflete le de o stare de o deplină mulțumire și fericire,ceea ce descope ră faptul că mesele frățești erau ocazii ale unei edificări creștine,ca toate celelalte momente ale programului care se desfășura la Ierusalim sub conducerea și din inițiativa Sfinților Apostoli.

Pentru ascultarea învățăturii Apostolilor și “cuminecare”, pentru “frângerea pâinii și rugăciune”,creștinii se adunau zilnic în bisericile din casele celor mai înstăriți dintre ei. Totodată ei luau parte la slujbele religioase ale lui Israel,alături de iudeii cucernici,astfel,înainte de răsăritul soarelui,apoi la ceasul al treilea,al șaselea și al noulea,îi vedeau “în fiecare zi laolaltă, adunându-se cu stăruință în templu” (Fap.Ap.2,46).

Prin această preciziune ce se face,autorul Faptelor Apostoli lor vrea să arate că deși practicau și mergeau la templu,la rugăciune și la predica pe care o făceau Apostolii,mai ales în curtea păgânilor,totuși aveau cultul lor aparte,în care jertfa era Sfânta Euharistie,iar actul cel ami important,împărtășirea (1Cor. 16,19). Așa stau lucrurile și în momentul descris de Sfântul Luca în Fap.Ap.2,42,care de fapt știa că aceste agape,ce urmau îndată după Sfânta Euharistie,au început în Ierusalim și după exemplul lor,le-a introdus și Sfântul Pavel în Corint și în alte obști creștine. Numai că pe când în Ierusalim,agapele ca și împărtășirea erau zilnic,în Antiohia (Gal.2,12),în Corint (1Cor. 16,2) și în alte comunități dintre păgâni,aceste agape aveau loc săptămânal și numai duminica cu prilejul cultului și împărtășirii. Aceste agape nu erau simple ospețe ci ele se făceau în Biserică (1Cor.11,20-25) și în ele se prelungea atmosfera tainică a comuniunii euharistice,mai ales că urmau acesteia.

3. Păcatul

Pentru ca omul credincios să-și poată realiza menirea hărăzită lui de Dumnezeu,spre a-și atinge ținta sa ultimă,el trebuie să-și conformeze viața cu legea morală creștină, expresia voinței lui Dumnezeu. Lucrările noastre omenești neconforme cu legea și conștiința morală se numește păcat. În Noul Testament,Mântuitorul nu vorbește atât de natura păcatului,cât de distrugerea lui. Îl presupune ca fiind un act îngrozitor,o călcare a legii,ofensă a lui Dumnezeu și a aproapelui,dezordine a voinței omenești,care ajunge să se proslăvească pe sine în locul lui Dumnezeu. Că diavolul ispitește la păcat este un fapt bine cunoscut din Sfânta Scriptură (Lc.12,37;Fap.Ap.5,3). Diavolul este numit “ispititorul” (1Tes.3,5). El a ispitit pe Eva,pe Iov,pe Anania și Safira,pe Sfinții Apostoli,pe Iuda și pe Mântuitorul.

Sfântul Luca descrie în Faptele Apostolilor un fapt negativ: soții Anania și Safira au căutat să înșele pe Apostoli, dosind ceva din banii ce-i aveau în urma vânzării unui teren. Gravita tea nu constă în aceea că se hotărâse să oprească o parte,căci “punerea în comun” a bunurilor era liberă (Fap.Ap.4,32),ci în aceea că “mințiseră pe Duhul Sfânt”(Fap.Ap.5,3). Sfântul Petru le arată gravitatea actului,afirmând că ei “n-au mințit pe oameni,ci pe Dumnezeu”(Fap.Ap.5,4). În centrul atenției se plasează personalitatea Apostolului petru,iar cuvântul său are caracterul unei mustrări. Petru este cel care vădește fapta celor doi,nu este el cel căruia i se datorează moartea lui Anania și Safira,ci este Dumnezeu cel care intervine;Apostolul dă numai o interpretare teologică a faptei comise situând-o în cadrul luptei dintre Dumnezeu și Satan.

Anania urma să obțină,pe de o parte,beneficiul calității de ucenic al Apostolilor (cf.Fap.Ap.4,36-37),pe baza renunțării la averea sa și a vărsării sumei încasate pentru această avere în casa Bisericii,devenind astfel un potențial slujitor și misionar al Bisericii,iar pe de altă parte,stăpânit încă de pofta de avere, dorea să rețină o parte din prețul țarinii vândute,pentru el și soția sa care căzuse cu el la învoială să mintă pe Sfinții Apostoli. Nu încăpea nici o îndoială că,depunând prețul obținut din vânzarea țarinii sale,la picioarele Apostolilor,Anania și soția sa ar fi dobândit dreptul de a primi întreținerea din veniturile Bisericii. Deci,gestul de incorectitudine morală al celor doi soți,Anania și Safira se înscrie ca o nedreptate față de obștea creștină din Ierusalim,care trebuia să acorde asistență materi ală unor persoane al căror comportament lipsea veniturile Bisericii de un aport la care avea dreptul. Dar,dincolo de acest aspect,care pune în lumină carențe serioase ale conștiinței morale a celor doi soți,Sfântul Petru sublinează în condamn area pe care o aplică acestora,că ei nu au mințit pe creștinii din Ierusalim,ci pe Duhul Sfânt,lăsându-se călăuziți,în săvârșirea faptelor lor,de satana.

Dacă Anania căuta să obțină calitatea de ucenic al Sfinților Apostoli în vederea primirii sale,mai târziu,în rândurile slujitori lor bisericești ceea ce noi considerăm un lucru cert,atunci expresia “a minți pe Duhul sfânt” nu poate avea decât un sens sacramental.

Procedând incorect față de Sfinții Apostoli,încălcând,deci,o regulă a adevărului care era sigur stabilită în legătură cu depunerile sumelor încasate pentru bunurile vândute de creștini în avantajul obștii,Anania se va arăta nedemn de a fi slujitor al Evangheliei,făcându-se agonisitor de câștig urât,păcat care-l exclude de la hirotonie (1Tim.3,2,8).î

Avem aici un argument scipturistic puternic despre dumnezeirea,Celei de-a treia Persoane Treimice,Duhul Sfânt, care este sursa harului preoției. Rezultatul minciunii a fost cutremurător:cei doi,la distanță mică unul de altul,au murit. Faptul acesta se dorea un exemplu pilduitor împotriva celor care ar fi îndrăznit să introducă în viața comunitară a Bisericii primare;minciuna,înșelătoria și alte fapte antisociale,în flagrantă opoziție cu sfințenia și seriozitatea ce trebuia să domnească în comunitatea creștină:”Și frică mare a cuprins toată Biserica și pe toți care au auzit acestea”(Fap.Ap.5,11).

c.Idei Sociale

1. Viața de obște a Bisericii Primare

Viața acestei obști creștine se pornește și se afirmă de la început pe două laturi:spiritual-religioasă și socială,legate strâns una de alta ca sufletul de corp. Aceasta este prima fază a Bisericii,fază de închegare și de solidaritate spirituală,în care scopul principal era de a crea omul cel nou,sfințit,înfrățit,în perfectă și permanentă comuniune cu Sfânta Treime. Deci,o lume care să viețuiască în neîntrerupt contact cu Dumnezeu prin Hristos și Duhul sfânt. Acest fel de trai își găsește expresia în viața socială,care începe a se înfiripa și organiza îndată în jurul Apostolilor.

Biserica nu creștea numai sub raportul numărului ci și al credinței și al dragostei,așa că latura principală a vieții primilor creștini era de natură spirituală. Frații stăruiau în învățătura Apostolilor și în împărtășire,în frângerea pâinii și în rugăciune. Aici avem primul tablou al vieții creștine. Aici sunt arătate cele patru acte principale ale vieții religioase în Biserica din Ierusa lim care reprezintă cultul public al ei. Acestea sunt bine distincte,deși săvârșite laolaltă.

Aspectul exterior și social al acestei obști creștine se caracte riza printr-o viață cu totul nouă,pe care o descrie autorul Faptelor în capitolul 2,44-45:”Iar toți cei ce credeau erau lalo laltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor,după cum aveau nevoie fiecare”. De la unitatea și solidaritatea sau comuniunea spirituală,ușor au trecut credincioșii și la comunitatea de bunuri materiale,ca o urmare a desăvârșitei lor frățești, duhovnicești. Cei ce au crezut erau laolaltă și aveau toate de obște. Aceasta era și o nevoie locală,fiindcă mulți erau străini de localitate (ex:Apostolii erau galileeni),și credincioșii din Ierusalim le punea la dispoziție casele lor;dar ea era îndeosebi și o necesitate sufletească,o urmare firească. “Vedem,zice Sfântul Ioan Hrisostom,că cele spirituale sunt comune și nimeni nu avea mai mult ca altul și veneau îndată să aducă și să dea pe cele (materiale) ale tuturor și aveau toate de obște”.

Se știe că cei dintâi care s-au atașat credinței și Apostolilor erau majoritatea săraci,care ei înșiși aveau nevoie să fie sprijiniți;dar chiar și aceștia aduceau tot ce aveau la casa comună a obștei,de unde se împărtășeau apoi toți. Aici luăm cunoștință de prima organizare socială sub formă de obște și comunitate a bunurilor,pe care credincioșii le aduc și le împart ei singuri celorlalți după nevoie. Este prima etapă a acestei vieți de obște,când cei care le aduceau,tot ei le împărțeau. Deși superioară,această formă de împărtășire a bunurilor și altora,totuși se putea greși;cei ce împărțeau prin trufie,iar cei ce primeau prin jena de a fi miluiți,și deci unitatea spirituală și socială putea fi periclitată sau stânjenită. De aceea,ceva mai târziu apare o altă fază de organizare,mai avansată și mai ideală,găsindu-se o altă formă în care se putea evita simțămîntul de jenă,sau de semeție,de ambele părți,și prin care solidaritatea și frățietatea duhovnicească erau desăvârșite (Fap.Ap.4,34-35). Când ajung credincioșii să se desprindă complet de cele materiale,pe care le subordonează și le consideră ca mijloc spre cele spirituale,aceasta este starea cea mai înaltă pe scara desăvârșirii,”este o viață îngerească”,este “minunea cea mare”.

Iată cât de minunat descrie Sfântul Ioan Hrisostom această viață ideală,când avem toate “de obște”:”Nu era nici un viclean, nici un rău. Nu exista acest cuvânt rece:al meu și al tău. Pentru aceea era bucurie la masă (agapă). Nimeni nu pretindea că mănâncă din ale sale;nimeni ca din cele străine,deși pare a fi o enigmă aceasta.(…) Nici săracul nu se rușina,nici bogatul nu se mândrea. Aceasta era bucuria”.

În această atmosferă și viață nouă,grija lor de căpetenie era ascultarea de Apostoli,care îi împărtășeau din bunătățile cerești și cu toții preamăreau pe Dumnezeu. Dragostea lor aprinsă și dezinteresată îi făceau vrednici de îndurarea și iubirea lui Dumnezeu,care revărsa din belșug harul său la tot poporul,iar Biserica creștea necontenit. Aceasta era viața credincioșilor câtă vreme Biserica s-a bucurat de liniște. Unitatea de credință, unitatea de dragostea și de viață și unitatea de cult,îi ținea strâns uniti,pe creștinii primelor zile,în jurul și sub ascultarea Apostolilor.

Biserica însă nu se bucură multă vreme de această liniște,în care se dezvoltă repede și puternic. Ci curajul propovăduirii Apostolilor,minunile ce se făceau prin ei,numărul mare de credincioși care “se adăugau zilnic Bisericii”,viața cea nouă și pilduitoare a creștinilor care era ea însăși o predică trăită,o mărturie vie a lui Hristos,prin viață și o permanentă mustrare pentru răstignitorii Lui,dau de gândit sinedriștilor. De aceea ei pun la cale înăbușirea acestei vieții noi,interzicând propovă duirea lui Hristos (Fap.Ap.4,18) și trecând treptat la tot felul de măsuri:intimidări,amenințări,închisori,bătăi,prigoane și ucideri etc. Împotriva amenințărilor de orice fel ale sinedriștilor,Apostolii și credincioșii răspund cu rugăciunea unită a Bisericii.

În faza a doua a vieții de obști se vede superioritatea binefacerii comunități față de milostenia personală,și apare nevoia de organe speciale pentru distribuirea ei: “Din primele zile ale comunității creștine din Ierusalim,filantropia deveni un element tot atât de indispensabil în viața comunității creștine,ca și propovăduirea cuvântului și săvârșirea Tainelor și Biserica tot atunci a făurit organe speciale și reguli atât pentru activitatea religioasă,cât și pentru cea filantropică”. Astfel,primii creștinii s-au transformat într-o mare familie însuflețiți de aceleași idealuri. Comunitatea se consolida prin fapte ale dragostei creșrine:”Inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut era una și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa,ci toate le erau de obște”(Fap.Ap.4,32).

Pe lângă comuniunea de bunuri,ceea ce făcea ca viața Bise ricii primare să sporească în eficiență era,că împreună cu Apo stolii,creștinii mărturiseau “cu putere mare”credința în “Învierea Domnului Iisus Hristos”,care le procura “mare har”și nădejde de mântuire,așa încât și din punct de vedere trupesc și spiritual nimeni nu era lipsit de ceva,fiindcă toți depuneau la picioarele Apostolilor,atât inima lor,cât și averile lor.

Predica,minunile,activitatea intensă a Apostolilor și organiza rea pe care ei o făceau,dovedesc starea înfloritoare a Bisericii în această vreme.

2. Slujirea comunității prin cei 7 diaconi

Prima problemă socială cu care Biserica primară a trebuit să se confrunte a fost cea a sărăciei,și se vede din cartea Faptele Apostolilor că răspunsul nu a fost găsit într-o teorie politico-economică,ci în generozitatea voluntară,dictată de credința în Iisus Hristos și de experiența Pogorârii Duhului Sfânt. Asistența acordată celor săraci a constituit pentru comunitatea creștină din Ierusalim unul din momentele în care s-a exprimat intensa viață comunitară a celor care au crezut,în evenimentele mântuitoare ale pătimirii-morții-Învierii lui Iisus.

Biserica primară în lumina acestor evenimente mântuitoare a găsit răspunsuri concrete la problema sărăciei în cadrul comunității sale. În acest sens trebuie înțelese expresiile “comuniunea bunurilor”și “slujirea la mese”despre care ne încunoștințează cartea Faptelor.

În Faptele Apostolilor 6,1-6,Sfântul Luca prezintă instituirea grupului celor 7,apoi activitatea a doi dintre ei: Ștefan (Fap.Ap.6,8-8,2) și Filip (Fap.Ap.8,5-40;21,8-9). Sfântul Luca nu-i desemnează decât prin numărul lor,fără să le atribuie un titlu,îl va numi totuși pe Filip,”evanghelistul”,în Fap.Ap.21,8. Cei 7 sunt cu siguranță iudei de origine,cu excepția lui Nicolae,care era un prozelit,dar potrivit numelor care le poartă și mediului în care și-au exercitat activitatea,indică că ei aparțineau iudaismului elenistic.

Creștinii proveniți dintre evreii eleniști erau nemulțumiți de felul în care se făcea împărțeala zilnică a prinoaselor din casa de obști,văduvele și orfanii lor fiind neglijați și nedreptățiți. Plângerea aceasta a fost cercetată de Sfinții Apostoli,găsind-o întemeiată. Administratorii casei de obști,desigur,recrutați dintre localnici,îi favoriza pe ai lor,sau nu reușeau să împace pe toată lumea,dat fiind numărul mereu sporit al credincioșiilor. Spre a pune capăt acestui neajunscare vătăma pilduitoarea unire a cugetelor și dragostea frățească ce domnea în sânul Bisericii ierusalimitene (Fap.Ap.2,42,46;4,32),Sfinții Apostoli au întrunit pe credincioși în adunarea obștească și le-au făcut propunerea să aleagă 7 bărbați plini de Duh Sfânt,pricepuți în cele gospodă rești,cunoscuți și stimați de toți ca oameni drepți și așezați,mai presus de pasiuni și prejudecăți vătămătoare armoniei ce se cade să stăpânească între mărturisitorii lui Iisus Hristos.

După cum rezultă din Faptele Apostolilor (2,42,46-47), agapele,mesele frățești aveau loc într-un cadru liturgic,ele urmând îndată după împărtășirea credincioșilor cu Trupul și Sângele Domnului,iar diaconii participau și ei la săvârșirea acestei dumnezeiești Taine ca ajutători ai Sfinților Apostoli care prezidau ansamblul euharistic,iar credincioșii care urmau să vină la masa frățească de după slujbă,asistau și ei la aceeași ceremonie liturgică. Astfel încât diaconii trebuiau să fie rânduiți numai de Sfinții Apostoli și numai prin hirotonie, deoarece slujirea lor avea un caracter eminamente religios neputând fi împlinită de simpli credincioși cum se poate lesne constata din hirotonia pe care o primesc cei 7 bărbați eleniști.

Slujirea la mese cuprindea și pregătirea spirituală a creștinilor pentru a participa la aceste ospețe ale dragostei precum și păstrarea,în timpul acestora,a unei atmosfere generale de reculegere și trăire creștină,propice înaintării neîncetate pe calea desăvârșirii evanghelice. Asistența pe care diaconii o acordau văduvelor din Biserica Ierusalimului nu se putea limita la asigurarea lor cu cele necesare traiului,ci privea viața lor creștină,participarea lor la acel complex program duhovnicesc de care Sfântul Luca dă mărturie în capitolul 2-6 ale Faptelor. În aceste condiții,diaconii care,se pare,aveau mai ales îndatoriri legate de împlinirea nevoilor de fiecare zi ale văduvelor, trebuiau să se bucure de o consacrare specială din partea Apostolilor,adică de primirea harului preoției pentru treapta pe care o ocupau în ierarhia bisericească. Slujirea de fiecare zi este o lucrare folositoare Bisericii și obștii credincioșilor căci ea mijlocește trăirea dragostei frățești prin folosirea în comun și prin împărțirea,după necesități,a bunurilor materiale.

“Cei șapte” nu erau pur și simplu niște “slujitori la mese”,căci, prin hirotonie,erau împuterniciți haric de a predica Evanghelia. Acest fapt reiese din notița lucanică ce urmează imediat investirii lor,arătând că mișcarea misionară ce se observa atunci în Biserică,putea fi pusă și pe seama acțiunii lor directe: ”Și cuvântul lui Dumnezeu creștea,și se înmulțea foarte numă rul uceniculor în Ierusalim,încă și mulțimea de preoți se supuneau credinței”(Fap.Ap.6,7).

Prezentând instituirea celor 7,Sfântul Luca vrea să evidenți eze foarte bine cum se procedează în fața noilor cerințe și nevoi pe care viața Bisericii o impune responsabilor ei. Instituirea acestei noi slujiri răspunde atât exigențelor slujirii Cuvântului,cât și a membrilor comunității creștine.

3. Rolul femeii în activitatea misionară

Încă de la începutul ei,Biserica creștină s-a constituit după modelul familiei,ca o comunitate de dragoste care ne înfățișea ză un Dumnezeu care invită pe fiecare și pe toți,un Dumnezeu care iartă fără vreo altă condiție decât iertarea acordată de ei. Apostolul Pavel compară legătura dintre un bărbat și o femeie cu cea dintre Hristos și Biserică. Apostolul ridică demnitatea femeii la egalitatea bărbatului,chiar prin porunca ce o dă bărbaților de a-și iubi soțiile lor,precum Hristos și-a iubit Biserica și s-a jertfit pentru ea.

Cercetând viața Mântuitorului,nu este greu să găsim,în jurul Lui,un mănunchi de femei cucernice,ale căror fapte s-au întipă rit adânc în tradiția Bisericii. După Învierea Mântuitorului, asemenea femei cucernice,rămân lângă Apostoli,stăruind în credință și în fapte bune (Fap.Ap.1,14). Uneori,le întâlnim purtând de grijă Apostolilor și de ceilalți slujitori ai Bisericii, alteori,le vedem chiar luând parte la lucrarea de propovăduire a Evangheliei;de cele mai multe ori,însă,ele se îngrijeau de frații săraci,de bolnavi și de orfani:Tavita,uceniță din Iope “era plină de fapte bune și de milostenii”(Fap.Ap.9,36).

Damaris (Fap.Ap.17,34),femeie din Atena care s-a convertit la creștinism împreună cu Dionisie Areopagitul,ca urmare a pre dicii misionare a Apostolului Pavel. Amintirea numelui acestei femei printre convertiți din Atena indică și o activitate a ei de sprijinire a lucrării creștine în Atena.

Lidia,femeie temătoare de Dumnezeu din Filipi,vânzătoare de porfiră,convertită de Sfântul Pavel la credință,”căreia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel”(Fap.Ap.16,14). Lidia se afla la marginea orașului Filipi, lângă un râu,împreună cu alte femei unde se adunaseră pentru rugăciune deoarece,se pare,la Filipi,nu era încă o sinagogă. Deși auditorul era format numai din femei,Apostolul neamurilor le-a adresat acestora o cuvântare misionară. Lidia “s-a botezat și ea și casa ei”(Fap.Ap.16,15). Astfel,ea a devenit prima persoană din Europa care a primit credința creștină. După primirea Botezului,Lidia a cerut insistent să găzduiască în casa sa, pe Sfântul Pavel și pe însoțitorii lui. Tot în casa Lidiei s-a organizat,desigur,și prima Biserică din Filipi,deoarece aici Apostolul i-a întâlnit “pe frați și i-a mângâiat”(Fap.Ap.16,40), înainte de a pleca din Filipi.

Lidia este prototipul femeii care se pune imediat și necondiționat în slujba Evangheliei prin facilitățile și sprijinul pe care le caordă misionarilor creștini.

Una din formele cele mai cunoscute,dar și eficiente de sprijinire a activității misionare din partea femeilor,era aceea a oferirii unei ospitalități dezinteresate și a deschiderii casei proprii pentru desfășurarea cultului divin public cu participarea comunității creștine dintr-o localitate (cf.Fap.Ap.12,12). Lidia a oferit atât găzduire misionarilor creștini,cât și un spațiu pentru desfășurarea cultului divin public în casa sa. Prin aceasta,Lidia se înscrie în rândul acelor femei creștine care și-au legat numele de dezvoltarea Bisericii din Filipi,deoarece contribuția sa în această direcție a fost deosebită,odată ce este pusă în lumină atât de insistent și pe larg,de autorul Faptelor.

Asemenea femei,în deosebi fecioare sau văduve,fără a face parte din ierarhia bisericească,au împlinit anumite sarcini în obștea credincioșilor,încă din cele dintâi zile ale Bisericii. Femei cucernice,înzestrate cu însușiri alese și cunoscute pentru viața lor curată,erau rânduite să ajute la catehizarea și botezul femeilor,la îngrijirea bolnavilor,orfanelor etc. Toate aceste lucrări erau săvârșita de ele sub îndrumarea slujitorilor din ierarhia bisericească.

4.Ofrandele pentru creștini săraci

În Faptele Apostolilor 11,27-30 și 12,25, Sfântul Luca a conservat amintirea unei “colecte” din partea creștinilor din Antiohia pentru frații din Iudeea în timpul unei mari lipse,în timpul împăratului Claudiu. Colecta,la care fiecare a contribuit după posibilitățile sale (Fap.Ap.11,29),după cum fusese hotărât de comun acord de către ucenucii,care pentru prima dată aici au fost numiți “creștini” (cf.Fap.Ap.11,29),a fost un răspuns spontan și generos la vestirea profetică a Duhului prin Agab pe care au trimis-o “preoților” prin mâna lui Barnaba și Pavel. Aceștia au mers la Ierusalim “îndeplinind această slujire” (Fap.Ap.12,25).

În concepția Sfântului Pavel,departe de a fi numai o faptă de milostenie,strângerea de daruri pentru săracii de la Ierusalim este o binecuvântare,o slujire,un dar spiritual,o comuniune;este sămânța care aduce rod bogat,în deosebi pentru semănător. Prisosința de bunuri pământești a corintenilor împlinește lipsurile săracilor din Palestina. Dar,Dumnezeu răsplătește pe cei darnici;sfinții de la Ierusalim,prin prisosul lor spiritual,fac să se reverse binecuvântarea cerească peste frații din Corint. Totodată,ei aduc slavă și mulțumire lui Dumnezeu,aflând cât de adânc a pătruns Evanghelia lui Hristos,în lumea păgână.

Sfântul Luca ne încunoștințează despre practicarea colectelor între Biserici ca semn al dragostei dintre comunitățile creștine.

Atât colecta antiohiană,ca și comuniunea bunurilor sau slujirea la mese,manifestată prin solidaritate,relația ființială care unește în mod intim persoane diverse,comunități diverse prin faptul că toți au devenit în Hristos “casnici lui Dumnezeu”. În baza acestei solidarități,comunitatea creștină devine un punct de atracție care depășește barierele separării etnice,economice sau sociale. Atât Sfântul Luca cât și pentru Sfântul Pavel, slujirea celor săraci constituie de fapt o slujire adusă lui Dumnezeu,care se manifestă în comuniune și nu în uniformi tate,în reciprocitate,în umanitatea de sentimente și intenții, săvârșită de lucrarea Duhului Sfânt.

Se poate vedea că problemele sociale au constituit o problemă imediată a comunității creștine primare. Faptele Apostolilor dă mărturie de modul în care a înțeles să soluțione ze această problemă,și anume în trei moduri:prin comuniunea bunurilor,slujirea la mese și colecte. Sunt moduri diferite, dictate de împrejurări și situații diverse,însă toate pornesc din adeziunea liberă și spontană la Hristos prin puterea Duhului.

Concluzii

Cartea Faptelor Apostolilor ne lasă să întrevedem fervoarea credinței și vieții comunității creștine din anii imediat următori Învierii lui Iisus și a Pogărârii Duhului Sfânt. Prima propovăduire proclamă evenimentele centrale ale mântuirii săvârșite de Hristos,moartea și Învierea Sa și invită pe cei convertiți la o schimbare radicală a vieții întru așteptarea reîntoarcerii glorioase a Domnului. Acesteia îi urma o cateheză,înainte sau imediat după Botez,prin care se oferea o cunoaștere mai amplă și amănunțită a faptelor și învățăturii lui Iisus,trasându-se astfel liniile fundamentale ale noii experiențe de viață creștină.

Practica baptismală și Frângerea pâinii erau momentele cele mai importante ale noii vieți comunitare. Botezul constituia ocazia unei semnificative mărturisiri de credință. Frângerea pâinii devenea locul perpetuării memoriei vii despre ultimele evenimente legate de viața și cuvintele lui Hristos,și în același timp oferea spațiul aclamării Domnului Înviat deja prezent în mijlocul synaxei care aștepta reîntoarcerea finală.

Trebuie evidențiat că primele comunități creștine erau în mod particular misionare și evanghelizatoare atât îm mediul iudaic cât și în cel păgân. Contactul și confruntarea cu aceste două lumi diferite îi determina pe primii creștini să formuleze și să enunțe credința lor în modalități și cu ajutorul unui limbaj diferențiat. Iudeilor trebuiau să la demonsreze că făgăduințele Vechiului testament s-au realizat și desăvârșit în Iisus;și deci,El este Mesia cel prevestit,iar cei care au crezut în El constituiau adevăratul popor al lui Dumnezeu,moștenitorul făgăduințelor profetice. Păgânii la rândul lor trebuiau să fie familiarizați cu învățătura despre adevăratul Dumnezeu și să li se arate că Iisus este unicul Domn între atâția domni,pe care lumea de atunci îi recunoștea și venera.

Primii creștini au adus în atenția omului esențialul credinței;Moartea și Învierea mântuitoare a Domnului Iisus. Din aceasta a iradiat o lumină nouă asupra existenței și istoriei omenești.

Credința noastră trebuie să mărturisească o Persoană: Iisus, Domnul,Fiul lui Dumnezeu. Ea trebuie să-l încredințeze pe om unei Persoane și nu unor idei,sau unui mit al mântuirii după chipul celor propuse de atâtea ideologii umane.

Credința,viața și mărturia Bisericii lucane cu cele patru fundamente ale ei învățătura apostolilor,comuniunea materială și spirituală,stăruința în frângerea pâinii și rugăciunea constituie model cu care Biserica lui Hristos din toate timpurile trebuie să se măsoare pentru a-și verifica fidelitatea ei față de evanghelia primită.

Pentru cel ce citește cu inima plină de credință cartea aceasta,are bucuria să constate că,în ciuda persecuțiilor și piediciilor de tot felul puse progresului Evangheliei în lume, “Cuvântul lui Dumnezeu n-a fost legat”(2Tim.39). Viitorul este al Evangheliei,până în ziua “când,prin Hristos Iisus,Fiul lui Dumne zeu,lumea întreagă va începe să fie judecată” după expresia cu care se termină ultimul verset,precum și întreaga istorisire a Faptelor,așa cum este redată în mai multe manuscrise occidentale.

Biserica de la Cincizecime este o realitate deschisă care se zidește zi cu zi prin cuvântul harului lui Dumnezeu și a martorilor săi autentici întru așteptarea și grăbirea venirii Zilei Domnului.